Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



loading...

















































Functiile mass media

jurnalism












ALTE DOCUMENTE

COMUNICAREA CU PRESA ÎN TIMPUL CRIZEI
Introducere in Mass-media
ANALIZA STILISTICA
Tipuri de interviu.
MEDIUL ASOCIATIV IN PRESA
COMUNICARE SI MASS-MEDIA
RELATIA DINTRE JURNALISTI Sl SPECIALISTII IN RELATII PUBLICE - INTRE COOPERARE Sl CONFLICT
NOUA TELEVIZIUNE-PUBLICITATE SI INDENTITATEA POSTMODERNA
FUNCTIILE MASS MEDIA
SECRETARIAT DE REDACTIE - MACHETAREA Sl PUNEREA IN PAGINA

ISTORIA PRESEI

1.Precursorii ziarului

Trasaturile culturale fundamentale ale primelor publicatii isi au radacinile in istoria indepartata. Ziarul modern este o combinatie de elemente specifice multor societati cu o istorie indepartata. Chiar inainte de nasterea lui Hristos, grecii, egiptenii, romanii si urmasii lui Israel foloseau metode specifice de a-si informa semenii cu privire la anumite evenimente. Unii le imortalizau prin semne in piatra, altii prin hieroglife iin interiorul piramidelor.Romanii afisau in locuri publice jurnale de format redus, numite Acta diurna. Chinezii si coreenii foloseau hartia si caractere incrustate in lemn pentru tiparire, cu cateva secole inainte ca acestea sa apara in Europa. In secolul al XVI-lea, mult dupa ce tiparul a aparut in Europa, guvernul venetian tiparea o mica foaie de stiri care putea fi cumparata cu o gazeta (cea mai mica moneda venetiana). Cuvantul “gazeta”, folosit pentru ziare, s-a pastrat pana in zilele noastre. Un produs mai apropiat de ideea moderna de ziar a aparut la inceputul anilor 1600, in Germania. Cercetatorii din istoria jurnalismului sugereaza ca multe trasaturi ale ziarului modern, cum ar fi editorialul, articolele sportive, ilustratiile, articolele de politica, si chiar cele umoristice, erau publicate in diverse moduri cu mult inainte ca adevarata presa de masa sa ia fiinta.




Desi tiparul a fost introdus in Anglia pe la sfarsitul anilor 1400, de-abia in 1621,dupa aproape un secol si jumatate, au inceput sa apara mijloacele de comunicare premergatoare ziarului. Acestea erau numite corantos. Ele cuprindeau stiri externe si nu erau publicate in mod regulat (ca adevaratele ziare care au aparut mai tarziu). De la inceput, publicarea acestor corantos era strict reglementata de guvern. In secolul al XVII-lea, s-a incercat, cel putin, reglementarea tuturor formelor de tipar. Una dintre constantele interesante ce se pot distinge in istoria presei este aceea ca, in societatile cu guverne puternic centralizate, presa nereglementata se dezvolta foarte incet. Acolo unde autoritatea centrala era lipsita de putere, presa, mai putin controlata, tindea sa se dezvolte mai rapid. In general, cu cat o forma de guvernamant este mai dependenta de o opinie publica favorabila, cu atat este mai probabil ca aceasta sa sprijine o presa libera. Cand oamenii de rand contribuie in mod semnificativ la hotararea destinului lor politic, raspandirea informatiilor si a opiniilor politice este un proces important. Monarhiile puternice sau societatile cu alte forme de putere intens centralizate nu necesita discutii publice active asupra chestiunilor despre care fiecare cetatean trebuie sa-si formeze o parere informata.

Eforturile indelungate de a incetateni principiul fundamental al libertatii presei pot fi localizate in timp in epoca declinului vechilor monarhii feudale si a aparitiei noilor conceptii despre democratia politica. Astfel de consideratii sugerea 959j93j za ca una dintre cele mai semnificative transformari in societatea occidentala, ce a favorizat dezvoltarea unei anumite forme de comunicare de masa, a fost institutia politica in schimbare care a acordat in cele din urma majoritatii cetatenilor dreptul de vot. Acest proces de transformare indelungat si complex a stabilit traditii ale jurnalismului care, de la inceput, au facut din ziar o arena de dezbatere publica, protest partinic si comentariu politic. Pana cand au aparut celelalte mijloace de comunicare in masa importante, aceasta transformare politica fusese substantial realizata, si nici filmele, nici radiodifuziunea, in Statele Unite cel putin, nu au stimulat interesul pentru politica in anii lor de formare, asa cum il stimulase presa scrisa in dezvoltare. Inainte ca semintele revolutiilor americane si franceze sa inceapa sa germineze, intregul sistem al societatii occidentale a fost supus schimbarii. Evolul Mediu a fost urmat de Renastere, iar vechea societate feudala cu pattern-ul sau rigid de stratificare a fost inlcouita treptat de o noua structura sociala in cadrul careia o clasa puternica de mijloc era un element cheie. Aceste transformari erau inseparabile de dezvoltarea comertului ce a culminat in cele din urma cu revolutia industriala. Comertul era dependent de evolutia diferitelor mijloace de comunicare. (Bertrand, Claude-Jean, 2000, Deotologia mijloacelor de comunicare, Editura Institutul European, Bucuresti)



Aparitia primelor publicatii

Primele ziare, “cu raza lunga de actiune”(cu o acoperire teritoriala mai insemnata), aveau sa se dezvolte cu dificultate. Intre timp, clasa de mijloc care se ridica a inceput sa constituie ea insasi un public care recepta nu numai ultimele informatii despre tranzactii comerciale, ci si exprimarea politica, eseurile si povestirile literare populare. In Anglia, aceste necesitati fusesera satisfacute de scriitori si jurnalisti talentati ca Addison, Steele, Samuel Johnson sau Daniel Defoe. In coloniile americane, s-a dezvoltat rapid o clasa de mijloc cu interese comerciale. Noua Anglie era un taram al vapoarelor, porturilor la mare si negotului de toate felurile. In prima jumatate a secolului al XVIII-lea, a fost publicat un numar redus de ziare. Multe au fost esecuri financiare, dar unele ziare au supravietuit cativa ani. Tirajul lor n-a fost niciodata mare, de obicei mult sub o mie de exemplare.

In momentul conceperii Declaratiei de Independenta, existau in cele treisprezece colonii aproximativ treizeci si cinci de astfel de ziare cu tiraj mic si tiparite in conditiile de atunci. In general, editorii lor isi incropeau existenta vanzandu-si ziarele pe baza de abonamente (erau relativ scumpe) si prin publicarea catorva anunturi comerciale. Daca se intampla ca editorul sa fie si diriginte de posta sau daca putea castiga un contract guvernamental de tiparire drept ajutor, riscul financiar nu era atat de mare.

In Marea Britanie, in secolul al XIX-lea, presa depindea de sustinerea materiala guvernului si publica informatiile pe care oficialitatile i le furniza. Chiar si asa, existau in 1836 circa trei milioane de cititori de ziare numai in zona Londrei.(Bland, M., Theaker, A., Wragg, D., Relatii eficiente cu mass-media, 2006, Editura Comunicare.ro). La sfarsitul secolului al XIX-lea au aparut in Anglia publicatii ce dainuie si astazi: Daily Mail, Express, Times, Financial Times, Guardian etc.. Tirajul acestora era considerabil, de sute de mii de exemplare. Tabloidul Daily Herald ajunsese la o circulatie de 4,7 milioane, dar din cauza costurilor tipografice prea mari si din lisa publicitatii, a dat faliment.

In Franta, au aparut la sfarsitul secolului al XIX-lae o serie de ziare de succes, intre acestea Petit Journal, ce avea un tiraj de peste 300.000 de exemplare vandute zilnic. In pragul primului razboi mondial, in Paris existau 60 de publicatii iar in provincie 250.

In Germania, presa scrisa s-a dezvoltat pe trei segmente: ziare fondate de partidele politice, publicatii serioase sustinute comunitatile locale, unele dintre ele ajungand de circulatie nationala si cotidiane de tip popular-tabloid.

In S.U.A., ziarele erau editate de oameni care nu aveau calitati intelectuale deosebite, cu exceptia unor personalitati asemenea lui Benjamin Franklin. Ei foloseau in esenta aceeasi tehnologie de tiparire folosita de Gutenberg cu trei veacuri in urma. Nu aveau un public vast cu inclinatii deosebite pentru citit. Nu existau mari centre urbane concentrate, care sa poata servi drept piete, si le lipseau resursele pentru finantarea unei prese de masa. Totusi, se acumulase in societate o multitudine complexa de trasaturi culturale, inclusiv tehnologia elementara de tiparire, proprietatea privata asupra ziarelor si, dupa cum s-a mentionat, Constitutia americana prevedea si autoritatile respectau - principiul libertatii presei.


