Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza















Functiile mass media

jurnalism



loading...








ALTE DOCUMENTE

COMUNICAREA CU PRESA ÎN TIMPUL CRIZEI
Introducere in Mass-media
ANALIZA STILISTICA
Tipuri de interviu.
MEDIUL ASOCIATIV IN PRESA
COMUNICARE SI MASS-MEDIA
RELATIA DINTRE JURNALISTI Sl SPECIALISTII IN RELATII PUBLICE - INTRE COOPERARE Sl CONFLICT
NOUA TELEVIZIUNE-PUBLICITATE SI INDENTITATEA POSTMODERNA
FUNCTIILE MASS MEDIA
SECRETARIAT DE REDACTIE - MACHETAREA Sl PUNEREA IN PAGINA


 ISTORIA PRESEI

1.Precursorii ziarului

Trasaturile culturale fundamentale ale primelor publicatii isi au radacinile in istoria indepartata. Ziarul modern este o combinatie de elemente specifice multor societati cu o istorie indepartata. Chiar inainte de nasterea lui Hristos, grecii, egiptenii, romanii si urmasii lui Israel foloseau metode specifice de a-si informa semenii cu privire la anumite evenimente. Unii le imortalizau prin semne in piatra, altii prin hieroglife iin interiorul piramidelor.Romanii afisau in locuri publice jurnale de format redus, numite Acta diurna. Chinezii si coreenii foloseau hartia si caractere incrustate in lemn pentru tiparire, cu cateva secole inainte ca acestea sa apara in Europa. In secolul al XVI-lea, mult dupa ce tiparul a aparut in Europa, guvernul venetian tiparea o mica foaie de stiri care putea fi cumparata cu o gazeta (cea mai  mica moneda venetiana). Cuvantul “gazeta”, folosit pentru ziare, s-a pastrat pana in zilele noastre. Un produs mai apropiat de ideea moderna de ziar a aparut la inceputul anilor 1600, in Germania. Cercetatorii din istoria jurnalismului sugereaza ca multe trasaturi ale ziarului modern, cum ar fi editorialul, articolele sportive, ilustratiile, articolele de politica, si chiar cele umoristice, erau publicate in diverse moduri cu mult inainte ca adevarata presa de masa sa ia fiinta.

        Desi tiparul a fost introdus in Anglia pe la sfarsitul anilor 1400, de-abia in 1621,dupa aproape un secol si jumatate, au inceput sa apara mijloacele de comunicare premergatoare ziarului. Acestea erau numite corantos. Ele cuprindeau stiri externe si nu erau publicate in mod regulat (ca adevaratele ziare care au aparut mai tarziu). De la inceput, publicarea acestor corantos era strict reglementata de guvern. In secolul al XVII-lea, s-a incercat, cel putin, reglementarea tuturor formelor de tipar. Una dintre constantele interesante ce se pot distinge in istoria presei este aceea ca, in societatile cu guverne puternic centralizate, presa nereglementata se dezvolta foarte incet. Acolo unde autoritatea centrala era lipsita de putere, presa, mai putin controlata, tindea sa se dezvolte mai rapid. In general, cu cat o forma de guvernamant este mai dependenta de o opinie publica favorabila, cu atat este mai probabil ca aceasta sa sprijine o presa libera. Cand oamenii de rand contribuie in mod semnificativ la hotararea destinului lor politic, raspandirea informatiilor si a opiniilor politice este un proces important. Monarhiile puternice sau societatile cu alte forme de putere intens centralizate nu necesita discutii publice active asupra chestiunilor despre care fiecare cetatean trebuie sa-si formeze o parere informata.

Eforturile indelungate de a incetateni principiul fundamental al libertatii presei pot fi localizate in timp in epoca declinului vechilor monarhii feudale si a aparitiei noilor conceptii despre democratia politica. Astfel de consideratii sugerea 959j93j za ca una dintre cele mai semnificative transformari in societatea occidentala, ce a favorizat dezvoltarea unei anumite forme de comunicare de masa, a fost institutia politica in schimbare care a acordat in cele din urma majoritatii cetatenilor dreptul de vot. Acest proces de transformare indelungat si complex a stabilit traditii ale jurnalismului care, de la inceput, au facut din ziar o arena de dezbatere publica, protest partinic si comentariu politic. Pana cand au aparut celelalte mijloace de comunicare in masa importante, aceasta transformare politica fusese substantial realizata, si nici filmele, nici radiodifuziunea, in Statele Unite cel putin, nu au stimulat interesul pentru politica in anii lor de formare, asa cum il stimulase presa scrisa in dezvoltare. Inainte ca semintele revolutiilor americane si franceze sa inceapa sa germineze, intregul sistem al societatii occidentale a fost supus schimbarii. Evolul Mediu a fost urmat de Renastere, iar vechea societate feudala cu pattern-ul sau rigid de stratificare a fost inlcouita treptat de o noua structura sociala in cadrul careia o clasa puternica de mijloc era un element cheie. Aceste transformari erau inseparabile de dezvoltarea comertului ce a culminat in cele din urma cu revolutia industriala. Comertul era dependent de evolutia diferitelor mijloace de comunicare. (Bertrand, Claude-Jean, 2000, Deotologia mijloacelor de comunicare, Editura Institutul European, Bucuresti)

1.      Aparitia primelor publicatii

Primele ziare, “cu raza lunga de actiune”(cu o acoperire teritoriala mai insemnata), aveau sa se dezvolte cu dificultate. Intre timp, clasa de mijloc care se ridica a inceput sa constituie ea insasi un public care recepta nu numai ultimele informatii despre tranzactii comerciale, ci si exprimarea politica, eseurile si povestirile literare populare. In Anglia, aceste necesitati fusesera satisfacute de scriitori si jurnalisti talentati ca Addison, Steele, Samuel Johnson sau Daniel Defoe. In coloniile americane, s-a dezvoltat rapid o clasa de mijloc cu interese comerciale. Noua Anglie era un taram al vapoarelor, porturilor la mare si negotului de toate felurile. In prima jumatate a secolului al XVIII-lea, a fost publicat un numar redus de ziare. Multe au fost esecuri financiare, dar unele ziare au supravietuit cativa ani. Tirajul lor n-a fost niciodata mare, de obicei mult sub o mie de exemplare.

In momentul conceperii Declaratiei de Independenta, existau in cele treisprezece colonii aproximativ treizeci si cinci de astfel de ziare cu tiraj mic si tiparite in conditiile de atunci. In general, editorii lor isi incropeau existenta vanzandu-si ziarele pe baza de abonamente (erau relativ scumpe) si prin publicarea catorva anunturi comerciale. Daca se intampla ca editorul sa fie si diriginte de posta sau daca putea castiga un contract guvernamental de tiparire drept ajutor, riscul financiar nu era atat de mare.

In Marea Britanie, in secolul al XIX-lea, presa depindea de sustinerea materiala guvernului si publica informatiile pe care oficialitatile i le furniza. Chiar si asa, existau in 1836 circa trei milioane de cititori de ziare numai in zona Londrei.(Bland, M., Theaker, A., Wragg, D., Relatii eficiente cu mass-media, 2006, Editura Comunicare.ro). La sfarsitul secolului al XIX-lea au aparut in Anglia publicatii ce dainuie si astazi: Daily Mail, Express, Times, Financial Times, Guardian etc.. Tirajul acestora era considerabil, de sute de mii de exemplare. Tabloidul Daily Herald ajunsese la o circulatie de 4,7 milioane, dar din cauza costurilor tipografice prea mari si din lisa publicitatii, a dat faliment.

In Franta, au aparut la sfarsitul secolului al XIX-lae o serie de ziare de succes, intre acestea Petit Journal, ce avea un  tiraj de peste 300.000 de exemplare vandute zilnic. In pragul primului razboi mondial,  in Paris existau 60 de publicatii iar in provincie 250.

In Germania,  presa scrisa s-a dezvoltat pe trei segmente: ziare fondate de partidele politice, publicatii serioase sustinute comunitatile locale, unele dintre ele ajungand de circulatie nationala si cotidiane de tip popular-tabloid.

         In S.U.A., ziarele erau editate de oameni care nu aveau calitati intelectuale deosebite, cu exceptia unor personalitati asemenea lui Benjamin Franklin. Ei foloseau in esenta aceeasi tehnologie de tiparire folosita de Gutenberg cu trei veacuri in urma. Nu aveau un public vast cu inclinatii deosebite pentru citit. Nu existau mari centre urbane concentrate, care sa poata servi drept piete, si le lipseau resursele pentru finantarea unei prese de masa. Totusi, se acumulase in societate o multitudine complexa de trasaturi culturale, inclusiv tehnologia elementara de tiparire, proprietatea privata asupra ziarelor si, dupa cum s-a mentionat, Constitutia americana prevedea si autoritatile respectau - principiul libertatii presei.

2.      2.Ziarele populare- Tabloidele

Inainte de a se dezvolta o adevarata presa de masa, au fost necesare o serie de schimbari sociale profunde in cadrul societatii occidentale. Rolurile politice in schimbare ale cetateanului de rand au fost deja mentionate. De asemenea, s-a mentionat intensificarea comertului, care a dus la transformarea pattern-urilor stratificarii sociale si dezvoltarea clasei mijlocii. La acestea pot fi adaugate dezvoltarea tiparitului si a tehnologiei hartiei, care s-a accelerat o data cu progresele mecanice ale revolutiei industriale timpurii. In cele din urma, cand invatamantul public de masa a devenit o realitate, o data cu infiintarea primului sistem de scoli publice statale (in Massachusetts), prin anii 1830, scena era deja pregatita pentru aparitia unui ziar pentru oamenii de rand, care sa includa o combinatie a tuturor acestor elemente.

Un numar de tipografi si editori experimentasera ideea unui ziar ieftin, care putea fi vandut nu prin abonament anual, ci la bucata, in mediile urbane. S-a incercat in diferite moduri punerea in aplicare a acestei idei, atat in Anglia, cat si in Statele Unite, dar fara succes. Formula de reusita a gasit-o Benjamin Day, un tipograf neinsemnat din New York. Ziarul sau, The New York Sun, a luat fiinta la 3 septembrie 1833, avand motto-ul “Straluceste pentru TOTI”. Asa cum au dovedit evenimentele ulterioare, a stralucit intr-adevar pentru toti, dar mai ale pentru el, desigur, in plan financiar. Day incepuse o noua era in jurnalism, ce in cativa ani avea sa revolutioneze presa. A “inventat” ziarul de tip tabloid. O publicatie ce punea accentul pe stirile locale, povestiri de interes uman, fapt divers, eveniment monden, sportiv si chiar reportaje senzationale despre evenimente socante. Problematica serioasa, de fond, cu tematica politica , economica, ce se regasea in cotidianele de pana atunci, lipsea. Modul de a trata subiectele era superficial, iar limbajul era cel al omului de rand. De cele mai multe ori, stirile nu erau verificate. Calomnierea unor personaje publice devenise o obisnuinta. Pierderea unor procese nu afecta insa situatia financiara, intrucat castigurile de tiraj, generate de interesul publicului pentru asfel de subiecte era mare.

Day se folosea de orice fel de tertipuri pentru a-i atrage pe cititori. Pentru a da un caracter picant continutului, Day a angajat un reporter care scria intr-un stil umoristic articole despre cazurile cu care se confrunta zilnic sectia locala de politie. Acest continut captivant si-a gasit publicul tinta printre noii indivizi instruiti ai clasei “de jos”. A gasit de asemenea si multi critici printre cetatenii mai conservatori ai orasului. Ziarul era vandut la bucata, pentru un penny, pe strazi, de catre vanzatori de ziare ambulanti. Acestia si-au atras curand clienti regulati si tirajul zilnic s-a ridicat la 2.000 de exemplare, in numai doua luni. Stilul degajat si promovarea intensa a ziarului a marit tirajul vandut la 5.000 in patru luni si la 8.000 in sase luni. Succesul uimitor al acestui ziar controversat i-a scandalizat pe ceilalti editori de ziare. Motorul cu aburi fusese deja cuplat cu noua presa rotativa. Problemele tehnice ale producerii si distribuirii zilnice a unor tiraje uriase de ziare fusesera in mare parte rezolvate, iar aparitia presei de masa era un fapt implinit.

In plus, au avut loc schimbari evolutive aditionale. Sun a ajuns la tirajul sau impresionant in primul rand datorita faptului ca se adresa oamenilor simpli, carora nu se adresase nici un ziar pana atunci. Una din trasaturile cele mai importante ale ziarului de un penny al lui Day si ale ziarelor care l-au urmat era redefinirea “stirilor”, astfel incat sa se potriveasca gusturilor, intereselor si nvielului de lectura ale paturilor mai putin educate ale societatii. Pana atunci, “stirile” insemnau in general rapoarte asupra evenimentelor sociale, comerciale sau politice de importanta reala, sau a altor intamplari de interes larg. Benjamin Day a inclus in ziarul sau stiri de alt gen – relatari despre crime, pacate, catastrofe si dezastre – stiri pe care oamenii de rand le gaseau captivante, distractive sau amuzante. Personalul sau a conceput chiar o farsa complicata privind noi “descoperiri stiintifice” despre viata pe luna. Cand a fost data in vileag de catre alt ziar, cititorii sai au considerat-o o farsa amuzanta. Ziarul era popular, ieftin si senzational; se adresa direct noilor mase cu stiinta de carte, care incepeau sa participe la revolutia industriala in desfasurare. Existau si materiale serioase in ziar, dar in editoriale si reportaje intamplarile politice si economice erau  tratate superficial fata de ziarele lansate anterioar, scrise pentru cititori mult mai educati. Pe la 1837, Sun distribuia cate 30.000 de exemplare zilnic, mai mult decat totalul insumat al tuturor cotidianelor din New York.

