Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload





















































Viziuni despre modernizare în Europa secolelor XIX-XX

istorie










ALTE DOCUMENTE

Batalia de la Ardeni
VIAŢA SF. sTEFAN CEL MARE
Expeditiile lui Cristofor Columb
Vremea revolutiilor
ZAMOLXIANISMUL dacic
ROMANIA PE DRUMUL MODERNIZARII. REFORMELE LUI CUZA.
ROMA ANTICĂ
TRAGICUL AN 1940 ÎN ISTORIA ROMÂNILOR
Constituirea Dobrogei
Cronica

CAPITOLUL 5.

I. Viziuni despre modernizare în Europa secolelor XIX-XX.

Curente si politici culturale, identitati nationale si identitate europeana




1. Europa secolelor XIX-xx si modernizarea

Secolul al XIX-lea în Europa poate fi considerat un secol al revolutiilor. Fie ca au fost revolutii sociale sau nationale, industriale sau culturale ele au ca rezultat modernizarea statelor europene. În acelasi timp, secolul al XIX-lea a fost secolul în care s-au cristalizat noi ideologii cu o contributie marcanta la schimbarile majore pe care le cunoaste Europa în secolul al XIX-lea, cu prelungire si în secolul urmator. Societatea europeana a cunoscut în secolul al XIX-lea transformari fundamentale în domeniile cultural, economic, politic si social prin comparatie cu Vechiul Regim. Aceste transformari poarta generic numele de modernizare. Procesul modernizarii s-a manifestat în viata culturala si sociala a europenilor prin extinderea instructiei scolare, în consecinta prin alfabetizare, prin crearea unei culturi omogene, care sa fie liantul societatii de masa ce îsi facuse aparitia în urma exploziei demografice si a urbanizarii. Explozia demografica, urbanizarea si societatea de masa au fost expresia în plan social a modernizarii economice si politice europene din veacul al XIX-lea, care s-a manifestat prin revolutia industriala, respectiv prin afirmarea ideologiei liberale ori a ideii democratice.

În secolul al XX-lea procesul de modernizare a continuat. Acesta se desfasoara accelerat în conditiile create de globalizare. Globalizarea este un feno­men controversat, dar obiectiv. Datorita globalizarii sunt puse în legatura zone ale globului aflate la mare distanta unele de altele. De exemplu, activitati eco­nomice sunt transferate în arii în care forta de munca este mai ieftina, ceea ce provoaca mutatii sociale profunde în structura ocupationala din acea zona. Existenta unor resurse naturale într-o anumita parte a pamântului transfera în acel loc resurse financiare si schimba modul de viata traditional; se schimba functiile traditionale ale statului.

Atitudini în fata modernizarii. Modernizarea a generat atitudini diverse, în functie de problemele pe care societatile trebuiau sa le rezolve. În societatea româneasca, odata cu intrarea în epoca moderna au existat dezbateri în ceea ce priveste calea dezvoltarii si modernizarii. Astfel, adeptii unei dezvoltari dupa modelul occidental sustineau necesitatea industrializarii si urbanizarii (Dionisie Pop Martian, A. D. Xenopol, Petre S. Aurelian etc). Adeptii dez­voltarii prin conservarea societatii traditionale românesti considerau ca un astfel de tip de moder­nizare se îndeparta de dezvoltarea naturala, organica a tarii noastre. Modernizarea ar trebui sa se realizeze tinându-se cont de structurile si valorile culturale românesti traditionale; institutiile aduse din Occident alcatuiesc forme care nu au nimic în comun cu fondul constituit din structurile traditionale românesti (teoria "formelor fara fond" sustinuta de junimistii din jurul revistei "Convorbiri literare"). Ideea dezvoltarii cu prioritate a agriculturii a stat în atentia asa-­numitilor samanatoristi (grupati în jurul lui Nicolae Iorga) si a poporanistilor (condusi de Constantin Stere). Dupa realizarea Marii Uniri, disputa a conti­nuat între europenisti (între care Eugen Lovinescu, stefan Zeletin) si traditionalisti (Nechifor Crainic, Lucian Blaga, Constantin Radulescu-Motru). Dupa 1989, în general, s-a considerat ca modernizarea României este facilitata si încurajata de revenirea la democratie si de reluarea legaturilor cu lumea occidentala prin aderarea României la Uniunea Europeana, eveniment care a avut loc la 1 ianuarie 2007.

Exista si pareri conform carora problemele ome­nirii sunt produse chiar de dezvoltare; astfel, au fost respinse modernizarea si civilizatia, propunându-se întoarcerea la epoca preindustriala; astfel de opinii erau sustinute de membrii miscarii hippy din anii '60 si începutul anilor '70, în SUA si Europa occidentala.

2. modernizare în plan politic

Alexis de Tocqueville (1805-1859), autorul faimoasei lucrari "Despre democratie în America" considera ca modernizarea se realizeaza prin democratizarea societatii. A vizitat Statele Unite (1830-1832) cu scopul de a studia sistemul de penitenciare din aceasta tara. Acolo a vazut însa functionând un sistem de guvernare mai democratic decât oricare din Europa acelei vremi. Alexis de Tocqueville a extras anumite concluzii: pe termen lung democratia este superioara oricarui alt sistem de organizare a statului, chiar daca pe termen scurt viciile sistemului sunt foarte vizibile; statul democratic asigura prosperitatea pentru întreaga societate, nu numai pentru anumite grupuri sociale; baza statului democratic o constituie principiul suveranitatii poporului; statele demo­cratice nu sunt interesate sa poarte razboi împotriva altor state democratice etc. În secolul al XX-lea au continuat discutiile asupra democratiei. Amenintata de aparitia regimurilor totalitare, democratia se dovedeste a fi cea mai viguroasa forma de organizare a societatii, în ciuda imperfectiunilor sale. Ea a asigurat o lunga crestere economica, prosperitatea cetatenilor, protectia drepturilor si libertatilor omului, o lunga perioada de pace. La aceste realizari au contribuit mai multi factori ca, de exemplu, faptul ca exista o capacitate de reînnoire manifestata prin alternanta la putere a oamenilor si a ideilor data de competitia dintre partide. Este necesar, însa, ca sistemul democratic sa se perfectioneze datorita necesitatii adaptarii la schimbarile sociale si la amenintarile la care este supusa societatea prin: globalizare, terorism, criza de materii prime si surse de energie, pericolul unei catastrofe ecologice (de exemplu, încalzirea globala), pericolul unui nou conflict generalizat.

Ideologiile semnificative ale secolului al XIX-lea au fost conservatorismul, liberalismul, socialismul, iar cele ale secolului al XX-lea fascismul si comunismul. Fiecare dintre aceste ideologii au exercitat influente în plan cultural, dar si invers: actul cultural a reprezentat o sursa de inspiratie pentru unele ideologii.

2.1. Conservatorismul. Nascut ca o critica a violentei Revolutiei Franceze, a rationalismului ei exacerbat care inventa o societate artificiala, conservatorismul secolului al XIX-lea a fost o ideologie a moderatiei, ce nu ignora experienta timpurilor trecute si traditia politica ori culturala. Din aceasta perspectiva, conservatorii sustineau ca modernizarea societatii nu se putea realiza prin schimbarea brusca, necon­trolata a institutiilor existente, validate în timp, ci printr-un reformism lent, progresiv, care sa fie initiat si condus de autoritatile politice legitime. Asadar, din punctul de vedere al conservatorismului politic, progresul (notiune inse­parabila de cea a modernizarii), nu era un proces infinit, continuu, ci unul gradual si atent contextualizat. În ultimele doua secole termenul de conservatorism a fost folosit mai mult în sensul de opozitie fata de progres. Conservatorismul nu trebuie confundat cu traditionalismul care se opune la ce este nou fata de schimbare si reforma. Ideologia conservatoare a aparut ca o reactie la schimbarile provocate de revolutia franceza, dar si fata de liberalism pe care îl considera a fi o conceptie revolutionara. Esenta acestei ideologii se afla în dictonul contelui Falkland care spunea: "atunci când nu este necesar sa schimbi ceva, este necesar sa nu schimbi nimic".

Cel care a fundamentat ideologia conservatoare a fost englezul Edmund Burke. În lucrarea "Reflectii pe marginea revolutiei din Franta" arata ca a distruge o veche ordine sociala pentru a o înlocui cu alta duce la o inutila varsare de sânge si la despotism. Numai statul poate garanta libertatea oamenilor. În afara statului nu poate exista nici libertate si nici drepturi. Conservatorii resping conceptul burghez de egalitate. Oamenii sunt prin natura lor intima inegali. Nu se opun reformelor, dar doresc sa amelioreze o situatie si nu sa o schimbe, fiind preocupati de continuitate cu trecutul, sustinând respectarea ordinii traditionale, în care fiecare om sa-si accepte pozitia mostenita în ierarhia sociala. Monarhia si aristocratia trebuie pastrate, iar biserica trebuie sa-si mentina autoritatea spirituala. Conservatorismul românesc se aseamana cu cel european. A aparut ca o reactie la liberalism si a militat pentru dezvoltarea organica a societatii prin pastrarea traditiilor. Crearea institutiilor moderne trebuia sa se faca, în conceptia lor, în masura în care societatea însasi le simtea nevoia. Promova politica "pasilor marunti", ceea ce însemna un ritm mai lent dar temeinic de înfaptuire a progresului.

2.2. Liberalismul. În veacul al XIX-lea, concurentul ideologic principal al conservatorismului în lupta politica a fost liberalismul. Liberalii promovau proiectul politic al unei societati în care primau libertatea individuala si rationalitatea actiunii umane, crezând sincer ca modernizarea era un proces neîntrerupt, ce-si avea izvorul în progresul continuu, întretinut de competitia dintre oameni. Din punct de vedere politic, cetatenii participau la conducerea statului prin reprezentantii lor alesi în parlament. Votul era cenzitar, întrucât liberalii se aratau reticenti fata de sufragiul universal, idee centrala a miscarii democratice de la mijlocul secolului al XIX-lea. Treptat, pâna catre 1918, regimurile liberale europene au acceptat si ideea democratica a sufragiului universal. Modelul politic liberal se mai definea si prin separatia puterilor în stat sau prin neinterventia statului în mecanismele de functionare ale pietei libere.

Liberalismul este o doctrina politica si economica care proclama principiul libertatii politice si economice a indivizilor si se opune colectivismului, socialismului, etatismului si în general tuturor ideilor politice care pun interesele societatii, ale statului sau natiunii înaintea celor individuale. Liberalismul "clasic" a aparut în Europa secolelor XVII-XVIII ca un curent filosofic ce pleca de la ideea ca fiecare fiinta umana are, prin nastere, drepturi naturale precum: dreptul la viata, la libertate si proprietate. A fost fundamentat teoretic de gânditorii englezi Thomas Hobbes, Benedict Spinoza si John Locke si de iluministii francezi, iar ca ideologie politica, de englezul John Mill si fiul acestuia John Stuart Mill. Liberalismul economic este componenta cea mai importanta a ideologiei liberale. Bazele lui au fost puse de creatorii englezi ai economiei politice moderne, în primul rând de Adam Smith si de fiziocratii francezi. Adam Smith publica în 1776 cartea "Bogatia natiunilor", considerata a fi la originea economiei politice ca stiinta. El considera ca bogatia unui popor consta în marfurile create atât în industrie cât si în agricultura. Pentru a asigura cresterea acestei bogatii trebuie asigurate diviziunea muncii si libertatea concurentei. Dupa Adam Smith statul nu trebuie sa intervina în economie, deoarece oamenii actioneaza liber în cautarea propriului interes. Fiziocratii sunt promotorii unui suflu nou, lansând lozinca "laisser faire, laisser passer" (lasati sa se faca, lasati sa treaca) care a devenit deviza liberalismului de mai târziu. Bogatia unei natiuni nu consta numai în bani sau metalele pretioase pe care le detin, ci si în produsele utile car 13413l116n e pot satisface diferitele trebuinte.

Pornind de la aceste idei din secolul al XIX-lea se afirma ideologia liberala, considerând ca economia se dezvolta atunci când este asigurata libertatea individuala, care impune concurenta si reglementeaza raporturile economice pe baza legii "cererii si ofertei". Este totodata respinsa orice interventie a statului în economie. În conceptia liberalilor, statul trebuie sa asigure ordinea publica si sa realizeze protectia întreprinzatorilor, sa respecte libertatile individuale si sa aplice aceeasi lege pentru toti. În România liberalismul a avut pronuntate trasaturi nationale. Liberalii români au adoptat principiul protectionismului, sustinând politica "prin noi însine" care sa duca la dezvoltarea societatii prin propriile eforturi. Nu excludeau participarea capitalului strain, însa considerau ca acesta trebuie sa fie subordonat intereselor tarii. Liberalii români au constituit în 1875 Partidul National Liberal, participând la guvernarea tarii, în alternanta cu Partidul Conservator, pâna la primul razboi mondial. Liberalismul a fost unul din cele mai reprezentative curente social politice ale secolului al XIX-lea. Aplicarea modelului liberal a asigurat dezvoltarea si modernizarea societatii prin sustinerea liberei initiative si larga participare a cetatenilor la viata publica.

2.3. Socialismul. Ideologia socialista este un produs al lumii moderne si în special al dezvoltarii capitalismului industrial în secolul al XIX-lea. Ea apare ca un protest la adresa liberalismului, a burgheziei în ascensiune. Socialistii preconizau o forma de organizare sociala, în care interesul societatii primeaza în fata interesului individual sau al unui grup restrâns. Primele manifestari ale ideologiei socialiste aveau un caracter utopic deoarece solutiile propuse se bazau pe existenta egalitatii depline între membrii societatii. Cei mai de seama reprezentanti ai socialismului utopic din secolul al XIX-lea au fost englezul Robert Owen si francezii Charles Fourier si Saint Simon.

Ideologia socialista propriu-zisa, asa numitul "socialism stiintific", a fost fundamentata de germanii Karl Marx si Friedrich Engels. Acestia publica în 1848 lucrarea "Manifestul Partidului Comunist" care devine baza teoretica a ideologiei socialiste. Marx sustinea ca societatea capitalista este împartita în clase sociale antagonice datorita modului inechitabil de repartitie a mijloacelor de productie si a bunurilor. Socialismul marxist este o teorie bazata pe conceptia materialismului istoric care sustine ideea ca "lupta de clasa" este motorul istoriei. Clasa muncitoare este cea oprimata si munca ei exploatata de burghezie. De acea "proletariatul" era clasa revolutionara care va înlocui capitalismul cu o noua societate, cea socialista în care se va institui proprietatea comuna, va avea loc o repartitie echitabila a bunurilor, iar membrii societatii se vor bucura de egalitate deplina.

Ideologia socialista a cunoscut însa forme diverse de interpretare, determinând ample confruntari ideologice în a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Socialistii anarhisti criticau mult mai radical societatea capitalista si toate formele de guvernare, inclusiv statul si partidele politice. Ei sperau ca o greva generala spontana va provoca prabusirea acestuia. Folosesc atentatul ca instrument politic de destabilizare a societatii. Spre sfârsitul secolului al XIX-lea câstiga tot mai multi adepti socialismul reformator, care preconiza folosirea mijloacelor nonviolente de cucerire a puterii. Spre sfârsitul secolului al XIX-lea ideile socialiste au patruns si în România. Principalul teoretician al socialismului a fost Constantin Dobrogeanu Gherea, care a publicat în 1886 manifestul "Ce vor socialistii români?". Ideile cuprinse în acest manifest au stat la baza programului Partidului Social­ Democrat al Muncitorilor din România, înfiintat în 1893.

3. Modernizare în plan economic

Revolutia industriala, aparuta în Anglia sfârsitului de veac al XVIII-lea, s-a generalizat în Europa Occidentala pe parcursul secolului urmator. Inventarea masinilor cu aburi, folosirea lor în industria textila, în minerit si în transporturi au avut drept consecinta o crestere fara precedent a productivitatii muncii. Productia obtinuta în fabricile si uzinele europene a luat drumul pietei, care, reglata de mecanismul liber al cererii si al ofertei, punea în circulatie produse din ce în ce mai ieftine pentru o populatie din ce în ce mai numeroasa.