2.Ziarele populare- Tabloidele

Inainte de a se dezvolta o adevarata presa de masa, au fost necesare o serie de schimbari sociale profunde in cadrul societatii occidentale. Rolurile politice in schimbare ale cetateanului de rand au fost deja mentionate. De asemenea, s-a mentionat intensificarea comertului, care a dus la transformarea pattern-urilor stratificarii sociale si dezvoltarea clasei mijlocii. La acestea pot fi adaugate dezvoltarea tiparitului si a tehnologiei hartiei, care s-a accelerat o data cu progresele mecanice ale revolutiei industriale timpurii. In cele din urma, cand invatamantul public de masa a devenit o realitate, o data cu infiintarea primului sistem de scoli publice statale (in Massachusetts), prin anii 1830, scena era deja pregatita pentru aparitia unui ziar pentru oamenii de rand, care sa includa o combinatie a tuturor acestor elemente.

Un numar de tipografi si editori experimentasera ideea unui ziar ieftin, care putea fi vandut nu prin abonament anual, ci la bucata, in mediile urbane. S-a incercat in diferite moduri punerea in aplicare a acestei idei, atat in Anglia, cat si in Statele Unite, dar fara succes. Formula de reusita a gasit-o Benjamin Day, un tipograf neinsemnat din New York. Ziarul sau, The New York Sun, a luat fiinta la 3 septembrie 1833, avand motto-ul “Straluceste pentru TOTI”. Asa cum au dovedit evenimentele ulterioare, a stralucit intr-adevar pentru toti, dar mai ale pentru el, desigur, in plan financiar. Day incepuse o noua era in jurnalism, ce in cativa ani avea sa revolutioneze presa. A “inventat” ziarul de tip tabloid. O publicatie ce punea accentul pe stirile locale, povestiri de interes uman, fapt divers, eveniment monden, sportiv si chiar reportaje senzationale despre evenimente socante. Problematica serioasa, de fond, cu tematica politica , economica, ce se regasea in cotidianele de pana atunci, lipsea. Modul de a trata subiectele era superficial, iar limbajul era cel al omului de rand. De cele mai multe ori, stirile nu erau verificate. Calomnierea unor personaje publice devenise o obisnuinta. Pierderea unor procese nu afecta insa situatia financiara, intrucat castigurile de tiraj, generate de interesul publicului pentru asfel de subiecte era mare.

Day se folosea de orice fel de tertipuri pentru a-i atrage pe cititori. Pentru a da un caracter picant continutului, Day a angajat un reporter care scria intr-un stil umoristic articole despre cazurile cu care se confrunta zilnic sectia locala de politie. Acest continut captivant si-a gasit publicul tinta printre noii indivizi instruiti ai clasei “de jos”. A gasit de asemenea si multi critici printre cetatenii mai conservatori ai orasului. Ziarul era vandut la bucata, pentru un penny, pe strazi, de catre vanzatori de ziare ambulanti. Acestia si-au atras curand clienti regulati si tirajul zilnic s-a ridicat la 2.000 de exemplare, in numai doua luni. Stilul degajat si promovarea intensa a ziarului a marit tirajul vandut la 5.000 in patru luni si la 8.000 in sase luni. Succesul uimitor al acestui ziar controversat i-a scandalizat pe ceilalti editori de ziare. Motorul cu aburi fusese deja cuplat cu noua presa rotativa. Problemele tehnice ale producerii si distribuirii zilnice a unor tiraje uriase de ziare fusesera in mare parte rezolvate, iar aparitia presei de masa era un fapt implinit.

In plus, au avut loc schimbari evolutive aditionale. Sun a ajuns la tirajul sau impresionant in primul rand datorita faptului ca se adresa oamenilor simpli, carora nu se adresase nici un ziar pana atunci. Una din trasaturile cele mai importante ale ziarului de un penny al lui Day si ale ziarelor care l-au urmat era redefinirea “stirilor”, astfel incat sa se potriveasca gusturilor, intereselor si nvielului de lectura ale paturilor mai putin educate ale societatii. Pana atunci, “stirile” insemnau in general rapoarte asupra evenimentelor sociale, comerciale sau politice de importanta reala, sau a altor intamplari de interes larg. Benjamin Day a inclus in ziarul sau stiri de alt gen – relatari despre crime, pacate, catastrofe si dezastre – stiri pe care oamenii de rand le gaseau captivante, distractive sau amuzante. Personalul sau a conceput chiar o farsa complicata privind noi “descoperiri stiintifice” despre viata pe luna. Cand a fost data in vileag de catre alt ziar, cititorii sai au considerat-o o farsa amuzanta. Ziarul era popular, ieftin si senzational; se adresa direct noilor mase cu stiinta de carte, care incepeau sa participe la revolutia industriala in desfasurare. Existau si materiale serioase in ziar, dar in editoriale si reportaje intamplarile politice si economice erau tratate superficial fata de ziarele lansate anterioar, scrise pentru cititori mult mai educati. Pe la 1837, Sun distribuia cate 30.000 de exemplare zilnic, mai mult decat totalul insumat al tuturor cotidianelor din New York.

Imitatorii lui Day au lansat multe ziare concurente, dar fara a avea succesul sau, pentru ca fiecare a dorit sa-si puna propria amprenta. Presa ieftina a fost un succes financiar, deoarece atragea anunturi publicitare. De fapt, venitul din anunturi era singurul sau suport financiar; cu pretul de un penny de la vanzare de-abia se putea plati hartia de ziar ca materie prima, dar prin aceasta presa ieftina se putea face o pubicitate eficienta marfurilor si serviciilor destinate consumului de masa. Aceste reclame se adresau unui numar urias de clienti, in comparatie cu cele ce apareau in celelalte ziare, cu circulatie redusa. Producatorii de “medicamente patentate pentru oameni si animale”, si-au facut o puternica reclama, ce a jucat un rol impotrant in sustinerea noilor ziare de tip tabloid. Magazinele universale au folosit si ele ziarul ca mijloc de a face publicitate articolelor pe care le vindeau.

Pentru cei care publicau reclame, tirajul ziarului era un indice al profitului anticipat. Ziarul care putea aduce un mesaj de publicitate in fata ochilor a zeci de mii de cititori atragea si banii de reclama. Aceasta simpla “regula a numerelor mari” a declansat o competitie dura intre ziare rivale, pentru atragerea noilor cititori. Aceasta competitie a avut consecinte importante asupra dezvoltarii presei populare in a doua jumatate a secolului al XIX-lea si asupra mass-media care aveau sa fie inventate abia un secol mai tarziu! In primii ani ai dezvoltarii presei de masa, s-au pus bazele unui important pattern institutionalizat de relatii sociale, care relationa persoanele care faceau publicitate, lucratorii din domeniul mass-media si publicul, intr-un sistem functional pentru producerea unor anumite tipuri de continut comunicat de presa.

Dupa cativa ani, concurentul cel mai vivace si de succes al lui Benjamin Day era James Gordon Bennett, care a fondat cu numai 500 de dolari un imperiu ziaristic intr-un birou saracacios dintr-o pivnita. Bennett, un scotian viclean si dur, a infiintat ziarul The Herald in New York. El facea haz de normele morale, conservatoare ale timpului si publica reportaje exagerate despre procese privind crime, violuri, calomnii si perversitati. In acelasi timp, el publica si reportaje de politica, chestiuni financiare si chiar evenimentele mondene din inalta societate. Acest continut variat a conferit ziarului Herald o larga atractivitate si l-a transformat intr-un mare succes financiar. Bennett insusi si-a facut multi dusmani cu articolele sale violente si deseori scandaloase. De exemplu, in 1836, scria:

“Cartile au avut zilele lor de glorile – teatrele au avut zilele lor de glorie – bisericile au avut zilele lor de glorie. Un ziar poate fi facut sa preia conducerea intre toate acestea in marile miscari ale gandirii si civilizatiei umane. Un ziar poate trimite mai multe suflete in Rai si poate salva mai multe suflete din Iad decat toate bisericile si capelele din New York – fara a mai mentiona faptul ca va face si bani in acelasi timp.” (Bertrand, Claude-Jean, 2000, Deotologia mijloacelor de comunicare, Editura Institutul European)


3.Difuzarea – o problema importanta

Desi ziarul de masa aparuse in 1830, existau inca probleme in ceea ce privea obtinerea informatiilor, tehnologia de tiparire si distributia. Inainte de a putea fi difuzat la scara larga in casele din fiecare oras, mai trebuia rezolvat un numar important de probleme. Deceniile urmatoare au fost marcate de inventii stiintifice si tehnice care aveau sa faca posibil progresul presei de masa. Au fost construite cai ferate intre principalele orase. Vaporul cu aburi a devenit mijloc de transport dupa 1840. Telegraful a devenit din ce in ce mai util ca mijloc de transmitere rapida a stirilor de la scena evenimentelor importante, la birourile editoriale. Aceste inventii au suscitat interesul cititorilor pentru ziar si au marit numarul de oameni carora ziarul le putea fi distribuit.

