Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































VA FI RECONSTRUIT TEMPLUL DIN IERUSALIM?

istorie


VA FI RECONSTRUIT TEMPLUL DIN IERUSALIM?

 "Luând foc portile templului si, topindu-se, argintul a deschis repede drumul flacarilor. Când au vazut ca focul bântuia de jur împrejur, iudeii si-au pierdut dintr-o data vigoarea lor trupeasca si curajul si, prada consternarii generale, nici unul nu s-a grabit sa stavileasca focul sau sa-l stinga: încremeniti, stateau în picioare si priveau". (Flavius Josephus, "Razboaiele Evreilor sau Istoria distrugerii Ierusalimului", Cartea a VI-a, cap. IV, 2)



Adrian F. Popovici *

ASTĂZI, ŢARA SFÂNTĂ este teatrul unui razboi violent si sângeros între evrei si palestinieni, cu radacini adânci în istoria apropiata, dar si îndepartata a poporului evreu. Conflictul, aflat 717q1623h în stare de latenta dupa distrugerea Ierusalimului de catre romani în anul 70 d.Hr. si alungarea evreilor din Ţara Sfânta, a reizbucnit în forta în secolul XX. În acest secol, au avut loc mai multe razboaie între arabi si evrei, iar în perioadele dintre acestea a mocnit un conflict surd si continuu.

Evenimentele s-au declansat la sfârsitul secolului al XIX-lea, când Palestina, ca loc de nastere a iudaismului si loc al anticului regat evreiesc al Israelului, a devenit centru pentru emigratia evreilor raspânditi în întreaga lume. Aceasta miscare de emigratie a fost încurajata de crearea sionismului de catre evreii europeni, care a avut drept scop unirea evreilor din lume si crearea unui stat evreiesc în Palestina. În cartea sa "Statul evreiesc" (1896), jurnalistul evreu ungur Theodor Herzl sustinea ca întemeierea unui stat evreiesc în Palestina era singura solutie pentru a pune capat antisemitismului.


În 1897, el a convocat, la Basel, Elvetia, primul Congres Sionist la care au participat comunitatile si organizatiile evreiesti din întreaga lume. Acest congres a creat Organizatia Sionista Mondiala si a definit scopul sionismului - acela "de a crea pentru evrei un camin în Palestina garantat prin legea publica". Mai mult, Herzl scria ca sionismul va uni "un popor fara tara cu o tara fara popor", neglijând existenta arabilor în Palestina.

Cu toate acestea, în 1880, Palestina, aflata sub dominatia Imperiului Otoman, avea o populatie evreiasca de 25.000, reprezentând aproximativ 5 % din populatia totala, predominant araba. Prin emigratie, în 1914, populatia evreiasca a Palestinei crescuse la 85.000, sau 12 % din populatia totala.

În timpul primului razboi mondial (1914-1918), britanicii si aliatii lor au luptat pentru a dezmembra Imperiul Otoman si au cerut evreilor sa-i sustina în aceasta cauza. Pentru a obtine sprijinul lor, în 1917, britanicii au promis, prin Declaratia Balfour, ca îi vor ajuta sa-si întemeieze un camin în Palestina. Pe de alta parte, în 1915 si 1916, britanicii promisesera sa sustina independenta arabilor în tarile fostului Imperiu Otoman, si, ajutati de acestia, englezii au cucerit Palestina de la otomani.

Odata cu înfrângerea Imperiului Otoman, Palestina a trecut sub controlul puterilor occidentale. Mai precis, în iulie 1922, Liga Natiunilor, precursorul O.N.U., a emis un mandat prin care dadea englezilor controlul asupra Palestinei, cu scopul de a facilita întemeierea unui stat evreiesc pe acest teritoriu.

În acelasi an, englezii au împartit Palestina în doua teritorii: pamântul aflat la rasarit de Râul Iordan devenea Emiratul Transiordaniei (acum Iordania), iar cel aflat la vest, marginit de Liban si Siria la nord si de Egipt la sud, ramânea Palestina. Acest ultim teritoriu a devenit locul mult disputat de evrei si arabii palestinieni, dominat de un conflict surd si neîncetat pentru cucerirea sa.

Pentru a mentine echilibrul între cele doua natiuni, înainte de cel de-al doilea razboi mondial, britanicii nu au permis unui mare numar de evrei sa emigreze în Palestina. Cu toate acestea, sionistii au câstigat treptat controlul asupra teritoriului prin cumpararea continua de pamânt si o emigratie lenta, dar neîncetata.