Dupa 1880, lumea a trecut prin "a doua revolutie industriala". Înlocuirea în industria siderurgica â fierului cu otelul, descoperirea si generalizarea unor noi surse de energie (electricitatea, petrolul, gazele naturale etc.), care se impu­neau treptat în fata celei clasice, carbunele, au constituit doua dintre cele mai importante elemente ale acesteia. Era perioada în care suprematia economica a Angliei lua sfârsit, locul ei fiind ocupat în spatiul european de Germania, iar în competitia mondiala de Statele Unite ale Americii.

Secolul al XIX-lea este secolul revolutiei industriale, cauza marelui avans al Europei si a prelungirilor sale (în primul rând America de Nord) asupra restului lumii. Modernizarea economica a continuat în secolul al XX-lea, în special în a doua jumatate a veacului, prin introducerea noilor tehnologii. Utilizarea com­puterului personal (PC), a comunicatiilor prin satelit, a robotilor si a Internetului reprezinta câteva dintre marile inventii ale epocii contemporane. A crescut enorm cantitatea de informatie care circula prin diferite medii (în special prin Internet). Toate evenimentele care au loc sunt transmise în timp real pe întreg globul datorita acestor noi tehnologii. În fenomenele economice contemporane cel mai important element al procesului de productie a devenit informatia. În acest mod, cei mai calificati oameni nu mai participa în mod direct la fabricarea bunurilor materiale, ci prin crearea, stocarea si prelucrarea informatiei cu ajutorul noilor tehnologii.

4. Urbanizarea si lumea oraselor

Activitatile industriale, comerciale si de credit erau în veacul al XIX-lea în mare masura urbane. Numarul angajatilor în aceste domenii a crescut sensibil, initial prin migratia populatiei rurale catre oras, unde se câstiga mai bine si erau mai multe oportunitati. Ulterior, populatia urbana a cunoscut o crestere specta­culoasa ca urmare a revolutiei demografice, determinata în mare masura de îmbunatatirea conditiilor de viata si de progresele din medicina. Daca în prima parte a secolului al XIX-lea, oamenii de curând veniti în orase se stabileau în cartiere periferice, insalubre si acceptau salarii mici, în cea de-a doua jumatate a veacului, statele moderne s-au preocupat de îmbunatatirea conditiilor de viata ale populatiei urbane: apar serviciile publice, orasele se sistematizeaza, iar reteaua sanitara si învatamântul primar obligatoriu devin constante ale vietii cotidiene.

Aceasta populatie urbana, cu o cultura omogena, nutrita din lectura foile­toanelor la moda din periodicele populare de mare tiraj ale timpului, dobândea o noua identitate. Ea nu mai apartinea unei lumi ierarhizate, închise, traditio­nale, ci uneia egalitare, deschise, moderne. Se transformase într-o asa-numita societate de masa, în interiorul careia diferentele dintre diversele categorii sociale care o compuneau erau minime, atât din punctul de vedere al condi­tiilor de trai, cât si din cel al instructiei scolare. Totodata, în Europa celei de-a doua parti a veacului al XIX-lea a aparut si clasa mijlocie, o categorie care avea câstiguri financiare însemnate si o cultura consistenta. Atenta la modul de viata al elitelor burgheze ori aristocratice, clasa mijlocie îsi conturase un mod de viata care includea investitia în locuinte mai aspectuoase, o anumita moda în vestimentatie sau frecventarea anumitor productii culturale.

5. Modernizarea prin stiinta

stiinta a cunoscut o dezvoltare spectaculoasa care a schimbat viziunea oamenilor asupra lumii. La începutul secolului al XIX-lea se credea ca stiinta reprezinta speranta pentru un viitor mai bun al omenirii bazat pe posibilitatea de cunoastere a adevarului pus în slujba crearii unei societati apropiate de perfectiune. Secolul al XX­-lea este veacul unei dezvoltari uluitoare a stiintei. Descoperirile în fizica, chimie, biologie, cercetarea spatiului cosmic au fost utilizate în economie si în viata cotidiana, ducând la cresterea calitatii vietii. În ziua de astazi exista opinii autorizate care considera ca problemele complexe cu care se confrunta omenirea (criza de materii prime, criza energetica, poluarea, încalzirea globala etc.) îsi vor gasi rezolvarea cu ajutorul cuceririlor stiintei.

Încrederea neconditionata în progresul continuu, idee preluata de la enci­clopedistii francezi ai secolului al XVIII-lea, a dus la un optimism excesiv al oa­menilor de stiinta, care si-au închipuit ca pot explica totul în mod rational. Progresul epocii industriale a fost sustinut de o schimbare radi­cala a modului de a gândi. Secolul al XIX-lea este dominat de pozi­tivismul lui Auguste Comte, curent care exprima încrederea în puterea ratiunii si a cunoasterii. Aflata într-un proces de evolutie, societatea umana este guvernata de legi asemanatoare universu­lui fizic, totul fiind supus observatiei si experimentului. Încrederea nemarginita în puterea stiintei eliberate de orice implicatii metafi­zice a dus la combaterea Bisericii si la tendinta de laicizare a societatii. Oamenii de stiinta erau sfintii epocii industriale. Pe aceeasi directie se înscrie si evolutionismul lui Charles Darwin, potrivit caruia toate fiintele vii se înscriu pe o linie de dezvoltare ascen­denta, de la simplu spre complex.

Începutul secolului XX a amendat însa radacinile pozitivismului si ale evolutionismului. Sigmund Freud (1916) si Carl Gustav Jung pun în evidenta rolul inconstientului în viata omului, sustinând ca indivizii nu sunt condusi în actiunile lor de ratiune, ci de instincte. Albert Einstein redefineste bazele newtoniene ale fizicii, punând totul sub semnul relativitatii (teoria relativitatii - 1905). William James propune o abordare pragmatica, potri­vit careia orice idee care "functioneaza" este adevarata, iar ade­varul nu mai este imuabil, ci creat prin actiunea umana. Henri Bergson analizeaza timpul, spatiul sau libertatea dintr-o perspec­tiva metafizica, respingând abordarile materialiste si mecaniciste ale realitatii. Din perspectiva sa, elanul vital este forta creatoare care determina evolutia vietii, iar intuitia este metoda de cunoas­tere cu adevarat profunda. Friedrich Nietzsche se opune cu vehementa credintei în existenta unei structuri obiective a lumii, unei realitati profunde, propunând în schimb simturile si simtul comun ca mijloace utile de întelegere a lumii. Având puternice radacini în secolul al XIX-lea, materialismul dialectic si istoric exprima viziunea marxist-leninista despre evolutia societatii. Intuitionismul lui Henri Bergson, fenomenologia lui Edmund Husserl sau existentialismul reprezentat de Martin Heidegger si Jean-Paul Sartre vor influenta puternic dezvoltarea stiintei, literaturii si artei secolului XX.

6. Modernizare în cultura si arta

Formarea societatii moderne a impus conditii favorabile înfloririi literaturii si artelor. Mai multi factori au facut ca realizarile culturale, pâna atunci accesibile unui numar restrâns de oameni, sa poata fi apreciate de cercuri din ce în ce mai largi de cetateni: dezvoltarea presei si a tiparului, deschiderea saloanelor de expozitie în care erau expuse publicului larg productiile artistilor plastici, cresterea procen­tului de populatie instruita în urma extinderii retelei de învatamânt. Democratizarea accesului la cultura a fost posibila cu precadere datorita fotografiei, cinematografului, radioului si presei scrise. Stralucirea marilor capitale, Paris, Berlin, Viena, Londra, a atras circulatia ideilor si a curentelor culturale si a demonstrat unitatea intelectuala a elitelor europene occidentale. Principalele curente culturale si artistice apar în contextul în care omul este capabil sa descopere mecanismele universului si încearca sa dirijeze evolutia societatii omenesti. Modernizarea structurilor politice si economice, sociale si juridice în Europa Rasariteana a generat, în contextul afirmarii fiintei nationale, o noua ideologie. Conflictul de idei în lumea europeana a condus la noi viziuni despre modernizare în rândul elitei intelectuale, reflectat prin manifestarea succesiva, dar si concomitenta a curentelor culturale precum: romantismul, realismul, impresionismul, naturalismul, parnasianismul, simbolismul.

6.1. Romantismul. În domeniile literaturii si artei, secolul al XIX-lea a debutat prin afir­marea romantismului, curent cultural care respingea canoanele impuse de academism. Exprimarea libera a sentimentelor si trairilor, cautarea mode­lelor eroice în istorie, valorizarea idealurilor nationale si democratice au reprezentat trasaturi definitorii ale operelor artistice si literare romantice, manifestându-se în proza lui Victor Hugo si Walter Scott, în poezia lordului Byron, a lui Heinrich Heine sau Aleksandr Puskin, în creatia muzicala a lui Schubert, Schumann sau Chopin, în pictura lui Eugene Delacroix. Romantismul românesc se adre­seaza deopotriva istoriei si folclorului ca surse pentru afirmarea unei spiritualitati nationale. La aceasta au contribuit deopotriva isto­rici si oameni politici revolutionari - Balcescu si Kogalniceanu - scriitori - Ion Heliade Radulescu, Cârlova, Bolintineanu, Asachi - pictori - Constantin Lecca, Theodor Aman - poeti ca Alecsandri si, mai apoi, ca ultimul mare romantic al Europei, Mihai Eminescu - înnoitor neegalat si profund al expresiei poetice românesti, gânditor si spirit superior, carturar de impresionanta eruditie.

6.2. Realismul. Daca romantismul a însemnat exteriorizarea sentimentelor, a emotiilor, realismul a cautat sa descrie cu atentie si raceala societatea acelor vremuri, constituindu-se astfel într-o reactie antiromantica. La mijlocul secolului al XIX-lea, realismul aducea o viziune noua în creatia artistica, încercând sa realizeze o fotografie a societatii contemporane asa cum era ea, prin reprodu­cerea fidela si obiectiva a realitatii si a psihologiei umane, se mani­festa un nou curent cultural si artistic, realismul. Realismul a lansat în literatura nume prestigioase: Balzac si Flaubert - în Franta, Dickens - în Anglia, Ibsen - în Norvegia, Lev Tolstoi si Feodor Dostoievski - în Rusia, Mark Twain - în Statele Unite ale Americii. Realismul românesc - pus în slujba idealurilor nationale în epoca Razboiului de Independenta - a oferit creatii atât în literatura, cât si în pictura Nicolae Grigorescu si Ion Andreescu. Critica sociala a burgheziei a dat nastere creatiei dramaturgice a lui Ion Luca Caragiale.

Progresul cultural românesc se realiza pe fondul înfruntarii de idei în jurul problemei necesitatii modernizarii, a ritmului si cailor acesteia. În acest context, dând glas temerilor ca un ritm rapid ar putea altera fondul spiritual national, ar crea o societate bazata pe valori false si imitatie, Titu Maiorescu lanseaza teoria "formelor fara fond", fara a respinge însa nevoia de modernitate. Adeptii progresului rapid si profund justificau greutatea schimbarilor si nu le considerau un motiv de respingere a progresului.

Catre sfârsitul veacului, dar mai ales în secolul urmator, cultura si arta moderna au depasit granitele impuse de realism, cautând sa dea glas impresiilor abstracte ale artistilor, ca reflex al irationalitatii umane. Astfel, au aparut, spre exemplu, impresionismul sau cubismul în artele plastice ori simbolismul în literatura. Societatea de masa, nascuta în amurgul veacului al XIX-lea, nu aprecia însa cultura moderna, ea fiind atrasa de spectacole de varietati, de cinematograf, de reviste ilustrate etc., adica de asa-numita cultura de masa urbana.

La cumpana secolelor al XIX-lea - al XX-lea, simbolismul si parnasianismul exprimau dorinta de desprindere de realitatea imediata si de cautare a unor noi valori cul­turale. În artele plastice, ultimele decenii ale secolului al XIX-lea au fost marcate de impresionism, exprimare a cautarilor pentru redarea unor nuante si fenomene subtile ale luminii si ale miscarii. Mijloacele de expresie utilizate de oamenii de cultura sunt atât de noi si de neasteptate, încât se poate vorbi, în a doua jumatate a veacului al XIX-lea, de o revolutie în creatia literara si artistica.

6.3. Impresionismul. Aparitia impresionismului reprezinta un moment revolutionar în istoria artelor. Artistii îsi arata trairile si sentimentele fara a se mai preocupa de reprezentarea fidela a realitatii, asa cum este perceputa de ochiul omenesc. Pictând în aer liber, impresionistii fac din lumina elementul principal al compozitiilor lor. Figurile, obiectele sunt estompate de culoarea stralucitoare care irumpe din tablourile artistilor. O astfel de maniera de a picta nu era înteleasa de publicul vremii, picturile impresionistilor nefiind expuse în saloanele oficiale de expozitie. Franta este centrul unde apar aceste inovatii revolutionare, numele unor artisti precum Monet, Manet, Renoir, Pissaro, Degas, fiind întâlnite astazi în cele mai de seama muzee ale lumii. Curajul impresionistilor de a se îndeparta de mo­dul traditional de a face arta a deschis câmp larg inovatiilor celor mai îndraznete. Spre sfârsitul secolului al XIX-lea si începutul celui urmator a aparut o multitudine de curente artistice care se îndepartau de modul traditional în care artistii creasera timp de doua milenii, pe baza regulilor puse în aplicare înca în antichitatea greaca. Între cele mai însemnate sunt: postimpresionismul (Van Gogh, Cezanne, Gauguin), fovismul (Matisse), cubismul (Picasso) etc.

6.4. Curente culturale europene în secolul al XX-lea. Realitatile si problemele societatii secolului al XX-lea, eve­nimentele istorice majore si transformarile petrecute în istoria ome­nirii au generat noi forme de gândire intelectuala si de atitudine culturala. Protestul fata de razboi, fata de uniformizare si tehnicizare, cautarea unor noi forme artistice au reprezentat câteva dintre trasaturile culturii perioadei interbelice. Totodata, aparitia culturii de masa a dus la decaderea culturii traditionale si, prin intermediul publicitatii, la încurajarea consumului de masa, dar si la standardizarea gusturilor publicului, la impunerea unor modele comportamentale noi. În tarile cu regimuri politice totalitare, cultura de masa a reprezentat un instrument de propaganda în slujba puterii politice.

O noua miscare culturala, modernismul, incluzând dome­niile artei, arhitecturii, muzicii si literaturii, a aparut înainte de 1914, când artistii se revolta împotriva traditiilor academice si istorice, refuza ideea de frumos, de perfectiune. Temele abordate si, mai ales, formele noi de expresie artistica sunt în strânsa legatura cu ideile si starea de spirit generate de realitatile istorice. Modernismul se caracterizeaza printr-o varietate de curente literar-artistice sau doar artistice; cubismul, expresionismul, futurismul, dadaismul, suprarealismul. Proza genereaza productii literare moderne în: romanul istoric, romanul de analiza interioara (Marcel Proust, James Joyce); romanul existentialist (Franz Kafka, Albert Camus, William Faulkner). În creatia poetica se remarca poezia revolutiei, a rezistentei, cea militanta socialista si lirica personala. În dramaturgie, modernizarea creatiei se reflecta în teatrul de idei de catre Bernard Shaw, Luigi Pirandello, Eugene O'Neill, Federico Garcia Lorca.

În arta exceleaza cubismul, prin picturile francezului Georges Braque si ale spaniolului Pablo Picasso, expresionismul germanilor Ernst Ludwig Kirchner, Emile Nolde, dar si al norvegianului Edvard Munch, futurismul promovat de pictorii italieni Umberto Boccioni, Gino Severini, suprarealismul lui Salvador Dali, dar si al românului Victor Brauner. Filosofia europeana interbelica a fost dezvoltata de gânditori si scriitori ca Jean Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Albert Camus. Cultura europeana a continuat sa fie perceputa, în mare parte, datorita diplomatiei culturale, ca un model pentru restul lumii. Aceasta s-a dez­voltat cu precadere dupa al Doilea Razboi Mondial, urmarind strângerea legaturilor dintre state. Dupa al Doilea Razboi Mondial, progresele în plan tehnic si social, mai ales în statele occidentale, dezvoltarea rapida a mijloacelor de comu­nicare în masa au produs anumite modificari ale practicilor culturale în favoarea cinematografiei, a televiziunii si a noilor tehnologii informatice. În perioada postbelica, modelele arhitecturale au accentuat caracterul functional si social al edificiilor, printre arhitectii epocii numarându-se Le Corbusier, A. Aalto, M. Breuer, R. Bofil.