Din ce in ce mai mult, ziarele au inceput sa caute stiri. Rolul reporterului a devenit mai complex si specializat pe masura ce la ziare colaborau corespondenti straini si apareau surse de tot felul. Unii repoteri erau trimisi la locul de desfasurare a bataliilor; altii erau postati la institutiile cele mai importante, pentru a relata evenimentele politice. Functia de “supraveghere” exercitata de presa a devenit o functie consacrata.

Cererea din ce in ce mai mare de stiri proaspete era satisfacuta de catre agentii nou formate de colectare a stirilor, care foloseau telegraful. Aceste agentii trimiteau relatari ale ziarelor din multe parti ale tarii cu care aveau aranjamente contractuale. Prin astfel de contracte, personalul unui ziar care asista la un anume eveniment putea sa trimita relatarile altor ziare de pretutindeni, reducand deci mult costul obtineri stirilor. Aceste progrese au adus ziarele in orasele mai mici.

Tehnologia de tiparire facea si ea progrese rapide. Presele rotative cu matrite in cadre metalice solide au inceput sa scoata cate 10.000 si chiar 20.000 de pagini pe ora.

Ziarele au continuat sa castige popularitate. In 1850, in Statele Unite, la fiecare zece familii se cumparau cam doua cotidiane. Rata cresterii distributiei ziarelor s-a marit unfiform, dar nu spectaculos, pana in anii 1880. In perioada celor doua decenii 1890-1910, totusi rata distributiei pe familie a crescut intens. Aceasta crestere rapida a continuat de fapt pana in preajma primului razboi mondial si apoi a ramas la acelasi nivel in timpul anilor 1920. Cu toate acestea, ultimul deceniu al secolului al XIX-lea are o semnificatie speciala in dezvoltarea presei, deoarece a reprezentat inceputul unui nou tip de jurnalism. Desi acest nou tip de jurnalism nu a devenit stabil si permanent, el si-a lasat amprenta asupra presei scrise. (Gross, Peter, 2004, Mass-media si democratia, Editura Polirom)



4.Jurnalismul de senzatie(yellow journalism)

Unul din episoadele cele mai dramatice in dezvoltarea presei, indeosebi in SUA, a fost perioada “jurnalismului de senzatie”. In 1880, ziarele fusesera adoptate pe scara larga, iar cresteri astronomice in tirajul lor erau din ce in ce mai greu de stimulat. In acelasi timp, presa avea o baza financiara solida atat timp cat numarul de ziare putea fi pastrat la o “masa critica”. In acest context, au inceput sa apara competitii violente pentru atragerea cititorilor intre directorii marilor ziare concurente. In New York, mai ales, William Randolph Hearst si Joseph Pulitzer s-au straduit cu orice mijloace disponibile sa largeasca cifrele de distributie, care erau, bineinteles, cheia profiturilor si veniturilor mari din publicitate. Fiecare dintre ei a incercat diferite formate, nascociri, stiluri, experimente si siretlicuri pentru a face ziarul mai captivant pentru masa de cititori. Ziarele de astazi contin multe dintre ideile care au fost de fapt rezultatele rivalitatilor anilor 1890. Una dintre acestea a fost benzile desenate comice, coloraet. Unul dintre personajele acelor desene era numit “Yellow Kidd”, de unde se spune ca si-a luat numele si jurnalismul de senzatie (“yellow journalism”).

La inceputul anilor 1890, pe masura ce concurenta s-a intensificat, ziarele recurgeau tot mai mult la orice inventie de senzatie care ar fi putut atrage cititori in plus, indiferent cat de superficiala si ostentativa era aceasta cale.

Jurnalistii de senzatie au invadat piata, cu un dispret crud fata de etica jurnalistica si responsabilitatea sociala. Jurnalismul pe care il practicau era unul, iubitor de senzatie, bombastic, strident, care ademenea cititorul prin orice mijloace posibile. Au transformat dramele vietii in melodrame ieftine si au deformat faptele cotidiene astfel incat sa aduca cat mai mari profituri, inclusiv din reclama. In loc sa furnizeze cititorilor cele mai importante stiri, le ofereau un paliativ axat pe faptul divers derizoriu, pe sex si violenta.

Jurnalismul de senzatie a insultat un numar destul de mare de grupuri si indivizi, astfel incat o furtuna de critici a atras atentia in cele din urma lucratorilor din presa de masa ce depasisera limitele pe care societatea, si in special reprezentantii institutiilor care respectau normele aveau sa le tolereze. Intelectualii, in general, si oamenii de litere, in special, erau foarte ofensati. Noul si importantul mijloc de comunicare, care pusese stapanire pe potentialul tentant al dezvoltarii culturale si morale a maselor se dovedise a fi, in ochii lor, o monstruoasa forta de influenta pentru degenerarea societatii. (Coman, Mihai, 1999, Introducere in sistemul mass-media, Editura Polirom)


II.     5.Aparitia radioului

Inventarea radioului a fost una dintre cele mai importante descoperiri omenesti, in domeniul comunicarii. Aceasta a influentat societatea, intr-o perioada istorica, este adevarat, nu foarte indelungata, nu numai din punct de vedere cultural, dar si politic, pentru ca au fost campanii electorale, mai ales peste Ocean, castigate, dupa afirmatiile unor specialisti, prin intermediul radioului.

In timpul primului razboi mondial a aparut necesitatea imbunatatirii urgente a sistemelor radio destinate sectorului militar. Conflictul nu numai ca a adus o noua organizare, pana de lucru suplimentara si fonduri pentru solutionarea problemelor tehnice inca nerezolvate, dar a avut si un alt efect important. Toate litigiile si restrictiile legate de patent au fost temporar suspendate pe durata razboiului. Guvernul american detinea in intregime controlul asupra noii industrii, iar acest control centralizat a atras noi eforturi de cooperare in vederea progresului tehnic, care ar fi durat mult mai mult in timp de pace.

Un tanar inginer in domeniul radioului, pe nume David Sarnoff, avusese o ascensiune prodigioasa in cadrul companiei americane Marconi. El captase atentia publica in timpul scufundarii dramatice a Titanicului. Sarnoff a ramas la telegraful sau, aflat intr-o statie radio din New York City, descifrand mesaje de la seria dezastrului. Timp de trei zile si trei nopti, el a tinut publicul ingrozit cu ”sufletul la gura”, relatand amanunte despre tragicul accident. Mai tarziu, a avansat catre posturi mai importante in companie. In 1916, Sarnoff a adresat un memorandum superiorilor sai, in acest celebru memorandum a facut, intr-un anumit sens, pentru radio, ceea ce Benjamin Day facuse pentru presa cu un secol mai devreme: a aratat o cale profitabila din punct de vedere economic prin care radioul putea deveni un mijloc de comunicare de masa larga folosinta. Desi compania nu a urmat imediat sfatul lui Sarnoff, el a prevazut cu precizie viitorul radiolui ca mijloc de comunicare in masa.

„Am conceput un plan de dezvoltare care ar face din radio un obiect de uz casnic, in acelasi sens ca si pianul sau fonograful. Ideea este sa aduci muzica in casele oamenilor prin intermediul radiului. S-a mai incercat acest lucru in trecut prin intermediul firelor de sarma, dar incercarea a esuat, deoarece firele de sarma nu se preteaza la acest proiect. Totusi, cu radioul ar fi perfect fezabil. De exemplu – un radiotransmitator telefonic avand o raza de actiune de, sa spunem, 25 pana la 50 de mile, poate fi instalat intr-un punct fix unde se canta muzica instrumentala, vocala sau de ambele tipuri Receptorul poate fi proiectat sub forma unei simple „cutii muzicale radio” si reglat pe diferite lungimi de unda, care ar putea fi schimbate doar prin rotirea unui singur comutator sau prin apasarea unui singur buton. „Cutia muzicala radio” poate fi prevazuta cu tuburi amplificatoare si cu un telefon-difuzor si ambele pot fi montate intr-o singura cutie. Cutia poatefi asezata pe o masa in salon sau in camera de zi si, rotind comutatorul, muzica transmisa poate fi receptionata.