În anii '20-'30, tara a atins un apogeu de dezvoltare în toate domeniile, iar cele doua natiuni s-au emancipat politic si administrativ. Comunitatea evreiasca, finantata din resurse locale si din fonduri oferite de organizatiile evreiesti mondiale, si-a ales un consiliu care sa se ocupe de problemele sale, în vreme ce executivul arab, o coalitie de arabi musulmani si crestini opozanti ai sionismului, se ocupa de problemele politice, administrative, si economice ale comunitatii arabe.

Cu timpul, britanicii au înteles ca promisiunile facute evreilor si arabilor au condus la sperante contradictorii între cele doua comunitati din Palestina. În anii '20, au avut loc atacuri anti-evreiesti ale arabilor, proteste si demonstratii la Ierusalim si în alte orase. Opozitia araba a culminat într-o revolta generala între anii 1936-1939.

Ca urmare, în 1939, Marea Britanie a emis o declaratie numita Hârtia Alba prin care impunea restrictii drastice pentru emigratia evreiasca si acorda sprijin pentru crearea, în urmatorii zece ani, a unui singur stat independent cu un guvern comun arab si evreiesc proportional cu marimea celor doua comunitati. Sionistii au privit Hârtia Alba ca pe o negare a Declaratiei Balfour si au respins documentul.

În timpul celui de-al doilea razboi mondial (1939-1945), evreii au fost prigoniti de regimul nazist, iar Statele Unite ale Americii au devenit centrul activitatii sioniste. În mai 1942, o conferinta sionista a formulat Programul Biltmore, care a respins restrictiile britanice, si a facut apel la îndeplinirea Declaratiei Balfour, de formare a unui stat evreiesc în Palestina. Cu toate acestea, restrictiile britanice asupra emigratiei evreiesti au continuat de-a lungul razboiului, comunitatea evreiasca raspunzând prin instituirea unei retele de emigratie ilegala.

La sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial, moartea a milioane de evrei în holocaust a determinat opinia publica mondiala sa devina favorabila crearii unui stat evreiesc independent. Arabii au continuat sa se opuna acestei idei, dar, pe 29 noiembrie 1947, O.N.U. a votat Rezolutia 181, prin care teritoriul aflat sub control britanic la vest de Râul Iordan sa fie împartit între un stat evreiesc si unul arab. Prin aceasta rezolutie, Ierusalimul era plasat sub control international.

Desi nemultumiti, sionistii au acceptat planul ca pe cea mai buna solutie pe care o puteau astepta date fiind circumstantele politice, dar întreaga lume araba l-a respins. Arabii au considerat ca O.N.U. nu avea dreptul sa ia o asemenea decizie, iar ei nu se faceau vinovati de crimele Europei din cel de-al doilea razboi mondial. Ca urmare, în Palestina, conflictul s-a întetit în lunile de dupa adoptarea planului.



Pe 14 mai 1948, când mandatul britanic asupra Palestinei a expirat, David Ben Gurion (1886- 1973) a proclamat întemeierea statului Israel. Declaratia de întemeiere reamintea legaturile religioase si spirituale ale poporului evreu cu pamântul Israelului, fara a mentiona clar granitele statului, si garanta "libertatea religiei si constiintei, cuvântului, educatiei si culturii".

A fost numit un guvern provizoriu, avându-l ca prim-ministru pe David Ben Gurion, presedintele în functiune al Agentiei Evreiesti pentru Palestina (n.r.: organizatie care actiona ca un reprezentant diplomatic international al comunitatii evreiesti din Palestina si avea rolul de a stabili organismele de conducere ale acesteia), iar Chaim Weizmann (1874-1952) a fost numit presedinte al statului (n.r.: Chaim Weizmann a fost presedinte al Organizatiei Sioniste Mondiale între anii 1921-1929). Statele Unite ale Americii si U.R.S.S., împreuna cu multe alte state, au recunoscut cu repeziciune noul stat si conducerea acestuia.