Începând cu mijlocul secolului XX, a început sa se manifeste o noua forma de cultura, specifica tinerilor, care, îmbracând forma unei "contra-culturi", se constituie într-o alternativa la cultura oficiala. Foarte influenta, cultura tinerilor indica existenta unor valori, idealuri si aspiratii specifice, o schimbare profunda a raportului dintre generatii. Din aceasta perspectiva, secolul XX poate fi perceput si ca o epoca a protestelor tineretului, a unui conflict tot mai evident între valorile promovate si maniera de exprimare a diferitelor generatii. Din punct de vedere al artelor, dar si al filosofiei, ultimele decenii ale secolului XX fac trecerea de la modernism la postmodernism.

6.5. Preocupari culturale în spatiul românesc, pâna la Primul Razboi Mondial. Dezvoltarea literaturii si artei a fost caracterizata, pe de o parte, de racordarea mediului cultural românesc la cel occidental si, pe de alta parte, de cultivarea specificului national, prin alegerea temelor de inspiratie din creatia folclorica sau din trecutul istoric. Au aparut primele publicatii în limba româna (Curierul românesc, Albina româneasca - 1829; Gazeta de Transilvania - 1838). Un rol deosebit în promovarea culturii nationale a revenit societatilor literare, artistice si stiintifice ca de pilda, Societatea Academica Româna (Bucuresti, 1867), devenita, din 1879, Academia Româna.

În plan cronologic si tematic, literatura româna moderna s-a structurat pe doua etape: pasoptismul, atasat valorilor romantismului, reprezentat de I.H. Radulescu, V Alecsandri, C. Negruzzi, si epoca marilor clasici, ilustrata de T. Maiorescu, M. Eminescu, I. Creanga, I.L. Caragiale, G. Cosbuc, O. Goga, I. Slavici. Arta româneasca a secolului al XIX-lea fost repre­zentata de Th. Aman, Gh. Tatarescu, N. Grigorescu, I. Andreescu, st. Luchian (pictura).

6.6. Tendinte în cultura româneasca a secolului al XX-lea. Constituirea statului national unitar si afirmarea României în rândul statelor europene moderne s-a reflectat în plan cultural printr-o ampla efervescenta a for­melor si modalitatilor de expresie, ca si prin deschiderea spre cultura europeana, fara a nega valoarea specificului national. Scriitori din pe­rioada interbelica, precum Ion Barbu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, George Bacovia, Mircea Eliade, Lucian Blaga si Al. Phillipide, au ilustrat curentele culturale ale vremii. Printre reprezentantii culturii române s-au numarat si femei, devenite cunoscute în Europa pentru preocuparile lor literare, precum Elena Vacarescu, prima femeie primita în Academia Româna, Martha Bibescu si Anna de Noailles.

Cultura româneasca a perioadei interbelice este marcata de confruntarea dintre modernism si traditionalism. Traditionalismul ramâne o componenta fundamentala, argumentata de Garabet Ibraileanu, teoretician al "specificului national", promovata neobosit de revista Viata Româneasca, ilustrata de poezia lui Goga, de proza lui Sadoveanu, Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu si chiar de o parte a creatiei lui Lucian Blaga. Traditionalismul este accentuat de teoreticienii ideologiei de dreapta, Nae Ionescu, în special. Aspiratia spre europenism, componenta opusa, dar fericit complementara era cea de-a doua orientare a culturii românesti. În anii '20, raspunzând curentelor traditionaliste, Eugen Lovinescu sustinea necesitatea sincronizarii cu modernitatea occidentala. Revista Sburatorul si cenaclul cu acelasi nume au devenit principalele tribune de imprimare a modernismului în evolutia literaturii române. Ca scriitori modernisti români s-au consacrat nume precum Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia, Ion Barbu, Camil Petrescu, George Calinescu. În cultura româna modernismul a luat si formele avangardismului, promovat de reviste ca Unu, Contimporanul si ilustrat de nume devenite cele­bre în cultura europeana: Tristan Tzara - doctrinarul dadaismului - si Eugen Ionesco - dramaturgul "absurdului". Pledoaria pentru concilierea modernism-traditionalism a pus în evidenta fundamentul vicios al polemicii "îndârjirea unei superficialitati pe care o ameninta alta superficialitate" (Camil Petrescu).



Figura centrala în miscarea artistica moderna si un pionier al abstractizarii, românul Constantin Brâncusi este considerat parintele sculpturii moderne. Sculpturile sale (Poarta sarutului, Coloana fara sfârsit, Pasarea maiastra, Masa Tacerii) se remarca prin eleganta formei si utilizarea sensibila a materialelor, combinând simplitatea artei populare românesti cu rafinamentul avangardei pariziene. În arhitectura, miscarea artistica Art Nouveau, cu larga raspândire europeana, dar si nord-americana, face tranzitia de la specificul secolului al XIX-lea la modernismul secolului al XX-lea. Stilul arhitectonic Art Nouveau utilizeaza noile materiale de constructie: fierul, betonul si sticla. Modernismul este liniar, simplu si ieftin de realizat, mai apropiat de estetica simplificatoare si relativ bruta a designului industrial. Postmodernismul respinge granitele rigide între stiluri si favorizeaza eclectismul, amestecul de idei si forme: "Reia elemente gotice la o cladire baroca cu intrare neoclasica, iar gradina ar putea fi japoneza" (Mircea Malita).

Arhitectura româneasca în secolul al XX-lea dezvolta atât stilul romantic, cât si stilul eclectic, în care vechile forme arhitec­tonice se îmbina cu cele venite din afara. Stilul romantic se evidentiaza prin Palatul Sutu si Casa Filipescu. Stilul eclectic aduce reali­zari de exceptie ca: Ateneul Român, Palatul Cantacuzino, Palatul Justitiei, Palatul Bancii Nationale, cladirea CEC-ului din Bucuresti, Teatrul National din Iasi, Casinoul din Constanta, în timp ce modernismul monumental se regaseste în arhitectura Facultatii de Drept, a Institutului Agronomic, a Palatului C.F.R.

În perioada postbelica, legaturile culturale dintre România si restul Europei au fost limitate de regimul comunist. Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, dirijorul Sergiu Celibidache, muzicianul Constantin Brailoiu, aflati în exil, au continuat sa reprezinte cultura româneasca. Dupa înlaturarea regimului comunist, deschiderea politica a României spre spatiul euro-atlantic a fost însotita de dorinta de a reveni în marea familie culturala europeana.

7. POLITICI CULTURALE

7.1. Politici educationale în secolul al XIX-lea. Propagarea revolutiei industriale, dezvoltarea economica, urbanizarea, dar si afirmarea statelor nationale au facut ca, în secolul al XIX-lea, guvernele sa acorde o atentie sporita educatiei si învatamântului. Dezvoltarea învatamântului a fost însotita, pe întregul continent european, de modernizarea programelor scolare, a manualelor, ca si de cresterea constanta a numarului de elevi. De o atentie deosebita s-au bucurat învatamântul primar si cel secundar, introducerea gratuitatii scolarizarii primare, reducerea analfabetismului, dezvoltarea învatamântului de stat. În unele tari, de pilda în Franta, au fost luate masuri în vederea laicizarii învatamântului. Totodata, obiectivele educatiei scolare erau acelea de a asigura formarea unor cetateni devotati statului caruia îi apartineau.

Actiunea de modernizare a învatamântului porneste din Europa Occidentala aflata în plina revolutie industriala. A fost elaborata o legislatie scolara corespunzatoare. În Franta, cu toate schimbarile politice ce au avut loc, învatamântul a fost o preocupare constanta. Prin "legea Guizot" din 1833 s-a impus fiecarei comune obligatia de a întretine o scoala elementara. În celelalte tari europene atentia guvernelor a fost canalizata în primul rând asupra învatamântului primar, menit sa asigure baza instruita a natiunii. În Belgia legislatia scolara a determinat o vie disputa între catolici, care doreau mentinerea controlului biserici asupra învatamântului si liberali care au introdus învatamântul primar public, laic si partial gratuit. Diferitele tipuri de scoli au realizat difuziunea culturii în functie de cerintele fiecarui nivel social. Sporirea numarului cititorilor, alaturi de înmultirea mijloacelor tehnice au asigurat extinderea activitatii editoriale, a publicatiilor periodice.

Daca în secolul al XVIII-lea, în Principate, cursurile scolare erau sustinute îndeosebi în limba greaca, de la începutul secolului urmator s-a trecut la promovarea învatamântului în limba româna, un rol deosebit în acest sens revenindu-le lui Gheorghe Asachi în Moldova (fondatorul scolii de la Trei Ierarhi, Iasi) si lui Gheorghe Lazar în Ţara Româneasca (scoala de la Sfântul Sava, Bucuresti).

Reteaua scolara urbana si rurala s-a dezvoltat în urma adoptarii unei legislatii menite a încuraja modernizarea învatamântului. Prima lege speciala adoptata în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (Legea Instructiunii Publice - decembrie 1864) introducea învatamântul primar obligatoriu si gratuit. Ea era menita sa asigure educatia scolara de baza a natiunii, garantata si prin constructia de scoli în toate localitatile, tiparirea de manuale, plata salariilor ca­drelor didactice din bugetul statului. Acesteia i s-a adaugat, mai târziu, legea initiata de Spiru Haret, sustinatorul celei mai cuprinzatoare reforme scolare din România moderna. Legea Haret (1899) a conso­lidat scoala primara româneasca, prin extinderea retelei scolare ca urmare a construirii "scolilor Haret" si a organizat scoala secundara cu opt clase, ca în majoritatea statelor europene. si în Transilvania, prin grija comunitatilor satesti, ponderea stiutorilor de carte care frecventau cursurile se ridica la 63%, în ciuda politicii de maghiarizare a învatamântului public, sustinuta de guvernul de la Budapesta. Ca institutii fundamentale care au stat la baza modernizarii României au fost si societatile si asociatiile culturale. Dintre acestea, Societatea literara româna (1866), Academia Româna din anul 1879, s-a impus ca fiind cea mai importanta institutie de cultura. Scopul ei principal era promovarea "culturii, limbii si istoriei nationale, a literelor, stiintelor si artelor frumoase". Învatamântul superior din a doua jumatate a secolului al XIX-lea a fost reprezentat de institutii de prestigiu precum Universitatile din Iasi (1860), Bucuresti (1864), Cluj (1871) si Cernauti (1874).

Cultura a fost asumata în secolul al XIX-lea ca o problema de stat, fiind adoptate masuri politice pentru sustinerea ei. Trasaturi fundamentale ale epocii au fost perfectionarea învatamântului si eforturile pentru reduce­rea analfabetismului. Totodata, au fost încurajate constituirea de asociatii culturale, academii nationale manifestarile expozitionale. Preocuparea pentru urbanism a permis avântul arhitecturii, construirea unor edificii impresionante (gari, biblioteci, monumente, cladiri guvernamentale) si utilizarea unor materiale noi, precum betonul armat, otelul si sticla.

7.2. scoala si educatia în secolul al XX-lea. Evolutia regimurilor politice, ca si formarea noilor state europene dupa Primul Razboi Mondial au determinat guvernele sa acorde atentie sporita mediului scolar si educatiei în general. Legislatia scolara din perioada interbelica a pus accentul pe raspândirea stiintei de carte, pe construirea de scoli noi si pe dezvoltarea învatamântului secundar si superior. În acelasi timp, mai ales din anii '20, s-au înmultit scolile tehnice si de meserii, învatamântul raspunzând astfel nevoilor crescute ale industriei în privinta mâinii de lucru calificate.

Politica educationala a fost abordata diferit în statele cu regimuri demo­cratice fata de cele cu regimuri totalitare. În acestea din urma, educatia avea ca scop manipularea cetatenilor si transformarea lor în supusi devotati lipsiti de vointa de a se opune regimului politic. În Italia fascista, în Germania nazista, în U.R.S.S. sau, dupa al Doilea Razboi Mondial, în statele europene cu regimuri comuniste, scoala a reprezentat si un mijloc de înregimentare a tinerilor în structurile sistemului totalitar. În perioada postbelica, evolutia învatamântului s-a caracterizat prin cresterea alocarilor bugetare pentru domeniul educatiei sporirea numa­rului elevilor si al absolventilor cu studii medii si superioare, preocuparea constanta pentru dezvoltarea educatiei permanente, a educatiei pentru cetatenie democratica (îndeosebi dupa 1989, când fostele state comuniste europene au revenit la democratie), pregatirea tinerilor pentru societatea bazata pe cunoastere.

Cultura este astazi înteleasa ca un factor care exprima gradul de dezvoltare al unei societati, calitatea vietii, integrarea sociala a unor grupuri etc. Aderarea la Uniunea Europeana presupune un proces de echilibru între valorile culturale comune si cele nationale, specifice; astfel, diversitatea culturala este înteleasa ca o bogatie a patrimoniului european si nu o sursa de divizare si conflicte. În acest context, o functie importanta a politicilor culturale vizeaza conservarea identi­tatii si pastrarea diversitatilor, dar si stimularea creativitatii cetatenilor, protectia minoritatilor etc. În elaborarea politicilor culturale se are în vedere: pastrarea patrimoniului, marturie a unor mo­mente istorice sau a unor realizari culturale remar­cabile. Pastrarea patrimoniului are un rol deo­sebit în conservarea identitatii nationale; dezvoltarea turismului ca o activitate menita sa puna în valoare patrimoniul cultural si natural al unei tari, cunoasterea si întelegerea reciproca. În acelasi timp, turismul aduce venituri necesare pentru proiectarea altor activitati în cadrul politicilor culturale; conservarea si dezvoltarea muzeelor, arhivelor si bibliotecilor; încurajarea industriilor culturale. Acestea includ, radioul, televiziunea, editurile, casele de discuri, industria mobilei si a designului, moda, publicatiile (ziarele si revistele) etc.

În acelasi timp, politicile culturale vizeaza respectarea unor drepturi ale omului, înscrise în documente internationale: dreptul de acces la viata culturala, dreptul de participare la viata culturala, dreptul respectarii identitatii culturale, dreptul de acces la patrimoniul cultural etc. În aceasta directie, Consiliul European din noiembrie 2001 a adoptat "Rezolutia cu privire la rolul culturii în Uniunea Europeana", care considera cultura "un element esential al integrarii europene, mai ales în contextul extinderii Uniunii." Uniunea sprijina politicile culturale ale statelor membre prin finantari realizate în cadrul unor programe, cum ar fi Cultura 2000 sau Media (aprobate de Parlamentul European si Consiliul European în anul 2000). De asemenea, fondurile structurale acordate de UE pot fi utilizate în conditiile în care, de exemplu, dezvoltarea unei regiuni sau activitati economice prezinta si o componenta culturala (de exemplu, protejarea unei activitati traditionale sau lucrari de restaurare).

8. identitatile nationale

În Europa centrala si rasariteana, alfabetizarea, industrializarea si urbanizarea au avut un ritm foarte lent. Existent înca din Vechiul Regim, decalajul tehnologic sau de civilizatie fata de Europa occidentala s-a pastrat si adâncit în prima parte a secolului al XIX-lea. Constientizarea decalajului de catre elita intelectuala sau politica din centrul si sud-estul batrânului continent a pus în circulatie ideea ca Occidentul este modelul ce trebuia urmat (imitat) pentru ca Europa orientala sa se modernizeze. Astfel, îsi vor face aparitia în cultura politica a zonei ideile moderne liberale, care au constituit esenta codului libertatilor civile. Însa tot pe aceasta cale, a prins contur si ideea diferentei, a identitatii nationale, cu atât mai mult cu cât majoritatea popoarelor din Europa centrala si rasariteana nu aveau un stat propriu si se gaseau în componenta imperiilor austriac (Austro-Ungaria dupa 1867), german, otoman sau rus.