Acelasi principiu poate fi aplicat in numeroase alte domenii, cum ar fi de exemplu receptionarea unor conferinte acasa, de asemenea, evenimente de importanta nationala pot fi anuntate si receptionate simultan. Scorurile de la meciuri pot fi transmise in eter prin folosirea unei statii instalate pe terenurile de joc. Informatiile se puteau transmite si in alte orase. Procurandu-si o „cutie muzicala radio”, chiar si fermierii pot asculta concerte, conferinte, discursuri politice, muzica, recitaluri, meciuri etc. Eu am aratat doar cateva dintre cele mai probabile posibilitati de utilizare pentru un astfel de dispozitiv, totusi mai exista si alte numeroase domenii in care principiul poate fi extins”, spunea Sarnoff.

Daca Sanroff ar mai fi adaugat reclama si serialele radiofonice, descrierea pe care a facut-o radioului, asa cum avea sa se dezvolte ca sistem de comunicare de masa, ar fi fost aproape perfecta. Intr-un interval de zece ani, radioul avea sa devina un mijloc de larga folosinta, urmand aproape punct cu punct planul elaborat de Sarnoff. Ideea sa de a aplica tehnologia radio existenta, in acest mod, plin de imaginatie si simt practic, poate fi comparata cu ideea descoperitorului radioului Marconi de a perfectiona dispozitivele create in laborator si de a le folosi ca telegraf fara fir.

In Franta, prima transmisie radio are loc in 1921, iar in 1923 statul francez isi crease deja un monopol, prin care vindea firmelor private licente pentru o perioada de zece ani. In Germania, primele posturi au aparut dupa ultimul razboi mondial. S-au infiintat mai intai noua posturi regionale de radio, dintre care patru au avut initiatori americani si unul francez.

In Marea Britanie, British Broadcasting Company se infiinteaza in 1922, iar in 1926, printr-un decret regal se transforma in British Broadcasting Corporation(BBC), ce avea sa devina una dintre cele mai prestigioase institutii de presa din lume, ce includea mai multe posturi de radio, cat si, mai tarziu, mai multe canale de televiziune. .Misiunea declarata a BBC era aceea de a informa, educa si distra. (Bland, M., Theaker, A., Wragg, D., Relatii eficiente cu mass-media, 2006, Editura Comunicare.ro)



6.Televiziunea apare ca o mare forta

Nevoia de informare isi are originea in nevoia oamenilor de a se integra in societate, de a controla, oarecum, ceea ce se petrece in jurul lor, de a dezvolta relatii cu cei din jur. Astfel cozile mai mici sau mai mari de la chioscurile de ziare, televizoarele ce merg continuu ar putea explica acesta “foame” de informatie. “In sociologia comunicarii se considera ca nevoile izvorate din contextul social si dispozitiile psihologice individuale determina in mare sau modeleaza atat utilizarile mass-media, cat si raspunsul la continutul mediatic.”[1] Din acest unghi alegerea informatiei de catre un individ este data de asteptarea sa de a primi sprijin in rezolvarea propriilor probleme. De exemplu nevoia identificarii cu cineva, persoana publica, de obicei, face ca atentia acordata mijloacelor de comunicare in masa sa ia forma conformismului si adoptarii unor tipare comportamentale. Lucrul acesta e mai vizibil la copii si la adolescenti, dar nu este de neglijat nici in cazul adultilor si este usor de depistat prin faptul ca cel in cauza adopta o moda, un stil de viata, o idee. Un alt exemplu este cel ce priveste nevoia de securitate si liniste. Acest exempul in intalnim in cazul persoanelor aflate intr-o situatie de izolare, de conflict. Nevoia oamenilor de a comunica de a putea deveni ei la randul lor informatori, deci in centrul atentiei, de a fi lider de opinie duce la o alta abordare a mass-media.. Nevoile si asteptarile oamenilor ii fac sa simta nevoia de comunicare, de informare. Si nimeni nu mai poate nega faptul ca presa este una dintre cele mai importante surse de informare, daca nu chiar cea mai importanta. Iar aceasta intaietate i-o confera faptul ca este accesibila tuturor. Ziare, radio, televiziune, internet, toate stau astazi in slujba celor interesati de ceea ce se intampla in propria “ograda” sau la altii.

Informatii instrumentale


Informatia de prevenire


a)            conditiile individuale cuprind trasaturile de personalitate (minciuna, egoism, necinste), motivatie (puternica sau scazuta), vointa (slabiciune, incapatanare, tergiversare).

b)           din conditiile favorizante grupale fac parte: climatul tensional si consensual redus din cadrul grupului, motivatia externa, raporturile interpersonale incordate si o minima integrare la mediu a membrilor grupului.

c)            conditiile sociale includ: consensul national, factorul economic, organizarea sociala si politica a societatii. Daca aceste componente au valori negative atunci populatia devine usor de influentat prin manipulare de catre cei interesati.

Succesul aplicarii unei astfel de strategii creste simtitor atunci cand „cererea este insotita de un mic serviciu, aparent nesemnificativ, de un apel la binecuvantarea cereasca” (Bogdan, Ficeac, 1998, p. 31). Bogdan Ficeac expune un asemenea exemplu. Este vorba despre adeptii unei secte religioase, Hare Krishna, care au pus la punct un sistem de colectare a fondurilor, pe cat de simplu, pe atat de eficient. Un membru al acestei secte, ras in cap, cu o toga alba specifica acestei congregatii religioase, se plasa intr-un aeroport, gara. In momentul cand sosea un tren sau un avion astepta pasagerii la poarta respectiva cu o floare in mana, pe care o oferea unei persoane care sosea, in numele iubirii dintre oameni si al tolerantei rasiale. Viitoarea „victima” accepta, in majoritatea cazurilor, floarea, mai ales ca era oferita gratuit. Primul pas odata facut, membrul sectei scotea o carte sau o revista pe care o oferea aceluiasi pasager, in schimbul unei „donatii nesemnificative”. Un procent foarte mare din cei care acceptau floarea plecau cu buzunarele „usurate” de respectivele donatii. Foarte putini au fost cei care au plecat doar cu floarea, fara a face vreo donatie.

Urmatorul exemplu este caracteristic Romaniei. Cu totii l-am intalnit pe strada, in intersectiile aglomerate cu pasageri sau participanti la trafic. „Cersitul” a devenit o adevarata industrie, s-au creat adevarate retele, atat in tara cat si peste hotare, lucru care a afectat si continua sa afecteze imaginea noastra in lume.

Cersetorii utilizeaza nenumarate trucuri pentru a sensibiliza trecatorii. Cei mai des folositi sunt copiii. Iarna sunt desculti si imbracati cu haine rupte si sumare, tocmai pentru a spori mila. De multe ori sunt mutilati intentionat. „Textele” sau „melodiile” pe care le recita in locuri publice, mijloace de transport in comun, sunt compuse cu mare atentie de persoane specializate. Versurile si muzica unor cantece deosebit de lacrimogene, gen: Fara mama, fara tata, sporesc mila chiar si celor mai neinduplecati trecatori. In intersectii, cei care spala parbrizele masinilor ofera un mic serviciu care dureaza maxim 30 de secunde pentru care primesc venitul unei persoane care munceste pentru 30 de minute. Prea putin soferi constientizeaza ca au fost manipulati si considera ca li s-a facut un serviciu pe bani putini. In realitate, lucrurile stau exact invers.

Asemenea procedee apeleaza la spiritul caritabil al cetatenilor. In interiorul lor au loc schimbari de comportament minore, dar care au drept consecinta adunarea unor fonduri imense, constituirea unor retele de trafic cu carne vie care, indirect, prin intermediul cersetorilor, manipuleaza indivizii din societate sa comita acte caritabile.



Micile manipulari, dupa cum am afirmat si la inceput, pot avea si efecte de o extrema gravitate la nivelul intregii societati. Spre exemplu, Bogdan Ficeac vorbeste despre „criza graului” din Romania anului 1992 si care au fost consecintele acestei manipulari: „televiziunea nationala a prezentat mai multe zile la rand informatii oficiale privind o iminenta criza de paine, din cauza lipsei de grau. S-a indus astfel un sentiment de panica la nivelul intregii societati. Cateva zile mai tarziu, oamenii au rasuflat usurati afland, tot de la televiziunea nationala, ca guvernul a rezolvat situatia prin acceptarea unor masive importuri de grau.” (Bogdan, Ficeac, 1998, p. 33).


Manipularile medii


Acestea „se refera la modificari importante ale situatiilor sociale, cu efecte, care uneori, depasesc in mod dramatic asteptarile, tocmai pentru ca enorma putere de influenta a situatiilor sociale asupra comportamentului uman este subevaluata.” (Bogdan, Ficeac, 1998, p. 35).