Liga Araba a declarat imediat razboi noului stat evreiesc, iar Egiptul, Transiordania, Siria, Libanul si Irakul au anuntat ca armatele lor vor intra în zona pentru a restabili ordinea. Fortele de Aparare ale Israelului nou create s-au opus cu succes armatelor arabe. Luptele au continuat pâna la începutul anului 1949, când Israelul a semnat acorduri de pace cu fiecare stat cu care avea granita, prin care se reglementau hotarele noului stat.

templul2.jpg

Prin aceste tratate de pace, Israelul si-a marit teritoriul peste granitele stabilite prin planul de împartire. Regiunile date de O.N.U. arabilor palestinieni au ajuns sub control egiptean (Fâsia Gaza) si iordanian (West Bank). Ierusalimul a fost împartit între Israel si Iordania. Câteva sute de mii de arabi au plecat din Israel în Fâsia Gaza, West Bank si în statele arabe vecine. Din populatia araba originala a Palestinei au ramas doar 160.000 în teritoriul Israelului. Arabii au refuzat sa recunoasca tratatele semnate sau sa negocieze în continuare cu Israelul pentru acorduri definitive.

Dupa încetarea ostilitatilor, Israelul a început sa functioneze ca un stat obisnuit. În alegerile din 1949, Israelul si-a ales primul Knesset (Parlament), care înlocuia conducerea provizorie, iar în mai 1949, Israelul a devenit al 59-lea membru al O.N.U.

Israelul a afirmat dreptul fiecarui evreu de a trai în Israel si a sustinut emigratia fara restrictii prin Legea Întoarcerii din 1950. La sfârsitul anului 1951, sosisera 687.000 de evrei - ce includeau mai mult de 300.000 de refugiati din tarile arabe - care au dublat populatia tarii. Asigurarea traiului pentru numarul mare de imigranti s-a facut cu sprijin din strainatate si mai ales din partea comunitatilor evreiesti de pretutindeni. De asemenea, cu ajutorul acestor fonduri, Israelul si-a creat o armata foarte puternica.

În 1956, a avut loc un nou conflict, provocat de blocarea accesului Israelului la Canalul Suez, ce face legatura între Marile Rosie si Mediterana. Israelul a invadat Fâsia Gaza si Peninsula Sinai, cucerind rapid aceste zone si avansând spre Canalul Suez. În conflict intervin forte britanice si franceze, dar o rezolutie O.N.U. îi forteaza pe evrei sa se retraga de pe teritoriul egiptean. Dupa Criza Suezului nu au urmat discutii ample de pace, iar incidentele sporadice au continuat.

Problemele nerezolvate din conflictele anterioare au continuat sa provoace tensiuni între arabi si israelieni si au izbucnit din nou la mijlocul anilor '60. În 1964, Liga Araba a creat Organizatia pentru Eliberarea Palestinei (OEP) în scopul de a promova activitatile nationaliste palestiniene si a coordona eforturile militare arabe. În 1965, palestinienii au început atacurile armate împotriva Israelului, care a raspuns cu raiduri împotriva Siriei si Iordaniei.

În 1967, Egiptul, Siria si Iordania îsi aduna armatele la granitele cu Israelul. Presupunând ca arabii vor ataca, în data de 5 iunie 1967, Israelul ataca, luându-i prin surprindere pe arabi. Printr-o strategie iscusita, în urmatoarele sase zile, Israelul distruge armatele si fortele aviatice ale Egiptului, Siriei si Iordaniei. De asemenea, el preia controlul asupra Fâsiei Gaza si Peninsulei Sinai (de la Egipt), West Bank (de la Iordania) si Înaltimilor Golan (regiune din sud-vestul Siriei). Un al doilea val de arabi se refugiaza din aceste zone - care au fost numite Teritoriile Ocupate - agravând problema creata de primul val de refugiati din 1948. De asemenea, în a doua zi a conflictului, ce a devenit cunoscut sub numele de Razboiul de sase Zile, israelienii au preluat controlul asupra Ierusalimului de est si a Zidului Plângerii, cel mai sfânt loc al iudaismului, detinut anterior de Iordania. În urma razboiului, Ierusalimul este reunificat sub conducerea Israelului.