Imitatorii lui Day au lansat multe ziare concurente, dar fara a avea succesul sau, pentru ca fiecare a dorit sa-si puna propria amprenta. Presa ieftina a fost un succes financiar, deoarece atragea anunturi publicitare. De fapt, venitul din anunturi era singurul sau suport financiar; cu pretul de un penny de la vanzare de-abia se putea plati hartia de ziar ca materie prima, dar prin aceasta presa ieftina se putea face o pubicitate eficienta marfurilor si serviciilor destinate consumului de masa. Aceste reclame se adresau unui numar urias de clienti, in comparatie cu cele ce apareau in celelalte ziare, cu circulatie redusa. Producatorii de “medicamente patentate pentru oameni si animale”, si-au facut o puternica reclama, ce a jucat un rol impotrant in sustinerea noilor ziare de tip tabloid. Magazinele universale au folosit si ele ziarul ca mijloc de a face publicitate articolelor pe care le vindeau.

Pentru cei care publicau reclame, tirajul ziarului era un indice al profitului anticipat. Ziarul care putea aduce un mesaj de publicitate in fata ochilor a zeci de mii de cititori atragea si banii de reclama. Aceasta simpla “regula a numerelor mari” a declansat o competitie dura intre ziare rivale, pentru atragerea noilor cititori. Aceasta competitie a avut consecinte importante asupra dezvoltarii presei populare in a doua jumatate a secolului al XIX-lea si asupra mass-media care aveau sa fie inventate abia un secol mai tarziu! In primii ani ai dezvoltarii presei de masa, s-au pus bazele unui important pattern institutionalizat de relatii sociale, care relationa persoanele care faceau publicitate, lucratorii din domeniul mass-media si publicul, intr-un sistem functional pentru producerea unor anumite tipuri de continut comunicat de presa.

Dupa cativa ani, concurentul cel mai vivace si de succes al lui Benjamin Day era James Gordon Bennett, care a fondat cu numai 500 de dolari un imperiu ziaristic intr-un birou saracacios dintr-o pivnita. Bennett, un scotian viclean si dur, a infiintat ziarul The Herald  in New York. El facea haz de normele morale, conservatoare ale timpului si publica reportaje exagerate despre procese privind crime, violuri, calomnii si perversitati. In acelasi timp, el publica si reportaje de politica, chestiuni financiare si chiar evenimentele mondene din inalta societate. Acest continut variat a conferit ziarului Herald o larga atractivitate si l-a transformat intr-un mare succes financiar. Bennett insusi si-a facut multi dusmani cu articolele sale violente si deseori scandaloase. De exemplu, in 1836, scria:

“Cartile au avut zilele lor de glorile – teatrele au avut zilele lor de glorie – bisericile au avut zilele lor de glorie. Un ziar poate fi facut sa preia conducerea intre toate acestea in marile miscari ale gandirii si civilizatiei umane. Un ziar poate trimite mai multe suflete in Rai si poate salva mai multe suflete din Iad decat toate bisericile si capelele din New York – fara a mai mentiona faptul ca va face si bani in acelasi timp.” (Bertrand, Claude-Jean, 2000, Deotologia mijloacelor de comunicare, Editura Institutul European)

3.      3.Difuzarea – o problema importanta

Desi ziarul de masa aparuse in 1830, existau inca probleme in ceea ce privea obtinerea informatiilor, tehnologia de tiparire si distributia. Inainte de a putea fi difuzat la scara larga in casele din fiecare oras, mai trebuia rezolvat un numar important de probleme. Deceniile urmatoare au fost marcate de inventii stiintifice si tehnice care aveau sa faca posibil progresul presei de masa. Au fost construite cai ferate intre principalele orase. Vaporul cu aburi a devenit mijloc de transport dupa 1840. Telegraful a devenit din ce in ce mai util ca mijloc de transmitere rapida a stirilor de la scena evenimentelor importante, la birourile editoriale. Aceste inventii au suscitat interesul cititorilor pentru ziar si au marit numarul de oameni carora ziarul le putea fi distribuit.

Din ce in ce mai mult, ziarele au inceput sa caute stiri. Rolul reporterului a devenit mai complex si specializat pe masura ce la ziare colaborau corespondenti straini si apareau surse de tot felul. Unii repoteri erau trimisi la locul de desfasurare a bataliilor; altii erau postati la institutiile cele mai importante, pentru a relata evenimentele politice. Functia de “supraveghere” exercitata de presa a devenit o functie consacrata.

Cererea din ce in ce mai mare de stiri proaspete era satisfacuta de catre agentii nou formate de colectare a stirilor, care foloseau telegraful. Aceste agentii trimiteau relatari ale ziarelor din multe parti ale tarii cu care aveau aranjamente contractuale. Prin astfel de contracte, personalul unui ziar care asista la un anume eveniment putea sa trimita relatarile altor ziare de pretutindeni, reducand deci mult costul obtineri stirilor. Aceste progrese au adus ziarele in orasele mai mici.

Tehnologia de tiparire facea si ea progrese rapide. Presele rotative cu matrite in cadre metalice solide au inceput sa scoata cate 10.000 si chiar 20.000 de pagini pe ora.

Ziarele au continuat sa castige popularitate. In 1850, in Statele Unite, la fiecare zece familii se cumparau cam doua cotidiane. Rata cresterii distributiei ziarelor s-a marit unfiform, dar nu spectaculos, pana in anii 1880. In perioada celor doua decenii 1890-1910, totusi rata distributiei pe familie a crescut intens. Aceasta crestere rapida a continuat de fapt pana in preajma primului razboi mondial si apoi a ramas la acelasi nivel in timpul anilor 1920. Cu toate acestea, ultimul deceniu al secolului al XIX-lea are o semnificatie speciala in dezvoltarea presei, deoarece a reprezentat inceputul unui nou tip de jurnalism. Desi acest nou tip de jurnalism nu a devenit stabil si permanent, el si-a lasat amprenta asupra presei scrise. (Gross, Peter, 2004, Mass-media si democratia, Editura Polirom)

 

4.      4.Jurnalismul de senzatie(yellow journalism)

Unul din episoadele cele mai dramatice in dezvoltarea presei, indeosebi in SUA, a fost perioada “jurnalismului de senzatie”. In 1880, ziarele fusesera adoptate pe scara larga, iar cresteri astronomice in tirajul lor erau din ce in ce mai greu de stimulat. In acelasi timp, presa avea o baza financiara solida atat timp cat numarul de ziare putea fi pastrat la o “masa critica”. In acest context, au inceput sa apara competitii violente pentru atragerea cititorilor intre directorii marilor ziare concurente. In New York, mai ales, William Randolph Hearst si Joseph Pulitzer s-au straduit cu orice mijloace disponibile sa largeasca cifrele de distributie, care erau, bineinteles, cheia profiturilor si veniturilor mari din publicitate. Fiecare dintre ei a incercat diferite formate, nascociri, stiluri, experimente si siretlicuri pentru a face ziarul mai captivant pentru masa de cititori. Ziarele de astazi contin multe dintre ideile care au fost de fapt rezultatele rivalitatilor anilor 1890. Una dintre acestea a fost benzile desenate comice, coloraet. Unul dintre personajele acelor desene era numit “Yellow Kidd”, de unde se spune ca si-a luat numele si jurnalismul de senzatie (“yellow journalism”).

La inceputul anilor 1890, pe masura ce concurenta s-a intensificat, ziarele recurgeau tot mai mult la orice inventie de senzatie care ar fi putut atrage cititori in plus, indiferent cat de superficiala si ostentativa era aceasta cale.

Jurnalistii de senzatie au invadat piata, cu un dispret crud fata de etica jurnalistica si responsabilitatea sociala. Jurnalismul pe care il practicau era unul, iubitor de senzatie, bombastic, strident, care ademenea cititorul prin orice mijloace posibile. Au transformat dramele vietii in melodrame ieftine si au deformat faptele cotidiene astfel incat sa aduca cat mai mari profituri, inclusiv din reclama. In loc sa furnizeze cititorilor cele mai importante stiri, le ofereau un paliativ axat pe faptul divers derizoriu, pe sex si violenta.

Jurnalismul de senzatie a insultat un numar destul de mare de grupuri si indivizi, astfel incat o furtuna de critici a atras atentia in cele din urma lucratorilor din presa de masa ce depasisera limitele pe care societatea, si in special reprezentantii institutiilor care respectau normele aveau sa le tolereze. Intelectualii, in general, si oamenii de litere, in special, erau foarte ofensati. Noul si importantul mijloc de comunicare, care pusese stapanire pe potentialul tentant al dezvoltarii culturale si morale a maselor se dovedise a fi, in ochii lor, o monstruoasa forta de influenta pentru degenerarea societatii. (Coman, Mihai, 1999, Introducere in sistemul mass-media, Editura Polirom)

II.     5.Aparitia radioului

Inventarea radioului a fost una dintre cele mai importante descoperiri omenesti, in domeniul comunicarii. Aceasta a influentat societatea, intr-o perioada istorica, este adevarat, nu foarte indelungata, nu numai din punct de vedere cultural, dar si politic, pentru ca au fost campanii electorale, mai ales peste Ocean, castigate, dupa afirmatiile unor specialisti, prin intermediul radioului.

In timpul primului razboi mondial a aparut necesitatea imbunatatirii urgente a sistemelor radio destinate sectorului militar. Conflictul nu numai ca a adus o noua organizare, pana de lucru suplimentara si fonduri pentru solutionarea problemelor tehnice inca nerezolvate, dar a avut si un alt efect important. Toate litigiile si restrictiile legate de patent au fost temporar suspendate pe durata razboiului. Guvernul american detinea in intregime controlul asupra noii industrii, iar acest control centralizat a atras noi eforturi de cooperare in vederea progresului tehnic, care ar fi durat mult mai mult in timp de pace.

Un tanar inginer in domeniul radioului, pe nume David Sarnoff, avusese o ascensiune prodigioasa in cadrul companiei americane Marconi. El captase atentia publica in timpul scufundarii dramatice a Titanicului. Sarnoff a ramas la telegraful sau, aflat intr-o statie radio din New York City, descifrand mesaje de la seria dezastrului. Timp de trei zile si trei nopti, el a tinut publicul ingrozit cu ”sufletul la gura”, relatand amanunte despre tragicul accident. Mai tarziu, a avansat catre posturi mai importante in companie. In 1916, Sarnoff a adresat un memorandum superiorilor sai, in acest celebru memorandum a facut, intr-un anumit sens, pentru radio, ceea ce Benjamin Day facuse pentru presa cu un secol mai devreme: a aratat o cale profitabila din punct de vedere economic prin care radioul putea deveni un mijloc de comunicare de masa larga folosinta. Desi compania nu a urmat imediat sfatul lui Sarnoff, el a prevazut cu precizie viitorul radiolui ca mijloc de comunicare in masa.

„Am conceput un plan de dezvoltare care ar face din radio un obiect de uz casnic, in acelasi sens ca si pianul sau fonograful. Ideea este sa aduci muzica in casele oamenilor prin intermediul radiului. S-a mai incercat acest lucru in trecut prin intermediul firelor de sarma, dar incercarea a esuat, deoarece firele de sarma nu se preteaza la acest proiect. Totusi, cu radioul ar fi perfect fezabil. De exemplu – un radiotransmitator telefonic avand o raza de actiune de, sa spunem, 25 pana la 50 de mile, poate fi instalat intr-un punct fix unde se canta muzica instrumentala, vocala sau de ambele tipuri Receptorul poate fi proiectat sub forma unei simple „cutii muzicale radio” si reglat pe diferite lungimi de unda, care ar putea fi schimbate doar prin rotirea unui singur comutator sau prin apasarea unui singur buton. „Cutia muzicala radio” poate fi prevazuta cu tuburi amplificatoare si cu un telefon-difuzor si ambele pot fi montate intr-o singura cutie. Cutia poatefi asezata pe o masa in salon sau in camera de zi si, rotind comutatorul, muzica transmisa poate fi receptionata.

Acelasi principiu poate fi aplicat in numeroase alte domenii, cum ar fi de exemplu receptionarea unor conferinte acasa, de asemenea, evenimente de importanta nationala pot fi anuntate si receptionate simultan. Scorurile de la meciuri pot fi transmise in eter prin folosirea unei statii instalate pe terenurile de joc. Informatiile se puteau transmite si in alte orase. Procurandu-si o „cutie muzicala radio”, chiar si fermierii pot asculta concerte, conferinte, discursuri politice, muzica, recitaluri, meciuri etc. Eu am aratat doar cateva dintre cele mai probabile posibilitati de utilizare pentru un astfel de dispozitiv, totusi mai exista si alte numeroase domenii in care principiul poate fi extins”, spunea Sarnoff.

Daca Sanroff ar mai fi adaugat reclama si serialele radiofonice, descrierea pe care a facut-o radioului, asa cum avea sa se dezvolte ca sistem de comunicare de masa, ar fi fost aproape perfecta. Intr-un interval de zece ani, radioul avea sa devina un mijloc de larga folosinta, urmand aproape punct cu punct planul elaborat de Sarnoff. Ideea sa de a aplica tehnologia radio existenta, in acest mod, plin de imaginatie si simt practic, poate fi comparata cu ideea descoperitorului radioului Marconi de a perfectiona dispozitivele create in laborator si de a le folosi ca telegraf fara fir.