Cel care a initiat o serie de cercetari in acest domeniu, americanul Stanlez Milgram, pornea de la premisa ca fiecare individ este supus unei anumite autoritati. Scopul experimentelor sale consta in a vedea cat de obedienti pot fi indivizii, care este limita superioara a supunerii pana la care subiectii pot merge, toate acestea in conditiile in care erau manipulati de cei ce conduceau experimentele.

Testul consta intr-o memorare si influentarea acestui proces cognitiv prin aplicarea de pedepse in caz de greseala. Voluntarii intrau intr-o incapere cu un examinator si se asezau la pupitrul de comanda al unui aparat de indus socuri electrice. In incapere, in fata voluntarului se afla un geam de la alta camera. Dincolo, pe un scaun, conectat la electrozii aparatului de socuri electrice, se afla un barbat de 37 de ani cu o infatisare agreabila. Voluntarul, denumit „profesor”, rostea un cuvint iar cel de dincolo, numit „elevul”, trebuia sa-i spuna perechea dinainte invatata. In caz de greseala, i se administra un soc electric de 15 volti, care crestea progresiv cu aceeasi tensiune in cazul unui nou raspuns gresit. Limita maxima a socurilor putea fi de 450 de volti. Testul incepe iar primele trei raspunsuri sunt exacte. Dar al patrulea este gresit si i se „administreaza” un soc de 15 volti. Apoi, „elevul” o tine din greseala in greseala. Pe masura ce raspunsurile inexacte se acumulau, crestea si intensitatea socului si durerea „elevului”. „Profesorul” era mereu indemnat de examinator sa continue. La 270 de volti se parea ca, cel care era supus socurilor electrice, era in agonie si va face un atac de cord. Dar examinatorul ii cerea de fiecare data sa continue. In realitate, nu se producea nici un soc electric, „elevul” le simula pentru ca examinatorul sa vada cat de departe poate merge un „profesor”. Este important de precizat faptul ca, in afara indemnurilor permanente de a continua, nici o alta presiune nu s-a facut asupra „profesorului”. El putea oricand sa se ridice si sa plece. Dintre voluntari, 62,5% au aplicat voltajul maxim, desi, intr-un test anterior, doar 1% au afirmat ca pot face acest lucru.

Joule si Beauvois propun un exemplu foarte simplu. Un experiment o viza pe Doamna O., care primeste o super-oferta din partea magazinului „Cei trei dalmatieni” de cumparare a trei produse. In acest mod participa si la un concurs care avea premii de milioane, o limuzina de lux si un sejur la mare. Pe langa ea, alte sute de persoane au primit aceeasi oferta. Procentul care au decis sa „beneficieze” de oferta, inclusiv Doamna O., a fost neasteptat de mare, chiar si pentru experimentatori. De fapt, aproape toti au cumparat produsele doar pentru a participa la loterie.




Manipularile mari



Marile manipulari se afla in stransa legatura cu o cultura din care face parte individul si in mijlocul careia convietuieste. “Sistemul de valori, comportamentul, felul de a gandi al individului sunt determinate in primul rand de normele scrise si nescrise ale societatii in care traieste, de subculturile cu care vine in contact.” (Bogdan, Ficeac, 1998, p. 43).

Astazi nu mai putem recunoaste marile manipulari decat rar si destul de greu, deoarece ele au devenit o parte din cotidian si nu mai sunt recunoscute ca atare. Cel care a identificat cel mai simplu si mai amplu sistem de manipulare major a fost psihologul elvetian Jean Piaget. El a recunoscut in sistemul educational din fiecare tara o manipulare a elevilor, studentilor, menita a-l obisnui pe individ cu rigorile si regulile vietii de adult si traiul intr-o societate care se bazeaza pe legi.

Fiecare tara are propriul sistem educational care se afla in stransa legatura cu traditiile si valorile pe care poporul respective se sprijina sau le-a cultivat. Cel mai important lucru pe care scoala il transmite individului este simtul responsabilitatii. Apoi este adaptarea la un program strict care ii este impus, desi el nu simte acest lucru: orar, vacante, programe scolare. Deoarece fiecare societate moderna tinde spre a avea in posturile cheie cei mai buni si mai calificati oameni care o compun, inca din scoala copiii sunt invatati cu spiritul de competitie care consta in recompense la terminarea unor perioade de studiu bine stabilite: premii, burse.

Istoria a dovedit ca sistemele democratice sunt mai bune decat cele totalitare. In America, de exemplu, se pune accent pe dezvoltarea capacitatilor individuale, pe un fel de “ajuta-te singur!”. Americanii sunt invatati sa se descurce singuri si sa se bazaze pe fortele proprii. Intreaga mentalitate a americanului obisnuit se bazeaza pe dezvoltarea respectului de sine, a deplinei increderi in fortele proprii. In communism se urmarea uniformizarea tuturor indivizilor pentru a-i pregati pentru ideologia pe care o dezvolta sistemul. Uniformele scolare erau obligatorii, tocmai pentru a crea acea uniformitate. Inclusiv programele scolare erau politizate pentru a se inocula ideologia comunista de la cea mai frageda varsta. In sistemele democratice, din contra, cei care poarta uniforme sunt elevii unor colegii particulare cu pretentii, tocmai pentru a le da acestor tineri un sentiment de individualitate. La fel se intampla in armate unde uniforma este obligatorie pentru a uniformiza indivizii, in acest fel soldatii raspund mai usor la comenzi si ordine, deci sunt mai lesne de controlat.

Din punct de vedere al mentalitatii cultivate, popoarele din estul Europei se aseamana mai mult cu civilizatiile asiatice decat cu cea americana. Bogdan Ficeac ne ofera un astfel de exemplu: “Istoria Statelor Unite, asa cum este ea prezentata in The World Almanac, cel mai raspandit compendiu despre “starea natiunii”, reactualizat in fiecare an, incepe la 1492,…trebuie observat ca trecutul popoarelor ce au stapanit acele tinuturi inainte de venirea lui Cristofor Columb nu este luat in calcul, dovada ca pana si in sistemele cu o democratie avansata prezentarea istoriei are o tenta subiectiva.” (Bogdan, Ficeac, 1998, p. 46).

Popoarele europene, mai ales cele de sorginte latina, se mandresc cu trecutul lor, incepand cu istoria antica, si pun mult mai multa valoare pe traditii decat o fac americanii.

Principalele tehnici de manipulare


In primul rand, publicul trebuie sa isi pastreze intacta increderea in mediile de informare oficiala (presa, radio, televiziune) astfel incat sa nu fie tentat sa se informeze din alte surse.

In al doilea rand, trebuie ca publicul sa isi pastreze nestirbita increderea in conducatorii sai, in guvernul care isi da toata silinta sa raspunda problemelor generate de criza si de razboi. Trebuie depuse toate eforturile pentru a evita suspiciunea si banuiala ce favorizeaza zvonurile.

Cand are loc un eveniment, trebuie sa se transmita cat mai repede posibil maximum de informatie. Zvonurile se nasc din intrebarile spontane pe care publicul si le pune si la care nu se gaseste raspuns. Ele satisfac nevoia intelegerii evenimentului atunci cand acesta nu e clar.

Difuzarea informatiilor nu inseamna neaparat si receptionarea lor: trebuie deci asigurata receptionarea in conditii bune de catre toata lumea. Trebuie eliminate toate zonele de necunoastere. De exemplu, Knapp citeaza o initiativa a armatei britanice: organizarea unor „reuniuni educative” in cadrul carora soldatii puteau aborda toate subiectele primind raspunsuri bune si clare.

Daca lipsa de ocupatie genereaza o adevarate aviditate pentru cele mai neinsemnate vorbe menite sa puna capat monotoniei, trebuie luate masuri ca populatia sa nu trandaveasca: munca si organizarea timpului liber.



Jean Noel Kapferer propune un exemplu ilustrativ pentru diviziunea muncii ce sta la baza crearii si propagarii unui zvon. Au existat cerectatori care au avut prilejul sa asiste efectiv la iscarea spontana a unui zvon intr-un grup restrans, urmarindu-i apoi evolutia. Cazurile de urmarire continua a unui zvon inca de la iscarea lui sunt destul de rare, astfel incat nu putem sa nu le luam in seama.

