Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza






VIENA ÎNAINTEA PRĂBUsIRII 1890-1914










ALTE DOCUMENTE

Zeii si zeitele Romei Antice
Civilizatia Maya
9 MAI, 10 MAI
Dualismele Occidentului: o analiza sincronica
VIZIUNEA CULTURALĂ ROMÂNEASCĂ (II)
D U A L I S M U L J U R I D I C Î N D A C I A
Imperiul si anarhia
vUNIREA PRINCIPATELOR ROMANE
Constituirea statului medieval Moldova
Vasalitatea


JOCUL CONTRASTELOR

VIENA ÎNAINTEA PRĂBUsIRII

1890-1914

  1. Capitol introductiv: structura si metodologie, surse, contributia româneasca................2
  2. Consideratii generale ale epocii....................................................................................13

1.      În cautarea unei identitati...................................................................14

2.      Fin de siécle.......................................................................................23

3.      Atmosfera intelectuala.......................................................................28

  1. Politica si paradox.........................................................................................................30

1.      Un Împarat si caderea Imperiului sau................................................30

2.      Politica si inovatie..............................................................................36

3.      Armata................................................................................................42

  1. Societate si fatada sociala.............................................................................................45

1.      Motive vizuale si fatada sociala.........................................................45

2.      Morala si problema sexuala...............................................................51

3.      Îmbracaminte si moda........................................................................54

4.      Foiletonul si cafeneaua.......................................................................55

  1. Cultura - sansa ratata a Vienei......................................................................................58

1.      scoala.................................................................................................60

2.      Arhitectura.........................................................................................61

3.      Între vals si "dance macabre" - Muzica în Viena.............................69

4.      Nietzsche. Problema adevarului si influenta asupra epocii. Concluzii............................................................................................73

5.      Gustav Klimt si începutul expresionismului......................................75

 

VI.    Bibliografie.................................................................................................................80

VII. Anexe...........................................................................................................................83

Jocul contrastelor

Viena înaintea prabusirii

(1890-1914)

CAPITOL INTRODUCTIV

Domnea pe atunci, putin înaintea marelui razboi,

o aroganta batjocoritoare, o vanitoasa adeziune la asa-zisa

"decadenta", la o oboseala pe jumatate jucata

 si exagerata si un plictis nemotivat...

Joseph Roth

În anul 2006, Muzeul Neue Galerie din Manhatten a achizitionat lucrarea lui Gustav Klimt, portretul Adelei Bloch Bauer cu suma record de 135 milioane de dolari, cea mai mare suma platita vreodata pentru o opera de arta, cu peste 30 milioane de dolari mai mult decât lucrarea lui Picasso, "Baiat cu Pipa" ("Tânarul Ucenic"), vânduta în anul 2004. Este o dovada a recunoasterii valorii celui mai pretuit pictor austriac, un omagiu adus post-mortem artistului care, cu aproape 100 ani în urma fusese îndepartat de la Universitatea din Viena, pe baza unor acuze nefondate. Ca majoritatea tablourilor lui Klimt, portretul Adelei Bloch Bauer fusese privit de catre critica oficiala drept un experiment, nicidecum drept o capodopera.

Doua concluzii se desprind de aici: valoarea incontestabila a unor talente care se afirma în epoca din jurul anului 1900 si lipsa de recunoastere pe care aceste talente o îndura, cele doua caracteristici ale epocii împletindu-se într-un act paradoxal si tragic, care nu numai domina, ci tinde sa defineasca civilizatia austriaca la sfârsitul secolului al XIX-lea. Este o epoca fin de siécle prin excelenta ce se zbate între traditionalism si modernism, între inovatia artistica si rigiditatea sistemului conservator, bazat pe o mentalitate catolica, reactionara. Nu doresc ca în studiul de fata sa prezint aspectele vietii vieneze în întregul lor, o initiativa de altfel curajoasa, însa mult prea dificila, ci doar sa surprind contrastele care caracterizeaza o civilizatie pe cale de disparitie, civilizatie ce va supravietui doar prin valorile incontestabile lasate în urma de catre cultura sa.

Unitatea tezei este data de un fir logic care o strabate, reprezentat de analiza paradoxului vienez - ca liant al diverselor domenii precum: politica, societatea, cultura. Demascarea adevarului, încercarea de a cunoaste în profunzime Viena si ce a însemnat cultura austriaca a acestei epoci, dezvaluirea contrastelor existente fac obiectul studiului de fata, necesitând o întreprindere atenta si nu lipsita de riscuri. Majoritatea studiilor pe care le-am consultat au demonstrat discrepanta dintre discursul oficial al autoritatilor si setul de valori promovat de societate, mai pe scurt fata oficiala, si ceea ce Viena este în profunzime. Ma voi feri de a accepta ideea unei "adevarate" Viene, pentru ca termenul aduce cu sine prea multe complicatii. Cert este ca în jurul Vienei s-au tesut numeroase mituri si legende. Capitala austriaca este vazut ca "orasul valsului", "capitala muzicala a Europei" sau ca orasul cel mai cosmopolit al batrânului continent. Nu se delimiteaza foarte clar realitatea de imaginea idilica. Viena reprezinta fara îndoiala un mit, în ciuda realitatilor. Mitul a fost dezvoltat în literatura (Schnitzler, Musil) sau, mai ales în memorii de genul celor lui Stefan Zweig. Lipsa preocuparilor politice în rândurile scriitorilor este o realitate, aceasta concentrându-se mai degraba pe analiza interioara a personajelor, spre o retrospectie ingenioasa si migaloasa a lor.

De ce am ales tocmai acest subiect? Am cel putin doua motive sa abordez tema. Motivul determinant îl reprezinta atractia pe care o exercita viata culturala vieneza, caracterizata prin originalitate si rafinament, paradoxuri si contraste frapante si nu în ultimul rând printr-o viata boema a aristocratiei si intelectualitatii, desfasurata în jurul Teatrului, Operei sau cafenelei.

Al doilea motiv care m-a facut sa aleg Viena ca tema de cercetare a fost determinat de bursa de studiu în Austria. Viata vieneza nu poate fi surprinsa decât printr-o deplasare la fata locului, iar calatoriile întreprinse la Viena m-au ajutat sa dau viata locurilor si imaginilor surprinse în cartile cu care am început cercetarea initiala, sa intru în atmosfera orasului si sa fiu mai aproape de subiect decât daca m-as fi limitat la studiul cartilor. Nu se poate include totul într-o astfel de lucrare. Trebuie selectat si construit, trebuie sa se aleaga propriile metode de abordare a temei, privita ca pe un tot, având un fir narativ si analitic continuu.

Lucrarea este împartita în 4 capitole majore: unul introductiv ce prezinta atmosfera epocii, cu precadere cea intelectuala, contradictiile identitare ale Imperiului precum si explicarea conceptului fin de siécle definitoriu pentru întreg continutul ulterior: de unde provine si de ce Austria poate fi considerata drept o cultura de acest tip. Urmatoarele 3 capitole prezinta "Politica si Paradox",  "Societate si fatada sociala" si "Cultura-sansa ratata a Vienei". Ţelul pe care mi l-am propus prin aceasta structurare este acela de a folosi fiecare din cele 4 capitole ca pe o oglinda în care sa se reflecte reciproc celelalte domenii, dupa metoda propusa de Allan Janik.

În legatura cu metodologia folosita în cercetare, aceasta difera de la un capitol la altul. Am preferat o analiza pe orizontala, luând în considerare multiplele ei aspecte, unei analize pe verticala, datorita imposibilitatii de a analiza cronologic materialul pe care l-am folosit pentru documentatie.

Pentru a mijloci o imagine cât mai sugestiva a acestei Viene, m-am oprit la acele momente si concepte pe care le-am considerat definitorii pentru întelegerea topicului. Am atras atentia asupra unor fapte cu privire la situatia politica, sociala sau culturala, adaugând astfel ipotezele de lucru necesare, în speranta ca argumentele istorice avansate în acest studiu vor duce la o întele 515g615f gere profunda a subiectului tratat.

Astfel, în primul capitol domina analiza bazata pe sinteza materialelor bibliografice. Am folosit termenul de politica pentru a definii stiinta si practica de guvernare a unui stat sau sfera de activitate social - istorica ce cuprinde relatiile, orientarile si manifestarile care apar între partide în legatura cu promovarea intereselor lor în lupta pentru putere"[1]. Capitolul al doilea, legat de societate, împleteste sinteza materialelor bibliografice cu literatura austriaca, întelegând prin societate pe de p parte o comunitate având aceleasi institutii, traditii si interese si într-un sens mai restrâns, "un cerc limitat de oameni de prim rang (prin pozitii sociale si situatie materiala)"[2]. Voi face o scurta paranteza aici pentru a sublinia rolul determinant al literaturii în surprinderea scenelor vii din cotidianul vienez. Poate niciun tratat de istorie nu poate schita mai bine epoca precum o face literatura. De aceea am consultat o parte însemnata de nuvele, romane sau piese de teatru ale unor autori precum Stefan Zweig, Robert Musil, Arthur Schnitzler, Heinrich von Hofmannsthal sau Joseph Roth ce aduc o perspectiva mai vie asupra epocii, diferentiindu-se de teoria din cartea de istorie. Numeroasele citate din aceste surse urmaresc sa lumineze "spiritul timpului" (Zeitgeist) de care era dominata Viena înainte de primul razboi mondial. Cum în interiorul acestui capitol legat de societate, un loc aparte îl are analiza vestimentatiei, as vrea sa subliniez o serie de filme artistice despre aceasta perioada care m-au ajutat la o mai buna întelegere a modei vieneze de la sfârsitul secolului al XIXlea. Filme precum "Sissi, tânara împarateasa", "Klimt" sau "Iluzionistul", sunt utile pentru acest aspect mai mult decât orice scriere. Imaginea joaca aici un rol determinant. De asemenea am inserat la sfârsit diferite imagini ale epocii pentru a asocia analiza teoretica cu realitatea vizuala.

La final am lasat capitolul referitor la cultura, acesta beneficiind de o atentie deosebita din partea mea. Prin acest termen ma voi referi la "totalitatea valorilor materiale si spirituale create de omenire si a institutiilor necesare pentru comunicarea acestor valori"[3]. Am recurs cu buna stiinta la metoda descriptiva din dorinta de a crea o baza factica solida pentru cercetarile viitoare. Am introdus în acest capitol cinci subcapitole pe care le-am considerat de importanta maxima: Primul subcapitol va analiza scoala si calitatea învatamântului vienez, în aparenta purtatoarele ale inovatiei, fântânile cu stiinta, însa în esenta adevarate frâne în calea libertatii individuale precum si discrepanta dintre valoarea ridicata a culturii si nivelul scazut al sistemului de educatie austriac; Prezenta la Viena a fost determinanta pentru alegerea subcapitolului legat de arhitectura, considerând ca acest subiect ar fi fost tratat superficial daca m-as fi limitat la vizualizarea cataloagelor cu imagini; în al treilea subcapitol am introdus elemente de analiza muzicala pentru opera lui Gustav Mahler, încercând sa gasesc sursele de inspiratie, temele si motivele din Simfonia a II a, cea mai buna lucrare a sa; al patrulea capitol cuprinde analiza influentei lui Frederich Nietzsche asupra epocii. Aproape ca nu exista intelectual care sa nu îl fi citit pe Nietzsche. Musil, Freud, Zweig, Mahler, Kraus, Schnitzler, toti au facut cunostinta cu opera filosofului german. Ce întelege Nietzsche prin paradox si decadenta, care sunt legaturile acestuia cu lumea greaca si cum a influentat-o pe cea austriaca sunt întrebari la care voi încerca sa raspund în acest subcapitol. Tot aici voi prezenta si concluziile lucrarii, alegând procedeul inovator tocmai datorita asemanarilor pe care le-am întâlnit în critica nietzcheniana în privinta mastii sociale pe care o poarta omul secolului al XIXlea (valabil si în începutul secolului al XXlea), ce se aplica si în cazul mastii vieneze. Ultima secventa a studiului este dedicata operei lui Gustav Klimt. Scurta analiza a tablourilor artistului bazeaza pe picturile expuse la Muzeul Belvedere din Viena, precum si în diversele cataloage de valoare care cuprind opera sa.

Material bibliografic pe care l-am folosit în cercetare provine din medii diverse. As vrea sa subliniez importanta unor studii pe care le-am cercetat în Biblioteca Universitatii din Klagenfurt precum si în Biblioteca Institutului Robert Musil din acelasi oras; de asemenea Muzeul Institutului Robert Musil mi-a oferit nu numai sansa de a vizualiza o serie de materiale si referinte bibliografice, ci si obiecte sau manuscrise ale autorului si astfel, ale epocii în care a trait.

Voi detalia în paragrafele ce urmeaza sursele care au stat la baza întocmirii lucrarii. Exista o prima categorie de surse si anume, operele autorilor pe care îi consideram de prima importanta si care au ridicat calitatea epocii în care au trait. Nu au apucat sa o schimbe, însa efortul lor merita amintit. Toate aceste vârfuri incontestabile ale intelectualitatii fin de siécle necesita o atentie desavârsita, iar analiza acesteia duce la cercetarea unei bogate liste bibliografice.

În literatura întâlnim un constant sentiment al prabusirii, al sfârsitului, în opere ale unor scriitori precum Arthur Schnitzler, Hugo von Hofmannsthal, Joseph Roth, Stephan Zweig sau Robert Musil. Acestia reprezinta vârfurile unei generatii care a stiut sa preia influenta franceza, împletind-o cu realitatile cotidiene vieneze pentru a redacta o opera originala. O asemenea lucrare este romanul "Drum deschis" ("Der Weg ins frei") al lui Arthur Schnitzler, care persifleaza lipsa de moralitate si aparentele care domina societatea austriaca. Majoritatea nuvelelor lui Schnitzler au ca subiect problema sexuala, lucru usor de înteles: Schnitzler studiase medicina si avusese un cabinet particular în care practica psihanaliza si studiul nevrozelor a caror sursa o gasise, ca si Freud, în nesatisfacerea vietii sexuale. Nuvele precum "Cavalul Ciobanasului", "Dansatoarea greaca", "Scrisoarea din urma a lui Andreas Thamayer" sau "Dr Gräsler, medic balneolog" analizeaza cu o tehnica a detaliului dusa la perfectie adâncurile vietii austriece, dezvaluind trairile personajelor cu o acuratete de medic. Bruce Thompson, autor al unui studiu minutios al operei lui Schnitzler, concluzioneaza: "episoadele de tulburari mentale prevalente în opera lui Schnitzler sunt asociate cu preocuparea asupra mortii si sunt o reflectie a decadentei fin de siecle. La acest moment, cresterea pronuntata a cazurilor de îmbolnavire cerebrale în Viena a dus la frica printre contemporanii lui Schnitzler ca însasi societatea ar fi responsabila pentru aceasta crestere. Aceasta a fost atribuita unor forte precum tensiunea tot mai mare din viata de zi cu zi cauzata de dezvoltarea industriala globala la rându-i datorata îmbunatatirilor din comunicatii, sofisticarilor si nelinistilor vietii urban[4]. Schnitzler este printre primii scriitori austrieci care analizeaza mobilul secret al unei actiuni, gasit de nenumarate ori în instinctul sexual.

Hugo von Hofmannsthal se face cunoscut repede în peisajul vienez la 18 ani (1889 - sub pseudonimul Loris), devenind un idol pentru cei ca el. De notat ca majoritatea scriitorilor îsi semnau articolele cu pseudonimul, considerându-se un act imoral semnarea cu numele propriu. Se va impune prin opere precum "Moartea lui Tizian," "Nebunul si Moartea", "Turnul" si printr-o activitate epistolara de exceptie, din fericire publicata în limba germana, necunoscuta deocamdata publicului român. A ramas toata viata un fidel aparator al Monarhiei Habsburgice. O opera speciala mi-a care mi-a atras atentia,  "Austriecii si Prusacii", scrisa în 1917, asadar în plin razboi mondial, ce analizeaza identitatea austriaca, încercând sa o diferentieze de cea germana si sa îi gaseasca o justificare. Hofmannsthal a jucat un rol important si dupa caderea Imperiului, devenind presedinte al Uniunii Scriitorilor Austrieci. A colaborat în special cu Richard Strauss, caruia îi scrie o serie de librete pentru piese precum Electra sau Arianda din Naxos.

Al treilea scriitor remarcabil, autor de romane, piese de teatru si o serie de biografii celebre este Stephan Zweig. În nuvelele sale, Zweig se dovedeste a fi un creator de viata si de situatii inedite, dovedind un stil curat asemanator celui lui Schnitzler, preferând investigatia psihologica si ineditul faptelor. Autorul ramâne cunoscut datorita memoriilor lasate înainte de sinuciderea din 1942, în care traseaza aspecte din viata sa dinaintea prabusirii Imperiului, definind în culori vii activitatea studentimii vieneze, procuparile si temele de interes ale acesteia. Fresca imaginata de Zweig continua cu aspecte legate de Teatru, Opera, mediul jurnalistic si literar al Vienei, de mentalitati în schimbare sau de problema moralitatii sexuale. În primul rând trebuie sa observam contextul în care autorul îsi scrie memoriile: urmarit de Gestapo, nevoit sa se refugieze mai întâi din Austria (1934), apoi din Europa (1940) spre America de Sud. Memoriile le asterne pe hârtie în 1942 iar apoi se sinucide împreuna cu sotia sa la vârsta de 62 ani. Lumea în care autorul îsi duce ultimele zile este dominata de Germania nazista, iar stabilitatea pe care o va invoca este de mult timp istorie. Urmarind transformarile rapide care au loc în societatea din acei ani, gândul lui Zweig zboara spre lumea parintilor sai, vechea capitala a Monarhiei Austro-Ungare, Viena. De aceea, subiectivitatea autorului a fost criticata de-a lungul timpului, acesta fiind acuzat ca prezinta o Viena mult mai idilica decât cea în care traise, iar dificultatile prin care a trecut nu au facut altceva decât sa îi aduca aminte de o epoca de aur, stabila si fericita, departe de realitate. Însa, cunoscând situatia materiala deosebita a familiei lui Zweig, nu este de mirare ca autorul prezinta o lume concreta, a lui care într-adevar putea fi considerata fericita.

 Interesant e ca Zweig, cel care are o pozitie categoric pacifista, care sprijina eforturile de unificare si de întelegere între popoare îsi gaseste în timpul razboiului un loc de munca într-un cadrul cel putin ciudat: la ministerul de razboi.

Al patrulea scriitor este Joseph Roth, cunoscut publicului român prin cele doua romane: "Marsul lui Radetzky" ("Radetzky Marsch", 1932) si "Cripta Habsburgilor" ("Die Kapuzinergruft", 1938). Ca si pentru Zweig, lumea dinainte de razboi reprezinta lumea ideala a lui Roth. Scriitorul avea sa declare: "Cea mai mare experienta a vietii mele a fost razboiul si prabusirea patriei mele, singura pe care am avut-o: monarhia austro-ungara"[5]. "Marsul lui Radetzky" prezinta destinul a trei personaje din familia Trotta, de la bunic la nepot, persiflând sentimentul de fidelitate fata de Împarat a acestor personaje, care nu are o baza morala reala. Daca bunicul i-a salvat viata Împaratului în batalia de la Solferino, nepotul sau nu poate face altceva decât sa îi salveze portretul dintr-un bordel, murind ulterior "vitejeste" pe câmpul de lupta, nu cu arma în mâna, ci cu o galeata în care dorea sa aduca apa plutonului sau. Romanul este important datorita descrierilor scenelor din viata armatei - jocuri de noroc, dueluri sau actiuni militare.

Al doilea roman, "Cripta Habsburgilor", înfatiseaza viata vieneza dinaintea razboiului si incapacitatile personajului principal de a se adapta noilor realitati din Imperiu dupa întoarcerea din razboi.

La sfârsit l-am lasat pe Robert Musil, care, desi autor a unui singur roman (ce e drept în 3 parti însumând peste 1500 pagini), restul fiind nuvele, schite si piese de teatru, se va dovedi a fi cel care va reda cel mai bine trasaturile caracteristice omului fin-de-siecle în "Omul fara însisiri" ("Der Mann ohne Eigenschaften"), cunoscut publicului român prin traducerea lui Mircea Ivanescu. Se poate observa la Musil un stil lucid si nervos, o ironie incisiva, o concizie spirituala bazata pe analiza cea mai subtila si mai riguroasa. Importanta contributie a lui Robert Musil la cultura vieneza este subiectul lucrarii  lui Hannah Hickmal, Robert Musil & The Culture of Vienna, unde autoarea îsi propune sa analizeze operele sale, demonstrând sursele de inspiratie si metodele de lucru, teme si motive din scrierile autorului.

Nu trebuie uitate nume precum Rilke, nascut la Praga, Franz Kafka, Franz Werfel, Hermann Broch (autor al unui roman, "Somnambulii", considerat unul dintre romanele de capatâi ale literaturii austriece), Paul Celan sau Adalbert Stifter (unul dintre cei mai buni recitatori, recunoscut chiar de Nietzsche), toti inovatori ai literaturii de la cumpana veacurilor.

Nici unul dintre acesti intelectuali sau oameni de stiinta nu trebuie analizat fara a tine seama de contextul în care acestia îsi scriu operele. Desi criticii tind sa exacerbeze influenta pe care Nietzsche sau Freud au exercitat-o asupra acestora. Nu trebuie sa uitam ca problematica pe care o trateaza cei doi directori de constiinta, se discuta aprins în cafenelele vieneze si în cercurile intelectuale sau încet-încet în revistele moderne, iar paternitatea unei idei este greu de stabilit. Musil îsi scrie prima opera redutabila, "Ratacirile tânarului Törless", cu câtiva ani dupa ce Freud publicase celebra Interpretare a viselor, însa nu exista dovezi ca tânarul Musil, proaspat absolvent a Facultatii de Filosofie ar fi citit cartea lui Freud pentru a se inspira în redactarea nuvelei. Era pur si simplu un subiect la moda.

În domeniul artelor plastice, reprezentantii de seama sunt Gustav Klimt, Oskar Kokoschka sau Egon Schiele, dar nu trebuie sa uitam doar la avangarda- sunt si cei din valul al doilea, mai putin cunoscuti, însa apreciati în epoca, membrii ai Secesiunii sau a Cercului Vienei, precum Anton Stark, Koloman Moser, Adolf Böhm sau Maximiliam Lenz. Artistii se vor face cunoscuti prin ruperea lor de traditie, cautând noul si descoperindu-l în primele creatii expresioniste, aparute înainte de primul razboi mondial, datorate eforturilor si imaginatiei lui Oskar Kokoschka sau Egon Schiele. Dictonul de pe frontispiciul Seccesiunii, asociatia ce îi grupeaza pe noii artisti, va fi "Epocii arta sa, artei libertatea sa", membrii sai facandu-si un tel în descoperirea noului care sa defineasca omul modern, aspiratiile sale sau contraditiile din sânul societatii moderne.

În ceea ce priveste arhitectura, trebuie mentionate numele lui Adolf Loos, Otto Wagner, Gottfried Semper sau Camillo Sitte, inovatori ai conceptiei despre functiile moderne ale orasului, deopotriva huliti si apreciati, încurajati sau ignorati în epoca. Timpul îi va aseza pe fiecare la locul cuvenit. Adepti ai pastrarii traditiei (ca în cazul lui Camilo Sitte) sau ai radicalismului functional, în conformitate cu necesitatile omului modern (Adolf Loos), arhitectii fin de siécle au desavârsit o opera care a transformat Viena într-un oras de talia Parisului, fara însa a avea originalitatea acestuia.

Psihanaliza este domeniul prin excelenta vienez, prin reprezentantul de seama, Sigmund Freud în fruntea elevilor sai printre care se numara Karl Gustav Jung sau Alfred Adler. Voi atrage atentia asupra unor factori care au contribuit la dezvoltarea psihanalizei datorati tocmai spatiului unde s-a dezvoltat stiinta. De ce  a aparut psihanaliza tocmai în Viena si nu în Paris sau Berlin? Primul motiv ar fi ca Viena este orasul cu cei mai multi si competenti medici din Europa, marea lor majoritate fiind evrei. Un al doilea motiv îl reprezinta societatea. Freud a ajuns la concluzia ca multe dintre depresiile nervoase sau crizele pacientilor sai se datoreaza vietii sexuale anormale. Ori, Viena este prin excelenta un oras conservator, unde abstinenta pâna la o vârsta înaintata este o caracteristica a dogmei catolice, iar înabusirea dorintelor sexuale reprezinta motivul principal al crizelor de care sufera pacientii.

Nici în domeniul muzical, Viena nu se lasa mai prejos. În perioada cuprinsa între 1897-1907 se afla la conducerea celebrei Opere nimeni altul decât Gustav Mahler. Este o perioada în care Opera devanseaza clar Teatrul, devenit o institutie închisa datorita preturilor imense practicate si în special a "lumii bune" care îsi face aparitia la spectacole mai mult ca sa fie vazuta si mai putin ca sa vada. Pe lânga Mahler, apreciat mai degraba pentru activitatea de dirijor decât pentru calitatile de compozitor, îsi fac aparitia treptat valori precum Arnold Schönberg sau Anton Bruckner pe lânga deja consacratii Strauss sau Brahms. Este fara îndoiala capitala muzicala a Europei, cunoscuta datorita valsului inconfundabil din saloanele rafinate ale aristocratiei.

O alta iesire din realitate, dar într-o directie opusa este asigurata de opereta vieneza, foarte populara la acel moment. În timp ce societatea îsi masca declinul în spatele frivolitatii si senzualitatii superficiale, simbolizate de dansuri si de uniformele stralucitoare ale ofiterilor (cumparate din bani proprii), atunci acest aspect al fatadei si-a gasit expresia artistica populara în sentimentalismul, banalitatea si superficialitatea lumii mieroase create de Joghan Strauss si Franz Lehan, reflectând o societate anacronica cu un suflu de stabilitate.

Cea de-a saptea arta, cinematograful îsi are si în Austria pionierii sai: Erich Stromheim, Josef Sternberg, Fritz Lang, Otto Preminger, Max Reinhardt sau  Billy Wilder (nascut 1906 la Viena) sunt tinerii care vor cunoaste gloria la Hollywood mult mai târziu, asadar, departe de casa lor si de ceea ce însemnat Fin de siécle, fiind prea tineri pentru acea perioada.

si în jurnalism Viena are un reprezentant de seama. Este vorba de Karl Kraus, jurnalist independent care îsi lanseaza în 1899 revista "Die Fackle" ("Flacara"), ca arena de lupta împotriva falsului din societatea vieneza. Kraus a stiut sa se tina departe de principalul organ de presa "Neue Freie Presse", cenzurat de catre autoritati si aflat în mâna unui personaj blamat, Benedickt Moritz, si sa îsi faca cunoscut glasul aparte fata de cel al majoritatii. Polemist de o verva neobisnuita, Kraus critica segmente întregi ale societatii de la poetii care scriu poezii patriotice în timpul razboiului pâna la profitorii de pe urma acestuia. A sprijinit tinerii expresionisti si inovatorii din epoca (precum Arnold Schönberg, Adolf Loos sau Oskar Kokoschka) si a biciuit continuu exagerarile de orice tip, în special cele lingvistice, considerând ca puritatea limbii se confunda cu onoarea spirituala si cu justetea gândurilor.

Bogata sa activitate publicistica este analizata de Edward Timms în : "Karl Kraus, Apocalyptic satirist. Culture and Catastrophe in Habsburg Viena". Studiul nu se leaga numai de activitatea lui Kraus, cu toate ca ele este subiectul principal al cartii, ci atinge puncte importante cum ar fi: implicarea lui Stephan Zweig în Ministerul de Razboi în ciuda declaratiilor pacifiste ale acestuia, viata din cafenelele vieneze, declansarea razboiului si eforturile de pace, prabusirea Monarhiei si situatia Austriei pe plan intern si international dupa sfârsitul razboiului. Aceasta a fost tema de inspiratie a lui Kraus care îsi scrie drama Ultimele zile ale omenirii pe scenariul prabusirii austro-ungare. Din pacate opera nu a fost înca tradusa în limba româna, deci ramâne în mare parte neaccesibila publicului. Tot de aici am extras o schita interesanta, prezenta în Anexe, cu privire la cercurile de intelectuali despre care am vorbit mai devreme si legaturile dintre acestia.

Am trecut asadar la al doilea tip de surse, sursele secundare, critica fenomenului fin de siécle. Majoritatea lucrarilor care trateaza tema sunt în limba germana, însa importanta subiectului a depasit de mult spatiul german (Austria, Germania sau Elvetia). Cea mai importanta scoala de studii austriece pare a fi cea din Statele Unite, care contribuie anual cu importante studii despre fenomenul cultural austriac de la cumpana veacurilor al XIX-lea si al XX-lea. Motivul poate fi urmarit în exodul intelectualitatii austriece (în special celei evreiesti) spre SUA dinainte si dupa cel de-al doilea Razboi Mondial. De acolo vine probabil cea mai cuprinzatoare si cea mai citata carte despre Fin de siecle austriac, studiul lui Carl Schorske, "Viena fin de siecle" aparut în 1981. Studiul îsi propune în cele 7 capitole ale sale sa ofere o cercetare interdisciplinara, ce nu se limiteaza la teme de politica sau societate, ci se implica în analiza picturii, a muzicii sau a literaturii, autorul primind un ajutor important de la experti în domeniu. Tot de acolo provin profesori precum Allan Janik, William Johnson, Arthur J. May sau A. Taylor care aduc un suflu nou cercetarilor vieneze prin prisma pluriperspectivismului de care dau dovada si a surselor pe care se bazeaza în analiza. Practic, exista un fond comun de surse primare pe care fiecare autor o citeaza, însa fiecare studiu aduce surse noi cercetarii sale, absent în cele precedente.

În Europa se afirma cercetatori din spatiul ex-habsburgic. Stau marturie numeroasele colectii de studii care aduna în rândurile lor autori din fosta Iugoslavie, Ungaria, Ucraina, Italia, Cehia, Slovacia etc., precum Michael Pollack, Massimo Cacciari sau Melech Rawitsch. Un lucru e sigur: nici una din cartile publicate nu îsi propune sa analizeze complet subiectul datorita imposibilitatii abordarii problemei în toata complexitatea ei, iar cele care o fac, au tendinta de a nu o face complet. Chiar si Carl Schorscke lasa deliberat deoparte anumite capitole (legate de opera lui Musil sau Wittgenstein în special) însa exceleaza la capitolul studii interdisciplinare (arhitectura, pictura sau psihanaliza) în colaborare cu specialistii în domeniu.

În ceea ce priveste contributia româneasca la fin de siécle, nu trebuie sa uitam prezenta lui George Enescu la Conservatorul de la Viena între 1888-1894 si a numerosilor lideri politici transilvaneni în preajma anului 1900 veniti la studii în capitala austriaca, precum Iuliu Maniu (student la Drept) sau Alexandru Vaida Voevod (absolvent al Facultatii de Medicina), viitori prim ministrii ai României. Din pacate biografiile lor nu abunda în date cu privire la viata pe care acestia au petrecut-o la Viena, iar autorii sunt concentrati asupra altor detalii.

"Viata lui Enescu" este prezentata în "Colectia Editurii Muzicale" de la jumatatea anilor 60, autor Teodor Balan, însa sumar, fara ca autorul sa insiste asupra vietii vieneze. Ba mai mult, autorul caracterizeaza muzica din acea perioada drept una cuminte, uitând sa mentioneze ca muzica tinde sa se departeze de ordinea din baroc, marcata fiind de un grad ridicat de experimentalism de care am amintit mai devreme.

Biografia liderilor politici prezinta mai degraba perspectiva româneasca, ignorând aproape total mediul extern. Datorita diferendelor politice existente între România si Imperiul Austro-Ungar, cultura austriaca nu se va bucura de respectul cuvenit, românii preferând sa preia direct modelul francez, care i-a inspirat si pe austrieci. Primele traduceri din Arthur Schnitzler sau Stephan Zweig apar în anii 20-30, pe când prima nuvela a lui Robert Musil "Ratacirile tânarului Törless" este tradusa abia în 1982. În acelasi an va aparea studiul Corneliei Andriescu despre Robert Musil, cuprinzând referiri la Omul fara însusiri, însa opera propriu-zisa va fi cunoscuta de catre publicul larg abia în 1995 gratie traduceri ireprosabile a lui Mircea Ivanescu.

În legatura cu subiectul propriu-zis, în istoriografia româneasca nu am gasit numeroase studii. Cartile care au ca tema Viena în jurul anului 1900, sunt traduceri din lucrarile straine mentionate mai sus. Studii originale se gasesc în prefetele operelor lui Arthur Schnitzler sau Stephan Zweig semnate Simion Danila sau Ernest Victor Masek care trec în revista cele mai importante aspecte ale epocii, printre si considerente legate de identitatea austriaca, concept pe care îl voi detalia în urmatorul capitol.

O carte mi-a atras atentia în mod deosebit. În anul în 1894 apare traducerea în limba româna a lui operei lui Max Nordau, "Degeneratii". Asadar, ideile filosofului german se fac cunoscute în spatiul românesc, concomitent cu însasi desfasurarea fenomenului pe plan extern. Autorul îsi propune sa analizeze caracteristicile fin de siécle si sa traga concluziile de rigoare. În ce consta fin de siécle-ul austriac, care sunt contrastele cele mai frapante în societatea austriaca, ce legaturi sunt între fatada sociala si Viena, care au fost cauzele care au dus la prabusirea Imperiului si la supravietuirea culturii de cel mai înalt nivel, care erau posibilitatile de reformare ale Imperiului si ce este identitatea austriaca sunt doar câteva din întrebarile la care voi încerca sa raspund în cele ce urmeaza.

În final as vrea sa schitez trei directii ulterioare de cercetare. Prima este legata de contributia româneasca la fin de siécle austriac, analizând viata si opera unor personalitati precum Iuliu Maniu, George Enescu, Aurel C.Popovici, sau Alexandru Vaida Voevod.  O a doua directie ar analiza cultura austriaca si influentele antice pe care aceasta le sufera, teme si personaje antice în pictura lui Klimt, muzica lui Gustav Mahler sau arhitectura Ringului, iar a treia tema de cercetare pe care o propun este influenta franceza în cultura si societatea austriaca a acestei epoci.

CARACTERISTICI GENERALE ALE EPOCII

1.     În cautarea unei identitati

 

"Niciun kakanian veritabil nu se simte

 în largul sau în Kakania".

Robert Musil

Am ramas dator cu explicarea ultimului concept folosit în încheierea  primului capitolului: identitatea austriaca. Ce înseamna a fi austriac la cumpana veacurilor XIX-XX? Cum se definesc cetatenii Imperiului si care identitate predomina? Cea nationala, profesionala, sexuala sau economica? Au fost influentati de religie (lungul sir de treceri de la religia mozaica la catolicism), de mediul în care au trait, de modelele urmate în copilarie sau tinerete?

Iata cum se caracterizeaza Karl Kraus, celebrul jurnalist de la "Die Fackle": "evreu prin nastere, austriac ca nationalitate, vienez ca locuitor, german în limba, jurnalist ca profesie, burghez ca status social si rentier ca pozitie economica". Sunt numai putin de 7 identitati pe care Kraus le prezinta si care necesita o analiza separata.  Pe primul loc, ziaristul îsi pune identitatea etnica si religioasa, mostenita de la parinti, a doua este cea de cetatean al statului din care face parte si cu care se confunda, fara a-l scuti de critici aspre. Limba este pe locul al treilea, tinând seama de preocuparea acerba a lui Kraus de a duce limba vorbita si scrisa la perfectiune. În al patrulea rând, se defineste ca vienez, desi nu a fost nascut in Viena.

Plecând înca de la denumirea statului, apar primele controverse. Monarhia Habsburgica este doar cu numele. În realitate, Imperiul se numeste Imperiul Austro-Ungar dupa Anschluss-ul din 1867. Totusi, numele preferat ramâne cel de Austria, ignorând asadar o realitate juridica. De asemenea, exista Cisleithania si Transleithania, alte realitati, de aceasta data geografice. Robert Musil caracterizeaza aceasta situatie drept: " o entitate atât de bizar articulata încât pare aproape imposibil de explicat cuiva care nu a trait el însusi. Nu era alcatuit ca sa spunem asa dintr-o parte austriaca si una ungara, care, asa cum s-ar putea crede, s-ar fi întregit una pe alta, ci consta dintr-un întreg si dintr-o parte, anume dintre sentiment politic ungar si unul austro-ungar, si acest al doilea era acasa la el în Austria, în timp ce sentimentul politic austriac era la drept vorbind fara patrie. Austriacul nu poate fi gasit decât în Ungaria, si acolo doar ca obiect de aversiune; acasa la el, el se numeste un cetatean al regatelor si tarilor monarhiei austro-ungare reprezentate în Consiliul imperial, ceea ce înseamna acelasi lucru cu un austriac plus un ungur minus acest ungur, iar el o facea nu atât cu entuziasm, ci de dragul unei idei care-i displacea, pentru ca el nu putea sa-l sufere pe ungur dupa cum nici ungurul pe el, ceea ce complica înca si mai mult lucrurile".[6]

Bineînteles, se formuleaza asertiunea ca Austria reprezinta lumea întreaga.  Idealul politic austriac tinde spre o formula universalista care sa cuprinda în limitele sale natiunile deja existente. Însa acest concept nu îsi are acoperirea în realitate. Notiunea de austriac nu îi cuprinde si pe ceilalti cetateni ai Imperiului, de nationalitati diferite: cehi, polonezi, italieni, evrei, români, slovaci, croati etc. Foarte rar aceste minoritati se definesc ca facând parte din natiunea austriaca. De asemenea Viena este nu de multe ori considerata orasul fara vienezi datorita numarului mare de imigranti (în special din Boemia). Cultura vieneza a fost alimentata din plin cu opere ale valorilor culturale din diverse zone ale Imperiului.

Ceea ce nu a gasit niciodata Austria a fost  "o idee austriaca". "Fraza era pe buzele tuturor, dar punera în practica nu s-a vazut niciodata"[7], avea sa noteze A. J. P. Taylor, o idee sub care sa se gaseasca o continuare logica a existentei. Diferentierea se face pe baza lingvistica, însa si în acest caz, apare o apropiere periculoasa fata de Germania. Populatia vorbitoare de limba germana are destule voci care cer o unire cu Imperiul German într-o natiune cu baze lingvistice comune, punând astfel unei civilizatii originale si durabile, în ciuda istoriei deloc pasnice dintre cele doua puteri.

Aceasta idee îsi face tot mai des simtita prezenta dupa terminarea Primului Razboi Mondial, în timpul tratativelor de pace de la Paris unde un viitor comun austro - german a fost interzis de Marile Puteri învingatoare.

Realitatea de la sfârsitul secolului al XIX-lea prezinta Austria  ca un Imperiu întins din Centrul Europei pâna la granita cu Rusia. ("Razele soarelui habsburgic ajungeau catre rasarit pâna la hotarele tarului rusesc" [8] concluziona Joseph Roth) aflat în legatura strânsa cu Ungaria, nu cu Germania. Însa, nici macar acestia nu doresc o Austrie universalista pentru ca au propriile intentii de independenta si de dominare a teritoriilor din jur.

Sentimentul national al cetatenilor maghiari este prea ridicat pentru a accepta sine qua non o dominatie a austriecilor. Este nevoie de mult tact din partea  autoritatilor pentru a tine în frâu pretentiile maghiare, ca de altfel si cele ale italienilor sau cehilor. Problema cu Ungaria era ca aceasta nu recunoaste decât pe Rege ca liant al Anschlussului, separându-se de birocratia austriaca.

Sa nu uitam ceremoniile din 1908, cu prilejul aniversarii a 60 de ani de domnie ai Împaratului Franz Joseph. În semn de protest, ungurii, cehii si italienii, cele mai importante minoritati nationale, atât numeric, cât si politic, refuza sa vina la aceste mari serbari, însa Wilhelm II, Împaratul Germaniei este invitatul special. Aceste actiuni de sfidare a Împaratului dau apa la moara pangermanistilor, ale caror voci se ascut la fiecare tendinta de autonomie a minoritatilor. Însa ceea ce a dat esenta Austriei au fost minoritatile sale nationale, nu doar identitatea germana, însa odata ce acestea s-au lasat dominate de sentimente nationaliste, au reprezentat fortele care au pus capat existentei milenare. 

La festivitatile organizate în 1908, Kraus se arata scârbit de compatriotii care vin din toate colturile Imperiului: "daca toata etniile din Austria arata asa ca mostra de care ne împiedicam astazi pe strazile Vienei, cred ca urâtenia ar putea si un criteriu unificator care sa duca la întelegerea perfecta între popoare[9]. Însa ceea ce îsi doreste Împaratul, ca prin serbari sa uneasca natiunea, se transforma într-un total contrast: atitudinea autonomista se manifesta la cehi, unguri, italieni, iar Imperiul se îndreapta spre secesiune.

Între minoritatile conlocuitoare, un loc important îl ocupa cea evreiasca. Aceasta îsi aduce din plin contributia la fenomenul fin de siécle, o minoritate concentrata mai ales în Viena, însa provenita din estul Imperiului sau din Rusia. O serie întreaga de intelectuali  burghezi sau aristocrati sunt de origine evreiasca, printre ei numarându-se Sigmund Freud, Stephan Zweig, Karl Kraus, Ludwig Wittgenstein, Otto Weininger sau Arthur Schnitzler.

Conceptul de evreu înseamna la Viena mai mult decât apartenenta la religia mozaica. El înseamna în primul rând o atitudine liberala, internationalista, care nu este nici clericala, nici nationala si care nu se teme sa nesocoteasca îngradirile impuse de traditie, sa abordeze ceea ce este nou si sa lezeze tabuurile.[10] Asadar, datorita radacinilor nu prea adânci pe care acestia le iau, sunt cei care pot încerca ruperea de traditie si de conservatorism. Nu este de mirare ca o parte din personalitatile precedente sunt inovatori în domenii noi, mult mai accesibile lor. Însa antisemitismul tot mai prezent în Austria determina o reactie a acestei minoritati, a carei finalitate politica va fi sionismul.

O alta sintagma cu care este cunoscuta Austria este cea de Kakania, prezenta în special în opera lui Robert Musil, caruia specialistii îi acorda titlul de cel mai realist observator al Imperiului în ultima parte a existentei sale. Kakania provine de la initialele k. u. k. (kaiserlich und königlich), traducere aproximativa "regesc si împaratesc". Despre ce e vorba? Dupa Anschlussul din 1867 cu Ungaria, institutiile statului au primit o titulatura speciala: k (kaiserlich), kk (kaiserlich-königlich), kuk (kaiserlich und königlich), pentru a sublinia importanta fiecarei Institutii. Acelasi Musil ironizeaza modul de a distribui aceste initiale: "[Kakania] era imperial-regala si era imperiala si regala; una din aceste doua prescurtari k.k. sau k.u.k. se aplicau pe atunci oricarui obiect sau persoane, dar era nevoie totusi de o anumita stiinta oculta pentru a putea distinge totdeauna cu precizie ce institutii si persoane puteau fi calificate ca fiind k.k. sau k.u.k"[11].  Acelasi Musil continua pe un ton cinic, scotând în evidenta contradictiile din sânul Imperiului:

"Acolo, în Kakania, în acel stat neînteles, de atunci disparut, si care a fost în atâtea privinte, fara a fi recunoscut ca atare, un adevarat model, exista un ritm si o viteza, în orice caz nu prea stricta si nu prea mare. Ori de câte ori cineva din strainatate se gândea la aceasta tara, îi plutea prin fata ochilor amintirea strazilor albe, largi, prospere din vremea mersului pe jos si a postalioanelor, care porneau în toate directiile aseme­nea nurilor ordinei stabilite, asemenea benzilor de pânza tare, cazona, viu colorate care cuprindeau provinciile cu bratele albe ale administratiei. si ce provincii erau! Ghetarii si marea, Carinthia si ogoarele de grâne ale Boemiei, toate erau acolo, noptile pe tarmurile Adriaticii, pline de târâitul nelinistit al greierilor si satele slovace, unde fumul se ridica din hornuri ca din narile unui cap rasturnat pe spate si satucul se chircea între doua mici coline, ca si când pamântul si-ar fi întredeschis buzele ca sa-i sufle caldura copilului.

Fireste pe drumurile acestea treceau si automobile; dar nu prea multe automobile! si aici se pregatea cucerirea vazduhului; dar nu în chip prea intens. Se mai dadea ici si colo drumul câte unui vapor în drum spre America de Sud sau Extremul Orient; dar nu prea des. Nu se facea simtit orgoliul de mare putere mondiala sau economica; oamenii stateau linistiti în centrul Europei, acolo unde se întâlnesc vechile axe ale lumii; termenii "colonii" si "teritorii de peste mari" se faceau auziti ca ceva cu totul si cu totul nestiut si inactual. Se afisa luxul; dar fireste nu unul atât de rafinat ca cel al francezilor. Se facea sport; dar nu atât de nebuneste cum îl practicau anglo-saxonii. Se cheltuiau sume uriase pentru înarmare si armata; dar exact atât cât tara sa-si aiba asigurat locul pe planul al doilea în ordinea slabiciunii în rândul marilor puteri. Chiar si capitala era cu ceva mai mica decât toate celelalte mari orase ale lumii, totusi considerabil mai mare decât sunt în general marile orase. Iar tara aceasta era administrata luminat, abia perceptibil, retezându-i-se cu grija toate asperitatile, de cea mai buna birocratie a Europei, careia nu i se putea reprosa decât un singur defect: considera geniul si spiritul genial de initiativa al persoanelor particulare privile­giate prin nastere înalta sau prin vreo functie în stat, ca fiind în fapt ostentatie si chiar prezumtie. Dar în fond cine accepta cu placere interventia în treburile publice ale unor nechemati! si de altfel în Kakania un geniu putea fi luat oricând drept un necioplit, dar niciodata, asa cum se întâmpla în alte parti, un necioplit nu putea sa treaca drept un geniu"[12].

Desigur, caracterizarile literare ale autorului frizeaza ridicolul, însa contradictiile enumerate nu pot fi trecute cu vederea. si mai departe, Musil nu scapa prilejul de a ironiza situatia paradoxala nu numai a Imperiului, ci si a populatiei, martora a nenumarate conflicte nationale si sociale. "Erau atât de violente [conflictele din Monarhie] încât din cauza lor masinaria statului se poticnea de mai multe ori pe an si se oprea locului, dar în intervalele dintre aceste contratimpuri si pauze în mersul treburilor publice toata lumea se întelegea minunat cu toata lumea si se comportau cu totii ca si când nu s-ar fi întâmplat nimic. si de fapt nici nu se întâmplase nimic important. Nu era vorba în asemenea cazuri decât de faptul ca antipatia fiecaruia dintre oameni fata de eforturile fiecarui altuia, antipatia cu care suntem astazi cu totii de acord, se cristaliza în acest stat mai devreme si, s-ar putea spune, printr-un ceremonial sublimat care ar fi putut avea urmari si mai impor­tante daca evolutia sa nu ar fi fost întrerupta prematur printr-o catastrofa"[13].

De la Imperiu, Musil a coborât la analiza societatii si mai departe se opreste la analiza cetateanului, gasindu-i noua caractere: profesional, national, statal, de clasa, geografic, sexual, constient, inconstient si înca unul particular: "Caci nu numai antipatia fiecaruia fata de concetatenii sai se intensificase aici pâna la a deveni un sentiment general comunitar, ci neîncrederea fata de propria persoana si fata de destinul ei capatase aici caracterul unei profunde certitudini de sine. În aceasta tara se actiona - uneori de fapt pâna la limitele extreme ale pasiunii si ale urmarilor sale - totdeauna altfel decât se gândea sau se gândea altfel decât se actiona. Observatorii preveniti au interpretat gresit aceasta stare de lucruri drept farmecul sau chiar slabiciunea a ceea ce dupa parerea lor ar fi fost caracterul austriac, însa asta era fals; si e întotdeauna fals sa se explice fenomenele care se petrec într-o tara pur si simplu ca decurgând din caracterul locuitorilor ei. Caci locuitorul unei tari are totdeauna cel putin noua caractere diferite, un caracter profesional, unul national, unul statal, unul de clasa, unul geografic, unul sexual, unul constient, unul inconstient si poate si înca unul particular; el le combina pe toate în sine, dar ele îl destrama si el nu e la drept vorbind decât o mica albie spalata de toate aceste multe cursuri de apa, care se strâng în ea si din care se desfac iarasi, pentru ca împreuna cu alte pârâiase sa umple o alta albie. Din cauza aceasta orice locuitor al acestui pamânt mai are înca un al zecelea caracter si acesta nu este nimic altceva decât fantezia pasiva a unor spatii neumplute de nimic; el îi permite omului respectiv totul, în afara de un singur lucru: sa-si ia cel putin în serios ceea ce fac celelalte noua caractere ale lui si ceea ce se întâmpla cu ele; adica exact acel lucru care ar trebui sa-i umple propria lui albie. Acest spatiu trebuie s-o recunoastem, asa de greu de descris, este în Italia altfel colorat si format decât în Anglia, pentru ca orice element distinctiv are acolo alta culoare si forma si este totusi, aici ca si acolo acelasi, doar un spatiu vid, indivizibil, în care se afla plasata realitatea, asemenea unui orasel-jucarie, facut din cuburi si care e parasit de imaginatie"[14].

La sfârsitul analizei, Musil se întoarce la Kakania, subiectul sau preferat. Critica libertatea negativa de care se bucura cetatenii si vede cauza caderii Imperiului tocmai în faptul ca era o tara de genii. Din pacate nerecunoscute.

"În masura în care acest lucru este vizibil pentru toata lumea, asa stateau lucrurile în Kakania si în aceasta privinta Kakania era, fara ca lumea sa stie asta, statul cel mai progre­sist dintre toate; era statul care îsi recunostea propria existenta si în care oamenii erau liberi la modul negativ, constant constienti de temeiurile insuficiente ale propriei lor existente si leganati de marile fantezii ale celor neîntâmplate sau cel putin ale celor care nu se întâmplasera înca în mod irevocabil, asa cum ar fi fost leganati si clatiti de spumele oceanului din care s-a desprins umanitatea. S-a întâmplat, "s-a întâmplat sa se întâmple", asa se spunea aici în felul în care altii în alte parti gândeau ca s-a întâmplat Dumnezeu stie ce mare minune. Era o expresie anume, necunoscuta cu acest înteles germanilor si fara echivalent în alte limbi, si suflul cu care ajungea sa se rosteasca aceasta expresie preschimba însesi faptele si loviturile desti­nului în simple adieri usoare purtând doar leganari usoare de puf sau doar gânduri. si într-adevar, în ciuda multor detalii care ar fi indicat contrariul, Kakania era poate, la urma urmelor, chiar o tara pentru genii si probabil tocmai asta a facut-o sa cada în ruina"[15].

Alt scriitor precum Stefan George prezenta poporul austriac drept un popor uzat, îndragostit de traditii, prizonier al propriului trecut, incapabil sa înteleaga schimbarile prin care trecea lumea, iar Laube, directorul Burgtheatrului remarca: "toti austriecii sunt actori. Viena era o scena imensa". Un "Gemütlichkeit" în cautare permanenta de un prilej de a se autoiluziona, dominat de o ambiguitate si de o dualitate amestecate cu ura ambivalenta si duplicitara, fara alta ocupatie decât aceea de a-si complica existenta. "Unde altundeva se mai întâmpla ca aparenta sa îmblânzeasca atât de înselator chipul realitatii?"[16] În romanul sau de capatâi, Arthur Schnitzler surprinde acelasi sentiment de versatilitate dominant pentru societatii: "la noi indignarea e tot atât de putin autentica ca si entuziasmul. Numai bucuria rautacioasa si ura fata de talent sunt autentice la noi"[17].

Din cauza aceasta Ulrich (personajul principal din romanul lui Musil, "Omul fara însusiri") ramase toata viata întot­deauna mai degraba un singuratic "preocupându-se de întrebarea daca grupul cel mai important al realizarilor launtrice ar trebui sau nu sa se adapteze celorlalte realizari, cu alte cuvinte daca poate fi gasit un sens si un tel pentru ceva din cele ce se întâmpla si s-au întâmplat cu noi"[18]. Prin aceasta caracterizare a unuia dintre personaje, critica îl observa cum Ulrich "se uita la sine în termeni nietzschenieni ca un explorator al spiritului lucrând pentru viitor"[19], însa  prezentând un viitor incert bazat pe un progres si pe o încredere în patrie care se surpa tocmai datorita lipsei vreunei baze reale a acestora: "Eu stiu ce este progresul, stiu ce este Austria si stiu probabil si ce este iubirea de patrie. Insa poate ca nu sunt în stare sa-mi reprezint exact ce înseamna adevarata iubire de patrie, adevarata Austrie si adevaratul progres[20].

Incertitudinea în care se scalda sufletul austriac îl determina pe Ulrich sa caracterizeze situatia într-o maniera lucida, aparent amuzanta, însa care ascunde  un cinism si o nemultumire înabusite de neputinta: "esti nemultumit de propria ta situatie, gândesti neîncetat s-o modifici, si treci de la o hotarâre la alta fara sa pui niciuna în aplicare; în cele din urma renunti: si, deodata, te-ai întors!".[21]

Exista o comparatie pe care Musil o face între aspectul fizic si cel psihic al identitatii "chipul austriac surâdea pentru ca numai avea muschi faciali". Fara îndoiala, aceasta dadea atmosferei vieneze o nota de distinctie, de dragalasenie, de cumpatare, de scepticism, dar era platita prea scump: "N-a existat nimic, în afara acestei Winer Kultur, cu spiritul sau fin, degenerând putin câte putin în jurnalism de cea mai joasa speta si a imposibilitatii de a face vreo diferenta între forta si brutalitatea vinovata pentru dorinta de a plonja sub <dusul german>. Mitul culturii austriece, obligata sa prospere în interiorul unui stat mai cosmopolit decât oricare altul, precum si vocatia binecunoscuta a Sanctei Austria nu sunt decât niste puncte de vedere teoretice, nicidecum dovedite practic, sustinerea lor îndârjita împotriva realitatii e sinonima cu situatia în care acesti oameni, neputându-si permite o pâine, se hranesc cu iluzii[22].Musil critica în acest articol toata ideea oficiala de Austrie cu o vocatie aparte, cu omisiune si un tel determinat. Este ideea care îl framânta si care îl va urmari întreaga viata: combaterea falsitatii si a fascinatiei Imperiului. 

Robert Musil nu este singurul scriitor care se ocupa cu identitatea austriecilor. si Hugo von Hofmannsthal prezinta detalii în schita "Prusacii si austriecii" din 1917. Gaseste urmatoarele calitati: "caracterul eterogen al relatiilor sociale, individualismul nelimitat, absenta constrângerilor în plan intelectual, un spirit putin abstract ce refuza dialectica, lipsa de seriozitate, preferinta pentru imprecizie, nonsalanta, gustul placerilor si al comediei, ironia mergând pâna la desfiintare"[23]. Acelasi Hofmannsthal nota într-o scrisoare din 1913: În comparatie cu perioada actuala, epoca lui Metternich avea un suflet: reactionara sau nu, ea servea o idee. Dar noi?"[24], criticând astfel lipsa de personalitate si de reactie a societatii sale. În tot acest amestec trebuiesc facute mai multe precizari: Hoffmansthal este liderul unei noi generatii, o generatie a carei tendinte moderne se desfasoara "între analiza vietii si frica de viata, moderne fiind si mobila veche si nervozitatea juvenila"[25], în contrast evident cu epoca lui Metternich.

Exista si alte opinii în legatura cu situatia din Imperiu, ca de exemplu cea a lui Zweig. În lucrarea autobiografica "Lumea de ieri" ("Die Welt von Gestern"), aparuta in 1942, tradusa în româneste în 1988 despre care am vorbit în capitolul introductiv, autorul prezinta o imagine idealizata a societatii pe care a lasat-o in urma pâna la izbucnirea primului razboi mondial: "mi se pare ca formula cea mai pregnanta ce li se poate aplica este cea de vârsta de aur la statorniciei. În aproape milenara noastra monarhie austriaca (n.a nu austro-ungara), totul parea sa se sprijine pe temelii de granit, statul însusi fiind chezasia suprema a acestei trainicii. Drepturile pe care acesta le acorda cetatenilor sai fusesera aprobate de Parlament, reprezentanta liber aleasa a poporului, iar obligatiile precis delimitate".[26]

 În aceeasi termeni gândeste si Joseph Roth: "Într-un târziu abia, îndelungata vreme dupa marele razboi numit "mondial", pe buna dreptate dupa parerea mea, si anume nu pentru ca a fost dus de lumea întreaga, ci pentru ca noi toti am pierdut, din cauza lui, o lume, lumea noastra, într-un târziu, deci, aveam sa-mi dau seama ca peisaje chiar, ogoare, natiuni, colibe si cafenele foarte diferite între ele si de obârsie diferita trebuie sa se supuna legii cu toul firesti a unui spirit puternic, în stare sa apropie ceea ce e îndepartat, sa faca familiar ce e strain si sa uneasca, ceea ce e, în aparenta, divergent...Tablele de sah, pietrele de domino, peretii afumati, lampile cu gaz, masa de bucatarie din colt, în apropierea toaletelor, servitoarele cu sort albastru, jandarmul rural cu coiful de culoarea lutului galben, care intra pentru o clipa, tot atât de autoritar pe cât era de stingherit, jucatorii de taroc ca barbi a la împarat si mansete rotunde, care se adunau zilnic la aceeasi ora: toate acestea erau tara natala, mai puternica decât doar o patrie, întinsa si pestrita, totusi familiara si tara natala: monarhia cezaro-craiasca.[27]

Pentru Zweig este lumea stabilitatii, confirmata prin citate din lucrarea sa biografica: "Pe atunci era mai usor. Totul era asigurat. Fiece piatra statea la locul ei. Strazile vietii erau mai bine pavate. Acoperisuri sigure aparau zidurile caselor[28], sau "bicicleta, masina, trenurile electrice maruntisera distantele si dadusera lumii un nou sentiment al spatiului[29].

Aceeasi viziune o are si Joseph Roth care prezinta perioada dinainte de razboi drept cea mai fericita perioada din viata sa: "Eram pe atunci cu totii lipsiti de griji, iar eu eram lipsit de griji ca toti ceilalti. Viata noastra înainte de marele razboi a fost idilica si însasi o calatorie spre îndepartatul Zlotograd ni se parea tuturor o aventura"[30]. Imperiul reusise sa dea civilizeze spatiile estice, considerate inferioare Centrului, fapt pe care Roth în surprinde printr-o referire la construirea de cai ferate: "chiar numai faptul ca exista o cale ferata Zlotogrod le dadea impresia certa ca nu traiesc departe de aceasta civilizatie în care crescusera si de care fusesera rasfatati"[31].

Exista destule voci si în cartile lui Roth care anticipeaza ceea ce va veni. Unul dintre personajele principale ale "Marsului lui Radetzky" va prezenta în termeni duri sfârsitul Monarhiei ce se întrevede în zare: "Acest Imperiu trebuie sa se prabuseasca. De cum va închide împaratul ochii, ne vom farâmita în sute de tandari. Balcanul va fi mai puternic decât noi. Toate popoarele îsi vor întemeia micile lor state murdare si pâna si evreii îsi vor proclama un rege în Palestina. La Viena se si simte duhoarea naduselii democratilor, de nici n-o poti suporta pe bulevarde. Muncitorii au drapele rosii si nu mai vor sa munceasca. Primarul Vienei e un portar evlavios. Popii merg de pe-acum cu poporul si tin în biserica predicii în limba ceha. La Burgthatre se joaca porcarii ovreiesti si în fiecare saptamâna este ridicat la rangul de baron câte un ungur fabricant de closete. Ascultati ce va spun domnilor: daca nu se trage de pe-acum cu pusca, ne-am dus pe copca. O sa vedeti!!!"[32]. Tot aici, cinica remarca a doctorului Demant: "Bunicii nostri ne-au transmis destula putere, prea putina pentru a trai, dar suficienta de a muri de o moarte absurda"  trimite la greseala pe care este nevoita sa o plateasca cetatenii Imperiului, datorita lipsei unei politici reale din partea factorilor politici de decizie.

Viata se perinda între aceste doua coordonate: simtul sfârsitului si cel al nesfârsitului, a vietii traita în Imperiu. Cum ar putea unii sa îsi închipuie ca nu va mai exista Monarhie si ca Împaratul nu va mai veghea la bunastarea cetatenilor sai?

Schimbarile care se întâlnesc în societatea europeana nu au cum sa nu influenteze si Austria. Una dintre ele este aparitia sportului: fotbalul, tenisul, schi si mersul pe bicicleta. Toate acestea dovedeau o înclinatie de tip Gemeinschaft, un spirit comun si liber, de camaraderie. De notat ca în acest cadrul, diferentele etnice nu joaca un rol atât de important precum în politica. Cât de real era acest simtamânt comun de eliberare în fata artelor, de unire si cedare în sala de spectacol ramâne de vazut.

Pentru Zweig, societatea aflata în plin progres (motorul civilizatiei) are ca puncte ce îi ofera stabilitate "o valuta puternica ceea ce îi dadea stabilitate economica, o gospodaria mostenita din tata în fiu: în acest imperiu, toate îsi aveau locul lor bine stabilit, nimic nu se clintea, iar sus de tot se afla, încarcat de ani, împaratul. si de i se întâmpla ca într-o buna zi sa închida ochii, atunci venea altul si nimic nu se schimba în bine cumpanita rânduiala a lucrurilor[33]; confortul patrundea din casele aristocratiei în cele ale burgheziei, nu mai erai nevoit sa aduci apa de la fântâna sau de la cismea sau sa te mai chinui sa aprinzi focul la plita, igiena câstiga teren, murdaria se restrângea. Oamenii deveneau mai frumosi, mai vigurosi, mai sanatosi de când începusera sa-si caleasca trupurile prin sport, tot mai rar vedeai infirmi, schilozi , gusati pe strazi si toate aceste minuni le savârsise stiinta, acest zeu al progresului. De la an la an individul dobândea noi drepturi, justitia se administra cu mai multa blândete si omenie, si chiar problema problemelor, saracia marilor mase numai parea de rezolvat. Unor categorii tot mai largi li se acorda drept de vot si, odata cu acesta, posibilitatea de a-si apara legal interesele...astazi, când mare furtuna a spulberat-o de mult, stim pentru totdeauna ca acea lume a statorniciei a fost un castel din acelasi material ca si visele. si totusi, parintii mei au locuit într-însa ca într-o casa de piatra. [34]

Atmosfera în preajma izbucnirii razboiului surprinde o întreaga generatie ce hotarâse sa duca o viata mai tinereasca; "spre deosebire de lumea parintilor mei, fiecare era mândru de a fi tânar;peste noapte au disparut barbile, mai întâi la cei de o vârsta mai tânara, apoi s-au luat dupa ei si batrânii, ca sa nu mai fie considerati ca atare. Pentru prima data puteai vedea fete tinere neînsotite de guvernante, plecând în excursii sî facând sport cu prieteni tineri, într-o camaraderie deschisa si neumbrita de suspiciuni; nu mai erau sperioase si mofturoase, stiau ce vor si ce nu vor. Scapate de sub controlul unor parinti cu inima cât un purice sa nu se întâmple ceva cu fetele lor, câstigându-si existenta ca secretare, functionare, îsi luasera dreptul sa-si aranjeze ele însele viata. Prostitutia, singura institutie pe care o tolera vechea societate în domeniul erosului, scadea vazând cu ochii datorita acestei noi si sanatoase libertati; fasoanele de tot felul cazusera în categoria desuetului; în acesti 10 ani se recâstigase mai multa libertate, personalitate, spontaneitate decât înainte în 100 de ani[35].

Problema identitara austriaca ridica numeroase curiozitati si la fel de multe semne de întrebare. Studiul se poate prelungi spre o cercetare mai amanuntita a contradictiilor individuale sau sociale, tinându-se seama de influenta nationalismului, a noilor tehnologii si felul cum acestea au influentat mentalitatea epocii.

2.      Fin de siecle

Tot la sfârsitul capitolului introductiv am ramas dator cu explicarea conceptului fin de siécle. Este cel mai dificil de definit si totusi unul dintre cele mai importante concept din lucrarea de fata. Pentru a întelege acest concept trebuie sa fac de la început câteva precizari.

Viena este la 1900 capitala Imperiului habsburgic, un stat multinational, cu 50 milioane de locuitori, într-o epoca a nationalismului tot mai acerb. Capitala numara la 1914 peste 2 milioane locuitori, fiind o capitala multiculturala, în care, pe lânga elementul german dominant, întâlnim elementul slav, maghiar sau evreiesc. În 1914 una dintre marile puteri politice si culturale ale lumii, Austria va deveni în numai 4 ani o putere de mâna a doua, schimbându-si forma de guvernamânt, renuntând la o istorie milenara în favoarea unui viitror nesigur. Trotzky avea sa declare ca: "Viena era unul dintre centrele intelectuale ale lumii, si habar nu avea". Modernitatea central europeana are nucleul la Viena, de aici raspândândindu-se spre limitele Imperiului.

Explozia culturala de la sfârsitul veacului al 19-lea petrecuta în Viena habsburgica se înscrie în sirul de momente culminante ale unei culturi precum secolul lui Pericle, Renasterea, filosofia germana din sec XVIII-XIX , care aduna în orase precum Atena, Londra, Paris si în cazul de fata Viena, cele mai importante vârfuri ale culturii, în ramuri precum medicina, filosofia, teatrul, proza, poezia, muzica etc. Viena este prinsa la cumpana dintre veacuri de o asemenea concentrare de valori, transformând capitala batrânului împarat Franz Josef în capitala incontestabila a centrului Europei, locul de întâlnire al intelectualilor de diverse nationalitati, pozitii sociale, preocupari intelectuale. Cei enumerati în capitolul introductiv reprezinta elementul autohton. Însa, trebuie mentionata prezenta în jurul acestei date a viitorilor politicieni precum Stalin, Tito, Trotki, Lenin, urmati la scurt timp de Adolf Hitler. Este locul unde vor studia doi viitori prim ministri ai României: Alexandru Vaida Voevod si Iuliu Maniu si unde acestia se vor întâlni cu viitorul presedinte al Cehoslovaciei Eduard Benes. A fost oare o simpla coincidenta ca începuturile muzicii dodecafonice, ale arhitecturii moderne, ale pozitivismului logic, ale picturii nefigurative si ale psihanalizei au avut toate loc în mod simultan si au fost concentrate într-o masura asa de mare în Viena?

Ce reprezenta Imperiul Habsburgic în acest timp? Nu voi scapa prilejul de a reda opinia lui Robert Musil în "Omul fara însusiri" referitoare la Imperiu: "Pe hârtie statul era denumit Monarhia Austro-Ungara si uneori i se spunea Austria; cu un nume, deci, la care renuntase printr-un juramânt oficial solemn, dar pe care-l pastra în toate chestiu­nile de ordin sentimental, ca semn ca sentimentele sunt la fel de importante ca si dreptul constitutional si ca prescriptiile nu reprezinta de fapt adevaratele lucruri serioase în viata. Era, potrivit constitutiei sale, un stat liberal, dar era condus în chip clerical. Era condus în chip clerical, dar se traia în el la modul liberei cugetari; în fata legii, toti cetatenii erau egali, dar desigur nu toti erau cetateni. Avea un parlament, care se folosea în mod viguros de libertatea sa, dar care era de obicei tinut închis; dar exista de asemenea si un codicil privind starile exceptionale, cu al carui ajutor statul se descurca fara parlament si de fiecare data când toata lumea începea sa se bucure de absolutismul existent, coroana decreta ca acum trebuia ca statul sa se administreze iarasi la modul parlamentar. Asemenea situatii erau numeroase în statul acesta si printre ele se numarau si acele conflicte nationale care pe drept atrageau asupra lor atentia Europei[36]. Aceasta este situatia din Imperiu, iar fenomenul fin de siécle se suprapune acestei stari paradoxale.

Max Nordau defineste fenomenul fin de siécle drept "caracterul comun al numeroaselor manifestari contemporane, precum si dispozitia sufleteasca fundamentala care se întrevede în acele manifestari. De unde provine? Este francez pentru ca "Franta a fost cea dintâi în a avea constiinta de starea aceasta sufleteasca pe care o numim astfel. Cuvântul a zburat prin toata lumea civilizata si a fost primit de toate limbile culte. Aceasta e dovada ca el raspundea unei trebuinte generale. Starea "fin de siécle" a sufletelor o gasim astazi pretutindeni; dar de foarte multe ori nu e decât imitarea unei mode straine, socotita ca distinsa, si nu are nimic organic. Ea se înfatiseaza în chipul cel mai adevarat în tara sa natala; si Parisul este locul cel mai propriu pentru a o observa în manifestarile sale felurite".[37]

Asadar, trebuie sa subliniem rolul Parisului în definirea acestei stari de fapt. Este Parisul cabaretelor, al cafenelelor si al libertatii, dupa un secol de convulsii sociale început cu Marea Revolutie de la sfârsitul secolului al XVIII-lea. Bineînteles, Zweig îsi face studiile cele mai serioase în celelalte capitale culturale: Berlin si apoi Paris. Parisul merita titlul de cel mai frumos oras al Europei cu ale sale mii de cafenele, cu mâncare ieftina si buna, cu cultura în floare, cu spiritul liber al francezului aflat în contradictie cu cel german, închis si elitist. Lumea la Paris pare sa fie mai libera, egala, iar aerul pe care îl emana mai curat si mai propice vietii.

Filosoful german continua: "Starea de spirit pe care e menit sa o defineasca, exista de fapt la paturile cârmuitoare. Dispozitia sufleteasca actuala este stranie si confuza, compusa în acelasi timp din agitatie febrila si descurajare trista, din frica de viitor si veselie deznadajduita care se resemneaza. Senzatia domnitoare este cea a unei înmormântari; a unei stingeri; Fin de siécle este o spovedanie si o plângere în acelasi timp. În zilele noastre se desteapta în spiritele de elita nelinistea trista a unui amurg al popoarelor în care toti sorii si toate stelele se sting putin câte putin, si unde, în mijlocul naturii cuprinse de moarte, oamenii pier împreuna cu toate asezamintele si creatiunile lor"[38].

Nicaieri acest lucru nu putea fi surprins mai bine decât în Imperiul Austro- Ungar, macinat de probleme interne atât sociale cât si nationale, ce vor conduce direct la disparitia de pe harta Europei. Imperiul poate fi asemuit unui bolnav cronic, care simte cum moare putin câte putin[39]. Toate aceste categorii sociale precum muncitorimea, taranimea, mestesugarii etc nu pot fi considerate ca facând parte din cultura fin de siécle. Aceasta se adreseaza claselor superioare ale societatii precum marea nobilime, marea burghezie sau intelectualitatea.

De ce se aplica atât de bine sintagma fin de siécle (si) Imperiului Austro-Ungar? Pentru ca vom întâlni pe toata suprafata sa, în special în marile orase "dispretul convenientelor si al moralei traditionale, departarea practica de disciplina mostenita, care mai exista înca în mod teoretic"[40], caracteristici definitorii. Ce însemna pentru indivizi acest fapt? Citez din acelasi filosof: "Pentru omul desfrânat însemneaza benchetuire neînfrânata, dezlantuirea bestiei în om; pentru egoistul rece, însemneaza dispretuirea oricarei consideratii catre semenii sai, rasturnarea tuturor hotarelor ce împiedica vederea nerusinata si goala a instinctelor si mobilelor josnice pe care lumea obisnuia a le acoperi la modul ipocrit...pentru toti,  fin de siécle însemneaza sfârsitul unei stari de lucruri care, vreme de mai multe veacuri, a satisfacut logica omeneasca, a înfrânat perversitatea si a facut sa se desfasoare frumosul în toate artele"[41]. Desigur, consideratiunile sale privesc diferitele aspecte dintr-un punct de vedere moral, însa nu uita sa precizeze ca aceasta moralitate era de multe ori una prefacuta, de fatada. Ca simboluri ale decadentei întâlnim scepticismul, jocul formelor si al stilului, iar ca personaje literare "tipice" domina cele cu caracteristici dominante decadente, hedoniste.

Cât despre viitor, Max Nordau lasa artistilor libertatea de a se pronunta: "Toti pândesc cu nerabdare ceea ce trebue sa vie, fara  a presimti din care parte va veni si ce va fi. În haosul de idei, se nadajduieste ca arta ne va deslusi asupra orânduieli ce trebuie sa urmeze confuziei de acum. Poetul, muzicianul trebuie sa vesteasca sau sa ghiceasca, cel putin sa faca a se presimti sub ce forme va urma a se dezvolta civilizatia. Care lucru va fi mâine frumos sau moral? Ce sa va stii oare mâine, în ce se va crede, pentru care lucru o sa ne entuziasmam, cum vom trai? Iata întrebarile ce le pun miile de glasuri ale multimii [42].

 Concluzionând, fin de siécle înseamna degenerare si isterie, experimente artistice îndraznete, ignoranta, decadenta, arta de dragul artei si erotism.

Am amintit mai devreme de Robert Musil. În opera sa de capatâi, "Omul fara însusiri", satirizeaza caracteristicile Austriei, superficialitatea si frivolitatea unei vieti sociale, pedanteria birocratiei. Lumea din roman este locuita de aristocrati, femei capricioase, ofiteri aroganti, iar personajul principal este prezentat drept personajul caracteristic habsburgic, evitând datoriile sociale, politice, dovedind indecizie, apatie si detasament[43]. Personajul principal, Ulrich este în permanenta ros de framântari, nu se poate decide, nu este satisfacut de niciun eventual rezultat practic. Negativismul acestui personaj este o prima caracteristica a spiritului fin de siécle, fara ca Ulrich sa întruchipeze acest spirit în toata esenta sa.

Multi critici au vazut figura tipica a personajului fin de siécle în persoana scriitorului Peter Altenberg, o figura carismatica, ce îsi petrece mare parte a timpului în cafenele consumând droguri si alcool, în bordeluri în compania prostituatelor si dormind sub cerul liber. Libertatea si nepasarea par ar fi caracteristici de baza în trasarea portretului acestui scriitor, apreciat atât de mult de Karl Kraus. Acest caracter boem al vietii publice, nepasarea fata de chestiunile politice se fac într-un fel vinovate de pozitia politica subreda a Imperiului. Lipsa vreunei ratiunii de existenta s-a rasfirat asupra politicului, determinând o imposibilitate de reformare. Idei politice noi precum panslavismul, pangermanismul, sionismul, antisemitismul, austromarxismul îsi fac treptat aparitia în peisajul vienez însa toate urmaresc sa submineze pozitia Imperiului, nefiind în stare sa aduca o posibila solutie pentru reformarea lui, nici macar pentru supravietuirea lui. Cert este ca birocratia Imperiului nu pare a fi în stare sa aduca schimbari importante iar ideea politica persista în structuri farâmate si antitetice, care pâna la urma vor fi determinante în procesul de destramare a constructiei politice existente. 

De ce a decazut o asemenea putere? Pare inexplicabil la prima vedere, însa analiza profunda a structurilor de putere, a culturii si a intereselor fortelor motrice ale Imperiului  conduce la o concluzie sigura: Imperiul nu avea o ratiune de a fi, îndeplinindu-si atributiile cu care se mândrise de-a lungul veacurilor: civilizarea estului si apararea crestinismului în fata ofensivei musulmane.

De ce a supravietuit cultura în detrimentul statului? Un raspuns pare sa se gaseasca pe frontispiciul Secesiunii: Epocii arta sa, artei libertatea sa. Cultura a stiut sa fie în pas cu timpurile. A fost cea care si-a propus sa reformeze ceea ce mai era de reformat într-un timp în care politica era închisa solutionarii problemelor existente. Poate pâna la urma acesta este si "Spiritul Vienei"- existenta unui grup strâns legat de artisti, muzicieni si scriitori obisnuiti sa întâlneasca si sa discute aproape în fiecare zi, oameni pentru care nevoia de specializare profesionala nu însemna mare lucru. Sinceritatea si nonsalanta artistilor putea fi singura care mai putea schimba ceva.

2.      Atmosfera intelectuala

"În Viena aerul nu este mortal, dar este incurabil"[44]

Voi readuce în discutie în cele ce urmeaza unul dintre motivele pentru care am optat pentru studierea acestui subiect, si anume, atmosfera intelectuala din Viena.

Purtatoarea valorilor moderne care se zbat sa iasa la iveala este tânara generatie, crescuta în spiritul liberal, aflata în conflict cu vechea generatie conservatoare. Vârfurile tinerei generatii de care am pomenit în primul capitol devin de-a dreptul nepasatoare la fortarile politicii austrice si încep sa promoveze o arta libertina, încalcând canoanele cu care fusesera obisnuiti. Unul dintre cei mai boemi reprezentanti ai acestui nou curent, Peter Altenberg ramâne celebrul prin maxima sa "Arta e arta si viata e viata, dar sa-ti traiesti viata si mod artistic", trasând astfel coordonatele noului stil de viata. Atmosfera intelectuala poate fi surprinsa în poze precum celebra fotografie a lui Reinhold Völkel a cafenelei Griensteidl (vezi anexa 1), loc de întâlnire al intelectualilor si artistilor, "cu rol covârsitor în formarea tinerilor satiristi si dezvoltarea artei conversatiei"[45].

Viena  a fost mai mult decât capitala Imperiului - a fost o stare de spirit. "Filosofia vienezilor era dominata de un gust dezinvolt pentru orice gen de arta sau, altfel spus, o atitudine estetica, indiferenta de reformele politice si sociale, adica un fel de nihilism terapeutic"[46].

Viata intelectuala se învârte în jurul cafenelelor, a caror celebritate nu era întrecuta decât de cele din Paris. La mesele lor se întâlnesc intelectuali cu diverse preocupari, aflati cu totii într-o legatura permanenta. Freud grupeaza tinerii pasionati de psihanaliza în fiecare miercuri seara în casa sa, Klimt e în mijlocul secesionistilor, Hofmannsthal este punctul de reper pentru noii scriitori, sprijiniti financiar de catre patronii de cafenele (majoritatea evrei). Puterea intelectualitatii vieneze sta în organizarea ei interna, cercul vienez fiind un exemplu de organizare a elitei, desi, de fapt, sunt mai multe cercuri care se intersecteaza. Astfel nu ni se pare o coincidenta ca un muzician de talia lui Arnold Schönberg avea sa-i declare jurnalistului Karl Kraus: "Am învatat poate, de la dumneavoastra mai mult mai mult decât are voie sa învete cineva de la altul daca mai doreste sa ramâna independent", demonstrând conectivitatea dintre intelectuali provenind din domenii diferite.

Interesul fata de elita vieneza naste o serie de întrebari al caror raspuns conduc mai aproape de telul pe care ni l-am propus: studierea elitei vieneze si a contrastelor care o domina: Ce discuta, ce muzica asculta, cum se simt la balurile organizate de amfitrioane alese, cât de originala este aceasta "apocalipsa vesela", cât este importanta, la ce cafenele prefera sa sta Musil, la care Freud, la care Mahler? Este Viena discutiilor despre sex, psihologie si psihanaliza, a sinuciderilor sau a marilor povesti de dragoste.

Notam ca o caracteristica generala o celebrare a mortii si a cultului mortilor. Glorificând trecutul, omagiind în acelasi timp moartea, majoritatea vienezilor traiau un sentiment de autosatisfactie incapabila de înnoire. Trebuie sa vedem acest fenomen prin perspectiva anumitor burghezi care numai au nimic de vazut în viata, pentru care singurul lucru necunoscut îl reprezinta moartea. În acelasi registru înglobam cultul vienezilor de a venera artistii valorosi decât dupa ce acestia nu mai sunt, semanând cu "preferinta pentru diagnostic în detrimentul terapiei" sau cu o autopsie perfecta în schimbul salvarii pacientului.

Nu trebuie exagerat rolul pe care Viena îl are în Europa si nici în mintile tinerilor care s-au nascut sau care studiaza aici. Este totusi orasul din care Zweig sau Musil pleaca, îndreptându-se spre orase precum Parisul (capitala incontestabila a Europei) sau Berlin, aflat în plin proces de extindere (si pe care Zweig îl aseaza mult peste Viena), plecarea ce anticipeaza oarecum exilul postbelic al acelorasi scriitori despre care am pomenit.

Voi încheia scurtul periplu prin atmosfera vieneza printr-o trimitere la ... cabaret. Desi aparent fara vreo legatura cu acest capitol, cabaretul are aceleasi valori pe care încearca sa le insufle intelectualii marca Peter Altenberg. Cabaretul pare sa capteze luminozitatea si decadenta spiritului fin de siécle, spunând multe despre populatiei si spiritul perioadei: o burgheziei opulenta, ignoranta, o clasa muncitoare impresionanta, eliberare sexuala". [47]

 Moda cabaretului a aparut in Franta în 1881, odata cu deschiderea Le chat noir (Pisica neagra), în Montmarte. Le Chat Noir a fost fondat ca loc de întâlnire pentru artisti  toate felurile (pictori, poeti, compozitori si performeri) care se întâlnea nu numai între ei, ci si cu publicul...De la început, cabaretul a stimulat manifestarile artistice, încurajând noua arta. Nu este de mirare ca în acest încet-încet s-au înfiintat cabarete si în alte orase europene precum Berlin, Viena, Munich, Londra. Vizitatorii Pisicii Negre, refereindu-ma aici la cei straini se întorceau acasa si înfiintau la rândul lor cabarete. În Germania cele mai importante erau: "Die Elf Scharfrichter" (Cei 11 calai) în Munich si "Überbrettl" în Berlin.  Era un prezentator care lega toate aceste momente, pentru a le da o unitate, ceea ce însemna ca persoana sa aiba o prezenta de scena pe masura asteptarilor. Cel mai elocvent exemplu de intelectual care a apreciat activitatea cabaretelor a fost Arnold Schönberg, angajat la cabaretul din Berlin (Überbrettl), unde se muta cu întreaga sa familie, începând sa scrie piese de cabaret, cu subiect simplu, pueril.

Programul cabaretelor era complex: "recitari de poezie, cântece, parodii, sketchuri, monologuri, pantomima si teatru de papusi"[48]. Observam asadar caracteristicile noii culturii prezente în locuri considerate depravate. Nu pentru mult timp, pentru ca insuflând permanent valori Gesellschaft, cabaretul câstiga multi aderenti, pastrând o nota discordanta cu oficialul.

Ajungem astfel la tema propriu-zisa a subiectului de fata: discordanta dintre oficial si ceea ce Viena este în straturile sale mai putin cunoscute, un paradox continuu si egal cu el însusi. si pentru a nu ne încurca în termeni ca încep sa se intercaleze si sa interfereze, voi defini paradoxul drept "enunt contradictoriu si, în acelasi timp demonstrabil; parere (absurda) contrara adevarului unanim recunoscut; ciudatenie, enormitate, absurditate...din francezul paradox"[49] sau ca "Situatie ce se iveste atunci când, din anumite premise ce sunt acceptate toate ca adevarate, se ajunge printr-un rationament deductiv valid la o concluzie care este fie intrinsec contradictorie, fie aflata în dezacord cu credinte îndeobste acceptate"[50]. Înarmat cu aceste definitii putem analiza treptat fiecare dintre cele trei capitole: "Politica si Paradox", "Societate si fatada sociala" si "Cultura - sansa ratata a Vienei", încercând sa scoatem în evidenta câteva dintre paradoxurile care domina Viena.

 

 

 

 

 

 

 

 

POLITICĂ sI PARADOX

1.      Un împarat si caderea Imperiului sau

 

Ajuns pe tron înca de la 18 ani, în 1848, Împaratul Franz Joseph (18august 1830 - 21 Noiembrie 1916) reprezinta simbolul Monarhiei prin longevitatea sa, prin abnegatia cu care si-a îndeplinit obligatiile dupa ritualul binecunoscut si repetat la nesfârsit: "Împaratul", acest cuvânt semnifica pentru noi toata puterea si toata bogatia, era simbolul intangibilitatii Austriei, si de mic copil erai învatat sa pronunti cu respect aceste patru silabe[51], nota Stefan Zweig în memoriile sale.

Titulatura oficiala spune multe despre puterea si influenta sa: "Prin vointa lui Dumnezeu, Împarat al Austriei, Rege al Ungariei si al Boemiei, Dalmatiei, Croatiei, Sloveniei, Galitiei, Lodomeriei si Iliriei, Rege al Ierusalimului, Duce al Austriei, Mare Duce de Toscana si de Cracovia, Duce de Lorena, Salzburg, Stiria, Carintia, Kraina si Bucovina, Mare Principe de Transilvania, Marchiz de Moravia, Duce al Austriei Superioare si al Austriei Inferioare, Duce de Modena, Parma, Piacenza si Guastalla, de Auschwitz si Zator, Cieszyn, Friaul, Ragusa si Zara, Conte de Habsburg si Tirol, de Kyburg, Görz si Gradisca[52], Print de Triest si Brixen, Conte al Lausitului Inferior si cel Superior[53], Conte de Istria, Conte de Hohenmes, Feldkirch, Bregenz, Sonnenberg[54]), Domn de Triest, de Cattaro si al Marcaii Winndische[55], Mare Voievod al Serbiei etc".

Împaratul s-a considerat pe toata durata domiei sale un Împarat german Când i s-a propus coroana Croatiei el a spus "dar sunt print german", si a declarat, nu fara surprindere ca Praga are aer german, în contextul conflictelor etnice tot mai grave din Imperiu. Înfrângerea din 1866 în fata Germaniei a fost cea mai mare umilinta pentru el. Cu toate acestea, nu îi putea suferi pe liberalii germani si în nicun caz pe nationalistii lui Georg Schönerer. Dupa Anschlussul  din 1867, Franz Joseph se va apropia de Ungaria, întelegând ca viitorul Austriei depinde de relatia cu Ungaria; de aceea era, timp de mai multe saptamâni pe an, la resedinta de la Budapesta luându-si în serios calitatea de rege al Ungariei si domneste acolo în limba maghiara, îmbracat în uniforma ungureasca, cu ministrii maghiari si cu un Parlament maghiar.

În ciuda titulaturii ostentative, catolicismul îl determina la concesii umilitoare. Un astfel de ceremonial are loc în Joia Verde. La intrarea în catedrala, preotul îl întreaba : "Cine vrea sa intre în Casa Domului?". Raspunsul în care este cuprinsa titulatura nu este cel corect. La aceeasi întrebare, pusa a doua oara, raspunsul este mai scurt (decât Împarat al Austro-Ungariei), însa nici acesta nu îl satisface pe preot. Al treilea raspuns îi permite intrarea: "Sunt un om care cauta îndurarea Domnului". 

Un film precum "Sissi, tânara împarateasa"  prezinta într-o lumina mitologica cuplul imperial, departe de interpretarile cunoscute. Totusi, trebuie subliniat rolul pe care un astfel de film în prezentarea costumelor, ceremonialelor, balurilor, decorurilor din epoca.  De asemenea, scenele filmate la Schönbrunn fac cunoscute detalii din Palatul Imperial sau rolul important pe care îl joaca maestrul de ceremonii cel care stabileste cine intra la audiente.

Casatoria cu Elisabeta de Wittelsbach, Sissi, cum era alintata, a reprezentat un moment de întarire a Monarhiei, de continuare fireasca a lucrurilor. Nu avea sa fie asa. Casatoria dintre cei doi este plina de neîmpliniri. Sissi are amanti, însa nici Franz Joseph nu se lasa mai prejos, având-o amanta oficiala pe actrita Katharina Schritt.

Aniversarea a 25 de ani de casatorie este, în schimb un prilej de mari festivitati, desi relatiile dintre cei doi nu sunt deloc bune. Era celebrata o casatorie care numai se baza de mult pe vreun sentiment. Imperiul s-a confruntat cu un ghinion teribil în ceea ce priveste succesiunea la tron. Mostenitorul de drept, Rudolf (unicul urmas al cuplului) se va sinucide în conditii suspecte la 30 ianuarie 1889, împreuna cu iubita sa. Deodata ce fratele mai mic al lui Franz Joseph, Ferdinand Maximilian, murise în calitate de împarat al Mexicului, asasinat în 1867, coroana urma sa treaca în mâna fratelui mai mic al lui Franz Joseph, Karl Ludwig, însa si acesta moare  în 1896, dupa ce a baut apa din Iordan, pentru a-si demonstra credinta. Dupa numai 2 ani, la 10 sept 1898, Împarateasa este ucisa la Geneva de un anarhist italian. Coroana trece la Otto, fiul cel mare al lui Karl Ludwig, care moare la rându-i în 1906, iar ultimul mostenitor la tron era Franz Ferdinand, fiul lui Karl Ludwig. Nu va fi el cel care va mosteni coroana. Ultimul Împarat este nepotul lui Karl Ludwig si fiul lui Otto, si anume Karl, încoronat dupa moartea lui Franz Joseph de la 19 noiembrie 1916. Forul imperial care trebuia sa se construiasca a fost abandonat, iar Belle Epoque si sentimentul fin de siécle nu aveau sa se mai întoarca vreodata. Pentru multi însa (printre ei aflându-se si Joseph Roth) Împaratul va ramâne simbolul vesnic, chiar si dupa proclamarea Rebublicii, interesanta fiind aici formularea lui "Cripta Habsburgilor": "Cripta Habsburgilor, unde erau Împaratii mei".

      "Un mosneag harazit mortii, primejduit de cel mai mic guturai, îsi mentine vechiul tron doar prin miracolul ca mai poate sedea pe el. Dar cât timp? Vremurile nu ne mai vor. Vremurile cata sa-si creeze state nationale, independente. Nimeni numai crede în Dumnezeu. Noua religie este nationalismul. Popoarele nu se mai duc la biserica. Se întrunesc în asociatii nationale. Monarhia, monarhia noastra se întemeiaza pe evlavie, pe credinta ca Dunezeu i-a ales pe Habsburgi sa domneasca peste atâtea si atâtea popoare crestine. Împaratul nostru e un frate laic al papii. Maiestatea sa apostolica Cazaro- Craiasca; apostolica, singura, ca nicio alta maiestate în Europa atât de dependenta de gratia lui Dumnezeu si de credinta popoarelor în aceasta gratie. Împaratul Germaniei, daca-l paraseste Dumnezeu, mai poate domni, eventual prin gratia natiunii. Împaratul si regele Austro- Ungariei nu trebuie sa fie parasit de Dumnezeu. Dar iata ca Dumnezeu l-a parasit"[56]. Cam asa concluziona Roth prin vocea personajelor sale dependenta Austriei de Dumnezeu.

Armata de birocrati era pusa în miscare de simbolul Imperiului, însusi Împaratul Franz Josef, o fire autoritara, nu foarte democrata. Fire austera, nu foarte culta, însa cu putere de munca însemnata si cu dorinta de a tine Imperiul într-o singura bucata pâna la moartea sa, nu a tinut cont de ceea ce va urma dupa. Grija lui de a pastra o stare de lucruri aparent favorabila a exclus din start orice încercare de reformare politica. Amânarea reformelor a avut un efect invers asupra celui dorit de Împarat. La fel se poate spune despre declaratia de razboi împotriva Serbiei care s-a dorit a fi actul prin care imaginea Monarhiei sa fie salvata si a dus direct la pierderea razboiului.

Cum s-a transformat apocalipsa vesela într-un cosmar?

Este cunoscut ca pretextul declansarii razboiului a fost fara îndoiala asasinarea printului mostenitor, Franz Ferdinand la Sarajevo. Însa ce este paradoxal, e ca acest print nu era de iubit de prea multi, se casatorise cu o arhiducesa mult sub rangul sau, stârnind mânia lui Franz Joseph (foarte strict când era vorba de ceremonialul Casei Regale), acesta criticându-l pentru lipsa sa de tact în ceea ce priveste succesiunea la tron (de multe ori printul mostenitor exprimându-si în public bucuria de a fi urmatorul împarat) si de casatoria cu Sophie Cotek (survenita în 1900). Asadar, pretextul Casei Imperiale, care, chipurile l-ar fi iubit atât de mult pe printul mostenitor iar asasinarea acestuia a însemnat cu adevarat o pierdere este contestat cu vehementa de Zweig (printre altii). Cu siguranta altul a fost pretextul începerii razboiului, nu asasinarea unui print pe care populatia nu îl iubea. Societatea era mai mult interesata de locul unde va fi înmormântata perechea. Franz Joseph nu dorea ca Sophie sa fie înmormântata în Cripta Habsburgilor, însa sotul ei dorise ca cei doi sa fie înmormântati împreuna. Pâna la urma vointa batrânului a fost cea care a contat. În orice caz începutul razboiului a stat sub semnul entuziasmului populatiei.

Miscarile de strada din Viena au ceva grotesc în ele. La tot pasul oamenii se saruta si saluta intrarea în razboi pentru pedepsirea Serbiei. Oameni care nu se cunosc sunt bucurosi ca se duc la moarte. Daca ar stii numai ce îi asteapta!, par sa spuna cei mai sceptici...Este ceva cu adevarat emotionant sa privesti masele de oameni care se leaga singuri si îsi imagineaza ceva cu totul diferit de ceea ce se va întâmpla. Oamenii ies ca la carnaval, bineînteles cu masti pe fata. Nici chiar Zweig nu îsi poate stârni entuziasmul când vede Viena iesita în strada, salutând razboiul ce avea sa o nimiceasca. "Apocalipsa vesela" (termenul consacrat de Hermann Broch) putea începe. Caderea Imperiului a început în ritm de vals si nu era anuntata de nimic: "Noi, cei care ne-am nascut si am crescut la Viena, nu aveam idee ca aceasta stralucire a orasului de dinaintea primului razboi mondial, însemna sfârsitul...cu atât mai putin banuiam ca Monarhia Habsburgica...era sortita pieirii, ne bucuram de acest oras splendid, atât de frumos si de elegant si nu ne trecea prin minte ca lumina care îl invidiau avea culoarea amurgului"[57]. Acelasi Max Graf continua: "Îl mai vad si azi cu ochii mintii pe distinsul conte Berchtold într-o zi din vara lui 1914, stând în usa unui hotel de pe Ringstraße. Tocmai semnase declaratia de razboi împotriva Serbiei. Ei bine, statea acolo subtiratic, râzând ironic, cu o tigara aurie înclinata usor între degetele cu unghii bine îngrijite privind multimea si conversând cu trecatorii. Asa intra societatea cultivata din Ringstraße în razboiul care a distrus-o. Traise râzând si glumind, râzând si glumind avea sa moara!"[58]

Ce s-a întâmplat cu Viena dupa razboi si ce a însemnat acest lucru pentru ea? Ne-o spune  Zweig: "dintr-o smucitura, generatia de dupa razboi s-a lepadat cu brutalitate de toate valorile de pâna atunci si a întors spatele oricarei traditii, hotarâta sa-si ia soarta în propriile ei mâini si, dintr-un salt, a parasit vechile stari de lucruri, lansându-se spre viitor.[...] În sfârsit se dezlantuise triumfatoare furtuna marii razbunari a tineretului împotriva lumii parintilor nostri"[59].

În esenta, dorinta de nou a fost si telul generatiei fin de siecle, fara sa aiba însa "vulgaritatea" pe care o au expresionistii de dupa razboi (apar experimente cubiste, suprarealiste). E timpul sa analizam si efectele. Ce s-a întâmplat cu Viena în timpul razboiului si dupa razboi? Noua generatie se revolta împotriva vechiului, este la moda sa fii tânar. Frizurile se scurteaza, barbile dispar, fetele se îmbraca mai natural, cu fuste scurte. Apar experimente precum drogurile, practica yoga, ocultism etc., "singura tematica din teatru era incestul sau patricidul; [...] ca în toate cazurile similare, aceasta revolutie spirituala care a avut, în momentul primului elan, caracterul de stihie orgiastic dezlantuita a curatat atmosfera de ceea ce era traditionalism sufocant, a înlesnit descarcarea tensiunilor acumulate pe parcursul multor ani si, în ciuda tuturor neajunsurilor, unele sugestii de valoare au ramas de pe urma temerarelor ei experimente. Oricât ne-ar fi deranjat exagerarile lui, simteam totusi ca n-aveam dreptul sa-l mustram ai sa-i opunem o atitudine de superioritate, caci, în fond, acest nou tineret încerca sa dreaga ceea ce generatia noastra stricase prin teama si neparticipare"[60].

Scriitorii doreau "sa se faca cunoscuti prin jachetele de catifea si claia de par, prin buclele coborâte pe frunte, ca, de pilda, stimatii Arthur Schnitzler si Hermann Bahr, sau prin proeminenta barbii si extravaganta hainelor. Sunt convins ca plasarea persoanei fizice în centrul atentiei publice îl duce pe om automat în ispita de a traim dupa vorba lui Werfel, ca "omul din oglinda" al propriului eu, de a-si construi cu fiecare gest o anumita poza, iar odata cu aceasta modificare a tinutei exterioare se pierde, de obicei, nota de cordialitate, libertate si autenticitate a naturii interioare"[61].

Situatia devenea din ce în ce mai grea: "cine facuse economii timp de patruzeci de ani si pe deasupra îsi plasase banii, din patriotism, în împrumutul de razboi, a ajuns cersetor. Cine avea datorii scapa de ele. Cine era corect si se conforma regulilor de distribuire a alimentelor facea foamea; numai cine avea tupeu mânca pe saturate. Cine stia sa dea mita prospera; cine specula, se îmbogatea. Cine vindea la pretul de achizitie era prabusit; cine calcula cu buna-credinta ramânea cu buza fripta. Nu exista nicio masura, nicio valoare în mijlocul acestei disolutii si evaporari a banilor; singura virtute care era la pret consta în a fi descurcaret, abil, fara scrupule si în a sari din sa din fuga calului, pentru a nu te lasa zdrobit sub copitele lui[62]. Datorita inflatiei, chiria pe un an costa mai putin decât un prânz. În întreaga Austria s-a locuit mai mult de 5 ani gratis.

Asasinarea printului mostenitor Franz Ferdinand a fost vazut ca pe un atac personal la adresa Imperiului. Motivul pentru care Austria a atacat-o a fost ca Serbia ar fi sprijinit initiativa studentului sârb. În termeni teoretici si ideologici, Monarhia întruchipeaza unitatea Imperiului, iar atacarea persoanei mostenitorului a avut efectul de a distruge imaginea. Daca Monarhia nu ar fi facut nimic, aceasta si-ar fi pierdut autoritatea si imaginea, statutul. Însa ceea ce Franz Josef a crezut ca va salva Imperiul a fost exact motivul care a determinat inversul: caderea si destramarea Monarhiei.

Paradoxul apare când aflam ca de fapt, printul nu era asa de iubit pe cât se stie, nu era în gratiile lui Franz Josef. Adica. De altfel polemica în legatura cu înmormântarea sa a stârnit mai multe discutii decât asasinarea sa: sotia sa nu era din familia Imperiala, deci nu putea fi îngropata în cripta Habsburgilor, însa dorinta lor era de a fi îngropati împreuna. Societatea vieneza parea a fi mai interesanta de detalii mondene decât de implicatiile politice ale asasinatului"[63].

Sa fi fost asta cauza caderii Imperiului? Lipsa tineretului de interes în legatura cu problemele politice? Problemele pe care parintii nu le rezolva se vor face simtite pe umerii generatiei care are sa vina. De la politica la societate. Însa cât de patrunzatoare era politica în mentalitatea oamenilor de rând? Ce influente aveau ideologiile si doctrinele partidelor în viata sociala. Cam tot atât de mare pe cât o aveau articolele politice din Neue Freie Presse în fata cronicilor culturale. Actorii de la teatru, cântaretii de la opera, dansatoarele din cabaret erau mai importante decât majoritatea  politicienilor, artistii mai pretuiti decât oficialitatile. si cât de în serios puteau fi luati anumiti rivali când acestia se întâlneau în cafenele sau berarii dupaa ce-si încheiau altercatiile în Parlament. Programul de la teatru era mai interesant decât politica externa.

 

2.     Politica si inovatie

 

"Politica aplicata înseamna sa nu faci

exact lucrul pe care ai vrea sa îl faci;

pe de alta parte poti sa câstigi pe

oameni îndeplinindu-le micile dorinte"[64]

Leinsdorf catre Ulrich

Criticii cad de acord asupra unui fapt incontestabil: Imperiul se afla în imposibilitatea de a mai progresa. De ce? Pentru ca îsi îndeplinise deja misiunea de a tine pericolul otoman departe de centrul Europei si de a civiliza teritoriul oriental. Despre unitatea care domina în Imperiu, Roth aminteste în termeni elogiosi: Toate garile vechii monarhi austro - ungare semanau între ele, micile gari din micile localitati de provincie. Erau galbene si miniscule, asemanatoare cu niste pisici lenese, care iarna se culca pe zapada, vara la soare, ocrotite parca de traditionalul acoperis de sticla de cristal al peronului si pazite de vulturul negru, cu doua capete, pe fond galbene. Peste tot,  la Sipolje ca si Zlotogrod, era acelasi impiegat cu burta proeminenta, cu uniforma pasnica de un albastru închis, ci diagonala neagra de-a curmezisul pieptului, diagonala în care era înfipt clopotelul, sorgintea acelui îmbucurator sunet întreit, care, conform regulamentului anunta plecarea. Atât la Zlotogrod cât si la Sipolje pe peron, deasupra intrarii în biroul sefului de gara, atârna acel instrument negru, de fier, de unde în chip miraculos venea îndepartatul clinchet argintiu al îndepartatului telefon; [..] în statie la Zlotogrod, ca si la Sipolje, impiegatul saluta pe cei ce soseau si pe cei ce plecau, si salutul lui era un soi de binecuvântare militara. În gara la Zlotogrod, ca si la Sipolje, exista aceeasi sala de asteptare de clasa a doua si întâi, acelasi bufet cu sticle de rachiu...iar în fata garii asteptau cele trei birje ca si al Sipolje.[65]

Misiuni îndeplinite cu brio, Imperiul are nevoie de misiuni care sunt greu de gasit. Mai mult, secolul al XIX va fi cunoscut drept secolul natiunilor, deci al unei ideologii care va submina ideologia universalista a Monarhiei. Nu însa numai în exterior trebuie cautata cauza prabusirii austriece, ci si în straturile cele mai de jos a societatii austriece. Masele înregimentate politic - atât cele taranesti cât si cele muncitoresti sunt în cautarea de drepturi si libertati care vin fara îndoiala în contrast cu starea de lucruri din Imperiu.

Considerata drept tara nedreptatilor sociale, Austria se caracterizeaza prin "prezenta unei lupte haotice, fara urma de ura si de dragoste tandra, dar fara nevoia fidelitatii. Între adversarii politici sunt sau se dezvolta simpatii personale ridicole; în schimb, simpatizantii aceluiasi partid se insulta, se calomniaza si se tradeaza unul pe altul"[66].Caracterizarea lui Schnitzler are privim în detaliu clasa politica austriaca: cele mai importante partide ale vremii, Partidul Social Democrat, Partidul Social-Crestin, Partidul National German vor fructifica ideile politice ale diverselor clase sociale: social-democratia va strânge în jurul sau muncitorimea mereu în cautare de drepturi si libertati, sociali crestini se adeseaza micii burghezi de la sate si orase, primind un sprijin din partea Bisericii Catolice, practicând un antisemitism activ, în timp Partidul German va strânge în jurul sau nu o clasa sociala, ci una nationala. Partidul duce o politica de apropiere fata de Germanie, dorind desprinderea nucleului german din vest de teritoriul Imperiului si alipirea la Germania. Principalul sef al Partidului German (fondat în 1895) este Georg Schönerer, fiul unui important aristocrat austriac. Ideologia acestui partid continea si o doza importanta de antisemitism si populism . Paradoxul lui Schönerer sta în sfârsitul sau, unul de-a dreptul umilitor. Dupa ce a atacat redactia unui ziar evreiesc, a fost condamnat la 1 luna de închisoare si suspendarea pe 5 ani a drepturilor politice. Asta a însemnat si retragerea titlului de aristocrat, primit de tatal sau. Schorscke concluzioneaza: "Cavalerul de Rosenau îsi pierdu astfel singura mostenire paterna pe care o pretuia cu adevarat. [.] dedicându-si cariera politica distrugerii altora, Schönerer sfârsi prin a se distruge pe sine"[67].

Proletariatul se va apropia foarte repede de Partidul Social Democrat austriac al lui Victor Adler, despre a carui existenta am amintit deja mai devreme. Aceasta pare solutia de viitor a Austriei, datorita reculului pe care îl simte liberalismul în ultima decada a secolului. Dupa ce a avut preponderenta în anii 60, liberalismul cade prada aspiratiilor proletariatului si puterii pe care aristocratia înca o mai are. Partidul numara alti membri de baza precum Otto Bauer, Kerl Renner, Max Adler cunoscuti sub denumirea de austromarxisti. "Austromarxistii" au câstigat treptat simpatie si voturile muncitorimii, desi nu au fost în stare sa percuteze pâna straturile cele mai de jos ale clasei muncitoare. La marsul de 1 Mai 1890, coloane de muncitori au defilat spre Prater paralizând întreg orasul, demonstrând puterea tot mai mare pe care o au. La initiativa Partidului Social Democrat se acorda votul universal începând cu 1907. si dupa razboi, social democratii au un rol important: ei vor fi aceia ce vor câstiga alegerile, formând o coalitie cu social crestinii cu care avusesera destule divergente. Pe durata razboiului prim ministrul austriac este asasinat de catre un membru al Partidului Social Democrat.

Viktor Adler este unul dintre putinii lideri politici care cu adevarat este prezentat în nuante pozitive în aproape fiecare analiza a Vienei de la cumpana veacurilor. Asta se datoreaza si caracterului deosebit al unui personaj care a trait la modul cel mai cumpatat. Soarta a facut ca el sa moara chiar în momentul în care razboiul luase sfârsit: la 18 noiembrie 1918.

Între social democrati si liberali îsi face aparitia Partidul Social Crestinal carui presedinte este chiar primarul Vienei, dr. Karl Lueger, o figura carismatica. În ceea ce priveste dezvoltarea Vienei, primarul va veni în ajutorul populatiei sarace cu un program de masuri sociale cu iz antisemit. Karl Lueger fusese numit de catre Franz Joseph primar abia dupa ce fusese votat de trei ori de catre cetatenii Vienei. Desi venise cu un program antisemit clar (datorat atât insistentelor micii burghezii, amenintata de catre marea burghezie aflata în mâinile evreilor, cât si datorita ajutorului Bisericii Catolice, cea care va sprijini neconditionat Partidul), evreul Stephan Zweig consemneaza în memoriile sale lipsa oricaror masuri antisemite pe durata mandatului lui Karl Lueger: "chiar când Lueger, seful partidului antisemit a ajuns primar al orasului, n-a intervenit nici cea mai mica schimbare în viata de fiecare zi, si eu ca evreu trebuie sa recunosc ca n-am aflat niciodata nici cea mai mica piedica sau discriminare, nici la scoala, nici la universitate, nici în literatura".[68]  Partidul avea puternice accente anticapitaliste si antisociale.

În 1907 este proclamat votul universal, direct, exercitat de barbatii cu vârsta de peste 30 de ani. Ironia sortii face ca de fiecare data, majoritatea din Parlament sa fie ne-germana, pe fondul unor conflicte etnice puternice. Lucrarile Parlamentului sunt continuu întrerupte de catre grupuri agitatoare din partea diferitelor minoritati. Iata cum se prezinta un conflict în Parlament: "fiecare fractiune aducea pe furis, tot felul de instrumente producatoare de zgomot: fluiere, clopotei de sanie, acordeoane, clopotei pentru vaci, tromboane, cornuri de vânatoare, tobe, însarcinându-l pe unul dintre membri sa joace rolul sefului de orchestra si sa dirijeze larma ori de câte ori un vorbitor trebuie acoperit...dr Otto Lecher, presedintele Comisiei de Comert a tinut un discurs în data de 28 octombrie 1897 de la 20:45 pâna a doua zi la ora 8:45"[69].

Parlamentul austriac are în total 517 locuri, iar dupa alegerile din 1907 situatia este urmatoarea: 96 crestini sociali, 86 social democrati, 5 partide germane însumând 84 parl, 5 cehe (79 parlamentari), 4 polonezi (70 parlamentari), 5 evrei, 14 italieni, 22 sloveni, 29 ruteni, 5 români. Un alt exemplu de contradictie si paradox în Parlament: "un deputat polonez din Galizia încearca sa vorbeasca ruseste; deoarece gestul este considerat o manifestare de simpatie pentru panslavism i se retrage imediat cuvântul. Pe de alta parte, Dr Dimitri Markow, un rus radical din Galitia are voie sa îsi tina alocutiunile în limba rusa. De cele mai multe ori, însa, nationalistii ucraineni îl împiedica sa vorbeasca[70]. Asadar, ele apar între natiuni slave. Este timpul sa amintim ca printre cei care se afla la Viena se numara viitori oameni politici importanti pe scena panslavismului precum Stalin, Tito, Lenin sau Trotzky. Acesta din urma este si protagonistul ironiei contelui Berchtold, Ministrul de Externe al Imperiului, care marturisea sec si retoric referindu-se la o posibila rasturnare sociala în Imperiu: "Cine sa faca revolutie, domnul Trotzky de la Café Central?"

O masura democratica este si aceea legata de dreptul parlamentarilor de a vorbi în propria lor limba în alocutiunile din Parlament. De aici vine si capacitatea de a obstructiona lucrarile Parlamentului din dorinta de a trage de timp. Parlamentarii pot vorbi ore în sir despre poezii sau ce vor ei, fara ca cineva sa înteleaga ceva din ce vorbesc, daca se repeta sau daca spun ceva serios. Conflictele zilnice dezbatute într-o babilonie de 10 limbi fac din parlamentul de la Viena o curiozitate internationala. Cehii paralizeaza Parlamentul, asa cum fac germanii din Boemia. Disputa dintre germani si sloveni se ascute în anii 90 o data cu problema predarii în limba nationala. Problema din Cejle, un orasel din Sud duce la caderea Guvernului si la suspendarea lucrarilor Parlamentului. Momente ca cele de mai jos sunt vazute de catre viitorul cancelar al Germaniei, Adolf Hitler: "La 3 februarie 1909 legea pentru limba (germana oficiala în Boemia) e prezentata în Parlament. Dupa de primul ministru Bienerth da citire proiectului de lege, vocea lui e acoperita de strigate si de tot felul de zgomote: capacele pupitrelor clampanesc, se sufla în trompete si fluiere, se pun miscare clopotele si huruitoarele. Ca prim vorbitor se urca la tribuna profesorul din Praga, Dr Tomas Masaryk, reprezentantul unei factiuni a partidului liberal-ceh si ramâne acolo pâna dupa masa fara a spune un cuvânt. Radicalii recurg la noi instrumente care provoaca galagie,un fel de chiuitoare fixate de pupitru si puse în miscare cu ajutorul unei manivele: ele fac o larma asurzitoare. Concomitent ei aduc si o alta huruitoare ce provoaca un zgomot asemanator celui cu care la teatru, se imita rapaitul ploii. Toate la un loc, adica trompete, huruitoarele si rapaitul ploii artificiale cauzeaza un asemenea zgomot infernal, încât atât deputatii cât si vizitatorii de la galerie trebuie sa-si astupe urechile. În dupa-amiaza aceleasi zile se adauga si un instrument mai puternic, asemanator unei sirene de ceata"[71]. Unele discursuri tin câte 12 ore. Daca privim masurile luate de autoritati, vom observa o treptata largire a dreptului de vot, ajungându-se în 1907 la dreptul de vot universal, o încercare de a pune fondul în conformitate cu forma. Însa dreptul de vot înseamna posibilitatea de a trimite reprezentanti în Parlament. Ce înseamna Parlamentul austriac si cum actioneaza? Datorita farâmitarilor existente niciun partid nu a detinut un control desavârsit, se aceea în mare parte a existentei sale, lucrarile au fost paralizate. Asta nu înseamna ca statul a oprit activitatea. Din contra, o întreaga armata de birocrati îndeplineste treaba Parlamentului.

Paralizarea vietii parlamentare care urmari, fireste: nu se mai adopta legi, iar cetatenii încep sa protesteze. În fata acestor conflicte fara sfârsit, Împaratul nu are decât un singur remediu: închiderea lucrarilor Parlamentului. si astfel, imperiul multinational intra în primul razboi mondial fara ca parlamentul sa-si fi dat aprobarea si sa-si fi asumat raspunderea. Refuzul prim-ministrului de a convoca Parlamentul în 1916 duce direct la asasinarea sa de catre un social-democrat.

Am vorbit în primul subcapitol despre minoritatea evreiasca drept factor de progres al societatii austriece. Antisemitismul tot mai crescând al diverselor grupuri politice duce la un raspuns la fel de agresiv al minoritatii evreiesti, în special a celei din Viena. Cel care va prelua initiativa si va declansa contraofensiva evreiasca ca fi Theodor Hertzl. Cunoscut gazetar (fusese atasat la Paris al ziarului Neue Freie Presse si redactor al rubricii de foileton al aceluiasi ziar), este la curent cu problema evreilor pe care o întâmpina si la Paris unde asista la degradarea umilitoare a capitanului Dreyfuss). Nevinovatia acestuia era pentru Hertzl ceva  evident, iar marile manifestatii antisemite îl duc spre un drum radical. În mintea lui apare o idee care va da nastere unui curent politic deloc de neglijat si care îsi gaseste justificarea la mai bine de un veac de la aparitia ei: sionismul. Conform lui Hertzl, toti evreii din Europa ar fi trebuit sa îsi gaseasca o patrie comuna undeva în Europa sau în lume, unde acestia pot trai liberi, scapând de acuzatiile nefondate cu care sunt obisnuiti în Europa. Nu s-a gândit ca acel loc ar fi Palestina.

Articolul care va stârni vâlva în rândurile evreilor va fi publicat în 1896 sub titlul "Statul evreilor". În curând se va desfasura si un congres international al sionistilor (1897) în care se dezbat teme ample cu privire la viitorul evreimii. Dar de ce se doreste plecarea? Poate consta si în criza democratiei pe care o traverseaza Europa, si neîncrederea într-un viitor, însa una peste alta, sionismul nu pare a fi altceva decât identificarea cu cineva pe baza persecutiei comune, neavând vreo legitimitate politica sau economica. Aceste aspecte vor fi criticate si de catre Karl Kraus, în primul articol al revistei sale, Die Fackle, în articolul "O coroana pentru Sion", unde îl critica aspru pe Hertzl pentru ideile sale. De ce ar trebui sa plece evreii din patria lor? Se întreaba  mai mult decât retoric Kraus.

Pâna aici nimic paradoxal în atitudinea lui Hertzl. Nimic nu este mai normal decât sa plece de acolo de unde nu mai este dorit. Însa de unde pleaca aceasta frustrare, criticata de Kraus? Arthur Schnitzler noteaza în jurnalul sau: "Îmi  amintesc ca l-am vazut plimbându-se cu confratii sai din corporatia (germana), arborând aceeasi culoare,o boneta albastra a celor de la "Albes" [...] cea dintâi cauza care a facut din studentul nationalist german un ziarist mai mult entuziast decât convins, a fost, fara îndoiala, faptul ca tocmai confratii sai l-au alungat din grup"[72]. Cel mai convins sionist fusese un la fel de convins nationalist german, iata paradoxul.

3.     Armata

 

 

Armata reprezinta unul dintre stâplii de baza ai Imperiului alaturi de Monarhie si de Biserica, si, desi numai câstigase un razboi din 1855, de razboiul Crimeei. Putem afirma ca armata a pierdut o batalie pe plan intern odata cu demolarea zidurilor cetatii în deceniul 6 al secolului al XIX-lea, o initiativa liberala, împotriva careia armata nu a avut ce sa faca. Cu toate acestea, sentimentul general era unul de încredere a populatiei în capacitatile militare. Astfel se explica si miscarile de strada survenite dupa declararea razboiului împotriva Serbiei. Imperiul Habsburgic avea o armata imensa si scump de întretinut, ofiterii se bucurau de o pozitie privilegiata în societate, formând un element aparte în viata de zi cu zi a capitalei. Erau vazuti în parade, la baluri sau dansuri, teatre, concerte în cafenele si restaurante. În uniformele lor stralucitoare erau o parte reprezentativa a prezentarii ostentative a Vienei. Erau foarte multi locotenenti în rezerva (studentii care faceau un an). Asta însemna un cod social apreciabil si posesorul putea purta uniforma chiar când nu era în misiune. Nu de aceeasi parere este Freud, care vede în ofiter o creatura demna de plâns, care îsi invidiaza egalii în grad si se teme de superiori.

Ofiterul era vazut în societate drept un model ,de urmat un personaj respectat si  apreciat. Armata avea rolul de a educa tinerii care se înrolau, de a le oferi masa si locuinta. Uniformele trebuiau procurate prin mijloace proprii. Mai dificila era situatia pentru popoarele conlocuitoare din Imperiu. Limba de predare era germana, si aceasta limitare a condus la o lipsa de comunicare si de coordonare în sânul Armatei. Practic, ofiterii trebuiau sa se limiteze la un numar de 70-80 de expresii uzuale. Aceste slabiciuni se vor vedea în timpul razboiului. Un caz aparte îl reprezinta cazul colonelului Redl. sef al spionajului militar austriac, colonelul Redl era homosexual si prin asta pe deplin santajabil. Pentru a face rost de banii meniti sa îi acopere misterul, Redl a acceptat sa dea informatii rusilor cu privire la dispunerea armatelor austriece în eventualitatea unui atac în Serbia. Misterul fiind dat în vileag de catre politia austriaca, col Redl s-a sinucis, iar cazul a fost musamalizat, fara însa a scapa de ochii vigilenti ai presei. Înca  o data, este cazul tipic de ascundere a adevarului, de preferat o masca în locul adevarului. Arthur Schnitzler va prezenta un caz tipic al motivelor celor mai des întâlnite de sinucidere cel putin în cazul ofiterilor. Este vorba de datoriile de la jocurile de noroc. În "Spiel in den Morgengrau" (tradus în româna "Joc de carti în zori de zi"), Schnitzler analizeaza minutios psihologia personajelor principale, slabiciunile care conduc la datoria imensa pe care acesta o are de achitat, umilinta la care ajunge în încercarea disperata de a face rost de bani, precum sî sinuciderea lui "".

Fara îndoiala sinuciderea tragica ce provine dintr-un sens profund al demnitatii personale este un sacrificiu mult mai admirabil decât vointa fara rost cauzata de mecanismele unui cod inuman. Însa acest aspect este definitoriu pentru colonelul Redl. Mai important decât viziunile sale sexuale era opinia concetatenilor.

Sinuciderea era doar o cale de rezolvare a problemelor personale. O alta o reprezenta duelul, o adevarata institutie în epoca. Conform legii, duelul era interzis, însa era practicat la scara larga de catre ofiteri activi sau în rezerva. De obicei conflictele aveau la baza o insulta, iar cel atacat avea dreptul de a alege armele. Probabil cea mai cunoscuta nuvela care trateaza pe larg acest aspect este "Locotenentul Gustl" de Arthur Schnitzler, cunoscuta si sub denumirea "Onoare patata, onoare spalata". Despre ce este vorba? Un tânar locotenent este insultat dupa iesirea de la Opera, la garderoba de catre un brutar. Acesta nu se lasa impresionat de uniforma lui Gustl, si îi pune mâna pe sabie, nelasându-l sa si-o traga. Întâmplarea, vazuta de foarte putini martori naste în mintea lui Gustl o dilema a carei rezolvare nu o vede decât în...sinucidere. O noapte întreaga Gustl nu poate dormi, se plimba pentru ultima data prin parcurile si gradinile Vienei, îsi saluta pentru ultima oara cadeti care îl saluta si se îndreapta spre cafenea pentru ultima ora din viata sa. Printre rânduri, locotenentul nu îsi poate stapâni furia împotriva Codului Militar în care vede principalul vinovat pentru situatia în care se afla. La urma urmei cum poate face el fata unui individ mult mai viguros? Onoarea ia fost patata. Incrimineaza sistemul care l-a condus la sinucidere si care nu poate gasi o alta solutie de rezolvare a problemei. Acest sistemul lasa forta bruta sa domine asupra inteligentei. Ajuns la cafenea, îsi citeste ziarul si afla vesta salvatoare. Chiar în acea dimineata, brutarul a murit subit. Bucuria nu poate fi exteriorizata datorita celorlalti din jur si locotenentul îsi reia locul în compania sa.

 Monologul lui Gustl este publicat în foileton în Neue Freie Presse, iar în urma publicarii, Arthur Schnitzler este adus  în  fata tribunalului (1900) pe motiv ca a insultat Armata (era însusi sublocotenent) si a fost dat afara din corpul Armatei. Acelasi Schnitzler descrie duelul în "Der Weg ins Freie" (Drum deschis) drept "o crima, ori un act eliberator. Rational nu este si nici nu trebuie sa fie. În cazuri de exceptie ratiunea nu serveste la nimic".[73]

Pe lânga jignirile personale, alt motiv des întâlnit al duelurilor care au loc este atitudinea antisemita a studentilor nationalisti care cauta orice prilej de a provoca la duel evrei. Datorita numarului mare de victime, autoritatile vor interzice treptat duelul. Studentii au declarat ca evreii nu sunt atât de buni sa se dueleze, nu se ridica la valoarea germanilor, deci, nu vor mai fi provocati la dueluri. Pâna atunci, evrei au ripostat, nu au adoptat o atitudine pasnica. Schnitzler avea sa notez în Jurnal: "niciunul dintre noi nu ar fi încercat sa se sustraga unui duel studentesc sau unui duel oarecare, daca acesta ar fi inevitabil conform regulilor clar stabilite.[74]

În spatele duelurilor se afla de obicei o poveste de dragoste, foarte rar o adevarata problema între cei doi cavaleri. Duelurile sunt purtate între oameni care nu simt ura unul fata de altul, precum legaturile amoroase se petrec fara asteptari mutuale de fidelitate. Cu alte cuvinte, duelul este o noua parte a fatadei cu care ne-am obisnuit.  Se desfasura dupa un ceremonial precis: schimb simultan de gloante, zece pasi distanta. Sau lupta cu spada. Dupa duel, comunicatul suna sec: si-au aflat o moarte ostaseasca pentru onoarea regimentului. Un roman admirabil care surprinde aceasta viata închisa a castei ofiterilor, deseori traita într-o cazarma de la marginea Imperiului este "Marsul lui Radetzky," de care am mai amintit de-a lungul întregului studiu. Detalii picante despre viata ofiterilor si ceea ce însemna cazinoul pentru ofiteri citam chiar din Roth: "când bila cea alba începea sa alerge si sa descrie un cerc laptos gravitând spre periferia câmpurilor negre si rosii; când câmpurile negre si rosii se învalmaseau la rândul lor într-un singur rond, contopindu-se într-o culoare nedefinita; atunci inimile ofiterilor zvâcneau si în capul lor se isca un vâjâit straniu, ca si când în fiecare creier s-ar roti câte o bila, iar ochii lor nu se mai vedeau decât negru si rosu, rosu si negru. Desi sedeau, genunchi le tremurau. Ochii goneau cu iuteala disperata dupa bila pe care nu o puteau prinde. Dupa propriile ei legi, începea în sfârsit sa se clatine ametita de alergatura si se oprea epuizata în una din gaoacele numerotate. Toata  lumea rasufla usurata. Pâna si cei care pierdusera se simteau despovarati"[75].

Politica austriaca se caracterizeaza prin încercari nereusite de regândire a pozitiei Imperiului pe harta Europei si în imaginarul cetatenilor. Toate acestea vor sfârsi lamentabil printr-o greseala care pune capat istoriei milenare a Imperiului. Însa asa cum Imperiul se prezinta fara idei noi care sa îl tina în viata, societatea vieneza se scalda într-o imposibilitate de redefinire, ceea ce conduce spre întrebarea pe care Klaus Lärmann si-o pune, si anume, nu cumva Imperiul sa fie "statul unei societati fara însusiri"?

SOCIETATE sI FAŢADĂ SOCIALĂ

 

 

1.     Motive vizuale si fatada sociala

 

"There are 2 kinds of human beings

that I depise above all: Journalists

and Jews - and I am both"

Ferdinand Lasalle

 

Karl Kraus

Am observat în capitolul precedent ca statul austriac apare de multe ori drept un stat fara însusiri, adica fara o personalitate puternica, caracterizat printr-o politica nedeslusita. Cum se prezinta însa societatea austriaca? Poate ceea ce frapeaza cel mai mult în analiza aspectelor diferite ale vietii vieneze este relatia între ceea ce se vede si ceea ce nu se vede, între ceea ce se vrea vazut si ce se vrea nevazut. Trebuie sa stabilim ce e mit si ce e realitate pentru ca Viena se reflecta în mai multe oglinzi care o deformeaza si o multiplica.

Masca societatii este obsesia lui Karl Kraus, jurnalistul cel mai apreciat al Vienei, bineînteles post-modern, obsesia împotriva careia va lupta întrega sa viata. De aceea, am sa ma las conduc în cele ce urmeaza de analiza jurnalistului în trecerea prin diverse medii. În anexa 13 de care am amintit si în primul capitol, Kraus se afla în centrul cerculrilor de intelectuali ai Vienei, iar locul de întâlnire este desigur cafeneaua: masa lui Kraus de la Cafe Central.

În epoca a fost prea dur si critic pentru a fi apreciat de cineva, putinii sai prieteni fiind în aceeasi situatie ca si el. De nationalitate evreu, nascut în 1874, a trecut la catolicism în 1911, pentru a reveni în 1923 la religia sa initiala.  Pe durata întreagii sale activitatati, a avut o atitudine fara echivoc împotriva falsei morale.  Organul de presa pe care îl conduce si pe care îl va edita singur începând cu 1911, Die Fackle, (Flacara) a reprezentat în epoca o arena de lupta împotriva politicienilor, a societatii, a falsei morale si a înclinatiei spre contrast ale Vienei. Ca jurnalist a militat permanent pentru o limba vorbita corect, pentru o literatura fara "ornamente", iar ca orientare politica a ramas conservator si traditionalist pâna la moarte (1936). Prima impresie asupra lui Kraus este aceea de om atasat de cuvinte si fidel lor. Cuvântul apare pe buze, dar vine din întreaga sa fiinta.

Kraus era sigur ca orice cuvât spus din greseala sau un lapsus aparut în convorbire tradeaza o intentie profunda. Pentru el cuvintele reprezentat forma suprema, de fapt, singura realitate, iar dezordinea în limba era dezordine în cosmos. S-a aflat tot timpul în centru vietii culturale a Vienei: Wittgenstein îi da Tractatusul lui Kraus spre publicare, stiindu-i competentele în legatura cu limbajul, subiectul pe care îl trateaza Wittgenstein.

"Die Fackle" reprezinta un model de ziar, scris într-o germana perfect si...fara greseli. Asta provenea din conceptia lui Kraus ca ziarul este ca o fiinta umana cu fata si spate. Ideile din fata pot fi false, dar în arta limbajului, nu poarta masca. Acelasi Kraus nota ca virgula si greseala gramaticala într-un articol din gazeta sunt la fel de grave precum o nepotrivita masura politica. Pe întreaga durata a vietii a fost împotriva burgheziei si a evreului: vede fata tipica a secolului în fata evreului, mereu acelasi, chiar daca e o problema legata de jurnalist sau de doctor, al politicianului social, negustorul din pravalii: "am aceasta capacitate de nu putea deosebi unul de altul si identific fata esentiala, fara a-l demasca"[76]. Fata evreului este burghezia, Kraus avea sa noteze, aratând cu degetul spre unul dintre cei mai controversati austrieci Moriz Benedikt, proprietarul de la Neue Freie Presse, caruia îi aduce indirect acuze grave: "efective political power in Austria lies not with the elected parliamentary representatives, but with the burgeois press and the financial interests it promotes. ...parliamentary government is a facade, and reveals the face of the true victory, the man who really holds power in the land- der Sieger. [77]

De la început a atacat incompetenta si ineficienta din birocratie, serviciile publice, partidele politice, lumea finantelor, politia, armata, universitatile, teatrele si presa liberal-burgheza. A continuat prin a critica fatada moralitatii burgheze, ipocrizia sexuala si principiile profesionale care tradau un materialism de baza si cere sufocau dezvoltarea spontana si emotionala a individului.

O clipa as vrea sa ma opresc la o secventa de pe strazile Vienei. Secolul XX aduce cu el si o dezvoltare a publicitatii. Aceasta are rolul de a-i aduce pe oameni la statutul de consumatori, lasându-i la mâna antreprenorilor comerciali. Viena era dominata de mari panouri precum cele  cu mesajul: "Sa fii tu norocosul"? (desenul lui Felicien Rops - Ipocrizie anexa 4), peste un oras aflat în plin razboi, decimat de foamete si boli.

"În timpul razboiului, fatadele goale ale panourilor pareau la fel de sinistre în ochii satiristului precum tipetelor celor care anuntau viictoriile pe front. Sloganele din comert, la fel ca sî cele ale razboiului celebrau distrugerea existentei pasnice . si fata epocii este aceea a reclamei la Lysoform (produs împotriva bolilor venerice): "Indispensabil pentru femei"[78]

Kraus are un ochi format pentru publicitate. Nu numai vede ca aceasta îl transforma pe om în consumator, dar  gaseste si exemple de-a dreptul amuzante si în acelasi timp contrastante, cum este cel de mai sus. În general strazile Vienei îi dau apa  la moara: masini care fac curat pe strada, dar lasa mai mult gunoi, taxiuri care merg mai încet decât pietonii.

Paradoxul maxim? Declaratia de razboi împotriva Serbiei. Scrisa de un mare admirator al lui Kraus. Kraus pacifistul, antirazboinicul pâna la capat, un perfectionist al stilului probabil a fost mândru când si-a vazut opera. În fata unor afise publicitare precum cele de la pantofi si deschiderea terasei, declaratia de razboi era cea mai umana plancarda care a asaltat ochiul trecatorilor" (anexa 4) [79].

In martie 1907 Kraus, nu a semnat scrisoarea pentru ramânerea lui Mahler la conducerea Operei vieneze (semnata printre altii de Schnitzler, Hofmannsthal, Schoenberg  Freud si Klimt). Schönberg avea sa scrie în jurnalul sau: "Kraus stie foarte bine ca apartine jurnalismului urât, desi face tot ce e posibil sa îi faca pe oameni sa gândeasca la el ca un artist...Doreste sa impuna  ideea ca nu e numai un artist, dar Artistul, singurul artist cu adevarat al timpului nostru. Pentru un jurnalist fara scrupule, nimic nu este imposibil".

Kraus ramâne în istorie si ca un om al aforismelor. Unul dintre cel mai celebre ale lui : razboiul reprezinta razbunarea lui Dumnezeu împotriva celor care si-au facut din masina un idol tradeaza pozitia traditîonalista a lui Kraus. Dumnezeu puncteaza laconic în finalul "Ultimelor zile ale omenirii", oper de baza a lui Kraus: "Nu am vrut"! Jurnalistul nu are cum sa ramâna rece nici în fata minciunilor ce razbat din reportajele de pe front, pline de pagini de glorie scrise de armata austriaca înfrânta.

Kraus este si inventatorul unui termen deloc apreciabil la adresa celebrei birocratii austriece: Bürokretinismus, acuzând-o de secretomanie si de minciuna. Prezenta cenzurii, exercitata de comitete specializate, denota o frica de adevar din partea autoritatilor tematoare ca o data adevarul iesit la suprafata, poate genera reactii în lant. Pâna la urma s-a dovedit ca aveau dreptate.

În încheiere voi atrage atentia asupra concluziei la care ajunge jurnalistul, de care ne vom lovi si la sfârsitul studiului: " a fi artist" este singurul mod prin care întreaga dezvoltare a personalitatii poate fi atinsa, ce trimitere directa la Peter Altenberg si felul sau de a fi.

Fatada sociala

Ca orice oras care se respecta Viena atrage atentia prin înalta societate si prin fascinantele locuri unde aceasta se întâlneste. Nu vorbim numai de elita intelectuala, ci si despre cea aristocratica. Balurile erau ceva la ordinea zilei în Viena, defasurându-se mai multe într-o seara, iar numarul mare de participanti conferea prestigiu oricarei amfitrioane. Se putea dansa aproape cu orice doamna din înalta societate atâta timp cât  nu se dorea o relatie de lunga durata, o relatie permanenta.

Însa imaginea aristocratiei vieneze este umbrita de cealalta fata a societatii. Literatura austriaca surprinde "lumi apasate se minciuni, în care oamenilor adulti li se atribuita maturitatea, celor îmbatrâniti experienta, iar celor ce nu încalcau nicio lege scrisa, corectitudinea, în care dragostea de libertate si patriotism erau considerate pur si simplu virtuti, chiar daca rasarisera din solul putred al nechibzuintei sau al lasitatii".[80] Printr-o formulare de exceptie Musil îl prezinta pe Walter, unul dintre protagonistii romanului sau, Omul fara însusiri drept având "acel talent de a trece drept un mare talent"[81]. Interesant e cum Musil îl schiteaza pe Walter, ca fiind o valoare, când, de fapt, sotul Clarissei nu este în stare sa creeze nimic, desi are toate conditiile, geniul sau fiind numai pe hârtie.

Problema contrastului identitar îl fascineaza pe Musil, cea viitorului fiind, ca si societatea vieneza, un mister în sine imposibil de descifrat: "Nimeni nu stia exact ce era pe cale sa se întâmple; nimeni n-ar fi fost în stare sa spuna daca avea sa fie vorba de un om nou, o noua morala, sau poate de o restructurare a societatii. Astfel ca fiecare spunea în legatura cu aceasta exact ce-i convenea. Insa pretutindeni se ridicau oameni care sa lupte împotriva vechiu­lui. S-au dezvoltat atunci talente care mai devreme fusesera înabusite sau care nu luasera parte în nici un fel la viata publica. Erau cât se poate de deosebite între ele si contradictiile dintre telurile lor erau ireconciliabile. Era iubit supraomul si era iubit subomul; erau venerate sanatatea si soarele si era venerata fragilitatea tinerelor fete bolnave de piept; existau entuziasti ai cultului eroilor si entuziasti ai cultului omului obisnuit; oamenii erau credinciosi si sceptici, firesti si pretiosi, robusti si morbizi; visau alei si castele vechi, gradini întomnate, bazine sticloase, pietre pretioase, hasis, maladii, demoni, dar si preerii, orizonturi largi, furnale si uzine, trupuri goale înclestate în lupta, rascoale ale sclavilor muncii, perechea originara si zdrobirea orânduirilor sociale. Existau fireste contradictii si lozinci de lupta cât se poate de diferite, însa aveau un suflu comun; daca am fi analizat acea epoca, ar fi iesit la iveala ceva absurd, cum ar fi un cerc în colturi care ar fi sustinut ca e alcatuit din fier lemnos, însa în realitate totul se contopea într-o singura semnificatie licaritoare. Aceasta iluzie, care-si gasea întruparea în data magica a sfârsitului unui secol si începutul altuia, era atât de puternica încât unii se aruncau entuziasmati în veacul cel nou înca virgin, în vreme ce altii se mai lasau sa alunece, repede, înca o data, în cel vechi, ca într-o casa din care oricum aveau sa se mute, fara ca aceste doua atitudini sa fie resimtite ca foarte deosebite una de alta. Daca nu vrem, nu suntem asadar obligati sa apreciem excesiv aceasta "miscare" care tine acum de domeniul trecutu­lui. Ea s-a înfaptuit oricum doar în acea patura sociala subtire, instabila a intelectualilor unanim dispretuiti - în ciuda tuturor deosebirilor de conceptii dintre ei - de catre oamenii cu convingeri de nezdruncinat care, multumita lui Dumnezeu, au ajuns iarasi astazi în vîrf si nu a afectat multimea". [82]

Societatea este apasata de obligativitatea de a se prezenta într-un anumit mod, determinând astfel o nesinceritate generala si o doza redusa de ipocrizie. Drumul pâna la descoperirea de sine este lung. Un asemea drum este tema nuvelei lui Stepah Zweig, "Noapte fantastica". Personajul principal nu e mai regaseste în viata de burghez pe care o are si cauta o alta modalitate de a-si petrece zilele dupa câteva intâmplari petrecute pe strazile laturalnice ale Vienei, "caci în timp ce masca, omul exterior, omul de odinioara, vedea si recunostea mutre, înlauntrul meu rasuna o muzica atât de îmbatatoare, încât trebuia sa-mi înabus acel tumult dezlantuit ca sa nu-l strig tuturor".[83]

Cum reusesca asemenea personaje sa se ascunda si sa se dedubleze? Singurul raspuns este: cu o fatada atragatoare care sa ascunda eventualele detalii neplacute, gasind o serie de tipuri de fatade: inclusiv cele verbale: "ele nu sunt fatade reale  cu adevarat. Ele sunt un fel de voal prin care ochiul nostru mental întelege conturile lumii din jurul nostru"[84] sesiza Kraus.

Iata cu descrie Joseph Roth societatea vieneza, referindu-se la înalta societate burgheza, la functionari dar si la cea de jos (florarese). Fresca lui Roth cuprinde descrierea celebrei Ringstraße ca o imensa scena de teatru unde actorii joaca roluri bine definite: "Pe larga Ringstrasse treceau locuitorii acestui oras, voiosii supusi ai maiestatii sale apostolice, toti slujitori ai Curtii. Întregul oras nu era decât o imensa curte imperiala. Masivi sub portile cu arcade ale stravechilor palate, vegheau în livrele paznicii intrarilor, cu buzduganele lor, zeitati printre lachei. Trasuri negre, pe roti înalte si subtiri încercuite cu cauciuc, cu spite delicate, opreau în fata portilor. Caii scormoneau cu copite grijuliu pavajul. Inaltii functionari de stat, cu bicornuri negre, gulere aurite si spade înguse, demni si transpirati, se întorceau de la procesiune. scolarite în alb, cu flori în par si lumânari în mâna, mergeau spre casa, înghesuite între parintii lor ceremoniosi ca niste biete suflete întrupate, purtând nulele zdrucinului si pedepsele la care au fost supuse. Deasupra palariilor de vara ale doamnelor în alb, conduse la plimbare de cavalerii lor care le tineau ca în lant, se arcuiau badachimele gratioase ale umbrelor de argint se iveau ca niste copacei sau plante exotice rasarite în vreo gradina meridionala, tânjind parca dupa patria lor departata. Focul negru al jobenelor stralucea deasupra unor chipuri zeloase si înfierbântate. Esarfele colorate, curcubeiele burghezilor, se lasau piezis pe piepturi late, pe veste si pe pântec. Iata trecând pe partea carosabila a bulevardului, aliniati pe doua coloane largi. soldatii din garda, cu pelerinele albe ca de îngeri, cu revere rosii, panase albe, cu halebarde scânteietoare în mâna; tramvaiele, trasurile si automobilele se opresc în fata lor ca înaintea unor foarte familiare fantome ale istoriei. La intersectii si colturi de strada, florarese corpolente, înfoaiate în multe sorturi sumse (surori citadine ale zânelor), stropeau buchetele lor multicolore din cani de un verde-încis, fericeau cu priviri surâzatoare perechile de îndragostiti, faceau manunchouri de lacrimioare si spovaiau limbute"[85].

Toate aceste atribute pe care Roth le aduce în discutie prezinta  o societate a carui atribut principal, culoarea, sugereaza capacitatea de schimbare rapida, de camelonism, dar în acelasi timp ofera ideea unei Viene schimbatoare si diferite de la caz la caz.

Musil încearca sa explice de unde vine acest sentiment de ordine si regulament pe care îl încearca autoritatile care se rasfrânge asupra modului de viata al societatii, gasind câteva aspecte contrastante pe care le scoate în evidenta în binecunoscut-i spirit cinic: "Explicatiile mecanice, statistice, materiale, carora li s-a scos în prealabil inima. A privi bunatatea doar ca o forma speciala a egoismu­lui; a pune în relatie miscarea emotiilor cu secretiile glandelor interne; a constata ca omul este alcatuit în proportie de opt sau noua zecimi din apa; a explica faimoasa libertate morala a caracterului ca fiind un apendice filosofic automat nascut din liberul schimb; a reduce frumusetea la o digestie buna si la buna organizare si o dezvoltare a tesuturilor grase; a include procreatia si sinuciderea în curbe statistice anuale care demon­streaza ca ceea ce pare forma cea mai libera a deciziei perso­nale esfe strict determinata; a simti betia si alienarea mentala ca fiind înrudite; a pune pe acelasi plan posteriorul si gura, ca fiind capetele rectale si orale ale aceleiasi alcatuiri -; aseme­nea reprezentari care dezvaluie, cum s-ar spune, trucurile sarlatanesti în iluziile omenesti, gasesc întotdeauna un fel de prejudecata favorabila lor, care le permite sa treaca drept deosebit de stiintifice. Fireste, în toate acestea adevarul este cel cautat si iubit; dar, învaluind aceasta stralucitoare iubire, exista o înclinatie pentru deziluzie, constrângere, cruzime, intimidarea rece si o admonestare rigida si severa, o prejudecata rautacioasa sau cel putin o iradiatie emotionala involun­tara de acest fel".[86]

Majoritatea lucrurilor în Viena este ordonata prin reguli si legi.  Însa ceea ce lipseste este sinceritatea, dominând în schimb o "secretomanie ce învaluia afacerile publice, întretinând zvonuri legate de conspiratii si tranzactii sentimentale ptr ca explica uneori cele mai banale evenimente. Pentru ca ministrilor li se interzicea sa-si publice memoriile, iar presa era cenzurata, bârfa luau locul prezentarii oficiale. Într-o lume a adevarurilor spuse pe jumatate imperiul se întemeia pe temporizare"[87]. Nu de multe ori ultima solutie este sinuciderea, practicata din varii motive: contactarea bolilor contagioase, pierderea unui duel, datoriile foarte mari de la jocurile de noroc sau prezenta unei sarcini nedorite.

Datorita acestei lipse de sinceritate, personajele tind sa îsi mascheze adevaratele sentimente si gânduri care ies la iveala doar în urma unor gesturi necontrolate survenite dupa iesiri surprinzatoare, fapt întâlnit deseori în literatura. Adevarul este de multe ori jenant si nu este spus de multe ori datorita codului de conduita etica, personajele trebuind sa poarte masca sociala ce se dovedeste a fi fatada respectului. Încearca sa joace rolul pe care îl au, însa deseori acest rol este greu de interpretat. Aceleasi personaje conchid ca masca de superioritate în sine este imposibil de sustinut, însa nu le împiedica sa prezinte imaginea de superior, desi în spate se afla un personaj real: "Personajele sunt nevoite sa aiba o alta fata: atât ofiterul din armata, cât si industriasul burghez, vaduva sau amanta. Politetea si decorul sunt ingrediente inevitabile în viata sociala a unei societati civilizate si este discutabil daca societatea vieneza nu era mai artificiala decât în alte parti"[88].

Este adevarat ca nu numai Viena prezinta aceste simptome, fenomenul fiind des întâlnit în societatile aflate în drumul spre modernizare, nu numai în preajma acelor ani, ci si în epocile anterioare sau ulterioare.  Am tratat deja problema în prima parte a lucrarii unde am prezentat specificul vienez al fenomenului. Societatea este dominata fara îndoiala de catre barbati, aspect prezent în special  în opera lui Roth: "În aceasta atmosfera mi-am trait cei mai buni ani ai mei. În aceasta atmosfera, sentimentele abia daca-si aveau loc, pasiunile erau luate chiar în derâdere. Prietenii mei aveau mici si neînsemnate "liaisons", femei pe care le puteai lepada, a uneori le împrumutai ca pe un palton; femei pe care le uitai ca pe niste umbrele sau le lasai intentionat undeva, ca pe niste pachete stânjenitoare, dupa care te uiti în urma de frica sa nu ti le aduca cineva înapoi. În cercul pe care-l frecventam, dragostea era considerata o ratacire, o logodna era ceva ce o apoplexie, iar casnicia o boala de lunga durata. Eram tineri. La casatorie ne gândeam e drept, ca o consecinta inevitabila a vietii, dar asa cum te gândesti la o scleroza, care se va ivi probabil în chip fatal în 20 sau 30 de ani [...] Ma straduiam chiar sa nu ma observe nimic din sentimentul meu si adesea ma temeam ca nu cumva unul sau altul din cercul nostru sa fi si aflat ceva, ca nu cumva sa ma fi tradat eu însumi în vreun fel. [...] Privindu-le fetele obosite, lipsite de vlaga si batjocoritoare, simtind ironia lor fatisa, chiar insistenta, a carei victima nu numai ma temeam sa devin, ci chiar doream sa împartasesc cu aceleasi drepturi ca si ei, cadeam imediat într-o pudoare stupida, lipsita de cuvinte, si doar câtva minute mai târziu în acea decadenta aroganta ai carei fii pierduti si mândri eram noi toti"[89].

Societatea austriaca cultiva doua tipuri de mentalitate, de modus vivendi, opuse ca scopuri si alcatuire: pe de o parte întâlnim în acelasi timp o societate Gemeinschaft (rurala, fara competitie - standarde locale) si Gesellschaft (urbana, universalista- toti indivizii sunt supusi acelorasi standarde, orientati spre valoarea realizarilor individuale). În ceea  ce priveste societatea tip Gesellschaft, aceasta este apanajul în special al aristocratiei si al burgheziei, aflate în contrast cu clasele de jos din Viena. O localizare geografica (pe care o voi trata în capitolul urmator) aseaza aceasta societate în centrul Vienei si în jurul Ringului, spre deosebire de perifericele clase de jos.

În ciuda schimbarilor pe care le-a adus razboiul, noile clase care s-au îmbogatit în acei ani (nouveau riches din acei ani 20) detineau arta unica a vienezilor de a fi nu numai bogati, ci si de a se bucura realmente de starea lor sociala. Ei aveau veselia curtenitoare si un fel de a se autobatjocori amuzant, malitia calda si acea scânteiere erotica a Vienei antebelice[90], conform marturiei lui Arthur Koestler.

"Orice poate fi spus, poate fi spus clar

si despre ceea ce nu se poate vorbi

 trebuie sa se taca".

Ludwig Wittgenstein

Un aspect important care nu trebuie ignorat în analiza antitezei real-fals în societatea vieneza este fara dar si poate problema limbii: limba este în permanenta în cautarea unei exprimari care sa o adapteze realitatilor exterior, are capacitatea de a se îmbogati de la sine. Nimic nu poate fi exprimat decât prin limba. La Viena se gaseste, pe lânga Karl Kraus, unul dintre cei mai importanti filosofi ai secolului XX, Ludwig Wittgenstein (1889-1951) fiul unui bogat industrias. Wittgenstein concluzioneaza ca adevarul si falsul exista independent de capacitatea noastra de a le recunoaste. Defectele limbii fac practic imposibila cunoasterea. Ceea ce e interesant e ca filosoful care la 30 ani declara ca a gasit raspunsul la cele mai importante întrebari ale filosofiei avea sa-si nege lucrarea spre sfârsitul vietii, ajungând la concluzia lui Nietzsche de la sfârsitul secolului al XIXlea: "Filosoful este prizonier în plasa limbii" si nu are ce sa faca în aceasta  privinta.

Criticii gasesc cele mai multe asemanari între Viena si teatru. Coborând din teatrul de pe strada spre cel din sala, se observa o dorinta a spectatorului de a fi vazut, de a impresiona. Preturile destul de mari practicate de catre conducerea Teatrului duc la prezenta celor care îsi pot permite un bilet, fara a fi neaparat pasionati si la excluderea celor care nu îsi pot permite. A fi vazut la teatru  devine o paradigma sociala. La fel se întâmpla si când e vorba de defilarile pe corso, unde pot fi vazuti membrii aristocratiei, prilej de a semnala contrastul existent între clasele superioare si cele inferioare.

Bruce Thompson concluzioneaza sec: "o societate a carei coduri de conduita contribuie la o fatada sociala care nu se potriveste cu dezvoltarea nationala si sanatoasa a individului este incompatibila cu sinceritatea vietii publice"[91], remarca sa spunând totul despre prezentul si viitorul posibil al Vienei.

Nici statul, la rându-i dominat de sentimentele societatii nu se arata capabil sa se ocupe cu reformarea morala. Musil observa jocul, criticând metodele autoritatilor :"Statul risipeste banii pentru toate prostiile, dar pentru solutionarea celor mai importante probleme de ordin moral n-are disponibil nici un creitar. Asta îi sta în fire, pentru ca statul este cea mai stupida si rauvoitoare fiinta omeneasca colectiva care exista".[92]

 

 

2.     Morala si problema sexuala

" Instinctul sexual izbucnea nedomesticit

 prin poleiala civilizatiei elegante"[93]

 

si în cazul vietii sexuale, morala care domina se încadreaza în aceleasi coordonate generale ale Vienei epocii, o fatada ireprosabila ascunzând întreaga serie de probleme nerezolvate: "asa cum orasele ascund pe sub strazile curat maturate cu frumoasele lor magazine de lux si elegante promenade, canale prin care se scurg murdaria haznalelor, tot asa si viata sexuala a tineretului trebuia sa se ascunda si sa se desfasoare sub suprafata morala a "societatii"[94]. În ceea ce priveste viata sexuala a tinerilor, majoritatea lucrarilor citate pun accent pe totala lipsa de sinceritate care domina raporturile dintre generatia parintilor si cea a copiilor. Masca se pune înca o data când se aduce vorba despre asta. Daca sexualitatea nu nu mai putea fi ascunsa, trebuia macar sa ramâna invizibila. scoala si Biserica în calitatea lor de pastor sufletesc, saloanele si justitia, ziarul si cartea, moda si morala, toate evitau din principiu orice mentionare a problemei, si, spre rusinea ei, acestui "naturalia sunt trupia" si s-a alaturat pâna si stiinta a carei datorie primordiala este sa abordeze fara prejudecati toate problemele"[95] este opinia lui Stefan Zweig.

Tinerele fete erau total nestiutoare în ceea ce priveste problema sexuala si deseori o femeie de 25-30 ani cunostea tot atât de multe despre barbat cât cele de 15 ani. Se întâmpla deseori ca fetele sa se îndragosteasca de profesorul de pian, una dintre singurele prezente barbatesti cu care fata nu era acompaniata (situatie evocata de Arthur Schnitzler în "Drum deschis"), nu erau lasate sa plece fara guvernantele erau angajate special. Baietii erau încurajati sa se duca la Suße Mädel, pentru a nu fi nevoiti sa o ia de nevasta pe femeia cu care ar fi avut un copil.

În lege, conform Codului Penal, vârsta legitima pentru începerea raporturilor sexuale era de14 ani. De la aceasta vârsta puteau minorele sa îsi ia carnetelul de la Politie pentru practicarea prostitutiei. Se presupune ca, înainte de caderea Imperiului erau 40 000 prostituate numai în Viena. 

Sexele încearca sa se diferentieze cât mai mult: barbatii îsi lasa barba iar femeile îsi scot cât mai mult în fata corseturile. Partenerii nu sunt egali, barbatul având preponderenta iar femeia fiind cea timida, pasiva, care trebuie sa joace rolul de inocenta. Lumea este decenta doar în cea suprafata, asa cum ne-am obisnuit, pentru ca ceea ce este dedesubt pare mult mai interesant. Gardurile sunt pline de inscriptii pornografice, exista gauri în dreptul dusurilor femeilor din bazinele de înot, de asemenea se dezvolta industrii care astazi par cel putin bizare: fotografii cu trupuri goale de femei care sunt date din mâna în mâna. De asemenea se scrie literatura pornografica de proasta calitate însa care se vinde în tiraje mari. Un lucru nu îl înteleg autoritatile: ca cea ce se tina brutal la pamânt, poate irumpe în orice moment cu repercusiuni grave asupra societatii. Daca tot am amintit de romanul pornografic, este interesant de stiut ca unul dintre scriitorii Cercului "Jung Viena", Felix Salten, autor printre altele al nuvelei din care s-au inspirat realizatorii desenelor animate Bambi, este autorul unui roman pornografic cel putin bizar. Romanul pare scris de o prostituata care îsi descrie pompos întreaga sa viata, însa criticii vad stilul lui Salten.

Pozitia sociala a femeii în aceasta societate este mai dificila decât cea a barbatului. Pâna la un punct, se recunostea barbatilor impulsul sexual, dar în cazul femeii, acest lucru nu s-ar fi putut întâmpla vreodata. Fetele nu erau niciodata lasate singure, iar în schimbul unor minime informatii sexuale li se dadeau ore de limbi straine, dans, cântat . Pare greu de înteles cum fetele puteau sa faca baie îmbracate în camasi subtiri de in sau cum costumul de baie era de fapt o mantie din cap pâna în picioare. Trupul femeii ramâne un mister pentru majoritatea barbatilor. Însa interesant este de notat instinctul sexual care exista între cele doua sexe, iar dorinta de cunoastere este la fel de mare de ambele parti. Tinerii sunt în primul rând cei dornici de schimbare si de cunoastere, dorind o ruptura de vechea morala, bazata în special pe canoanele bisericesti.

 Dar asa o voia societatea de atunci pe tânara fata, "prostuta si neinitiata, bine educata si naiva, curioasa si sfioasa, nesigura si nepractica si, prin aceasta straina de cerintele vietii, sortita din capul locului ca în casnicie sa fie condusa de barbat si sa se supuna cu resemnare actiunii lui modelatoare"[96], concluziona lucid Zweig. Însusi autorul nu îsi poate stapâni admiratia pentru generatia ceva mai tânara care s-a debarasat treptat de aceste tabieturi si care se bucura în perioada interbelica de o mai mare libertate sexuala.

Este uimitor cum aceleasi fete care sunt tratate ca niste modele în societate, care sunt întotdeauna considerate pure, gingase sunt persiflate dupa ce ajung la vârsta de 25-30 ani daca se întâmpla care-cumva sa nu fie casatorite. Dupa ce si-au ascuns atâta timp sentimentele si cerintele de altfel naturale ale corpului, femeile sunt nevoite sa caute cu disperare un contact sexual pâna nu e prea târziu, iar alegerea lor nu este întotdeauna cea mai fericita. Curiozitatea este întâlnita la unele fete, iar la altele frica îsi face aparitia în legatura o posibila legatura sexuala.

Nici barbatii care par inatacabili în din punct de vedere al slabiciunilor nu se dovedesc a fi aceiasi tipi duri când e vorba de persona pe care o iubesc. Kraus nu e mereu asa de dur oarecum pare si nu cade mereu în picioare dupa atacurile de care se apara. Afla ca iubita sa pentru are mai multi amanti care o sustin atunci când ea este pe patul de moarte.

  Nimeni nu era interesat cu adevarat sa dea o educatie sexuala tânarului ajuns la vârsta pubertatii. Fetele nici vorba, doar baietii mai puteau aspira la câteva lectii de obicei tinute de medic adus de parinti pentru a explica pericolele la care se expune ducându-se în cartierele rau-famate sau mai exista posibilitatea ca parintii sa îi aduca o servitoare baiatului care sa îl introduca în lumea sexuala. "O metoda de rezolvare ramânea însa categoric interzisa în orice situatie si în orice împrejurare: cea deschisa si sincera."[97]

De ce nu se dorea casatoria dintre tineri: pentru ca tatal fetei nu îsi putea încredinta odrasla unui om pe care îl considera prea tânar. Asadar viata sexuala a tânarului trebuia reglata pe cont propriu. Femei emancipate în Viena sunt putine si sunt oarecum la periferia societatii: dansatoarele, cântaretele de cabaret, însa relatiile cu acestea nu pot fi facut public. Bani pentru a întretine o amanta sunt putini iar singura modalitate pentru un tânar de a afla tainele erotismului este apelarea la prostituate. Oferta este atât de mare, încât pe strazile Vienei se pare ca era mai greu sa le ocolesti decât sa le cauti. Prostitutia nu se practica numai pe strazi, ci si în cabarete, baruri cu ale lor "chambres separee", iar preturile nu erau mari. Existau doua feluri de prostitutie: cea oficiala, recunoscuta de politie (fetele primeau un certificat - o autorizatie de exercitare a profesiei) si cel clandestin, nerecunoscut. Adica, aceeasi problema este tratata în mod diferit, adevarul fiind interpretat de la caz la caz. Din nou, Viena îsi pune masca si ignora orice fel de principii care are putea sa îi submineze pozitia moralizatoare. Mai precis, citez din Zweig: "daca, vânzându-si marfa, adica trupul ei, unui barbat acesta refuza sa plateasca pretul cuvenit, o prostituata nu putea sa-l dea în judecata. Astfel cererea ei devenea dintr-o data-ob turpem causam, cum motiva legea-imorala si se vedea lipsita de protectia justitiei"[98]

Chiar în asemenea amanunte se simtea duplicitatea unei conceptii care, pe de o parte, le încadra pe aceste femei într-o profesiune legalmente permisa, dar, pe de alta parte, le plasa, ca pe niste persoane proscrise, în afara legii.

Bineînteles în cazul prostituatelor care luau calea Curtii Imperiale sau în cazul proxenetilor care aveau grija ca acest lucru sa se întâmple, politia nu putea lua nicio masura. Duplicitatea uimitoare: aceeasi societate care condamna mersul pe bicicleta a fetelor sau care se scandalizeaza daca dansatoarele nu poarta la balet papucii special destinati, ci aleg sa danseze desculte aproba tacit situatia si prezenta prostituatelor, ca pe un lucru normal.

Nici familia imperiala nu este ocolita de aceasta chestiune care apasa pe umerii societatii. Însusi Împaratul Franz Joseph are o amanta acceptata de opinia publica, o actrita de la Burgtheatre, Katharina Schritt cu care întretine relatii intime, iar Împarateasa Elisabeta nu ascunde relatia cu Groful Andrasy, Ministrul de externe al Ungariei.

Exista permanenta grija fata de sanatate. Bineînteles, metodele contraceptive sunt mai putin raspândite, iar tratamentul costa. Cele mai raspândite cabinete sunt cele pentru tratarea bolilor venerice. Nu de multe ori, tânarul care afla ca a fost contaminat alege sa îsi puna capat zilelor, de rusine sa spuna parintilor adevarul, le fel si în cazul celor banuitî de relatii homosexuale.

În ceea ce priveste sexualitatea, în romanul lui Musil, avem de-a face cu un caz tipic de frustrat sexual, Moosbruger, care este facut vinovat de uciderea unei prostituate in modul cel mai brutal, fiind condamnat la moarte de catre tribunal. În acelasi roman, Clarissa a fost foarte aproape sa fie violata de tatal sau când avea 27 ani, o noua anomalie sexuala. Nici povestea de dragoste dintre Ulrich si Diotima nu e normala (verisoara sa), la fel si cea dintre Ulrich si sora sa, Agatae. De altfel, Walter este gelos când îi vede pe Clarissa si pe Ulrich plimbându-se prin parc. Soliman, slujitorul african are o relatie cu Rachel, servitoarea Diotimei si relatiile pot continua, autorul tratând numeroase cazuri de relatii intime cel putin ciudate.

În timp ce bordeluri satisfaceau nevoile claselor sociale, profesorii interzic opera lui Klimt de la Universitate pe motiv ca este vulgara. Ne este treaba celor educati si a clasei de mijloc sa vorbeasca despre chestiuni sexuale atât de deschis. Fatada de normalitate si de nepasare pe care încearca sa si-o puna vine ca o masca inumana, neînsemând ca nu exista o anumita normalitate si constiinta propriei lasitati

Spre sfârsitul perioadei studiate, emanciparea femeilor creste treptat. Unul dintre factorii care au stat la baza acestui fenomen a fost, poate parea neasteptat, sportul, unii critici fiind de parere ca "mersul pe bicicleta a facut mai mult pentru emanciparea femeilor decât întreaga miscare feminista.[99](Rose Mayreder)

 

3.     Îmbracaminte si moda

Moda reprezinta un domeniu comentat din plin atunci când vine vorba de Viena. Cum e de asteptat moda feminina domina peisajul, însa analiza vestimentatiei masculina spune multe despre mentalitatea epocii, dominata de barbati. În ceea ce priveste îmbracamintea femeilor, se observa o îngramadeala de accesorii inutile a caror singura grija este aceea de a ascunde cât se poate de mult din trupul femeii, prinsa între nasturi, corsete, cu parul aranjat în orice fel mai putin natural. Trebuia sa se ascunda orice forma feminina, bineînteles din cauza pudorii dominante. Morala catolica nu putea fi decât împotriva emanciparii femei, iar orice act împotriva mentalitatii generale putea fi considerat imoral. Nu este greu de imaginat de viata sexuala aveau tinerii. Frustrarile si crizele erau parte normala a personalitatii fiecaruia. "Cu aceasta preocupare de fatada, moda nu facea decât sa se supuna fara murmur tendintei morale generale a epocii a carei grija de capetenie era acoperirea si tainuirea"[100].

Dupa cum nota Kraus la fel de false sunt îmbracamintea cât si discursul politic. Într-o lume a schimbarilor economice rapide, îmbracamintea elaborata a clasei superioare era reprezenta de costumele de mascarada publica. Uniformele ofiterilor "erau proiectate sa distraga atentia de la fond si de la faptul ca ofiterii trebuiau sa se însoare cu fete de burghezi pentru a si le procura. Hainele erau de asa fel încât sa pastreze aparentele, neavând nimic în comun cu dezvoltarea corpului: exemplu palariile domnilor si corsetele femeilor.

Un subiect mereu persiflat este cel legat de barba, vazuta de Karl Kraus ca o mascare a propriei identitati, un camuflaj al propriei insuficiente.  Este, în special, simbolul evreilor, în special al celor ortodocsi veniti din teritoriile estice. Pe lânga barba, evident mustata permite tinerilor ofiteri sa para mai eleganti, cultivarea ei fiind principalul scop al educatiei germane, iar palaria este un accesoriu indispensabil pe orice tip de vreme.

"Toaletele scumpe si uniformele militare mimau costumatia unui mare spectacol la care toata lumea era deopotriva actor si spectator, opereta descindea parca în strada si se contopea cu ea, relatiile sociale pareau guvernate de o gratioasa urbanitate, vegheate si ocrotite de undeva de sus de grija parinteasca a uni împarat bolnav  ca veacul si îngaduitor cu nazdraveniile unor supusi prea cuminti si iubitori"[101].

Nici Musil nu scapa prilejul de a critica permanenta grija fata de imagine a oamenilor moderni. Într-una din cartile lui, personajul Arnheim scria ca un om care-si controleaza îmbracamintea în oglinda nu este capabil sa actioneze consecvent. "Caci oglinda, la origine creata pentru placere, devenise un instrument de tortura, ca si ceasul, care este o compensatie pentru faptul ca activitatile noastre nu mai decurg una dintr-alta în mod firesc. [102]

Însa si moda difera în functie de locul în care te afli  în Viena. Daca în suburbii este vorba de a purta haine moderne, spre centru problema se schimba spre cum se poarta o haina moderna. si iata un comentariu pe care acelasi inepuizabil Robert Musil îl ofera despre legatura dintre moda si oameni: "cu hainele lor ample, cu volanasele, pufurile, fustele în clopot, revarsarile în cascada, dantelele si placutele lor si-au creat o suprafata de cinci ori mai cuprinzatoare decât silueta initiala, un potir bogat în falduri, greu manevrabil si încarcat de tensiuni erotice, ascunzând înauntrul sau micul animal alb care se lasa cautat si se face, cum stie el, teribil de dezirabil. Este procedeul dintotdeauna folosit la care recurge natura însasi când îsi îndeamna creaturile sa se umfle în pene sau sa emita valuri de întune­cime sporind astfel, în jocurile dragostei si ale spaimei, mani­festarile umile care capata intensitatea unei nebunii nepamântene".[103]

Eduard Timms surprinde în lucrarea dedicata lui Karl Kraus aceeasi discrepanta între fatada vietii austriece si realitatea interioara ce se gaseste pe strazile Vienei[104], criticând pe aceleasi coordonate falsitatea si ipocrizia unei societati care nu îsî închipuie ca poate acest lucru îi va cauza sfârsitul.

Moda face obiectul unei analize si din partea lui Zweig care îsi aminteste eforturile ce trebuiau facute pentru a parea mai batrân; tineretea era morala neseriozitatii: tinerii îsi lasau barba sa para mai în vârsta (sfaturile le gaseau în ziare), renuntau la ghiozdane în favoarea servietelor. Mersul era întotdeauna unul calm, balansat sa dea impresia de seriozitate, graba era considerata ceva vulgar si se purtau haine închise la culoare. Totul pentru a da impresia a ceva ce nu erai cu adevarat.

În încheierea acestui subcapitol am sa îl citez din nou pe acelasi Musil care  concluzioneaza sec "într-o epoca în care croitorii si barbierii sunt luati în serios si în care toata lumea se uita cu placere  în oglinda, oamenii  îsi închipuie adesea un loc în care ar vrea sa-si petreaca viata sau cel putin un loc unde nu ar dori în mod deosebit si cu placere sa-si petreaca timpul".[105]

 

 

4.      Foiletonul si cafeneaua

 

 

Un loc aparte în ocupa pentru tânarul intelectual vienez al epocii cafeneaua: la Viena cafeneaua reprezinta o institutie cu totul deosebita, ce nu îsi gaseste echivalentul nicaieri în lume. Este vorba de un fel de "club democratic, accesibil oricui contra unei cesti ieftine de cafea, unde, pentru acest mic obol, fiecare oaspete poate sa stea ore-n sir, sa discute, sa scrie, sa joace carti, sa-si primeasca posta si, mai ales, sa citeasca un numar nelimitat de ziare si reviste".[106]

În jurnalul lui Schnitzler apar detalii despre localuri de dans, cafenele precum Cafe Central, Cafe Griendstal, Cafe Ruthma, Cafe Tuchlachen, Arkaden si multe altele. Sunt seri petrecute în pivnite cu vin, taverne si gradini cu bere de asemenea descrie excursiile la cursele de la Freudenay, Prater, Casino Zögernitz, Döblig danseaza pe muzica tiganeasca în Heiligenstadt, ia cina în restaurant pe Kahlenberg, se plimba prin padurile. Dar, precum Fritz (personajul principal din Liebelei) este constient de "trivialitatea si lipsa de perspectiva a propriei sale vieti, asa si Schnitzler era constient de lipsa scopului acestei vieti vieneze. A trait aceasta viata din plin dar era deseori deprimat de lipsa de reusite reale continuarii placerilor superficilale"[107].

Fiecare grup social avea propria cafenea unde se întâlnea: "Ministrii si deputatii veneau la Pucher, industriasii la Schrangl, profesorii la Landtmann, artistii la Museum, si lumea intelectuala la acea arena spirituala - Cafe Griendsteidl. Singurii care nu aveau o cafenea aparte erau aristocratii - se izolau la Jockey club." [108]

Însa cum ne-am obisnuit deja cu Viena, sub masca unui fapt se ascunde cel putin un altul antagonic: prezenta la cafenea era determinata de lipsa apartamentelor si a locurilor de cazare sau a insalubritatii acestora. Mutatul permanent facea imposibila purtarea unei corespondente, iar cafeneaua sare în ajutorul clientilor fideli, punând la dispozitie adresa sa. Se putea sta ore în sir în fata unui pahar cu apa (fara a fi izgonit de catre patron) pe scaunele care au facut istorie: scaunele Thonet, comandate din Statele Unite, ce se vor raspândi treptat în majoritatea cafenelelor vieneze. Este locul în care se consuma mai multe gazete decât prajituri, se joaca sah, biliard si taroc.

 În cafenele se întâlnesc decât barbatii, putându-se concentra asupra muncii lor intelectuale, nefiind deranjati de catre femei. Cafeneaua e agora din Antichitate, locul de dezbatere publica, în lipsa vreunei scene de dezbatere sincera, imposibila în Viena.

Herman Bahr, liderul tinerilor scriitori îsi amintea: "în timpul studentiei mele, fiecare cafenea vieneza se asemana, în ciuda promiscuitatii, cu o academie platoniciana. si spun asta fara urma de ironie. Gasim aici talentul specific vienez de a profita de orice ocazie si de orice cuvânt pentru a începe o conversatie libera, de a folosi cu ingeniozitate sensul dublu al unei expresii pentru a reveni la chestiunea discutata anterior. Desigur, odata ajuns aici, evocând probleme de viata si de moarte, talentul vienez le respingea cu o sublima gratie. Nu ne putem imagina un astfel de talent fara suportul unei mari culturi, o cultura a carei profunzimi i-au permis constientizarea propriilor limite, interiorizându-i încrederea necugetata în actiuni spontane".[109]

Apar si scurte poezioare pe tema cafenelei, pline de umor, descriind cât se poate de fidel o atmosfera din cafenea:

"Tu as des soucis, quels qu'ils soient - va au café!

Elle ne peut venir te voir, quelle que soint la raison - va au café!

Tu as des bottes useés - au cafe!

Tu gagnes quatre cents couronnes et enépenses cinq cents - au café

Tu es économe. Tu te prives - au café

Tu es fonctionnaire et aurais aimé etre médecin - au café!

Tu n'en trouves aucune qui te convienne - au café!

Tu es au bord du suicide - au cafe!

Tu hais et méprises les hommes, mais ne peux t'eb passer - au café

On ne te fait crédit nulle part - au café" [110]

Sunt si pareri contradictorii cu privire la aceasta tema: "Cafeneaua nu trebuie privita ca o academie. Iata ce crede Edmind Wengraf, un critic acerb atrage atentia asupra rapiditatii cu care se citesc ziarele - numai titlurile mari si articolele cu o întindere cât mai mica. E setea de cunoastere sa iei din cât mai multe. Concluzia lui este: "cafeneaua vieneza nu distruge inteligenta si cultura. Viata noastra literara zace neînsufletita în aceasta prapastie plina de ceata si fum"[111]. Autorul uita însa sa precizeze ca o serie întreaga de carti s-au scris în fumul din cafenele, iar cafeneaua genereaza dezvoltarea unui stil literar, si anume foiletonul. Este arta de a scrie inspirându-te din nimic, într-un stil subiectiv, un mestesug de descris sau definit fara sa produci tu însuti un foileton. Termenul a fost introdus la Paris în jurul anului 1800 de catre criticul Julien Louis Geoffroy pentru a desemna sectiunea inferioara, detasabila a primei pagini dintr-un ziar. Treptat sensul cuvântului de va schimba, ajungând sa însemne la Viena "un eseu conventional pe absolut orice tema, scris pentru a fi pe masura vervei si spiritului scânteietor al conversatiei"[112].

Un citat celebru al contelui - ministru de externe al Austro-Ungariei, Berchtold persifleaza intelectualitatea de cafenea, considerând-o ineficace politic: "la noi cine sa faca Revolutia: Herr Trotki de la Cafe central?" Razboiul avea sa-i raspunda la întrebare.

Sub conducerea lui Hermann Bahr va lua nastere un cerc ce se va numai Jung Wien (tânara Viena) a carei importanta pentru cultura austriaca este indiscutabila. Cercul reuneste scriitori precum Schnitzler, Hoffmansthal, Hoffman, Salten, Leopold von Adrian care se vor face treptat cunoscuti în peisajul austriac si european ca scriitori de valoare, inovatori ai domeniului în care s-au consacrat.

     

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CULTURA - sANSA RATATĂ A VIENEI

"Strazile Vienei sunt pavate cu cultura,

cele ale celorlalte orase cu asfalt"

Karl Kraus

Critic acerb al mastii societatii vieneze, Kraus nu uita sa remarce rolul culturii în viata vieneza si sa prevada ca spiritul Austriei va dainui prin cultura sa, mai importanta decât o efemera constructie politica. Cultura vieneza nu a aparut din senin. O întreaga epoca îi semnala aparitia. Înca de la începuturile domniei Mariei Tereza, continuând cu epoca lui Franz Joseph si apoi cu Biedermeier - epoci de înflorire culturala -  muzica, teatrul, literatura etc. au cunoscut o dezvoltare rapida.

Urmarind firul cronologic al desfasurarii evenimentelor, Stephan Zweig, printre altii, observa rolul decisiv pe care l-a jucat slabirea autoritatii politice a Imperiului în dezvoltarea fara precedent al culturii. Ultimul mare succes politico-militar al Austriei a fost probabil razboiul din 1815. De atunci, Austria a fost mai degraba într-un declin politico-militar. De aceea "mândria nationala îsi cauta cu maxima intensitate compensarea într-o suprematie culturala"[113]. Aceasta va surveni treptat, transformând Viena într-un "un oras îndragostit de viata, caci ce înseamna cultura altceva decât arta de a ademeni materiei grosiere a vietii ce are ea mai fin, mai delicat si mai subtil? A face muzica, a dansa, a juca teatru, a conersa, a avea o conduita amabila si de bun gust aveau aici valoarea unei arte deosebite".[114]

Cum este si normal, în lipsa succeselor politico-militare, opinia publica este mult mai concentrata asupra vietii personale a vedetelor de la teatru sau de la opera. Teatru este fara îndoiala campionul suprem: artistul de la Burgtheatre era "un model în privinta modului de a te îmbraca, de a pasi într-un salon, de a conversa, de-a alege cuvintele care cadrau cu pozitia unui om de bun-gust sau de-a le evita pe cele care nu corespundeau acestei cerinte, scena nu era pur si simplu un loc de amuzament, ci ghidul vorbit si interpretat al bunelor maniere, al exprimarii corecte, si un nimb de respectabilitate aurolea pâna si lucrurile care aveau o cât de vaga legatura cu teatrul imperial"[115].

 Din pacate teatrul atât de iubit de Zweig nu este schitat în acelasi culori la o privire mai atenta. Facând parte din marea burghezie, Zweig îsi permitea sa îsi petreaca timpul urmarind cele mai noi piese. Însa teatrul vienez îsi pierduse publicul din cauza preturilor prea mari pe care le practica, iar lumea vine la teatru mai mult ca sa fie vazuta decât ca sa vada. Nici pomeneala de un public cult asa cum descrie Zweig: "la Opera, la Burgtheater, nimic nu se trecea cu vederea; orice nota falsa era imediat observata, orice intrare incorecta, orice simplificare era cenzurata si acest control se exercita nu numai la premiere de catre criticii de profesie, ci zi de zi de catre întreaga opinie publica, cu auzul ei treaz si rafinat printr-o permanenta cântarire a valorilor.[116] Nici viata putin mistificata a vedetelor de teatru nu trece unei analize mai profunde.  De multe ori, actritele sunt întretinute de catre ofiteri cu stare materiala, carora le devin amante. În general, actorii sunt prost platiti, nevoiti sa lucreze ore în sir, aflati la mâna directorilor de teatru. Una peste alta, teatrul sub conducerea lui Max Brunkhardt are doar un singur rival de neîntrecut: Parisul.

 Acelasi Zweig surprinde excelent spiritul care îi cuprinde pe tineri, elevi sau studenti, un spirit apolitic prin excelenta: "Noi tinerii, prinsi cu totul în mrejele ambitiilor literare, nu prea sesizam aceste schimbari grele de consecinte din patria noastra: pe noi ne interesau numai cartile si tablourile. Nu acordam nici cea mai mica atentie problemelor politice si sociale: ce importanta aveau pentru noi aceste certuri meschine? Orasul era cuprins de febra alegerilor, iar noi mergeam la biblioteca. Masele se puneau în miscare, iar noi scriam si comentam poezii".[117]

În muzica erau noi ritmuri si tonalitati, în literatura se afirmau noi curente, arhitectura devenea mai simpla iar pictura era în mâna celor mai îndraznete încercari expresioniste.  Desi prezinta Viena în mod idilic, multumit de acea societate stabila, Zweig contribuie din plin la caderea ei. Înca o ipoteza care prezinta decaderea ca venind din interior: "Veche, idilica ordine se vedea brusc periclitata, normele ei pâna atunci infailibile, referitoare la frumosul estetic se vedeau puse sub semnul întrebarii, si în timp ce criticii oficiali de la ziarele noastre burgheze "serioase" se îngrozeau de experimentele adesea hazardate si cautau sa descurajeze irezistibilul curent cu anateme ca "decadent" sau "anarhic", noi tinerii ne aruncam fanatici acolo unde vâltoarea spumega mai cu furie".[118]

Cate Viene sunt de fapt? Este întrebarea pe care o punem când încercam sa privim dincolo de masca oficiala. Este Viena muncitorilor, a intelectualilor a politicienilor, artistilor sau numai a arhitectilor. si daca da, în ce masura pentru fiecare dintre ei? Este ea traditionala sau moderna? Compozitiile lui Bruckner sunt ridiculizate, arhitectura lui Otto Wagner este considerata extravaganta, Klimt este nevoit sa îsi retraga picturile de la Universitate, petitiile publice considerându-le nedemne de renumele Universitatii, iar Municipalitatea nu îl sprijina pe Loos. Concertele lui Schönberg sunt întrerupte, schitele lui Egon Schiele sunt ostracizate, iar Freud este acuzat de lipsa de moralitate.

"Acestea nu puteau fi întâmplatoare. Traiam într-o atmosfera deosebit de propice, conditionata de humusul artistic al orasului, de acel timp apolitic, de constelatia în ascensiune a noii orientari literare si spirituale de la sfârsitul secolului care se alia în noi organic cu vointa imanenta de a produce ceva, lucru care, de altfel, tine aproape cu necesitate de aceasta etapa a vietii".[119]

Mitul Vienei persista: chiar si membrii clasei de mijloc îsi petreceau timpul la opereta sau la teatru, ascultând Strauss, dansând si cântând în timp ce Imperiul se prabusea. Este usor de imaginat de ce cafenelele, restaurantele erau loc de promenada a acestor persoane din clasa de mijloc. Ele ofereau conditii mult mai confortabile decât acelea din propriile lor apartamente suprapopulate. "Un vienez fara simt artistic si fara cultul formei era de neconceput în asa-zisa societate buna, dar chiar si cetateanul cel mai umil, pe treptele cele mai de jos ale societatii, dobândea de la peisaj, de la sfera senina a omenescului, un anumit instinct al frumosului; nu exista vienez adevarat fara aceasta dragoste de cultura, fara acest simt iscoditor si în acelasi timp receptiv fata de aceasta bagatela a vietii".[120] 

 

1. scoala

Unul dintre factorii care contribuie la dezvoltarea culturii si educatiei este scoala. Reformele contelui Thun din anii 50 dezvolta un sistem modern. Cele mai bune Universitati din Imperiu se întâlnesc la Viena, Praga, Budapesta sau Graz care însa nu vor reprezenta, asa cum ne-am fi asteptat, promotorul exploziei culturale. Majoritatea scriitorilor din epoca critica sistemul educational austriac, generator de frustrari, santaje, abateri sexuale, etc. iar realitatea absurda a lui este reflectat cel mai bine în "Ratacirile elevului Törless," primul roman al lui Robert Musil. Viata de la scoala Militara la care este trimis Törless, personajul principal al cartii demonstreaza mai degraba ca  sistemul educational împiedica pe elev sa afle adevarul decât sa îl descopere. Elevul nu e sprijinit de nimeni. "scoala e responsabila de o anumita lipsa de întelegere pentru nevoile reale, sufletesti în primul rând ale tineretului, între acesta si adulti sapându-se un hotar pe care înfloreste adversitatea. [121].

Concluzia care se desprinde din roman este ca scoala înveti doar sa te lupti. Cei doi eroi negativi din "Ratacirile elevului Törless,"  Reiting  si Beineberg reprezinta prototipul pentru ceea ce va deveni ulterior tipul nazistului. Ultima batalie pe care Törless o da cu scoala  e pierduta, profesorii înghitind minciunile celor doi dar nu si "enigma lui Törless". Sistemul de instructie publica, ca si educatia primita de acasa erau preocupate mai întâi sa îi faca pe copii constienti de pozitia importanta pe care o au, cât de mult au de datorat parintilor pentru aceasta, cât de mult înseamna profesorul care vorbeste de la catedra. Toate acestea aveau menirea de a supune mai întâi spiritul tânarului, de a îl învata ce înseamna obedienta. Pe fondul lipsei de interes fata de scoala, apar noi ispite pentru tinerii elevi si studenti: Teatrul, Opera, bibliotecile, librariile etc. În timp ce profesorii predau lectii plictisitoare, elevii citesc pe sub banci operele lui Nietzsche sau Kirkegaard.

scoala este corvoada fiecarui elev sau student, înca din clasele primare pâna la Universitate. Desi oras al culturii, nimeni nu suporta scoala, Zweig marturisind ca a fost cea mai fericita zi din viata sa atunci când a închis portile scolii pentru ultima data. si totusi, de ce acest contrast uluitor? Contesta faptul ca este nevoit sa învete printre altele franceza, engleza, italiana, graca si latina, însa acestea nu fac cumva parte tocmai din ceea ce însemna  în mod normal "cultura"? E lumea conservativa, fara comunicare elev-profesor, acesta din urma mereu atent la greselile pe care elevii le fac.

Totusi, asezate în contextul societatii vieneze, trasaturile sistemului de instructie publica se împletesc cu mentalitatile dominante: burghezia nu avea interesul sa promoveze tânarul, din contra, modelul de urmat este cel al omului matur, respectabil. Tânarul nu are loc înca în societatea respectabila.

 

2.         Arhitectura

"Nu trebuie acordata vreo importanta deosebita numelui orasului. Ca toate orasele mari, el consta din neregularitati, schimbari, deplasari alunecoase, pierderi de ritm, ciocniri de lucruri si împrejurari, cu puncte de tacere între ele, din strazi pavate si nepavate, dintr-o mare pulsatie ritmica si din vesnica discordie si dislocarea oricaror ritmuri opuse si semana în totul unui fluid fierbând în clocote aflat într-un recipient alcatuit din materialul durabil al caselor, legilor, ordonantelor si traditiilor istorice".[122]

Scurta caracterizare a lui Robert Musil prezinta câteva trasaturi ale ritmului dintr-un mare oras, un ritm care depinde de auspiciile sub care s-a dezvoltat, atât politice cât si istorice. Voi trata în cele ce urmeaza câteva trasaturi ale arhitecturii vieneze de la cumpana veacurilor XIX - XX, dominata de o situatie contrastanta: apelul atât la modern cât si la traditional se împletesc deopotriva pentru a continua paradoxul vienez, prezent si în alte domenii precum politica, armata sau societatea. Exista fara îndoiala în arta vieneza o înclinatie spre fast, spre stilul pompos: nu putem sa nu ne imaginam o legatura între fatadele opulente de pe marile bulevarde si uniformele ofiterilor sau galantele costume ale clasei de sus a societatii vieneze. si asa cum Karl Kraus, celebrul jurnalist de la acea vreme, încerca sa redea puritatea mediului lingvistic al omului prin eliminarea tuturor pretentiilor estetice din proza descriptiva, la fel se va gasi în domeniul arhitecturii un Adolf Loos care încearca sa purifice mediul vizibil din oras de ornamentele nefolositoare, sa separe arhitectura de arta. Locuinta, îmbracamintea, mobilierul, toate tind sa se departeze de tendintele artistice, optând într-o forma sau alta spre gradul de utilitate.

Imaginea unei cladiri este data de fatada sa, de ceea ce se vede. Tindem sa recunoastem o cladire dupa trasaturile sale exterioare, legând în mintea noastra imaginea de ceea ce cladirea reprezinta si de ceea ce se afla în interiorul ei. Dificultatile lui Adolf Loos, despre care am amintit mai devreme, apar, asa cum vom vedea în relatia dintre imaginea cladirii si interior, între functionalitatea sa si felul în care arata. Nu numai asta, ci si limbajul. Iata o analiza a legaturii dintre arhitectura si limbaj, între exterior si interior: "Exteriorul, fatada, este ceea ce poate fi spus: limba sa ar trebui sa fie limba strazii, a pietei, a orasului. Dar casa nu este numai exprimabilul. Fara vreo legatura dialectica, exista si devine interior. Este inutil sa pretindem ca limbajul arhitectural este complet, ca si cuvântul ar fi definitiv. Cuvântul este fara putere de a masura exprimarea, sa prevada viitorul, sa reprezinte tonul si gesturile"[123]. În trezirea vechii capitale vine esenta metropolei, care întoarce pamântul în asfalt, pereti si caramizi care fara dubiu naste o provincie împrejurul sau numai  pentru a o devora ziua. Sunt locuri pentru passers-by si pentru monede: teatre, piete,arta, comert, cinema, metrou.        

 Putem afirma fara sa ne înselam ca o mare parte din locatarii de pe Ringstraße, marea burghezie în special, prefera de multe ori o casa cu o fatada stralucitoare unui confort interior periferic. Este lupta lui Loos sau Wagner în arhitectura, a lui Kraus în ceea ce tine de problemele lingvistice, a pictorilor ca Schiele, Kokoscka. Ornamentul arhitectural denota un nou motiv de cearta si de demascare a unui concept care nu are nimic de a face cu realitatea, ci din contra, pretuieste mai mult imaginea în schimbul unui pragmatism mai potrivit în vederea perpetuarii si adaptarii la circumstantele care vor urma sa vina. Loos descrie orasul ca unul al fatadelor artificiale, opulenta este mai importanta decât functionalitatea, grandoarea Burgtheatrului exprima triumful fatadei asuprea functionalitatii. E lupta lui Kraus împotriva panourilor publicitare care vor sa transforme omul în consumator.

Am tinut sa fac aceste mentiuni de la început pentru a preciza ca scopul capitolului nu este acela de a prezenta arhitectura vienza în detaliu, ci de a suprinde acest contrast între ornament si functionalism, între traditie si modernitate, între a fi si a deveni. Sa începem, asadar, cu începuturile arhitecturii moderne austriece, la jumatatea secolului al XIX-lea. Fara îndoiala, cel mai amplu proces de edificare a Vienei a fost construirea Ringului, un bulevard de 9 kilometri lungime si 60 m latime care înconjoara Palatul Imperial si de prelungeste spre nordul orasului, pe care se afla situate 12 dintre cele mai importante cladiri de la acea vreme.

Însa, asa cum suntem obisnuiti, construirea sa începe cu un paradox. Ringul s-a construit pe un spatiul imens de care dispunea chiar în centrul Vienei datorat întârzierii demolarii zidurilor cetatii, care strajuiau Hofburgul, resedinta Imperiala. Am putea sa spunem ca Viena a avut noroc ca nu s-au darâmat acele ziduri mai devreme. Însa trebuie luat în considerare si factorul militar al construirii Ringului. Daca în 1848, armata a iesit înfrânta  din confruntarea cu liberalii revolutionari, în timpul disputei privitoare la darâmarea fortificatiilor, de aceasta data, Ringul a consemnat victoria ambelor tabere. Pe de o parte, liberalii aveau mâna libera la construirea cladirilor mult dorite, iar armata putea sa foloseasca amplul bulevard pentru "a asigura mobilitate maxima trupelor militare si a reduce la minimum posibilitatile de baricadare a eventualilor rebeli"[124]. La 20 decembrie 1857 Franz Joseph a declarat ca terenul este deschis proiectelor de arhitectura si s-a întocmit o Comisie de expansiune a Orasului care sa faca planurile si sa execute dezvoltarea orasului. Daca pâna la construirea Ringului, edificiile care dominau Viena erau Hofburgul (stil baroc), Catedrala Sfântul stefan si o serie de alte biserici, noua politica liberala încerca sa-si puna în valoare propriile conceptii care a avut câstig de cauza în acei ani.

Planurile de constructie a Ringstraße au fost câstigate de Ludwig Förster (1787-1863) în 1859 dupa ce Franz Joseph a dispus darâmarea zidurilor cetatii. Au fost construite 12 cladiri publice în stiluri diferite, largul bulevard parând mai degraba cu un muzeu în aer liber, un fidel pastrator al traditiei istorice. Pe de o parte, dorinta Vienei de a face apel la traditia antica sau renascentista exprima o eliberare fata de epoca de la jumatatea secolului XIX. Pe de alta parte, cantonarea în trecut, absenta unui stil propriu care sa decurga dintr-o dezvoltare culturala precedenta, austriaca si adoptarea stilurilor trecute denota o lipsa de imaginatie, o negare a noului, o privire îndreptata spre trecut. Ring atesta din plin faptul ca Austria înlocuise despotismul si religia cu constitutionalismul în politica si perspectiva laica în cultura, însa era totusi departe de a-si gasi un drum propriu. Construirea Ringului a însemnat triumful burgheziei asupra nobilimii.

O demonstreaza cladirile: Biserica Votiva  este construita în stil baroc,  Primaria tot în stil baroc (1873), Parlamentul în stil clasic - subliniind apelul la democratie, Universitatea în stil renascentist simbolizând victoria ratiunii asupra Bisericii - însusi arhitectul Ferstel a facut o vizita în Italia pentru a studia arhitectura Universitatilor din Padova, Bologna, Roma si Genova[125], Burgtheatre în acelasi stil baroc - o întoarcere la momentele de glorie din timpul Împaratesei Maria Theresa. Nici cele doua mari Muzee : de Istorie si de Istoria Naturala nu au înclinatii moderne.

Printre arhitectii care au avut cel mai mult de lucrat se numara arhitectul danez Theophil Hansen ce pe lânga cladirea Parlamentului si alte 4 edificii: Societatea Muzicala, Academia de Arte frumoase, Casa de Schimb, scoala Evanghelica în zona Ringului sau Gottfried Semper (Burgtheatre). În fata Parlamentului (arhitect danezul Theophil Hansen) a fost ridicata statuia zeitei Atena, iar edificiul a fost împodobit cu dresorii de cai din Roma antica si cu figurile a 8 istorici ai Antichitatii. Mitul serveste mai bine în acest context liberalilor decât conservatorilor. Mai Bursa în stil renascentist. Opera îi are ca arhitecti pe August vin Siccardsburg si Eduard van der Nüll.

Pe lânga cladirile importante, putem observa prezenta unor  blocuri construite dupa model londonez, ansambluri arhitecturale a caror fatada este mai importanta decât confortul interior (locuinta propriu-zisa). Majoritatea acestor cladiri erau destinate chiriasilor. De obicei, o cladire consta în parterul unde se gasea magazinul, apartamentele proprietarului destinate atât familiei cât si angajatilor, acestea aflându-se la etajele superioare. 

O alta serie de cladiri, în afara celor publice, o reprezinta cladirile de locuinte, însa si în ceea ce le priveste, acestea îsi au originea în traditia palatelor, fiind dotate cu scari interioare grandioase, vestibule bogat ornamentate. Se observa de aici o apropiere între burghezie si aristocratie, masurabila nu numai în arhitectura (Împrumuturile burgheziei din arta aristocratica), ci si în termeni socio-economici. Aristocratia preia numeroase edificii, construite de catre si pentru burghezi, oferindu-le spre închiriere celor interesati. Ringul este destinat numai clasei care-si permite sa locuiasca acolo. Bineînteles aceasta este numeric foarte redusa. Însa era elita liberala: industriasii, rentierii, profesorii universitari atrasi de cladirile precum Parlamentul sau Universitatea care preferat acest Rathaus Quarter, un cartier aflat în spatele Parlamentului. Fatadele blocurilor de locuinte de pe Reichsratsstrasse, desi puternic armonizate între ele prin rusticitate, prin linia si proportionarea ferestrelor, pentru a obtine o înfatisare stradala omogena si un aliniament care sa îndrepte perspectiva asupra marilor edificii publice, Rathaus si Votivkirche. Însa eleganta acestui cartier este data de sentimentul de locuit pe care îl emana, datorat aglomerarii cladirilor si de lipsa pancartelor proeminente care dau mai degraba impresia de comercial decât de spatiu de locuit. Dupa Ring, procesul de mutare în suburbii,  încep sa se ridice vile si reapare dragostea pentru gradina. "Fiecare om trebuie sa aiba mica sa casa si propria lui gradina. Casele de închiriate sunt numai pentru activitati comerciale. În Anglia sunt cartiere complet comerciale si oamenii traiesc în cotage în afara orasului. Avea sa declare Adolf Loos".[126]

Interesant este de vazut si care este împartirea pe districte. Negustorii nu foarte  bogati, familiile cu cariere profesionale ocupau districtele 4-8 (Wieden, Margarethen, Mariahilfe, Josefstadt), academicienii si fizicienii locuiau în districtul 9 ( Alsergrund), în timp ce artistii prosperi, scriitorii si oficialitatile îsi construiau vile elegante în suburbii precum (Döbling si Hietzing) si în afara Vienei, lânga paduri. [127]. În restul Vienei se gaseau familii din clasa mijlocie (numeroase familii evreiesti), angajati sau cei care aveau o mica afacere. Oricum, masa proletariatului locuia în conditii rudimentare, multi într-un apartament, pentru a putea suporta cheltuielile de chirie si de întretinere.

Dezbaterea legata de Ringstrasse separa doua tabere, legate intrinsec de acelasi lucru: critica Ringului. Atât Camillo Sitte cât si Otto Wagner, cei mai de seama reprezentanti ale celor doua curente nu sunt multumiti de realitati, însa fiecare nu numai ca combate Ringul, ci îl combate si pe celalalt. Sa vedem despre ce este vorba întru-un oras care va demonstra ca traditia si inovatia nu pot trai una fara cealalta.

Nasterea modernismului a schimbat treptat conceptiile traditionale si în arhitectura, iar Camilo Sitte este unul dintre cei care vad în adoptarea modernismului drept o îndepartare de ideea de cetate, dominanta în Evul Mediu care vedea Piata si dezordinea strazilor drept o dovada a dezvoltarii umane a orasului. Aceasta nu trebuie lasata pe mâna inginerilor. Viziunea sa este îndreptata mai putin spre functionalism, cât spre a asigura un cadru romantic unde sa se desfasoare viata. Pentru el, arhitectura nu trebuie sa se ocupe de fluidizare sau de comert ci doar de problema estetica. Ca spatiu închis si ocrotitor, piata publica exprimase în trecut imaginea idealului de comunitate. Plasat la locul potrivit, acest gen de spatiuar fi putut fi risipi blestemul singuratatii citadine care apasa sufletul omului modern si ar putea alunga spaima acestuia de a se pierde în tumultul si imensul gol al orasului.[128]

Critica lui Sitte se îndreapta catre functionalismul cladirilor care sunt separate de bulevarde largi si Piete întinse, facând din prezenta omului un fapt neimportant: "pentru a-si atinge scopul, artistului îi sunt suficiente câteva piete si strazi principale, restul putând fi abandonat fara remuscari traficului si exigentelor materiale ale vietii de zi cu zi. Marea masa a cladirilor poate fi consacrata activitatilor sociale, iar aici orasul se va arata îmbracat în haine de lucru. Cele câteva piete si strazi principale însa trebuie sa se prezinte în straie de duminica - spre mândria si bucuria locuitorilor, trezindu-le acestora un sentiment al apartenentei si facând sa încolteasca simtamintele nobile si marete în...cei tineri. Asa cel putin stateau lucrurile în vechile cetati".[129]

Nu de aceeasi parere este Otto Wagner (1841-1918) îndreptat clar spre functionalism si spre art nouveau. Deviza lui era Artis sola domina necessitas (necesitatea este singura stapâna a artei). "Rolul artei este de a înnobila rezultatele gândirii practice. Arta are menirea de a adapta chipul orasului la noua înfatisare a omului modern, dovedindu-se a fi un spirit nu numai antihistoricist". Marturie sta una dintre cladirile sale cele mai cunoscute si mai criticate: Steinhof (anexa 14).   

În 1889 Wagner declara ca arta "trebuie legata cu aspiratiile practice ale zilelor noastre". Ceva nepractic nu poate fi frumos, si în sprijinul acestei idei, inginerul trebuie sa se ocupe, nu arhitectul. Wagner îsi va dedica munca nu numai construirii cladirilor, ci va începe proiectul de amenajare a Dunarii si a planului de transport urban. Întreaga carte este conceputa în jurul unei singure idei: "acela ca întregul fundament al viziunii arhitecturale prevalente în zilele noastre trebuie înlocuit cu convingerea ca singurul punct de pornire al creatiei artistice este viata omului modern"[130].

Fatada este cea asupra careia Wagner intervine, schimbând orientarea verticala spre una orizontala, prin adaugarea unor linii paralele cu strada, marcând astfel o legatura intrinseca între strada si interior. Fondul interior este de asemenea mai plin de viata si mai în conformitate cu necesitatea decât cu arta. Legatura cu noul stil utilitarist va fi facuta de catre noile materiale de constructii precum fierul, utilizat din ce în ce mai mult în special la construirea garilor. Într-adevar, proiectul de retea feroviara a Vienei este opera lui Wagner, iar folosirea excesiva a fierului ca material de prima folosinta în constructia cailor s-a extins si asupra elementelor adiacente: gari, peroane etc.

Reteaua de cale ferata aluat locul Ringului, asa cum si acesta la locul lui, luase locul Pietei Publice. Nu vrea sa viziteze Italia, spunând ca nu are ce sa vada acolo. Trei atribute gaseste Carl Schorscke la opera lui Wagner: primul: stilul anti-istoricist îmbinat cu conceptia modernista, al doilea folosirea materialelor de constructie noi precum fierul si betonul si al treilea functionalitatea care da forma conceptului.

Se mai face remarcat printr-un lucru, si anume. Daca la început doreste functionalitate cladirilor de birouri care au functie economica, aceasta simplitate austera se va rasfrânge si asupra blocurilor de locuit: ele indica totodata, în contrast cu apartamentele de pe Ringstrsße, unde diferentierea pe verticala nu este decât reflexia exterioara a statutului economic diferit al locatarilor, egalitatea celor care ocupau aceste spatii.[131] Despre casele lui Wagner, Schorscke noteaza: "Asezarea fireasca a caselor în linie dreapta dadea nastere unor suprafete plane, continue, care flancau strada". Având aceeasi înaltime si fiind lipsite de orice elemente decorative care ar fi bruiat uniformitatea suprafetelor, casele erau cele care împrumutau de aceasta data strazii un aer monumental. Fatada neteda, liniara a blocului de locuinte oferea de altfel si un avantaj psihologic. Ea accentua traiectoria strazii, atât de importanta, dupa cum s-a vazut, pentru directionarea si orientarea înspre un anumit punct de interes. În cele din urma, urbanistul-artist reuseste sa investeasca strada nu doar cu aceasta functie de directionare, ci cu monumentalitate - întrerupându-i ici-colo ritmul prin intercalarea unor elemente de interes arhitectonic desavârsite în maniera baroca: piete regulate, edificii publice sau monumente din piatra. Aceste întreruperi în ritmul strazii, cum le numea Wagner, nu erau menite, ca la Sitte, sa opreasca trecatorul si sa-l invite înauntru, cu mai degraba sa-l impulsioneze sa-si continue drumul de-a lungul strazii.

Va veti întreba probabil unde se afla paradoxul în aceasta explicatie la urma urmei clara. Pâna aici este doar o diferenta de idei, nu un paradox. Fiecare artist are viziunea lui, iar confruntarea nu este un paradox. Acesta apare doar la sfârsitul vietii celor doi rivali, când pusi în fata realizarii unui muzeu de istoria artei, conceptiile celor 2 se intersecteaza, paradoxal pentru a sprijini pâna la urma, fara sa doreasca acest lucru, ideea celuilalt: "În ciuda dorintei lui Wagner de a evita insularitatea viziunii arhitecturale a lui Sitte, constiinta tot mai acuta a înstrainarii artistului si a relativei sale neputinte de a modela lumea moderna, fie si urmarindu-i propriile principii utilitariste, îl determinara sa se întoarca spre trecutul pe care dorise sa îl lase în urma. Culmea ironiei este ca acest rationalist plin de încredere în viitor va fi constrâns de adevarul propriei sale devize - Artis sola domina necessitas- sa proiecteze totusi, în cele din urma, monumentul dedicat modelelor estetice ale "modernilor" ca un muzeu istoric. Wagner proiecta astfel, fara sa vrea, un fel de echivalent al "Turnului Olandezului" (nota mea- proiectul lui Sitte), plasat nu pe o plaja pustie, ci în centrul mult-iubitului sau oras natal - un muzeu pentru fantasmele ideale ale viitorului, ca un spectru al limbajelor arhitecturale ale Ringului, de a carui cultura hranita din umbrele trecutului încercase atâta timp sa se elibereze"[132]

Din acest conflict, câstig de cauza a avut pâna la urma stilul functional. Unii autori vad în asta " victoria biroului asupra casei"[133], însa nu as merge asa de departe cu aceasta afirmatie. Discipolul lui Wagner este Adolf Loos, german convertit la catolicism. Loos este cel mai strict dintre arhitecti:  "Orice lucru care serveste unui scop anume trebuie exclus din sfera artei...Va exista o arhittectura a timpurilor noastra numai atunci când sloganul amagitor al <artei aplicate> va fi izgonit din vocabularul popoarelor".[134] Casa lui Loos din Michael Platz: o casa care adaposteste un salon de moda pentru domni.vienezii o numesc în curând casa monstroasa si casa fara sprâncene

În Viena, societatea este în strânse legaturi cu arhitectura. Orasul era astfel împartit: Aristocratia traia în centru orasului (palate mai mult sau mai putin apropiate de palat, diplomatia în cel de-al treilea district, industriasii si negustorii în zona Ringului, clasele mijlocii în periferie iar proletariatul în suburbii[135]. Daca tot am amintit de Ring, trebuie mentionat ca arhitectura este una istoricista: clasic (Parlamentul), Renastere (Universitate), gotic (Primaria si Biserica Votiva). Este locul unde burghezia a înfrânt veche organizare aristocratica si si-a impus punctul de vedere.

Câteva consideratii ale lui Loos în legatura cu arta de a construi releva influenta pe care arhitectul a suferit-o la New York: "opera de arta este problema privata a artistului. Casa nu..." sau "Opera de arta nu are a da socoteala nimanui, casa-tuturor. Opera de arta vrea sa-i trezeasca pe oameni din starea lor de comoditate [sau suficienta]. Casa trebuie sa fie pusa în slujba confortului. Opera de arta e revolutionara, casa e conservatoare[136].

 Cladirile proiectate de Loos, precum cea de la Michael Plaze sau cea a lui Tristan Tzara de la Paris dau frâu liber functionalismului si neaga prezenta ornamentului în arhitectura urbanistica. Este cladirea cu fata goala, fara încarcaturile baroce sau renascentiste, în contrast si cu Ringstraße. Reprezinta omul pur, a carui individualitate este atât de puternica încât nu are nevoie sa si-o exprime prin vestimentatie. Lipsa ornamentelor este semnul fortei spirituale[137], nota acelasi Loos.

            Arhitectura a reprezentat în tot acest timp un punct forte al Capitalei. Indiferent de stilul adoptat, imaginea Vienei a ramas pâna astazi una de prim rang între orasele Europene, si numai.

3.     Între vals si "dance macabre" 

 

Anul 2005 Fara îndoiala, Viena trece drept capitala muzicii europene. În 2005, când Austria a avut presedintîa "" s-a declarat urgent Anul Mozart, si s-au alocat fonduri imense ptr organizarea de evenimente. O vizita la muzeul Mozart din Salzburg, amenajata în casa în care s-a nascut marele compozitor demonstreaza cât de mult înseamna muzica si tot ce tine de ea.

Muzica ocupa un capitol aparte. Poate nicaieri în Europa, dragostea pentru muzica nu a ocupat un loc atât de important ca în Viena în timpul epocii de care ne ocupam: tinerii erau încurajati sa faca studiile, erau invitati deseori duminica sa concerteze, sa dea dovada maiestriei lor. Aici s-a nascut primul curs de muzicologie din lume sub conducerea lui Eduard Hanslick (1825-1906).

Tot aici de înfiripa mitul ce defineste epoca: valsurile lui Strauss sau al lui Brahms definesc o stare de beatitudine care se pliaza perfect pe atmosfera orasului si în special a celei din cadrul balurilor.

Muzica epocii fin de siécle începe de la cvartetul care cânta pe strada, (Schrammelfreude-grupurile de muzicanti din 4 format din doi violonisti, un acordeonist si un chitarist des întâlniti chiar si în zilele noastre) pâna la dirijorul Operei din Viena. Din aceasta a doua categorie face parte si Gustav Mahler, dirijorul si compozitorul care a ocupat functia între 1897 -1907, considerat unul dintre cei mai performanti dirijori pe care i-a avut Opera vreodata.

Nascut evreu, Mahler va trece la catolicism în 1897 ca sa poata ocupa postul de director al Operei din Viena, dupa o activitate prodigioasa la Operele din  si Budapesta. Aceasta criza de identitate îl va marca permanent si va sta la baza nelinistirilor sale permanente. Mahler declara: "sunt de 3 ori lipsit de patrie. Ca boemian în Austria, ca austriac printre nemti si ca evreu în lumea întreaga. Pretutindeni intrus, niciodata bine venit"[138].

Dupa 10 ani la conducerea prestigioasei institutii este nevoit sa renunte datorita calomniilor care îi sunt aduse. Ia drumul Statelor Unite si va reveni doar pentru a muri în Viena. În SUA este primit cum se cuvine, prefigurând astfel o tendinta a intelighentiei austriece de a pleca din Austria, de a nega spatiul în care au trait si au creat, îndreptându-se spre un spatiu mult mai modern si mai primitor.

Gustav Mahler a fost mai degraba apreciat pentru calitatile sale de dirijor, mai putin pentru cele de compozitor. A lasat în urma 10 simfonii, dintre care ultima nu a fost terminata. Probabil cea mai reusita dintre toate este simfonia a II a în Do minor, Învierea. Voi insista  mai mult asupra ei, mai exact asupra temelor si motivelor care l-au determinat pe Mahler sa o scriu si în special asupra semnificatiei sale.  Am ales aceasta simfonie pentru ca o consider definitorie pentru starea se spirit a epocii. Este o simfonie care tradeaza o incertitudine evidenta, o întrebare care framânta multe minti în acea vreme. Defineste acel spirit dublu al Vinei, acea apocalipsa vesela (Simfonia a II este un mars funerar în esenta), viata intersectata cu moartea.

 Simfonia este împaratita în 5 parti: prima reprezinta o înmormântare, dominata de întrebarea exista viata dupa moarte, a doua aminteste de clipele placute din timpul vietii, a treia priveste viata ca pe o activitate fara sens, în timp ce a patra vine sa completeze cea de-a treia masura, reprezentând dorinta de a se debara de viata fara sens. Ultima parte prezinta speranta în viata vesnica[139]. Versurile de la aceasta a 5a parte au fost luate din poemul Învierea de Fredrich Gottlieb Klopstock [140].

În 1884 Mahler a asistat la slujba de înmormântarea pianistului Hans von Bulow de la Opera din Hamburg (unde Mahler fusese dirijor) si a ascultat un cor de baieti cântând pe versurile poetului Klopstock ( "Vei învia, vei învia, praful meu muritor, dupa o scurta pauza! - Auferseth'n, ja aufersteh'n wirst du, mein Staub, nach kurzer Ruh")  si a realizat ca aceasta va fi tema urmatoarei sale simfonii.

Conform lui Bruno Walter, prieten apropiat al lui Mahler, ziua în care a fost prezentata simfonia (13 decembrie 1895) "a devenit o zi hotarâtoare pentru compozitorul Mahler. Lucrarea despre care el însusi scrie: "Esti doborât cu lovituri de maciuca iar apoi ridicat pe aripi de înger spre cele mai înalte culmi", a avut asupra publicului un efect coplesitor, executia fiind - cel putin asa o pastrez în amintire-minunata. si acum mai simt încordarea paralizanta cu care publicul asculta, dupa imaginile apocaliptice ale ultimei parti, misteriosul cântec al pasarilor alaturat marelui apel, precum si profunda impresie stârnita de intrarea corului. Desigur ca  si atunci exista adversitate, neîntelegere, subapreciere si batjocura. Totusi, impresia lasata de maretia si originalitatea lucrarii, de forta gândirii mahleriene, a fost atât de adânca, încât de la aceasta zi se poate data ascensiunea compozitorului"[141]

Printre cei care l-au influentat pe Mahler se numara Dostoievski si Frederich Niezsche. În legatura cu primul, Mahler a apreciat activitatea lui Dostoievski, aparator al categoriilor sarace ale societati. De multe ori, Mahler afirma: cum pot sa fiu eu fericit când stiu ca pe lume se afla atâtia care sunt nefericiti? O dovada: "Cu prilejul celei de-a doua întoarceri din America, întretinându-se cu Schönberg si câtiva elevi ai acestuia, constata ca printre tinerii compozitori Dostoievski este foarte putin cunoscut. Mirat si intrigat el i se adresa pe ton ridicat lui Schönberg: "Ce-i asta, Schönberg? Convinge-i pe elevii dumitale sa-l citeasca pe Dostoievski. E mai important decât contrapunctul".[142]

Al doilea model de inspiratie a fost fara îndoiala Frederich Nietzsche. Simbolurile sunt folosite de Nietzsche în Nasterea tragediei: "Instrumentul cântaretei este acela al lui Apollo- titera, dar întelesurile cântecului sau sunt dionisiace. Pe mormântul de piatra masiva din spatele ei se afla doua figuri: una este Silerius, tovarasul lui Dionysos, pe care Nietzsche în numea " un simbol al atotputerniciei sexuale" a naturii si tovaras al suferintei zeului". Celalat este Sfinxul, care-si devora proprii copii, personificare a continuitatii metamorfice între animal si om, a terorii si frumusetii feminine" [143]

Tema legata de posibilitatea omului de a se îmbunatati, de a se ridica la un nivel superior a fost amplu exploatata de Mahler. În piesa, chemarea rândunicii auzita dupa chemarea este cântata de catre trompeta (Acelasi sunet este ascultat in cea de-a 4a masura din simfonia a 3a, în timp ce în "Asa graita Zarathustra" sunetul anunta miezul noptii si apoi revelatia lui Zarathustra venita cu o ora înainte de ivirea zorilor"[144].

Sentimentele lui Mahler de la sfârsitul simfoniei a doua, ( "with the wings that I won in the passionate strivings of love I shall fly To the light to which no sight has üpenetrated' and ,'you will arise from the dead; MY heart, in an instant! What you have conquered Will bear u to God" - cu  aripile cu care am câstigat dragostea voi zbura spre lumina unde nicio privire a intrat si voi învia din morti: inima mea într-o clipa - ceea ce ai câstigat te va înalta la Dumnezeu") demonstreaza o influenta nietzscheniana, combinata cu elemente crestine.

Compozitorul are parte si de destule critici, unele dure precum cele ale lui Romain Rolland : "compozitorul nu reuseste niciodata sa se exprime într-un mod sincer si personal; muzica sa tinteste spre colosal si de cele mai multe ori este goala, întâlnesti pretutindeni un amestec de rigoare pedanta si incoerenta"[145], însa nu acestea vor fi cele care îl vor determina sa paraseasca postul de director al Operei, fapt ce se va petrece în 1907.

Viena se mândreste în aceasta perioada cu nume precum Arnold Schönberg, Hugo Wolf sau Anton Bruckner, inovatori de seama, în special primul datorita folosirii gamei de 12 sunete (muzica dodecafonica) si cu reputatia incontestabila de "orasul valsului"

4.     Nietzsche. Problema adevarului si influenta asupra epocii.

Concluzii

Atât în primul capitol, ca si pe parcursul lucrarii am facut numeroase trimiteri la opera lui Nietzsche, celebrul filosof german jucând un rol esential pentru viata intelectuala vieneza. De aceea am sa trag concluziile ghidat de catre filosoful german. Am amintit pe scurt despre influenta asupra lui Musil, Wittgenstein sau Mahler. Vom vorbi si despre cea asupra lui Klimt în ultimul subcapitol. În operele lui Nietzsche întâlnim o implicare în domenii diferite precum muzica, filosofia sau istoria, însa una dintre cele mai întâlnite si discutate teme este cea care abordeaza problema adevarului si a falsului, a imposibilitatii de a discerne "dincolo de bine si de rau", a identitatii ascunse. Acestea sunt si temele la care ma voi opri, întâlnite în lucrari precum "Cazul Wagner", "Asa graita Zarathustra", "A doua consideratie inoportuna", "Dincolo de bine si de rau".

Conform lui Karl Löwith, importanta lui Nietzsche ca si critic al epocii a fost la fel de cruciala ca cea a lui Rousseau în secolul al XVIII -lea , o opinie împartasita si de Thomas Mann sau de catre alti contemporani. Dupa cum am mentionat în capitolul introductiv, aproape ca nu exista intelectual de prim rang care sa nu îl fi citit pe Nietzsche. De ce este atât de citit Nietzsche si de ce folosesc pe Nietzsche drept o oglinda în care sa se reflecte nu numai opera scriitorilor, ci întreaga societate? Care este scopul adevarului? Acela de a ajunge la cunostinte, ceea ce este o unitate doar cu numele.

Un capitol întreg din " A doua consideratie inoportuna" e destinat explicarii contrastului dintre interior si exterior, dintre masca si adevar. Exagerarea acestui exterior duce, în opinia lui Nietzsche, la o serie de nepotriviri care primejduiesc atât individul, cât si colectivitatea. Astfel, o epoca poate sa îsi imagineze ca este superioara alteia, împiedicând astfel individul sa ajunga la adevarata maturitate. Aceeasi exagerare duce la o stare de ironie de sine si de cinism conducând epoca la o stare de pragmatism de unde numai cei cu spirit practic au iesire. Toate aceste simptome au fost evidentiate pe rând de-a lungul lucrarii. Fortat de societate, individul îsi pune o masca a ratiunii (omul savant - cultivat) si-si pierde astfel instinctul. Individul de fapt se pierde pe sine, se retrage în interiorul fiintei sale si ezita. Mesajul lui Nietzsche (prefigureaza pe cel al lui Kraus) este simplu de scoatere a mastii, de întrebare curajoasa, cine e dincolo de masca? Continuând, filosoful constata disparitia personalitatii si aparitia unor oameni falsi, înfasurati în propria lor frica. Omul este liber în conditiile în care-si exercita vointa. Din nou apare  discutia despre vointa, un subiect preferat de catre Nietzsche. Accepta ca este o parte a decadentei, si nu are ce face. Simptomul decadentei? Lipsa de încredere în instincte.

Critica lui Nietzsche este una generala si aceasta demascare a acelei societatii ridica numeroase semne de întrebare în privinta individualizarii Vienei ca oras al mastii sociale. Fenomenul este larg raspândit si nu tine de vreo orânduire cronologica sau nationala. De aceea, una dintre concluziile care se desprind din acest studiu este fenomenul mastii sociale nu trebuie restrâns numai la locatia si la epoca aleasa.

 O a doua concluzie care se reiese din studiu de fata este legata de identitatea austriaca. Daca în problema mastii sociale, particularitatile vieneze nu se deosebesc, de exemplu de cele germane (conform lui Nietzsche), în ceea ce priveste identitatea austriaca, lucrurile sunt ceva mai complicate. Incertitudinea legata de tipul de nationalism ales (fie cel francez care îi accepta pe toti locuitori Frantei -si nu numai - drept francez, fie cel german, bazat pe legaturile de sânge) duce la o adevarata criza identitara a Imperiului care îi va aduce prabusirea. Un domeniu care aduce satisfactii reale este cel cultural, din pacate nesprijinit îndeajuns. Concluzia: una dintre posibilitatile Austriei de a se reforma pasnic a fost înlaturata din start.

Paradoxul vienez se întâlneste în toate domeniile: de la arhitectura la jurnalism, de la muzica si pictura la politica si armata si genereaza dispute aprige. Omul fara însusiri, adica austriacul de la 1900 este la urma urmei un cetatean universal, multe din "însusirile" sale întâlnindu-se si în literatura engleza sau germana din epoca.

Caracteristice care îl fac om fara însusiri, adica scepticismul si cautarea unei noi moralitati aduc aminte de Nietzsche. Nietzsche prezice imoralistul care întelege, decât condamna si omul fara însusiri al lui Musil cauta sa înteleaga, spre exemplu, crima lui Moosbrugger.

"Nu se poate trage o linie clara între moralitate si imoralitate în viata, asa ca în arta justificarea a disparut"[146], concluzioneaza Nietzsche si ne permite sa ne îndreptam spre ultimul subcapitol din lucrarea de fata, cel legat de Gustav Klimt, cu care am început studiul.

2.     Pictura si începutul expresionismului

 

 

Nu am ales întâmplator începutul acestui studiu legat de Viena la cumpana veacurilor cu o trimitere la Gustav Klimt, a carui celebritate depaseste granitele Austriei sau ale Europei. Cum a ajuns Gustav Klimt sa însemne atât de mult pentru pictura mondiala? Fara îndoiala este meritul sau incontestabil, având un talent urias dublat de o puterea de munca apreciabila. Nu ma voi îndrepta spre analiza vietii sau a picturilor sale în deplinatatea lor. Ţin, în schimb, sa redau atmosfera în care a trait si a lucrat Klimt si influenta pe care aceasta a avut-o asupra sa. O idee despre aceasta atmosfera este redata de catre Zweig: "Austriacul iubitor de arta gaseste si în acest haos lucruri care sa îl întretina. Lipsa banilor are si efecte bune: noi în Austria niciodata nu am iubit arta mai mult ca în acei ani de haos, pentru ca, vazându-ne tradati de bani, simteam ca numai valoarea creatiei umane este cu adevarat durabila".[147]

Cum am subliniat si în capitolele precedente, amestecul de traditionalism si modernism, criza identitatii prin care trece Imperiul, bogatele influente franceze din cultura austriaca sau începuturile celor mai îndraznete experimente se regasesc si în domeniul artelor. Atmosfera de beatitudine, de nepasare, de experiment sau pur si simplu de negare se preteaza cel mai bine în domeniul artistic.

Lupta de democratizare a maselor se duce pe un tarâm pâna atunci exclus claselor de jos. Accesul la cultura era apanajul elitei aristocratice si intelectuale si nicidecum al taranimii sau muncitorimii. Însa, ceea ce îsi propun noi lideri ai generatiei aristocratizarea maselor prin cultura. O spune chiar Bahr, teoreticianul Jung Viena: "aceasta e sarcina noastra: sa amelioram bunastarea estetica generala a sarmanei noastre patrii. Epocile înfloritoare se disting prin frumusetea vietii: iata ce am vrea sa realizam [...] nu ne intereseaza ca prietenii mei nu picteaza Gioconde si nu scriu nici un Hamlet, daca ei contribuie la faptul ca oamenii vor trai mai bine peste vreo 50 de ani [...] ca femeilor vor surâde mai gratios! si ce daca oamenii râd azi de mine? Procedând astfel, vom realiza ceva cu mult mai important decât arta: vom pune bazele unei culturi"[148]. Se simte asadar, în discursul sau, o trimitere la lipsa de cultura pe care o au austriecii. Nu este vorba de cultura traditionala, de care societatea austriaca nu duce lipsa (vezi josefinismul sau Biedemeier), ci noua cultura moderna, aflata si în mâna maselor.

Noua generatie de artisti, nemultmiti starea si de directia culturii austriece se vor asocia într-o grupare ce se va rupe de Uniunea Artistilor, punând astfel bazele "Secesiunii". Ce încearca sa formeze politica culturala? Sa procure liantul simbolic si discursul unitar în stare sa cimenteze relatiile într-un Imperiu unde traditiile artistice nationale nu fac decât sa întareasca tendintele centrifuge. Exista o legatura între identitatea artistica si cea supranationala?

În aceasta grupare se vor întâlni artisti precum Koloman Moser, Anton Stark,  Adolf Böhm sau Maximiliam Lenz, prezidati de însusi Gustav Klimt. Sediul noi grupari, o cladire modernista, a fost inaugurata de Franz Josef. Noua arta austriaca este prin definitie cosmopolita, opusa rationalismului si clasicismului. Îndemnul se afla pe frontispiciul cladirii Seccesiunii: Epocii arta sa, artei libertatea sa. Arta e chemata sa inventeze sufletul austriac, o încercare nereusita a politicului.

Gustav Klimt dupa ce termina studiile, având la baza o pregatire prealabila în atelierul tatalui gravor, Klimt ia parte la ultima faza a Ringului - Burgtheare si Muzeul de Istoria Artei, ca pictor si decorator. A început asadar în zona traditiei, pentru ca, începând cu 1897 sa se rupa de tendinta acceptata si sa se dedice artei noi, Jugendstil, conducând miscarea Seccesion.

Este preocupat de a gasi adevaratul chip al omului modern, ceea ce se gaseste în spatele mastii de istorism. "Repulsia fata de oprea sa fost data de contradictiile dintre perspectiva sa asupra lumii si întelegerea rationala a progresului si credinta în stiinta burgheziei"[149] nota ului dintre criticii sai.

Dar ce gasesti sfarâma mastile istorismului care ascund chipul omului modern. În primul numar al revistei Ver Sacrum este pictata "nada Veritas" cu oglinda goala. Este oglinda în care trebuie sa se vada omul modern în loc de interpelare a propriului eu, a dialogului introspectiv.

La Universitate trebuie sa execute 3 lucrari: Medicina, Filosofia si Jurisprudenta. Acesta este paradoxul sau. Tema principala a acestor picturi era triumful luminii asupra întunericului. Tabloul asupra caruia as vrea sa insist cel mai mult este Jurisprudenta, ultimul din seria celor dintre expuse de Klimt la Universitate. Din nefericite ca si celelalte 2, tabloul a ars în 1945 într-un incendiu la Palatul Immerdorf. Am ales acest tablou pentru a prezenta imaginea artistului în fata paradoxului. În centrul acestuia se poate observa un batrân cu capul plecat înconjurat de o caracatita. Deasupra stau cele trei figuri alegorice ale Adevarului, Justitiei si Lege. Cele 3 caractere sunt prezentate mai jos sub forma unor temniceri - acesta este mesajul. În loc sa restrânga aria cercetarii, încercarea de limitare a determinat o largire a analizei : am ajuns pâna la Eschil-Orestia, cu legenda sa: Atena construieste Aeropagul si Furiile devin patroanele. Apoi la face parti ale templului "Astfel, motivele si cultura celebreaza triumful împotriva instinctului si barbarismului. Klimt a inversat simbolismul, dându-le formelor puterea initiala înapoi si demonstrând ca legea nu a reusit sa stopeze violentele si cruditatea, ci doar le-a legitimat.[150] - aceasta este tema picturii lui Klimt. Ce se întâmpla cu omul? Nu e eliberat este sclav.

Klimt e pictorul care, ca Freud sau ca Nietzsche se angajase în cautarea modernitatii eliberatoare de conventiile burgheze clasice prin invocarea fortelor instinctuale adormite ale Greciei Antice- Dionysos, Hygea. Recursul la istorie este un fapt obisnuit la sfârsitul secolului al XIXlea, însa stilul lui Klimt nu poate fi considerat în nicun fel istoricist. Din contra, modernismul se naste din pensula sa si a unor discipoli precum Kokoschka sau Egon Schiele. Cum s-a ajuns aici? "Dezintegrarea cliseelor de valoare si  a perceptiilor a suscitat aparitia unor noi certitudini: proclamare experientei proprii ca singura sursa de cunoastere  a adevarului, apelul la instincte refulate, exaltarea creaturilor oprimate"[151]

Autoritatile sunt prinse pe picior gresit si nu îsi dau seama de imensul talent al noii generatii. Dupa conflictul de la Universitate, autoritatile mai fac o gafa, si anume excluderea lui Kokoshka de la scoala de Arte si Meserii dupa punerea în scena a lui "Asasin, speranta femeilor", opera lui Egon Shiele.

Se pot recunoaste câteva teme de inspiratie ale lui Klimt: Muzica, unul dintre tablourile din prima parte a activitatii sale pare inspirat din tema lui Nietzsche din "Asa grait-a Zarathustra", fara dubii, ideea cu cele 4 tablouri de la Universitate provine din Renasterea Italiana (Rafael). Schorscke afirma ca nu exista dovada a vreunei influente directe a lui Mahler în opera lui Klimt. Înclin sa îi dau crezare, fiind acelasi caz cu sexualitatea. Este o problema "la moda".

Voi încheia cu un citat de-al lui Klimt, pe care vreau sa îl dau în întregime: "M-am saturat de cenzura! Ma voi ajuta singur de acum încolo. Vreau sa scap (I want to break free!). Vreau sa scap de toate aceste trivialitati laudative care îmi tin sus arta si sa îmi recâstig libertatea. Refuz tot ajutorul statului, nu îmi mai trebuie.. Mia presus de toate, vreau sa iau atitudine împotriva modului în care arta este tratata de catre statul austriac (cu asta am început cu asta termin) si de catre Ministerul Educatiei. De fiecare data când apare câte un artist genial este atacat. Singurul lucru care este protejat este sunt falsitatea si copiatul. Multe lucruri s-au întâmplat unor artisti seriosi pe care nu vreau sa îi enumar acu, dar am sa o fac vreodata. Într-o zi voi vorbi în public despre ei si voi clarifica problema. Statul nu ar trebui sa îsî exercite controlul dictatorial asupra expozitiilor si manifestarilor artistice. Ar trebui sa îsi reduca rolul la acela de mediator si agent comercial si ar trebui sa lase initiativa artistica total în mâinile artistilor".[152]

Bibliografie

 

1.      Andriescu, Cornelia, Robert Musil si romanul modern, Editura Junimea, Iasi, 1982;

2.      Balan, George, Mahler, Editura Uniunii Compozitorilor din R. P. R;

3.      Idem, Acasa la Enescu, Editura Sport-Turism, 1977;

4.      Birx, Emil & Janik Allan, Kratives Milieu. Wien un 1900,  Ergebnisse eines Forschungsgespräches der Arbeitsgemeinschaft Wien um 1900, 1993, Wien;

5.      Bronner Eric, Wagner Peter, Vienna, the world of Yesterday, Humanity press, 1997;

6.      Cacciari, Massimo, Posthumous People. Vienna at the Turning Point; Klagenfurt 2000

7.      Chelcea, Septimiu, Cum sa redactam. O lucrare de licenta, o teza de doctorat, un articol stiintific în domeniul stiintelor socioumane, Bucuresti, comunicare.ro, 2005;

8.       Eco, Umberto, Cum scriem o lucrare de licenta, Editura Pontica, Constanta, 2000

9.      Fliedl, Gottfried, Gustav Klimt, 1862-1918. The World in female form, Taschen Verlag, 1997;

10.  Freud, Sigmund, Interpretarea Viselor, Maiastra, 1991;

11.  Idem, Viata mea si psihanaliza, Editura Excelsior, Timisoara, 2000

12.  Goimard, Jacques, Vienne au temps de Fracois- Joseph, 1970, Libraire Hachette;

13.  Hickmal, Hannah, Robert Musil & The Culture of Vienna, Croom Helm London&Sydney, 1984;

14.  Janick, Allan, Viena lui Wittgenstein, Editura Humanitas, Bucuresti, 1998;

15.  Johnston, William, Spirirul Vienei. O istorie intelectuala si sociala (1848-1938) Traducere Magda Teodorescu,Colectîa a Treia Europa, Polirom, 2000;

16.  Kirschner, Paul & Stillmark Alexander (editor), Between Time and Eternity, Rodopi, Amsterdam-Atlanta 1992;

17.  Kleist, Jürgen, Butterfield, Bruce, Fin de siecle, 19th and 20th century comparisons and perspectives, Peter Lang Publishing, Inc, New York, 1996;

18.  Lazar, Ioan, Nietzsche, Spectacolul paradoxului, Editura Felix Film, 2004;

19.   Hamann, Brigitte, Viena lui Hitler. Anii de ucenicie ai unui dictator (în româneste de Sanda Munteanu), Editura VIVALDI, Bucuresti 2000;

20.  May, Arthur, J. Monarhia Habsburgica, Editura ALL, 2002;

21.   Musil,Robert, Omul fǎrǎ însusiri, Editura Univers, 1995;

22.                          , Trei femei, Editura Univers 1970, Bucuresti;

23.                          , Ratacirile elevului Törless, Editura Canova, Iasi, 1992;

24.   Niederle, Muth (editor), Europa erlesen Vienna, Wieser Verlag, 2002, Klagenfurt;

25.  Nietzsche, Friedrich,  Asa grait-a Zarathustra, Editura Antet (traducere 1916);

26.   Nordau, Max, Degenerare, traducere din frantuzeste de R Vermont si H Streitmann. Volumul Întâiu, Fin de siecle - misticismul, Bucuresci, Editura Librariei Steinberg, 1894;

27.    Idem, Beyond good and evil, Internet, www.gutenberg.com ;

28.  Pollack. Michael, Viena, 1900. O identitate ranita, Editura Polirom,  Iasi,1998;

29.  Roth, Joseph, Marsul lui Radetzky, Editura pentru Literatura Universala, Bucuresti, 1966

30.  Idem, Cripta Habsburgilor, Editura pentru Literatura Universala, Bucuresti, 1966

31.  Salvan Florin, Salca Horia, Dr. Alexandru Vaida Voevod, europeanul. 1872-1920, Biblioteca Judeteana "G. Baritiu", Editura Transilvania Expres, Brasov, 2002

32.  Schorske, Karl, Vienna fin de siecle, Editura Polirom, 1998

33.  Schnitzler, Arthur, Drum deschis, Editura Facla, Timisoara 1986,

34.  Idem , Joc de cǎrti în zor, Editura Albatros, Bucuresti, 2002

35.  Idem, Cavalul Ciobanasului, Editura Minerva, Bucuresti, 1952

36.  Idem, Onoare patata, onoare spalata, Editura Adevarul, Bucuresti 192-

37.  Idem, Dansatoarea greaca, Editura Adevarul, 192-

38.  Idem, Scrisoarea din urma a lui Andreas Thamayer, Editura Adevarul, 192-

39.  Idem, Ursita baronului de Leisenbogh, Editura Adevarul, 192-

40.   Idem, Dr gräsler, mediuc balneolog, Ed Minerva, 1982

41.  Taylor, A.J.P, Monarhia Habsburgica, 1809-1918. O istorie a Imperiului Austriac si a Austro-Ungariei, Bucuresti, ALLFA, 2000

42.  Timms, Edward, Karl Kraus, apocalyptic satirist. Culture and catastrophe in Habsburg Vienna, Yale University Press, New Haven and London, 1986

43.   Thompson, Bruce, Schnitzler's Vienna. Image of a society, London and New York, 1990

44.  Toma, Doina, Tehnici de redactare a unui text, Brasov, 2001

45.  Wittgenstein, Ludwig, Tractatus Logico-Philosophicus, Routledge Classics, 1961

46.    Idem,       Însemnari postume, Humanitas 1995

47.   Zweig, Stephan, Lumea de ieri, Editura Univers, 1988, Bucuresti

48.              Idem,    Secret arzator, Editura pentru Literatura universala, Bucuresti, 1966

49.              Idem, Guvernanta;

50.              Idem, Noaptea Fantastica;

51.              Idem, Scrisoarea unei necunoscute;

52.               Idem, Amoc;

53.              Idem, Ulita sub clar de luna;

54.              Idem, Douazecisipatru de ore din viata unei femei;

55.              Idem, Mendel, omul cartilor;

56.              Idem, Asfiintitul unei inimi;

57.              Idem, Leporella;

58.              Idem, Colectia invizibila;

59.              Idem, sah.

Bibliografie viitoare

1.      Vasili Comte, La societe de Vienne, Paris Nuvelle Ruvue. 1885

2.      Peter Altenberg, Extracte des lebens, Wien, Löcker, Fischer 1987

3.      Hugo von Hofmannsthal, Der Tod des Tizian, Leipzig, Insel Verlag, 1982

4.      Karl Kraus, Die Letzen Tage des Menscheit, Deutscher Taschenbuch Verlag, 1969

5.      Schnitzler, Arthur, Jugend in Wien, Fischer Taschenbuch, 1990



[1] www.dex-online.ro, accesat 03.06.2008

[2] Penguin Concise English Dictionary, 2001

[3] www.dex-online.ro, accesat 03.06.2008

[4] Thompson, Bruce, Schnitzler's Vienna. Image of a society, London and New York, 1990 p53

[5] Joseph Roth, Marsul lui Radetzky, Editura Universala, Bucuresti,1966, p16

[6] Robert Musil, Omul fara însusiri, Editura Universala, Bucuresti, 1995, p215

[7] AJP Taylor, Monarhia Habsburgica, O istorie a Imperiului Austriac si a Austro-Ungariei, Bucuresti, Editura ALLFA, 2000, p151

[8] Joseph Roth, Marsul lui Radetzky, Editura Universala, Bucuresti, 1995, p119

[9] Brigitte Hamann, Viena lui Hitler, Anii de ucenicie ai unui dictator (în româneste de Sanda Munteanu), Editura VIVALDI, Bucuresti 2000, p181

[10] Ibidem, pag 139

[11] Robert Musil, op cit, p54

[12] Ibidem, p54

[13] Ibidem, p55

[14] Ibidem, p 55

[15] Ibidem, p56

[16]  William Johnstone, Spritul Vienei. O istorie intelectuala si sociala (1848-1938) Traducere Magda Teodorescu, Colectia a Treia Europa, Polirom 2000 p143

[17] Arthur Schnitzler, Drum deschis, Editura Facla, Timisoara1996 p41

[18] Robert Musil, op cit, p 308

[19] Hannah Hinkmal, Robert Musil and the culture of  Vienna, Croom Helm London&Sydney, 1984

p 108

[20] Ulrich, în Robert Musil, op. cit. p173

[21] Cornelia Andriescu, Robert Musil si romanul modern, Editura Junimea, Iasi, 1982 p182

[22] Robert Musil, L´imposture (1919), versiunea franceza în Le Magazin Littéraire, 205. 1984, apud Pollack, Viena 1900, O identitate ranita, Editura Polirom, Iasi 1998, p28

[23] Michael Pollack, Viena 1900. O identitate ranita, Editura Polirom, Iasi 1998, p183

[24] Hugo von Hofmannsthal, Briefe, p253

[25] Zit. n. R Piepmeier: Modern, die Moderne, in : Historisches Wörterbuch der Philosophie, Basel - Stuttgart,  1984, s 59, pagina 35

[26] Stefan Zweig, Lumea de ieri, Editura Univers, 1988, p23

[27] Joseph Roth, Cripta Habsurgilor, Editura Universala, Bucuresti, 1966 p 48-49

[28] Idem, Marsul lui Radetzky, Editura Universala, Bucuresti, 1966 p232

[29] Ibidem, p193

[30] Joseph Roth, Cripta Habsburgilor...p42

[31] Ibidem, p55

[32] Joseph Roth, Marsul lui Radetzky...p129

[33] Stephan Zweig, op cit, p24

[34] Ibidem, p25

[35] Ibidem, p194

[36] Robert Musil, Omul fara însusiri, Editura Univers, Bucuresti 1995, p54

[37] Max Nordau, Degenerare, vol I, Fin de siecle - misticismul, traducere din frantuzeste de R Vermont si H Streitmann. Volumul Întâiu, Bucuresti, Editura librariei Steinberg, 1894, p9-10

[38] Ibidem, p12

[39] Ibidem, p12

[40] Ibidem, p18

[41] Ibidem, p18

[42] Ibidem, p19

[43] Bruce Thompson, op. cit, p 27

[44] Niederle A. Helmuth, Europe erlesen Vienna, Wieser Verlag, Klagenfurt, 2002 p16

[45] Pag 5. O fotografie actuala a celebrei cafenele este presenta în anexe.

[46]  William Johnstone, op. cit, p127

[47] Angela Brown, p25 în  Jürgen Kleist, Bruce Butterfield, Fin de siecle, 19th and 20th century comparisons and perspectives, Peter Lang Publishing, Inc, New York, 1996: "Cabret seems to capture the lightness and decadence of the fin de siecle spirit while revealing much about the population and mood of the period: an opulent, philistine bourgeoise, ignorant, impressionable working class, sexual liberation"

[48] Ibidem, Schönberg's 'Brettl- Lider', p43

[49] Dictionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, Bucuresti 1975, p651

[50] Dictionar de filozofie si logica, Editura Humanitas, editia a IIa, 1999, p149

[51] Stephan Zweig, op. cit, p274

[52] În Elvetia

[53] În Germania, la Nord de Saxonia si la Sud de Berlin

[54] Toate 4 în actualul Land Voralberg în Austria

[55] Actualmente în Slovenia

[56] Joseph Roth, Cripta Habsburgilor. p89

[57] Max Graf, apud Wiliam Johnston, Spiritul Vienei, O istorie intelectuala si sociala (1848-1938) Traducere Magda Teodorescu, Colectia a Treia Europa, Polirom 2000 p43

[58] William Johnston, op. cit, p55

[59] Stephan Zweig, op. cit, p289

[60] Ibidem, p290

[61] Ibidem, p311

[62] Ibidem, p281

[63] Daca tot am mentionat de declaratia de razboi, trebuie subliniat un nou paradox cu care Viena ne-a obisnuit. Alcatuita într-o forma precisa, aceasta a fost opera unui admirator al lui Kraus -un pacifist convins care a luptat împotriva razboilui si care este cunoscut pentru exigenta cu care a redactat celebra Die Fackle din perspectiva gramaticala, dar nu numai.

[64] Robert Musil, op. cit, p 54

[65] Joseph Roth, Cripta Habsburgilor.p 45  

[66] Arthur Schnitzler, Drum deschis, Editura Facla, Timisoara, 1986, p278

[67] Karl Schorscke,  op. cit,  p128

[68] Stephan Zweig, op. cit, p43

[69] Brigitte Hamman, op. cit, p209

[70] Ibidem, p210

[71] Ibidem, p126

[72] Michael Pollack, op. cit, p167

[73] Arthur Schnitzler, op.cit, p277

[74] Michael Pollack, op. cit, p200

[75] Joseph Roth, Marsul lui Radetzky, p164

[76] Edward Timms, Karl Kraus. The apocalyptic satirist, Yale University Press, New Haven and London, 1986, p141 - în engleza 'the judas face of the century, always the same one, whether it is a matter of the journalist or the medical man, the hawker of the social politician, the travelling salesman in groceries...I have this unfortunate faculty of not being above to tell the one from the other, and I identify the essential face, without troubing to unmasck him''

[77] Ibidem, p143 (adevarata putere politca în Austria nu este în mâinile parlamentului ales ci în în mâinile presei burgheziei si a intereselor financiare pe care le promoveaza, parlamentul este de fatada si arata fata adevaratei victorii, omul care cu adevarat detine puterea în tara- Învingatorul"

[78] Ibidem, p137

[79] Ibidem, p342

[80] Arthur Schnitzler, op. cit, p190

[81] Robert Musil, op. cit, p76

[82] Ibidem, p80

[83] Stephan Zweig, op cit, p132

[84] Edward Timms, op. cit, p122

[85] Joseph Roth, Marsul lui Radetzky. p184

[86] Robert Musil, op. cit, p376

[87] William Johnstone, Spiritul Vienei,. p 50

[88] Bruce Thompson, op. cit, p130

[89] Joseph Roth, Cripta Habsburgilor., p23-24

[90] William Johnstone, Spiritul Vienei.p128

[91] Bruce Thompson, op. cit, p193

[92] Robert Musil, op. cit, p327

[93] Karl Schorscke, op. cit, p298

[94] Stephan Zweig, op. cit, p 88

[95] Stephan Zweig, op.cit, p82

[96] Ibidem, p90

[97] Ibidem, p92

[98] Ibidem, p95

[99] William Johnstone, op. cit, p169

[100] Stephan Zweig, op. cit, p 85

[101] Dumitru Hâncu, prefata la Nuvelele lui Arthur Schnitzler, Editura Ziarului Universului, Bucuresti, 1924, p10

[102] Robert Musil, op. cit, p224

[103] Ibidem, 347

[104] Edward Timms op. cit., "the rift between the facade of the Austrian life and its inner reality expresed itself in every spher of public activity. The streeets of vienna, which yielded such rich material for Kraus satire, offred a daily enactment of this theme. Diistinctions of dress have reality ennough in a stable society. changes the elaborate clothes sported by the upper class were the costumes of a public masqeurade. The uniforms of army officers had an aristocratic panache. They were designed to divert attention from the fact that military pay as appalling low and tEhat army officers were finding it necessary to marry the daughters of bourgeoiuse businnesman to provide their dowries. ...clothes were design to mentain aparnte" p 21

[105] Robert Musil, op, cit, p 51

[106] Stephan Zweig, op. cit, p56

[107] Bruce Thompson, op.cit, p 190

[108] Jacques Goimard, Vienne au temps de Fracois- Joseph, , Libraire Hachette 1970, p196

[109] Hermann Bahr, "Selbstbildnis", apud Michael Pollack, op. cit,  p135

[110] Apud Goimard, op. cit, p196

[111] Edmund Wengraf, Kaffehaus und Literatur, Wiener Literatur Zeitung 2.7, 15-5-1891 apud Michael Pollack, op. cit, p136

[112] William Johnstone, op. cit, p132

[113] Stephan Zweig, op. cit, p33

[114] Ibidem, p35

[115] Ibidem, p36

[116] Ibidem, p39

[117] Ibidem, p78-79

[118] Ibidem, p60

[119] Ibidem, p70

[120] Ibidem, p40

[121] Cornelia Andreiescu, op. cit, p 102

[122] Robert Musil, Omul fara însusiri, p27

[123] Massimo Cacciari, , Posthumous People. Vienna at the Turning Point,  p78-79

[124] Citat din Bruno Grimschitz, Die Wiener Ringstrasse (Bremen si Berlin, 1938) p6, apud Schorscke, Karl, Viena Fin de siécle, p 29

[125] Schorscke, Karl, op. cit, p38

[126] Massimo Cacciari, op. cit, p73

[127] Bruce Thompson, op. cit, p 7

[128] Karl Schorscke, op. cit, P50

[129] Camillo Sitte, Städtebau, p 102, apud Schorske, p 70

[130] Otto wagner, Die baukunst unserer zeit. Dem baukunstjünger ein Führer auf diesem Kunstgebiet, ed 4, viena 1914, Apud Schorcke, Karl, op. cit, p71

[131] Schorscke, Karl,op. cit, p93

[132] Ibidem, p108

[133] Eric Stephen Bronner, The World of Yesterday, Humanitz Press, 1997 p12

[134] Adolf Loos, Arhitektur 1909, Trotzdem, Innsbruck, 1931, p 109, apud Schorscke, op. cit, p313

[135] Bruce Thompson, op. cit, p4

[136] Adolf Loos, Arhitektur1909, Trotzdem, Innsbruck, 1931, p 109, apud Schorscke, Karl, op. cit, p 31               

[137] William Johnstone, , op. cit, p162

[138] Ibidem, p150

[139] Versurile primei  masuri - în germana O Röschen roth! /Der Mensch liegt in größter Noth! /Der Mensch liegt in größter Pein! /Je lieber möcht ich im Himmel sein. /Da kam ich auf einen breiten Weg: /Da kam ein Engelein und wollt' mich abweisen. /Ach nein! Ich ließ mich nicht abweisen! /Ich bin von Gott und will wieder zu Gott! /Der liebe Gott wird mir ein Lichtchen geben,/ Wird leuchten mir bis in das ewig selig Leben!

[140] Vresuri masura 5: "Aufersteh'n, ja aufersteh'n /Wirst du, Mein Staub, /Nach kurzer Ruh'! /Unsterblich Leben! Unsterblich Leben /wird der dich rief dir geben! /Wieder aufzublüh'n wirst du gesät! /Der Herr der Ernte geht /und sammelt Garben /uns ein, die starben! /O glaube, mein Herz, o glaube: /Es geht dir nichts verloren! /Dein ist, ja dein, was du gesehnt! /Dein, was du geliebt, /Was du gestritten! /O glaube /Du wardst nicht umsonst geboren! /Hast nicht umsonst gelebt, gelitten! /Was entstanden ist /Das muß vergehen! /Was vergangen, auferstehen! /Hör' auf zu beben! /Bereite dich zu leben! /O Schmerz! Du Alldurchdringer! /Dir bin ich entrungen! /O Tod! Du Allbezwinger! /Nun bist du bezwungen! /Mit Flügeln, die ich mir errungen, /In heißem Liebesstreben, /Werd'ich entschweben /Zum Licht, zu dem kein Aug'gedrungen! /MitFlügeln,die ich mir errungen /Werde ich entschweben. /Sterben werd'ich, um zu leben! /Aufersteh'n, ja aufersteh'n /wirst du, mein Herz, in einem Nu! /Was du geschlagen /zu Gott wird es dich tragen!"

[141] Teodor Balan, Gustav Maher, Editura Muyicala, Bucuresti, 1962, p13 -. Nu este prezenta sursa pe care o citeaza autorul.

[142] Ibidem, p20

[143] Elizabeth Abbate , Heimdall's Call: Myth as Subtext in the Second symphony of Mahler, în Jürgen Kleist, Bruce Butterfield, Fin de siecle, 19th and 20th century comparisons and perspectives, Peter Lang Publishing, Inc, New York, 1996, p51

[144] Ibidem, p59

[145] Theodor Balan, op. cit, p22

[146] Nietzsche, A doua consideratie inoportuna, Editura Ararat, 1994, p71

[147] Stephan Zweig, op. Cit, p139

[148] Michael Pollack, op. cit,  p137,citat din H. Bahr, Kritiken, Vienam Bauer, 1963, p 327-328

[149] Gottfriedl Fliedl, Gustav Klimt, 1862-1918. The World in female form, Taschen Verlag, 1997, p15

[150] Ibidem, p 84

[151] Werner Hofmann în Jacques Goimard, op. cit, p191

[152] Gustav Klimt, apud Gottfried Friedl, op. cit, p 88


Document Info


Accesari: 2313
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.

 


Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2014 )