In Franta,  prima transmisie radio are loc in 1921, iar in 1923 statul francez  isi crease deja un monopol, prin care vindea firmelor private licente pentru o perioada de zece ani. In Germania, primele posturi au aparut dupa ultimul razboi mondial. S-au infiintat mai intai noua posturi regionale de radio, dintre care patru au avut initiatori americani si unul francez.

In Marea Britanie, British Broadcasting Company se infiinteaza in 1922, iar in 1926, printr-un decret regal se transforma in British  Broadcasting Corporation(BBC), ce avea sa devina  una dintre cele mai prestigioase institutii de presa din lume, ce includea mai multe posturi de radio, cat si, mai tarziu, mai multe canale de televiziune. .Misiunea declarata a BBC era aceea de a informa, educa si distra. (Bland, M., Theaker, A., Wragg, D., Relatii eficiente cu mass-media, 2006, Editura Comunicare.ro)

.

6.Televiziunea apare ca o mare forta

 Tehnologia electronica a televiziunii a fost perfectionata in anii 1920 si 1930. In 1936, se difuzau primele emisiuni de televiziune in Statele Unite. Targul mondial din acel an a prezentat aceasta inovatie tehnologica, iar discursul presedintelui Roosevelt a fost transmis prin acest nou mijloc de comunicare. In ciuda interesului americanilor, transmisia a avut o audienta foarte redusa, deoarece producatorii nu incepusera inca sa fabrice televizoare pe scara larga. In 1941, in SUA s-a dat aprobarea pentru productia televizoarelor de larga folosinta si industria comunicatiilor a inceput sa elaboreze planuri de dezvoltare. La acea vreme, existau peste Ocean, aproape 5.000 de televizoare (mai ales in zona New York-ului) detinute de persoane cu posibilitati materiale, iar cateva statii mici transmiteau regulat cate doua sau trei ore pe zi. In Marea Britanie, primele transmisiuni televizate s-au efectuat in1936 de la „Alexandra Palace”,  de catre BBC, insa abia in 1955 isi fac aparitia televiziunile comerciale, ce aveau sa acapareze un important segment de piata.  In Franta, televiziunea apare cu o intarziere de doi ani fata de Anglia. In 1939, englezii detineau 25.000 de televizoare, fata de doar 300, cate erau in casele francezilor. Postul public RTF(in 1964 devenit ORTF) reuseste sa-si asigure acoprirea nationala abia in1961.

Pentru primele televizoare se foloseau tuburi cu vid si ecrane relativ mici. Televizorul tipic anilor 1950 avea un ecran nu mai mare de jumatate de pagina de carte. Un astfel de televizor costa aproximativ 300 dolari, care reprezentau circa 1000 dolari sau chiar mai mult, in comparatie cu puterea de cumparare de astazi. Cei mai bogati puteau cumpara un model „cu ecran mare” care era de marimea unei pagini de carte. Un astfel de televizor se vindea la aproximativ jumatate din pretul unei masini noi. Cu fiecare deceniu care a urmat, dimensiunile ecranului, tipul de receptie (alb-negru sau in culori) si calitatea televizorului au crescut considerabil. Dupa 1975, japonezii au preluat piata americana, oferind televizoare de buna calitate la un pret redus. Dupa 1950, cablul coaxial si alte tehnologii au adus imbunatatiri suplimentare.

       Nu se stie cu exactitate locul unde s-au folosit pentru prima data cablurile pentru receptie. Se presupune ca acestea au fost utilizate in 1950, in Lansford, Pennsylvania. Robert Tarlton, proprietarul unui atelier de reparatii radio si TV, primea multe plangeri legate de receptie. Proprietarii isi aduceau la reparat aparatele, pretinzand ca era celva in neregula cu receptoarele. Dar Tarlton a inteles problema. Desi localitatea era doar la 65 de mile de Philadelphia, ea se afla in spatele unui munte care constitituia un obstacol in calea semnalului .Tarlton a hotarat sa incerce o noua abordare a acestei probleme. El a montat o antena inalta si, contra unei taxe lunare, a conectat prin cablu casa fiecarui abonat. Si-a denumit afacerea The Panther Valley Television Company; prin aceasta antena se transmiteau semnale excelente unor receptoare care altfel nu ar fi putut primi semnalul dorit. Asa a aparut televiziunea prin cablu!

Ideea a fost preluata si sisteme de acest tip au fost infiintate in diverse zone. Majoritatea erau afaceri mici, in zone indepartate cu cateva sute de abonati. Zece ani mai tarziu, in 1960, mai putin de 2% din detinatorii de televizoare receptau semnalele in acest mod, dar aproximativ 640 de companii de televiziune prin cablu ofereau respectivul serviciu.

Pe masura ce sistemele s-au extins, au aparut din ce in ce mai multi abonati. Proprietarii statiilor care emiteau semnalele au inceput sa protesteze. Ei considerau sistemele de cablu niste paraziti care nu plateau nimic pentru semnalul pe care il difuzau, dar cu toate acestea incasau profit. Mai mult, pe masura ce tehnologia a devenit mai sofisticata, sistemele prin cablu au reusit sa transmita abonatilor  semnale din alte orase mai indepartate. Pentru transmitatorul local, aceasta era o concurenta nedorita si neloiala. Rezultatul a fost un mare numar de litigii.

In multe privinte, cablul este putin diferit de receptia off-the-air, dar desigur exista mai multe posibilitati de alegere. Pentru o taxa lunara, se pot primi servicii „de baza”, de obicei servicii diverse, care includ transmisii de retea si canale speciale care prezinta vremea probabila, sport, programe religioase, stiri, anunturi, muzica rock si alte programe. In schimbul unor taxe aditionale, se pot adauga canale de filme sau alte servicii speciale.

Unii oameni au crezut ca prin sistemele prin cablu vor viziona programe mai complexe. Totusi nu s-a intamplat asa, iar continutul acestor programe prin cablu a fost o mare dezamagire pentru multi abonati. Aceleasi programedin reteaua de televiziune puteai fi vizionate si prin televiziunea prin cablu – telenovele, lupte, comedii de situatie, filme vechi, sport, stiri, muzica rock si alte asemenea. Motivul pentru care calitatea continutului nu este mai buna este ca televiziunea prin cablu depinde de acelasi sistem de finantare prin publicitate, care se adreseaza nivelului socio-economic mijlociu – inferior al societatii (a carui putere de cumparare combinata o depaseste pe aceea a altor nivele), asa cum a fost cazul retelelor de radio. Astfel, continutul lor nu este de o calitate diferita; este doar intr-o mai mare cantitate.

Aparitia televiziunii prin cablu a afectat televiziunea prin retea, dar nu intr-o masura foarte mare. Aceasta supravietuietste, dar concurenta televiziunii prin cablu este fara indoiala reala. Prin modul in care a influentat miliardele de telespectatori, din punct de vedere politic, social, in formarea unor gusturi( de multe ori de calitate indoielnica), in impunerea unor vedete(de multe ori a unor pseudovalori) se poate afirma cu putere ca televiziunea constitiue, alaturi de Internet vectorii cei mai puternici de manipulare a opiniei publice.

In prezent, retelele de televiziune se afla intr-o continua concurenta, pentru a-si pastra spectatorii. Mai inainte, doar trei retele importante si imparteau un public mai mult sau mai putin fidel. Astazi, cel putin unii spectatori se orienteaza spre programe pe care le pot receptiona doar prin cablu. Ceea ce este si mai ingrijorator este ca ei folosesc aparate de inregistrare pentru a viziona filme sau alte programe pe care le pot inchiria si le pot viziona acasa. Ce se va intampla cu televiziunea prin retea in viitor poate fi prevazut cu usurinta. In ultimul timp, transmiterea semnaluilui tv a devenit un subiect de interes si pentru furnizorii de internet. Atat pentru “banda larga”, cat, mai ales, pentru “banda ingusta”, la taxe pe care sa si le permita inclusiv cei cu venituri mici. In viitor, la costuri foarte reduse, se vor putea urmari toate canalele de televiziune prin internet, intre acestea si posturile cu transmisie digitala, la care telespectatorii vor putea alege din meniul statiei respective, programul dorit. Transmisia este interactiva, cel ce recepteza putand intra in dialog cu producatorul pentru a fi informat cu privire la  subiectele sale de interes, majoritatea telespectatorilor putand influenta anumite decizii ale statiei sau anumite programe.(Melvin De Fleur si Ball-Rokeach, Sandra, 1999, Teorii ale comunicarii de masa, Editura Polirom, Bucuresti)

III. PRESA ROMANA DE DUPA 1989

Dupa 1989, presa din Romania a cunoscut o dezvoltare fara precedent. O data cu abolirea cenzurii incet, dar sigur, au inceput sa apara tot mai multe institutii: chiar din noaptea de 22 decembrie a aparut in locul organului de presa al Partidului Comunist Roman – Scanteia – o foaie volanta cu numele Scanteia Poporului, care se arata alaturi de Revolutia anticomunista. Tot in aceeasi zi, insa la pranz, aparea in Palatul Universul, in locul fostei publicatii Informatia Bucurestiului, ziarul Libertatea ce se declara impotriva regimului comunist. Romania Libera avea sa-si pastreze numele si sa devina incet, incet o publicatie de opozitie. Ultimul mare cotidian de pe vremea lui Ceausescu, organul Uniunii Tineretului Comunist, Scanteia Tineretului ia denumirea de Tineretul Liber.

In toate cazurile, cu exceptia directorilor si redactorilor-sefi, toti ceilalti ziaristi au continuat sa lucreze la aceste publicatii, schimbandu-si din mers atitudinea politica. Unii cu convingere, altii din cameleonism, perpetuand compotamentul schizoid din trecut.

La fel ca si societatea, mass-media avea sa se divizeze dupa simpatiile politice. A aparut asadar o presa care sustinea curentul conservator comunist, aceasta si pentru ca majoritatea ziaristilor fusesera activisti in domeniul presei si beneficiasera de multe avantaje materiale din partea celor care inca se mai aflau la putere si un alt curent, contrar, al asa-numitilor ziaristi independenti, care se opunea valorilor fostului regim. Profesionalizarea a ramas un deziderat  ce nu figureaza pe agenda majoritatii covarsitore a practicienilor din domeniul mass media. Profesorul Mihai Coman arata in lucrarea sa “Mass media in Romania post-comunista” ca “valorile irationale precum inspiratia, talentul, clipa de har, norocul - si nu valorile rationale de tip constiinta profesionala, norme deontologice, tehnici de lucru – au constituit termenii de referinta in conturarea “portretului” jurnalistului autuhton.” Interesul conducatorilor institutiilor mass media fata de instruirea universitara -  in jurnalism – a viitorilor ziaristi era si continua sa fie inexistent. “Cadrele de conducere sustin ca angajeaza tineri, dar cer la angajare experienta jurnalistica. Ei afirma ca  educarea universitara este necesara, ca diploma si structura programului academic sunt importante, dar recunosc ca nu acorda atentie celor scrise in foile matricole si ca nu sunt inmeresati de diplomele universitare”(C. Coman, M. Coman, !995).

 In 1990 au aparut ziarele de partid. A fost lansat cotidianul Azi, organ al Frontului Salvarii Nationale. La fel ca si celelalte publicatii ce sustineau Regimul Iliescu, Azi lansa atacuri abjecte la adresa membrilor Opozitiei, apeland la mijloace lipsite de orice fel de respect al normelor deontologice. Pe dealta parte, au reaparut, fara un prea mare succes, din cauza stilului vindicativ, excesiv, ziarele partidelor istorice – Dreptatea si Viitorul liberal. Oricum, ele erau o supapa pentru cei care, in alte spatii, nu aveau acces pentru a se exprima.

Alaturi de televiziunea si radioul public, majoritatea ziarelor demonstrau cum nu trebuie facuta presa. Echidistanta, mai ales in zona politicului, fiind o caracteristica straina practicienilor din domeniul mass-media din acei ani

Rezultatul manipularilor grotesti a determinat o victorie zdrobitoare a stangii la alegerile din ’90 si din ’92. Din pacate pentru clasa politica, opinia publica internationala a criticat dur compotamentul rudimentar al liderilor de la Bucuresti. O alta consecinta fiind si ramanerea in urma fata de Grupul tarilor de la Visegrad. Iata unde poate duce un anume tip de comportament politic si subjugarea institutiilor mass-media, intr-un peisaj in care acestea au doar rolul de a manipula opinia publica. Evident ca ar trebui avuta in vedere si moralitatea ziaristilor, dezinteresul fata de normele profesionale, de deontologia jurnalistica, de etica mass-media. . Asa cum arata profesorul american Peter Gross, “Stilul occidental de presa, bazat pe jurnalismul de informare, cere ziaristilor sa munceasca din greu. Stilul de jurnalism practicat in Romania, bazat pe opinie, senzationalism si informare incompleta este, de departe, mult mai convenabil pentru jurnalisti si in consens cu traditiile comuniste si post-comuniste”.  Se pare insa ca aceste racile sunt reluate, la o alta scara, intr-un moment istoric de schimbare, asemenea celor petrecute in urma cu un secol, intr-o perioada similara de confuzie axiologica, fenomen sesizat de profesorul Luminita Rosca. Cauzele acestei stari par a fi mult mai profunde. Rosca furnizeaza un citat celebru: “La inceputul miscarii noastre de redesteptare, presa politica era facuta de  oameni maturi. (…)Astazi, presa a devenit o afacere si se face cu tineri neinstruiti. Asa-numita a patra putere in stat este reprezentata de niste juni carora le lipseste atat  cunostiinta de cauza, cat si cultura. (…) Aceasta provine insa si din lipsa de cultura a publicului. Fata de un public mai luminat , nu orice baietandru si-ar putea permite extravagante ziaristice.” Aceste randuri nu constituie o analiza de saptamana trecuta, ci  au fost scrise de I.L.Caragiale in 1885. Desigur, cu exceptia “oamenilor maturi” din presa comunista, manipulatori de profesie, de care socitatea se putea dispensa fara nici un regret, ce puteu fi inlocuiti de personalitati cu expertiza politica, care nu au facut compromisuri cu regimul dictatorial, in rest similitudinea merge pana la identitate.