Din perspectiva politica, concepte precum "natiune", "nationalism" sau "identitate nationala" au fost si sunt înca în centrul proiectelor politice ale lumii moderne. În mod cert, lupta pentru afirmarea identitatii nationale reprezinta dominanta secolului al XIX-lea si a avut fundamente etnice. Italienii, germanii sau românii, dar si multe alte popoare ale Europei au încercat sa se reuneasca în granitele aceluiasi stat. A fost momentul în care, sub influenta scriitorilor romantici si a artistilor militanti, s-a creat un sentiment de solidari­tate care mergea dincolo de orice alte interese. Asocierea ideilor de libertate si de natiune a creat o fantastica emulatie în rândul popoarelor europene si a împins aproape întreaga Europa spre revolutia pasoptista. Revolutia romantica nu a putut face fata fortei militare concentrate împotriva sa. Ideea de natiune însa a ramas si va da roade câtiva ani mai târziu. Trecând de la romantism la rea­lism, germanii si italienii îsi vor realiza obiectivul national utilizând aceeasi arma a razboiului. La rândul lor, românii folosesc contextul international favorabil creat de un alt razboi, cel al Crimeii, si, prin dubla alegere a lui AI. I. Cuza, fac primul pas spre statul national. În 1867, ungurii obtin un statut preferential în cadrul Imperiului Habsburgic, în cazul polonezilor verdictul fiind însa înca o data amânat, ca si în cel al popoarelor din Balcani.

Constituirea statelor nationale. Expresie a evolutiei politice si istorice de la sfârsitul secolului al XVIII-lea si începutul secolului al XIX-lea, constituirea natiunilor - comunitati umane coerent structurate, cu o identitate etnica, lingvistica si istorica proprie, a reprezentat totodata rezultatul impunerii burgheziei în plan social si politic. Acest proces a marcat cu deosebire perioada dintre anii 1815 si 1914 ("Secolul nationali­tatilor"). Astfel, de pilda, pe continentul european, în aceasta perioada, si-au îndeplinit treptat nazuintele de independenta si unitate nationala belgie­nii, românii, italienii, germanii, norvegienii, în timp ce imperiile multinationale, austro-ungar, rus sau otoman, s-au confruntat cu revoltele popoa­relor supuse, ce au determinat, în cele din urma, dezagregarea lor. La asigu­rarea coeziunii statelor nationale europene au contribuit politicile de stat, manifestate prin impunerea învatamântului obligatoriu, a limbii oficiale, a votului universal si a recrutarii obligatorii în sistemul militar.

Secolul al XIX-lea a fost denumit "secolul nationalitatilor" deoarece în acest secol a avut loc o puternica afirmare a ideologiilor nationale si a actiunilor în vederea punerii lor în practica. În prima jumatatea a secolului al XIX-lea se afirma cu precadere nationalismul romantic, reprezentat de gânditori si oameni politici precum Jules Michelet, Giuseppe Mazzini, Nicolae Balcescu. Ei porneau de la ideea ca nu se poate construi nimic durabil decât pornindu­-se de la istorie. Lupta pentru eliberarea si unitatea nationala a popoarelor aflate sub dominatia unor state de alta nationalitate si religie este legitimata prin întrebuintarea unei limbi comune si apartenenta la aceeasi religie. Asociat cu ideea liberala, nationalismul romantic considera statul national ca fiind ideal pentru dezvoltarea societatii moderne.

Miscari nationale în prima jumatate a secolului al XIX-lea. În zona Balcanilor se dezvolta dupa 1815 primele miscari nationale, care pun în cauza Actul final al Congresului de pace de la Viena. Zona Balcanilor formeaza un veritabil mozaic etnic dar între provinciile din zona respectiva exista o anumita unitate data de religia ortodoxa. În 1821 grecii încep lupta de eliberare nationala prin rascoala antiotomana condusa de Alexandru Ipsilanti si sprijinita de Rusia. În ianuarie 1822 Grecia îsi proclama independenta la care turcii raspund cu masacrarea a 22.000 de greci din insula Chios. Masacrul de la Chios determina interventia puterilor Europei. Imperiul Otoman a fost nevoit sa recunoasca statul grec prin tratatul de la Adrianopol din 1829. La 3 februarie 1830 ia nastere statul national grec. Miscarea nationala s-a extins în perioada urmatoare. Apar tot mai multe societati secrete: "carbonarii" în Italia, "comuneros" în Spania, "Burchenschaften" în statele germane, "Fratia" în Ţara Româneasca, care vor impulsiona miscarea liberala si nationalista.

În 1830 în Belgia izbucneste o revolutie burgheza si nationala împotriva hotarârii marilor puteri din 1815, de unire cu Olanda. Congresul belgian a proclamat independenta Belgiei la 4 octombrie 1830, independenta recunoscuta de Olanda în 1839. Aspiratiile nationale au avut un rol deosebit în Imperiul Habsburgic în timpul revolutiilor de la 1848. Ele au determinat fie o miscare de desprindere a natiunilor dintr-un imperiu formându-se state nationale - cazul Imperiului Habsburgic - fie una de reunire într-un stat national a unor unitati statale separate (Germania), fie mixta, de deprindere de sub dominatia straina si de reunire (Italia, România).

Unificarea nationala. Dupa 1848 în centrul vietii politice si social-culturale a Principatelor Române se afla ideea înfaptuirii unitatii nationale. Situatia internationala de dupa razboiul din Crimeea (1853­-1856) devine favorabila îndeplinirii acestui ideal. Unirea Principatelor Române este luata în discutia Congresului de Pace de la Paris din 1856, devenind o problema europeana. Marile puteri au hotarât aici consultarea românilor cu privire la unire, prin intermediul unor Adunari ad-hoc. Acestea, convocate în anul 1857 la Bucuresti si Iasi, se pronunta în unanimitate pentru unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România. Ignorând propunerile Adunarilor ad-hoc, Conventia de la Paris din 1858 a trasat un cadru incomplet pentru unirea celor doua Principate Române. Trecând peste prevederile Conventiei si impunându­-si propria vointa românii aleg, la 5 ianuarie 1859 în Moldova si la 24 ianuarie 1859 în Muntenia, pe Alexandru Ioan Cuza drept unic domnitor. Alegerea aceluiasi domnitor în ambele Principate a avut rolul hotarâtor în înfaptuirea Unirii.

Unificarea Italiei s-a realizat în mai multe etape, prin mijloace diferite: razboiul, actiunea revolutionara si calea diplomatica. Initiativa actiunii de unificare a avut-o Piemontul al carui rege, Victor Emanuel al II-lea (1849­-1878) se bucura de sprijinul nationalistilor italieni. Artizanul acesteia a fost însa Camillo Cavour, ajuns prim-ministru din 1852. Prima etapa a fost razboiul contra Austriei pentru eliberarea nordului Italiei. Cavour a obtinut promisiunea de sprijin din partea Frantei. Armata franco-piemonteza îi învinge pe austrieci la Magenta si Solferino. Prin pacea încheiata, Piemontul elibereaza Lombardia, dar Venetia ramâne austriecilor. Franta primea în schimb Nisa si Savoia. A doua etapa este reprezentata de cele doua actiuni revolutionare: ducatele Parma, Modena, Romagna si Toscana care au rasturnat vechiul regim si s-au unit cu Piemontul, iar apoi s-a declansat o revolutie nationala în Sicilia care apartinea regatului Neapole. Sub conducerea lui Giuseppe Garibaldi, 1.000 de voluntari au eliberat Sicilia si apoi Neapole, care s-au unit cu Piemontul. Noul stat italian care reunea cea mai mare parte a teritoriilor italiene l-a proclamat rege al Italiei pe Victor Emanuel al II-lea. Ramâneau în afara statului italian Venetia, detinuta de habsburgi si Statul papal aparat de francezi. În 1866, când izbucneste razboiul dintre Prusia si Austria, Italia se aliaza cu Prusia si în urma victoriei asupra Austriei, Italia obtine Venetia. Unificarea Italiei se încheie în 1870, când trupele franceze se retrag din Roma care este proclamata capitala statului italian.

Unificarea Germaniei a fost pregatita economic prin uniunea vamala (Zollverein) initiata de Prusia în 1828, la care au aderat cea mai mare parte a statelor germane. Austria dorea ca unificarea statelor germane sa se realizeze sub egida sa. Rivalitatea dintre Austria si Prusia a dominat procesul de unificare al Germaniei. Unificarea, sustinuta de cancelarul Bismarck, s-a realizat în urma a trei razboaie initiate de Prusia. Primul, în 1864, împotriva Danemarcei, pentru ducatele germane Schleswig si Hollstein. Prusia, aliata cu Austria, declara razboi Danemarcei, pe care o înving. Danemarca cedeaza ducatele care sunt împartite între Prusia si Austria. În 1866 izbucneste conflictul între Prusia si Austria din care victorioasa iese Prusia, în batalia de la Sadova. Prin tratatul de la Praga, din august 1866, Austria este exclusa din Confederatia Germana. Prusia pune bazele Confederatiei Germane de Nord. Din Confederatie nu fac parte statele din sud, care erau sustinute de Franta. Unificarea Germaniei se încheie în urma razboiului Prusiei cu Franta, din 1870-1871. Armata franceza sufera o umilitoare înfrângere si capituleaza la Sedan. Statele germane din sud intra în Confederatie. Acest moment marcheaza practic încheierea procesului de unificare a Germaniei. La 18 ianuarie 1871, regele Prusiei Wilhelm I s-a proclamat împarat al Germaniei în Sala Oglinzilor din Versailles. Germania anexa doua provincii franceze: Alsacia si Lorena.

Dupa 1871 ideea nationala si-a schimbat în parte esenta. În anumite state (Franta, Germania) ideea nationala a fost exacerbata ajungându-se uneori pâna la sovinism si xenofobie. La alte popoare, îndeosebi la cele care luptau pentru constituirea statelor nationale sau desavârsirea unitatii nationale, nationalismul îsi pastreaza forma romantica si liberala. Mentinerea imperiilor multinationale la sfârsitul secolului al XIX-lea si începutul secolului al XX-lea a facut ca problema nationala sa devina tot mai tensionata.

Odata constituite, statele-natiune au promovat la sfârsitul seco­lului al XIX-lea un alt tip de nationalism, cel al dominatiei si cuceririi. Este cel care creeaza ierarhii între natiuni si chiar neaga dreptul la existenta al unor natiuni. În mod paradoxal, curentul apare în Franta, este cunoscut si în Anglia sau în Rusia, dar va fi împins la extrem în Germania, unde va îmbraca forme agresive, xenofobe si antisemite. Noul context politic international blocheaza dorinta de emancipare a popoarelor slave din Imperiul Habsburgic (cehi, slo­vaci, sloveni, croati, polonezi) sau a românilor din Transilvania. Instalarea în 1867 a dualismului austro-ungar a avut consecinte nefaste pentru Românii din afara granitelor. Majoritatea lor, respectiv cei din Transilvania, Banat, Crisana si Maramures, se aflau sub autoritatea maghiara; cei din Bucovina traiau sub guvernarea austriaca. Ungaria, sub a carei autoritate se aflau majoritatea românilor din monarhia dualista, a cautat sa dea statului un caracter maghiar, promovând nationalismul si urmarind asimilarea minoritatilor din stat. Românii si-au declarat opozitia categorica fata de dualism înca din momentul proclamarii sale. Prima manifestare deschisa împotriva dualismului a fost Pronunciamentul de la Blaj, o reafirmare a programului din 1848, prin care se solicita autonomia Transilvaniei si se cerea aplicarea legilor votate de Dieta de la Sibiu în 1863-1864. În 1869, au fost create cele doua partide nationale: Partidul National al Românilor din Banat si Ungaria (la Timisoara, în ianuarie) si Partidul National Român din Transilvania (la Miercurea Sibiului, în martie). Partidul National Român din Transilvania milita pentru recunoasterea autonomiei Transilvaniei (obiectiv principal) si împotriva legilor prin care se urmarea deznationalizarea natiunii române (legea nationalitatilor si legea învatamântului, adoptate de Parlamentul Ungariei în decembrie 1868, potrivit carora în Ungaria exista o singura natiune, cea maghiara, si o singura limba oficiala, limba maghiara). Cele doua partide au fuzionat în 1881, formând Partidul National Român. Partidul a adoptat tactica pasivismului politic si nu a participat la alegerile pentru parlamentul de la Budapesta, declarând ca refuza sa recunoasca actul din 1867. Programul partidului avea ca prevedere centrala autonomia Transilvaniei. Apogeul politicii românesti bazate pe pasivism a fost Memorandumul din 1892. Memorandumul nu continea cereri noi, dar se opunea anexarii Transilvaniei la Ungaria si critica maghiarizarea fortata, revendicând drepturi pentru nationalitati. Principalilor conducatori ai actiunii, în frunte cu Ion Ratiu, li s-a intentat procesul de la Cluj din 1894, fiind condamnati la închi­soare. La cererea regelui Carol I, împaratul i-a gratiat pe memorandisti. Desi neîmplinita, miscarea memorandista a reprezentant apogeul tacticii pasiviste, având un puternic ecou european. La începutul secolului al XX-lea s-au afirmat noi fruntasi politici români, îndeosebi tinerii "tribunisti" (Ioan Slavici, Eugen Brote s.a.), grupati în jurul gazetei politice "Tribuna". Aceasta si-a început aparitia în aprilie 1884, la Sibiu, si sustinea ideea autonomiei etnice a românilor din întreaga Ungarie. La începutul secolului al XX-lea, tinerii tribunisti au decis apli­carea activismului, idee sustinuta totodata de liberalii aflati la putere în România. Astfel, în 1905, Partidul National Român a renuntat la pasivismul politic si la cererea traditionala privind recunoasterea autonomiei Transilvaniei, reintrând în viata politica a Ungariei. Obiectivul sau principal era acum recunoasterea individualitatii politice a românilor în cadrul statului maghiar.

În aceeasi situatie se gaseau însa si finlandezii, polonezii ori locuitorii statelor baltice, precum si celelalte popoare incluse în Imperiul Rus. Desi în evident declin, si Imperiul Otoman continua sa blocheze aspiratia spre independenta a popoarelor balcanice. În 1912 are loc primul razboi balcanic dintre Grecia, Serbia si Bulgaria pe de o parte si Imperiul Otoman pe de alta parte, pentru eliberarea de sub stapânirea otomana a tuturor teritoriilor balcanice. Neîntelegerile privind împartirea acestora duc la izbucnirea, unui nou razboi, în 1913, între Bulgaria si fostele aliate Grecia si Serbia , în care se va implica si România. Pacea de la Bucuresti din 1913 punea capat conflictului printr-­o noua împartire a teritoriilor eliberate. Se constituia si statul national albanez.

Confruntarea dintre "natiunile dominante", pe de o parte, si aspiratia spre libertate a natiunilor dominate, pe de alta parte, a condus spre declansarea Primului Razboi Mondial. Nu întâmplator, unul dintre principiile care au stat la baza noii lumi a fost acela al dreptu­lui tuturor popoarelor la autodeterminare. În fapt însa, desi pacea de la Versailles recunoaste aspiratiile nationale, nu face acest lucru decât pentru puterile învingatoare, creând astfel dorinta de revansa.

Primul razboi mondial a reprezentat ultimul act în procesul de formare a statelor nationale din Europa. De la un continent dominat de imperii multinationale s-a ajuns la unul în care, în linii generale, a învins principiul autodeterminarii nationale. Dreptul popoarelor la autodeterminare a fost unul din cele 14 puncte ale programului propus de presedintele american W. Wilson la Conferinta de Pace de la Paris (1919-1920). Aplicarea acestui principiu a permis constituirea a noi state nationale în urma dezmembrarii Imperiului Austro-Ungar si Rus. Se formeaza astfel Austria, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, Estonia, Letonia, Lituania, Finlanda. Slavii sudici din fosta monarhie austro-ungara s-au unit cu Serbia în regatul Sârbo-Croato-Sloven, care din 1929 a luat denumirea de Iugoslavia. România si-a desavârsit unitatea nationala prin unirea Transilvaniei, Bucovinei si Basarabiei cu Vechiul Regat. Dupa primul razboi mondial nationalismul a luat forma radicala a ultra-nationalismului care a stat la baza ideologiilor fasciste. S-au instaurat regimuri totalitare în mai multe tari europene, unele dintre ele promovând o politica revizionista, care a condus la declansarea unui nou razboi mondial.

Primul Razboi Mondial a pus capat definitiv încrederii europenilor în ratio­nalitatea actiunilor fiintei umane. Mai mult, civilizatia batrânului continent era pusa în cauza de unii gânditori europeni, care, precum Oswald Spengler, vor­beau despre un declin al Occidentului. În aceasta atmosfera, marcata si de trauma Marii Conflagratii, modernizarea si-a continuat totusi drumul în formula consa­crata în veacul al XIX-lea: progres tehnologic si dezvoltare industriala în economie, urbanizare accentuata, instructie scolara tot mai accesibila, emancipare intelectu­ala si americanizare în plan social, respectiv democratie liberala în spatiul politic. Numai ca au existat reactii violente la adresa acestui model, favorizate fie de modernizarea incompleta a unor componente ale societatilor respective ori de imaturitatea civica a societatii de masa, fie de dezamagirea provocata de întocmirile politice interne sau internationale care au urmat Primului Razboi Mondial. Aceste reactii, materializate prin instituirea regimurilor totalitare inter­belice (comunist, fascist, nazist etc.) sau a celor autoritare (Polonia, Portugalia, România etc.), vizau în fapt sistemul democratiei liberale, caruia i se reprosa fragmentarea puterii si discontinuitatea în urmarirea unui proiect politic.

Imediat ce elitele elene, românesti, sârbe, bulgare sau poloneze au fondat propriile state, si-au construit si promovat, prin ample politici educationale ori de propaganda, identitatea lor nationala. Cât priveste actiunea de modernizare culturala, economica, politica sau sociala, aceasta cadea tot în sarcina statului. În linii mari, partidele politice din aceste tari, desi apropiate între ele prin ideologia nationala, pe care o adoptasera fara echivoc, se deosebeau cu privire la felul în care vedeau modernizarea. Partidele de orientare liberala sau de stânga credeau ca imitatia modelului occidental ducea inevitabil la moderni­zarea rapida a societatii si la sincronizarea cu civilizatia Europei vestice. Parti­dele conservatoare ori de dreapta sustineau un ritm mai lent al modernizarii pentru a nu bulversa întocmirile functionale, traditionale, precum si pentru o mai mare atentie în adecvarea formelor occidentale împrumutate la fondul autohton.

Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, ideea de natiune etnica intra într-un con de umbra, fiind tot mai mult asociata conflictelor armate, mondiale sau regionale, care au devastat secolul XX. În locul sau este pusa natiunea civica, care ignora originea etnica si evidentiaza calitatea de cetatean al unui stat.

Schimbarea de perspectiva este impusa de evidenta ca pretentia existentei unor natiuni pure din punct de vedere etnic a devenit o iluzie în conditiile globalizarii si ale circulatiei tot mai intense a fortei de munca fara sa se tina cont de granitele etnice. Departe de a solutiona problematica nationala, crearea unor entitati politice suprastatale de tipul Uniunii Europene a  creat o noua problema: aceea a respectarii identitatii nationale a cetatenilor sai. Va reprezenta acest context sursa unei revigorari a sentimentului national? Sau vom asis­ta la disparitia treptata a natiunilor si, implicit, a problemei nationale?

9. Identitatea europeana

La mijlocul anilor '90, dupa niciun secol de existenta, statul national constituit pe baze etnice îsi demonstrase avantajele, dar si limitele. Elanul revolutionar specific secolului al XIX-lea s-a aflat la originea modernizarii Europei, dar excesele au generat cele mai mari catastrofe ale umanitatii, cele doua razboaie mondiale. Harta politica a Europei a fost reconfigurata, raspunzând unor mai vechi nevoi de identitate nationala, dar au fost frecvente situatiile în care statele nationale s-au ridicat unul împotriva celuilalt. Închis în propriile gra­nite, statul national nu mai raspundea nici nevoilor dezvoltarii eco­nomice. Statelor europene le era tot mai greu sa faca fata concurentei cu alte zone economice, în special cu cea nord-americana.

Solutia imaginata de europeni a fost una deosebit de îndraz­neata pentru contextul politic al acelui moment istoric: unitatea. Ideea în sine nu era noua. Au existat numeroase încercari de a pune lumea europeana sub semnul unor valori comune si al unei conduceri comune. Primele tentative temporar reusite apartin anti­chitatii greco-romane Imperiul Roman), civilizatia din care si astazi mai toti europenii îsi revendica identitatea. I-a urmat încercarea de creare a Europei crestine (Imperiul Carolingian), stindard sub care generatii întregi de cavaleri si oameni politici au luptat împotriva "necredinciosilor". Din acest motiv, baza identitatii europene o constituie civi­lizatia greaca, alcatuirea politica romana si cres­tinismul. De-a lungul istoriei, aceasta identitate s-a îmbogatit cu valori diverse tinând de existenta statului de drept, a democratiei, respectului pentru drepturile omului, suprematiei legii, economiei libere de piata si concurentei loiale etc. Animati de valori mai curând seculare, suveranii Frantei încearca în doua rânduri sa se impuna în fruntea unei Europe unite (Ludovic al XIV-lea si Napoleon Bonaparte). Proiectele politice au fost dublate de cele culturale, Europa încercând în mai multe rânduri sa se autode­fineasca fie pe principiile umanismului si rationalismului, fie pe cele ale libertatii si democratiei. În ciuda intereselor nationale ale fiecarui stat, a pastrarii identitatii nationale, un vis vechi al europenilor la o confederatie europeana, se manifesta în faza unui proiect propus de contele Henri de Saint-Simon, înca de la Congresul de pace de la Viena (1814-1815). Mai târziu, Mazzini lanseaza proiectul unei federatii de republici europene (1834), iar cartea lui Joseph Proudhon - Despre principiul federator (1863) - propune crearea unor entitati politice pentru securitate si progres economic pe baza principiului asocierii. În secolul al XX-lea, excesul ideologic a condus la explozia orgoliilor nationale, manifes­tata prin cele doua razboaie mondiale.

În anii 1920, Richard Coudenhove-Kalergi punea în circulatie ideea PanEuropei (1922), un organism care ar fi reunit tarile batrânului continent, initial într-o uniune vamala, apoi într-un sistem politic confederal parlamentar. Asemenea lui Kalergi, raspunzând asertiunilor pesimiste ale celor care vorbeau despre declinul civilizatiei continentale, Carlo Sforza staruia asupra unor State Unite ale Europei (precum altadata Victor Hugo), iar Aristide Briand, ministru de externe al Frantei, propunea Adunarii Generale a Societatii Natiunilor înfiintarea unei "uniuni federale europene" (7 septembrie 1929). Toate acestea aminteau de mai vechile proiecte europene datorate ducelui de Sully (secolul al XVII-lea) ori lui Saint­-Simon (1814). Dupa al Doilea Razboi Mondial, Occidentul a cautat solutii postnationale pentru viitorul euro­pean. Pornind de la noua realitate geopolitica, la 19 septembrie 1946, fostul premier englez Winston Churchill, cu prilejul unei conferinte la Universitatea din Zürich, propune constituirea unor state unite ale Europei. În acelasi an, Charles de Gaulle lanseaza ideea Casei Comune a Europei de la Atlantic la Urali. În tarile care fusesera ocupate de nazisti, numeroase miscari de rezistenta s-au pronuntat în favoarea unei viitoare unitati europene: în Franta miscarea "Lupta", în Italia grupul numit "Partidul de actiune". În 1949, într-un eseu pe aceasta tema, filosoful spaniol Jose Ortega y Gasset, identificând coexistenta a doua dimen­siuni în cadrul natiunilor europene, sustinea viziu­nea "Statelor Unite ale Europei".

Situatia în care se afla Europa la mijlocul secolului al XX-lea a impus cu necesitate parcurgerea drumului de la intentie la realitate. Proiectele pri­vind formarea Europei unite au fost reluate, având ca baza reconcilierea franco-germana si asigurarea, prin legaturi economice stimulative, a unei piete comune care sa asigure dezvoltarea economica a statelor membre. În anul 1950, Planul (Declaratia) Schuman deschidea calea spre construi­rea cadrului identitar european, pornind de la valorile democratice comune, dar fara a contesta traditiile mostenirea nationala si culturala a statelor membre ale noii structuri politice.  Primul organism politic continental a fost Consiliul Europei, creat la 5 mai 1949. Apoi, în 1951, sase state (Franta, Republica Federala Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg) au format Comunitatea Economica a Carbunelui si Otelului. În 1957, reprezentantii acestora au semnat Tratatul de la Roma, fundamentul Comunitatii Economice Europene, numita si Piata Comuna. În timp, statele membre ale Comunitatii au dezvoltat politici comune, care au fost preluate de Uniunea Europeana. Uniunea Europeana (UE) a fost constituita prin Tratatul de la Maas­tricht (7 februarie 1992), care avea o componenta politica (privind armo­nizarea sistemului politic european) si una economica (formarea Uniunii Economice si Monetare - respectiv adoptarea monedei unice - euro, intrata în circulatie din anul 2002). În 2004, a fost elaborat textul unei Constitutii a Uniunii.

Masurile de ordin administrativ au facut ca procesul de integrare a statelor europene sa ajunga la un nivel foarte avansat, care a pre­supus dezvoltarea unei largi zone economice de liber schimb ce include în acest moment 27 de state membre care functioneaza pe principiile libertatii de miscare a bunurilor, serviciilor, capitalurilor si persoanelor. În afara intereselor dictate de competitia economica, se mai afla ceva în spatele constructiei europene? Raspunsul dat a fost în general pozitiv si s-a referit la existenta unei identitati euro­pene. Adica a unui set de valori comune, a unor idei forta care au traversat istoria Europei. Prima dintre acestea ar fi ideea de liber­tate. Invocata înca din Renastere, nevoia de libertate a fost consa­crata prin Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului. Istoria Europei este una a luptei pentru libertate, a taranilor, a oraselor sau natiunilor. Din secolul al XIX-lea, societatea europeana se concen­treaza pe obtinerea libertatii de opinie si a libertatii presei, a libertatii individuale si a dreptului la vot pentru tot mai largi categorii sociale.




Criza liberalismului si punerea sa în discutie de catre optiunile autoritariste si colectivist-corporatiste (fascismul, comunismul) a semnalat limitele acestei doctrine, indicând necesitatea regândirii ei. Dar anii '80 si `90 au propulsat în avanscena social-politica drep­turile omului si ale cetateanului. Din acest moment, Europa si-a pus întreaga experienta si pricepere în slujba cetatenilor, con­ceptelor de libertate si democratie adaugându-li-se cele de toleranta si diversitate, acceptarea valorilor celuilalt, pacea. Sa fie identitatea europeana un bun câstigat odata pentru totdeauna? Problema de actualitate, problema identitatii europene are circumscrisa problematica pastrarii identitatii nationale. Aceasta problematica - într-o Europa unita, supranationala - constituie o preo­cupare pentru noile state si natiuni care se inte­greaza, cât si pentru celelalte state care au initiat procesul si s-au integrat. Chiar si occidentalii cei mai avansati în "postnationalism" pledeaza totusi pentru o Europa a statelor, deci a natiunilor, o Europa "unita în diversitate", în care "popoarele Europei, ramânând mândre de identitatea lor si de istoria nationala, sunt decise sa depaseasca vechile divizari si din ce în ce mai unite, sa-si faureasca un destin comun " (Preambul la Constitutia europeana).

În România, miscarea nationala s-a repliat spre interior dupa realizarea statului national unitar la 1 decembrie 1918. În acest context, apar si mani­festari traditionaliste, de autohtonism si nationalism virulent, apartinând lui Nae Ionescu, marele guru ideologic al extremei drepte interbelice. În perioada postbelica, nationalismul de factura comunista a fost unul artificial si propagan­distic, astfel încât se poate concluziona ca România recenta, în ciuda diversitatii etnice, a disputelor ro­mâno-maghiare în curs de atenuare si a unor mani­festari izolate de fals nationalism rezidual, reprezinta mai degraba un spatiu al sigurantei din punctul de vedere al unor posibile conflicte interetnice.

În perioada posdecembrista, tara noastra a realizat o baza legala a relatiilor cu UE, prin sem­narea acordului de asociere la 1 februarie 1993. Prin Declaratia de la Snagov, 21 iulie 1995, Parla­mentul României a sustinut strategii nationale de pregatire a aderarii. Alte etape ale procesului de integrare s-au realizat în cadrul summitului de la Helsinki - decembrie 1999 -, unde s-a hotarât deschiderea negocierilor pentru aderare, al summi­tului de la Bruxelles - decembrie 2004 -, când statele membre au votat pentru semnarea tratatului de aderare, si 1 ianuarie 2007, când, prin aderarea oficiala la UE, a început pro­cesul de integrare efectiva, ce va dura pâna în 2013.

Europa recenta - gratie noilor proiecte inte­gratoare, dar si a facilitatilor tehnice de comunicare - ofera imaginea unui spatiu al disponibilitatii pentru cunoasterea si întelegerea celuilalt. Turis­mul, contactele si schimburile culturale si educa­tionale, firmele multinationale si circulatia fortei de munca atât în spatiul Uniunii, cât si dinspre est spre Occident creeaza retele de comuniune bene­fice constructiei unei familii europene.

 Receptivitatea culturii române la tendintele europene este sustinuta si de patrunderea contestatului curent postmodernist, ca reactie la modernismul poetic impus oficial în regimul comunist. Este contextul în care se afirma în literatura Generatia '80, cea mai orgolioasa generatie de scriitori din a doua jumatate a secolului al XX-lea.

 Crizele prin care au trecut natiunile europene în ultimele doua secole au aparut ca urmare a lipsei de cunoastere reciproca, a oglindirii în celalalt, a refuzului comunicarii, a ermetizarii existentelor nationale si a mentalitatii de cetate asediata. Globalizarea nu a început în ultimele doua decenii, ci este o manifestare a mersului istoriei: ea a început odata cu explozia dezvoltarii transporturilor si a sistemelor de comunicare electronica, cu cresterea rolului mass-mediei ca putere supranationala si continua prin generalizarea Internetului.

Identitatea europeana se manifesta prin:

Identitatea politica, care exista prin realizarea unitatii europene, proces început odata cu Planul Schumann, înfiintarea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO), prin Tratatul de la Paris (1951), si a Comunitatii Economice Europene (CEE), prin Tratatul de la Roma (1957). De-a lungul timpului, gradul de integrare politica a statelor membre a crescut progresiv, în urma adoptarii unor documente, precum Tratatele de la Maastricht (1992), Amsterdam (1997), Nice (2000). S-a instituit cetatenia europeana, prin Tratatul de la Maastricht (1992), ale carei drepturi au fost stabilite prin Carta Drepturilor Fundamentale (2000). Tot prin Tratatul de la Maastricht a fost lansat proiectul de Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC); în acest fel, Uniunea Europeana se manifesta din ce în ce mai mult ca o prezenta constanta în relatiile cu alte state (politice, economice, culturale etc.).

Identitatea culturala. Cultura europeana se raporteaza la idei si valori comune înca din Evul Mediu. În special în secolul al XX-lea, se poate vorbi de curente culturale comune culturilor europene.

Identitatea economica. Initial, Comunitatile Europene au avut ca obiectiv realizarea unei mari piete comune europene, ridicarea tuturor obstacolelor din calea circulatiei persoanelor, marfurilor si capitalurilor. Integrarea economica a statelor europene a sporit odata cu introducerea monedei comune, euro.

Simbolurile constituie o manifestare a identitatii europene: steagul european este albastru cu 12 stele, 12 fiind simbolul perfectiunii; imnul Europei este Oda bucuriei, parte a Simfo­niei a IX-a a lui Beethoven, pe versurile poetului Schiller; moneda europeana comuna euro a intrat în vi­goare în statele Uniunii de la 1 ianuarie 2002; ziua Europei este 9 mai, data ce se refera la lansarea Planului Schumann (1950), care a pus bazele Uniunii Europene; pasaportul european a fost lansat în 1986; orasele europene de care sunt legate anumite evenimente ale istoriei Uniunii Europene (Roma, Bruxelles, Maastricht etc) si orasele "capitale culturale" (în anul 2007, capitala culturala a Europei a fost Sibiul).

Identitatea nationala este legata de ideea de natiune si de cea de stat-natiune. Exista mai multe puncte de vedere în legatura cu momentul si cu conditiile istorice ale aparitiei identitatii nationale. Identitatea nationala se caracterizeaza prin urmatoarele elemente: limba, care este un aspect esential al identitatii nationale; cultura nationala, realizari în domeniul literaturii, artei, stiintei, tehnicii etc.; setul de valori care este împartasit de o anumita natiune; religia; simbolurile natiunii respective (steag, imn, per­sonalitati istorice si culturale, realizari de referinta etc); teritoriul istoric, istoria, institutiile simbol (parlamentul, banca nationala, monarhia în anumite state etc).

Identitatea româneasca are ca fundament limba româna, în care s-au realizat lucrari de referinta ale culturii noastre, în special în secolele XIX-XX. Ea include un teritoriu care depaseste granitele statului national. Valorile cele mai des citate, care îi caracterizeaza pe români sunt legate de toleranta, rabdare, spirit diplomatic. Religia majoritatii românilor este crestinismul ortodox, care a contribuit la pastrarea identitatii românesti de-a lungul istoriei. Simbolurile nationale românesti sunt:

-   Steagul tricolor (rosu-galben-albastru). Pentru prima data cele trei culori au fost reunite în timpul domniei lui Alexandru D. Ghica (1834). În aprilie 1848, la Blaj, tricolorul a fost arborat pentru prima oara, având deviza VIRTUS ROMANA REDIVIVA. Steagul tricolor a fost adoptat de revolutionarii din Ţara Româneasca, prin decretul guvernului provizoriu din 14 iunie 1848. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, tricolorul a devenit steagul national. Stema alipita pe steag a cunoscut mai multe variante pâna la actuala forma care îmbina însemnele heraldice ale provinciilor istorice românesti (Ţara Româneasca, Moldova, Transilvania, Banatul, Crisana, Maramuresul si Dobrogea);

-   Imnul national "Desteapta-te, române". Muzica a fost compusa de Anton Pann, iar versurile de Andrei Muresanu (1848);

-   Moneda nationala este leul. Înca din timpul domniei lui Cuza s-a încercat introducerea monedei nationale cu numele de romanat, tentativa esuata. În perioada domniei lui Carol I a fost adoptata moneda national cu numele de "leu" (1867), afirmându-se suveranitatea nationala. Numele de "leu" provine de la talerul olandez de argint care a circulat în secolul al XVII-lea pe teritoriul Ţarilor Române, având gravat un leu pe avers;

-   Ziua nationala este 1 Decembrie, data la care s-a încheiat procesul de desavârsire a statului national român, prin unirea Transilvaniei cu România.

Ca simboluri nationale pot fi considerate personalitatile istorice si culturale intrate în constiinta nationala (Mihai Viteazul, Mihai Eminescu, George Enescu etc., ca si realizarile culturale, stiin­tifice, tehnice - Coloana Infinitului, Rapsodiile române, Luceafarul etc, primul avion cu reactie etc.

Introducerea votului universal

Inventii si inventatori europeni

Obtinerea independentei de catre statele din sud-estul Europei pâna în 1914

Societati culturale

1848: Franta

1769: masina cu aburi (James Watt)

1830: Grecia

1861- ASTRA - Sibiu

1849: Danemarca

1829: locomotiva (George Stephenson)  1866: dinamul (Ernst von Siemens)

1878: Muntenegru

1865 - Societatea culturala "Ateneul Român"

1864: Grecia

1885: automobilul cu motor cu explozie (Daimler si Benz)

1878: România

1868 - Societatea Filarmonica Româna

1871: Germania

1895: cinematograful (fratii Lumiere); tele­graful fara fir (Guglielmo Marconi)

1878: Serbia

1909 - Societatea Scriitorilor Români

1889: Spania

1908: Bulgaria

1893: Belgia

1912/1914: Albania

1905: Norvegia

1909: Portugalia

1917/1918: România

1918: Marea Britanie

DICŢIONAR

Cubism = curent artistic caracterizat prin analiza si recompunerea formelor în volume si planuri geometrice.

Expresionism = miscare artistica si literara care proclama primatul expresiei asupra formei.

Fiziocrati = reprezentantii doctrinei burgheze care critica mercantilismul, analizând stiintific economia capitalista si politica liberului schimb.

Futurism = curent artistic si literar italian de avangarda corespunzând avangardei tehnologice.

Dadaism = curent cultural si artis­tic nonconformist îndreptat împotriva rutinei în viata, gândire si arta.

Suprarealism = curent artistic si literar antiacademic. Promoveaza explorarea subconstientului, deplina libertate de expresie.

Socialism = termenul a fost folosit pentru prima data în Anglia, în 1827, pentru a-i desemna pe discipolii lui Robert Owen.

sovinism = atitudine politica constând în afirmarea superioritatii unei natiuni asupra altora, a exclusivismului si intolerantei fata de alte natiuni.

Xenofobie = ura fata de straini si fata de tot ceea ce este strain.

II. Secolul al XX-lea între democratie si totalitarism.

Ideologii si practici politice în Europa

1. Victoria democratiei

"Democratia a trecut ultima si cea mai grea dintre probe si triumfa acum în întreaga lume", declara, la sfârsitul Primului Razboi Mondial, omul politic italian Giovanni Giolitti, unul dintre principalii reprezentanti ai liberalismului în Italia. Giolitti se însela, deoarece pe ruinele Imperiului Ţarist aparuse deja, în octombrie 1917, primul regim totalitar al secolului al XX-lea (cel sovietic), iar în deceniile urmatoare regimuri totalitare, fasciste sau comuniste, se vor instaura în numeroase tari din Europa, Asia si America Latina. Partidele si regimurile totalitare au fost principalii adversari ai drepturilor omului si democratiei între 1917 si 1989, iar înfruntarea dintre democratie si totalitarism este una dintre principalele caracteristici ale secolului al XX-lea.

Sfârsitul Primului Razboi Mondial nu a reprezentat numai victoria militara a Statelor Unite ale Americii, Frantei si Angliei împotriva Germaniei si Austro-Ungariei, ci si o victorie a democratiei: marile imperii multinationale s-au destramat, monarhiile seculare rusa, ger­mana si austro-ungara au fost înlaturate. Anul 1918 reprezinta apogeul ideii nationale în Europa Centrala, locul imperiilor multinationale fiind luat de state nationale - Germania, Austria, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Regatul Sârbo-Croato-Sloven (lugoslavia din 1928), Finlanda si statele baltice. Noile state au adoptat fie regimuri politice republicane, fie monarhia parlamentara, în cazul Iugoslaviei. Adoptarea votului universal si reformele agrare consolideaza regimurile democratice, mai noi sau mai vechi, din Europa. În Anglia (1918) si în Statele Unite ale Americii (1920) sufragiul universal devine o realitate, dreptul la vot fiind extins si asupra femeilor.

a) Caracteristici generale ale evolutiei regimurilor democratice din Europa. La încheierea Primului Razboi Mondial, regimurile democratice s-au instaurat în unele dintre statele nou constituite în centrul si estul Europei, asa cum a fost cazul Cehoslovaciei. Totusi, perioada interbelica a fost dominata de instituirea, inclusiv în noile state europene, a regimu­rilor autoritare sau dictatoriale (Polonia, Iugoslavia, Austria etc.). Regimurile democratice, bazate pe principiul separarii puterilor în stat, vot universal, alegeri libere, respectarea drepturilor si libertatilor cetatenesti, pluripartidism, s-au consolidat în tarile nordice, precum Danemarca, Suedia sau Norvegia, si în cele mai multe state din vestul Europei. În timp, s-au manifestat diferente în abordarea problemelor economico-so­ciale, potrivit modelelor democratice consacrate.

În secolul al XX-lea are loc o confruntare între regimurile democratice si cele totalitare. În timpul primului razboi mondial principiile democratiei liberale au avut de suferit datorita interventiei puternice a statului pentru obtinerea victoriei. Mai mult, dupa încheierea acestuia statul cauta sa mentina controlul pentru solutionarea marilor probleme cu caracter economic sau social. Totusi, democratiile parlamentare din statele învingatoare se conso­lideaza. În cele mai importante state democratice - Marea Britanie, Franta, S.U.A. - pentru rezolvarea gravelor probleme cu care se confrunta dupa razboi, electoratul a adus la putere partidele de dreapta: Partidul Conservator în Anglia, Blocul National în Franta, Partidul Republican în S.U.A. Acestea au promovat o politica economica de redresare dar cu efecte antisociale, ceea ce a dus la înmultirea actiunilor revendicative. Mai mult, în S.U.A. republicanii promoveaza o politica izolationista în plan extern, protectionista (pe plan economic) si puritana cu accente xenofobe (pe plan intern). Regimul politic ramâne cel prezidential, pute­rea presedintelui fiind controlata de un parlament bicameral. Dupa ce câstigasera alegerile din 1912 si 1916, democratii se recunosc învinsi de republicani în 1920. Aceste partide vor domina scena politica pâna la marea criza economica din 1929-1933. Alaturi de liberali si de conservatori, pe scena politica bri­tanica apare Partidul Laburist. Alegerile din 1920 sunt câstigate de Lloyd George, care conduce un guvern de coalitie alcatuit din conservatori si liberali. Alegerile ulterioare au asigurat însa alternanta la putere. Viata politica a celei de-a III-a Republici franceze este mai tumultuoasa: existenta unui mare numar de partide induce un anu­mit grad de instabilitate. Deceniul al treilea a fost dominat de coalitii cu un contur politic nedefinit (Blocul National si Uniunea Nationala). Acestea au inclus forte politice eterogene, de la dreapta moderata la stânga moderata, scopul politic principal fiind blocarea accesului la putere al extremelor politice care începusera sa-si faca simtita prezenta imediat dupa încheierea razboiului.

În Europa centrala si rasariteana prabusirea marilor imperii (german, austro-ungar si rus) a fost urmata de aparitia unor state cu regimuri politice liberal - democratice. Consolidarea sistemului democratic depindea în aceste state de rezolvarea a doua probleme cheie: cea agrara si cea constitutionala. Noile state introduc, între 1919 - 1921, legi care, cu mici diferente, prevad desfiintarea marii proprietati în schimbul despagubirilor si redistribuirea pamântului catre tarani. În acelasi timp guvernele elaboreaza constitutii democratice. Gravitatea problemelor ce le aveau de rezolvat, rivalitatea dintre partide, ambitiile conducatorilor si lipsa de experienta a electoratului, au dus la deteriorarea mecanismelor constitutionale si la concentrarea puterii în mâinile executivului. În aceste conditii viitorul democratiei este tot mai mult legat de personalitatea sefului statului: daca acesta respecta regulile constitutionale, regimul respectiv evolueaza în sens democratic, cum a fost în Cehoslovacia. În schimb în alte state, ca de exemplu Polonia, evolutia a fost spre autoritarism.



La scara globala, asigurarea pacii parea un fapt realizabil. Punând în opera principiile securitatii colective, pentru prima data în istoria umanitatii majoritatea statelor lumii erau reunite într-o singura organizatie internationala, Liga Natiunilor (1919). Principalul tel al noii organizatii era asigurarea pacii si a securitatii internationale prin respectarea principiilor dreptului international si al tratatelor internationale. În pofida ezitarilor si a dificultatilor întâmpinate dupa cinci ani de razboi, democratia parea consoli­data. Oare asa sa fi fost?

Marea criza din 1929 -1933 pune în dificultate democratiile liberale, care se confrunta cu grave probleme economice si sociale. În timp ce în state precum Marea Britanie, Franta, Olanda, Belgia, Elvetia, Danemarca, Norvegia, Suedia sau în Cehoslovacia, unde regimurile democratice supravietuiesc, în altele- Germania, Italia, Spania, Portugalia, Grecia - se instaleaza regimuri autoritare.

b) Liberalismul traditional si criza de dupa 1918. Sfârsitul crizelor politice si militare reprezentate de Primul Raz­boi Mondial nu a însemnat însa sfârsitul tuturor crizelor. Regimurile politice democratice au întâmpinat reale dificultati de adaptare la provocarile lumii postbelice. Miscarile sociale, frustrarile create de rezultatele tratatelor de pace, fenomenele economice negative aparute în anii imediat urmatori încheierii razboiului puneau sub semnul întrebarii viabili­tatea vechilor principii liberale. Crizele politice majore generate de victoria sovietelor în Rusia - revolutia spartakista de la Berlin (1918-1919) si proclamarea Republicii Sovietice Ungare (1919) - au fost cu greu solutionate. Europa si lumea întreaga erau amenintate de extremismul politic.

Paradoxal, prima sursa a viitoarelor crize politice au fost trata­tele de pace ce încheie Primul Razboi Mondial. În toate cele cinci cazuri, tratatele continuau distrugerea fostilor adversari, de data aceasta prin mijloacele diplomatiei. Cazul cel mai flagrant era cel al Germaniei, declarata unic vino­vat pentru declansarea razboiului si obligata nu numai sa plateasca uriase despagubiri de razboi si sa abandoneze orice pretentii colo­niale, dar si sa renunte complet la propria armata. Germania pierdea 13% din teritoriu, 12% din populatie, 48% din minereurile de fier, 15% din productia agricola si 10% din industrie. Frustrarea poporului german este alimentata si de criza economica, de inflatia galopanta si de ocuparea de catre francezi a zonei demilitarizate a Ruhrului (1923). În aceste conditii, tânara republica de la Weimar (1919) facea cu greu fata atât ofensivei extremei stângi, cât si celei drepte în curs de constituire. La rândul ei, Italia era departe de a fi o sursa de stabilitate. În timp ce comunistii marcheaza pre­caritatea situatiei economice prin greve de proportii (1920), fortele ultranationaliste fasciste nu ezitau sa-si afiseze violent nemultumirea atât fata de tratatele de pace care nu ofereau Italiei toate teri­toriile anterior promise, cât si fata de ascensiunea stângii.

Serioase probleme economice si sociale au existat însa si în statele învingatoare. Inflatia, cresterea lenta a salariilor, reconver­sia industriei militare conduc la marile greve ale anilor 1919-1920. Admiratorii revolutiei ruse (1917) devin tot mai activi în Europa de Vest, determinând, pe de o parte, scindarea partidelor social demo­crate si aparitia celor comuniste, iar pe de alta parte lovituri de forta de genul "revolutiei spartakiste". Liberalismul traditional parea sa nu gaseasca solutii pentru aceasta noua si complexa realitate economica, sociala si politica. Semnele declinului sau încep sa prinda tot mai evident contur în întreaga Europa. Demisia lui Lloyd George (1922), "topirea" liberalilor în diverse­le grupari de forte care aveau sa conduca Germania, Italia sau Franta, ponderea tot mai mare pe care o au în viata politica par­tidele populare, cele socialiste, comuniste sau nationaliste sunt numai câteva dintre argumentele care pot fi aduse în acest sens. Desi situatia liberalilor români era mai buna, acestia reusind sa-si impuna programul politic, concurenta partidelor aparute dupa raz­boi era tot mai acerba.

Boom-ul economic american al anilor '20 si cei câtiva ani de crestere economica, de atenuare a problemelor sociale si de crestere a consumului ce au urmat (aproximativ 1923-1928) pareau sa readuca încrederea în solutiile oferite de liberalismul traditional. Declansata chiar în patria "laissez-faire-ului", marea criza economica a anilor 1929-1933 avea sa dea acestuia lovitura de gratie.

2. Ideologii si practici totalitare

a) Idei si regimuri totalitare. Scaderea nivelului de trai, instabilitatea din primii ani ai perioadei interbelice, reactiile fata de modul cum s-au pus bazele pacii au condus la aparitia unor miscari extremiste si la instaurarea, în multe state europene a unor regimuri dictatoriale. În acest context îsi fac aparitia ideologiile extremiste: fascista, nazista si comunista. Opuse celor democratice, regimurile politice totalitare au avut o serie de trasaturi co­mune: existenta partidului unic si a unui dictator în fruntea statului, încal­carea de catre regim a drepturilor omului, lichidarea oricarei forme de opozitie, supravegherea populatiei de catre politia politica, cenzura presei etc. Ideologia fascista si practicile politice ale regimului.

Cele doua razboaie mondiale au stat la originea aparitiei si proliferarii mis­carilor si regimurilor totalitare. Dupa 1918, au aparut miscari politice fasciste mai întâi în tarile învinse în Primul Razboi Mondial: Germania (1919), Ungaria sau Bulgaria (1923), ori nemultumite, ca Italia (1919), de beneficiile teritoriale si politice obtinute în urma conflictului. Partide cu caracter fascist au aparut si în România (1927), Spania, Portugalia, Belgia, Marea Britanie, Franta. Toate aceste miscari afisau un nationalism agresiv, erau profund antiliberale, iar multe dintre ele - Partidul National-Socialist în Germania, Partidul Apararii Rasei în Ungaria, Legiunea Arhanghelului Mihail în România - erau antisemite. Partidele fasciste întrebuintau în mod obisnuit violenta în spatiul public, iar unele aveau si o componenta paramilitara. Violentele de strada si asasinatul politic au fost practicate de toate miscarile fasciste. În unele tari, partidele fasciste au ajuns la putere între cele doua razboaie mondiale (Italia 1922, Germania 1933), iar în altele, precum Slovacia, România sau Ungaria, acestea au fost aduse la putere în ajunul sau în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, cu sprijinul direct al Germaniei lui Hitler.

Dupa cucerirea puterii în Rusia de catre bolsevici în 1917, au aparut numeroase partide comuniste pe toate continentele, însa pâna în 1945 doar în doua tari - Uniunea Sovietica si Mongolia - au existat regimuri comuniste. Spre deosebire partidele fasciste, partidele comuniste din perioada interbelica formau o organi­zatie politica bine integrata - Internationala Comunista - coordonata din capi­tala sovietica. Asa se explica faptul ca partidele comuniste au jucat în tarile lor rolul de instrumente de subversiune politica si de spionaj ale Uniunii Sovietice.

Daca principalele regimuri fasciste - cel italian si cel german - au fost învinse în al Doilea Razboi Mondial si s-au prabusit, victoria obtinuta cu acest prilej de Uniunea Sovietica si ocuparea de catre armatele acesteia a celei mai mari parti a Europei centrale si de rasarit au dus la instalarea, între 1944 si 1948, prin lovituri de forta si prin fraudarea alegerilor, a unor regimuri comu­niste în Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria si în estul Germaniei. Dupa 1944, comunistii au luat puterea, cu sprijinul direct sau indirect al Uniunii Sovietice, si în alte tari: lugoslavia, Albania, China, Coreea de Nord, Vietnam, Cuba.

b) Fascismul a aparut în Italia, dupa încheierea Primului Razboi Mondial, în conditiile crizei profunde pe care o traversa aceasta tara. Miscarea fascista era sustinuta atât de populatia debusolata de razboi si de saracie, cât si de multi industriasi si bancheri, care sperau ca noua formatiune politica sa reprezinte o contra­pondere eficienta la ideile comuniste. Fascismul a îmbracat forma corporatista. Acesta preconiza o societate organizata în grupuri profesionale, numite corporatii. Pe plan politic corporatismul urmarea înlocuirea Parlamentului cu o Adunare a delegatiilor corporatiilor, noua organizare urmând, în conceptia initiatorilor ei, sa asigure prosperitatea tuturor categoriilor sociale. Fascistii au pus mare accent pe nationalism si pe promisiunile de restaurare a "onoarei nationale". Ei considerau ca statul natiune avea viata sa proprie, diferita de vietile fiintelor umane care-l compuneau. Regimul fascist a fost instaurat în Italia de Benito Mussolini. Deceptionata în privinta ambitiilor sale teritoriale, zguduita de ample miscari sociale, provocate si sustinute de stânga socialista, care ameninta cu instaurarea dictaturii proletariatului, democratia liberala italiana a devenit incapabila sa rezolve problemele tarii. În fata acestor primejdii fascismul a aparut ca singurul capabil sa apare ordinea în stat.

Fascistii organizeaza "marsul asupra Romei" (1922) determinându-l pe regele Victor Emanuel al III-lea , care se temea de tulburari sociale, sa demita guvernul si sa accepte numirea lui Mussolini ca prim-ministru la 29 octombrie 1922. O luna mai târziu Parlamentul îi acorda puteri depline, iar în urma alegerilor din 6 aprilie 1924 Camera Deputatilor devine majoritar fascista, asigurându-i lui Mussolini toate pârghiile puterii. Mussolini a organizat statul dupa principiile corporatismului. Activitatea sindicatelor a fost redusa la tacere, libertatea presei a fost suprimata, activitatea partidelor politice a fost interzisa, Partidul National Fascist devenind formatiune politica unica. Adversarii politici ai regimului au avut de înfruntat represiunea militiilor fasciste "Ovra" si rigorile Tribunalului special înfiintat în 1925, care stabilea ani grei de închisoare împotriva adversarilor politici. Regimul fascist era sustinut de si de organizatiile paramilitare Camasile negre si Ballila. Propaganda fascista sustinea ca a luat nastere "statul corporatist" care asigura prosperitatea tuturor categoriilor sociale, dar în care nu primau interesele individului, ci ale "corporatiei" din care acesta facea parte. Pentru atragerea maselor "il Duce" a impus adoptarea unor masuri si programe care s-au bucurat de sustinere populara: a încercat sa controleze marele capital, sa stavileasca abuzurile si coruptia, a luat masuri împotriva Mafiei. Printr-o propaganda abila fascistii au urmarit sa redestepte în sufletul italienilor mândria de a fi demni urmasi ai Romei. Îndoctrinarea cetatenilor se facea prin propaganda si prin diferite organizatii fasciste (populatia matura, prin Dopolavoro, copiii si tinerii, prin Avanguardisti si Ballila). Antrenarea Italiei în agresiuni externe si în al doilea razboi mondial a determinat scaderea popularitatii lui Mussolini si retragerea sprijinului popular. A fost înlaturat de la putere în iulie 1943.

c) Nazismul (national-socialismul german) ca ideologie a fost fundament de Adolf Hitler în lucrarea "Mein Kampf" (Lupta mea). La baza acestei ideologii au stat nationalismul exacerbat, rasismul si antisemitismul. Nazismul a aparut într-o perioada dificila pentru natiunea germana. Germania care fusese învinsa în primul razboi mondial s-a considerat umilita prin prevederile Tratatului de Pace de la Versailles. Germanii considerau ca li s-a impus un "dictat". Nazistii au pus un mare accent pe nationalism si pe promisiunile de restaurare a onoarei nationale. Hitler considera vinovat pentru problemele economice si sociale ale Germaniei, sistemul democratiei parlamentare. Singura solutie pe care o sustinea Hitler era dictatura unui singur partid condus de un lider providential care sa supuna natiunea în numele binelui general. El urmarea crearea unui imperiu (Reich) care sa-i cuprinda pe toti germanii. Justifica expansiunea germana prin nevoia de "spatiu vital" pentru rasa ariana, considerata superioara si sustinea nece­sitatea cuceririi acestuia prin razboi. Spre deosebire de Mussolini, Hitler a facut din rasism si în special din antisemitism, o componenta esentiala a programului sau. Evreii erau gasiti vinovati de toate relele societatii germane si de aceea nazistii sustineau eliminarea lor prin exterminare.

Preluarea puterii de catre nazisti are loc în ianuarie 1933 când, pe baza rezultatelor alegerilor din 1932, presedintele Hindenburg l-a numit cancelar al Germaniei pe Adolf Hitler, conducatorul Partidului National Socialist al Muncitorilor din Germania (NSDAP). Având majoritatea în Parlament (Reichstag), Hitler a obtinut puteri dictatoriale, în martie 1933, devenind ulterior Führer (conducator). Acest fapt semnifica sfârsitul republicii de la Weimar si instaurarea dictaturii naziste în Germania. Primele masuri luate de Hitler i-a vizat pe adversarii politici: toate partidele au fost scoase în afara legii cu exceptia Partidului National Socialist, miscarea sindicala a fost distrusa, au fost eliminati adversarii din propriul partid. În anul 1934, dupa moartea presedintelui Hindenburg, a preluat si atributiile acestuia proclamându-se "Führer".

De la început evreii au fost tinta predilecta a persecutiilor naziste. Pâna la sfârsitul anului 1934 cei mai multi avocati, medici, profesori si functionari evrei si-au pierdut slujbele sau dreptul de a-si practica meseriile. Prin Legile de la Nürenberg, din 1935 evreilor le-au fost retrase toate drepturile civile în cadrul statului german. Crimele naziste asupra evreilor nevinovati s-au înmultit, asa cum s-a întâmplat în 9/10 noiembrie 1938, când multi au fost ucisi, în Noaptea de cristal. În timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, din 1942, regimul hitlerist a hotarât sa aplice solutia finala împotriva evreilor. Astfel a început drama Holocaustului ("Shoah"), pâna în anul 1945, fiind ucisi aproximativ 6 milioane de evrei, proveniti atât din Germania, cât si din tarile ocupate de armatele hitleriste, în lagare de exterminare, precum cele de la Auschwitz, Treblinka sau Maidanek.

Toti germanii au fost înregimentati în organizatii controlate de Partidul National-Socialist al Muncitorilor Germani, precum Frontul Muncii, care a înlocuit sindicatele, sau Hitlerjugend (Tineretul hitlerist). Presa a fost cenzurata, iar propa­ganda regimului prin publicatii, radio, cinematografe s-a intensificat. Temuta politie politica a regimului, Gestapo, supraveghea orice activitate. Cultura a fost subordonata scopurilor regimului. Tineretul era educat în spiritul unui devotament fanatic fata de regim si înregimentat în organizatii precum "Tineretul Hitlerist". Controlul regimului a fost instituit si asupra bisericii. Aceasta a fost supusa persecutiilor din cauza valorilor promovate de crestinism - iubire si respect fata de aproapele tau - care constituiau contrariul valorilor promovate de national socialisti.

d) Comunismul îsi are originea în operele lui Marx care a fundamentat teoria "luptei de clasa ". El sustinea ca societatea comunista se va edifica mai întâi în tarile dezvoltate în care proletariatul va prelua pe cale revolutionara puterea de la burghezie. Lenin a dezvoltat teoria marxista, sustinând ca revolutia proletara poate sa iasa victorioasa si într-un stat mai putin dezvoltat cum era Rusia.

În conceptia lui Lenin comunistii reprezentau "avangarda" proletariatului. Ideologia comunista promitea oamenilor o schimbare totala a modului de viata prin realizarea unei societati iara clase, în care sa fie instaurate egalitatea si dreptatea. Teoria marxista sustinea ca în prima etapa, cea a construirii socialismului, era necesara mentinerea statului, ca instrument al "dictaturii" proletariatului, necesar reprimarii oricarei forme de rezistenta a dusmanilor clasei muncitoare.

În luna februarie a anului 1917, Rusia era afectata de saracia generalizata si de înfrângerile de pe front. În aceste conditii, a izbucnit, la Petrograd, revolutia condusa de Partidul Constitutional Democrat (al burgheziei liberale) si de mensevici (membrii Partidului Social-Democrat). A fost instaurat un guvern provizoriu la 16 februarie / 1 martie 1917, iar a doua zi, tarul a abdicat. Ulterior, condusi de Vladimir Ilici Lenin, bolsevicii au declansat actiunile în forta pentru preluarea puterii, realizata prin lovitura de stat de la 25 octombrie / 7 noiembrie 1917, de la Petrograd. Denumita Revolutia din Octombrie, aceasta este considerata actul de nastere al statului sovietic. Reformele adoptate de bolsevici au fost: nationalizarea fabricilor si bancilor, nationalizarea pamântului, proclamarea dreptului la autodeterminare a natiunilor. Statul si-a impus controlul în economie, proprietatea privata fiind înlocuita cu cea de stat sau colectiva. Între anii 1918-1921 s-a desfasurat un razboi civil între partizanii vechiului regim (albii) si sustinatorii bolsevicilor (rosii). Mai multe state europene au intervenit militar împotriva Rusiei Sovietice. Bolsevicii au dezlantuit teroarea: au înfiintat politia secreta (cunoscuta cu abrevierile CEKA, NKVD apoi KGB) cu misiunea de a-i lichida pe toti cei care se opuneau noului regim, a fost suprimata libertatea presei, taranilor le-a fost rechizitionata recolta, a fost decretata munca obligatorie, a fost înfiintata Armata Rosie. Cu ajutorul acesteia s-a asigurat ordinea interna si a fost respinsa interventia straina. În Rusia, apoi în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.), stat creat de Rusia Sovietica, Ucraina, Bielorusia si Transcaucazia în anul 1922, toate domeniile de activitate au fost organizate conform conceptiei lui Lenin, expuse în Tezele din Aprilie 1917.

Orice forma de opozitie a fost desfiintata, fiind interzisa functionarea tuturor partidelor, în afara celui comunist (bolsevic) rus, denumit apoi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS). Totalitarismul si teroarea s-au consolidat în timpul conducerii lui Iosif Visarionovici Stalin (1924-1953). Acesta a impus o economie centralizata si planificata rigid. Din 1929 s-a trecut la colectivi­zarea fortata a agriculturii (careia i-au cazut victime milioane de tarani ce nu vroiau sa-si cedeze pamânturile în gospodariile colective sau de stat), în paralel cu industrializarea fortata si planificarea productiei prin planu­rile cincinale. Economia URSS a înregistrat unele progrese mai ales în domeniile: energetic, metalurgic, constructiilor de masini. S-a lichidat analfabetismul, au fost adoptate unele masuri de protectie sociala. Activitatea culturala a fost însa treptat subordonata slavirii lui Stalin, într-un cult al personalitatii de proportii nemaiîntâlnite, În acelasi timp, cultul personalitatii lui Stalin a capatat proportii fara precedent, presa era cenzurata sever, întreaga creatie culturala fiind pusa în slujba intereselor Partidului Comunist al Uniunii Sovietice si ale dictatorului.. Opozantii politici fie au fost executati, fie li s-au înscenat procese în urma carora au fost trimisi la închisoare sau în lagarele de munca fortata din tara, care formau Gulagul, si unde au murit milioane de oameni. Marii Terori, desfasurate la ordinul lui Stalin între anii 1936 si 1939, i-au cazut victime oameni din rândul tuturor cate­goriilor sociale si profesionale, inclusiv din rândurile armatei.

Dupa moartea lui Stalin, noul secretar general al partidului, Nikita Hrusciov, a dezvaluit, în 1956, unele crime comise din ordinul lui Stalin si a con­damnat cultul personalitatii acestuia, fara ca esenta regi­mului sa fie modificata. Desi au aplicat modelul sovietic, regimurile comu­niste europene au avut si trasaturi specifice. Astfel, au existat o mai mare libertate economica în Iugoslavia, pastrarea proprietatilor asupra pamân­tului în Polonia, nationalismul si interzicerea vietii religioase în Albania etc. Totusi, dupa al doilea razboi mondial, comunismul s-a aflat în ascensiune devenind mondial. dar în ultimul deceniu al secolului al XX-lea el s-a prabusit iar statele respective au optat pentru democratie. Abia dupa anul 1985, Mihail Gorbaciov, noul secretar general al parti­dului, a initiat politica perestroika si glasnost (reconstructie si deschidere), prin care a încercat reformarea partidului si statului sovietic.

e) Asemanari si deosebiri între ideologiile totalitare. Cu toate ca practicile politice ale fascistilor si comunistilor erau asema­natoare, anticomunismul a fost una dintre caracteristicile esentiale ale parti­delor fasciste. Pe de alta parte, în sângeroasa confruntare a Razboiului Civil din Spania (1936-1939) si mai ales dupa esecul aliantei dintre URSS si Germania hitlerista din 1939-1941, partidele comuniste au reusit sa confiste tema luptei antifasciste.

De fapt, însa, ideologiile totalitare resping prin­cipiile fundamentale ale Declaratiei de Independenta (1776) sau ale Declaratiei Drepturilor Omului si ale Cetateanului (1789), propunându-si distrugerea democratiei si nu perfectionarea acesteia. Atât declinul statului si al economiei, cât si crizele sociale erau puse pe seama valorilor liberale si ale democratiei, iar pluralismul politic era privit ca sursa a divizarii natiunii. Ele au fost adversare declarate ale democratiei si pluralismului, ale drepturilor si libertatilor politice individuale. Toate regimurile totalitare au suprimat aceste drepturi si libertati, au lichidat orice forma de opozitie, instituind dominatia partidului unic, au practicat cultul liderului suprem (Mussolini, Hitler, Stalin, Mao Ze-Dong, Nicolae Ceausescu), au terorizat, închis si exterminat adversarii politici, reali sau potentiali. Desi apartinea hitleris­mului german, sloganul "Un popor, un Stat, un Conducator" este valabil, sub o forma sau alta, pentru toate regimurile extremiste. Atât regimurile comuniste, cât si cele fasciste au creat sau per­fectionat instrumente de represiune, de manipulare si control al societatii - politie politica (Ceka/ NKVD/ KGB în Uniunea Sovietica, Gestapo în Germania nazista, Securitatea în România comunista), propaganda de stat, organizatii oficiale de masa pentru înregimentarea si îndoctrinarea politica a copiilor, tinerilor, femeilor, muncitorilor si intelectualilor. Adversitatea organica fata de valorile democratiei a fost împinsa pâna la arderea în piata publica a cartilor evreilor si ale oricaror adversari politici. De aici si pâna la arderea oamenilor însisi nu a fost decât un pas.

Daca regimurile extremiste au avut trasaturi comune, indiferent daca vorbim de stânga bolsevica sau de dreapta national-socialista, acestea au cunoscut si elemente specifice. Astfel, stalinis­mul, ideologia primului regim comunist din istorie, se baza pe prin­cipiile fundamentale ale marxism-leninismului, tinta sa finala fiind construirea societatii comuniste, etapa în care atât statul, cât si clasele sociale urmau sa dispara. Acesta trebuia sa fie rezultatul luptei de clasa, care pe plan extern îmbraca forma internationalismului proletar. Muncitorii de pretutindeni erau încurajati sa lupte împotriva statului capitalist si a tuturor inamicilor poporului. În cazul german, în schimb, conceptul în jurul caruia gravita în­treaga sa ratiune de a fi era rasa superioara. Pentru nazisti, poporul german se identifica cu o astfel de rasa superioara, cea ariana. Pentru Hitler, statul totalitar nu era altceva decât un instrument capabil sa apere aceasta comunitate rasiala de elementele impure si decadente, precum evreii, tiganii sau slavii, si sa asigure arienilor spatiul vital necesar propriei dezvoltari. si cum acest spatiu era mult extins în raport cu granitele statului german, razboiul a devenit prin­cipalul instrument menit sa impuna ideologia nazista.

În fata acestor evolutii, statele cu regim democratic au avut o atitudine care a fluctuat în timp. Dupa preluarea puterii de catre bolsevici în Rusia, o serie de state occidentale (Franta, Anglia, Statele Unite ale Americii, Japonia) au inter­venit direct, prin trimiterea de trupe, sau indirect, prin sustinerea opozitiei armate, împotriva noului regim de la Moscova. Implicarea în razboiul civil din Rusia era justificata de diferentele ideologice, de încercarea de "export al revolutiei" (pro­movat de Trotki) - fapt demonstrat de atacul asupra Poloniei si aparitia unor "republici ale sfaturilor" (bolsevice) în Ungaria si Germania -, dar si de resenti­mentele fata de iesirea din razboi din 1917. Aceasta explica de ce anticomu­nismul manifestat de regimurile totalitare a contribuit la încercarea Angliei si Frantei de a ajunge la o întelegere cu Germania si Italia (politica de conciliatorism). Un al doilea factor este legat de nemultumirea Statelor Unite ale Americii fata de unele prevederi ale Tratatului de la Versailles. Absenta acestora din jocul diplomatic european a contribuit la dezvoltarea regimurilor totalitare.

Aceasta nu înseamna ca nu au existat eforturi constante de limitare a influentei regimurilor totalitare. O serie de tratate si aliante internationale, cum ar fi Mica Întelegere si Antanta Balcanica sau Pactul Briand-Kellogg, au avut ca scop izolarea militara si diplomatica a unor state revizioniste (în primul rând Germania, dar si Ungaria si Bulgaria). Un alt instrument al statelor democratice a fost Liga Natiunilor, care se dorea a fi un for de dezbateri pentru eliminarea razboiul ca instrument al relatiilor internationale. Cu toate acestea, Liga Natiunilor nu avea mijloace de a-si impune punctul de vedere sau de a face respectate "recomandarile" adunarii - este cazul esecului embargourilor impuse Italiei sau recomandarea de neinterventie în Razboiul Civil din Spania dintre republicani si trupele generalului Franco.

3. Statele democratice si politica de stavilire a comunismului în epoca postbelica

a) Divizarea Europei. Nici sfârsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial nu a reusit sa transeze competitia dintre democratie si totalitarism. Prin înfrân­gerea Germaniei, Italiei si Japoniei au fost eliminati factorii care au determinat cea mai mare tragedie a secolului al XX-lea. Acest obiectiv a fost atins însa printr-un mare compromis istoric, cel pe care conducatorii statelor democratice ale lumii l-au facut cu URSS. Odata îndepartat pericolul comun, aceasta alianta de con­junctura s-a dizolvat si a facut ca razboiul "cald" sa fie înlocuit cu cel "rece". Statele lumii s-au regrupat, de aceasta data pe criterii politice, lumea evoluând pentru alte zeci de ani în logica noului tip de conflict. Desi fusesera aliate cu Uniunea Sovietica împotriva regimurilor fasciste, democratiile occidentale au sfârsit prin a întelege pericolul pe care îl reprezenta totalitarismul comunist pentru libertatea si reconstructia democratica a Europei. Cu toate ca nu au putut sa împiedice instau­rarea de catre sovietici a regimurilor comuniste în Europa de Est, Statele Unite ale Americii au initiat, în 1947, politica de containment (stavilire) a expansiunii comunismului în Europa de Vest si în restul lumii. Aceasta politica, conceputa de diplomatul american George F. Kennan si initiata de presedintele Harry Truman, a reprezentat prima reactie a "lumii libere" în fata totalitarismului comunist. Unul dintre primele rezultate ale acestei politici a fost lansarea de catre SUA a Planului Marshall (iunie 1947) de ajutorare economica a tarilor europene ruinate de razboi. Numai tarile din vestul Europei au putut beneficia de Planul Marshall, deoarece URSS a interzis tarilor pe care le ocupa militar sa accepte ajutorul economic american. Un alt rezultat al politicii de containment I-a reprezentat crearea, la 4 aprilie 1949, a unei aliante militare defensive - Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) - menit sa riposteze oricarui atac al URSS asupra Europei de Vest. Tot pe plan militar, razboaiele purtate de Statele Unite ale Americii si aliatii lor în Coreea (1950-1953) si în Vietnam (1961-1975) au reprezentat actiuni semnificative de stavilire a expansiunii comuniste, chiar daca numai razboiul din Coreea a fost încununat de succes.

Prin constituirea Tratatului de la Varsovia (mai 1955), alianta militara a statelor comuniste îndreptata împotriva NATO, se nastea o lume bipolara, construita în jurul principalelor centre de putere economica si militara ale vremii, dar si în raport cu doua viziuni politice divergente. De aceasta data, actorii scenei internationale nu mai erau statele nationale, ci blocurile politico-militare constituite în jurul Statelor Unite ale Americii (NATO) si al URSS (Trata­tul de la Varsovia). În pofida principiului coexistentei pasnice, tensiunea politica din­tre cele doua modele de dezvoltare s-a concretizat într-o pericu­loasa cursa a înarmarilor, dar si în conflicte locale deschise, pre­cum razboaiele din Coreea si din Vietnam sau "criza rachetelor" din Cuba. Diferenta dintre cele doua blocuri era imensa: daca în primul caz era vorba despre o alianta naturala a statelor democratice sustinute economic de SUA, blocul comunist s-a constituit în primul rând ca urmare a amenintarii "Armatei Rosii".

b) Evolutia postbelica a democratiilor occidentale. Prima grupare, cea a democratiilor occidentale, a continuat sa-si fundamenteze demersul politic, constructia economica si sociala pe principiile democratiei plura­liste. Locul liberalismului în declin a fost repede ocupat de ideologi­ile populare si democrat-crestine. Dar democratia occidentala a per­mis si dezvoltarea partidelor social-democrate si socialiste (Germania, Franta) sau chiar a celor comuniste (Italia, Grecia). Au aparut si s-au dezvoltat miscari si partide ecologiste sau puternice organizatii ale societatii civile. Fara sa fi putut evita excese de genul "doctrinei McCarthy" în cercetarea activitatilor antiamericane, lumea occidentala a reusit sa asigure pluralismul politic si dreptul suveran al fiecarui cetatean de a-si exprima propria optiune politica.

În a doua jumatate a secolului al XX-lea, germanii au fost nevoiti sa traiasca în doua state separate. În zona de ocupatie militara occidentala, s-a constituit un stat democratic, având ca forma de guvernamânt republica federala, care a devenit apoi membru NATO si al Comunitatii Economice Europene (Republica Federala Germana). În actiunile de reconstructie si de consolidare a democratiei în statul vest-german s-a remarcat Konrad Adenauer, de orientare crestin-democrata. Un rol însemnat în istoria germana l-a avut cancelarul crestin-democrat Helmuth Kohl, în timpul caruia s-a realizat reunificarea Germaniei (1990). Franta a avut între anii 1918 si 1940 un regim democratic republican, caracterizat însa prin instabilitate guvernamentala. Dupa al Doilea Razboi Mondial, a fost adoptata o noua Constitutie, care instituia un regim parlamentar clasic. Charles de Gaulle, presedinte al tarii din 1959, a sustinut ideea consolidarii puterii sefului statului. Reforma constitutionala din anul 1962 a stabilit ca presedintele Frantei sa fie ales de cetateni prin vot universal, nu de un colegiu electoral, ca pâna atunci. Franta a înregistrat progrese economice importante, dar pro­blemele sociale s-au mentinut. Datorita flexibilitatii arti­colelor Constitutiei, în Franta a fost posibila si coabitarea la putere a unui presedinte si a unui prim-ministru de orientari diferite. Astfel s-a întâm­plat, de exemplu, în anul 1986, când presedintele Mitterand era de orien­tare politica de stânga, iar prim-ministrul Jacques Chirac, de dreapta. În Marea Britanie, prim-ministrul, sef al majoritatii parlamentare, are un rol însemnat, îsi alege ministrii si are puteri executive extinse. Cele mai puternice formatiuni politice au fost, dupa 1918, Partidul Conservator si Partidul Laburist. În prima jumatate a secolului al XX-lea; s-a remarcat personalitatea lui Winston Churchill, prim-ministru din partea Partidului Conservator, în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial (1940-1945), apoi, dupa razboi, între 1951-1955. În perioada postbelica, alt prim-ministru con­servator, Margaret Thatcher, s-a afirmat prin actiunile de consolidare a economiei, prin privatizarea unor întreprinderi si servicii de stat, cat si prin cele care au vizat cresterea prestigiului extern al tarii.

c) Evolutia postbelica a regimurilor comuniste. De cealalta parte se afla blocul comunist al "democratiilor popu­lare", reunind URSS, jumatatea estica a Europei, China si alte câteva state din Asia si din Africa. Instaurarea comunismului în jumatatea rasariteana a Europei a dus la o divizare fara precedent a continentului nostru - politica, economica si culturala. Frontierele apusene ale Ungariei, Cehoslovaciei si Republicii Democrate Ger­mane, care alcatuiau limita de vest a sistemului comunist, au fost puternic militarizate, devenind o bariera continua de mii de kilometri de sârma ghimpata, presarata cu posturi de observatie si menita sa împiedice fuga în Germania de Vest sau în Austria a cetatenilor statelor comuniste. Un element aparte al acestei frontiere - care a devenit si un simbol al divizarii Europei - l-a reprezentat Zidul Berlinului. Acesta a fost ridicat în august 1961 de catre auto­ritatile comuniste din Germania de Est, la presiunea Uniunii Sovietice, pentru a împiedica fuga în Berlinul Occidental - care nu facea parte din Republica Democrata Germana - a cetatenilor est-germani. În ajunul ridicarii acestui "zid al rusinii", pana la 12.500 de cetateni est-germani se refugiau saptamânal în Berlinul Occidental - enclava capitalista si democratica pe teritoriul RDG.

Constituite pe baza modelului stalinist, statele blocului comunist au continuat sa fie dominate de sisteme politice monopartide care admiteau o singura ideologie, cea marxist-leni­nista. Modelul politico-economico-social  propus era unul hipercentralizat, puterea politica si economica fiind atent controlate de partidul-stat si de nomenclatura aferenta. Fenomenele economice dominante au fost cooperativizarea agriculturii si industrializarea fortata, ambele rea­lizate pe fondul desfiintarii cvasitotale a proprietatii private si a eliminarii fizice a acelui segment social legat de aceasta. Erodarea sistemului comunist s-a petrecut treptat, începând din 1953. Puternice miscari antisovietice, înabusite în cele din urma, au avut loc în mai multe tari comuniste: Republica Democrata Germana (1953), Polonia (1956) si Ungaria (1956). În aceasta din urma tara, revolutia anticomunista a fost înabusita în sânge de trupele sovietice. În România, principala forma de rezistenta anticomunista a fost rezistenta din munti, la care au participat tarani, fosti ofiteri, studenti si chiar elevi; aceste miscari de rezistenta armata au fost lichidate oficial abia în 1961. În 1968, miscarea de reformare a sistemului comunist, initiata în Cehoslovacia, a fost înabusita de armata sovietica si de trupe din Polonia, Germania de Est, Ungaria si Bulgaria. România, desi stat comunist, nu a participat la aceasta interventie militara.

d) Falimentul sistemului comunist. Anii 1970-1989 au scos în evidenta falimentul economic al sistemului comunist, incapabil sa satisfaca nevoile de baza ale populatiei, precum si sa renunte la reprimarea oricarei forme de contestare politica. Prin contrast, succesele economice ale lumii occidentale si forta de atractie a libertatilor cetatenesti si a democratiei din Europa de Vest si Statele Unite ale Americii au compromis regimurile comuniste în ochii propriilor cetateni. Acest lucru a favo­rizat aparitia unor miscari de disidenta în tari ca Polonia si Cehoslovacia - unde opozantii regimurilor comuniste si militantii pentru drepturile omului, ca Adam Michnik, Bronislaw Geremek (Polonia) si Vaclav Havel (Cehoslovacia), au fost supusi persecutiilor politice de catre autoritati, devenind simboluri interna­tionale ale rezistentei anticomuniste.

Aventura militara a URSS în Afghanistan (1979-1988), unde trupele Moscovei n-au putut învinge rezistenta mujahedinilor, sprijiniti de SUA, precum si revolta muncitorilor polonezi si crearea sindicatului liber Solidaritatea (1980), condus de Lech Walesa, au marcat începutul sfârsitului sistemului comunist. Tentativele de reformare a comunismului întreprinse în URSS de catre Mihail Gorbaciov nu au facut decât sa accelereze descompunerea regimurilor comuniste din Europa, iar unii reprezentanti ai elitelor comuniste au devenit constienti de caracterul ine­vitabil al acestei descompuneri. Teama pe care represiunea comunista si URSS o insuflasera timp de zeci de ani cetatenilor din statele Europei de Est a început sa se risipeasca. În unele tari, ca Polonia si Ungaria, a început în 1989 un proces de negociere între fortele de opozitie recent recunoscute si partidele comuniste aflate la putere pentru introducerea pluralismului politic si tranzitia spre democratie. În altele, precum Cehoslovacia si Germania de Est, înlaturarea liderilor comunisti opusi oricarei reforme s-a petrecut în urma unor mari manifestatii de strada, care au avut loc în toamna anului 1989. Singura tara în care sfârsitul regi­mului comunist, în decembrie 1989, a dus la varsare de sânge a fost România. Caderea regimurilor comuniste din Europa de Est în cursul anului 1989 a prefigurat chiar sfârsitul URSS. Incapabila sa se mai opuna revendicarilor democratice si nationale ale popoarelor pe care le indusese cu forta între granitele sale, Uniunea Sovietica, devenita o fictiune politica, s-a dizolvat oficial în decembrie 1991, iar Mihail Gorbaciov a demisionat din toate functiile pe care le detinea.












Document Info


Accesari: 65553
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2018 )