„Actiunea se petrece in Statele Unite, intr-un cartier de locuinte ieftine cu o viata sociala modesta. Desi se infiintase de mai multi ani un comitet al locatarilor, in cartier nu exista gradinita pentru copii si nu se organiza nici un fel de activitate pentru elevi. In cel mai bun caz comitetul reusise sa organizeze cate o serbare sau un bal de sambata seara. Insuccesul in organizarea activitatilor colective era determinat de raceala relatiilor sociale din cartier: fiecare se simtea oarecum jenat calocuia intr-un astfel de loc si ii considera pe ceilalti inferiori din punct de vedere social. Un reprezentant al oficiului local de locuinte ieftine a avut ideea de a desemna un animator social pentru acel cartier. Acesta a organizat o intalnire cu membri comitetului de locatari si le-a propus o serie de proiecte concrete ce puteau fi conduse chiar de locuitorii cartierului. S-a facut asadar o noua incercare de mobilizare a oamenilor in vederea unei demarari sub auspicii mai bune. La insistenta animatorului si a comitetului, s-au adunat in sfarsit 40 de femei si 3 barbati pentru o prima inttlnire in cadrul careia trebuiau repartizate sarcinile. S-au infiintat noi comitete specializate, ceea ce a permis si altora sa dobandeasca un oarecare statut in cartier. In schimb membri vechiului comitet de locatari isi pierdeau din autoritate, secretarul sau general in mod special.

Dupa cateva saptamani toate proiectele s-au oprit brusc: potrivit zvonului, una din persoanele cele mai active, unul din noii lideri ar fi fost de fapt un comunist si intreg proiectul avea cu totul alte scopuri pe care oricine si le putea inchipui.

S-a putut reconstitui felul in care s-a iscat zvonul. Intr-o buna zi secretarul fostului comitet de locatari i-a impartasit unui vecin nedumeririle sale. In ce scop venisera in cartier asa deodata animatorul social si asistentii lui? Cum sa-ti explici ca cineva depune o munca, fie si jumatate de norma, numai din nu stiu ce ratiuni teoretice? Vecinul, specialist in urmarirea comunistilor, a declarat ca, dupa parerea lui una dintre cele mai active persoane din cartier era un comunist. Acesta ipoteza explica totul. Asa ca a mai fost comunicata si altor cateva femei din cartier care s-au sfatuit apoi cu responsabilul oficiului local al locuintelor ieftine. Acesta a refuzat sa se pronunte, dar le-a recomandat sa fie atente in continuare. Nu a mai fost nevoie de nimic altceva pentru ca zvonul sainceapa sa se raspandeasca. Foarte repede in cartier se stia ca proiectul era comunist si atat a fost de ajuns ca sa fie oprit.” (Zvonurile, Kapferer, Jean-Noel, pg 113-114)

Acest minizvon ilustreaza unele din rolurile posibile:

„instigatorul” in cazul de fata o persoana a carei functie de lider era amenintata de schimbarea intervenita in cartier.

„interpretul”, cel care raspunde nedumeririlor instigatorului si propune o explicatie coerenta si convingatoare;

„liderul de opinie”, cel a carui parere va determina parerea grupului. K. Lewin il numeste de asemenea si „portar” pentru ca de aprecierea lui va depinde receptivitatea grupului la zvon;

„apostolii” care, identificandu-se total cu zvonul, incearca sa convinga comunicatatea.

Mai exista si alte roluri in procesul raspandirii zvonului in cadrul grupului social:

„recuperatorul” o persoana care are interesul sa asigure supravietuirea zvonului, fara sa ii acorde neaparat incredere. In timpul revolutiei franceze, s-a constatat o delimitare neta intre oamenii de rand, din popor, reactionand spontan la zvonuri si burghezia care urmarea un scop politic si o strategie precisa,profitand de miscarileirationale ale multimii si de zvonurile care o strabateau. In materie de zvonuri politice „recuperatorii” sunt foarte numerosi;

„oportunistul” reprezinta o forma atenuata a recuperarii, de exemplu in cazul zvonurilor de trafic de femei, mamele sau profesorii profita de ocazie pentru a aborda „unele subiecte” cu adolescentele, sau pentru a-si intari autoritatea morala;

„cel care cocheteaza” nu se increde in zvon, dar il savureaza cu placere. Se joaca raspandindu-l in jurul sau, amuzandu-se de usoara ingrijorare pe care o starneste in randul auditoriului;

„receptorii pasivi”: aceste persoane declara ca zvonul nu a reusit sa le convinga. Totusi , o umbra de indoiala li s-a strecurat in suflet, astfel incat nu vor lupta impotriva zvonului, dar nici nu vor pastra o tacere neutra in legatura cu el. Banuitori, ii vor iscodi pe cei din jur;

„rezistentii” combat zvonul fiind protagonistii antizvonului

O categorie care isi asuma in multe cazuri rolul de „rezistent” este intelectualitatea. Adesea caracterul delirant al unui zvon nu e mai evident pentru intelectuali decat pentru marele public. Intelectualii au din ce in ce mai mult o cunostiinta abstracta despre lumea inconjuratoare si o viziune partiala a acesteia.

Sondajele demonstreaza ca parerea lor in legatura cu majoritatea subiectelor sunt identice cu cele ale marelui public. Intelectualii au si ei nevoie de zvonuri pentru a dobandi o perspectiva asupra mediilor de informare si pentru a dovedi ca nu se confunda cu publicul larg.

Problema legata de atitudinea intelectualitatii cu ocazia unor zvonuri se inscrie intr-o categorie mai larga. In general putini sunt cei care verifica povestile pe care le afla de la alte persoane. Dintre toate rolurile identificate in procesul de raspandire a unui zvon, cel mai rar intalnit e cel de verificator. Credem pe cuvant sau respingem zvonul.

Ziaristii sunt intotdeauna uimiti sau socati de lipsa dorintei de a verifica zvonurile, constatata la nivelul la toate nivelurile populatiei. In meseria de jurnalist una dintre exigentele elementare este aceea de a verifica autenticitatea stirilor ce vor fi difuzate a doua zi in randul a mii si mii de persoane. Asa cum aminteste pe buna dreptate Jean Lacouture, functia jurnalistului consta mai putin in a se face ecoul nasterii sau mortii regilor, si mai mult in difuzarea, respingerea sau autentificarea zvonurilor care vor fi grabit, invaluit, deformat sau urmat de astfel de evenimente.

Daca e necesar ca ziaristii sa fie educati in spiritul verificarii la sursa, inseamna ca acest act nu e spontan. Afirmatia ca publicul larg nu verifica este gresita. Desigur, nu verifica personal, dar o face rpin intermediari. Zvonul ii este relatat sub forma celei mai bune dovezi imaginabile, aceea a marturiei directe, de netagaduit („dupa spusele directorului spitalului dincare l-a operat; dupa spusele functionarului de la primarie care a facut ancheta”).

Atunci cand zvonul nu are o sursa precisa,trimitand la un impersonal „se spune”, sarcina de a verifica revine grupului. Intr-adevar, se constata ca un zvon, cu cat e mai raspandit,cu atat e mai convingator. Imposibil ca atat de multa lume sa se insele. Credibilitatea zvonului decurge din increderea noastra intr-un mecanism de selectie naturala a informatiei. Daca zvonul ar fi fals, n-ar fi putut sa treaca de numeroasele persoane care l-au auzit. Individul isi defineste atitudinea pe care trebuie sa o adopte fata de zvon si de credibilitatea lui prin raportare la comportamentul celorlalti.

Toate problemele legate de neverificare pornesc de la o presupozitie: dorinta de a verifica se manifesta in mod normal la cel ce aude zvonul. Lucru foarte nesigur. Firta zvonului e de asemenea natura, incat furnizeaza cel mai adesea informatia ce justifica presimtirile sau dorintele noastre confuze. E un tip de informatie consonanta. Graba cu care acordam incredere informatiei exclude orice verificare.

Pe de alta parte, la inceputul procesului de raspandire, zvonul e colportat mai putin pentru ca ii acordam incredere si mai mult pentru aspectul sau ludic, excitant si surprinzator. Raspandit la inceput fara prea multa incredere in adevarul continutului sau, zvonul dobandeste pe nesimtite credibilitate, prin simplul efect de acumulare. O data ajuns in acest stadiu, dorinta noastra de a-l verifica va fi mai mica, dar din motive diferite.

Lipsa frecventa a dorintei de a verifica nu e determinata numai de ratiunile psihologice expuse mai sus. Ea contribuie la coeziunea sociala. Intr-adevar, zvonul e un fenomen colectiv, implicand nu mii de persoane ci un grup social. Aderarea la un zvon inseamna supunerea fata de vocea grupului, fata de opinia colectiva. Zvonul ofera grupului ocazia de a se evalua, de as e exprima: acesta se face in general in detrimentul altui grup, a unui tap ispasitor. Identitatea se construieste cu usurinta prin desemnarea unanima a dusmanului comun.