 Clasa politica a anilor ’90 a reinventat un Minister al Informatiilor, ce, de fapt, se dorea a fi un instrument de cenzura a presei. Paradoxal, detinatorul portofoliului, era unul din mogulii presei de astazi, ce “militeaza” pentru libertateai de expersie. Intentia de a acapara si de a controla mass-media nu a reusit in totalitate, intrucat mai multe saptamanale, precum si Romania Libera nu s-au supus autoritatii acestui organ. Manifestatiile din Piata Universitatii, care se opuneau administratiei conduse de Ion Iliescu si de vechi comunisti, aveau sa implineasca, pe langa luarile de pozitie din presa independenta, un mare vis al societatii civile: aparitia unei televiziuni independente – SOTI. Din pacate, existenta acestei institutii mass-media nu a fost prea lunga. Lipsa fondurilor si-a spus in cele din urma cuvantul. Insa chiar si asa, in cei doi-trei ani de existenta, la SOTI s-au exprimat puncte de vedere diferite de cele oficiale, atat de des difuzate pe posturile publice de radio si televiziune.

Tot in 1992, avea sa apara si primul tabloid din Romania – Evenimentul Zilei. Era prima publicatie, de dupa 1989 care propunea o noua abordare. Faptul divers era ridicat la rang de “prima dona”. In acest ziar nonconformist erau publicate stiri mult diferite de cele ce se puteau citi in cele doua mari cotidiane prafuite Adevarul si Romania Libera. In acea perioada, Adevarul ramasese blocat in proiectul ceausist, iar cele 100 de mii de abonamentel mostenite din perioada anterioara lasau o impresie falsa a popularitatii publicatiei. Vedetele de astazi ale ziarului – Cristian Tudor Popescu, Bogdan Chireac sau Adrian Ursu – nu jucau un rol editorial important. Conducerea de atunci s-a pretat la cele mai mudare atacuri impotriva oponentilor Puterii, intre care nu poate fi uitat degradantul articol al lui Sergiu Andon – “Fir-ai al naibii Majestate!”. Pe de alta parte, Romania Libera a abordat un stil vindicativ, transformandu-se intr-o tribuna a nemultumitilor, un corp tocmai bun de intoxicari de presa (vezi dezvaluirile tocmai cu persoanele care se opuneau regimului post comunisto-securist  – Sorin Rosca Stanescu sau Dumitru Mazilu etc). Genul editorial diferea mult de presa cotidiana, fiind mai de graba un “saptamanal” ce aparea zilnic, fara subiecte de actualitate si cu multe comentarii pe seama manipularilor vizionate cu cateva seri in urma la TVR.  Evenimentul Zilei insa, pe langa stirile deocheate, unele putin credibile, avea o mare calitate: era ziarul care aducea primul informatiile din lumea politica, economica, sociala si a sportului. O data castigata aceasta lupta - a informatiei – tirajul a inceput sa creasca ametitor, ajungand pana la 600 de mii de exemplare vandute zilnic. Totodata pagina a 3-a devenise celebra prin dezvaluirile ce apareau zilnic.

S-au mai lansat si alte ziare in aceasta perioada, insa tirajul acestora nu a depasit 10.000 mii de exemplare: Cotidianul, Curierul National, Cronica Romana, Jurnalul National, Ora etc. Din pacate, lipsa unui proiect care sa le individualizeze pe piata, precum si a unor ziaristi capabili sa aduca un suflu nou, le-a situat undeva, la periferia peisajului publicistic. In alta ordine de idei, poate chiar si o anumita obedienta fata de Puterea de atunci, le-a indepartat de cititori.

In paralel, apar primele agentii de presa, televiziuni si radiouri private. In acest fel, se lanseaza Agentia de Presa Mediafax, AM Press si altele mai putin importante. Apar televiziuni private de mare succes: Tele 7abc(1992), PRO TV(1993), Antena 1(1994), Prima TV(1995). Din cauza unui management defectuos si a lipsei substantiale de fonduri, Tele 7abc va cunoaste in anii urmatori o cadere libera pe piata audio-viziualului, in 2004 falimentand. Apar si primele radiouri private: Radio Contact, Pro FM, Delta FM, Romantic, Radio 21, Radio Total, si mai tarziu, Europa FM. La inceputul anilor 2000, se profileaza un proiect interesant de televiziune de stiri: Realitatea TV. Chiar si asa, in timpul crizei din Irak, Realitatea TV a reusit sa prezinte stiri si reportaje non-stop, ceea ce a determinat o crestere a audientei. Societatea Media Pro,  dupa reusita impunerii celui mai puternic post commercial, in stil American, ahizitiobnat ulterior de trustul de peste Ocean CME, a lansat un post de nisa, pentru “gospodine”, Acasa, care se bucura de audienta tot mai importanta(locul al patrulea). Un alt post de televiziune lansat cu surle si trambite avea sa esueze intr-o audienta extrem de scazuta - B1 TV, tot din cauza slabei finantari. Pana la sfarsitul anului 2003 s-au lansat alte posturi cu ratinguri discrete National TV si N24, in ciuda aparaturiide ultima generatie. Stirile PRO TV  au adus un mod profesionist de abordare, directorul departamentului - Sergiu Toader - fiind “scolarizat” la Evenimentul Zilei. Repoterii PRO TV erau primii la informatii, castigand de departe lupta cu celelalte posturi. Din pacate apelau si la metode mai neortodoxe de obtinere a stirilor, intre care mediatizarea negativa sau plata informatiilor. In plan deontologic ramane antologica incalcarea normelor in cazul interviului cu sotia pilotului decedat intr-un accident aviatic. Emisiunile publicistice au adus o viziune noua, desigur comerciala, cu moderatori-vedete foarte apreciati de public. Cu timpul insa, pentru a nu mai aduce critici unor persoane influente, locul vizionatelor talk-show-uri ale lui Florin Calinescu sau Mihai Tatulici au fost luate de subproductii culturale de tip Vacanta Mare. Managerii postului au inteles ca o mare audienta o aduce sportul si o data cu ea vine si pulicitatea, motiv pentru care au reusit, pe usa din dos, sa contracteze mai multe evenimente. Politic, postul lui Adrian Sarbu s-a plasat mereu cu finete de partea Puterii, datoriile fabuloase la Buget fiind un argument al  “cuminteniei” sale.

Antena 1 si Prima TV au avut proiecte comparabile – ambele televiuni de “casa”, departe de stridentele proteviste. Totusi, printr-o politica inteligenta, Antena 1 a reusit ca pe langa telenovelele de un gust indoielnic sa puna accentul  pe stiri si sport reusind audiente care au clasat postul pe locul al doilea dupa PRO TV. Prima TV s-a mentinut pe pozitia a patra, dupa TVR, prin emisiuni importate, dar cu un succes limitat (vezi Big Brother). Nu se poate spune ca posturile au excelat prin anumite proiecte editoriale, dar stirile, mai ales ale  Antenei 1, au avut perioade cand au dominat, prin profesionalism media, cu toate ca au adoptat paternul protevist al stirilor derizorii ridicate la nivel de prim rang. Senzationalul cu orice chip, a fost si aici prezent, dar se poate spune ca, prin mobilitate, toate posturile particulare au fost vioara intai (vezi evenimentele de la 11 septembrie, razboaiele din Golf etc.). In planul selectarii stirilor insa si al ierarhizarii lor TVR a stat si sta mai bine, avand astazi in plus si o credibilitate mai mare prin seriozitatea abordarii si prin corespondentele trimisilor speciali in zonele fierbinti.

O interesanta evolutie au avut-o si publicatiile de sport. “Bunica” presei sportive Gazeta Sporturilor a reusit sa adune imediat dupa Revolutie circa un milion de cititori. Aici se gaseau toti ziaristii din acest domeniu si nu exista nici o concurenta. Administrat de Dumitru Dragomir, un nou trust de presa avea sa lanseze o epopee a unui grup de ziaristi condus de Ovidiu Ioanitoaia. Acestia au pus bazele ziarului Sportul Romanesc, care avea un nou concept si o abordare moderna a domeniului. Dupa o perioada in care au depasit ca tiraj Gazeta Sporturilor, avand un numar de circa 40.000 de mii de cititori, au parasit trustul lui Dragomir pentru a infiinta la Media Pro o publicatie in stilul l’Equipe cu numele Pro Sport. Acestia au reusit sa ajunga la un tiraj de 70-80.000 de exemplare, determinand falimentul ziarului Sportul Romanesc si aducand Gazeta Sporturilor, la un tiraj de 20.000 de mii de exemplare. Prin concentrarea majoritatii ziarelor, radiourilor si televiziunilor s-a ajuns la aparitia unor grupuri de presa foarte solide, cum ar fi: Intact – Voiculescu, care detine Antena 1, Antena 2, Antena 3, Radio Romantic, Jurnalul National, Gazeta Sporturilor, Pro Sport; Media Pro – Adrian Sarbu, care conduce televiziunile Pro TV, Acasa, Pro Cinema, TV Sport, Radio Pro FM, Radio Info Pro, Ziarul Financiar, Play Boy Romania etc; grupul de presa al lui Sorin Ovidiu Vantu, cuprinzand Realitatea TV, Radio Total, Radio Guerilla, Alpha TV( 16 statii TV locale), cotidianele Ziua, Gardianul,  Cotidianul, mai multe ziare locale; Cristian Burci, care a detinut pana nu de mult Prima TV, Radio Star, Kiss FM, cotidianul Ziarul (grupul de presa a fost vandut recent Concernului SBS pentru 30 de  milioane de euro) si mai nou magnatul petrolului, Dinu Patriciu, care a achizitionat ziarul Adevarul, tabloidul Averea, grupul de presa al lui Mircea Dinescu(Romania literara, Aspirina saracului etc), precum si televiziunile National TV, OTV etc;  Trustul elvetian Ringier, care are publicatiile de mare tiraj Libertatea, Evenimentul Zilei, Pro Sport, Capital (cel mai important ziar economic), Viva, Avantaje etc..

Ar fi de mentionat, aparitia unor institutii mass-media de nisa: televiziuni: TVR Cultural, TV sport, Telesport, Acasa, Taraf, muzicale etc. Ziare de sport, economice, de turism, precum si de anchete si investigatii anticoruptie asa cum este cotidianul Gardianul. Acesta, cu toate ca este un ziar generalist, si-a propus sa prezinte zilnic dezvaluiri despre diversele acte de coruptie din societatea romaneasca, din toate domeniile vietii sociale.

Mass media din Romania au cunoscut  o dezvoltare fara precedent cuprinzand, la data redactarii lucrarii,  109 televiziuni, din care 13 nationale, 169 de posturi de radio, dintre care 10 nationale, circa 200 de publicatii periodice, 152 de cotidiane, din care 20 la nivel national. (***, 2004, Ghidul Presei Romanesti, Editura Elita – CRP, Bucuresti)

Totusi, daca am face o analiza critica, am putea observa ca putine dintre acestea, mai ales cele aparute in ultimii zece ani,  au avut ca menire informarea corecta a opiniei publice, prezentarea echidistanta a temelor aflate in dezbatere sau urmarirea interesului public fata de anumite subiecte.  Pe buna dreptate, profesorul Daniela Roventa-Frumusani se intreba in una dintre lucrarile sale: “Cine face acesta presa? Cu ce interese, scopuri si valori?”

Cu cateva exceptii notabile, mai ales in cazul vehiculelor media ce apartin unor trusturi straine cu forta economica, patronatele nici macar nu au sperat sa realizeze profituri din presa pe cai legale. Pentru unii au constituit atat paravane, cat si arme de atac, pentru a putea desfasura activitati la, si uneori peste,  limita legilor. Altii le-au utilizat ca factor de presiune, se poate citi si santaj, pentru obtinerea unor favoruri guvernamentale, materializate in castiguri financiare substantiale. Uitand de interesele legitime ale  publicului, patronatele i-au transformat pe jurnalistii lipsiti de  constiinta profesionala, de resposabilitate sociala in instrumente de manipulare, stabilind o agenda artificiala, declansand razboaie mediatice cu adversarii personali pentru acapararea unor noi piete si castiguri. Nu in ultimul rand, desigur, pentru actorii de un calibru mai redus, o lupta febrila se poarta si pentru impartirea calupurilor de publicitate de la stat. Chiar daca s-au redactat niste reglementari, realitatile contrazic bunele intentii, clientii politici din presa fiind principalii beneficiari. La randul lor, societatile comerciale, cu o forta economica redusa, precum si cele puternice, cu un trecut obscur sau cu interese imediate pe piata, la limita legalitatii, nu tin seama de criteriile de eficienta si ofera publicitate, in schimbul protectiei mediatice. 

Asistand la acest tip de comportament al unor patronate, al unor editori, si in general al institutiilor mass media, cu atat mai mult trebui apreciate  eforturile unor  jurnalisti care rezista la presiunile ce se exercita asupra lor, respecta dreptul publicului de a fi corect informat, tin seama de exigentele profesionale si de normele deotologice. 

