Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































TUDOR VLADIMIRESCU - Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei

istorie












ALTE DOCUMENTE

Dualismele Occidentului: o analiza sincronica
TABLIŢELE DE SMARALD ALE LUI THOTH, ATLANTUL
Viata cotidiana intr-o scoala de fete in a doua jumatate a secolului al XIX-lea
Loc placut, loc neplacut (Ioana Teodorescu)
Imperiul Bizantin sub urmasii lui Mihail al VIII-lea
Consiliul European
PERIOADA INTERBELICA IN ANGLIA
Ionica Tautu si capitulatiile
DIVERSIUNEA ROMANEASCA
Schita istorica a guvernarii globale

TUDOR   VLADIMIRESCU



Miscarea  revolutionara  de  la  1821  
si  drama  conducatorului ei

                                                                         

Motto:
   Ca eu alta nu sunt decât numai un om
luat de catre tot norodul tarii cel amarât
si dosadit din pricina jefuitorilor,   ca sa le
fiu chivernisitor în treaba cererii drepta-
tilor !"  TV

   -   a ispravnicilor,   a samesilor de judet;

-         mijloc de procopseala;

 

   -   ploconul devenise adevarata lege;

Ei,   amarâtii,   îi duceau în spate pe toti.   Iar daca nu aveau cu ce plati  -  si multi nu aveau !  -   atunci era vai si amar de sufletul lor.   Câte nu aveau zapcii,   pentru stoarcerea impozitelor,   la ce cazne de revoltatoare cruzime nu recurgeau strângatorii dajdilor !   Cei care nu puteau plati erau închisi în cosare si afumati cu înecacios fum de ardei,   spânzurati cu capul în jos,   pusi cu picioarele în butuci,   siliti sa îndure setea chinuitoare,   tinuti cu picioarele desculte în zapada,   loviti cu frânghia uda peste spinarea goala,   si câte si câte altele ! [1]

Nu-i deci de mirare ca taranii luau adesea calea codrilor încât satele ramâneau aproape pustii.   Haiducia cunoaste în aceasta epoca o ampla dezvoltare. [2]

Categorie sociala scutita de orice dare,   boierimea se bucura de largi privilegii,   al caror pomelnic este foarte lung:   vânzarea bauturilor si a altor marfuri,   taierea vitelor si vânzarea carnii,   fabricarea lumânarilor,   a postavului,   a portelanului,   a sticlei,   a hârtiei  s.a. [3]

De la o vreme,   pe lânga faptul ca ramâneau proprietari de pamânt,   boierii au început sa devina si fabricanti,   manifestând interes crescând pentru piata,   În ,,fabricile"  lor  -   având înfatisarea unor primitive magazii  -  lucrau mai ales taranii clacasi,   precum si cei condamnati pentru diverse pricini.   Detinând totodata si monopolul asupra desfacerii anumitor marfuri,   boierii impuneau si preturile de vânzare pentru produsele lor.   În acelasi timp,   ei erau si negustori,   în sensul ca numai ei,   prin interpusii lor,   puteau sa tina hanuri,   sa vânda la bâlciuri unele marfuri pentru care nu plateau nici o taxa. [4]

Lipsa unui sistem monetar national crea piedici în circulatia marfurilor.   Pe piata domina moneda turceasca   (având un curs arbitrar impus de Poarta)  -  alaturi de bani rusesti,   nemtesti etc.  -  ceea ce da nastere unui adevarat  ,,hatis"  monetar,   în care era greu sa se descurce cineva. [5]

Perle:

-          ca este  ,,un om luat de catre tot norodul tarii",   ca sa-i fie  ,,chivernisitor în treaba cererii dreptatilor"; [6]

Stârnind astfel ura justificata nu numai a negustorimii si a micii boierimi,   ci si a boierilor neprivilegiati,   care constituiau asa-zisa opozitie. [7]  

Temându-se de duhul rascoalei,   opozitia boiereasca n-avea în vedere actiuni politice de anvergura,   cu participarea maselor,   ci mai ales urzirea de comploturi,   intriga marunta.   Lupta se da mai degraba între opozitia boiereasca si boierii divaniti,   protipendada din jurul domnului,   care se bucura de privilegii speciale.   Putine inimi de boieri se încalzeau cu adevarat la ideea luptei nationale. [8]

Fire impulsiva,   mereu neastâmparat,   iubind actiunea,   daruit luptei cu întreaga sa fiinta Tudor ne-a lasat totusi si unele însemnari despre sine,   încât viata i-a fost reconstituita nu numai dupa spusele altora,   ci si dupa documente istorice privind actele sale si evenimentele al caror erou a fost.   Un erou tragic,   al carui sfârsit crâncen l-a învaluit în luminoasa aureola a martirilor acestui neam mult încercat de vitregiile vremurilor. [9]

Data nasterii lui Tudor Vladimirescu pare sa fie,   dupa izvoarele orale,   pe la 1780.   Participantii la miscarea revolutionara din 1821 presupuneau ca,   dupa  înfatisare,   Tudor ar fi avut atunci ca la 40 de ani.  Ţinând seama de maturitatea actelor sale,   unii istorici cred însa ca ar fi avut 50 de ani.   S-a nascut în judetul Gorj,   comuna Vladimiri.   Tatal sau Constantin zis Ursu,   se tragea din judetul Mehedinti;   venise aici dupa ce se însurase cu Ioana Bondoc,   sora de preot.   El însusi avea printre ascendenti preoti si calugari.   Ambii parinti ai lui Tudor Vladimirescu faceau parte dintre locuitorii cu ceva stare materiala,   adica dintre mosneni. [10]

Tudor a mai avut un frate,   Pavel,   care va lua parte directa la evenimentele anului 1821,   fiind la acea data ispravnic de Gorj,   precum si o sora,   Constandina   (Dina).   Dupa înfrângerea rascoalei,   turcii l-au trimis pe Pavel Vladimirecu la Vidin,   unde i s-a pierdut urma. [11]

Potrivit informatiilor ce le avem,   Tudor ar fi învatat sa scrie si sa citesc de la Pârvu Ciuhoi,   preotul satului.   Pe de alta parte traditia locala afirma ca un mosneag cu care[12]   Tudor pastea vitele l-ar fi initiat în tainele alfabetului;   în lipsa de hârtie,   inimosul copil se folosea de frunzele pomilor si nisipul râului,,   pe care zgârâia literele alfabetului. [13]

Pe la vârsta de 13 ani,   Tudor este dus la Craiova,   la condicarul Lupu,   o ruda a familiei,   si dat baiat de ,,procopseala".   Dupa spusele unor martori,   într-o zi fiind palmuit pentru ca din neatentie varsase supa pe un invitat,   Tudor i-ar fi întins condicarului si celalalt obraz,   cerându-i sa-l mai loveasca o data,   ca sa nu se mai întoarca,   si apoi l-a parasit pentru totdeauna. [14]

Dupa un timp a intrat în slujba boierului craiovean Ioan  Glogoveanu,   care,   apreciindu-i istetimea si dându-si seama ca i-ar putea aduce foloase,   l-ar fi trimis la scoala pe socoteala lui,   dupa care l-a numit administrator al unora din mosiile sale.   Cert este ca Vladimirescu va ramâne vreme îndelungata legat de boierii Glogoveni,   bucurându-se de încredere din partea lor.   Dupa moartea lui Ioan Glogoveanu,   va continua sa-l slujeasca pe fiul acestuia,   Nicolae. [15]

E sigur ca Tudor a învatat limba greaca,   dupa cum pe cea germana a deprins-o în drumurile sale în Transilvania,   aflata atunci sub stapânirea austriaca.   De asemenea,   tinerea socotelilor intra în obligatiile sale de logofat,   ca si stiinta masuratorilor,   hotarnicia,   caci mai târziu va fi chemat,   ca un om priceput în asemenea treburi,   sa masoare si sa delimiteze mosii,   în diferite pricini ivite în Oltenia.   E de presupus ca a fost initiat si în regulile administratiei publice,   atâta câta era pâna atunci,   ca si în pravilele vremii,   de care se izbea în îndeletnicirea sa.   El va apara în diverse procese   (si nu numai ale celor saraci,   spune Iorga),   fiind un fel de ,,avocat",   cum s-ar fi numit mai târziu.   Pasiunea sa pentru chitubusurile judecatoresti ajunsese renumita. [16]

Dupa încheierea pacii de la 1791,   bandele lui Pazvantoglu,   pasa de Vidin,   se tinea de jafuri,   încât bietii oameni din satele de pe malul românesc al Dunarii se vedeau nevoiti sa-si paraseasca gospodariile si sa fuga,   pentru a-si cauta adapost în alta parte. [17]

Subjugarea turceasca mentinea aici mentinea aici o stare de continua nesiguranta.   Nu odata cetele lui Pazvantoglu au pustiit Oltenia,   pâna sub muntii Gorjului.   Chiar si asupra Craiovei s-au napustit,  în toamna lui 1800,  jefuind-o,    devastând-o,    dându-i foc.    În amintirea  poporului nostru,   atât de  îndelung  si  greu  încercat,   ,,vremea  lui  Pazvante"  a  devenit  sinonim  cu  evocarea    unei  epoci  a   abuzurilor fara limita,   a asupririlor si faradelegilor de tot felul,    care-l îndreptateau pe cronicar sa exclame îndurerat:   ,,O,   vai  de  tara !". [18]

Prin 1803,   plecând de la Glogoveni,   dupa ce mai întâi se înrolase si el în rândurile pandurilor,   Tudor Vladimirescu S-a statornicit în târgusorul Cerneti  -  pe atunci resedinta a judetului Mehedinti  -,   cumparându-si pamânt,   moara si vie si construindu-si casa întarita  -  o cula   Printre alte îndeletniciri,   crestea un mare numar de porci,   ceruti la export. [19]

Boierul Nicolae Glogoveanu îngrasa si el pe mosiile sale mari turme de vite  -   oi,   capre,   vaci  -,   unele anume cumparate,   pe care le trecea apoi peste granita,   în Transilvania,   facând negot.   Tudor era de obicei cel trimis sa le vânda,   caci cunostea bine drumurile.   În numeroasele sale calatorii de acest fel,   s-a initiat în mersul afacerilor,   trecând dupa o vreme la negotul pe cont propriu. [20]

Casatorit cu o boieroaica din neamul Vacarestilor,   si prin asta întrucâtva apropiat de boierimea pamânteana,   Constantin Ipsilanti,   domnitorul de atunci al Ţarii Românesti,   nutrea visul unirii sub sceptrul sau a Moldovei si Munteniei.   El a încercat sa-si organizeze un corp de armata propriu,   format mai ales din straini angajati cu plata;   dar si din români,   are,   zice cronicarul,   ,,îsi lasase(ra) muierile si copiii de se facuse(ra) ostasi".   Din acest corp de oaste pamânteana va face parte si Tudor Vladimirescu. [21]

Nicolae Glogoveanu se aratase devotat lui Constantin ipsilanti;   dupa ce se casatoreste,   tatal sau îi obtine de la voda rangul de paharnic,   precum si functia de ispravnic al judetului Mehedinti.   Cum Tudor îi fusese dat de ajutor,   ca om de încredere,   acelasi Ipsilanti îi acorda si lui,   desigur la propunerea lui Glogoveanu,   un rang de boierie.   Printr-un hrisov din 1806,   Tudor Vladimirescu este numit sluger. [22]

Un document recent descoperit,   întocmit chiar de Tudor,   arata ca înca din august 1806 el era vataf de plai la Câineni.   În aceasta calitate,   face o ancheta în legatura cu o mosie pentru care îsi cautau pricina doua grupuri de frati.   În decembrie,   acelasi an,   Vladimirescu este numit vataf în plaiul Closanilor. [23]

În aceasta perioada Tudor face si negot cu vite,   cu faina,  cu peste si cu icre,   si cu tot ceea ce se putea vinde;   are întinse relatii comerciale,   pentru care foloseste vechili si alti oameni de încredere;   uneori se si judeca,   pentru sume însemnate,   cu cei carora le furnizeaza marfa. [24]

În timpul razboiului ruso-turc din 1806-1812,   comandantul trupelor ruse din Oltenia,   generalul  Isaev,   facu apel la panduri.   Institutia acestora avea o veche traditie.   Pandurii se recrutau îndeosebi din rândurile taranilor liberi si alcatuiau un fel de oaste politieneasca,   facând serviciul cu schimbul.   Unii dintre ei luasera parte la diferite campanii si aveau experienta de lupta.   Deprinsi cu mânuirea armelor,   pandurii capatasera o organizare si o disciplina aproape militareasca.   Pentru serviciile aduse se bucurau de anumite privilegii,   printre care si de scutirea de biruri.   Nu o data însa[25]   stapânirea a cautat sa le stirbeasca drepturile câstigate,   provocând adânci nemultumiri si chiar începuturi de razvratire. [26]

În timpul razboiului ruso-turc,   Tudor îsi alcatuieste un ,,corp" de panduri,   format din câteva sute de voluntari,   pe care l-a condus în lupte victorioase,   dobândindu-si bune aprecieri din partea ofiterilor rusi.   Dupa razboi el avea sa se bucure de reputatia unui viteaz între viteji.   ,,Intra în foc,   domnule,   parc-ar fi mers la nunta",   îsi amintea polcovnicul Ionita Cehan,   participant la razboi. [27]

Despre faptul ca era un ofiter brav ne-a ramas felurite dovezi   înca din 1808,   generalul rus Isaev adeverea ca slugerul Tudor Vladimirescu,   comandând la Cerneti peste o mie de panduri,   a oprit timp de un an de zile atacurile turcilor asupra acelui oras.   Mai consemna ca îsi tinea în ,,buna ordine detasamentul" si ca pentru serviciul sau ,,plin de râvna" a cerut superiorilor sai ca Tudor ,,sa fie recompensat prin avansare în grad".   De asemenea,   comandantul Regimentului 1 de cazaci din Ural atesta ca Tudor a tinut pozitiile ,,în cea mai perfecta stare si cu toata precautia militara împotriva inamicului". [28]

În anii urmatori Tudor mai primeste mai primeste alte asemenea adeverinte,   din care rezulta ca în 1808 era comandant al batalionului 1 de panduri din Mehedinti,   îndeplinindu-si îndatoririle ,,cu tot zelul",   iar în 1810 comanda un regiment de panduri,   luptând alaturi de trupele ruse,   pentru care i se arata deosebita recunostinta.   O alta adeverinta vorbeste despre lupta din ziua de 9 august 1809,   de la Cerneti,   în care si-a îndeplinit ,,datoria de militar ca cel mai bun ofiter".   El a fost trimis si în munti,   pentru a goni pe turci,   repurtând acolo un frumos succes.   Alte asemenea adeverinte îi releva promptitudinea,   perfecta ordine în care îsi tinea pandurii,   precum si exemplul pe care li-l da prin comportarea sa plina de curaj,   ca ,,un comandant viteaz si neînfricat",   pentru care merita  ,,o recompensa exemplara". [29]

Timp de câteva luni,   în vara anului 1810,   Tudor s-a aflat la bateria din fata cetatii Cladova si a întrerupt orice comunicatie dintre garnizoanele turcesti din Cladova si Ada-Kaleh.   Cunoscând toate trecatorile prin munti,   el a pazit teritoriul Olteniei de incursiunile si jafurile otomanilor.  ,,Toate [30]   informatiile cu privire la situatia turcilor în aceste locuri le avem prin informatorii lui si cu cheltuiala lui",   spune alt document. [31]

Pentru faptele sale de arme,   pentru curajul si barbatia sa,   Tudor Vladimirescu  a  primit  gradul  de  locotenent.    De  asemenea a fost decorat cu ordinul  ,,Sf. Vladimir",   iar tarul i-a daruit o sabie si un inel cu piatra pretioasa. [32]

Perle:

-          temându-se  ,,în toata vremea de moarte";

-         sfârsitul vietii sale  ,,la vreo strainatate sau macar aici;

-         li se lasau  ,,mosia  si alte acareturi si vile ca am la Vladimir"; [33]

Ca vataf de plai,   Tudor avea mai ales atributiuni de supraveghere a granitei,   de controlare a pasapoartelor,   ca si de adunare a darilor,   functie care-i aducea si unele venituri.   Slujba administrativa îl scutea totodata de diferite angarale;   pe deasupra,   constituia o sursa de privilegii;    fiecare locuitor îi facea o zi de claca pe an,   mocanii veniti cu turmele îi dadeau primavara  -  de fiecare stâna  -  câte un miel si câte un cas.   Putea judeca apoi pricini mai marunte.   De aceea,   nici în timpul razboiului,   desi era înrolat [34]   în rândurile pandurilor,   Tudor n-a renuntat la dregatoria sa,   ci si-a pus înlocuitor pe Radu Muica,   iar altadata pe Dumitru Gârbea;   o data platita slujba,   conform practicii curente,   el dispunea de ea asa cum credea. [35]

Înca din 1808,   el ridica la Prejna,   în plaiul Closanilor,   împreuna cu Gheorghe Duncea,   pe cheltuiala lor,   din lemn de gorun si acoperita cu sindrila,   o biserica pe care o înzestreaza cu 30 stânjeni de pamânt,    sa fie pentru pomenirea sufletului sau si a parintilor si a tot neamului sau.   (Tatal lui Tudor era originar din aceasta localitate).   Tot el a platit tencuiala si pictura bisericii.   (Mai târziu biserica a fost refacuta).   Zugravul respectiv picteaza aici si chipul ctitorului,   aflat acum la Muzeul de arta al Republicii,   si descris astfel,   în 1921,   de catre N. Iorga:   ,,cu caciula latita spre vârful acoperit cu postav rosu,   cu mantia rosie blanita si aurita pe margini,   peste vesmântul de pe dedesubt verde,   cu mesi rosii auriti în papuci galbeni,   si cu sabia împarateasca a rusilor prinsa-n cingatoare ostaseasca rosie,   cu dungi de fir,   pe când pisania de sus zice:   ,,viv vel sluger Teodor,   Comandir". [36]

Încheindu-se pacea de la Bucuresti,   din 1812,   Rusia îsi întarea dreptul de protectoare a principatelor dunarene.   Tudor Vladimirescu se reîntoarce la treburile sale negustoresti,   parca si mai dornic de afirmare.   Îsi facuse în anii din urma oarecare avere.   Îsi dobândise totodata faima si glorie:   avea un mic cin boieresc,   grad de ofiter,   slujba de vataf de plai;   îsi facuse si o pecete pe care îsi gravase chipul:   într-o [37]   imagine executata destul de stângaci tine sabia ridicata,   în semn de chemare la lupta,   iar cu stânga strânge teaca.   Avea,   de asemenea,   un sigiliu inelar cu initialele numelui sau   (T.V.),   la care se adauga gradul ce-i fusese conferit în timpul razboiului ruso-turc   (P = porucic = locotenent).   Îsi cumparase mosii si livezi,   construise mori,   deschisese hanuri,   avea cuptoare de var,   arenda mosii,   facea negot cu tot ceea ce avea cautare.   Avea acum largi relatii negustoresti,   aratându-se grijuliu pentru buna sa reputatie în acest domeniu.   Folosea interpusi,   pe care îl trimitea prin sate si prin târguri,   ca sa cumpere pentru ei vite.   Toate acestea dovedesc via sa dorinta de afirmare sociala si economica,   proprie noii clase în care se ridicase. [38]

Mai bine de sase luni,   din iunie si pâna în decembrie 1814,   Tudor Vladimirescu a fost la Viena.   Scrisorile trimise în acest rastimp catre Nicolae Glogoveanu,    pentru ale carui treburi de familie plecase în capital a imperiului hasburgic,   contribuie si ele,   neîndoielnic,   la cunoasterea personalitatii celui ce avea sa devina conducatorul rascoalei pandurilor. [39]

Scrisorile dau la iveala spiritul sau meticulos,   ordonat,   de gospodar chibzuit si de om priceput în treburi politice si în afaceri. [40]

,,Fraza lui Tudor,   pe care o avem aici într-o forma autentica,   e bine legata,   plina de energie si relief,   adesea nervoasa,   ceea ce denota un temperament viguros,   hotarât si sigur de sine". -  trasaturi definitorii desprinse de A. Otetea. [41]

Într-una din ele,   Vladimirescu scrie:   ,, .  pe aici este tacere,   nimic miscare.   Sa asteapta,   la octombrie,   din toate partile ministri pentru congres si vine si împaratul Rusiei.   Sa suna ca atunci va fi ceva si pentru locurile acelea;   si mult au fost putin au ramas".