În noiembrie 1967, nefiind de acord cu noile cuceriri ale Israelului, Consiliul de Securitate al O.N.U. a adoptat Rezolutia 242, care solicita Israelului sa se retraga din teritoriile ocupate în recentul conflict, în schimbul recunoasterii de catre arabi a independentei sale si a respectarii granitelor. Nici arabii, nici evreii nu au acceptat Rezolutia O.N.U. Statele arabe au continuat sa se alieze pentru a distruge statul Israel, în vreme ce Israelul a refuzat sa se retraga din Teritoriile Ocupate.

templul1.jpg




Începutul secolului al XX-lea a marcat debutul unui lung sir de conflicte între evrei si arabi pentru teritoriul Palestinei. Dupa un exil îndelungat, evreii doreau sa se întoarca pe tarâmul anticului regat evreiesc si sa-si reîntemeieze un stat. În acelasi timp, la sfârsitului primului razboi mondial, dupa destramarea Imperiului Otoman, arabii palestinieni vroiau crearea, pe acelasi teritoriu, a unui stat palestinian.

Conflictul s-a acutizat dupa proclamarea statului Israel, la data de 14 mai 1948. Astfel, între cele doua tabere au izbucnit mai multe razboaie: în 1948-49, imediat dupa declararea independentei Israelului, în 1956, pentru accesul la Canalul Suez, în 1967, Razboiul de sase Zile, terminat cu victoria Israelului asupra fortelor armate ale statelor arabe. Cu toate acestea, nici unul dintre aceste conflicte nu s-a încheiat cu o pace mai îndelungata, deoarece nici evreii, nici arabii nu au fost dispusi sa faca compromisuri pentru instaurarea pacii.

Pe lânga conflictele armate, în aceasta perioada, Israelul începe sa fie macinat de terorism, odata cu crearea de catre arabi a unei organizatii pentru înfiintarea unui stat palestinian. Începând din 1964, Organizatia pentru Eliberarea Palestinei (OEP) coordoneaza din taberele sale din Iordania, Liban, Siria, Fâsia Gaza si West Bank (Cisiordania) atacuri teroriste împotriva Israelului.

Dupa ce, între anii 1969-1970, are loc un conflict armat între Israel si Egipt, în octombrie 1973, o coalitie araba ataca din nou Israelul de Yom Kippur, ziua cea mai sfânta din anul religios evreiesc, luând fortele armate israeliene prin surprindere. Acestea se repliaza si Israelul cucereste teritorii în Egipt si Siria. Razboiul de Yom Kippur a durat trei saptamâni, iar Israelul a suferit însemnate pierderi, în ciuda succeselor sale militare. În urma negocierilor de pace, toate statele implicate în conflict revin la granitele stabilite dupa Razboiul de sase Zile, din 1967.

Un prim pas pe calea reconcilierii arabo-israeliene are loc în martie 1979, când Israelul semneaza cu Egiptul un tratat de pace, prin care se hotaraste retragerea treptata a Israelului din Peninsula Sinai si stabilirea de relatii diplomatice între cele doua tari. Presedintele egiptean Anwar al-Sadat (1970-1981, laureat al premiului Nobel pentru pace în 1978 împreuna cu Menachem Begin, prim-ministrul Israelului din acea vreme) plateste cu viata semnarea acordului cu Israelul, fiind asasinat de extremisti islamici din armata egipteana.

Cu toate acestea, tratatul nu a reusit sa restabileasca pacea în Orientul Mijlociu, caci Liga Araba a condamnat Egiptul pentru îndepartarea de pozitia araba comuna fata de evrei, iar ostilitatile au continuat între Israel si celelalte natiuni arabe. Astfel, în iunie 1981, forta aviatica a Israelului distruge un reactor nuclear lânga Bagdad, Irak, pe motivul ca era folosit pentru fabricarea de arme nucleare. În acelasi an, Israelul anexeaza efectiv Înaltimile Golan, impunând legea civila israeliana în aceasta regiune, desi Siria, stat careia îi apartinuse regiunea înainte de Razboiul de sase Zile, refuza sa recunoasca autoritatea Israelului.

În aceasta perioada, societatea israeliana se divizeaza în doua tabere, una favorabila si cealalta care se opune hotarârii prim-ministrului Menachem Begin (1913-1992; prim-ministru între anii 1977-1983) de a continua politica de înfiintare silita de asezari evreiesti în Teritoriile Ocupate. Aceasta politica a început sa fie pusa în practica în urma Razboiului de sase Zile, evreii urmarind colonizarea acestor teritorii, astfel încât, printr-o majoritate evreiasca, sa le poata obtine de la comunitatea internationala într-un mod legal. Aceste planuri au condus la amplificarea tensiunilor dintre evrei si arabi în acele teritorii. Societatea evreiasca se divizeaza si în ceea ce priveste pozitia sa fata de concesiile facute partii arabe, unele partide politice fiind pro, altele contra oricarui gen de compromis.