5. Si zvonurile mor

Mai devreme sau mai tarziu orice zvon e sortit sa se stinga. Vocabularul folosit de obicei cand e vorba de disparitia unui zvon e foarte semnificativ: spunem ca zvonul a fost innabusit sau s-a stins. Aceste expresii tradeaza tendinta pe care am intalnit-o pana acum,de a face din zvon ceva viu, avand o existenta proprie, un soi de animal salbatic si cel mai adesea periculos. Procedand astfel, publicul se disociaza de zvon, il transforma intr-un fenomen exterior, intr-o forta venita nu se stie de unde, careia i-a cazut victima. Asa se explica faptul ca intrebarile ce se pun in general cu stingerea zvonului sunt de tip magic: cum dispare aceasta fiinta misterioasa, de nepatruns?

De fapt, in stingerea unui zvon nu e nimic magic. E ceva structural: zvonul se epuizeaza prin insasi existenta lui. Isi creaza propriile mecansime de disparitie. Atunci cand zvonul nu ne priveste indeaproape, nu are implicatii directe asupra vietii noastre, el nu rezista mai mult decat faptele diverse din presa. In acesta privinta zvonul beneficiaza de acelasi ciclu de interes ca oricare stire dintr-un cotidian local. Dupa ce ocupa cateva zileprima pagina, se strecoara in scurt timp in paginile din mijloc, pentru a fi inghitit apoi de anonimatul stirilor marunte.

Scaderea interesului din partea publicului nu inseamna ca acesta nu mai crede in zvonuri. Pur si simplu cel vechi nu il mai preocupi la fel de mult ca unul nou. Asa se explica faptul ca uneori dezmintirile trec neobservate. Mult mai tarziu, se va constata ca receptorul, traind cu sentimentul ca zvonul nu fusese niciodata dezmintit, a tras concluzia ca era intemeiat.

Exagerarea e frecventa in cazul zvonurilor. Nu e vorba de nici un fenomen patologic sau aberant, ci de o consecinta logica a comunicarii. Se afla si in cuprinsul faptelor diverse si in numarul mare de filme ale catastrofelor. Ca sa mentina treaz interesul cititorilor pentru un subiect, orice redactor sef stie ca trebuie sa il alimenteze, sa il intretina. Dupa ce a trecut efectul surpiza, interesul in scadere necesita un nou stimulent.

Atunci cand apara o cauza, zvonul reorganizeaza lumea: faptul cel mai marunt constituie un indiciu, cel mai neinsemnat indiciu e o dovada. Din dorinta de a asimila toate faptele, chiar si dezmintirile, esafodajul grupului devine exagerat si fragil ca un castel din carti de joc.

Si totusi, notiunea de exagerare e cat se poate de subiectiva. Niciun zvon nu e exagerat pentru cineva cu o vocatie catastrofica. Dupa explozia bombei atomice de la Hiroshima, pe 6 august 1945, intr-o Japonie supusa cenzurii circulau cele mai infricosatoatre zvonuri in legatura cu urmarile bombardamentelor americane: in cele din urma tara se va scufunda. In cazuri de puternica tensiune emotionala, exagerarea nu e o intamplare, e chiar produsul acestei tensiuni, al acestui climat.

Multe zvonuri asa-zise incredibile sunt crezute tocmai pentru ca receptorii se afla sub tensiune. Dupa ce tensiunea scade, ne regasim o parte din mecanismele critice si percepem caracterul subred al zvonului. Cazul multimii e ilustrativ. Multimea favorizeaza zvonurile: proximitatea persoanelor faciliteaza circulatia lor, iar autoexcitarea determina asimilarea fara obiectii a celor mai surprinzatoare, a celor ce nu ar avea nici o sansa sa para plauzibile a doua zi, dupa scaderea tensiunii.

Prea putin intereseaza ce se intampla dupa zvon. Totul pare a reintra in normal, viata reluandu-si cursul de mai inainte. Furtuna a trecut, odata cu reintoarcerea timpului frumos, totul a fost dat uitarii, nimic nu s-a intamplat. Zvonul? Care zvon? Acest lucru e valabil pentru majoritatea zvonurilor, efemere tresariri ale grupului sau distractii ale vietii de zi cu zi. In schimb, atunci cand tensiunea a fost foarte mare, iar pasiunile exacerbate, ar fi o iluzie sa ne imaginam ca nu a ramas nici o urma, nici un reziduu.

Linistea care se asterne dupa un astfel de zvon e inselatoare. La suprafata, dupa un cutremur, fiecare isi reia locul; in profunzime insa, au fost dizlocate mase mari, s-a creat un nou echilibru, provizoriu totusi. Atata vreme cat tensiunile subterane perista, intr-o zi, pe neasteptate, se va produce un nou seism.

In general, situatia creata dupa zvon pune problema semnificatiei tacerii. Oare lumea a incetat sa vorbeasca pentru ca nu mai crede in zvon, sau continua sa creada, dar comentariile nu sunt privite cu ochi buni, sau din moment ce acorda incredere zvonului nu mai e nevoie sa-l aduca in discutie? Fiecare din aceste ipoteze caracterizeaza situatii diferite ale perioadei de dupa zvon. Asa cum remarca responsabilul unuia dintre produsele atacate in foaia volanta de la Villejuif, „oare sa fie semn bun atunci cand scade numarul scrisorilor in care lumea isi exprima ingrijorarea? Sa insemne oare ca zvonul descreste sau ca intrebarile au incetat fiind inlocuite de certitudinea ca zvonul e intemeiat?”

Dialogul ce urmeaza e cat se poate de semnificativ in aceasta privinta:

Daca povestea cu traficul de femei e o minciuna, de ce atata vorba?

E inca o manevra a evreilor care au vrut sa atraga atentia asupra lor.

Trebuie sa se vanda ziarele si sa mearga comertul.

Tehnici de propaganda in mass-media


Cat de greu sau de usor se poate manipula publicul ? Cat de vizibile sunt metodele prin care se face acest lucru ?

Jocuri de cuvinte, conexiuni false, eufemisme, erori de logica. Toate aceste sunt metode de a face propaganda. Sunt zilnic folosite, intr-o mai mare sau mai mica masura, si cu toate acestea rareori ne gandim la ele ca atare. Sunt subtile, sunt directe si sunt eficiente. Ele sunt folosite de toate mijloacele de informare in masa, dar diferenta fundamentala apare in ceea ce priveste rezultatul. Televiziunea este mijlocul media cel mai performant in folosirea caracteristicilor tehnice (regie, cadraj, culori) pentru a influenta.

Tehnicile de propaganda utilizate de media se pot imparti in doua categorii, in functie de usurinta cu care acestea pot fi depistate. Din prima categorie, adica a tehnicilor relativ usor de depistat sunt: folosirea peiorativelor, generalitati evidente, eufemismul. Din a doua categorie fac parte conexiunile false si erorile de logica.

Folosirea peiorativelor se refera la legarea unei persoane de o idee sau un simbol negativ. De fapt, ceea ce se incearca prin aceasta metoda este formarea unei judecati pentru a respinge si a condamna fara a examina dovezile. Peiorativele au fost folosite de-a lungul timpului, iar efectul lor a fost covarsitor. Inca apelative de genul: fatalau, tigan, isi fac efectul, acela de a stigmatiza persoane si a le distruge reputatia.

Tehnica aceasta a fost pentru prima data identificata de Institutul de Analiza a Propagandei din Germania nazista, in anul 1938. Dupa acest institut, trebuie sa punem urmatoarele intrebari pentru a descoperi exempe de apelare pe nume: ce inseamna numele dat unei persoane ?, are persoana in cauza legatura legitima cu intelesul real al numelui ?, lasand la o parte numele, care sunt meritele persoanei respective ? astazi sunt frecvent folosite apelative ca : talibani, mineri, tarani in acelesi scop.

Folosirea generalitatilor evidente este o alta tehnica de a face propaganda, relativ usor de depistat. Toti am fost crescuti si am trait dupa cuvinte incarcate de virtute fata de care am avut si avem idei adanc inradacinate. Civilizatie, patriotism, crestinism, dragoste, sanatate, bine, drept sunt doar o parte din aceste cuvinte.

« Cand cineva ne vorbeste despre cinste, imediat ne gandim la propriile noaste idei formate despre cinste, ideile pe care le-am invatat acasa, la scoala si la biserica. Prima reactie, naturala, este sa presupunem ca vorbitorul foloseste cuvantul cu intelesul pe care i-l dam noi, ca el este de aceeasi parere cu noi asupra acestui subiect important. Acest lucru ne diminueaza “ rezistenta la amagire” si ne face mult mai putin suspiciosi decat ar trebui sa fim cand vorbitorul incepe sa ne spuna lucrurile pe care “ un om cinstit ar trebui sa le faca.” Acelasi lucru este valabil si pentru cuvantul “democratie” extrem de des folosit in ultimii ani la noi in tara, si, deseori, cu semnificatii diferite, legate de persoana celui care apeleaza la el. De-a lungul celor 10 ani, ni s-au cerut lucruri total opuse pentru ca Romania sa avanseze “pe calea democratica”.» ( Radu Herjeu, 2000, pag. 205)

Cand vorbim de generalitati evidente ne referim la apelarea pe nume inversata. Ea ne face sa aprobam si sa aceeptam diferite lucruri fara sa examinam dovezile.

Eufemismele reprezinta cea de-a treia metoda de a face propaganda. Acestea apar in momentul in care propagandistul incearca sa faca acceptabila o realitate neplacuta. Eufemismele sunt cuvinte sau expresii care, in vorbire sau in scris, inlocuiesc cuvinte sau expresii neplacute, jignitoare, necuviincioase sau obscene, respectand paralelismul de sens. ( D.E.X.) De obicei ele apar foarte des in timpul razboaielor.

De exemplu, in anii 40, America a schimbat numele Departamentului de Razboi in Departamentul Apararii. Decesele civilitor in timpul razboaielor sunt denumite “ pierderi colaterale”. Si la noi in aceasta perioada eufemismele sunt in floare, incercand sa ascunda realitatea. De exemplu, nu spunem despre economia noastra ca este la pamant, ci ca este in “regres”. Inflatia nu este catastrofala, ci este doar “peste prognozele guvernului”. Romania nu este in criza, ci este la”rascruce”. Iata cum cu cateva cuvinte vii, sugestiv emotionale se incearca manipularea publicului. Exemplele sunt numeroase si fiecare dintre noi s-a intalnit cu ele de nenumarate ori. Singurul lucru pe care nu l-am facut este sa ne gandim ca aceste cuvinte frumoase, neutre sunt cele care ne manipuleaza.

Daca ne intoarcem inapoi in timp vom vedea ca propaganda Germaniei naziste a rationalizat politicile rasiale apeland atat la stiinta, cat si la religie. Alfred Lee spunea in legatura cu acest subiect ca: “ chiar si cei mai inversunati rasisti anti-stiinta isi vor prezenta uneori argumentele cu termeni si ilustratii atent alese din lucrari stiintifice si scoase din context.”

Tehnica marturiei este o alta metoda de a face propaganda folosita cu succes. Ea se refera la folosirea marturiei unor indivizi care nu sunt calificati sa emita judecati intr-o anumita problema. De exemplu, Magda Catone ne vine detergenti, Virgil Iantu ne sfatuieste sa luam vitamine, Catalina Mustata ne recomanda iaurturi. Toti sunt persoane cunoscute, actori, si cu toate acestea, gandindu-ne, ne dam seama ca nici unul dintre ei nu stie ce este mai bun pentru organism sau pentru casa noastra. Acelasi lucru il putem spune si in cazul sprijinului pe care l-au dat Barbara Streisand si Arnold Schwarzeneggeer celor doi candidati la presedintie in S.U.A., in 1992, Bill Clinton si George Bush. Nimic nu ne poate face sa credem ca cei doi actori renumiti stiu ce este mai bine pentru tara. Mecanismul rezida in faptul ca marturia oferita de o anumita celebritate este mai putin probabil sa fie criticata.

Oportunismul intra si el in categoria tehnicilor de propaganda. Aceasta tehnica se bazeaza pe faptul ca daca toata lumea face asa si tu trebuie sa faci la fel. In media aceasta tehnica apare destul de des si poate fi identificate prin prezentarea rezultatelor diferitor sondaje de audienta, de opinie. Astfel li se arata oamenilor tendinta generala de mers. In incercarea de a-si face autoreclama, oamenii obisnuiesc sa prezinte efectele negative in cazul inscrierii in curentul advers.

“ Propagandistul inchiriaza o sala sau posturi de radio, umple un mare stadion, pune un milion sau foarte multi oameni sa marsaluiasca intr-o parada. El foloseste simboluri, culori, muzica, miscare, toate artele dramatice. Ne face sa scriem scrisori, sa trimitem telegrame, sa contribuim la cauza sa. El apeleaza la dorinta, comuna la multi dintre noi, de a urma multimea. Deoarece vrea ca noi sa urmam multimea in masa, el isi directioneaza apelurile catre grupuri deja unite de legaturi comune, legaturi de nationalitate, religie, rasa, sex, vocatie. Astfel propagandistii care fac campanie pentru sau impotriva unui program vor apela la noi in calitate de catolici, protestanti sau evrei… ca fermieri sau ca profesori de scoala; ca femei casnice sau ca mineri.

Cu ajutorul tuturor celorlalte tehnici de propaganda, toate artificiile flatarii sunt folosite pentru a stapani fricile si urile, prejudecatile si partinirile, convingerile si idealurile comune unui grup. Aceasta este emotia pusa sa ne impinga si sa ne traga ca membrii ai unui grup in directia dominanta. “ ( IAP, 1938)

Apelul la frica este tehnica cea mai eficienta atunci cand este folosita de demagogi. Modul in care ea functioneaza este destul de simplu si la indemana oricui. Propagandistul isi previne publicul ca va urma dezastrul daca acesta nu va intreprinde anumite actiuni sugerate de el. Speculind fricile ascultatorilor, cei care aplica aceste tehnici spera sa redirectioneze atentia de la meritele unei anumite propuneri spre masurile ce se pot lua pentru a reduce frica. Ca si celelalte tehnici si aceasta a facut cariera de-a lungul anilor. Iata doar cateva exemple din 1932 – 1998.

“ Strazile tarii noastre sunt tulburate. Universitatile sunt pline de studenti rebeli care protesteaza. Comunistii incearca sa ne distruga tara. Rusia ne ameninta cu puterea sa si Republica e in pericol. Da – pericol de afara si dinauntru. Avem nevoie de lege si ordine! Fara ele natiunea nu poate supravietui. “ ( Adolf Hitler, 1932)

“ Republica Socialista Romania este in pericol de moarte din cauza agenturilor straine care doresc dezmembrarea ei si distrugerea cuceririlor revolutiei comuniste.” (Nicolae Ceausescu, 1989)

“ Legionarii incearca sa darame ordinea constitutionala din tara.” (Ion Iliescu, 1990)

“ Forte care urmaresc distrugerea Romaniei actioneaza pe teritoriul ei…” (Corneliu Vadim Tudor)

“ Forte ostile democratiei si conducerii legitime a tarii incearca destabilizarea economiei romanesti” ( Emil Constantinescu, 1998)

Dupa cum se poate observa din exemplele de mai sus, exista patru elemente ale unui apel la frica care sa poata fi considerat reusit:

o amenintare

o anumita recomandare asupra comportamentului publicului

intelegerea de catre public ca recomandarea va fi eficienta in abordarea amenintarii

intelegerea de catre public ca este capabil sa se comporte in modul recomandat.

Daca apelul la frica nu va contine toate aceste puncte este posibil ca el sa esueze. Si astazi apelul la frica este folosit cu succes de catre politicieni. Cand ei agita fricile publicului de crima, de coruptie si spune ca votul in favoarea lor reduce amenintarea, cu siguranta se folosesc de aceasta tehnica.







Denis, McQuail, Comunicarea,ed.Institutul European, Iasi, 1999, pag.160

Charles R. Wright, Médias et sociétée, Francis Balle, pag. 564

Denis, McQuail, Comunicarea, ed.Institutul european, pag.197

Mihai, Coman,Introducere in sistemul mass-media,ed. Polirom,Iasi, 1999, pag. 70

Alina Mungiu, Romanii dupa '89 Ed. Humanitas, Bucure}ti, 1995, p.16.

Jowette & O'Donnell, 1986, apud Alina Mungiu, op. cit., p. 203.

Serge Moscovici, Pshychologie sociale, PUF, Paris, 1984, p. 509.

Koestler, Le zéro et l'infini, 1945, apud S. Moscovici, op. cit., p. 511.

Serge Moscovici, op. cit., p. 511.

Ibidem, p. 512.

Ibidem, p. 512.

Ibidem, p. 512.

Ibidem, p. 512.

Anderson, 1971, apud Alina Mungiu, op. cit., p. 16.

Alina Mungiu, op. cit., p. 17.

Ibidem, p. 17



loading...











Document Info


Accesari: 13665
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2020 )