Chiar daca nu va fi fost prezentat împaratului Alexandru de catre Capodistria sau de alti colaboratori ai acestuia,   cum spune I. Ghica,   si nu i se va fi plâns tarului pentru[42]   paguba ce suferise în averea personala în urma pradaciunilor turcesti,    Tudor a urmarit atent nu numai gazetele austriece,   ci si discutiile purtate în cercurile grecesti aflate la Viena,   unde banul Costache Ghica,   socrul lui Glogoveanu,   l-a introdus.   Din contactul cu colonia greceasca,   ale carei nadejdi pentru eliberarea Greciei se îndreptau spre lucrurile Congresului,    i se vor fi lamurit nu putine aspecte ale momentului politic european. [43]

La întoarcerea de la Viena,   unde statuse 200 de zile,   Tudor s-a oprit mai întâi la Orsova,   în ianuarie 1815,   unde a ramas pâna prin luna martie.   Avea acolo oameni de încredere,   ca Opran,   cu care facea negot si de la care împrumutase si bani în mai multe rânduri;   totodata,   bolnav fiind,   se va trata o vreme la baile din Mehadia.   Va mai fi si altadata bolnav,   si se va duce tot acolo sa-si îngrijeasca sanatatea.   Poate ca sederea sa mai îndelungata în Banat trebuie pusa în legatura si cu noua rascoala antiotomana a poporului sârb,   vecin,   caci Tudor avea legaturi cu revolutionarii sârbi. [44]

La sosirea în tara Tudor si-a gasit distrusa mare parte din gospodaria de la Cerneti.   Revoltat ca guvernul nu se dovedise în stare sa organizeze si sa întretina o forta armata capabila sa dea riposta cuvenita atacurilor otomane pornite de la ostrovul Ada-Kaleh,   îi scrie lui Glogoveanu ca otomanii  ,,au prapadit lumea de la noi",   ca i-au luat toate bunurile si tot ce au gasit,   si au ars orasul.   Trece apoi la  interesante reflectii politice:  ,,Apoi din nechivernisirea stapânilor tarii noastre vezi câta prapadenie ni se pricinuieste".   ..Nu s-ar fi putut economisi aceasta praduire ?   se întreaba el,   cu deplina dreptate.   O stapânire cu asa tara mare în mâini,   si un lucru de nimic n-a putut popri   (..)   Adalâii   (cete pradalnice pornite din Ada-Kaleh  - n.n.)   au început a lua si robi de oameni,   spre mai mare batae de joc". [45]

Dupa încheierea pacii de la Bucuresti,   în Ţara Româneasca fusese trimis un nou domn   -   Ion Caragea.   Acesta,   a ajuns la Bucuresti în ultima luna a anului 1812,   însotit [46]   de numerosi fii,   fiice si gineri,   de fel de fel de rubedenii si prieteni,   care mai de care dornic de capatuiala. [47]

Daca sosirea lui Constantin Ipsilanti pe scaunul domnesc,   la începutul veacului,   fusese însotita de un puternic cutremur,   care darâmase numeroase case ale Bucurestiului,   iar îndata dupa aceea un violent incendiu pustiise o parte a orasului,   ceea ce,   dupa credinta poporului,   constituiau semne rau prevestitoare,   înscaunarea lui voda Caragea fusese si ea urmata de o cumplita molima:   ciuma avea sa bântuie mai mult de un an orasele si satele tarii,   decimând populatia. [48]

Caragea fagaduise la Constantinopol ca va parasi tronul dupa trei ani.   Dar îndulcit de avantajele domniei,   platind pe unde trebuia bani grei,   noul domnitor ramase aproape sapte ani în scaunul tarii,   întrecându-i în lacomie pe toti predecesorii sai.   El s-a dovedit deosebit de iscusit în sporirea averii personale prin asezarea de noi dari si prin marirea celor vechi.   Nemultumirile provocate de aceasta domnie hrapareata au gasit ecou la Constantinopol.   Dar siretul Caragea,   care-si avea oamenii sai pe malul Bosforului,   platiti anume pentru a-l informa,   nu a asteptat mazilirea.   Îsi cunostea bine stapânii si nu voia sa împartaseasca tragica soarta a unora din predecesorii sai.   Asa ca,   într-o noapte,   înselându-i pe cei din preajma lui,   a parasit Bucurestiul,   trecând Austria,   tocmai când trimisul Portii sosea cu firmanul de mazilire. [49]

În locul lui Caragea a fost numit batrânul si bolnaviciosul Nicolae Sutu.   Mai domnise cândva aici,   si cunostea tara.   Venea si el însotit de o numeroasa familie,   precum si de o suita numarând peste opt sute de persoane,   toti doritori de slujbe si de posturi manoase.   Spre usurarea poporului,   el avea însa sa fie ultimul domn fanariot. [50]

Poate ca tocmai în aceasta întunecata vreme nesecata întelepciune a poporului va fi iscat acel proverb,   dupa care schimbarea domnilor nu poate fi decât bucuria nebunilor.   Caci în locul celor îngrasati pe trupul chinuit al tarii veneau altii si mai flamânzi,   si mai dornici de a-i stoarce seva.   Noul domn se arata de la început hotarât sa curme orice actiune de nesupunere din partea maselor exploatate.   El a poruncit ca cei învinuiti de  ,,neascultare"  sa fie purtati,   sub [51]  paza,   pe ulitele târgului,   sa fie batuti pe la raspântii si siliti sa-si strige  ,,vina".   Pe multi dintre ei i-a trimis la ocna. [52]

Dar aceste masuri s-au dovedit fara efect.   În diverse tinuturi ale tarii,  clacasii au refuzat sa efectueze zilele de munca cerute de boieri în afara legii.   În judetele Buzau si Gorj,   au avut loc rascoale.   Domnia a poruncit sa se întreprinda severe anchete;   boierii Divanului au cerut lui voda sa treaca la repercusiuni.   Ca raspuns,   cei vizati au început sa-si paraseasca satele,   luând calea codrului.   Astfel proprietarii si arendasii de mosii s-au vazut dintr-o data lipsiti de brate de munca,   iar visteria tarii ramasa fara birnici. [53]

În Romanati,   judet cu un puternic centru comercial si mestesugaresc la Caracal,   are loc acum o însemnata miscare de razvratire.   Îngrijorat,   Divanul Craiovei a trecut la arestari.   Cei banuiti de a le fi capetenii rasculatilor au fost pusi în lanturi si batuti la raspântii. [54]

Contrar asteptarilor,  miscarea de rezistenta în loc sa scada se intensifica.   Printre numeroasele forme adoptate,   se numara si aceea a jalbelor.   Grupuri numeroase de tarani luau drumul Bucurestiului,   pentru a înfatisa lui voda doleantele lor.   Delegatii clacasilor se adreseaza domnitorului,   protestând împotriva abuzurilor boierilor si ale autoritatilor. [55]

Acest mars al clacasilor în zdrente,   care-si târau picioarele mai mult goale prin zloata ulitelor,   forfotind prin orasul în care traiau voda si boierii Divanului,   reprezenta desigur un spectacol nu tocmai atragator pentru ochii  ,,prea cinstitelor fete",   înfasurate în blanurile lor scumpe,   purtându-si plictisul de la o petrecere la alta,   unde droaia de slugi nu mai pridideau cu servitul cafelelor,   al vinurilor scumpe si al vânaturilor îmbiind la chefuri prelungite,   ravasite de îndelungi suferinte,   ale clacasilor ce asteptau pe la porti,   nu le putea fi deloc pe plac. [56]

Plângerea catre Divan   -   care s-a dovedit fara rezultat   -   le vor lua locul alte forme de împotrivire,   printre care incendierea conacelor,   lovirea unor zapcii,   si chiar ciocniri cu fortele stapânirii,   vadind un înversunat spirit de razvratire,   o extindere a miscarii de protest,  mai ales în partile Olteniei.   Manifestarea mai întâi aici a unor puternice framântari [57]   sociale îsi are,   fireste,   explicatia ei. [58]

Umilirile,   nedreptatile si silniciile suferite din partea unor oameni care nu puteau justifica prin nici un merit personal situatia de care se bucurau,   l-au facut sumbru   (Tudor Vladimirescu),   închis,   banuitor,   arata A. Otetea.   Cei care l-au cunoscut direct si ne-au lasat însemnari asupra înfatisarii si caracterului sau îl descriu ca pe un barbat cu tinuta impunatoare,   cu vorba scurte,   poruncitoare,   dar elocventa,   cu miez;   om aspru,   de o severitate mergând chiar pâna la cruzime,  ambitios si energic în hotarâri,  îndraznet si cu vointa dârza,   netemator de moarte,   cu vocatie militara,  cu înclinari de comandant,   de conducator. [59]

Prietenia sa cu Iancu Jianu,   boierul haiduc,   precum si cu alti oameni nemultumiti  de starea de lucruri,   ni-l arata pe Tudor ca pe un om însufletit de spirit revolutionar,   gata sa lupte din toate puterile sale pentru binele poporului.  Înversunata sa ura împotriva boierilor,   exprimata mai apoi în proclamatii,   cât si cu alte prilejuri,   izvoraste desigur din simpatie pentru cei oprimati,   dar si din temeinica cunoastere a neomeniei clasei stapânitoare. [60]

.în acest mediu al Valahiei mici,   cum i se mai spunea atunci Olteniei. [61]

Metodic si minutios,   cum îi era firea,   Tudor se pregatea în vederea unei  rascoale  armate,   pentru care aduna arme si munitie în diferite puncte ale Olteniei.   În acelasi timp,   cula sa de la Cerneti devenise un adevarat depozit. [62]    Îsi avea de asemenea ascunzatori bine tainuite în deferite pesteri si în stâncile muntilor,   departe de calea poterelor.   Mai ales din mânastirea Tismana,   al carei egumen era de partea sa,   îsi facuse în ultima vreme un centru întarit. [63]

Iscusinta de organizator se îmbina cu alte calitati,   prin care a stiut sa mentina mereu treaz spiritul combativ al pandurilor; [64]

Înca din anii petrecuti în casa boierului Glogoveanu.   Tudor dobândise o întelegere matura asupra starii de lucruri din tara,   îsi clarificase unele idei,   adoptând pozitii proprii fata de evenimentele vremii,   fata de taberele ce se înfruntau  -  de o parte taranimea,   lipsita de orice drepturi,   pe de alta boierimea,   privilegiata,   bucurându-se de toate bunurile,   gata la orice compromis politic pe seama tarii,   numai sa-si asigure huzurul. [65]

Spirit îndraznet,   ridicat din taranime,   dar facând acum el însusi parte dintre elementele burgheze în plina ascensiune,   Tudor va fi mediat îndelung asupra locului sau în societate si a rangurilor la care pute aspira. [66]

Sub conducerea capeteniilor [67]   Caraghioghe si Haiduc Velco,  sârbii rasculati înca din 1804 luptau cu îndârjire sa-si dobândeasca independenta.   Apoi,   repetatele înfrângeri suferite în razboaiele cu Rusia,   obligara Poarta sa consimta unele concesii în avantajul popoarelor subjugate. [68]

În 1814,  la Odesa,   câtiva reprezentanti ai burgheziei grecesti pun bazele unei societati politice secrete intitulata Eteria,   care îsi propune drept tel de lupta formarea unui stat national si independent. [69]

Eteria cuprindea diferite grade ierarhice,   folosea semne secrete si parole de recunoastere,   iar în corespondenta un alfabet cifrat,   împrumutând mai ales termeni comerciali pentru a însela vigilenta eventualilor urmaritori,   apoi metode de recrutare si initierea cu oarecare fast medieval,   proprii carboneriei si altor miscari similare.   Eteristii îsi spuneau între ei  ,,frate"   (ceea ce vom întâlni si la revolutionarii români de la 1848)   si îsi asumau anumite obligatii.

Multi dintre greci care traiau în tarile române au aderat la Eterie:   negustori,   capitani de vase si arnauti,   arendasi,   meseriasi,   calugari,   profesori si studenti,   arnauti din garda domneasca  s.a.   Comandantii garzii domnesti,   Iordache Olimpiotul si bimbasa Sava,   ca si consulii rusi din [70]   Bucuresti si Iasi,   si ei tot greci,   ca si o buna parte a autoritatilor si a clerului,   erau afiliati Eteriei. [71]

Într-atât de puternica ajunsese influenta eteristilor,   încât unul dintre ei putea sa scrie ca Iordache,   daca vrea,   poate sa-l sacrifice pe domnitor,   iar  ,,Ţara Româneasca o are în stapânirea sa".   De aceea,   intrând în tarile române,   Ipsilanti era încredintat ca va gasi aici  ,,o boierime pregatita,   prin cultura ei greaca si prin înrudirea ei cu cele mai de seama familii fanariote,   cu o garda de arnauti comandata de ofiteri afiliati la Eterie,   orase pline de negustori,   meseriasi,   preoti si dascali greci si,   în sfârsit,   o administratie împanata de oameni de credinta ai Eteriei,   care avea  sa ajute la recrutarea voluntarilor si la strângerea armelor si proviziilor"   (A. Otetea). [72]

În cautarea unei persoane cu o anumita sociala,   care sa asigure sprijinul Rusiei,   în caz ca i se ofera epitropia generala,   comitetul de conducere al societatii s-a oprit la Alexandru Ipsilanti,   cel mai în vârsta dintre cei cinci fii ai fostului domn al Ţarii Românesti,   Constantin Ipsilanti   (1802-1807),   caruia turcii,   în urma fugii lui în Rusia,   îi confiscara averea aflata la Constantinopol.   Mama lui Alexandru Ipsilanti era nascuta Vacarescu,   iar el avea aici,   în principate,   mosii si importante legaturi de rudenie,   motiv în plus de a fi folositor planurilor Eteriei.   Era apoi general în armata rusa si aghiotant al tarului,   ceea ce putea sa însemne o chezasie pentru sprijinul nadajduit.   Pierderea bratului drept,   în 1813,   într-o batalie împotriva lui Napoleon,   îi crease oarecare aureola,   folosita de propaganda eterista pentru telurile sale. [73]

Asadar,   în aprilie 1820,   conducerea eteriei trece în  ,,mâinile" lui Ipsilanti.   E de presupus,   desigur,   cum o atesta numeroasele marturii,   ca el a primit aceasta însarcinare cu stirea si învoirea tarului,   care i-a si aprobat,   de altfel,   un lung concediu,   necesar desfasurarii actiunii planuite.   În orice caz eteristii au întretinut tot timpul credinta ca  ,,seful suprem",   autoritatea cea mai înalta a Eteriei,   ar fi fost însusi tarul. [74]

În vederea definitivarii planului de lupta,   în octombrie 1820 a avut loc o importanta consfatuire între principalii conducatori ai Eteriei,   printre care unii veniti de la Constantinopol.   În cele din urma,   s-a hotarât ca Ipsilanti sa ajunga în Moreea,   de unde sa dea semnalul miscarii revolutionare.   În cazul acesta,   trupele otomane ar fi fost angajate în lupta departe de Ţara Româneasca,   ceea ce i-ar fi înlesnit lui Tudor Vladimirescu sa cucereasca aici puterea,   cu pandurii sai,   si sa treaca apoi la o noua organizare a statului;   i-ar fi îngaduit de asemenea,   sa ridice o armata nationala numeroasa pentru lupta antiotomana,   iar tara ar fi fost ferita de calamitatile unui razboi pe teritoriul sau. [75]

Spre sfârsitul lui octombrie 1820,   Ipsilanti scria la Bucuresti lui Iordache si Sava sa grabeasca pregatirile,   spre a fi în masura ca la 14 noiembrie sa aresteze pe domnitor si sa constituie un guvern format din boieri pamânteni.   Totodata sa pregateasca trecerea trupelor eteriste peste Dunare,   între Vidin si Ada-Kaleh.   Scrisoarea purta adaugat chiar de mâna lui informatia ca armata rusa ar fi primit ordin secret sa fie gata sa porneasca si se aduna pe ascuns,   iar el fusese îndemnat sa înceapa cât mai repede actiunea. [76]

În aceeasi zi,   Ipsilanti îi scria si lui Milos Obrenovici,   voievodul Serbiei,   sa mobilizeze armata pentru a atrage atentia turcilor în alta parte,   lasând deschis fortelor eteriste drumul spre Grecia.   Sârbii ca si românii,   a caror alianta Ipsilanti o cauta,   urmau sa-l ajute prin actiunile lor simultane.[77]

Noua varianta a planului întrunea pentru eteristi o serie de avantaje:   aveau aici în mâinile lor nu numai garda domneasca,  dar si o buna parte din administratie;   consulii rusi uzasera de influenta lor pentru a determina numirea în diferite functii a unor oameni favorabili actiunii grecesti. [78]

Ipsilanti spera ca rascoala din Ţara Româneasca va face ca Poarta sa trimita aici trupe,    calcând astfel tratatele,   si obligând,   în felul acesta,   Rusia,   -   putere protectoare  -   sa intervina,    conform întelegerilor europene,   pentru a stabili ordinea.   Ca sperantele acestea nu erau utopice,   o dovedeau razboaiele purtate pâna atunci împotriva puterii otomane,   la care participasera si voluntari români. [79]

Actiunile Eteriei se întâlneau cu dorinta poporului român de a se elibera de sub jugul otoman.   Situatia lor de popoare asuprite,   precum si scopurile comune constituiau o puternica baza de întelegere si colaborare între români si greci.   Este neîndoielnic ca Tudor Vladimirescu era informat de aceste planuri.   De aceea el a cautat sa-si coordoneze miscarea cu aceea a eteristilor. [80]

La adapostul functiei sale de vataf de plai,   care-i îngaduise sa calatoreasca,   sa aiba întâlniri,   sa organizeze transporturi etc.,   fara a atrage banuielile lui voda si ale oamenilor sai. [81]

Schimbarea planului Eteriei atragea dupa sine,   printre alte consecinte,   ducerea unui razboi pe pamântul românesc,   ca si pericolul invaziei turcesti. [82]

Prin noiembrie 1820,   sub pretextul sustinerii unui vechi proces ce-l avea înaintea Divanului,   Tudor Vladimirescu vine în Bucuresti,   unde ramâne în continuare,   adapostindu-se în casa lui Constantin Samurcas,   pe care-l cunostea de multa vreme.   Între cei doi se purtase si o corespondenta secreta,   privind desigur actiunea ce se pregatea,   caci Samurcas era unul dintre fruntasii opozitiei,    recomandându-l ca persoana cea mai potrivita pentru a conduce rascoala.   Tudor ia parte la diferite consfatuiri secrete,   ajungând la o anumita întelegere cu boierii opozitionisti.   Unii istorici presupun ca proclamatia cea dintâi a lui Tudor,   ca si primul sau memoriu catre Poarta ar fi fost concepute în timpul acestor tratative,   ceea ce este nu numai posibil ci si logic;   asemenea acte,   menite sa devina publice,   sa formeze un program politic,   nu se improvizeaza de azi pe mâine. [83]

Din actele sale reiese ca Tudor Vladimirescu actiona cu multa prudenta si spirit de raspundere.   Pornind la dezlantuirea miscarii pentru rasturnarea stapânirii otomane si cucerirea independentei tarii,   el revendica fata de aliatii sai o larga libertate de actiune.   Le pune conditii.   Le cere un legamânt solemn.   Actul pe care-l încheie ce ei constituie neîndoios un document de mare însemnatate politica,   printre primele ce stau la baza aliantei burghezo-mosieresti închegate în veacul trecut.   Prin acest act,   trei dintre cei sapte membri ai consiliului numit la 15 ianuarie 1821 de Alexandru Sutu pentru a gira treburile publice în cazul decesului sau,   marii dregatori Grigore Brâncoveanu   (cel mai bogat boier,   stapân a peste 50 de mosii,   urmasul domnului decapitat cu peste un secol în urma),   Grigore Ghica   (viitorul domn)  si  Barbu Vacarescu   (rubedenie cu mama printului Alexandru Ipsilanti)   se angajau solemn,   printr-un juramânt întarit cu propriile lor iscalituri,   ca la toate vor da ajutor  ,,cu mijloacele folositoare si cuviincioase"  si vor lucra  ,,unde si la ce ni sa va cuveni pentru obstescul folos". [84]

E de la sine înteles ca acest legamânt constituia încheierea fireasca a unor îndelungate tratative politice între boierii opozitionisti si Tudor.   Cei mai sus numiti scriu: [85]   ,,Fiindca este sa se faca obstescul folos neamului crestinesc si patriei noastre,   drept aceea,   ca niste buni si credinciosi frati crestini toti si iubitori neamului,   d(umneata),   sluger Teodore,   te-am ales sa ridici norodul cu arme si sa urmezi precum esti povatuit".   Semnificatia acestui act trebuie bine retinuta,   pentru ca ea ne lamureste comportarea ulterioara a lui Tudor Vladimirescu,   meandrele politicii sale,   dar si ale boierilor  ,,fagaduiti". [86]

Se îngrijeste apoi de procurarea unor fonduri banesti cu care,   în drumul sau spre Oltenia,   unde va fi însotit de arnauti din garda domneasca,   plateste cele necesare oamenilor si cailor.   Astfel,   înca de la 13 decembrie 1820,   el daduse indicatii lui Nicolae Zoican,   printr-un om al sau,   sa împrumute bani de la niste prieteni si sa-i  ,,împarta pe capre".   Folosea,   evident,   un limbaj cifrat.   Nu putea fi vorba de capre,   ci de pandurii ce urmau sa fie recrutati.   Sumele împrumutate de Zoican se ridica la zeci de mii de taleri   (mai târziu,   Tudor va cere visteriei sa achite aceste sume creditorilor Opran si Popovici,   din Orsova).   Vladimirescu îl înstiinteaza pe Zoican ca a vorbit cu Dumitru Gârbea,   loctiitorul sau la vatasia plaiului,   ca sa-i faca  ,,tot felul de înlesniri".   Totul pledeaza pentru o minutioasa si atenta pregatire,   facuta cu pricepere si perseverenta,   cu folosirea unor cai conspirative,   cerute de împrejurari. [87]

Printre cei mai apropiati lui Tudor în aceasta vreme era si fostul egumen al mânastirii Dealu,   Ilarion,   în acea perioada episcop de Arges.   Ori de câte ori venea la Bucuresti, [88]  Tudor îl vizita la resedinta sa de la biserica Antim,   având cu el îndelungi discutii.   Pentru cultura sa laica,   pentru spiritul sau independent,   Ilarion era socotit un voltarian.   Ideile sale au influentat desigur pe Tudor.   Între cei doi s-au stabilit durabile relatii de prietenie.   Firi diferite,   se completau unul pe celalalt.   Ilarion era cinic,   plin de dispret pentru coruptia clasei stapânitoare si chiar pentru cultul religios,   iubind mai mult placerile pamântesti ale vietii,   pe când Tudor era un ctitor de biserici,   dar daruit luptei,   urându-i pe boieri pentru abuzurile lor.   Sfatuitor al lui Tudor,   Ilarion era totodata omul sau de legatura cu boierimea opozitionista. [89]

Sunt unele indicii ca în aceasta vreme Tudor s-ar fi întâlnit si cu Gheorghe Lazar,   dascalul ardelean care întemeiase nu de mult scoala româneasca de la Sf. Sava. [90]  

În luna ianuarie 1821,   între Tudor,   Iordache si Farmache,   -   ultimii doi,   conducatorii militari eteristi  -   intervine o întelegere,   întarita prin juramânt,   dupa obiceiul vremii,   pentru a duce la îndeplinire  ,,prin cea mai dârza activitate",   si chiar  ,,prin puterea armelor",   planul pentru eliberarea de sub jugul apasator al Portii otomane.   Fiecare se considera dator sa vina în ajutorul celuilalt,   pentru a-l scapa sau feri de vreo nenorocire,   fiind  ,,volnic a urmarii si a ordona,   dupa împrejurari,   ceea ce i se pare ca ar contribui la binele obstesc",   folosind la nevoie  ,,toata viclenia"  pentru atingerea scopului comun.   Se legau ca toate hotarârile lor sa nu aiba putere executorie decât daca erau luate în urma unei întelegeri si deliberari comune.   ,,Nimeni dintre noi nu [91]   e îndreptatit a lucra de capul lui,   fara stirea si consimtamântul tuturor fratilor  -   fara a excepta vreunul".   Acordul era obligatoriu pe toata durata actiunii  ,,pâna la realizarea desavârsita a operei începute",   si cuprindea printre clauze si pe aceea de respingere a oricarei discriminari nationale.   ,,Nimeni sa nu îndrazneasca  -  se spunea în legamânt  -  a insinua ca,   de exemplu,   românul de bastina nu trebuie sa se supuna arnautului,   ci toti sa lucreze de comun acord si unitar,   dupa cum o cere datoria pe care ne-o impune acordul de fata"  pentru  ,,promovarea actiunii revolutionare în Ţara Româneasca". [92]

Între Tudor si fruntasii eteristi existau însa legaturi mai vechi.   Cu Iordache se cunostea înca din timpul razboiul ruso-turc de la 1806-1812,   când luptasera alaturi,   în cadrul ostirilor rusesti,   împotriva aceluiasi dusman.   Au ramas apoi în bune relatii si colaborarea lor s-a manifestat cu diferite prilejuri.   Prin 1817,   de pilda,   cei doi încercasera sa-l treaca Dunarea pe cneazul Caragheorghe,   care venea din Rusia si urmarea pregatirea rascoalei antiotomane a sârbilor,   dar oamenii lui Caragea i-au arestat pe cei doi înainte de a-si realiza planul.   Nu dupa mult timp însa domnul muntean s-a vazut nevoit sa le dea drumul,   întrucât Tudor si Iordache se bucurau de protectia consulului rus.   Pentru îndeplinirea planului mentionat.   Tudor primise o suma de bani,   dar împrejurarile nu i-au îngaduit s-o cheltuie.   În 1821 el îi va aminti lui Pini,   consulul rus,   de cele 160.000 de ruble puse la dispozitia sa cu patru ani în urma,   pe care era hotarât sa le întrebuinteze în folosul tarii sale. [93]

În noaptea de marti 18 spre 19 ianuarie 1821,   Tudor însotit de un grup de arnauti din garda domneasca,   a plecat în taina din Bucuresti,   îndreptându-se spre Târgu Jiu.   La marginea orasului,   conform celor stabilite,   îl asteptau alti arnauti calari,   sub comanda lui Dimitrie Macedonshi.   * A doua zi,   un curier trimis anume le anunta sfârsitul lui voda sutu. [94]

Trecând Oltul pe la  Budesti,   rasculatii au ajuns cu bine la Ocnele-Mari,   ramânând acolo în noaptea de 19 ianuarie.   Cum erau destul de numerosi,   n-au putut trece neobservati de slujbasii ispravniciei de Arges.   Întrebati  ,,ce oameni sunt si unde merg",   au raspuns ca sunt calatori în trecere.   Ispravnicia nu a zabovit sa înstiinteze cârmuirea;   primind raportul,   aceasta a aprobat trimiterea pe urmele lor a unui agent care sa le spioneze miscarile. [95]

A doua zi,   Tudor si cei ce-l însoteau au plecat spre Târgu Jiu,   unde au ajuns vineri,   21 ianuarie,   în toiul noptii,   oprindu-se la casele samesului Vasile Moanga,   cu care Tudor avea dinainte întelegere.   Mereu grabiti,   îsi potcoveau caii la lumina lumânarilor   (strabatusera în trei zile aproape 300 de kilometri),   si asa,   mai mult  ,,d-a-n picerile",   cum zice un cronicar al evenimentelor,   îmbuca  ,,câte cevasi".   Pâna aici,   în tot drumul parcurs,   Tudor si oamenii sai n-au facut nimanuia  ,,vreo suparare sau paguba",   platindu-si hrana lor si a cailor. [96]

    Este cât se poate de semnificativ pentru caracterizarea miscarii faptul ca,   o data ajuns la Târgu Jiu,   Tudor se închide cu Moanga ,,într-o camera unde îi destainuie planurile sale". [97]   Vechi si bun prieten al lui Tudor,   unul dintre sfatuitorii sai cei mai apropiati,   Vasile Moanga era un om cu mosii,   mare negustor,   sames si zaraf al judetului Vâlcea.    Lui îi va încredinta apoi Tudor administratia întregii Oltenii,   punându-l efor,   adica mai mare peste  ,,gospodarii"  celor cinci judete,   cum se vor numi ispravnicii alesi de el dintre prietenii si colaboratorii cei mai apropiati,   printre care si Pavel Vladimirescu,   fratele sau,   slugerul Ioan Solomon si serdarul Diamandi. [98]

Abia aici,   la Târgu Jiu,   stiindu-se între ai sai,   initiati din vreme,   Tudor trece si la unele masuri de forta.   Astfel,   întâlnind în drum un vechil ce ducea la zarafia judetului Vâlcea peste doua mii de galbeni,    adunati de vataful plaiului Hurezu,   oamenii lui Tudor îl retin.   De asemenea,   în aceeasi noapte,   un grup de arnauti au fost trimisi sa ridice  ,,cu mare zor" pe Dinicu Oteteleseanu,   ispravnicul judetului Gorj. [99]

Pentru a împiedica pe eventualii urmaritori sa-i ia urma,   Tudor îsi împarte detasamentul în doua,   o parte luând-o spre Vadeni,   pe drum ocolit,   mergând cale de trei ceasuri pâna la o cârciuma a stolnicului Viisoreanu,   de asemenea,   cunoscut de Tudor înca din razboi.   S-au odihnit acolo pâna dimineata,   facând ,,îndestula strejuire"   (caci la fiecare oprire se luau masuri de paza),   dupa care s-au îndreptat spre satul Bradiceni,   unde Tudor nadajduia ca-l va gasi si pe celalalt ispravnic,   Iorgu Vacarescu.   Pe semne însa ca acesta prinsese de veste si s-a ascuns,   asa ca rasculatii si-au continuat fara el drumul spre mânastirea Tismana,   unde ajung în seara de 22 ianuarie si ramân sa înnopteze acolo. [100]

Dintru început se vede ca Tudor a intentionat sa faca din aceasta manastire centrul actiunii sale.   Ispravnicul Oteteleseanu este tinut aici sub paza si silit sa dea porunci satelor de a trimite degraba provizii la mânastirea Tismana,   a carei straja va fi întarita cu alti 60 de plaiesi înarmati. [101]

Cunoscând nemultumirea pandurilor,   carora li se rapise vechiul privilegiu si fusesera impusi a plati dari în rând cu birnicii,  Tudor trimise emisari prin toate satele fagaduind pandurilor  ,,leafa si slobozenie". [102]

În ziua de 23 ianuarie,   Tudor coborî la satul Pades,   unde lanseaza cunoscuta sa Proclamatie,   socotita drept programul miscarii revolutionare.   Adresându-se  ,,fratilor lacuitori ai Ţarii Românesti" de orice neam ar fi,   Tudor legitimeaza rascoala prin acea ca  ,,nici o pravila nu opreste pe om de a întâmpina raul cu rau",   si ca sarpele,   când îti iese înainte,   ,,dai cu ciomagul de-l lovesti,   ca sa-ti aperi viata".   O introducere pe întelesul tuturor,   cu comparatii foarte sugestive,   legate de întrebarea ce urma:   ,,Dar pe balaurii care ne înghit de vii,   capeteniile noastre,   zic,   atât cele bisericesti,   cât si cele politicesti,  pâna când sa-i mai suferim a ne suge sângele din noi ?   Pâna când sa le fim robi ?"   Urmeaza îndemnul:   ,,Veniti dara fratilor   (.)   cu rau sa pierdem pe cei rai   (.)   Veniti dara fratilor   (.)   cu rau sa pierdem pe cei rai   (.)   Veniti în graba cu totii:   care veti avea arme,   cu arme;   iar care nu veti avea arme,   cu furci de fier si cu lanci   (.)   veniti unde veti auzi ca se afla Adunarea cea orânduita pentru binele si folosul a toata tara   (.)   Ca ne ajunge,   fratilor,   atâta vreme de când lacrimile de pe obrazurile noastre nu s-au mai uscat !" [103]

Perle:

-   ,,sa caute o întelegere cu Tudor"; [104]

De fapt,   între Tudor si marii boieri intervenise înca din timpul cât el s-a aflat la Bucuresti o anumita întelegere,   un pact,   conform caruia  ,,boierii fagaduiti"  sprijineau miscarea pandurilor cu conditia ca aceasta sa nu se atinga de averea lor.   Tudor o va arata explicit,   chiar în prima sa proclamatie,   ca ,,nimeni nu este slobod   (.)   sa se atinga macar de un [105]  graunte,   de binele sau de casa vreunui negutator,    orasean sau taran",   iar mai departe arata cu numai  ,,averile cele rau agonisite ale tiranilor boieri sa se jertfeasca"  -  exceptie facând averile boierilor  ,,fagaduiti".   Numai ca taranilor ce pusesera mâna pe coasa si pe topor,  urmându-i îndemnul,   le era foarte greu sa priceapa aceste nuante si sa faca asemenea diferentieri.   Ei stiau ca întreaga tagma boiereasca îi asupreste,   silindu-i sa trudeasca fara plata si batjocorindu-i în fel si chip. [106]

Desi în Proclamatie se arata ca averile boieresti vor fi luate  ,,pentru folosul de obste",   nu rezulta în mod clar ca ele ar urma sa fie împartite clacasilor.   Se pare deci ca  -  cel putin pentru moment  -  împroprietarirea taranilor nu intra înca în vederile lui Tudor si ale clasei pe care o reprezenta,  desi revolutia franceza,   cu trei decenii în urma,   îsi facuse din asta un punct esential.   El considera ca taranimea avea în primul rând nevoie de ,,dreptate si slobozenie",    cum zicea Proclamatia.   (Abia un sfert de veac mai târziu,   revolutionarii de la 1848,   si îndeosebi Nicolae Balcescu,   vor înscrie pe steagul lor de lupta aceasta importanta revendicarea sociala). [107]

Perle:  

-   ,,Numai dupa iarna,   vine primavara";

-   ,,Sa se aleaga din capeteniile noastre cei care pot sa fie buni:   aceia sunt ai nostri si cu noi dimpreuna vor lucra binele,   ca sa le fie si lor bine,   precum ne sunt fagaduiti";

-   ,,prea puternicul sultan voeste ca noi,   ca niste credinciosi ai lui,   sa traim bine"; [108]

Perle:

-       o scrisoare catre Poarta   ,,prea stralucitul prag"

-    ,,necazuri si cumplite patimi ce le suferim din pricina unirii pamântenilor boieri cu cei de pe vremi trimisi domni   (.)   Caci boierii,   sau mai bine zis tiranii nostri cei cumpliti   (.)   ne-au pradat ca niciodata mai înainte   (.)   încât am ramas mai goi decât mortii cei din mormânturi";

-    ,,silita a fost din multa deznadajduire"  de a se rascula;

-    ,,împarateasca mila"

-   ,,sa se trimita om împaratesc  -  nu de legea noastra  -  ca sa cerceteze si sa vaza jalnica stare a tarii";

-   ,,puternicul împarat";

-   ,,mestesugeli diplomaticesti"; [109]

Perle:

-         ,,lupi nemilostivi";

-         ,,glasurile plângerii";

-         ,,ardicarea noastra nu este pentru altcevasi în nici într-un chip,   decât numai asupra boierilor care ne-au mâncat dreptatile noastre   (.)   iar negutatorii turci si orice negutatori vor avea negutatorii si trebuinta spre tara,   cu totii sa umble fara nici un fel de îngrijire,   ca noi pe nimeni nu oprim si de nimeni nicidecum nu ne atingem,   înca mai cu buni slobozenie vor umbla"; [110]

Cum era de asteptat,   chemarea lui Tudor a gasit un puternic rasunet în rândurile taranimii.   De prin toate satele Olteniei,   cete de voluntari plini de entuziasm au pornit sa [111]  se adune sub steagul  ,,domnului Tudor",   încredintati ca îi cheama însusi  ,,glasul patriei".[112]

Perle:

-         ,,pâna când sa le fim robi ?";

-         ,,pâna când sa suferim a ne suge sângele din noi ?"; [113]

Multe documente ale epocii vorbesc despre  ,,duhul razvratirii",   despre acel spirit de împotrivire stârnit de proclamatie.   Slujbasii stapânirii nu mai sunt întâmpinati acum cu supunere si teama,   ci cu ciomagul si cu furca de fier.   La fel si mosierii,   arendasii si vechilii lor.   Ţaranii nu mai vor sa plateasca darile,   ataca pe zapcii,   calca conace,   urmarind mai ales sa puna mâna pe zapisele prin care boierii îi jefuiau adesea de pamânturile lor.   Într-un cuvânt,   se dezlantuie rascoala. [114]

  De pilda,   cei ce veneau în tabara sa erau scutiti de bir,   asa ca multi s-au înrolat si pentru a scapa de dajdii,   iar când un capitan de panduri,   Enescu,   de pilda,   gaseste de cuviinta sa nu vina la chemarea lui Tudor,   o ceata de panduri îi prada casa,   silindu-l astfel sa se înroleze;   patania lui le va fi fost desigur si altora avertisment. [115]

Tudor ramâne câteva zile la Pades,   unde concentreaza,   sub comanda lui Dimitrie Gârbea,   nu numai pe vechii panduri ai plaiului Closani,   ci si noi voluntari din rândurile taranilor liberi si  clacasi.   La Vadu Grosului,   sub comanda lui Simion Mehedinteanu,   se strângeau în acest timp voluntarii satelor din vale. [116]

Însotit de o parte din oamenii sai,   Tudor s-a îndreptat spre Cerneti,   resedinta judetului Mehedinti.   La Baia de Arama  -  dupa o scurta ciocnire cu oamenii stapânirii  -  si-a alaturat si alti panduri;   a coborât apoi pe valea Motrului,   unde s-a unit cu ceata capitanului Ghita Cutui. [117]

În satul Ciovârnisani Tudor s-a lovit cu detasamentul condus de polcovnicul Pavel Nicolicescu,   Trupa a trecut de partea rasculatilor,   iar Nicolicescu a fost luat prizonier si închis la mânastirea Strehaia. [118]

Parte din locuitorii cu stare ai orasului Cerneti se împrastiasera la îndemnul lui Costache Ralet,   ispravnicul judetului.   Tudor adreseaza acestuia o cuprinzatoare scrisoare,   din care se desprind unele idei ale programului sau,   ca si mânia lui împotriva asupritorilor poporului.  Auzise ca Ralet striga catre toti cum ca el,   Tudor,   ,,ar fi iesit la hotie ca sa prade lumea",   dar nu crezuse,   pentru ca el nu se stia hot.   Dar gasise asupra lui Nicolicescu îndemnul pentru prinderea lui si a celor ce-l însoteau,   si se întreba:   ,,Au pe semne nu va ajunge ca i-ati pradat si i-ati despuiat pâna acum când au ramas   (.)   mai goi decât mortii cei din mormântul   (.)   Eu însa nici nu sunt hot,   nici   (nu)   am fost vreodata,   nici [119]  (nu) voi fi,   ci sunt eu cât si cei împreuna cu mine iesiti pentru un mare folos obstesc,   si al celor mari si al celor mici   (.)   Ci iarasi zic,   sa stii ca eu sunt cel mai bun fiu al patriei mele"   (s.n.). [120]

si spre a-l încredinta de cele spuse,   Tudor îi trimite în copie atât proclamatia,   cât si plângerea catre Poarta.   Îl îndemna,   daca este patriot,   sa adune cât mai degraba orasul la loc,   iar el,   Ralet,   sa-si vada de treburi  ,,fara de nici un fel de temere".   Daca ispravnicul voia folosul obstesc,   sa vina  ,,dimpreuna cu toti boierii pamânteni"  sa se întâlneasca cu Tudor. [121]

În sfârsit,   îl avertiza:   ,,pazeste-te bine sa nu dai norocului vreo pricina cu vreo împotrivire de arme,   ca atunci bine sa stii ca nici în gaurile sarpilor nu veti scapa,   pentru ca norodul cel ars si fript de catre dumneavoastra este amarât si înfocat asupra-va si numai pricina cauta"   (s.n.)   Ralet a preferat însa sa se puna la adapost,   fugind la Craiova. [122]

La 30 ianuarie trupele revolutionare au ajuns la Strehaia,   manastire întarita,   care împreuna cu mânastirea Motrului faceau siguranta Craiovei.   Din porunca Divanului Olteniei,   aici fusesera trimisi 70 de arnauti si plaiesi,   sub comanda ceausului Costache.   Garnizoana s-a predat însa fara împotrivire,   intrând si ea în rândurile rasculatilor,   cum mai intrasera,   în drum spre Strehaia,   la Tâmna,   grupurile conduse de capitanii Boboc,   Coltan si Crainiceanu,   de asemenea trimisi împotriva lui Tudor.   Aceste fraternizari se produceau aproape peste tot unde  ,,Adunarea norodului"  -  oastea revolutionara  -   întâlnea fortele stapânirii. [123]

Strehaia a fost lasata în paza a 200 de panduri,   comandati de Pavel Vladimirescu,   fratele lui Tudor,   iar oastea a pornit spre mânastirea Motru,   unde cei doi ispravnici de Mehedinti,   Barbu Viisoreanu  si  stefan Bibescu,   noi numiti în aceasta slujba,   se închisesera cu o ceata de vreo 40 de oameni,   cu gând de rezistenta.   Au avut loc ciocniri,   cazând aici câtiva panduri   Tudor a luat masuri pentru împresurarea mânastirii.   În urma unor tratative,   s-a ajuns la o întelegere;   cei doi ispravnici au fost lasati liberi,   iar oamenii lor,   împreuna cu arnautii ce le venisera în ajutor,   s-au unit cu oastea lui Tudor,   care a ocupat în felul acesta si cea de [124]  a treia manastire întarita,   deschizându-si drumul spre Craiova. [125]

La scurta vreme dupa aceasta,   slugerul Ioan Solomon,   om de nadejde al Divanului din Craiova,  care avea sub ordine forte locale însemnate,   s-a alaturat  si el miscarii revolutionare conduse de Tudor Vladimirescu. [126]

Peste tot în drumul sau taranii îl întâmpinau pe Tudor ca pe un eliberator,   strigând cu entuziasm:  ,,Traiasca libertatea !",   ,,Traiasca Domnul Tudor !"   Cu carutele sau  ,,chiar cu spinarea",   arata C. D. Aricescu,   aduceau  de buna  voie hrana pentru aprovizionarea ostirii,   iar cei mai tineri se înrolau voluntari. [127]