Între anii 1987-1993, în Teritoriile Ocupate are loc o serie de demonstratii, greve, tulburari si acte de terorism, cunoscuta sub numele de intifada (în limba araba, revolta). Cuprinzând Fâsia Gaza si Cisiordania, intifada a început ca o expresie spontana a frustrarii si resentimentelor arabilor palestinieni fata de cei 20 de ani de guvernare evreiasca si de colonizare a Teritoriilor Ocupate. Intifada s-a deosebit de miscarile anterioare ale palestinienilor împotriva ocupatiei israeliene prin amploarea participarii populare, durata sa si rolul important jucat de grupurile islamice: Miscarea de Rezistenta Islamica sau Hamas (în limba araba, râvna) si Jihadul Islamic.

În octombrie 1991, este convocata, la Madrid, o conferinta pentru restabilirea pacii. Aceasta reuniune nu se soldeaza cu rezultate notabile, însa reprezinta un pas important în negocierile dintre Israel si vecinii sai arabi. Ulterior, în urma tratativelor secrete de la Oslo, Norvegia, Yitzak Rabin (1922-1995, prim-ministru între anii 1974-1977 si 1992-1995) si Yasser Arafat (presedintele OEP) semneaza, la 13 septembrie 1993, la Casa Alba, Washington, un acord istoric de pace între Israel si Organizatia pentru Eliberarea Palestinei.

Acordul, cunoscut sub numele de Declaratia de Principii, sustinea o autoguvernare palestiniana limitata în Fâsia Gaza si orasul Ierihon din Cisiordania si hotara ca, în decurs de cinci ani, Israelul sa se retraga din aceste regiuni. În plus, prin acord era înfiintata Autoritatea Nationala Palestiniana, ce urma sa administreze aceste zone. Astfel, în mai 1994, Israelul s-a retras din Fâsia Gaza si Ierihon, pastrându-si controlul asupra asezarilor evreiesti din Fâsia Gaza. Un acord interimar din septembrie 1995 a stabilit retragerea Israelului din celelalte orase din Cisiordania, precum si data alegerilor pentru presedintele Autoritatii Nationale Palestiniene.

În noiembrie 1995, un student israelian l-a asasinat, la Tel Aviv, pe Yitzak Rabin, pretinzând ca era datoria sa religioasa sa împiedice întoarcerea pamântului biblic în mâinile arabilor. Shimon Peres, ministru de externe în guvernul Rabin, a devenit prim-ministru si a continuat procesul de pace. În urmatoarele luni, Israelul s-a retras din toate celelalte orase din Cisiordania, exceptie facând orasul Hevron, sfânt pentru evrei, fiind prima capitala a împaratului David si locul de înmormântare a patriarhului Avraam.



Un loc aparte în negocierile palestiniano-israeliene îl ocupa orasul Ierusalim, datorita locurilor sale sfinte. În planul O.N.U. din 1947 se propunea ca Ierusalimul sa devina oras international, însa el a fost divizat în urma razboiului arabo-israelian din 1948-49. Astfel, Ierusalimul de Vest a devenit parte a statului Israel, în timp ce Ierusalimul de Est (Orasul Vechi, unde se afla majoritatea locurilor sfinte) a ramas în jurisdictia Iordaniei. În timpul Razboiului de sase Zile din 1967, Israelul a cucerit întregul Ierusalim, care a devenit parte integranta a statului, iar în 1980, Knesset-ul (parlamentul israelian) a votat o lege prin care Ierusalimul reunit era numit "capitala eterna a Israelului".

În 1990, Ierusalimul de Vest era exclusiv evreiesc, în vreme ce Ierusalimul de Est avea în mod egal populatie evreiasca si araba. În timp, Ierusalimul de Est - Orasul Vechi a continuat sa aiba o majoritate neevreiasca, dar Cartierul Evreiesc a fost refacut si repopulat. Israelul pretinde suveranitatea asupra întregului Ierusalim, dar palestinienii au pretentii cel putin pentru partea estica, ce include Orasul Vechi si locurile sale sfinte. Semnificatia istorica si religioasa deosebita a Ierusalimului a tensionat într-atât relatiile dintre evrei si arabi, încât discutiile privind viitorul acestui oras au ajuns sa fie purtate separat de negocierile de pace dintre cele doua parti.