Functiile mass media

Nevoia de informare isi are originea in nevoia oamenilor de a se integra in societate, de a controla, oarecum, ceea ce se petrece in jurul lor, de a dezvolta relatii cu cei din jur. Astfel cozile mai mici sau mai mari de la chioscurile de ziare, televizoarele ce merg continuu ar putea explica acesta “foame” de informatie. “In sociologia comunicarii se considera ca nevoile izvorate din contextul social si dispozitiile psihologice individuale determina in mare sau modeleaza atat utilizarile mass-media, cat si raspunsul la continutul mediatic.”[1] Din acest unghi alegerea informatiei de catre un individ este data de asteptarea sa de a primi sprijin in rezolvarea propriilor probleme. De exemplu nevoia identificarii cu cineva, persoana publica, de obicei, face ca atentia acordata mijloacelor de comunicare in masa sa ia forma conformismului si adoptarii unor tipare comportamentale. Lucrul acesta e mai vizibil la copii si la adolescenti, dar nu este de neglijat nici in cazul adultilor si este usor de depistat prin faptul ca cel in cauza adopta o moda, un stil de viata, o idee. Un alt exemplu este cel ce priveste nevoia de securitate si liniste. Acest exempul in intalnim in cazul persoanelor aflate intr-o situatie de izolare, de conflict. Nevoia oamenilor de a comunica de a putea deveni ei la randul lor informatori, deci in centrul atentiei, de a fi lider de opinie duce la o alta abordare a mass-media.. Nevoile si asteptarile oamenilor ii fac sa simta nevoia de comunicare, de informare. Si nimeni nu mai poate nega faptul ca presa este una dintre cele mai importante surse de informare, daca nu chiar cea mai importanta. Iar aceasta intaietate i-o confera faptul ca este accesibila tuturor. Ziare, radio, televiziune, internet, toate stau astazi in slujba celor interesati de ceea ce se intampla in propria “ograda” sau la altii.

Fiind atat de prezenta in viata oamenilor, ea a adus o serie de schimbari si-a lasat amprenta in diferite situatii. Influenta ei asupra vietii sociale a determinat modificari in actiunile indivizilor si a grupurilor.

Avand in vedere toate aceste interactiuni intre media si societate, jurnalistii, oamenii politici, psihologii, sociologii au incercat sa determine care e locul pe care mass- media il ocupa in viata sociala, care sunt legaturile ce se stabilesc intre mass-media si diferite grupuri sau persoane, ce natura au aceste legaturi si care este influenta lor in procesele de transformare sociala, economica, politica si culturala. Si pentru ca presa raspunde unor asteptari specifice, pentru ca ea satisface, sau poate nu, nevoile indivizilor, s-a afirmat , intr-un sens mai general, ca ea isi asuma anumite functii.Toate acestea  au fost traduse prin sintagma “functiile mass-media”.

Pentru a putea gasi o explicatie a cuvantului “functie” trebuie sa avem in vedere fapte diferite. Functia unui element al realitatii sociale (in cazul de fata a presei) reprezinta in primul rand finalitatea acestui element, motivul sau, ceea ce ii certifica existenta, misiunea sa. Astfel avand in vedere functiile televiziunii putem spune ca acestea sunt de a : educa, a informa, de a distra. Intrebarile care conduc la descoperirea functiilor sunt de trei feluri: “pentru cine exista elementul social respectiv ?”, “la ce foloseste ?” si “ cum a aparut ?”. Presa poate fi utilizata nu numai ca un mod de a compensa relatiile sociale inexistente sau incomplete, dar si ca mod de a intari relatiile sociale care deja exista, cum ,de asemenea, poate fi vazuta ca efort sustinut de a mentine un contact cu ceilalti.

Asa cum am mai spus mass- media asigura raspunsul unor nevoi bine definite, ca cele enuntate anterior, ele ofera publicului satisfactii, insatisfactii, in functie de modul in care gasesc raspuns la cerintele acestuia.

Inainte de a se ajunge la schemele mai complexe ale lui Wright, ale lui Balle, in ceea ce priveste functiile mass-media, au existat doua tentative de delimitare a acestor functii ale presei. Balle ii numeste pe Jean Stoetzel si Edgar Morin precursori ai acestui domeniu. In 1951 sociologul Jean Stoetzel enumera pentru prima data functiile presei din punctul de  vedere al “informatiei” si imparte functiile in doua categorii: functii oficiale si functii ascunse.  Astfel el vede presa ca un instrument de “ unire” sociala. Ea favorizeaza insertia individului in grupul sau oferindu-i instrumentele – iata care este in acest caz functia oficiala “ imprastierea informatiilor” - , dar functioneaza si ca ghid al vietii sociale prin informatiile pe care le ofera, de agenda. “ nu numai din cauza dorintei de a fi informat publicul asculta atat de des stiri. Pentru ca aceste emisiuni nu evita sa se repete. Dar ascultatorii vor sa pastreze in permanenta contactul cu mediul social de care apartin. Confuz, ei simt nevoia de a certifica astfel interesul pe care-l au”.[2] Pe langa aceasta functie el mai distinge functia de recreere, lectura presei ,radioul si cinematograful sunt activitati de recreere, si functia catharctica a presei – reactia de eliberare provocata unui individ prin apelul facut la o emotie stapanita sau la un conflict nerezolvat care ii perturba viata psihica. Cititorul poate sa traiasca,  prin “imprumut”, o viata care ii este refuzata in societate, in mod obisnuit.

Cel de-al doilea precursor este Edgar Morin. In cartea sa Spiritul timpului el urmeaza traiectoria stabilita de Stoetzel cel care se ocupa in primul rand de functia psihoterapeutica a presei. Si Morin vede in presa posibilitatea individului de a se identifica si de a se proiecta, de a reusi sa faca prin personaje ceea ce el insusi nu poate.

Cel care a reusit insa o abordare si o distinctie complexa a functiilor mass-media a fost Charles R. Wright. In revista “ Public Opinion Quaterly” el a enumerat avantajele pe care teoria functionalista le-ar aduce studiului empiric al comunicarii de masa. Aceasta noua perspectiva poate canaliza cercetarile in jurul unor probleme principale, ca de exemplu: la nivelul cel mai abstract, presa ca proces social sau ca subsistem in sistemul social, presa in relatie cu utilizarile ei si cu satisfactiile pe care le ofera, studiul functionarii oricarui tip de organizare a comunicarii de masa si infatisarea exacta a conditiei presei in ansamblul de comunicari de baza. Aceasta ultima perspectiva se refera la schimbarile pe care presa le aduce in cadrul comunicarii sociale. Insa pentru a face un inventar propriu-zis al functiilor presei, Wright a luat in considerare dubla distinctie facuta de Robert K. Merton. Acesta propune o distinctie intre consecintele unei institutii sau activitati sociale si motivele oficiale care au justificat-o, din aceasta rezultand: functii manifestate,ce desemneaza ceea ce se doreste, si functii latente, ce desemneaza ceea ce realmente s-a obtinut. Cea de-a doua distinctie apare intre caracterul pozitiv si cel negativ al institutiei si activitatii sociale. In urma acestor distinctii si pe baza anumitor combinari Charles R. Wright ajunge la urmatoarele rezultate, traduse in functii ale presei si influenta sau actiunea lor:

Ø      de supraveghere sau de informare;

Ø      transmisia culturala;

Ø      distractia.

Principalele orientari ale cercetarii functionaliste se bazeaza pe: infatisarea utilizarii mass-media ca mijloace de evaziune,pe functiile ziarelor si a treia orientare reprezentata de Jean Cazeneuve, studiul functiilor mass-media nu la nivelul individului izolat, ci la scara intregii societati. Din aceasta perspectiva rolul presei este de a transforma realul in spectacol.

Francis Balle, cel care a studiat in Médias et sociétés aparitia si dezvoltarea studiului functiilor mass-media, este adeptul urmatoarei diferentieri in ceea ce priveste functiile pe care presa le indeplineste:

Ø        de insertie sociala

Ø        de recereere

Ø        de purificare sufleteasca

In cartea sa Introducere in sistemul mass-media, Mihai Coman face asemeni lui Francis Balle o cercetare cronologica a aparitiei si dezvoltarii functiilor presei. El prezinta astfel rezultatele studiilor unor sociologi cu privire la functiile presei. Printre acestea sunt rezultatele studiului lui Leo Thayer, Malcom Wiley, Michael Real si Denis McQuial. Sociolog american Leo Thayler a identificat 7 functii ale mass-media:

Ø      de socializare

Ø      de identitate

Ø      de mitologizare

Ø      de compensare

Ø      de informare

Ø      de divertisment

Ø      de educatie

Malcom Wiley a facut distinctia intre cinci astfel de functii :

Ø      de a furniza informatii

Ø      de a analiza aceste informatii

Ø      de a da un cadru general de referinta pentru cunoastere

Ø      de a distra

Ø      de a difuza o cunoastere enciclopedica.

             Michael Real sustine ca presa are urmatoarele atributii: ajuta indivizii sa se orienteze in activitatiile lor zilnice, faciliteaza relaxarea si evaziunea, permite intarirea identitatii personale, asigura perpetuarea mostenirii culturale, ofera formule comune,uzuale de gandire si exprimare, defineste o suma de categorii de interpretare a lumii, furnizeaza compensatii pentru frustrari, contribuie la realizarea coeziunii sociale, faciliteaza implantarea noului in societate, valideaza simbolurile si miturile unei culturi precum si multe altele.

             Denis McQuail stabileste doua mari familii de functii care au in vedere societatea in ansamblul ei si individul in sine. “ Mass media comunica nu numai indivizilor, ci si grupurilor, institutiilor, societatilor in ansamblu, transmit mesaje de la o societate la alta.” Cele doua categorii sunt:

a)      de informare, de corelare (socializare), de asigurare a continuitatii, de divertisment si de mobilizare;

b)      de informare, de evaziune, de eliberare de tensiune  si anxietate, de securiteate si protectie, de companie, de stabilire a identitatii personale, de integrare in societate si de divertisment ( de obicei persoanele cu spirit gregar sunt cele care folosesc mass-media in acest scop si sunt mai deschise anumitor tipuri de influenta mediatica).

             „Incercand sa stabileasca un cadru general sau o taxonomie a utilizarilor comunicarii de masa de catre public (a “interactiunilor” mass-media – public), McQuail et al. au sugerat patru tipuri principale de relatii cu continutul mediatic, raportate la divertisment, relatii personale, identitate personala si supraveghere, sau mentinere a unei perspective generale asupra ambientului imediat.”[3]

Mihai Coman sustine ca, pentru definirea sintagmei de functie a mass-media, trebuie avute in vedere mai multe aspecte. “Relatia dintre mass-media si societate se poate pune in termeni de consecinte globale (functiile presei), de influente precise (efectele presei) sau de misiuni generale atribuite unor sisteme (rolurile presei). In limbajul uzual si chiar in unele lucrari de specialitate, termenul “functie” cumuleaza frecvent cele trei posibilitati enumerate mai sus.”[4] Astfel ca termenul de functie poate sa inglobeze notiunile de: scop, cerinta sau asteptare. Luand exemplul “functiei de informare a presei” Mihai Coman afirma ca aceasta se poate analiza ca:

-         functie – publicul este informat ca urmare a activitatii presei;

-         rol – presa are rolul de a informa publicul;

-         efect – presa influenteaza gandirea si comportamentul publicului prin informatiile pe care le distribuie.

Potrivit lui, ansamblul fenomenelor aparute in procesul satisfacerii unor nevoi poarta numele de functii. La randul sau Mihai Coman distinge urmatoarele functii ale presei:

Ø      functia de informare, tradusa prin nevoia indivizilor si grupurilor de a controla mediul. Aceasta functie raspunde nevoii indivizilor de a supraveghea lumea inconjuratoare, iar informatia nu trebuie sa aiba o utilitate imediata. Mesajele presei nu prezinta numai ce s-a intamplat, ci si ceea ce s-ar putea intampla.

Ø      functia de interpretare, care se refera la sintetizarea informatiilor aparute intr-o stire si a semnificatiilor atribuite lor. “Oamenii simt nevoia ca lumea ce ii inconjoara sa fie prezentata in chip  ordonat si coerent, incarcata cu un anume sens si ordonata dupa o anume ierarhie , astfel incat, pornind de la aceste clasificari sI interpretari, sa poata lua mai usor deciziile inerente existentei de zi cu zi.”

Ø      functia de legatura, ce sustine ca prin consumarea produselor mass-media, milioane de oameni se regasesc legati prin nenumarate fire nevazute. Datorita presei oamenii descopera ca impartasesc aceleasi  valori, ca se pot mobiliza pentru aceleasi scopuri,, intr-un cuvant, ca fac parte sau ca pot face parte dintr-o comunitate umana de dimensiuni infinit mai complexe decat acelea ale comunitatii in care isi traiesc viata de zi cu zi.

Ø      functia de culturalizare, care spune ca o data cu aparitia si cresterea ponderii mass-media, o mare parte a activitatilor de transmitere a valorilor si modelelor culturale, de formare a gandirii si a comportamentului au fost preluate de mesajele presei. Mihai Coman spunea ca mass-media se afla intr-o pozitie bivalenta deoarece pe de o parte numeroasele modele de comportament pe care le ofera sunt solicitate sa exercite o actiune educativa neutra, iar pe de cealalta parte, ele sunt preferate pentru resursele lor persuasive, pentru puterea lor de a influenta comportamentul indivizilor din grupuri cu diferite interese.