Datorita nestatorniciei lucrurilor,   niciodata nu se întâmplase ca un domn fanariot sa  moara în scaun.   Dupa o lunga agonie,   se pare ca Alexandru Sutu fusese otravit chiar de medicul curtii.   În loc sa-i fac cele cuvenite,   ai sai,   în primele zile ascunzându-i moartea,   îi dadusera cu dresuri pe chip si îl asezasera la fereastra palatului,   pentru a fi vazut de curiosi,   caci în oras se si zvonise despre încetarea lui din  viata.    Faceau  aceasta  pentru  a  câstiga  timp,    caci  cerusera Portii sa-l numeasca în scaun pe unul dintre  fiii  sai.    Defunctul  îsi platise functia pentru sapte ani,   asa ca familia se scotea îndreptatita sa intervina pentru a i se încredinta scaunul beizadelei Nicolae.   Ne putem închipui cât trebuie sa fi stors raposatul tara,   daca numai dupa 14 luni de domnie vaduva lui oferea pentru înscaunarea fiului ei suma de 13 milioane.. [128]

Poarta îsi avea însa socotelile ei   Ea rezervase tronul Ţarii Românesti pentru Scarlat Callimachi.   Dar evenimentele vor lua curând o alta întorsatura,   asa ca alesul sultanului nu va mai ajunge niciodata în Bucuresti. [129]

Abia se aflase vestea mortii lui Sutu si mai multi boieri se si grabesc sa trimita o nota catre Comitetul de obladuire,   reamintindu-i ca  ,,în mod firesc si politic cârmuirea revine boierilor pamânteni celor mai mari dupa rang si vârsta".   Îi îndemnau deci ca pâna când  ,,pronia divina va îndupleca inima prea puternicului împarat"  sa le trimita domn,   sa se lupte din rasputeri pentru ,,linistea obsteasca".   Se pare ca aveau unele banuieli de vreme ce,   chiar în aceeasi zi,   un grup numeros de boieri previne pe consulul rus,   Pini,   ,,ca s-ar putea sa aiba loc vreo izbucnire neasteptata".   Tematori,   tineau sa declare ca nu sunt în acord cu nimic  ,,din cele ce acestia pot pune la cale si pot semna",   si [130]    protestau împotriva cazului când ar aparea asemenea documente vreo semnatura a celor iscusiti acum,   ea fiind în acest caz  ,,falsificata si neadevarata". [131]

Îndata dupa plecarea lui Tudor din Bucuresti si dupa anuntarea oficiala a mortii lui Sutu,  boierii au început sa ia masuri pentru a putea nega orice întelegere cu conducatorul miscarii revolutionare,   în cazul când miscarea ar fi esuat.   Asteptând sa vada cum se vor desfasura lucrurile,   pe de o parte se fereau sa apara drept sprijinitori ai miscarii revolutionare,   iar pe de alta parte se temeau desigur de o generalizare a rascoalei,   de ridicarea întregului popor,   ca si de faptul ca în cele din urma,   depasindu-le intentiile,   Tudor ar putea sa le devina stapân. [132]

Ce putea face Divanul din Bucuresti în fata acestei actiuni ?   De asta data nu mai era vorba de niste grupuri razlete de tarani,   nici de vreo ceata oarecare de haiduci,   împotriva carora se putea trimite,   ca de obicei,   o potera care sa-i fugareasca prin paduri.   Acum norodul întreg,   cu arma în mâna,   cazuse  ,,prapastia nesupunerii",   ridicându-se fatis împotriva vechilor stari de lucruri. [133]

Boierii  ,,fagaduiti"  au luat,   e drept,   unele masuri de represiune,  dar tot ei avut grija sa le torpileze.   Cu foarte mici exceptii,   trupele trimise împotriva rebelilor au trecut de partea acestora.   Pandurii stapânirii si cei din tabara lui Tudor se cunosteau bine între ei,   si adesea se strigau pe nume. [134]

Boierii cautau sa stavileasca miscarea,   s-o tina pe loc un timp mai îndelungat,   pâna la sosirea oastei lui Ipsilanti,   ca si a celei tariste,   pe care o credeau aproape.   Ei ar fi dorit fireste sa scape de stapânirea otomana,   dar nu printr-o ridicare a taranimii,   de care aveau toate motivele sa se teama,   ci prin ajutor din afara.   Cum arata sugestiv C. D. Aricescu,   ei  ,,vroiau sa prinda sarpele cu mâna altuia"  si lucrau în asa fel încât sa nu se compromita în ochii Turciei;   numai o asemenea interpretare ne da cheia întelegerii desfasurarii evenimentelor din aceste luni. [135]

La cererea boierilor,   mitropolitul lansa o anatema împotriva lui Tudor Vladimirescu si blesteme pentru cei ce îl vor urma.   Se puse apoi pe capul lui un premiu de 500 de piastri.   Totodata,   ispravnicii judetelor Gorj si Mehedinti au fost înlocuiti,   ca unii ce nu au actionat îndeajuns de energic. [136]   Unul dintre ci numiti în locul lor,   Nicolae Glogoveanu,   care-l cunostea bine pe Tudor,   se arata însa prudent si îsi prezenta îndata demisia. [137]

Pe lânga strasnicile porunci de a sta de veghe si de a mobiliza toate fortele locale împotriva rasculatilor,   autoritatilor din judetele de peste Olt li se trimisera de la Bucuresti,   în ajutor,   câteva detasamente.   Capeteniile acestora,   ca Hagi Prodan,   de pilda,   îi dusera în cele din urma în tabara pandurilor.   Se lua,   de asemenea,   un sir de alte masuri,   unele de forta,   altele diplomatice. [138]

Astfel,   la 30 ianuarie,   boierii îi trimit lui Tudor daruri si o scrisoare,   împletind amenintarea cu vorba mieroasa,   fagaduindu-le rasculatilor iertare daca îsi recunosc  ,,ratacirea"  si se întorc  ,,pe calea cea dreapta",   adica a supunerii.   De fapt era un ultimatumum camuflat,   pentru ca îi cerea lui Vladimirescu sa dea raspuns în doua ceasuri prin acelasi curier. [139]

Sub semnatura a 15 boieri,   printre care si cei trei ce-i fagaduisera ajutor,   precum si aceea a episcopului de Arges,   Ilarion,   Divanul de la Bucuresti îi scria capului rascoalei ca aflasera cu mare mirare de actele sale si îi atragea atentia ca acest fel de urmari  ,,nu au sfârsituri bune",   cum  ,,este stiut si din istorie".   ,,Judeca  -   se spunea în scrisoarea Divanului   -  care poate sa-ti fie izbânda,   când înarmându-se împotriva-ti toti credinciosii stapânirii te vor supune prin razboi si te vei îndatora însuti a cere mântuire,   care nu vei putea-o gasi !"   Îl sfatuiau deci  ,,parinteste"  si totodata îi porunceau sa înceteze cu asemenea fapte pagubitoare tarii si îl încredintau cu juramânt ca de se va supune  ,,povatuirilor"  lor va fi iertat,   caci ei,   cu totii,   vor fi în acest sens mijlocitori catre domnul tarii.   Iar daca nu se va supune,   atunci sa fie încredintat ca nu va gasi scapare,   osânda mortii fiindu-i  ,,groaznica si cumplita". [140]

Boierii cautau,   totodata,   sa faca publicitate acestei scrisori.   De aceea,   ei o trimisera în copie la Craiova,   cu indicatii precise de a fi multiplicata si raspândita prin toate satele Olteniei.   În acelasi timp,   mai marii bisericii invocau blestemele cerului,   afurisindu-i pe satenii care s-ar fi lasat  ,,amagiti"  de chemarile  ,,razvratitorului". [141]

Tudor însa nu se arata grabit sa raspunda la scrisoare.  Lasa sa treaca o noapte,   pentru a cugeta în liniste si a se [142]   sfatui cu ai sai,   si abia a doua zi alcatui raspunsul catre Divan.   De loc înfricosat de amenintarile cârmuirii,   ale carei trupe trecusera mai toate de partea sa,   îi întoarce împotriva acuzatiile.   A primit  ,,cartea"  cinstitilor boieri,   le spune el cu ironie abia disimulata,   si a vazut cele poruncite de ei,   dar sa le fie stiut ca el din mica copilarie a slujit cu mare credinta patriei sale,   ,,precum si acum si în toata viata mea,   sunt hotarât a sluji,   si a ma jertfi pentru binele patriei mele". [143]

Le reaminteste ca nu de capul lui a plecat pe acest drum,   al miscarii revolutionare,   ci  ,,norodul cel amarât si dosadit ala acestei ticaloase   (nenorocite  -  n.n.)   tari,   atât cei de loc cât si cei straini,   vazând ca stapânirea   (.)   i-a adus la cea mai desavârsita  prapadenie,   si nemaiputând suferi arzimea focului care le-a pus peste capete,   cu toti într-un gând s-au unit si s-au hotarât sa se scoale,   cu mici cu mari,   si sa se adune în orasul cel de capetenie al tarii,   si acolo stând,   sa ceara împarateasca mila."[144]

Citindu-le celor din tabar a sa scrisoarea guvernului,   acestia,   scrie Tudor,   raspunsera într-un glas ca ei n-au facut nimic  ,,pe lânga tiraniile cele cumplite pe care le patimesc de la dregatori".   Cei rasculati nu au provocat nici un rau nimanui,   ci luasera  ,,numai lucruri de mâncare",   iar acestea sunt muncite tot de dânsii.   Nici celor trimisi cu arma împotriva lor  ,,nu li s-a facut nimic".   si erau pomeniti aicea,   cu relatarea amanuntita a rezistentei întâmpinate la mânastirea Motrului,   unde boierii  Bibescu  si  Viisoreanu  au  ,,pornit batae cu arme de moarte asupra norodului",   încât acesta,   cu buna dreptate,   este revoltat ca se vede ucis de catre cei pe care  ,,i-a hranit si i-a poleit cu sângele lui;   iar norodul din  ,,multa deznadajduire",   este [145]   bucuros ca  ,,mai bine sa piara cu totii decât sa traiasca precum au trait de la o vreme încoace". [146]

Încheierea scrisorii cuprinde un apel catre boieri:   de sunt ei  ,,patrioti si parinti ai norodului",  precum o zic,   acum au prilejul de  ,,a scapa" de hula tuturor neamurilor,   si sa va faceti patrioti adevarati,   iar nu vrajmasi ai patriei,   cum ati fost pâna acum".   Ce li se pretindea ?   Sa opreasca pornirea armelor împotriva poporului si sa-i accepte cererile.   Pentru ca poporul nu cere vreun lucru  ,,necuviincios,   ci o dreptate care poate fi d-voastra de mai arme folos iar într-alt chip nu va iesi lucru de capai bun". [147]

Este interesant de retinut ca în aceeasi zi cu scrisoarea catre Tudor,   adica la 30 ianuarie,   cautând sa potoleasca nemultumirile populatiei,   Divanul poruncea ispravnicilor de peste Olt sa le aduca la cunostinta pandurilor cu sunt  ,,cu totul"  scutiti de bir,   ca nu vor mai fi suparati cu nici un fel de dajdie,   iar aceasta masura urma sa fie facuta cunoscuta tuturora,   prin citirea în toate satele,   ca  ,,sa se bucure". [148]

Comitetul de obladuire nu s-a grabit sa anunte Portii izbucnirea rascoalei,   iar când a facut-o,   la 30 ianuarie,   dupa ce pasalele de la Dunare oricum aflasera,  a cautat,   la început,   sa-i micsoreze importanta si proportiile,   s-o minimalizeze,   ascunzându-i adevaratul caracter,   aratând-o ca pe o miscare de haiduci pe care se angajau s-o reprime cu mijloace interne;   nu se sufla nici un cuvânt despre proclamatie si nici despre memoriul trimis împaratilor Rusiei   si Austriei.   Oficial,   Comitetul se straduia sa  pastreze toate aparentele ca se opune miscarii lui Tudor,   ramânând leal fata de stapânirea otomana. [149]

În numele a  ,,toata oastea locuitorilor pamântului tarii Valahiei",   boierii înfatisau în scris Portii  ,,necuviincioasa întâmplare"   (cum numeau ei rascoala),   aratând si ce masuri luasera împotriva ei.   Îsi exprimau însa temerea ca,   locuind în Mehedinti,   Tudor se va fi înteles mai demult cu vreunii din locuitorii judetului,   precum si cu altii din judetele vecine   (ceea ce era perfect adevarat).   Li se vestisera ca s-au adunat ca la 500  ,,facatori de rele",   care cugeta  a coborî si în partea câmpului si de acolo la Craiova si apoi la Bucuresti.   Socotisera fapta lui Tudor drept urmare  ,,tâlhareasca",   si de aceea nu înstiintasera numaidecât Poarta.   Dar rascoala se întinsese,   iar ei se adresau acum  ,,puternicei împaratii",   pentru a chibzui ,,mijlocul cel cuviincios"  spre apararea tarii. [150]

De ce ezita boierii sa ceara precis,   dintru început,   interventia armatei otomane ?   Se stia ca,   la încheierea pacii din 1812,   se ajunsese la întelegerea ca asemenea interventii nu se puteau face fara încuviintarea Rusiei,   devenita putere protectoare.   De aceea Divanul din Bucuresti se adreseaza la 4 februarie consulului rus,   Pini,   caruia îi trimite în copie si scrisorile alarmante ale Divanului Craiovei,   aratându-i în scris ca actele lui Tudor îi pun în nedumerire asupra celor ce sunt de facut.   Cu toate ostenelile depuse si cu toate masurile luate spre a întâmpina  ,,raul care ameninta poporul",   se plâng cei 39 de boieri semnatari ai scrisorii,   se încredinteaza în fiecare zi ca acest  ,,razvratit"  nu numai ca unelteste împotriva lor,   ci se declara si  ,,împotriva linistei [151]    si sigurantei obstesti".   Ei n-au putut împiedica  ,,înaintarile cele uriase ce pe tot minutul la face razvratitorul".   si întrucât  rascoala se lateste,   ,,crescând colosal în fiecare ora",   ei,   boierii,   în  ,,sfatul de obste",   au gasit ca  ,,singurul leac"  este acela de a cere ajutorul pasilor turci.   Dar,   totodata,   considerau de datoria lor ca înainte de a se adresa acelora,   sa-i faca cunoscuta consulului rus aceasta hotarâre;   asteptau de la el si un raspuns scris. [152]

Pini avea însa legaturi directe cu Eteria.   si totodata cu Tudor,   care fusese vazut adesea la consulatul rus.   De aceea raspunsul sau la scrisoarea boierilor este un raspuns diplomatic nu numai în sensul propriu al cuvântului.   Caci dupa parerea lui,   înainte de a-si da încuviintarea,   era de neaparata trebuinta a se cerceta daca tratatele existente între cele doua puteri,   Rusia si Turcia,   îngaduiau o asemenea interventie,   si apoi daca  ,,primejdia"  despre care se vorbeste în sus-zisa nota cere într-adevar o asemenea solutie prevazuta  ,,într-o împrejurare deosebita,   când adica siguranta tarii este amenintata de o primejdie mare,   si dupa ce stapânirea a întrebuintat toate mijloacele localnice spre a o înlatura".   Dar,   la urma urmei,   el nu se amesteca,   iar daca boierii nu gasesc alt mijloc,    n-au decât sa ceara interventia otomana,   însa pe propria lor raspundere.   Sunt rezerve care suna a neîncuviintare,   urmarind cel putin  o amânare a cererii,   pâna când Eteria,   despre ale carei planuri avea desigur cunostinta,   va dezlantui rascoala proiectata.   Pini  adopta fata de boieri un ton usor dojenitor,   atragându-le atentia asupra întârzierii cu care au pus în miscare mijloacele ce au gasit cu cale pentru înabusirea razvratirii,   care ar fi facut de prisos a mai recurge acum la  ,,mijloacele cele de pe urma". [153]

Numai ca pozitia lui Pini nu coincidea cu aceea a guvernului sau,   care îi trimite în curând o drastica scrisoare,   autorizându-l a declara Vladimirescului  ,,ca se degrada din rangul de locotenent si ca nu mai are voie a purta ordinul Vladimir cu care l-a onorat Rusia",   fiind învinuit ca urmareste,   prin ridicarea sa,   proiecte pe care le condamna tratatele si lealitatea politicii imperiului rus. [154]

Urmarind se pare sa dezminta zvonurile cu privire la o încurajare de catre Rusia a miscarilor antiotomane din Balcani,   ministrul tarului îi indica lui  Pini  sa spuna Divanului [155]  ca împaratul nu gaseste destul de temeinice motivele pentru care n-a întrebuintat  ,,masurile cele mai aspre contra tulburarilor",   iar daca mijloacele de care dispune nu erau  ,,îndestulatoare"   trebuia sa ceara îndata ajutorul pasei din Vidin.   ,,Împaratul,   încheia scrisoarea,   dezaproba în mod solemn tot ce s-a facut în Valahia.   si vei declara ca e hotarât,   în unire cu aliatii sai,   a combate revolutia care uzurpa puterea legala".   Asadar,   cu totul alta pozitie ! [156]

La 2 februarie,   boierii Ţarii Românesti scriu lui M. Sutu,   domnul Moldovei,   despre întinderea rascoalei,    ca si despre masurile luate împotriva ei,   si îi cer sfaturi ,   subliniind ca Tudor s-a aratat pe fata vrajmas al stapânirii si insuflând locuitorilor duhul rascoalei urmareste sa întinda miscarea sa în toata tara.   Zi de zi îsi sporeste puterile cu oameni înarmati.   Stapânirea a trimis oameni împotriva sa si a ridicat podurile de peste Olt.   Dar Tudor pare a avea  ,,legaturi"  care întrec întelegerea lor,   si roaga a le fi lamurita nedumerirea si a fi îndrumati asupra a ce este de facut. [157]

Între boierii cârmuitori si Tudor,   ca reprezentant al miscarii revolutionare.   Se produce în aceasta vreme un interesant schimb de scrisori,   în fapt adevarate negocieri în care dojanei  îi ia adesea locul amenintarea directa,   si dintr-o parte si din alta,   cu învinuiri reciproce si dezvaluirea unor gânduri ce definesc pozitii politice.   La 4 februarie,   deci îndata dupa primirea raspunsului de la Tudor,   Divanul îi scrie din nou,   aratându-i ca actele sale nu sunt ale unui patriot,   precum zice el,   pentru ca tulbura norodul.   ,,În loc de a-i face bine,   precum zici ca îti este râvna,   îi vei aduce mare foc si pierdere la cap,   fiindca vor fi judecati ca niste potrivnici stapânirii",   iar în cele din urma vor fi izgoniti cu armele. [158]

Boierii dau,   bineînteles,   alt sens notiunii de patriot si se pare ca,   prin scrisoarea sa,   Tudor atinsese un punct foarte sensibil.   ,,Patrioti adevarati suntem noi  -  zic boierii  -  caci nici odinioara n-am voit varsare de sânge".   Boierii îl sfatuiesc din nou pe Vladimirescu,   tot  ,,parinteste",   si îi poruncesc sa înceteze ridicarea poporului,   sa le dea drumul oamenilor la casele lor,   si prin mijloacele ce va crede de cuviinta sa potoleasca rascoala.   Îi fagaduiau în schimb ca ei se vor face mijlocitori pe lânga noul domn.   ,,Asculta-ne,   ca sa nu te caiesti",   erau cuvintele de încheiere. [159]

O data cu scrisoarea,   boierii îl trimit pe Pavel Macedonschi,   care aducea probabil lui Tudor si un mesaj oral.   Tudor s-a aratat dispus sa negocieze.   Tratativele dintre cei doi au durat câteva zile,   Vladimirescu cerea trei lucruri;   sa înceteze  ,,mâncatoriile"  din tara,   adica jafurile,   sa li se acorde despagubiri celor ce au fost nedreptatiti în vreun fel si sa i se dea lui si celor de lânga el  ,,garantii de imunitate",   adica sa li se asigure viata printr-o amnistie.   Nu se mai pomenea cum de privilegiile feudale,   de regimul de asuprire,   aproape nimic de ceea ce atât de vehement anuntase proclamatia.   S-ar parerea ca prin aceste cereri conducatorul rascoalei nu urmarea decât sa câstige timp.   Pâna va primi raspuns,   fagaduia sa ramâna pe loc. [160]

La aceste propuneri,   boierii îi trimit pe 9 februarie o noua scrisoare,   a treia,   în care afirma ca au înteles dorintele lui Tudor,   în urma celor aratate  ,,prin grai"  de Pavel Macedonschi despre toate câte au vorbit amândoi.   În ceea ce priveste pazirea dreptatii,   guvernul hotarâse de mai înainte sa trimita oameni de încredere pentru a cerceta abuzurile si jafurile suferite de locuitori si a despagubi pe cei napastuiti,   dar pornirea rascoalei a împiedicat ducerea la bun sfârsit a acestei intentii. [161]

Boierii cer lui Vladimirescu sa mai zaboveasca pâna la sosirea caimacamilor noului domn.   Atunci îi vor trimite în scris raspunsul la cele propuse de el.   Îl vesteau însa ca împotriva-i  ,,sunt orânduite arme nu numai cele din partea locului,   ci multime altele ce s-au trimis aici,   si pe toata ziua se trimite".   Iar capeteniile acestor detasamente sunt povatuite sa bage de seama asupra comportarii sale,   ca de îl vor dovedi  ,,cu cea mai mica calcare"   fata de cele fagaduite trimisului lor,   adica va continua cu  ,,amagitoarele"  sale propovaduiri catre sate ori îti va spori numarul celor adunati pâna atunci  ,,prin deserte fagaduieli"  sau ca se va misca de acolo de unde trebuie sa astepte raspunsul lor,   atunci acestia îl vor izbi,   sa-l sfarâme.   Fraza ce urmeaza  -  ,,nu cuteza a crede mai mult despre sineti decât ceea ce firea te-au cladit"  -  pare a ascunde teama boierilor ca Tudor râvneste la scaunul tarii. [162]

Scrisorile acestea nu prea se împaca însa cu pozitia boierilor înfatisata în memoriul trimis la Constantinopol la 10 februarie,   catre Scarlat Callimachi,   noul domnitor, [163]   în care îi înfatiseaza ceea ce întreprinsesera pâna atunci pentru înabusirea miscarii.   Cu toate masurile ce luasera,   se plâng boierii,  ,,acel razvratitor nu înceteaza de a turna în sufletele oamenilor simpli otrava rascoalei si momindu-i cu fagaduiala slobozeniei de sub jugul supunerii,   rataceste mintea lor cea proasta si-i târeste dupa sine".   Iar ei,   boierii,   neavând ostire,   nu vor putea împiedica  ,,raul".   Boierii îl înstiintau pe noul domn ca au dus prin viu grai tratative cu capul rascoalei în vederea împacarii.   În acelasi timp el îl roaga acum pe noul domn sa fie povatuiti ce au de facut,   caci razvratirea înainteaza,   iar ei,   cu toate ca au sfârsit si pazele armate din Bucuresti,   trimitându-le în partile acelea,   nu reusisera a face nimic deosebit spre a-i tine piept. [164]

Vladimirescu avea experienta de comandant,   dobândita în timpul razboiului împotriva Turciei.   Este de presupus ca prezenta sa permanenta în mijlocul pandurilor,   grija fata de ei,   energia dovedita în toata activitatea sa,   se va fi rasfrânt pozitiv în pregatirea oastei revolutionare,   care ajunge în timpul stationarii la Ţântareni la un efectiv de peste patru mii de panduri,   carora li se adaugau cei cinci sute de arnauti calari comandati de Hagi Prodan si Dimitrie Macedonschi. [165]

De aici Tudor îsi întinde stapânirea asupra întregii Oltenii.   Detasamente speciale trimise de el ocupa în continuare mânastirile dinspre munti,   cum erau Polovraci,   Hurezu,   Bistrita,   Cozia,   Crasna,   si instaleaza în ele mici garnizoane prevazute cu munitii si provizii,   în vederea folosirii lor ca centre întarite,   într-o eventuala retragere si lupta de lunga durata.   Tudor avea chiar sa declare ceva mai târziu ca a umplut mânastirile de peste Olt cu provizii si panduri,   încât se poate tine acolo doi-trei ani,   luptând pentru drepturile tarii sale pâna când le va capata. [166]

Paralel cu initierea unei serii de masuri pentru paza Bucurestiului,  ,,obstea fratilor boieri" a poruncit marelui vornic Nicolae Vacarescu sa plece în Oltenia,   sa ia conducerea fortelor stapânirii din acea zona si sa caute sa înabuse miscarea lui Tudor Vladimirescu.   Se oprisera asupra lui Vacarescu,   ziceau,   pentru ca îl stiau  ,,cu durere de patrie,   cu iscusinte si cu bune masuri".   Îl sfatuiau sa se dea cu binisorul pe lânga locuitori,   pentru a-i aduce la  ,,sfânta datorie a supunerii"  si a se tine departe de orice miscare de razvratire,   iar lui Tudor sa-i reaminteasca cu cuvinte dojenitoare ca "fantezia desarta a unor asemenea razvratitori pomeniti de istorie,   care s-au ridicat împotriva stapânirii,   n-a dat rezultate bune".   În cazul ca prin cuvinte nu l-ar fi adus ,,pe calea cea buna",   si va fi gasit ca staruie  ,,în turbata sa nebunie",   atunci trebuia negresit sa-l loveasca. [167]

Tudor vorbe:  

-   ,,toate poruncile cele vrajmasesti ale mai marilor nostri"; [168]

-   ,,Ci pe semne dumneata pe norod,   cu al carui sânge s-a hranit si s-a poleit tot neamul boieresc,   îl socotesti nimic si numai pe jefuitori îi numesti patrie"; [169]

-   ,,macar ca eu nici asupra acestei tagme   (boieresti n.n.)   nu sunt voitor de rau,   ci înca mai vârtos le voiesc întregimea si întarirea privilegiilor"; [170]

-   ,,de ce fara nici un cuvânt al dreptatii,   ma categorisesti ?   si cum socotiti ca pe mine ma categoriseste numai tagma jefuitorilor,   iar pe jefuitori îi categorisesc toate neamurile !   (.)   Dar cum nu socotiti [171]  dumneavoastra ca patrie se cheama poporul iar nu tagma jefuitorilor.   si cer ca sa-mi arati dumneata ce împotrivire arat eu împotriva poporului ?   Ca eu alta nu sunt decât numai om luat de catre tot norodul tarii cel amarât si dosadit din pricina jefuitorilor ! iar tagma jefuitorilor,   caci nu le place una ca aceasta,   a ridicat arme de moarte împotriva patriei si a ticalosului   (nenorocitului n.n.)   norod !   O,   ce mare jale !"; [172]

-   ,,fiindca norodul nu cere altcevasi decât numai o dreptate ce poate fi folositoare si tagmei boieresti". [173]

Nicolae Vacarescu întelegea se pare sa-si ia în serios misiunea primita.   Zelul sau nu prea convenea însa boierilor  ,,fagaduiti".   Daca lucrurile ar fi ajuns prea departe,   adica la o ciocnire,   iar trupele guvernamentale ar fi fost înfrânte,   cum era si de asteptat,   nu numai fata de raportul de forte,   dar si datorita lipsei de entuziasm a celor trimisi de stapânire împotriva rasculatilor  -  faptul ar fi putu determina  o grabnica interventie a Portii,   si deci o rasturnare a tuturor socotelilor.   Asa ca,   la 11 februarie,   Divanul îi retrase lui Vacarescu ordinul încredintat,   si se adresa de asta data lui Constantin Samurcas,   boier ambitios,   fost în mai multe rânduri caimacam al Craiovei.   I se acordau depline împuterniciri de a lua toate masurile ce le credea necesare pentru a potoli rascoala.   În timpul razboiului ruso-turc din 1806-1812,   Samurcas avusese functia de vistiernic.   (De  altfel,   sub toti domnii ocupase posturi înalte).   Îl cunostea înca de pe atunci pe Tudor.   Era si el decorat cu ordinul Sf. Vladimir,   caci organizase un corp de panduri.   Poate ca aceste amanunte,   ca si acela ca era fruntas al Eteriei,   vor fi atârnat în balanta la alegerea lui pentru aceasta delicata misiune. [174]

Samurcas ducea cu el,   ca mijloc de convingere,   o carte de iertaciune,   prin care cei 45 de boieri semnatari îl încredintau  prin juramânt pe Tudor,   precum si pe cei adunati lânga el,   de  ,,milostivire,   ajutoare si dupa starea fiecaruia rasplatire cu mângâiere simtitoare si folositoare",   daca-si recunosc datoria supunerii si se întorc la obisnuitele lor treburi. [175]

Abia ajuns la Craiova,   Samurcas  cererea Divanului sa-i trimita îndata,   prin înadins curier,   suma de 172.000 taleri,   pentru a fi folositi conform celor puse la cale înaintea plecarii sale.   Boierii îi trimit,   într-adevar,   la 25 februarie,   mai mult de jumatate din suma ce li se ceruse,   iar a doua zi restul. [176]

Toate aceste masuri,   tintind oficial la înfrângerea rascoalei,   veneau mai degraba în sprijinul ei.   Caci Samurcas intra îndata în legatura cu Tudor,   caruia îi trimite prin Hagi Prodan o parte din banii primiti de la Bucuresti.   Prodan însusi ramase apoi în tabara pandurilor,   în fruntea unui detasament calare. [177]

Înca mai înainte,   comitetul provizoriu trimisese împotriva rasculatilor pe Iordache si pe alti capitani,   cu trupe bine aprovizionate si platite pe o luna înainte.   Samurcas le îndruma sa mearga la Cotofeni,   pentru a se uni cu celelalte  trupe guvernamentale,   si sa astepte acolo indicatiile sale.   Între Ţântareni si Cotofeni nefiind o distanta prea mare Iordache avea timp sa plece noaptea pe furis din tabara sa pentru a se întâlni în ascuns cu Tudor.   Astfel,   boierii  ,,fagaduiti"   l-au ajutat pe Tudor în felurite chipuri,   recurgând la sireticluri fata de Poarta.   (Arnautii  trimisi împotriva pandurilor au trecut cu capitani cu tot în tabara lui Tudor). [178]

Tot pentru a însela vigilenta guvernului otoman,   fusese trimis oficial si Constantin Samurcas.   Fiindca misiunea lui adevarata,   cum avea sa reiasa mai apoi,   era aceea de a-i duce lui Tudor bani,   bani luati chiar din visteria tarii,   precum si trupe platite de cârmuire !   siretul boier s-a achitat cu destula abilitate  de  sarcina  ce-si  asumase.    Avea si  ,,document"  la mâna,   cum era  însusi protestul  lui Tudor în legatura cu legamântul  ,,gasit"  asupra lui Hagi Prodan,   prin care acesta ar fi angajat,   chipurile,   sa-l suprime.   Numai ca  ramânea  deschisa  o  întrebare,    cât se poate de fireasca:   dupa toate cele aflate,   daca ele ar fi fost adevarate,   l-ar mai fi tinut pe Tudor pe lânga el pe Prodan,   ca om de încredere,   comandant al arnautilor calari ?   Greu de crezut ! [179]

Auzind de sosirea caimacamilor,   Samurcas se înapoie la începutul lui martie în Bucuresti,   unde informa Divanul ca nici prin arme nici prin bani nu l-a putut opri pe Tudor din drumul sau.   Într-o exprimare plastica,   s-a spus apoi despre Samurcas ca  ,,a voit sa stinga para focului cu untdelemn".   El a restituit visteriei circa 35.000 de taleri.   Restul pâna la 172.000,   scosi din visteria statului,   au servit miscarii pentru a pregati marsul spre Bucuresti,   într-atât de ingenios fusesera aranjate lucrurile. [180]

Caimacamii trimisi aici de noul domn,   Scarlat Callimachi,   faceau însa si ei parte din Eterie.   Ca si domnitorul însusi.   Desi aduceau cu ei acte prin care erau împuterniciti sa ceara ajutorul turcilor împotriva miscarii revolutionare,   nu se grabi s-o faca;   lasau asemenea hotarâri pe seama boierilor,   care,   la rândul lor,   sovaiau. [181]

Totusi,   boierii alcatuiesc un al doilea memoriu   (arz) catre Poarta,   careia îi solicita ajutorul împotriva lui Tudor. [182]

Înca înainte de a ajunge la o întelegere cu opozitia boiereasca si a porni spre Oltenia,   Tudor Vladimirescu avea desigur cunostinta de planurile Eteriei.   Ba si mai mult,   intrând în legatura cu sefii eteristi,   stabilise liniile generale ale colaborarii lor. [183]

Cercurile politice rusesti din preajma tarului cunosteau relatiile dintre sefii celor doua miscari.   Le cunostea si consulul rus din Bucuresti,   Pini,   influent sprijinitor al eteristilor.   De altfel,   cele doua principate dunarene constituiau unul din cele mai importante centre ale propagandei eteriste. [184]

În lucrarile unor istorici greci se mentioneaza cu Tudor se afla în corespondenta cu Ipsilanti înca înainte de intrarea acestuia în Moldova.   Un curier al lui Vladimirescu a sosit la Chisinau prin februarie 1821 cu scrisori urgente catre Ipsilanti si catre guvernatorul Basarabiei.   Nu se cunoaste continutul acestei corespondente,   dar urmarea a fost ca îndata dupa aceea s-a dat voie ca una din proclamatiile lui Tudor,   interzisa pâna atunci,   sa circule fara restrictii. [185]

Ca Ipsilanti si cei din jurul sau se interesau îndeaproape de mersul rascoalei pandurilor,   nu încape nici o îndoiala.   Astfel,   postelnicul Iacovachi Rizos,   al carui fiu se va încadra în oastea Eteriei,   îl informa pe Ipsilanti ca Tudor  ,,a rasculat pâna alaltaieri toate judetele de peste Olt,    proclamând libertate,   egalitate si desfiintarea privilegiilor boierilor.".   ,,Acest comandant român a trimis o jalba Portii,   scriind multe împotriva stapânirii;   în acelasi timp el a scris o alta jalba împaratului si alta catre Pini ca s-o trimita lui Stroganov.   Ce fel de joc este acesta ?  Înca nu se poate pricepe.   Nu stiu daca Fratia poate sa traga foloase din aceasta împrejurare". [186]

La 22 februarie,   seara,   însotit de fratii sai Nicolae si Gheorghe,   ca si de cumnatul sau Cantacuzino-Deleano   (acesta cu grad de colonel)    si altii,   în total vreo 20 de persoane,   printul Alexandru Ipsilanti a intrat în Moldova.   Era îmbracat în uniforma de general si avea pasaport rusesc.   În aceeasi noapte,   escortat de arnauti ai garzii domnesti,   Ipsilanti a sosit la Iasi,   unde s-a întâlnit cu Mihai Sutu,   domnul Moldovei,   caruia i-a declarat,   printre altele,   ca în urma lui s-ar afla o numeroasa armata a tarului.   Declaratii aproape similare a facut si viceconsulului austriac. [187]

Crezând într-adevar în iminenta interventie a Rusiei tariste,   care avea sa alunge pe otomani din tara,   si totodata recunoscatori ca Ipsilanti nu se atinge de huzurul lor,   boierii moldoveni i-au acordat de îndata întregul lor sprijin.   Dar înca de la sosire,   Ipsilanti si-a luat aere de stapân,   purtându-se cu aroganta.   ,,Dupa stralucita porunca a înaltimii sale",   mitropolitul a fost invitat la Trei Ierarhi   (i se atragea nedelicat atentia  ,,sa nu pretexteze ca astepta si tidula,   ca atunci va merge vrând,   nevrând")   unde a savârsit slujbele pentru drapelul Eteriei,   si totodata la încins pe Ipsilanti cu sabia,   ritualul amintind întrucâtva ceremonia încoronarii. [188]

La 24 februarie,   într-un stil ce ni se pare astazi bombastic,   dar care-i întrutotul în corespondenta cu spiritul avântat al epocii,   Ipsilanti lanseaza la Iasi un lung manifest catre grecii de pretutindeni,   chemându-i sa se înroleze în armata izbavirii si sa contribuie fiecare la dotarea ei cu arme,   bani si uniforme militare.   Li se arata ca tara lor  ,,a luat armele ca sa scuture greul jug al barbarilor   (.)   sub protectia unei mari si brave puteri".   Se forma un corp de oaste în car erau chemati toti cei ce  ,,doresc sa se numeasca salvatori ai Greciei". [189]

Perle:

-         ,,niscaiva desnadajduiti turci"; [190]

-         ,,caci  strasnica  putere  se  afla  gatita sa pedepseasca îndrazneala lor !"; [191]

-         miscarilor grecesti  ,,pregatite în Rusia si încurajate de Guvern"; [192]

Chiar a doua zi dupa sosirea la Iasi,   Ipsilanti scria ambasadorului rus la Constantinopol ca armata rusa urma sa porneasca dintr-o zi în alta.   Era atât de încredintat de asta,   încât,   la indicatia sa,   domnul Moldovei îi si pregatise aprovizionarea pentru vreo doua saptamâni. [193]

E de la sine înteles ca,   facând asemenea afirmatii,   Ipsilanti se întemeia pe anumite fagaduieli.   Prin relatiile sale guvernului rus în Balcani.   Desi tarul se angajase la Congresul de la Viena sa lupte contra liberalismului si sa înabuse în sânge orice miscare revolutionara din Europa,   totusi Eteria se înfiintase pe teritoriul Rusiei,   sub privirile binevoitoare ale autoritatilor tariste. [194]

Tot atunci Ipsilanti scrie tarului,   solicitându-i sprijinul pentru actiunea dezlantuita.   În acelasi sens,   domnul Moldovei îl ruga si el pe Alexandru I  sa ia tara sub ocrotirea sa,   întrucât se temea de invazia otomanilor,   mai ales dupa masacrarea musulmanilor de la Galati si Iasi,   de catre eteristi.   Încredintati de iminenta acestui ajutor,   boierii convocati de domnitor semnara si ei adresa catre tar. [195]

Dar ostile rusesti la care se referise Ipsilanti întârzâiau sa vina.   În schimb se afla la Iasi îngrijoratoarea veste ca au si sosit la Braila câteva mii de otomani.   Panica boierilor deveni si mai mare când luara cunostinta de raspunsul tarului.   ,,Revoltarisirea"  Eteriei si mai ales apelul la ajutorul Rusiei îl indignasera pe autocrat.   Miscarea lui Ipsilanti era dezavuata.   Consulul rus de la Iasi a primit porunca sa paraseasca Moldova. [196]

Îngroziti de perspectiva represaliilor otomane,   un numar de boieri s-au refugiat peste Prut.   Rusia admitea oficial ca Turcia,   putere suzerana în Moldova si Ţara Româneasca,   sa restabileasca  ,,ordinea"  în Principate.   Din  ,,motive cu totul persoanele",   Sutu a abdicat,   ceea ce a îngaduit boierilor ramasi la Iasi sa afirme,   într-un memoriu catre Poarta,   ca fostul domn are întreaga vina.   Pentru a preveni iminenta ocupatie otomana,   ei cautau acum sa nege  ,,cea mai mica participare" la  ,,neasteptata si neplacuta"  miscare a eteristilor,   ba chiar cereau Portii sa-i alunge pe greci din Moldova. [197]

Eteria îsi pornise lupta sub protectia tainica a Rusiei.   Printr-o fatala imprudenta,   cum vor numi diplomatii rusi aceasta lipsa de tact,   Ipsilanti aduse la cunostinta publica ceea ce trebuia desigur sa ramâna numai pentru el si cei din imediata lui apropiere.   Imprudenta aceasta avea sa încurce mult socotelile diplomatiei tariste.   Condamnându-l categoric,   împaratul a facut sa apara si în presa un comunicat prin care actiunea lui Ipsilanti era declarata drept un efect al lipsei de experienta si al  ,,usurintei"  tânarului print;   nu numai ca tarul îl dezaproba pentru asta,   ci îl si scotea din serviciul Rusiei,   de la care nu va mai putea astepta niciodata vreun ajutor;   se ordona,   totodata,   comandantului trupelor rusesti de la granita cu Moldova sa respecte cea mai stricta neutralitate,   iar ambasadorului rus la Constantinopol sa declare portii ca împaratul Rusiei nu are alt scop si alta dorinta,   în relatiile sale cu Poarta,   decât mentinerea tratatelor existente. [198]

Existenta si planurile Eteriei fusesera încurajate la Petersburg,   întrucât se încadrau în vederile politicii antiotomane a imperiului tarist;   actiunea Eteriei urma sa ofere Rusiei pretextul pentru a interveni cu trupele sale ca sa îndeparteze pe otomani din aceasta parte a Europei,   unul dintre obiectivele permanente ale politicii sale.   Oficial,   tarul nu putea,   fireste,   decât sa-l dezavueze pe Ipsilanti,   cum o facuse de altfel  si cu Tudor,   caci se temea de cine stie ce complicatii internationale.   Capodistria,   ministrul tarului,   scria atunci ca Rusia nu putea  interveni decât silita de o ,,necesitate imperioasa",   adica în cazul când guvernul otoman nu va izbuti prin mijloacele sale sa restabileasca o stare de lucruri compatibila cu mentinerea pacii;   Rusia nadajduia se pare ca va fi investita cu misiunea aceasta chiar de catre  ,,Sfânta Alianta". [199]

Iata dar ce calcule subtile rasturnase Ipsilanti prin declaratiile sale imprudente,   care l-au împins pe tar sa ia o atitudine potrivnica miscarii de eliberare a românilor si grecilor si sa consimta,   în cele din urma,   la ocuparea principatelor dunarene de catre otomani   seful Eteriei n-a înteles ca suveranul autocrat nu putea sprijini deschis miscarea revolutionara si ca numai în anumite conditii ar fi intervenit în favoarea grecilor rasculati,   iar atunci nu ca sprijinitor al miscarii revolutionare,   ci ca restaurator al ordinii,   ceea ce însemna cu totul altceva. [200]

,,O mare putere ruseasca" va sosi   (dupa Ipsilanti).   ,,Adunarea norodului"  urma sa înlesneasca trecerea lui Ipsilanti peste Dunare,   ,,ca sa mearga pentru libertatea patriei sale;   iar noua ne vor ajuta rusii ca sa luam cetatile de pe pamântul tarii noastre si apoi ne vor lasa liberi si cu legile noastre.." [201]

Tudor garantase averea boierilor ce-i fagaduisera sprijinul.   Ca ei nu erau sinceri,   ca vor lua drumul Brasovului de îndata ce vor afla ca tarul condamnase miscarea Vladimirescului.[202]

Înca de la începutul actiunii,   Tudor ceruse trupelor sale o perfecta disciplina,   aratându-se necrutator fata de orice nesupunere.   Cei care se dedau la jafuri erau pedepsiti fara crutare.   Comandantul pandurilor vrea sa pastreze ordinea militara în tabara,  chezasie a unei normale desfasurari a actiunii pornite.   Avea obiceiul sa repete celor din apropierea sa ca o armata fara disciplina e mai rea decât o haita de lupi. [203]

La începutul lunii martie,   la Benesti,   Tudor pune de li se taie capul la doi dintre capitanii sai,   Iova si Ienciu,   care atacasera un grup de boieri.   Poruncind apoi adunarea taberei,   le-a aratat apoi ostasilor capetele fara trup ale celor ce furasera argintul unei icoane.   Amintindu-le ca ei nu s-au sculat pentru jaf,   ci pentru dreptate,   le-a cerut pandurilor sai un nou juramânt,   luat în biserica. [204][205]

Adresându-li-se cu ,,fratilor"  si încredintându-i ca desi nu este din sânge nobil,   de  ,,evghenist",   el simte totusi durerile celor evghenisiti,   Tudor le scrie la 3 martie boierilor jefuiti,   aratându-le ca de îndata ce a auzit de primejdia în care se aflau,   a pasit spre a înlatura raul.   si ca sa cunoasca boierii respectivi cugetul sau,   iata,   i-a taiat pe cei ce au fost pricina raului si le trimite capetele spre încredintare,   pentru a fi puse la raspântii,   spre pilda si a altora.   Peste câteva zile,   într-o alta scrisoare,   strasnica porunca intervine pentru ale asigura adapost la mânastirea Hurezu,   catre al carei egumen trimitea sa le dea  ,,toate cele trbuincioase".

si mai târziu Tudor va avea aceeasi atitudine severa fata de soldatii ce se abateau de la disciplina militara,   aplicându-le pedepse foarte aspre,   care mergeau pâna la spânzurare sau taierea capului.   O garda speciala,   un fel de pluton de executie,   îi aducea la îndeplinire sentintele. [206]

În cele câteva zile cât ramâne la Slatina,   unde concentreaza câteva mii de oameni,   Tudor tine un important sfat militar cu cei mai apropiati colaboratori ai sai,   concepând în detaliu planul deplasarii spre Bucuresti.   Se hotaraste ca Ioan Solomon si trupele sale sa se întoarca la Craiova,   sa ia în sarcina sa apararea întregii baze din Oltenia,   si sa tina sub supraveghere cetatile turcesti de la Dunare. [207]

Pe capitanii Iordache si Farmache,   cu vreo câteva sute de arnauti calari,   i-a trimis înaintea lui Ipsilanti.   Drumul lor  ,,pe sub poala muntelui"  urmarea sa împiedice pe boieri de a fugi în Transilvania. [208]

Tudor n-ar fi  dorit,   desigur,   ca Ipsilanti sa ajunga în Bucuresti înaintea lui.   De aceea marsul trupelor sale s-a desfasurat cu o repeziciune considerabila,   tinând seama de starea drumurilor si de vreme  (la 13 martie s-a abatut peste Muntenia un viscol puternic),   pandurii strabatând în medie câte 25 de kilometri pe zi. [209]

Ajungând la 16 martie la Bolintinul din Vale,   Tudor a trimis înainte un detasament de siguranta,   spre Cotroceni si Ciorogârla.   Purtând un steag desfasurat,   un grup de panduri comandat de D. Macedonschi a strabatut Bucurestiul si s-a instalat la Baneasa,   loc anume ales pentru a împiedica fuga altor boieri spre Brasov. [210]

Adunarea norodului,   numarând,   zicea Tudor,   peste 16 mii de oameni si au trecut Oltul,   ajungând spre nord,   pâna la Pitesti,   iar spre sud pâna la Rusii de Vede,   iar o aripa a lor a pornit spre Focsani,   au ajuns acum la Bolintin,   dupa care urmeaza a se [211]  aduna cu totii la Bucuresti,   unde au sa astepte pâna când vor sosi trimisii  ,,prea puternicei împaratii,   ca sa cerceteze jalnica lor stare si sa le faca dreptate.".[212]

De la Ciorogârla Domneasca,   fosta mosie a lui Caragea   (o cumparase Constantin Samurcas în 1819 cu o suma enorma),   Tudor ia în continuare masuri pentru asigurarea intrarii sale în Bucuresti,   trimitând straji la barierele orasului.   Oastea pandureasca  se aseza apoi la Cotroceni. [213]

De îndata ce aflasera de raspunsul împaratilor Rusiei si Austriei la memoriul lui Tudor,   ca si de retragerea din Bucuresti a consulilor celor doua puteri,   cei mai multi dintre marii boieri luasera drumul Brasovului.   Se temeau nu atât de Tudor,   cât de faptul de a fi partasi la raspundere într-o miscare dezaprobata de imperiile vecine.   Primul care daduse semnul exodului fusese însusi marele ban Grigore Brâncoveanu,   cel dintâi boier al divanului domnesc;   se retrase mai întâi în taina la mosia sa de la Mogosoaia,   apoi de aici se îndrepta spre granita.   Alti boieri nu întârziara sa-i urmeze exemplul. [214]

Printre boierii destarati se aflau si cei  ,,fagaduiti"  lui Tudor,   ca Samurcas,   Brâncoveanu si altii,   lasându-l pe Vladimirescu singur.   Pentru a salva tara de invazia trupelor otomane,   Tudor s-a vazut nevoit,   în noua situatie,   sa caute o întelegere cu Poarta,   în fata careia trebuia sa apara ca fiind în deplin acord cu boierii.   Înlaturarea acestora de la conducerea tarii i-ar fi închis portile Constantinopolului,   pe când aliat cu ei,   putea spera ca sultanul sa-i ia în seama plângerea.   Boierii intuiau desigur situatia grea în care se afla Tudor si cauta s-o speculeze în  favoarea lor. [215]  

Abia în ajun de a parasi Bucurestiul,   diplomatul tarist o aduce la cunostinta caimacamilor.   Desi Tudor o aflase mai înainte.   Filipescu-Vulpe i-o trimise totusi oficial,   împreuna cu o nota a consulului rus,   care pusese sub tipar dezavuarea si voia sa o dea publicitatii;   la aceasta,   conducatorul miscarii raspunde ca pe el nu-l supara de se va  ,,publicarisi"  sau nu acea dezavuare. [216]

În locul boierilor veliti,   împotriva carora era pornit si ar fi dorit,   cum declara episcopul Ilarion,   sa taie macar 12 boieri cu barba,   voia sa puna pe altii,   ,,patrioti",   adica pe acei care sprijineau miscarea pandurilor. [217]

La Ciorogârla,  Vladimirescu primise vizita episcopului Ilarion si a lui Alexandru Filipescu-Vulpe,   trimisi ai boierilor ramasi în Bucuresti,   iar a doua zi pe a lui Pavel Macedonschi.   Acestia vor continua apoi sa-l vada aproape zilnic.   Ei cautau sa-l înduplece pe conducatorul miscarii de [218]  a renunta sa se aseze în Bucuresti sau de a nu intra în oras înaintea lui Ipsilanti.   Au loc îndelungate si repetate tratative;   în cele din urma se ajunge la o întelegere,   cum rezulta din noua proclamatie adresata de Tudor,   la 20 martie,   catre  ,,toti locuitorii din orasul Bucurestilor,   parte bisericeasca si mireana.   Boiereasca si negustoreasca,   si catre tot norodul".   Pricinile care-l silira sa ia armele,   se arata în aceasta proclamatie,   erau pierderea  ,,privilegiurilor noastre si jafurile cele nesuferite care le patimeau fratii nostri". [219]

Perle:

-         averile  -  ,,rau agonisite"; [220]

-         averile   -  ,,rasplatiri din partea neamului"; [221]

-         ,,pentru slujbele ce au facut; [222]

-         ,,sa  uitam patimile cele dobitocesti si vrajbile care ne-au defaimat atât   (.)   sa  ne  unim  dar  cu totii,   mici si mari,   si ca niste frati,   fii  ai uneia maici,   sa lucram cu totii împreuna,   fistecare fiecare dupa destoiniciea sa,   câstigarea si nasterea a doua a dreptatilor noastre"; [223]

-         adevarati patrioti si osârdia celor ce voiesc a sluji patriei cu dreptate si far' de viclesug"; [224]

-         ,,a se întari legatura cea de obste pentru binele norodului si prin juramânt,   care sa si trimite ca sa-l iscalesti,   adevarati fii ai patriei";

-         ,,cea pâna acum pornire a mea,   ce cu glasul norodului celui napastuit am urmat si urmez,   spre dobândirea dreptatilor"; [225]

-         ,,fratilor"; [226]

-         ,,cel întâi semn de bun patriot într-acest pravoslavnic pamânt românesc întru care am stramoseasca nastere"; [227]

-         ,,au încins armele"; [228]

-         ,,obladuitorilor domni"; [229]

-         ,,v-au supt sângele aducându-va într-aceasta mare darapanare si proasta stare în care va aflati.   Iar cea mai de temei hotarâre a mea însotita cu glasul norodului,   iaste ca nici într-un chip sa nu încetez din cererea dreptatilor tarii,   pre care si de nu le voi vedea dobândite printr-acele destoinice cuvinte care s-au facut cunoscute pâna acum pa unde s-au cuvenit,   va fagaduiesc sufleteste ca sa vor dobândi negresit prin varsare de sânge împotriva vericaruia vrajmas"; [230]

-         ,,mântuite de mâncatoriile si jafurile pradatorilor ocârmuitori si felurimi de slujbasi"; [231]

-         ,,au încetat relili jafuitorilor"; [232]

-         ,,pamântestile obiceiuri"; [233]

-         ,,multi patrioti boieri întru asemenea bune cugetari cu ale norodului asemanate,   am hotarât,   ca un voitoriu de dreptate,   sa (re)cunosc vremelnicia stapânire a tarii"; [234]

-         ,,vlastarelor"; [235]

-         ,,fii ai uneia maici"; [236]

-         ,,obsteasca fericire"; [237]

-         ,,s-a hranit si s-a poleit tot neamul boieresc"; [238]

-         ,,rasplatiri din partea neamului"; [239]

-         ..nasterea a doua a dreptatilor noastre; [240]

-         ,,din vechime le avem mila harazita de la prea puternica împaratie,   stapânitoarea noastra"; [241]

-         ,,de la o vreme încoace,   din pricina unirii pamântenilor boieri cu cei de pe vremuri trimisi domni,   cu totul s-au închitit si s-au stricat"; [242]

-         aceasta  ,izbavitoare  lucrare"; [243]

-         ,,în auzul tuturor";

-         ,,sa înceteze orice duh de razvratire din capul locuitorilor"; [244]

-         ,,nu au fost si nici nu este dupa talmacirea locuitorilor.   Se cere dreptatea tarii si încetarea napastuirilor.   Dar tot deopotriva se cere si supunerea norodului catre stapânire"; [245]

-         ,,mare stenahorie"   (strâmtoare n.n.); [246]

-         ,,oarescare usurare si mângaiere"; [247]

-         proclamatia  ,,care crez ca va fi dupa placerea dumneavoastra"; [248]

-         ,,pâna în seara negresit sa se aleaga cei buni din cei rai,   adica cei ce vor binili obstesc sa iscaleasca  încredintarea cea sufleteasca,   iar cine nu,   slobod este ca sa se traga în laturi"; [249]

Istoricul Xenopol arata ca  ,,ostirea lui întreaga începuse sa murmure,   semn ca simpatiile care se adunasera în jurul lui se stinsesera,   ca nemultumirile îi luase(ra) locul". [250]

Tudor anunta ca a doua zi,   21 martie,   ,,voi ca sa ma asaz si eu acolo în Bucuresti cu o suma de oameni,   pentru care sa fie stiut dumitali". [251]

În dimineata urmatoare revine,   cerându-i marelui vistier (Al. Filipescu-Vulpe)   ca în acea zi toate pravaliile si toate hanurile sa fie închise pâna la opt ceasuri din zi,   iar pâna la doua,   negresit,   casele notate de el,   printre care si mitropolia,   mânastirea Mihai Voda si mânastirea Radu Voda   (toate trei asezate pe înaltimi,   care i-ar fi îngaduit sa domine orasul),   sa fie lasate slobode,   mutându-se în alte parti ostasii stapânirii,   daca s-ar afla acolo,   ,,caci sunt de trebuinta pentru oamenii mei a sedea". [252]

Boierii nu puteau privi cu ochi buni o asemenea cerere,   a carei îndeplinire i-ar fi pus sub ascultarea conducatorului revolutiei.   Totodata,   nici lui Sava nu-i era pe plac o asemenea prezenta.   Însarcinat cu paza Capitalei   (slujba care-i aducea un important venit,   si mai ales îi crea o situatie politica privilegiata,   de comandant peste câteva sute de arnauti,   în majoritate straini,   singura forta militara la dispozitia guvernului,   care nu dispunea de alte forte armate),   el se simtea serios concurat de Tudor.   Pe drept cuvânt Vladimirescu se credea îndrituit sa asigure,   cu mult mai numeroasa lui oaste,   ordinea normala a orasului.   În afara de asta,   Sava avea în vedere si situatia lui de sef al garzii [253] noului domn Scalat Callimachi,   asteptat în zadar sa vina de la Constantinopol.   Sava puse chiar straji la barierele orasului si lua masuri de stricarea podurilor,   hotarât sa faca uz de forta în caz ca Tudor n-ar fi tinut seama de dorinta boierilor.   Desi dispunea de forte militare mult superioare,   Tudor a cautat sa evite un conflict,   pentru a nu oferi astfel Portii pretextul unei interventii militare. [254]

La 21 martie,   în fruntea unei parti din panduri,   Tudor intra în Bucuresti,   mergând pe actuala Cale a Rahovei.    Era o vreme dintre cele mai frumoase,   parca anume pregatita sa dea evenimetului o atmosfera sarbatoreasca.   Dupa dorinta lui Tudor,   pravaliile fusesera închise,   iar obloanele trase;   dar ulitele erau pline de lume care îl aclama cu entuziasm.   Vladimirescu se arata modest si pasnic,   purtând în mâini,   se spune,   o pâine,   simbol al rodniciei si al belsugului pe care-l dorea tarii.   Alaturi de el un capitan de panduri ducea steagul oastei revolutionare. [255]

Îndreptându-se spre mitropolie,   sediul Divanului,   coloana pandurilor a fost primita cu focuri de arme de arnautii lui Sava care îsi avea garnizoana acolo.   Tudor a stiut însa sa evite o ciocnire.   si-a asezat oamenii în jurul mitropoliei,   iar el s-a instalat în casele Zoitei Brâncoveanu,   de lânga mitropolie. [256]

Plin de fantezie,   dar lipsit de calitati organizatorice  -  lucru esential pentru un conducator  -,   Ipsilanti nu lua masurile trbuincioase pentru buna instruire a trupelor si mai ales pentru pastrarea unei discipline militare,   atât de imperios ceruta de actiunea ce pornise.   Aristocrat crescut în cercurile din jurul curtii imperiale,   confunda adesea dorinta cu posibilitatea,   netinând seama de datele realitatii. [257]

Pentru a nu-si descuraja compatriotii,   el va continua sa le întretina speranta în ajutorul tarului,   recurgând uneori si la stiri inventate.   Acorda cu larghete grade de capitani si chiar de maiori unor oameni nu întru totul vrednici,   si mai ales fara pregatirea militara necesara.   Pâna la  1 martie,   când în sfârsit porni spre Bucuresti,   izbutise sa adune cam doua mii de ostasi,   cei mai multi cu leafa,   iar altii înrolati si cu sila,   din personalul casnic si baietii de pravalie,   carora fierarii Iasului au fost pusi sa le faca sulite si lanci. [258]

Recrutati dintre cei ce slujisera,   într-un fel sau altul,   în aparatul de stat,   sau dintre fostele slugi boieresti,   obisnuiti sa se comporte fara menajamente cu populatia soldatii Eteriei aveau si ei mentalitatea fostilor stapâni;   faceau rechizitii silite de vite si provizii si se dadeau chiar la jafuri,   dobândindu-si curând o trista faima. [259]

Din drum,   printul se considera îndrituit sa dea ordine sa i se pregateasca  ,,mâncare din belsug"  si conace pentru încartiruirea ostasilor sai. [260]

Ele asociau rasturnarea stapânirii otomane si dobândirea independentei,   de absolvirea servitutilor feudale si dobândirea egalitatii în drepturi.   Întemeindu-si actiunea pe sprijinul boierimii si al clerului,   Ipsilanti nu fagaduise maselor nici o îmbunatatire a soartei lor;   privilegiile feudale ramâneau neatinse. [261]

Întrucât se dadeau la aceleasi abuzuri,   greii rasculati erau adesea confundati cu fanariotii,   cu cei ce veneau aici o data cu domnii numiti de la Constantinopol,   si ocupând slujbe în aparatul fiscal jefuiau crunt masele,   comitând tot felul de samavolnicii;   scopurile eteristilor nu-i erau prea limpezi poporului,   din care pricina manifesta fata de ei aceeasi fireasca ostilitate. [262]

Ajuns la Focsani,   unde face un lung popas,   Ipsilanti înfiinta aici asa-numita  ,,legiune sacra",   un batalion format mai ales din tineri elevi ai scolilor grecesti,   îmbracati în uniforma neagra,   în semn de doliu pentru tara lor asuprita.   La plecarea din acest oras,   pe atunci granita între Moldova si Ţara Româneasca,   el adreseaza o noua proclamatie,   vestindu-le  ,,dacilor"  ca se afla numai  ,,în trecere"  prin patria lor,   în drum spre Grecia. [263]

La Buzau,   unde îl asteptau unitatile sale de avangarda,   seful eteristilor s-a trezit ca n-are praf de pusca. [264]  Spre sfârsitul lui martie a ajuns la Colentina. [265]

A doua zi,   la 23 martie,   într-o consfatuire tinuta în casa spatarului Grigore Baleanu,   boierii l-au rugat pe Tudor sa ajunga la o întelegere cu Ipsilanti.   În timpul acestei consfatuiri,   mitropolitul a primit o nota a consulului rus,   împreuna cu anatema sosita chiar în acea dimineata de la Constantinopol,   prin care patriarhul fusese silit sa afuriseasca miscarea eterista si sa fagaduiasca în schimb  ,,dezlegarea"  celor ce vor depune armele.   Actul va deveni curând de notoritate publica. [266]

Colaborarea dintre cei doi,   Tudor Vladimirescu si Alexandru Ipsilanti,   cum scrie si I. C. Filiti  ,,era conditionata de interventia Rusiei".   Noua situatie îl dezlega pe Tudor de orice angajamente,   obligându-l sa-si reconsidere pozitia fara sprijinul tarului,   Eteria nu mai avea perspectiva victoriei.   La început,   el mai nadajduia,   se pare,   asa cum declarase,   ca Ipsilanti se bucura totusi de sprijinul tarului,   dar mai apoi,   când s-a încredintat ca printul nu dispunea decât de oastea sa,   formata în buna parte din lefegii nedisciplinati,   fara uniforma,   fara arme,   Tudor a început sa manifeste rezerve fata de colaborarea cu Ipsilanti.   La drept vorbind,   la noile conditii,   prezenta Eteriei pe teritoriul românesc crea pentru tara complicatii internationale,   punând-o în situatia de a fi invadata de armata otomana,   cum se va întâmpla mai târziu. [267]

Poporul îi ura pe fanarioti nu pentru ca erau greci,   dupa cum pe otomani îi ura nu pentru ca erau.  turci,   ci pentru ca si unii si altii erau asupritori. [268]

Tudor si-ar fi exprimat teama ca,   o data instalat la Bucuresti,   Ipsilanti va cauta în chipuri înselatoare sa atraga norodul lâna el.   Poate ca asa se explica graba lui de a ajunge primul la Bucuresti,   ca si atitudinea rezervata cea pastrat apoi fata de prezenta Eterie. [269]

Aristocrat,   fiu de domnitor,   Alexandru Ipsilanti arata toata îngaduinta pentru privilegiile feudale.   Boierii erau îndreptatiti sa aiba mai multa încredere în el decât în acela ce-i amenintase ca-i va scutura cu un cap. [270]

Prin rezerva manifestata fata de Alexandru Ipsilanti,   Tudor voia sa înlature orice motiv care ar fi permis Portii sa-l acuze ca sprijina Eteria. [271]

Sfatuit probabil în acest sens,   Sava cauta sa-l convinga pe Tudor sa aiba totusi o întrevedere cu Ipsilanti.   Întâlnirea a avut loc abia dupa o saptamâna de la sosirea lui Ipsilanti la Bucuresti,   pe un teren ,,neutru",   adica în afara celor doua tabere,   dincolo de bariera Podului Mogosoaiei,   în  casele  de la  Cismeaua  Mavrogheni.    Fiecare din cei doi a venit însotit de o puternica escorta,   dovada graitoare de lipsa de încredere reciproca. [272]

Desi stia greceste,   Tudor s-a slujit de interpret,   în persoana episcopului Ilarion.   Nu ni s-a pastrat un document direct al întâlnirii,   ci numai marturiile,   uneori contradictorii,   ale unor contemporani.   Vladimirescu ar fi dorit sa i se confirme,   de catre însusi seful Eteriei,   daca miscarea condusa de el este într-adevar sprijinita de Rusia,   cum i se dadusera pâna atunci repetate asigurari,   si daca da,   atunci ce este cu dezavuarea despre care se aflase si la Bucuresti.   La rândul sau,   dupa ce se vazuse parasit de tar,   Ipsilanti era preocupat în cel mai înalt grad sa cunoasca în ce masura putea cota pe alianta stabilita cu Tudor. [273]

Unul dintre comandantii eteristi,   Duca,   intentiona sa foloseasca acest prilej pentru a-l suprima pe Tudor.   Explicându-i lui Ipsilanti planul sau,   acesta i-ar fi raspuns:  ,,bine,   frate,   dar pierdem pe Sava,   care a fost dat drept zalog lui Tudor".   La care Duca a ripostat:   ,,Cu atât mai bine,   fiindca scapam de doi mari suspecti".   Ipsilanti i-a respins însa propunerea. [274]

Se spune ca convorbirea ar fi fost scurta,   ca cei doi ar fi ramas tot timpul în picioare,   ceea ce însemna înca o data lipsa de prietenie.   Fiecare parte a-l fi suspectat pe celalalt;   Ipsilanti îl banuia pe Tudor ca este în întelegere cu otomanii,   iar acesta îl suspecta pe seful eterist de pactizare cu boierii.   A fost prima si singura întrevedere între cele doua capetenii. [275]

Unii dintre cronicarii vremii au consemnat faptul ca Ipsilanti ar fi încercat sa-l încredinteze pe Tudor ca actioneaza din înalte porunci,   pentru care i-ar fi aratat si o scrisoare din partea lui Capodistria,   fara a îngadui însa sa-i fie tradusa de Ilarion,   ceea ce l-a îndrituit pe conducatorul pandurilor sa se considere jignit.   Altii însa pretind ca în cele din urma s-ar fi ajuns la un  modus vivendi,   ba chiar ca cei doi,   cum zice Ilie Fotino,   si-ar fi jurat înca o data credinta. [276]

Cert este ca ei au stabilit o întelegere si au continuat sa colaboreze;   si-au împartit judetele tarii,   Ipsilanti administrându-le pe cele din partea nordica,   iar Tudor,   pe lânga cele cinci judete ale Olteniei,   va avea sub autoritatea sa si pe cele din câmpia Munteniei. [277]

Dupa ce tarul condamnase revolutia greceasca,   Ipsilanti ramasese sa înfrunte urgia turceasca doar cu propriile sale forte.   În noua situatie,   a fost nevoit si el sa-si reconsidere planul.   A renuntat sa mai treaca Dunarea,   asa cum anuntase,   si s-a retras la Târgoviste,   în apropierea muntilor,   pentru a fi mai ferit din calea turcilor si a trece la nevoie în Transilvania. [278]

Conform întelegerii intervenite între Tudor si Ipsilanti,   se pare ca Tudor trebuia sa se retraga la Pitesti,   dar el a tot amânat s-o faca,   nadajduind probabil ca Poarta,   cu care continua sa duca tratative,   va raspunde favorabil repetatelor sale cereri.   Aceasta amânare a retragerii n-a facut decât sa sporeasca neîncrederea lui Ipsilanti în conducatorul pandurilor.   Pe de alta parte,   se pare ca eteristii ar fi interceptat si niste scrisori ale lui Tudor catre pasalele de la Dunare,   asa ca aveau acum motive în plus de îngrijorare. [279]

Aflat pe atunci în cancelaria lui Tudor,   unde a lucrat timp de doua luni,   Petrache Poenaru va marturisi mai târziu ca întrevederea dintre Tudor si eteristul Iordache Olimpiotul,   venit în tabara pandurilor pentru o discutie pe tema colaborarii,   s-a terminat într-o atmosfera încordata.   Vladimirescu ar fi parasit pentru întâia oara pozitia sa echivoca si i-ar fi raspuns ca  ,,doua sabii nu încap în aceeasi teaca".   Ba i-ar fi declarat ca daca Ipsilanti nu paraseste tara cu întreaga lui armata,   atunci el,   Tudor,   are de gând sa se alature otomanilor,   pentru a-l ataca împreuna cu acestia.[280]

Tudor si boierii ramasi la Bucuresti au ajuns în aceste zile la o întelegere politica.   Cele doua parti se învoiau sa lupte,   fie prin varsare de sânge,   pentru a face sa renasca dreptul la autonomie al tarii.   Programul revolutiei se marginea acum la readucerea pe scaunul tarii a domnilor pamânteni,   asa cum a fost pâna la moartea lui Constantin Brâncoveanu.   O afirma Tudor în proclamatiile sale,   cu care boierii se aratau a fi de acord.   O spunea apoi si boierii însisi într-un memoriu catre tar.   Pentru realizarea acestui tel,   comandantul pandurilor si-a pus ostirea la dispozitia guvernului vremelnic,   iar acesta se obliga sa-l ajute la înrolarea de noi ostasi. [281]

În proclamatiile date dupa sosirea în Bucuresti,   Tudor face distinctie între dreptatile tarii,   adica revendicarile de ordin obstesc national,   si dreptatile poporului;   adica dupa dobândirea celor nationale.   Este de presupus ca în întâlnirile [282]  cu reprezentantii boierimii asemenea probleme vor fi fost discutate cu multa aprindere,   dupa cum putem sa deducem ca Tudor,   cu spiritul sau ordonat,   va instalat ca recunoasterea dreptatilor poporului sa fie consemnate într-o întelegere scrisa,   ceea ce nu pare sa fi izbutit. [283]

Ca pret al reconcilierii intervenite,   boierii ramasi în Bucuresti au trimis un arz catre Poarta în care atestau,   desigur la cererea lui Tudor,   ca pornirea acestuia  ,,nu este rea si vatamatoare,   nici în partea fiecaruia,   nici patriei".   De ce avea nevoie Vladimirescu de recunoasterea miscarii sale de catre boieri ?   Se pare ca Tudor a fost foarte afectat de faptul ca boierii nu încetau sa vada în miscarea pandurilor decât o  ,,fapta tâlhareasca"; [284]

Tudor se afla de fapt pe o linie de conduita conforma cu mai vechea sa dorinta,   aceea de a se întelege cu boierii si de a-i avea aliati politici.   Acestia îsi aveau însa socotelile lor   (cum va iesi curând la iveala)   si-l acceptau doar de nevoie.   În urma,   ei se vor grabi sa-l renege,   afirmând ca au fost siliti sa-i dea acel atestat si sa scrie Portii în felul cum au facut-o.   Boierii se jurau însa acum   (si câte asemenea [285]  juraminte nu cunoaste epoca !),   se jurau sub proprie iscalitura ca nu vor cugeta niciodata  ,,împotriva vietii si cinstei Dumnealui". [286]

Îi jurau lui credinta,    dar se aratau gata sa-l tradeze Faceau act de supunere fata de sultan,   dar cereau totodata ajutor militar tarului.   Se legau,   dar nu ezitau sa rupa orice întelegere atunci când privilegiile lor o cereau. [287]

Asadar,  77 de  ,,obraze"  boieresti îi semneaza o  ,,carte de adeverire",   prin care se încredinteaza ca cei ai jos iscaliti au cunoscut ca pornirea lui Tudor este  ,,folositoare si izbavitoare si norodului spre usurinta",   fapt pentru care întregul oras al Bucurestilor l-a primit cu drag si cu bratele deschise,   ca pe  ,,un de binele tarii viitor". [288]

Tudor a ajuns la Bucuresti cu o parte din ostasii tarii,   care au ridicat arma  ,,spre izbavirea rautatilor",   si ca s-a unit cu toti cei ce  ,,voiesc binele si folosul patriei",   încredintat de [289]  ei  ,,prin înscris si strasnic juramânt",   se lega din parte-i ca nu va cugeta,   nici pe fata,   nici în chip de viclenie,   asupra vietii,   a cinstei si a averii lor. [290]

Se obliga,   de asemenea,   de a  ,,îndupleca pe tot norodul din câte saptesprezece judete,   prin orice mijloace si cu oricare îndeletnicire vor avea,   a da toata supunerea si ascultarea la stapânirea tarii".   Adauga însa imediat,   ca o conditie:   ,,când însa si aceasta stapânire va avea îngrijire pentru dânsul,   a-l feri de jaf si nedreptate". [291]

Ceru a i se pune la dispozitie,   în termen de 24 de ore,   un mester sau un inginer si o mie de oameni din oras sau din satele apropiate,   cu topoare,   sape si lopeti,   pentru a executa întarituri în jurul taberi de la Cotroceni   (pe atunci în afara orasului propriu-zis),   apoi zece lacatusi pentru dresul armelor si câte cinci mii de cartuse si cremeni de pusca. [292]

Pentru a-si întari autoritatea,   Ipsilanti intentiona sa aduca la Târgoviste si divanul tarii,   ceea ce boierii îi fagaduisera,   pare-se în consens cu cei fugiti la Brasov.   Se si pregateau de drum,   încarcându-si bagajele.   Numai ca,   prinzând de veste,   poporul Bucurestiului se aduna la mitropolie,   silindu-l pe mitropolitul Dionisie sa ramâna pe loc,   si o data cu el si boierii.   Doar câtiva au izbutit sa plece. [293]

El a izolat pe boieri,   tinându-i sub paza în casele lui Dinicu Golescu,   la Belvedere,   în marginea Bucurestilor.   În felul acesta îi avea lânga el,   împiedicându-i,   credea,   sa mai unelteasca împotriva actiunii sale.   si mitropolitul dionisie si Filipescu-Vulpe si alti membri ai guvernului au stat astfel închisi timp de peste o luna pâna la 14 mai,  când Vladimirescu va parasi Bucurestii. [294]

Cu toata paza,   închisii au gasit se vede posibilitatea de a comunica în afara,   caci pe la începutul lunii mai,   însotit de vreo 150 de arnauti calari si de câtiva capitani ai sai,   Sava s-a îndreptat spre Belvedere,   cu gândul de a-i elibera.   Pricepându-i intentiile,   Tudor a facut sa ajunga la urechile boierilor,   printr-un om al sau,   ca daca Sava va intra la ei cu mai mult de cinci arnauti îi va putea elibera,   dar.   scurtati cu un cap,    ceea ce l-a determinat pe bimbasa Sava sa renunte la actiunea planuita. [295]

si tot în aceeasi zi cere cu vatafii de plaiuri sa trimita în tabara jumatate din plaiesi,   mai vrednici si deprinsi la arme,   înarmati cu pistoale si pusti. [296]

La  11 aprilie,   în ziua când lua cunostinta de intrarea otomanilor în tara si dadea dispozitii ca satele de lânga Dunare sa fie evacuate spre interior,   Tudor cerea vistieriei ca în loc de carne proaspata sa aprovizioneze oastea cu pastrama,   întrucât,   fiind primavara,   vacile sunt  ,,cu totul slabe si nu aduc spor".   Dar e de presupus ca avea mai degraba în vedere formarea unor rezerve de hrana. [297]

Pe la jumatatea lunii aprilie,   primea de la vistierie suma de 80.000 de taleri pentru trebuintele ostirii sale,   iar peste câteva zile alti 70.000 de taleri,   pe care Divanul,   neavând bani în vistierie,   îi împrumuta,   pare-se  de la  Al. Filipescu-Vulpe.   Nevoile erau însa mult mai mari.   La 27 aprilie,   mai cere alti 5.000 de taleri,   aratând ca se afla  ,,sugrumati pâna în suflet la trebuintele ce le are ostirea crestinescului norod",   iar pentru a plati posta pâna la sfârsitul lunii urmatoare,   solicita înca 2.000 de taleri,  întrucât,   zice,   ,,astazi ma pomenii cu toti surugiii   (.)   facând strigare mare pentru plata lefilor,   ca într-alt chip napustesc postile".   A doua zi,   Divanul [298]  porunceste sa se plateasca 5.000 de taleri chirie pe o luna pentru cele 24 de care ce slujeau nevoile taberei pandurilor. [299]

Spre sfârsitul lui aprilie,   Tudor intentiona sa angajeze 4.000 de ostasi cu leafa,   ,,fiindca trebuinta ma sileste tare",   fapt pentru care cerea visteriei sa-i trimita din partea Divanului o garantie ca va plati suma necesara acestei angajari.   În luna urmatoare avea sa mai primeasca diferite alte sume pentru nevoile ostirii sale. [300]

,,Eu nu ma razboiesc cu Poarta ci dimpotriva îi ramân totdeauna supus   (.)   si de aceea eu nu voi înceta de a cere,   cu glas tare,   restaurarea drepturilor   (.)   Ţarii Românesti". [301]

Spre pozitia aceasta,   impusa de împrejurari,   cauta acum Tudor sa-i câstige [302]  pe boieri.   Dar acestia,   desi închisi,   gasesc totusi prilejuri sa scrie în ascuns Portii,   aratându-se gata sa-i predea si pe Tudor si pe Ipsilanti,   numai sa li se asigure lor binele si îndestularea.   Dar nu numai boierii, [303]  ci si Sava,   agent otoman în sânul Eteriei,   le promitea osmanlâilor capul lui Tudor.   Fata de atâtea oferte,   de ce s-ar fi grabit oare Poarta sa ia în seama cererile capeteniei pandurilor ? [304]

Corespondenta tot mai strânsa cu pasi turci si cu Poarta îl obliga pe Tudor sa-si angajeze în cancelaria sa un bun stiutor de limba turceasca.   Face mai multe demersuri pe lânga pasii de la Silistra,   Vidin si Braila,   unde trimite delegatii de boieri cu memorii din partea sa si a Divanului,   sau curieri speciali.   Doi dintre boierii trimisi la Silistra,   Constantin Boranescu si Ionita Jianu,   sunt retinuti acolo pâna prin august,   fara ca pasa sa trimita vreun raspuns. [305]

Sub pretextul de a cauta aici un armasar ce i se furase,   un anume Nuri Aga,   trimis de pasa din Giurgiu,   vine totusi la Bucuresti,   unde Tudor îl primeste cu multe atentii,   chiar în tabara sa de la Cotroceni,   aratându-i scopul miscarii sale si cautând sa-l convinga ca pandurii nu s-au ridicat împotriva stapânirii otomane.   Cu abilitate încerca sa arunce toata vina pentru neneorocirile tarii pe seama domniilor fanariote,   disculpându-i astfel pe boieri,   pentru a si-i ralia politicii sale. [306]

Esecul negocierilor îl determina pe Tudor sa treaca la întarirea pozitiei ocupate pe dealul Cotrocenilor.   Pune sa se faca santuri de aparare si sa se construiasca  ,,meterezuri".   Recruteaza oameni pentru sapaturi,   facând apel la satele din jur;   foloseste chiar si pe puscariasi,   semn cât de urgenta socotea împlinirea lor.   Totodata,   el cauta lacatusi pentru dresul armelor si al tunurilor,   cere sa i se dea care de transport,   cherestea,   mesteri dulgheri;   foloseste si pe arhitectul curtii domnesti,   urmarind cu perseverenta a pune orasul în stare de aparare. [307]

Tot în vederea acelorasi scopuri,   Vladimirescu continua sa adune provizii,   atât aici,   la Cotroceni,   cât si la mânastirile din Oltenia.   În caz de interventie a trupelor otomane,   îi ramânea retragerea în aceasta zona  muntoasa a tarii,   ale carei mânastiri le pregatise temeinic în vederea unei îndelungate [308]  rezistente;   înca de la începutul actiunii sale,   Tudor avusese în vedere si o asemenea eventualitate.   Dar,   în acelasi timp,   el ar fi voit sa evite,   asa cum s-a mai aratat,   un conflict armat cu Turcia. [309]

Înca pe la sfârsitul lui martie,   unitati ale armatei otomane trecusera Dunarea prin mai multe puncte,   stabilind capete de pod de unde întreprindeau incursiuni si pradau satele,   vestindu-le în felul acesta românilor la ce se puteau astepta în viitorul apropiat. [310]  

,,suntem datori sa ne jertfim pentru patria noastra,   pentru care sunt si eu venit dimpreuna cu norodul".   ,,Mai bine sa pier eu cu cinste în casa mea  decât sa umblu prin paduri dupa pohtele planurilor fanariotilor   (.)   pentru ca eu nu caut cevasi pentru mine,   ci tara îsi cauta dreptatile cele robite de fanarioti",   arata Tudor. [311]

Intrarea otomanilor provoca panica în tara.   La 7 mai,   ispravnicul de Vlasca informeaza ca locuitorii judetului sau se împrastie si îi cere lui Tudor scrisori pentru a-i linisti.    Slugerul Ioan Solomon,   care avea în seama apararea tinutului de la vest de Olt,   îi scria,   de asemenea,   ca turcii trecusera Dunarea în sudul Olteniei,   de unde faceau dese incursiuni spre interior,   amenintând chiar Craiova,   Totusi o scrisoare din Orsova,   din aceeasi vreme,   arata ca Tudor ar fi poruncit oamenilor sa-i lase slobozi pe turcii pe care-i vor prinde si nici de armele lor sa nu se atinga,   ceea ce arata ca el mai avea înca nadejdi într-o întelegere.[312]




Pe la începutul lunii mai,   judetele din Oltenia,   aflate sub administratia lui  Vasile  Moanga,   au trimis spre tabara lui Tudor câteva sute de panduri;   alte sute se pregateau,   de asemenea,   sa-i urmeze.   Sosirea acestora la Cotroceni a fost salutata cu salva de tun.   În cinstea lor,   episcopul Ilarion a facut o slujba religioasa,   cu care prilej Tudor s-a bucurat de o puternica si meritata  manifestare de simpatie din partea noilor veniti în tabara sa.[313]

La începutul lunii mai 1821,   între Tudor si Sava intervine o noua întelegere;   la staruinta primului,   celalalt consimte sa evacueze mânastirile ocupate de trupele sale,   înlocuite cu panduri.   La 8 mai are loc o slujba la mitropolie,   urmata de o manifestatie de solidaritate.   Cei doi ar fi urmat sa atace împreuna pe otomani,   în timpul marsului acestora spre Bucuresti.    Sava însa zadarnici actiunea,   caci se retrase într-ascuns din oras,   îndreptând-se spre Târgoviste;   se fixa cu oamenii sai la manastire Margineni,   asteptând sosirea armatei otomane. [314]

Pâna la urma,   din toate acestea vor avea de câstigat numai turcii,   pentru ca Sava însusi,   dupa ce,   printr-un ultim act de tradare îi va haitui pe propriii sai conationali,   contribuind la înfrângerea Eteriei,   va fi ucis de turci,   în august 1821. [315]

Asa ca românii transilvaneni,   si îndeosebi taranii,   si acolo partea cea mai asuprita a populatiei,   îi aflara numele si îl dezmierdau în felul lor   (Tudoras,   Tudorut),   cu multa simpatie;   îl asteptau sa treaca muntii si se pregateau sa-l primeasca,   sa-i stea alaturi,   pentru a le face si lor dreptatea la care nazuiau de îndelungata vreme. [316]

Memoriul va fi probabil trimis prin familia lui Alecu Villara,   de vreme ce Tudor i-a asigurat o buna paza pe drum,   dând strajilor sale strasnice porunci sa nu se atinga de acei calatori.    Alta data,   îl folosise pe doctorul Theodosie Gheorghiade,   fratele episcopului Ilarion,   dat pe drum acesta fusese prins de catre eteristi deghizati în hoti si i se luase sacul în care tinea scrisorile. [317]

Asadar,    Tudor  milita acum spre o împacare nationala,   insistând pe  lânga  boierii  destarati  sa  se  întoarca acasa.   Acestia ramânând însa neîncrezatori;   schimbarea lui la fata nu li se parea convingatoare.   La 9 mai,   plângându-se de [318]   situatia în care a ajuns tara,   ei cer Portii sa intervina împotriva lui Vladimirescu si Ipsilanti,   si  ,,sa fie nimiciti acesti criminali tâlhari".   Asa întelegeau sa raspunda apelului adresat de Tudor ! [319]

Boierii ramasi în Bucuresti se adresara lui Metternich,   cancelarul Austriei,   ca acesta sa intervina la Poarta împreuna cu tarul Rusiei,   dar în cu totul alt sens.   Sub presiunea lui Tudor,   desigur,   ei aratau ca locuitorii din Valahia mica l-au luat pe Vladimirescu drept capetenia lor si s-au ridicat împotriva jefuitorilor;   cunoscând ca drepte cererile lor,   boierii se unisera cu dânsii si cu tot norodul adunat în Bucuresti,   si au scris în toate partile unde se cuvine,   aratând jalnica stare a tarii.   Se plângeau apoi împotriva lui Ipsilanti,   pe care-l numeau capetenie a unei adunari necunoscuta lor si tot straina,   ca si împotriva purtarilor abuzive ale eteristilor,   ,,mai salbatici decât fiarele",   din pricina carora sate întregi se împrastiasera,   oamenii traind ascunsi prin paduri,   într-o stare de plâns.   La sirul nenorocirilor se adauga navalirea otomanilor,   veniti de la sud de Dunare,   care puneau foc satelor si ucideau fara milostivire pe oricine le iesea în cale. [320]

Unii dintre oamenii apropiati lui Tudor,   ca aghiotantul sau Mihai Cioranu,   s-au aratat nedumeriti de ce o data ajuns la Bucuresti,   unde moartea domnitorului tronul devenise vacant,   iar majoritatea marilor boieri se refugiasera la Brasov,   comandantul pandurilor nu s-a urcat pe scaunul tarii,   n-a pus adica mâna pe  ,,haturile guvernului",   respectiv pe puterea politica,   pentru a-si impune programul.   Îndrazneala lui Tudor n-a mers însa atât de departe.   Chiar daca râvnea la aceasta situatie,   el nu ar fi vrut-o peste capul boierilor,   ci dimpotriva,   cu sentimentul lor,   investit de ei,   conform unei vechi traditii locale,    dupa care domnul era ales de nobilime. [321]

Pierzând un proces la divanul domnesc,   Tudor,   temperament violent,   revoltat [322]   de coruptia administratiei si justitiei,   i-ar fi amenintat pe barbosii boieri ce-si vânturau mataniile între degetele moi încarcate cu inele:   ,,Pe unde pun azi cucoanele voastre panglicile vor pune într-o zi oltenii mei curelele opincilor".   ,,de voi trai,   voi face douasprezece perechi de opinci din pielea a douasprezece boieri divaniti".   Potrivit legendei i-ar mai fi zis:   ,,Îi voi scurta cu o palma pe câti sunt boieri divaniti;   îi voi umple apoi cu paie si-i voi trimite plocon din partea tarii la curtile împaratesti,   unde or sa fie negresit pusi la muzeu;   caci acolo e locul lor,   lânga hiarele salbatice". [323]

Dupa unele marturisiri,   el s-ar fi declarat singur domn al tarii,   în ovatiile ostenilor sai,   în fata bisericii de la Cotroceni,   unde episcopul Ilarion,   la începutul lunii mai,   a oficiat slujba religioasa obisnuita în asemenea solemne împrejurari.   Naum Râmniceanu,   arata ca Tudor ar fi pretins ca  ,,lui i se cade sa stapâneasca singur,   cu deplina putere,   toata Ţara Româneasca,   fiindca este pamântean si s-a straduit pentru dreptatile patriei". [324]

De atâtea ori rostite cu groaza de-a lungul ultimelor secole,   înspaimântatoarele cuvinte:   ,,Vin turcii !"   circulau acum din nou,   închizând în ele cele mai triste amintiri;   numerosi locuitori se pregateau înca o data de fuga,   parasindu-si casele.   Desi trupele otomane se apropiau de Bucuresti,   iar în departare se si auzeau bubuituri de tunuri,   Tudor mai întârzie câteva zile aici,   ezitând sa plece din orasul cuprins de panica.   A ramâne pe loc înseamna însa a supune Capitala atacului dusman,   si prin aceasta focului si distrugerii. [325]

Asa ca,   în sfârsit,   la 14 mai,   Tudor a dat porunci de ridicarea taberei.   Cu doua zile înainte luase de la posta 142 de cai,   semn ca se pregatea de drum.   Boierilor închisi la Belvedere li s-a îngaduit sa plece,   însa sub paza unei garzi de panduri,   care trebuia sa-i însoteasca pâna la Târgoviste,   de unde ar putea reiesi ca Tudor intentiona sa se alature Eteriei.   În secret,   însa,   ar fi spus comandantului garzii sa-i conduca la mânastirea Cozia,   pentru a se servi în continuare de dânsii,   asa cum se servise la Bucuresti.   Dar boierii,   reusind sa se descotoroseasca de paza,   au luat drumul Brasovului,   scapând totodata,   prin plata,   si de încercarea de a-i retine la Câmpina,   din partea unui grup de eteristi comandati de Duca. [326]

Liberându-i pe boieri,   Tudor îi puse sa semneze un protest catre Congresul de la Laybach,   împotriva încalcarii tarii de catre trupele otomane,   dar si împotriva abuzurilor eteristilor.   Congresul era rugat sa ia în consideratie legitimele cereri ale poporului,   privind drepturile sale.   Dupa spusele lui Petrache Poenaru,   care împreuna cu episcopul Ilarion si Geani au fost trimisi de Tudor cu acest protest,   Tudor le-ar fi declarat boierilor cu acest prilej ca el trece [327]  Oltul cu toata  ,,Adunarea norodului"  ca sa se întareasca la manastirile ce le-a umplut cu provizii si panduri.   Nadajduia sa reziste acolo multa vreme,   ca în niste cetati,   pâna când îi va sili pe turci  ,,sa dea tarii drepturile si privilegiile ce norodul le-a cerut prin mine". [328]

O data ajunsi la Brasov,   boierii eliberati de la Belvedere s-au plâns printului Metternich nu împotriva Turciei,   ci împotriva lui Tudor,   acuzând în acelasi timp si Eteria.   Au scris si tarului,   acuzând Turcia.   Cautau  deci  sa  scrie  fiecaruia  în  graiul  care-i   placea.    Au  alcatuit  un  program,    în  care  boierii,    chiar  si  cei  cu  ranguri  mai  mici,       era bineînteles scutiti de  biruri.     Zilele  de  claca,    de  munca    neplatita,   pretinse acum se ridicau la 24,   adica dublu decât înainte.   În ceea ce priveste drepturile politice,   boierii nu voiau sa împarta puterea cu nimeni. [329]

Întrucât visteria nu avea bani,   Tudor a facut un împrumut de 240.000 lei,   în numele visteriei,   pentru a plati leafa pe doua luni arnautilor lui Hagi Prodan si acelora ai lui Dimitrie Macedonschi.   În dupa-amiaza zilei de 15 mai,   ostirea pandurilor a pornit în mars.   Numara ca la cinci mii de ostasi pedestri,   peste o mie de calareti si sase tunuri. [330]

,,de acum încolo,   fratii mei panduri,   bulgari si sârbi,   conlocuitorii nostri,   trebuie sa desertam pusca noastra în carne de turc de vor navali pe noi si sa facem numele nostru laudat a ne vesti toate noroadele ca am statut voinici împotriva vrajmasilor nostri". [331]

.  în loc sa apuce drumul mai scurt,   prin Slatina,   pe care venise la Bucuresti,   de data aceasta   (poate si pentru a fi mai ferit de atacurile otomanilor ce trecusera Dunarea prin mai multe puncte)   Tudor se îndrepta spre Râmnicu Vâlcii,   prin Pitesti. [332]

În timpul marsului,   Tudor a initiat câteva teme de lupta,   închipuind atacuri ale vrajmasului dinspre Dunare,   carora oastea pandureasca trebuia sa le faca fata.   Pentru a da planului respectiv oarecare veridicitate,   el a pus un detasament de calareti sa se deghizeze în otomani.   Cauta sa mentina astfel spiritul combativ al trupelor sale,   în vederea bataliiior viitoare. [333]

Pe la începutul lunii mai,   Ipsilanti inspectase mai multe garnizoane din regiunea subcarpatica,   dintre Pitesti si Râmnicul Vâlcii,   unde-si dislocase  trupele.    Se pare ca intentiona sa se retraga si el în Oltenia,   de vreme ce daduse dispozitii ca ispravnicia judetului Arges sa pregateasca cele necesare trecerii Oltului,   precum si provizii pentru oastea lui,   fapt care avea sa încordeze si mai mult relatiile sale cu Tudor.   Desigur,   conducatorul pandurilor nu putea vedea cu ochi buni asemenea planuri,   considerate drept o imixiune într-un teritoriu firesc rezervat actiunilor sale. [334]

În aceste zile,   Alexandru Ipsilanti a primit mai multe scrisori de la Sava,   care  ,,se plâng mult" de Tudor.   Continuându-si uneltirile,   Sava determina pe Ipsilanti sa-i porunceasca lui Iordache  ,,sa puna mâna pe Tudor,   în felul cum au aratat în timpul din urma Prodan,   Macedonschi si ceilalti capitani ai pandurilor".   Toate acestea presupun existenta unui complot,   al carui tragic deznodamânt va fi suprimarea conducatorului revolutiei muntene. [335]

Unul dintre caimacamii retrasi la Giurgiu servise ca traducator între pasa si trimisii lui Tudor.   Membru al Eteriei,   caimacamul informase pe Ipsilanti de tratativele purtate de plecarea si sosirea curierilor,   înlesnind astfel interceptarea acestora de catre eteristi.   Pe de alta parte,   nu-i exclus ca însisi otomanii sa-l fi divulgat pe Tudor lui Ipsilanti,   pentru a scapa în felul acesta de un adversar,   sau macar pentru a împiedica alianta lor.   Poarta se dovedise doar nu o data mestera în a învrajbi pe cei ce-i considera potrivnici planurilor sale de dominatie. [336]

Chiar daca ar fi scapat,   sa zicem,   de razbunarea eteristilor,   Tudor ar fi avut probabil soarta lui Sava.   Poarta nu ierta pe cei ce îndrazneau  sa se ridice împotriva stapânirii ei. [337]

Ajuns la Gaesti,   Tudor avea sa afle ca eteristii au ocupat podul de pe Arges si i-au taiat drum spre Pitesti.   Iordache îl prevenea în scris ca eteristii îi vor opune rezistenta.   Tudor a citit si capitanilor sai scrisoarea,   aratându-se nedumerit cum de cutezase Olimpiotul sa foloseasca astfel de cuvinte,   când pandurii aveau  ,,de patru ori putere mai multa decât dânsul".    Sfatuindu-se cu ai sai,   Vladimirescu a hotarât sa trimita la Pitesti pe Macedonschi si comandantul bulgarilor din oastea sa,    pentru a cere lamuriri,   iar el ramase pe loc cu pandurimea. [338]

Pe seara,   cei doi îi adusera raspuns:   urma sa aiba cu Iordache o consfatuire la Golesti.    Tudor s-a deplasat acolo cu oastea sa,    luând pozitie de lupta.   Iordache sosi si el,   însotit de calarime.   Urmat fiecare de  câte  24  de  ostasi,    care  ramasesera  la  oarecare  distanta,    dar   cu armele pregatite de tragere,    cei doi se apropiara precauti unul de altul.    Fireste,    Tudor  îi  ceru explicatii în legatura cu interzicerea trecerii spre Pitesti.   Iordache i-ar fi prezentat atunci o scrisoare catre turci,   interceptata de oamenii lui Ipsilanti;   acesta îi punea la îndoiala fidelitatea. [339]

Pâna la urma,   dupa explicatiile date de Tudor,   întâlnirea s-a încheiat printr-o împacare;   cei doi s-au îmbratisat si si-au fagaduit înca o data credinta,   iar cele doua armate,   înfratite,   si-au exprimat bucuria prin focuri de arma.   Tudor s-a instalat apoi la Golesti,   în foisorul de deasupra portii caselor lui Dinicu Golescu,   iar oastea sa a cantonat în apropiere.   Zilele urmatoare aveau sa fie decisive pentru soarta pandurului din Vladimiri. [340]

si în marsul spre Bucuresti,   si în timpul celor doua luni petrecute aici,   Tudor se aratase de o severitate excesiva fata de pandurii ce se dedau la acte de indisciplina.   Dupa [341]  plecarea din Bucuresti,   purtarea sa în aceasta privinta a devenit si mai aspra.   Abia începuse marsul,   si iata ca la Bolintinul din Vale  doi tineri panduri,   care luasera niste pânza din casa unui taran,   sunt omorâti de Tudor cu însusi mâna lui.   În zile ce au urmat,   în drum spre Gaesti a mai pus sa fie spânzurati sau împuscati,   tot pentru pricini asemanatoare,   alti panduri. [342]

Pe semne îngrijorat de extinderea acestor abateri,  pe care le considera de o mare gravitate,   Tudor a cerut capitanilor sai,   înca înainte de Golesti,   sa-i dea în scris ca vor raspunde cu propria lor viata pentru calcarea rânduielilor din subunitatile lor.   Patru dintre capitani n-au vrut însa sa semneze un asemenea act.   Tudor a socotit acest refuz ca o înfrângere a autoritatii sale si a cautat sa se razbune. [343]

Razbunarea aceasta,   dupa alte izvoare,   pornea însa dintr-o alta pricina.   Prinzând de veste ca Hagi Prodan,    D. Macedonschi si Alexandru Nicolaevici   (acesta din urma comandant al bulgarilor din oastea pandureasca)   vor sa-l predea lui Iordache pentru a fi dus în fata lui Ipsilanti,   Tudor a cautat sa si-i apropie pe cei mai credinciosi dintre capitanii sai,   cerându-le si un legamânt scris ca se vor opune oricarei asemenea încercari. [344]

Peste masura de furios pe cei patru capitani,   Tudor a pus sa fie spânzurat Ioan Urdareanu,   iar altul Enescu,   sa fie legat,   pentru a fi batut a doua zi si trimis la ocna.   Asteptându-se pe semne la represiuni,   ceilalti doi se ascunsesera si nu i-a putut gasi. [345]

Luata fara nici o judecata,   masura aceasta groaznica împotriva unuia dintre cei mai tineri si mai iubiti capitani ai sai,   al carui trup neînsufletit atârna acum sub salcii,   luminat sinistru de focurile la care pandurii îsi fierbeau mamaliga de seara,   a stârnit mâhnirea întregii tabere.   Abia a doua zi,   din porunca lui Tudor,   Urdareanu a fost coborât din streang si înmormântat. [346]

Actul acesta se adauga la altele asemanatoare,   înscriindu-se pe fondul nemultumirilor mai vechi si de alt ordin,   amintite mai sus.   Adversarii lui Tudor au cautat sa se foloseasca de aceasta situatie.   Însotit de un grup de arnauti si de câtiva capitani ai sai,   Iordache a sosit în tabara [347]  pandurilor,   si urcând în foisorul unde se afla Tudor,   i-a cerut explicatii.   Mândru si demn,   Tudor i-ar fi raspuns întepat ca se afla  ,,cu sabia în tara sa"  si ca raspunde de faptele sale în fata celor care sunt în drept sa-i ceara socoteala. [348]

Parasit de ai sai,   dezarmat,   Tudor a fost arestat si pornit spre Pitesti,   sub paza arnautilor,   urcat nu pe calul sau,   ci pe un altul.   Ostirea pandurilor a trecut sub comanda lui Dimitrie Macedonschi. [349]

Pare-se ca la interventia capitanilor sai,   el a instituit la Bucuresti un tribunal militar,   dar ale carei atributii el însusi,   primul,   nu prea le-a luat în seama,   caci de îndata ce oastea revolutionara a parasit orasul,   a ordonat noi executii;   actele acestea nu au ramas fara ecou în sufletul ostirii sale.   De aceea,   atunci când ostenii Eteriei l-au arestat,   chiar în mijlocul taberi sale,   nimeni nu s-a împotrivit. [350]

Îsi va fi intuit Tudor destinul atunci când a spus,   potrivit marturisirilor ce ni s-au pastrat,   ca din clipa când a ridicat sabia dreapta a razbunarii a si îmbracat  ,,camasa mortii" ?   oare vina caderii lui trebuie cautata altundeva ?   În politica boierilor,   de pilda,   în lipsa ajutorului tarist fagaduit de Ipsilanti,  în complotul urzit de eteristi ?   Sau mai de graba în însati insuficienta dezvoltare a burgheziei românesti din acea perioada ? [351]

Mihai Cioranu,   aghiotantul lui Vladimirescu,   trimis la Pitesti dupa arestarea lui Tudor,   pretinde ca l-ar fi vazut si l-ar fi auzit spunând:   ,,si ce vreti de la un om pe care,   dupa vicleniile ce ati urmat si ati întors chiar ostirea lui de l-au dat în mâinile voastre   (.)   Vreti sa ma omorâti ?   Eu nu ma tem de moarte.   Eu am înfruntat moartea în mai multe rânduri.   Mai înainte de a ridica steagul spre a cere drepturile patriei mele,   m-am îmbracat cu camasa mortii". [352]

Din Pitesti,   Tudor a fost dus prin Câmpulung la Târgoviste,   într-o caruta de posta,   bineînteles tot sub paza.   Acolo a fost închis la mitropolie,   unde câtiva eteristi,   cunoscuti pentru cruzimea lor,   printre care  Vasile Caravia,   cel ce condusese macelarirea turcilor de la Galati,   l-au supus la torturi,   pentru a afla unde îsi ascunde banii. [353]

Temându-se probabil ca localnici ar putea sa afle de prezenta lui Tudor si sa încerce sa-l elibereze,   Ipsilanti s-a hotarât sa-l suprime si a pus sa fie ucis în taina,   noaptea.   Taiat cu iataganele,   trupul lui Tudor ar fi fost aruncat apoi într-un put parasit din marginea Târgovistei.[354]

Când,   dezmeticiti,   capitanii pandurilor îi adresara lui Alexandru Ipsilanti o jalba,   cerându-l pe Tudor,   fruntasul eterist le-a raspuns ca va trimite jalba în Rusia,   unde se afla fostul lor comandant.   Iar pâna atunci,   ei sa mearga la Dragasani si sa se bata cu turcii,   ceea ce acestia au si facut;   o buna parte dintre panduri însa,   mâhniti de lipsa lui Tudor,   au plecat pe la casele lor. [355]

Nici sfârsitul lui Alexandru Ipsilanti nu-i demn de invidiat.   Expeditia sa s-a încheiat încheiat în chip jalnic.   Parasit de ai sai,   ba chiar amenintat cu moartea,   el a fost nevoit sa se refugieze peste munti,   în Austria,   unde a fost închis si a murit peste câtiva ani.   Mâniat foarte pe eteristi,   a rostit împotriva lor,   la despartire,   teribile blesteme. [356]

În schimb,   le multumea celor din batalionul sacru,   pentru jertfa lor.   Mormintele acestora strajuiesc dealurile Dragasanilor,   alaturi de acelea ale pandurilor cazuti acolo,   înfrânti în batalia împotriva armatei otomane invadatoare. [357]

Restul pandurilor s-au retras apoi la mânastirile din nordul Olteniei,   rezistând împotriva atacurilor otomane;   ultima lor lupta va avea loc la Tismana,   spre sfârsitul verii.   Miscarea condusa de Tudor Vladimirescu avea sa se încheie astfel în mod simbolic acolo unde începuse în prima luna a anului ce si-a dobândit o atât de ampla rezonanta în istoria românilor. [358]

Nu se stie precis unde-i va fi fost aruncat trupul ciopârtit.   Legenda spune ca într-o fântâna parasita.   În orice caz,   el s-a risipit în pamântul românesc,   ca si sângele pandurilor sai,   cazuti la Dragasani,   în lupta eroica împotriva invadatorilor,   ca si bratele si inima celor ce,   de-a lungul vremurilor [359]   vitrege nu si-au precupetit sângele pentru a asigura libertatea si progresul poporului român. [360]



[1] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   8;

[2] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   9;

[3] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   9;

[4] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   9;

[5] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   10;

[6] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   11;

[7] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   10;

[8] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   10;

[9] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   12;

[10] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   12;

[11] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   12;

[12] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   12;

[13] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   13;

[14] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   13;

[15] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   13;

[16] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   13;

[17] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   14;

[18] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   14;

[19] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   14;

[20] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   14;

[21] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   15;

[22] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   15;

[23] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   15;

[24] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   15;

[25] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   15;

[26] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   16;

[27] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   16;

[28] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   16;

[29] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   16;

[30] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   16;

[31] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   17;

[32] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   17;

[33] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   17;

[34] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   17;

[35] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   18;

[36] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   18;

[37] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   18;

[38] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   19;

[39] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   20;

[40] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   20;

[41] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   20;

[42] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   20;

[43] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   21;

[44] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   21;

[45] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   21;

[46] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   21;

[47] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   22;

[48] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   22;

[49] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   22;

[50] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   22;

[51] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   22;

[52] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   23;

[53] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   23;

[54] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   23;

[55] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   23;

[56] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   23;

[57] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   23;

[58] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   24;

[59] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   24;

[60] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   25;

[61] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   25;

[62] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   25;

[63] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   26;

[64] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   26;

[65] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   26;

[66] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   26;

[67] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   26;

[68] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   27;

[69] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   29;

[70] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   29;

[71] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   30;

[72] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   30;

[73] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   30;

[74] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   30;

[75] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   31;

[76] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   31;

[77] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   31;

[78] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   32;

[79] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   32;

[80] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   32;

[81] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   32;

[82] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   32;

[83] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   33;

[84] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   33;

[85] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   33;

[86] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   34;

[87] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   34;

[88] Marin  Mihalache   -   ,,Tudor  Vladimirescu.   Miscarea revolutionara de la 1821 si drama conducatorului ei",   Editura militara,   Bucuresti,   1971,   pag.   34;

[89] Marin  Mihalache