Un moment grav de criza, care vadeste importanta Ierusalimului pentru ambele parti, a avut loc în toamna anului 2000. La 28 septembrie 2000, liderul opozitiei israeliene de atunci, Ariel Sharon, a facut o vizita oficiala pe Esplanada Moscheilor, stârnind revolta palestinienilor si declansând o noua intifada, dupa ce prima, initiata în 1987, se încheiase în 1993, odata cu semnarea Declaratiei de Principii.

Esplanada Moscheilor (Al-Haram al-Sharif, în limba araba Sanctuarul sfânt) se afla pe Muntele Templului, locul cel mai sfânt al religiei evreiesti, unde îngerul a oprit bratul patriarhului Avraam, care se pregatea sa-l jertfeasca pe fiul sau Isaac. Pe acest loc, împaratul Solomon a construit, în jurul anului 960 î.Hr., la porunca lui Dumnezeu, un templu impresionant, pe care regele Irod cel Mare l-a refacut în secolul I î.Hr.. În anul 70 d.Hr., romanii distrug din temelii templul, astazi singurul vestigiu fiind zidul vestic, numit si Zidul Plângerii.

templul3.jpg

În secolul al VII-lea, când musulmanii au cucerit Ierusalimul, au construit pe Muntele Templului doua moschei, Al-Aqsa si Domul Stâncii, ultima fiind ridicata chiar pe stânca de unde, potrivit traditiei musulmane, Mohamed s-a înaltat la cer. Acest loc este considerat al treilea loc sfânt al islamului dupa orasele Mecca si Medina, ce se afla în Arabia Saudita.

Atât evreii, cât si arabii au reactionat, întotdeauna, deosebit de violent când s-a ridicat problema apartenentei si a viitorului Muntelui Templului. Astfel, în octombrie 1990, armata israeliana a omorât 18 palestinieni, dintre cei care aruncau cu pietre asupra evreilor care se rugau la Zidul Plângerii, iar în septembrie 2000, 7 palestinieni au fost omorâti si câteva sute raniti, acestea fiind doar doua din numeroasele incidente soldate cu morti si raniti.

Declaratiile facute în aceasta privinta, de cele doua parti, sunt relevante: "Noi am venit pe locul Templului ca sa nu ne mai despartim de el, nici sa renuntam la suveranitatea noastra asupra acestuia" (Shlomo Ben Ami, ministru de externe interimar al Israelului), "Israelul nu se opune numai transferului de suveranitate asupra Muntelui Templului catre palestinieni, ci respinge în întregime ideea transferului de suveranitate catre orice organism islamic, oricare ar fi el" (comunicat al biroului de presa al prim-ministrului israelian Ehud Barak) etc. De cealalta parte a baricadei "unele surse au indicat optiunea palestinienilor de a trece Muntele Templului sub suveranitate palestiniana, în schimbul trecerii întregii Cisiordanii sub suveranitate israeliana".

Cisiordania este un teritoriu aflat la vest de Râul Iordan, de 6.080 km patrati, cucerit de Israel în urma Razboiului de sase Zile din 1967, ce are peste 1.600.000 de locuitori, dintre care majoritatea sunt palestinieni. Ce motive ar putea avea partea palestiniana sa ofere un asemenea teritoriu pentru o mica zona din Ierusalim? Mai exista si alte motive, în afara de faptul ca Muntele Templului reprezinta cel de-al treilea loc sfânt pentru islam? Iar evreii, de ce doresc cu atâta ardoare acest loc, având în vedere ca, de-a lungul secolelor, ei au pierdut multe locuri însemnate din istoria poporului lor? De ce este Muntele Templului într-atât de important pentru cele doua parti, încât duc un razboi crunt de aproape un secol?

Se pare ca exista, într-adevar, un temei îndeajuns de puternic încât sa motiveze aceste atitudini atât de vehemente, anume ca ramura conservatoare a preotimii evreiesti doreste reconstruirea Templului lui Solomon pe locul unde a fost construit prima oara. si se pare, de asemenea, ca natiunile arabe, surorile vitrege ale evreilor, nu precupetesc nici un efort pentru a-i împiedica pe evrei sa-si împlineasca visul .

(Va urma)

Articol publicat in original in revista "Catacombele Ortodoxiei" a Bisericii Ortodoxe Romane de Stil Vechi













Document Info


Accesari: 8788
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )