Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload





loading...
















































Vasalitatea

istorie










ALTE DOCUMENTE

Proiecte de modernizare ale României
24 ianuarie 1859-Unirea principatelor
SECOLELE AL XIX-LEA sI AL XX-LEA ÎN DEVENIREA ISTORIEI ROMÂNILOR
Primele linii de cale ferata de pe teritoriul Romaniei
Dualismele Occidentului: o analiza sincronica
14 decembrie '89: Revolutia esuata de la Iasi
D R E P T U L F E U D A L - INSTITUŢIILE DREPTULUI PUBLIC
Revolutie, nationalism, ruralitate 1848 în Principatele Române
Care este cea mai veche Biserica ?
Thot

Vasalitatea

              În secolele VI - VIII regalitatea germana recruta din rândul aristocratiei sau al altor oameni liberi ostasi sau feluriti slujbasi. La fel procedau si marii proprietari funciari sau Biserica. Cel care acorda slujba asigura ocrotire; cel care o presta fagaduia credinta si îndeplinirea slujbei pastrându-si condi&# 21421q1622v 355;ia social juridica de om liber. Acum cel care intra sub protectia si în slujba regala  dobândea o pozitie sociala superioara fata de restul oamenilor liberi[1].

              Din secolul VIII în Galia franca cel caruia îi era prestata slujba era numit dominus sau senior, iar cel ce o presta vasal, termen de origine celtica care însemna slujitor. Initial cea mai mare parte a vasalilor marunti era întretinuta la curtea regala sau a seniorului având astfel o situatie sociala inferioara de vasali saraci fata de aceea a vasalilor înzestrati cu pamânturi care îsi constituisera propriile lor curti. Cresterea marii proprietati feudale ofera regalitatii si marilor proprietari funciari laici si ecleziastici posibilitati sporite de a înzestra pe vasali cu pamânturi. Se extinde sistemul înzestrarii vasalilor prin danii conditionate de îndeplinirea slujbei viagere si revocabile. Ele au luat o mare raspândire mai ales în statul franc sub forma beneficiului. Beneficiul era domeniul lucrat de taranii dependenti. Prin înzestrarea unor vasali pâna atunci lipsiti de pamânturi cu beneficiul, însemnatatea lor sociala a sporit, ei devenind proprietari funciari feudali. S-a realizat fuziunea dintre vasalitate, beneficiu si slujba bazata pe credinta[2].

              În a doua jumatate a secolului IX si în secolul X în conditiile slabirii si dezmembrarii statului carolingian si ale declinului autoritatii centrale, beneficiile atribuite de suverani s-au transformat din viagere si revocabile în ereditare. Pentru a-si mentine vasalii, marii proprietari funciari au recunoscut vasalilor lor ereditatea beneficiilor. Pentru a marca evolutia, pentru beneficiul devenit ereditar a început sa fie folosit termenul de origine franca de feud. Folosit de la mijlocul secolului IX termenul s-a raspândit în secolul X si s-a generalizat în secolul XI; una act din Hainant din 1007 mentioneaza echivalenta "beneficiul care în graiul zilnic este numit feud"[3].

              "Omul unui alt om" este cea mai raspândita îmbinare din vocabularul feudal. Aceasta expresie servea la exprimarea dependentei personale. Aceasta dependenta nu tinea seama de vreo deosebire de clasa. Contele era omul regelui asa cum serbul era omul seniorului satesc. La sfârsitul secolului XI niste calugari normali se plângeau de faptul ca oamenii lor, adica taranii lor erau constrânsi de catre un înalt baron sa lucreze la castelele oamenilor sai. Elementul fundamental comun în aceasta situatie era subordonarea de la individ la individ. Unul dintre cele mai semnificative raporturi de dependenta este legatura de vasalitate. Ea este predominanta în zona ce mai bine feudalizata din Europa si anume centrul vechiului Imperiu Carolingian, Franta de Nord, Germania renana si suaba. Perioada când aceasta legatura cunoaste cea mai mare înflorire este cuprinsa între secolul X si secolul al XII-lea[4].

              Doi oameni fata în fata: unul vrea sa serveasca celalalt accepta sau doreste sa fie sef. Primul îsi împreuneaza mâinile si le aseaza astfel unite în mâinile celui de al doilea, simbol clar de supunere, al carui sens alteori era mult mai accentuat printr-o îngenunchere. Personajul care îsi ofera mâinile rosteste câteva cuvinte prin care se recunoaste omul celui din fata sa. Apoi seful si subordonatul se saruta pe gura simbol al întelegerii si al prieteniei. Aceste gesturi serveau la înnodarea uneia dintre legaturile sociale cele mai puternice pe care le-a cunoscut epoca feudala. Descrisa sau mentionata în texte, reprodusa pe sigilii, pe miniaturi, pe basoreliefuri ceremonia se numea omagiu. Pentru desemnarea seniorului nu existau alti termeni decât numele foarte general de senior. Subordonatul de multe ori este denumit la fel, fara nimic în plus omul seniorului. De asemenea se mai folosesc si cuvinte mai bine specializate ca vasal sau pâna la începutul secolului XII commende. Ritualul era lipsit de orice influenta crestina. Orice promisiune nu era valabila dac nu îl avea pe Dumnezeu drept garant. Omagiul în forma sa nu a fost modificat niciodata. Din perioada carolingiana un al doilea ritual strict religios venise sa i se suprapuna cu mâna întinsa pe Evanghelie sau moaste, noul vasal jura sa-i fie credincios stapânului sau. Era ceea ce se numea credinta. Într-o societate plina de tulburari în care neîncrederea devenise o regula generala, juramântul de fidelitatea avea nenumarate motive sa fie pretins foarte des. Slujbasii regali sau senioriali de orice rang depuneau juramântul al intrarea lor în functie prelatii îl cereau clericilor[5].

              Spre deosebire de omagiu care odata depus nu trebuia reînnoit aceasta promisiune aproape banala putea fi repetata de mai multe ori de catre aceeasi persoana. Existau destul de multe acte de credinta fara omagiu. Când cele doua ritualuri erau reunite, omagiul se manifesta prin însasi pozitia sa în cadrul ceremoniei, el avea loc întotdeauna primul. Era singurul care impunea interventia în strânsa uniune a celor doi oameni: credinta vasalului constituia un angajament unilateral caruia uneori îi raspundea doar un juramânt paralel din partea seniorului. Omagiul era veritabil creator al relatiei de vasalitate sub dublul sau aspect de dependenta si de protectie. Legatura formata dura în principiu atât cât durau si cele doua vieti. Vasalitate s-a deplasat foarte repede catre o conditie general ereditara. Omagiul nu putea fi oferit si nici acceptat prin procura, exemplele contrare dateaza dintr-o epoca foarte târzie în care sensul vechilor gesturi era deja aproape pierdut. Datoria generala de ajutor si de supunere care se impunea vasalului era comuna pentru orice persoana ce se facuse omul unui alt om. În ciuda diversitatii de bogatie si prestigiu vasalii nu se recrutau din toate paturile populatiei. Vasalitatea era forma de dependenta proprie claselor superioare pe care le deosebea în primul rând vocatia razboinica si cea de comanda[6].

              Societatea epocii merovingiene, nici statul, nici grupul familial nu mai ofereau o protectie suficienta. Comunitatea sateasca nu avea putere decât pentru mentinerea ordinii interioare. Comunitatea oraseneasca abia exista. Peste tot cel slab simtea nevoia sa se îndrepte spre unul mai puternic ca el. Cel puternic la rândul sau nu putea sa-si mentina prestigiul sau averea nici macar sa-si asigure propria aparare decât procurându-si prin convingere sau constrângere sprijinul unor inferiori obligati sa-l ajute. De o parte era refugiul catre un sef, de cealalta parte actiuni de preluare a comenzii adeseori brutale. În multe cazuri se poate vedea un acelasi om devenind simultan subordonatul unuia mai puternic, dar si protectorul altora mai umili. Astfel a început sa se alcatuiasca un vast sistem de relatii personale ale carui fire întretesute mergeau de la un nivel al edificiului social la celalalt[7].

              Dintre cei slabi care îsi catau un aparator cei mai nevoiasi se faceau pur si simplu sclavi, angajând prin aceasta odata cu ei însisi si generatiile viitoare. Multi dintre cei umili tineau sa-si pastreze conditia de oameni liberi. Persoanele importante care le acceptau supunerea nu aveau de cele mai multe ori nici un motiv sa e supuna unui astfel de directii. În perioada în care legaturile personale nu se înabusisera înca institutiile publice se bucurau de aceea ce era denumit libertate, însemna mai presus de orice a apartine în calitate de membru direct poporului condus de suveranii merovingieni populus Francorum, se punea în general laolalta sub acelasi nume învingatori si învinsi. Dependentele din categoria libera se exprimau cu ajutorul unor cuvinte ce veneau în mare parte din cel mai curat stoc latin.

              În întregul imperiu tulburarile ultimelor perioade facusera mai necesara decât oricând recurgerea la niste autoritati mai apropiate si mai eficiente decât institutiile de drept public. Pe toata scara societatii orice om care în secolele IV-V dorea sa se asigure împotriva pretentiilor dure ale agentilor încasatori de impozite, sa încline în favoarea sa bunavointa judecatorilor sau sa-si asigure o cariera onorabila, nu credea ca poate face altceva decât sa se alature unui personaj plasat pe o treapta superioara, el însusi fiind liber, totusi si uneori de rang nobil. Proscrise de dreptul oficial aceste legaturi nu aveau nimic legal, ceea ce nu le împiedica sa constituie un liant social dintre cele mai puternice[8].

              Raporturile de subordonare privata nu erau influentate de principiul legilor etnice, deoarece ramâneau înca în afara tuturor sistemelor de drept. Nefiind reglementate, ele se dovedeau cu atât mai capabile sa se adapteze unor situatii de o diversitate infinita. Însusi regele care în calitate de conducator al poporului le datora sprijin tuturor supusilor sai, fara deosebire si avea dreptul la fidelitatea lor sanctionata de juramântul universal al oamenilor liberi acorda totusi protectia sa (son maimbour) particulara unui anumit numar dintre ei. Cei care le faceau rau acelor persoane, plasate sub cuvântul sau însemna ca-l ofenseaza direct si risca în consecinta o pedeapsa de o severitate exceptionala. Din multime se ridica un grup mai restrâns si mai distins de fideli regali care erau denumiti leudes ai printului, adica oamenii sai care în anarhia ultimei perioade merovingiene, au dispus de mai multe ori de coroana si de stat. În pofida hotarârii conciliilor, multi clerici de orice rang nu se temeau deloc sa-si caute protectia unor laici. Dar paturile inferioare ale societatii par sa fi fost cu adevarat acelea în care relatiile de subordonare au fost de timpuriu cele mai raspândite ca si cele mai înrobitoare. Singura formula de încredintare pe care o detinem ni-l arata pe un biet nenorocit care nu accepta un stapân decât pentru ca nu are ce mânca si nuci cu ce se îmbraca[9].

              Din a doua jumatate a secolului VIII documentele încep sa mentioneze ritualul mâinilor împreunate. Mentiunea se face pentru a ni-l arata folosit mai întâi doar între personajele de rangul cel mai înalt; protejatul este un print strain, protectorul regele francilor. În modul de viata obisnuit ceremonia trecea drept banala. În mod sigur ea fusese în uzanta cu mult înainte de a aparea astfel în lumina textelor. Concordanta cutumelor france anglo-saxone si scandinave atesta originea lor germanica. Dar simbolul era prea clar pentru a nu-si asigura cu usurinta adoptarea de catre întreaga populatie. Este vazut în Anglia si la scandinavi exprimând forme foarte diferite de subordonare: de la sclavi la stapân si de la companionul liber la capetenia de razboi[10].

              Un grup de dependenti exista înca de pe acum distinct prin conditiile sale de viata. Era acela pe care îl formau în jurul fiecarui om cu vaza si chiar al regelui însusi, razboinicii de casa. Public sau privat, întreprins de bunavoie sau în scopul de a apara bunurile si viata, razboiul va deveni timp de mai multe secole drama zilnica a oricarei cariere de sef si ratiunea de a fi a oricarei puteri de comanda. În vechea Germanie orice om era razboinic; Roma care înca folosea trupe indigene le recruta, în principal din rândul cultivatorilor de pamânt. Statul franc în timpul celor doua dinastii succesive ale sale a mentinut principiul înrolarii generale care avea sa traverseze întreaga perioada feudala si sa-i supravietuiasca[11].

              În regatele barbare sistemul de recrutare era greoi lasat pe mâna unei administratii incapabila sa-si duca la bun sfârsit sarcina birocratica. Cucerirea distrusese vechile structuri pe care societatile germanice si le-au faurit pentru lupta, ca si pentru pace. Retinut de grijile unei agriculturi mai bine stabilizate de acum încolo germanul de rând mai mult razboinic decât taran, în epoca migratiilor va deveni mai mult taran decât razboinic. Colonul roman de odinioara atunci când taberele militare îi rapeau ogorul nu se adapta mai bine la viata de soldat. El era cuprins în rândurile unor legiuni organizate care îl formau. În statul franc în afara garzilor cu care se înconjurau regele si cei mari, nu mai existau trupe permanente, prin urmare, nici o instructie regulata a celor înrolati. Lipsa de zel si de experienta la tinerii soldati recrutati , dar si dificultatile în asigurarea armamentului, a fost nevoie sub Carol cel Mare sa se interzica prezentarea la oaste înarmat doar cu un ciomag; aceste carente au apasat greu înca de timpuriu asupra sistemului militar din perioada merovingiana. Ele au devenit din ce în ce mai evidente pe masura ce preponderenta pe câmpul de bataie a trecut de la infanterist la cavalerul dotat cu un important armament ofensiv si defensiv. Pentru a dispune de un cal de razboi si a se echipa din cap pâna în picioare razboinicul trebuia sa se bucure de o oarecare îndestulare sau sa primeasca subsidii de la unul mai bogat ca el. Potrivit legii ripuare un cal valora de sase ori mai mult decât un bou o broinge un soi de cuirasa de piele, întarita cu placi de metal avea acelasi pret; un coif doar cu jumatate mai putin. În domeniul artei militare atentia s-a îndreptat exclusiv catre tactica luptei în detrimentul pregatirii si rezultatelor sale[12].




              Capeteniile mai ales cele tinere grupau în jurul lor companioni (în vechea germana gisind, cu sensul de tovarasi de exceptie). Ei îi conduceau la lupta si la jaf, în momentele de ragaz le acordau ospitalitate în marile sali de lemn propice chefurilor prelungite. Mica trupa constituia forta capitanului ei, în razboi sau în vendete; ea îi asigura autoritatea în dezbaterile dintre oamenii liberi; darnicia cu care onora - hrana, sclavi, inele de aur - era un element indispensabil pentru prestigiul sau. În tulburarile din epoca merovingiana folosirea unor asemenea suite înarmate avea sa se impuna mai mult decât oricând alta data. Regele îsi avea garda sa, care era numita truste si care din totdeauna fusese în mare parte calare. si bisericile considerau necesar sa-si asigure securitatea în acest fel. Acesti gladiatori cum spune Grigore de Tours, formau trupe destul de pestrite în care nu lipseau aventurierii fara scrupule. Oamenii liberi au fost cei mai numerosi în ele. Acest serviciu comporta mai multe grade în pretuire si în recompensa[13].

              Între cele doua moduri de renumerare a vasalului prin fief sau prin întretinere (provende) nu era o incompatibilitate absoluta. O data stabilit pe pamântul sau dependentul nu renunta nicidecum, doar pentru asta la celelalte manifestari ale darniciei senioriale: la acele împarteli de cai, de arme, de rochii, de mantii, de blanuri pe care multe cutume au sfârsi prin a le codifica, iar pâna si cele mai înalte personaje (un conte de Hainaut vasal al episcopului de Liege) se fereau sa le nesocoteasca. În 1166 în anturajul unui mare baron englez anumiti cavaleri înzestrati cum se cuvine cu pamânturi, continuau totusi sa traiasca împreuna cu patronul lor primind de la acesta necesarul lor. Vasalii întretinuti (provendiers) si vasalii înzestrati cu gospodarii proprii (chasé) reprezinta cu adevarat doua categorii bine conturate si în opinia seniorului, utile în mod diferit; de la Carol cel Mare se considera anormal ca un vasal al regelui slujind în palat, sa detina totusi un beneficiu. Tipul companionului hranit în casa stapânului era cel mai vechi. El a continuat mult timp sa coexiste cu tipul mai recent al dependentului înzestrat cu un fief. Când un om, dupa un stagiu în suita personala obtinea un chasement, un altul adesea, un adolescent înca neintrat în posesia mostenirii sale, ori un fiu mezin, venea sa ocupe locul devenit vacant la masa senioriala, iar certitudinea ca va avea asigurate masa si casa, parea atât de demna de a fi râvnita încât familiile cavaleresti de rang mijlociu solicitau uneori sa le fie promise pentru cei mai tineri dintre membrii lor[14].     

                            

Bibliografie

Ř      Manolescu, Radu, Istoria Evului mediu, Bucuresti, 1980.

Ř      Bloch, Marc, Societatea feudala, volumul I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996.

Ř      Mousnier, Roland, Monarhia absoluta în europa din secolul al V-lea pâna în zilele noastre, Editura Corint, Bucuresti, 2000.

Ř      Le Goff, Jacques, Pentru un alt Ev Mediu, volumul I, Bucuresti, 1986.



[1] R. Manolescu, Istoria Evului mediu, Bucuresti, 1980, p. 36-40.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] M. Bloch, Societatea feudala, vol. I, Cluj-Napoca, 1996, p.161.

[5] Ibidem, p. 162.

[6] M. Bloch, op. cit., p.163.

[7] J. Le Goff, Pentru un alt Ev Mediu, vol. I, Bucuresti, 1986, p. 164.

[8] M. Bloch, op. cit., p.165.

[9] Ibidem, p. 166.

[10] Ibidem, p. 167.

[11] R. Mousnier, Monarhia absoluta în europa din secolul al V-lea pâna în zilele noastre, Bucuresti, 2000.

[12] M. Bloch, op. cit., p. 168-169.

[13] Ibidem, p. 170.

[14] Ibidem, p. 183-184.


loading...


Document Info


Accesari: 9658
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2017 )