Ø      functia de divertisment, care se traduce prin produsele cu care mass-media raspunde nevoii oamenilor de relaxare, de odihna, de evadare din grijile cotidiene.Datorita stresului zilnic, datorita cresterii nevoii oamenilor de a se destinde, dar si datorita cresterii rolului publicitatii presa a devenit institutia care vinde divertismentul la costurile cele mai reduse, aceasta in raport cu cinematograful , teatrul, turismul, arta sau orice alte mijloace de relaxare si divertisment. Oricine face un studiu cat de mic va putea observa ca numarul abonatilor la retelele de televiziune prin cablu au crescut ,iar , in schimb, numarul celor care calatoresc, merg la teatru a scazut.

            Un alt teoretician al functiilor mass-media este Doru Pop. El sustine ca in urma teoriilor despre presa — autoritarista, a presei libere, a responsabilitatii sociale, cea comunista, a dezvoltarii in societatile inapoiate si cea a participarii democratice—, rezulta urmatoarele functii ale mass-media:

Ø      functia informativa;

Ø      functia corelativa;

Ø      functia continuativa;

Ø      functia de divertisment si amuzament;

Ø      functia mobilizatoare.

Indiferent de clasificarile care au fost enuntate, indiferent de numarul functiilor care au fost descoperite,indiferent de denumirile care au fost alese pentru a le desemna, presa influenteaza in mod variat publicul. Toate aceste influente pe care ea le are asupra noastra, voluntar sau involuntar, i-au adus o serie de “responsabilitati”, de functii. De la informare, la educare, la divertisment sau la integrare in societate, toate I-au intrat de-a lungul timpului in atributii. Unele dintre ele sunt vizibile si necontroversate, asa cum este

 cea de informare, altele sunt mai putin vizibile si drept urmare mai controversate, ca de exemplu cea de educare.

                       

Functia de supraveghere sociala

Functia de supraveghere sociala apare deseori in cartile de specialitate si sub numele de functia de informare. Desi aria informationala nu ocupa decat o parte din ceea ce difuzeaza mass-media, totusi trebuie tinut cont de faptul ca aceasta este cea mai solicitata. Evolutia presei romanesti in ultimii zece ani arata ca publicul a devenit mai interesat de ceea ce e petrece in jurul sau, ca in tot acest timp el s-a maturizat. S-a remarcat o crestere importanta a asteptarilor publicului. Ceea ce el asteapta de la presa sunt informatii serioase si complete din toate domeniile de interes uman.  Chiar daca ani de-a lungul a fost bombardat numai cu mesaje de propaganda, cu informatii de domeniul fantasticului, neesentiale si nerelevante pentru perioadele respective, societatea a reusit sa evolueze. Acest lucru se remarca din faptul ca aproape nimeni nu mai accepta sa inmagazineze informatii gata judecate, nu mai accepta directive din partea reporterilor, ci vrea pur si simplu sa cunoasca faptele si mai apoi sa le poata “digera” si intelege de unul singur. In cartea sa Technique du journalisme, Phillipe Gaillard spunea la un moment dat ca societatea europeana, deci publicul jurnalelor, vrea sa cunoasca si sa inteleaga evenimentele si intamplarile sociale transmise de informatori (de jurnalisti) si explicate de specialisti.

1.      Tipuri de informatii

Ceea ce face ca acesta functie sa fie mult mai importanta decat celelalte este faptul ca ea deriva dintr-o nevoie imediata a individului, aceea de a intelege ceea ce se petrece in jur, de a putea deveni el insusi parte din societatea din care face parte si de a controla mediul inconjurator. Informatiile care apar in presa au o influenta directa asupra individului. Il fac sa evolueze. Pe baza informatiilor primite el poate sa-si ordoneze viata, sa anticipeze ceea ce se poate intampla in anumite domenii, care la randul lor joaca un rol important in viata lui. Cunoscuta sub denumirea de “functie de supraveghere” in terminologia americana, sintagma care sublineaza statutul presei de instrument de control al realului, asa cum spunea Mihai Coman, functia de informare se ocupa de transmiterea a trei tipuri de informatii: informatii generale, informatii instrumentale si informatii de prevenire. Fiecare tip de informatie are un efect asupra individului, fie ca acesta este imediat, fie ca acesta se petrece in timp.

1.1.            Informatii generale

Nevoia indivizilor de supraveghere a mediului inconjurator nu trebuie neaparat sa fie satisfacuta de o informatie cu o untilitate imediata.  Faptul ca acesta primeste in mod constant informatii referitoare la ceea ce se petrece in jurul sau este de ajuns ca la un anumit moment dat el sa poata face o alegere, sa poata lua o decizie. Desi poate nu avem o pregatire foarte buna intr-un anumit domeniu, de exemplu cel financiar, o serie de informatii legate de acest domeniu ne-ar putea ajuta candva sa facem o investitie sau din contra sa nu o facem, chiar daca la inceput intentionam. Multi dintre noi traind intr-o comunitate restransa, avand o viata mai mult sau mai putin monotona nu reusim ca in decursul vietii sa acumulam o experienta bogata de viata. Si totusi in jurul nostru se pot petrece si lucruri mai complexe. Ei bine, ele trebuie inteles, iar lucrul acesta poate fi mai dificil daca experienta nu te poate ajuta. Presa intervine in aceasta situatie prezentand fapte si lucruri care te pot ajuta sa dobandesti aceasta experienta, fie si intr-un mod indirect. “Complexitatea fenomenelor din societatea moderna solicita un bagaj de cunostiinte din ce in ce mai bogat si mai subtil; acesta nu mai poate fi obtinut numai prin experiente si trairi proprii sau prin contactul direct cu faptele si oamenii din mediul nostru imediat.intre noi si lume se insinueaza , treptat un mediator, o institutie care aduna informatia , o selecteaza, o ambaleaza in forme accesibile si o difuzeaza – facilitand, prin chiar efortul ei de mediere, accesul nostru la realitate, ceea ce inseamna ca un numar din ce in ce mai mare de oameni, ca grupuri si chiar colectivitati enorme depind de mass-media pentru a stapani, a intelege si judeca lumea inconjuratoare.”

Faptul ca suntem supusi zilnic unui flux mare de informatii poate avea uneori efecte neasteptate. Saturatia provocata de supradoza de informatii produce in cele din urma un efect contrar celui cautat. Publicul este pur si simplu anesteziat. Se ajunge acolo unde acesta nu mai este interesat de ceea ce se intampla.nu mai asculta ceea ce aude, nu mai vede ceea ce priveste. S-a ajuns chiar la a se spune ca s-ar putea paria pe faputl ca cei ce stau mult in fata televizorului siu a celorlalte forme media nu retin nimic din informatiile ce le-au fost transmise. Din dorinta de a fi omniprezent, radioul devine un zgomot de fond, televiziunea un fel de tapet in culori. A supainforma este in cele din urma rezultatul unei proase informari. Mai multe informatii descurajeaza interesul, reorienteaza atentia, demobilizeaza energiile. Beneficiind de informatii din toate formele mass-media, la un moment dat, omul poate crede ca este activ. Cu toate acestea el devine insa pasiv. Faptul ca se informeaza nu este echivalent cu actiunea pe care el o are fata de diferite situatii. Acest rezultat nedorit pe care il are functia de informare se numeste “disfunctie de narcotizare:”

1.1.1.     Disfunctia de narcotizare

            Disfunctia de narcotizare, fenomen intitulat astfel de Lazarfeld si Merton, reprezinta ruptura ce se petrece la nivelul indeplinirii rolurilor sociale obisnuite. Energiile personale vor fi indreptate spre intregirea unor personaje imaginare. Urmand aceasta traiectorie individul se pierde, nu mai traieste propria viata, ci incepe sa traiasca printr-un personaj imaginar. Sarcinile pe care ar trebui sa le indeplineasca in viata de zi cu zi sunt abandonate in favoarea indeplinirii lor mentale. In opozitie cu cei doi sociologi, Katz si Foulkes, desi nu resping complet acasta analiza functionala, resping ideea conform careia anumite continuturi genereaza o “narcotizare”. Cei doi introduc astfel ideea unei foarte mari variabilitati de efecte produse. Acelasi continut, spun ei, poate avea o contributie functionala la un nivel si o contributie disfunctionala la un alt nivel. “ acelasi comportament care impinge individul la refuzul participarii sale sociale si politice, poate foarte bine ca maine sa-l faca sa reuseasca in munca.” ( Francis Balle,Médias et sociétés, pag.577) Consecintele expunerii la mass-media se prezinta, in consecinta, sub forma de alternative, care depind  de continut, de programe si de conditiile in care acestea sunt utilizate, spunea Francis Balle.

1.2.         Informatii instrumentale

Pentru ca oamenii sa se poata descurca in viata de zi cu zi ei au nevoie de anumite repere in functie de care sa se ghideze. Totalitatea informatiilor care se refera la starea vremii, cotatii bursiere, la programele cinematografelor sau ale teatrelor, modificarile aparute in transportul urban formeaza categoria informatiilor instrumentale. Daca in bibliografia engleza ele apar sub numele de “informatii instrumentale”, in cea franceza ele sunt numite “informatii de serviciu”. “ Toate acestea dau cititorului, privitorului sau ascultatorului sentimentul (reconfortant) al investitie – omul cheltuieste bani sau timp pentru informatii care au o valoare de utilitate imediata, concreta […]” afirma Mihai Coman.

            Toate aceste informatii apar de cele mai multe ori in presa locala sau cea regionala si au ca scop indeplinirea acestor cerinte. In diferite studii s-a aratat ca disparitia unor astfel de informatii din paginile ziarelor, informatii ce aparent s-ar putea zice ca umplu ziarul, ar crea panica si nemultumire in randul publicului. Iata de ce majoritatea ziarelor locale sunt pline de informatii ce cuprind anunturile primariei, evenimente culturale sau sportive, starea vremii si a circulatiei locale si regionale, date din rapoartele politiei s.a.

1.3.         Informatia de prevenire

Pe langa faptul ca presa aduce la cunostiinta publicului ceea ce s-a intamplat in ultima vreme, ca il tine la curent cu cele mai proaspete informatii, acesta ii mai furnizeaza o serie de informatii care au caracter preventiv. Aceste informatii care sunt menite sa puna individul in garda, care ii sugereaza acestuia ce se poate intampla ca rezultat al unor fenomene se numesc informatii de prevenire. Din categoria acestor informatii fac parte: prognozele meteo, modalitatile de prevenire a incendiilor, a accidentelor, a diferitor boli, precum si informatiile oferite de autoritati despre schimbarile sociale ( noi legi, noi proceduri legale, modificari ale orarelor transportului in comun sau ale rutelor etc.).  toate acestea sunt menite sa mobilizeze populatia si sa o pregateasca pentru diferite situatii. Prin aceasta functie presa isi confirma statutul: ' Deoarece informatia este accesibila maselor – si nu numai unei elite – avertismentele transmise prin presa releva o functie suplimentara, de dezvoltare a sentimentelor de egalitarism in interiorul societatii: toata lumea are sanse egale de a scapa de primejdia astfel anuntata.” (Ch. Wright) (Mihai Coman, Introducere in sistemul mass-media, pag.76)

Dar ceea ce este interesant este faptul ca publicul nu reactioneaza in maniera scontata de presa. El nu percepe intotdeauna mesajul transmis. Uneori informatiile transmise prin presa sunt bagatelizate sau chiar sunt trecute cu vederea. In alte cazuri aceste informatii percepute eronat conduc la aparitia unei reactii opuse. De cele mai multe ori creeaza panica sau dau nastere unor zvonu

Manipularea

De ce o cerere formulata intr-un anumit mod este respinsa pe cand aceeasi cerere, formulata intr-o alta maniera, este aprobata? Ce determina o persoana sa accepte dorintele noastre? Si ce ne impiedica pe noi sa acceptam dorintele altora, deseori fara nici o placere si impotriva interesului nostru?

Un tanar novice si un calugar se plimbau prin gradina manastirii, citind si comentand pasaje din Biblie.

La un moment dat au simtit nevoia unei tigari dar, nestiind daca incalca vreo regula fumand in timpul studiului, s-au  hotarat sa ceara dupa masa, permisiunea parintelui staret.

Cand s-au intalnit a doua zi, calugarul fuma linistit, spre nedumerirea novicelui.

“Frate, mie staretul mi-a interzis sa fumez, tie cum de ti-a permis?”

“Nu stiu…Tu ce i-ai spus?”

“I-am cerut sa-mi dea voie sa fumez in timp ce citesc Biblia.”

“Vezi, aici ai gresit. Eu i-am cerut sa-mi dea voie sa citesc Biblia in timp ce fumez.” (www.leadercommunications.com/modules.php?name=Content&pa=showpage&pid=33)

Putem observa in fiecare actiune a noastra dorinta de ai influenta pe ceilalti. Este suficient sa privim in jur, de la copilul care plange ca sa obtina o jucarie, pana la spalatorul de parbrize din intersectie care intai ne stropeste geamul si apoi ne intreaba din ochi daca suntem de acord, toti duc o lupta permanenta pentru a obtine ceva de la altcineva. Este natural, si noi procem la fel.

Dorinta noastra de ai influenta pe ceilalti se poate realiza prin numeroase forme. Daca mai sus avem exemplul unei influentarii prin limbaj, o metoda la fel de reusita este si apelul facut la emotii. De cele mai multe ori, pentru a reusi intr-o astfel de incercare este necesara mai intai o anumita “stare” indusa receptorului mesajului. Un exemplu cunoscut in acest sens este “cazul orbului de pe podul Brooklyn”:

“Pe podul Brooklyn, intr-o dimineata de primavara, un orb cerseste. Pe genunchii sai se afla un carton pe care scrie: « Orb din nastere ». Multimea trece indiferenta prin fata lui. Un necunoscut se opreste. Ia cartonul, il intoarce, mazgaleste cateva cuvinte pe el si pleaca. Imediat dupa aceea, miracol! Fiecare trecator intoarce capul si multi, induiosati, se opresc si arunca un banut in cutie. Cele cateva cuvinte au fost de ajuns. Ele spun simplu: « Este primavara, iar eu nu pot sa o vad »”. (Alex, Mucchielli, 2002, p. 16).

Explicatia este simpla: noul text “atinge” una din motivatiile profunde ale trecatorilor: compasiunea, in vreme ce primul text nu reusestre sa o faca.

Specialist sau nu, orice om stie sau macar intuieste ce este manipularea. Inainte de Revolutie acest termen nici macar nu exista in dictionarele limbii romane, decat poate pentru a desemna actiunea tehnica de manuire sau manevrare a unor mecanisme, aparate. Dupa 1990 doar in dictionarele de sociologie este definit oarecum exact. “Oarecum” nu pentru ca autorii ar fi vinovati de aceasta inexactitate, ci pentru ca orice definitie este restrictiva, sutele de nuante cu care se incarca  acest termen nefiind relevate decat prin studiul fiecarui act de manipulare in parte.

Manipularea nu se lasa deci usor definita. Poate fi o stiinta sau un fenomen general amplificat de conditiile epocii noastre. Dezvoltarea exploziva a mijloacelor de comunicare si informare in masa, precum si descoperirile din domeniul sociologiei si psihologiei au oferit fenomenului manipularii parghii de actionare cu o putere mereu crescanda.

In cea mai recenta exegeza (Dictionar de sociologie, 1993, Bucuresti, pp. 336-337), manipularea este definita ca “actiune de a determina un actor social (persoana, grup, colectivitate) sa gandeasca si sa actioneze intr-un mod compatibil cu interesele initiatorului, iar nu cu interesele sale prin utilizarea unor tehnici de persuasiune care distorsioneaza intentionat adevarul , lasand insa impresia libertatii de gandire si decizie”. (Stefan, Buzarnescu, 1995, p. 55).

Manipularea a existat din toate timpurile. Pierre Raynaud - cel care a infintat in Franta o scoala unde preda arta manipularii – afirma ca “absenta manipularii este imposibila”. (Ciprian, Panzaru, 2002, p .6). Prin urmare putem spune ca deja suntem manipulati, deci ceea ce ne ramane de facut este sa invatam la randul nostru sa manipulam.

In termenii psihologiei sociale manipularea este definita ca „o anume situatie creata premeditat pentru a influenta reactiile si comportamentul manipulatiilor in sensul dorit de manipulator”, (Bogdan, Ficeac, 1998, p. 30).

Daca in sens larg manipularea ar putea constitui o forma speciala de influentare sociala, in sens restrans prin acest concept se intelege “influentarea subiectilor umani (indivizi, grupuri, multimi umane), in vederea realizarii unor actiuni in discordanta cu propriile scopuri, fara ca acestia – subiectii umani – sa constientizeze discrepanta dintre propriile scopuri si scopurile indepartate ale celor care ii influenteaza”. (Ciprian, Panzaru, 2002, p. 85). Prin urmare, manipularea presupune existenta a cel putin doua elemente:

·        sursa: individul sau grupul uman care o infaptuieste,

·        tinta: indivizi, grupuri sau multimi umane carora se doreste sa li se modifice comportamentul.

Cu alte cuvinte, manipularea este o activitate specific umana, prin care un individ sau un grup uman (sursa) actioneaza in mod constient, sistematic si planificat asupra unei persoane sau grup uman (tinta) cu ajutorul unor tehnici si instrumente adecvate in vederea modificarii comportamentului tintei in conformitate cu intersele sursei.

Potrivit lui Ciprian Panzaru, manipularea devine mult mai eficace decat in mod obisnuit daca aceasta se deruleaza in prezenta unor conditii favorizante: individuale, de grup, sociale.

a)                            conditiile individuale cuprind trasaturile de personalitate (minciuna, egoism, necinste), motivatie (puternica sau scazuta), vointa (slabiciune, incapatanare, tergiversare).

b)                           din conditiile favorizante grupale fac parte: climatul tensional si consensual redus din cadrul grupului, motivatia externa, raporturile interpersonale incordate si o minima integrare la mediu a membrilor grupului.

c)                            conditiile sociale includ: consensul national, factorul economic, organizarea sociala si politica a societatii. Daca aceste componente au valori negative atunci populatia devine usor de influentat prin manipulare de catre cei interesati.

 In linii mari, o definitie „cuprinzatoare” a manipularii ar putea fi aceasta: „actiunea de schimbare a opiniilor, atitudinilor si comportamentelor unei persoane sau ale unui grup social in vederea atingerii unor scopuri dorite de catre altcineva (persoane, grupuri, organizatii) fara exercitarea fortei si lasand impresia ca aceasta schimbare este o decizie libera” (Sonia-Cristina, Stan, 2004, p. 11). Ce trebuie retinut din aceasta defintie? Ca pentru a defini ca manipulare o actiune, aceasta ar trebui:

·        sa contina intentia de a schimba opinii, atitudini, comportamente,

·        sa influenteze opinii, atitudini, comportamente

·        sa urmareasca atingerea altor scopuri decat cele ale persoanelor manipulate,

·        sa nu utilizeze forta,

·        sa lase impresia libertatii de actiune.

In esenta, manipularea nu este altceva decat inducerea in eroare, influentarea oamenilor sa savarseasca actiuni contrare propriilor interese, iar acest lucru este posibil prin tehnici de manipulare bine definite, de care ne vom ocupa si noi in urmatoarele capitole.

Scopul manipularii reprezinta controlul total asupra individului, asupra modului cum gandeste, control total asupra comportamentului si reactiilor sale, influentarea sentimentelor pe care acesta le nutreste fata de o persoana, eveniment sau situatie. Rezultatul este supunerea neconditionata astfel incat individul nu este capabil sa ia decizii pe cont propriu, toate actiunile si trairile sale sunt influentate de manipulator pentru a-si atinge tinta.

Cercetatorii care au intreprins experimente in acest domeniu au ajuns la ample studii de caz, care denota cat de usor poate fi influentat un individ, un grup sau o parte a unei societati. Scopul pe care acesti cercetatori, precum M.B. Harris, I.L. Child, Kurt Lewin, si l-au propus, era unul pur stiintific. Toti au observat urmatorul fenomen: subiectii experimentului au reactiile scontate de cel care incearca manipularea, indiferent ca este doar o cercetare stiintifica pentru o lucrare de specialitate sau un fapt real, petrecut in viata cotidiana. In aceasta situatie se poate explica mult mai usor cum a fost posibila aparitia sistemelor totalitare, a sinuciderilor in masa din ultima suta de ani si de ce aparatul propagandistic a devenit o arma de temut in mainile celor care stiu sa o utilizeze la maxima capacitate.

O alta definitie a termenului de manipulare poate fi exprimata astfel: remodelarea gandirii, a comportamentului si sentimentelor sub actiunea unor factori externi, a unei presiuni exercitate de un manipulator care doreste sa-si atinga scopul propus. Conform celor afirmate de Bogdan Ficeac, manipulatul va deveni „un simplu figurant”. (Bogdan, Ficeac, 1998, p. 6).

Este foarte important ca manipularea sa nu fie confundata cu argumentatia sau seductia. Acestea doua sunt procese dificile si nu se afla la indemana oricui. Argumentatia tinde sa devina din ce in ce mai mult o arta iar cel care apeleaza la acest procedeu trebuie sa detina cunostinte solide, atribute si competente necesare unei persuasiuni incununate de succes. Seductia este si mai dificila deoarece se bazeaza pe un farmec personal pe care foarte putini il poseda. Este destul de dificil ca un functionar sa isi seduca seful, dar nu si reciproc, deoarece ultimul beneficiaza de atributele puterii si autoritatii.

Conform celor doi cercetatori francezi, citati mai sus, singura solutie pentru a iesi din impas este manipularea, care va reprezenta „ultima salvare de care dispun cei lipsiti de putere sau de mijloace de presiune.” Manipularea a devenit cel mai eficient mod de a te impune si de a-ti implementa convingerile si impresiile personale fara ca acest lucru sa apara la o vedere de suprafata a fiecarui caz in parte. Manipularea este cel mai sigur mod de a transmite „invataminte cerute de evolutia sociala a stiintei, tehnicii sau a moravurilor”. (R.V. Joule&J.L. Beauvois, 1997, pp. 9-10).

Dona Tudor este de parere ca acest concept de manipulare pare deseori confuz fiindca este asociat conceptului de conditionare si fiindca semnifica fie, in sens larg, o tehnica de schimbare fortata a constiintei, fie, in sens restrans, o modificare ilicita a informatiei. Totusi, „se poate distinge manipularea de conditionare, ca tehnica de schimbare sociala dirijata opusa integrarii sociale dirijate”, cand se vorbeste de manipulare in sens larg. (Dona, Todor, 2001, p.77). Distinctia nu se regaseste insa atunci cand se vorbeste desprea manipularea informatiei, care se poate exercita asupra posesorilor de media fie intr-un sens, fie in celalalt.       

Manipularea – spun cercetatorii – este un fenomen omniprezent in toate spatiile geografice si mediatice. Se poate vorbi, asadar, de o dimensiune intriseca a fenomenului mediatic, de o strategie asumata sau de o consecinta involuntara. Astfel, opinia publica se poate manipula chiar prin ceea ce o publicatie sau un canal mediatic trateaza, anume prin „agenda”. (Marcel Tolcea&Calin Rus, 1998, p.52)

O data cu perfectionarea mijloacelor de informare in masa, procedeul manipularii a atins cote nebanuite. Mass-media a devenit principalul mijlocul prin care poate fi realizata, dar si o arma puternica pentru cei care stiu sa o utilizeze. Daca acum o suta de ani ziarele si radioul erau principalele mijloace de informare, aparitia televiziunii, si mai recent a internetului, au deschis noi orizonturi pentru manipulare. Acum se pot manipula cu usurinta natiuni, un continent sau chiar intreaga planeta.

Clasificarea manipularilor

Exista, dupa unii autori, manipulari mici, medii si mari. Desi putem clasifica manipularile ca mici sau majore, efectele pe care le genereaza pot avea consecinte minore sau dezastruoase, in functie de cat de bine sunt realizate. Uneori, aspecte banale, nesemnificative, genereaza schimbari bruste, majore in comportamentul persoanelor aflate intr-o anumita situatie sociala. Situatiile sociale exercita un control semnificativ asupra comportamentului uman. Totul depinde de puterea de influenta a manipulantilor pentru a dirija reactiile si comportamentul individului, de cele mai multe ori fara ca cel din urma sa-si dea seama.

Toate procesele de manipulare au  la baza concepte ca: influenta, putere, intentionalitate, comunicare, schimbare, atitudine, comportament. Toate sunt procese de comunicare. Toate sunt procese de influentare. Toate procesele de comunicare implica schimbarea, dar prea adesea schimbarea survenita ca urmare a unui proces de comunicare este echivalenta cu influenta.

 Profesorul Philip Zimbardo, de la Universitatea Stanford, statul California, utilizeaza drept criteriu de clasificare „amplitudinea modificarilor efectuate intr-o anumita situatie sociala”. (Bogdan, Ficeac, 1998, p. 30).

Manipularile mici

   Manipularile mici, obtinute prin modificari minore ale situatiei sociale, se refera, ca amploare, la un singur individ sau un grup restrans de persoane. Se obtin prin mijloace relativ simple, insa efectele depasesc de cele mai multe ori asteptarile.

      Succesul aplicarii unei astfel de strategii creste simtitor atunci cand „cererea este insotita de un mic serviciu, aparent nesemnificativ, de un apel la binecuvantarea cereasca” (Bogdan, Ficeac, 1998, p. 31). Bogdan Ficeac expune un asemenea exemplu. Este vorba despre adeptii unei secte religioase, Hare Krishna, care au pus la punct un sistem de colectare a fondurilor, pe cat de simplu, pe atat de eficient. Un membru al acestei secte, ras in cap, cu o toga alba specifica acestei congregatii religioase, se plasa intr-un aeroport, gara. In momentul cand sosea un tren sau un avion astepta pasagerii la poarta respectiva cu o floare in mana, pe care o oferea unei persoane care sosea, in numele iubirii dintre oameni si al tolerantei rasiale. Viitoarea „victima” accepta, in majoritatea cazurilor, floarea, mai ales ca era oferita gratuit. Primul pas odata facut, membrul sectei scotea o carte sau o revista pe care o oferea aceluiasi pasager, in schimbul unei „donatii nesemnificative”. Un procent foarte mare din cei care acceptau floarea plecau cu buzunarele „usurate” de respectivele donatii. Foarte putini au fost cei care au plecat doar cu floarea, fara a face vreo donatie.

      Urmatorul exemplu este caracteristic Romaniei. Cu totii l-am intalnit pe strada, in intersectiile aglomerate cu pasageri sau participanti la trafic. „Cersitul” a devenit o adevarata industrie, s-au creat adevarate retele, atat in tara cat si peste hotare, lucru care a afectat si continua sa afecteze imaginea noastra in lume.

Cersetorii utilizeaza nenumarate trucuri pentru a sensibiliza trecatorii. Cei mai des folositi sunt copiii. Iarna sunt desculti si imbracati cu haine rupte si sumare, tocmai pentru a spori mila. De multe ori sunt mutilati intentionat. „Textele” sau „melodiile” pe care le recita in locuri publice, mijloace de transport in comun, sunt compuse cu mare atentie de persoane specializate. Versurile si muzica unor cantece deosebit de lacrimogene, gen: Fara mama, fara tata, sporesc mila chiar si celor mai neinduplecati trecatori. In intersectii, cei care spala parbrizele masinilor ofera un mic serviciu care dureaza maxim 30 de secunde pentru care primesc venitul unei persoane care munceste pentru 30 de minute. Prea putin soferi constientizeaza ca au fost manipulati si considera ca li s-a facut un serviciu pe bani putini. In realitate, lucrurile stau exact invers.

      Asemenea procedee apeleaza la spiritul caritabil al cetatenilor. In interiorul lor au loc schimbari de comportament minore, dar care au drept consecinta adunarea unor fonduri imense, constituirea unor retele de trafic cu carne vie care, indirect, prin intermediul cersetorilor, manipuleaza indivizii din societate sa comita acte caritabile.

      Micile manipulari, dupa cum am afirmat si la inceput,  pot avea si efecte de o extrema gravitate la nivelul intregii societati. Spre exemplu, Bogdan Ficeac  vorbeste despre „criza graului” din Romania anului 1992 si care au fost consecintele acestei manipulari: „televiziunea nationala a prezentat  mai multe zile la rand informatii oficiale privind o iminenta criza de paine, din cauza lipsei de grau. S-a  indus astfel un sentiment de panica la nivelul intregii societati. Cateva zile mai tarziu, oamenii au rasuflat usurati afland, tot de la televiziunea nationala, ca guvernul a rezolvat situatia prin acceptarea unor masive importuri de grau.” (Bogdan, Ficeac, 1998,  p. 33).

     

Manipularile medii

Acestea „se refera  la modificari importante ale situatiilor sociale, cu efecte, care uneori, depasesc in mod dramatic asteptarile, tocmai pentru ca enorma putere de influenta a situatiilor sociale asupra comportamentului uman este subevaluata.” (Bogdan, Ficeac, 1998, p. 35).

Cel care a initiat o serie de cercetari in acest domeniu, americanul Stanlez Milgram, pornea de la premisa ca fiecare individ este supus unei anumite autoritati. Scopul experimentelor sale consta in a vedea cat de obedienti pot fi indivizii, care este limita superioara a supunerii pana la care subiectii pot merge, toate acestea in conditiile in care erau manipulati de cei ce conduceau experimentele.

      Testul consta intr-o memorare si influentarea acestui proces cognitiv prin aplicarea de pedepse in caz de greseala. Voluntarii intrau intr-o incapere cu un examinator si se asezau la pupitrul de comanda al unui aparat de indus socuri electrice. In incapere, in fata voluntarului se afla un geam de la alta camera. Dincolo, pe un scaun, conectat la electrozii aparatului de socuri electrice, se afla un barbat de 37 de ani cu o infatisare agreabila. Voluntarul, denumit „profesor”, rostea un cuvint iar cel de dincolo, numit „elevul”, trebuia sa-i spuna perechea dinainte invatata. In caz de greseala, i se administra un soc electric de 15 volti, care crestea progresiv cu aceeasi tensiune in cazul unui nou raspuns gresit. Limita maxima a socurilor putea fi de 450 de volti. Testul incepe iar primele trei raspunsuri sunt exacte. Dar al patrulea este gresit si i se „administreaza” un soc de 15 volti. Apoi, „elevul” o tine din greseala in greseala. Pe masura ce raspunsurile inexacte se acumulau, crestea si intensitatea socului si durerea „elevului”. „Profesorul” era mereu indemnat de examinator sa continue. La 270 de volti se parea ca, cel care era supus socurilor electrice, era in agonie si va face un atac de cord. Dar examinatorul ii cerea de fiecare data sa continue. In realitate, nu se producea nici un soc electric, „elevul” le simula pentru ca examinatorul sa vada cat de departe poate merge un „profesor”. Este important de precizat faptul ca, in afara indemnurilor permanente de a continua, nici o alta presiune nu s-a facut asupra „profesorului”. El putea oricand sa se ridice si sa plece. Dintre voluntari, 62,5% au aplicat voltajul maxim, desi, intr-un test anterior, doar 1% au afirmat ca pot face acest lucru.

      Joule si Beauvois propun un exemplu foarte simplu. Un experiment o viza pe Doamna O., care primeste o super-oferta din partea magazinului „Cei trei dalmatieni” de cumparare a trei produse. In acest mod participa si la un concurs care avea premii de milioane, o limuzina de lux si un sejur la mare. Pe langa ea, alte sute de persoane au primit aceeasi oferta. Procentul care au decis sa „beneficieze” de oferta, inclusiv Doamna O., a fost neasteptat de mare, chiar si pentru experimentatori. De fapt, aproape toti au cumparat produsele doar pentru a participa la loterie.

                   

Manipularile mari

Marile manipulari se afla in stransa legatura cu o cultura din care face parte individul si in mijlocul careia convietuieste. “Sistemul de valori, comportamentul, felul de a gandi al individului sunt determinate in primul rand de normele scrise si nescrise ale societatii in care traieste, de subculturile cu care vine in contact.” (Bogdan, Ficeac, 1998, p. 43).

Astazi nu mai putem recunoaste marile manipulari decat rar si destul de greu, deoarece ele au devenit o parte din cotidian si nu mai sunt recunoscute ca atare. Cel care a identificat cel mai simplu si mai amplu sistem de manipulare major a fost psihologul elvetian Jean Piaget. El a recunoscut in sistemul educational din fiecare tara o manipulare a elevilor, studentilor, menita a-l obisnui pe individ cu rigorile si regulile vietii de adult si traiul intr-o societate care se bazeaza pe legi.

Fiecare tara are propriul sistem educational care se afla in stransa legatura cu traditiile si valorile pe care poporul respective se sprijina sau le-a cultivat. Cel mai important lucru pe care scoala il transmite individului este simtul responsabilitatii. Apoi este adaptarea la un program strict care ii este impus, desi el nu simte acest lucru: orar, vacante, programe scolare. Deoarece fiecare societate moderna tinde spre a avea in posturile cheie cei mai buni si mai calificati oameni care o compun, inca din scoala copiii sunt invatati cu spiritul de competitie care consta in recompense la terminarea unor perioade de studiu bine stabilite: premii, burse.

Istoria a dovedit ca sistemele democratice sunt mai bune decat cele totalitare. In America, de exemplu, se pune accent pe dezvoltarea capacitatilor individuale, pe un fel de “ajuta-te singur!”. Americanii sunt invatati sa se descurce singuri si sa se bazaze pe fortele proprii. Intreaga mentalitate a americanului obisnuit se bazeaza pe dezvoltarea respectului de sine, a deplinei increderi in fortele proprii. In communism se urmarea uniformizarea tuturor indivizilor pentru a-i pregati pentru ideologia pe care o dezvolta sistemul. Uniformele scolare erau obligatorii, tocmai pentru a crea acea uniformitate. Inclusiv programele scolare erau politizate pentru a se inocula ideologia comunista de la cea mai frageda varsta. In sistemele democratice, din contra, cei care poarta uniforme sunt elevii unor colegii particulare cu pretentii, tocmai pentru a le da acestor tineri un sentiment de individualitate. La fel se intampla in armate unde uniforma este obligatorie pentru a uniformiza indivizii, in acest fel soldatii raspund mai usor la comenzi si ordine, deci sunt mai lesne de controlat.

Din punct de vedere al mentalitatii cultivate, popoarele din estul Europei se aseamana mai mult cu civilizatiile asiatice decat cu cea americana. Bogdan Ficeac ne ofera un astfel de exemplu: “Istoria Statelor Unite, asa cum este ea prezentata in The World Almanac, cel mai raspandit compendiu despre “starea natiunii”, reactualizat in fiecare an, incepe la 1492,…trebuie observat ca trecutul popoarelor ce au stapanit acele tinuturi inainte de venirea lui Cristofor Columb nu este luat in calcul, dovada ca pana si in sistemele cu o democratie avansata prezentarea istoriei are o tenta subiectiva.” (Bogdan, Ficeac, 1998, p. 46).

Popoarele europene, mai ales cele de sorginte latina, se mandresc cu trecutul lor, incepand cu istoria antica, si pun mult mai multa valoare pe traditii decat o fac americanii.

Principalele tehnici de manipulare

Cele mai cunoscute tehnici prin care se pune in practica manipularea comportamentala, descoperite prin cercetari in laboratoarele de psihologie sau in viata cotidiana, au fost popularizate prin cartile deja devenite clasice ale lui J.L.Beauvois si R.V.Joule in anii 1980. Ele isi au insa radacinile in experimentele din anii 1940 ale lui Kurt Lewin cu privire la manipularea comportamentala si in cele ale lui  Robert Cialdini, din anii 1970, despre persuasiune.

Pentru a-si atinge telul propus, un manipulator apeleaza in mod constient la procedee bine definite de psihologia moderna. In cele ce urmeaza, vom aborda si exemplifica tehnicile clasice de manipulare cum sunt: piciorul in usa, usa in nas, amorsarea sau dezumanizarea. Iar in capitolul urmator ne vom ocupa si de tehnici de manipulare mai moderne, aparute o data cu dezvoltarea fara precedent a mijloacelor de informare. Acestea sunt: dezinformarea, discreditarea, propaganda, zvonurile, toate fac parte din arsenalul modern al manipulatorilor. „Dar, in masura in care contemporanii nostri iau cunostinta de importanta informatiei ca atare, in masura in care inteleg ca nu au deloc de-a face cu fapte care sunt incapatanate ci cu idei, ei devin in mod firesc indemnati sa raspandeasca informatiile care le sunt favorabile si sa le disimuleze pe cele nefavorabile. (Vladimir, Volkoff, 1999, p. 235).

Asadar, tehnicile de manipulare sunt dintre cele mai diverse, de la foarte simple la extrem de complicate, de la cele cu efecte imediate pana la cele ale caror urmari se vad abia dupa cativa ani. Inainte de a prezenta pe larg caracteristicile acestora  este interesant de amintit un faimos caz de manipulare, care la o prima vedere ar parea fara prea mare importanta.. Episodul este cunoscut in manualele de psihologie sociala sub numele de: „Manipularea Ben Franklin”. Despre ce este vorba?  Pe cand era membru in forul legislativ al statului Pennsylvania, Franklin era tot timpul contrat de un oponent politic, care parea chiar sa-l antipatizeze. Situatia devenise enervanta, motiv pentru care Franklin a hotarat sa-l reduca la tacere pe respectivul oponent. Iata-l povestind singur in ce mod a actionat:

„Nu ma incanta ideea sa-i castig favorurile manifestand un respect servil fata de el, asa ca am folosit alta metoda. Auzind ca are in biblioteca lui o carte foarte rara si valoroasa, i-am scris un biletel in care imi exprimam dorinta de a citi cu atentie respectivul volum si il rugam sa-mi faca favoarea de a mi-l imprumuta pentru cateva zile. Mi l-a trimis imediat, iar eu i l-am restituit peste vreo saptamana impreuna cu un alt biletel in care imi aratam recunostinta pentru favoarea pe care mi-o facuse. Cand m-a intalnit din nou la Camera, s-a apropiat de mine si mi-a vorbit (ceea ce nu facuse niciodata inainte), folosind un ton extrem de civilizat. Apoi, in toate ocaziile si-a aratat bunavointa in a ma servi, asa ca am devenit buni prieteni, iar prietenia noastra a durat pana la moartea lui. Acesta este un alt exemplu al adevarului cuprins intr-o veche zicala, pe care am invatat-o si care spune: « Cel care ti-a facut o data o favoare, este mult mai disponibil sa te ajute din nou decat acela care iti este obligat »”. (Bogdan, Ficeac, 1998, pp. 26-27).

Scepticii au fost inclinati sa creada ca succesul lui Franklin  a fost determinat, in mare masura, de frmecul sau personal si mai putin de strategia aplicata. Insa studii psihologice ulterioare au dovedit faptul ca „Manipularea Ben Franklin” nu depinde de farmecul celui care o aplica, ci are un caracter strict obiectiv.

3.1 Amorsarea sau low-ball

Consta in a determina potentialul manipulat sa ia o decizie in favoarea scopului urmarit de manipulator prin a-i ascunde unele neajunsuri sau prin a-i prezenta avantaje fictive. Potrivit lui M. D. Carlson, aceasta tehnica este cunoscuta in tarile anglo-saxone ca low-ball si este des folosita in SUA in vanzarea automobilelor.

Spre exemplu, sa presupunem ca vreti sa cumparati o masina cu 10.000$. Dupa ce va lasa sa va acomodati cu aceasta cifra, vanzatorul incepe sa va arate pe rand si dotarile suplimentare: radio (200$), telecomanda (100$), alte facilitati (150$) si, in final, vine fraza: „Nu puteti lasa o asemenea masina fara sistem antifurt, costa doar 500$”. Aceste ultime sume vi se vor parea minore fata de cei 10.000$. Oricine are experienta in vanzarea de masini stie ca se poate ajunge la niste preturi total uluitoare, doar datorita unor accesorii aparent inofensive. Si, in timp ce voi ramaneti cu contractul semnat, intrebandu-va cum a fost posibil, si fara a putea invinui pe altcineva decat pe voi insiva, pe fata vanzatorului apare acel suras ce denota forta si cunoastere, specific maestrului de arte martiale.

Joule si Beauvois ne prezinta un alt experiment ce o implica pe Doamna O. Aceasta dorea sa-si schimbe o canapea si cu greu isi convinge sotul sa accepte sa-i dea banii. La magazin observa o canapea la un pret rezonabil, de culoare verde, care se si potrivea cu nuanta in care erau vopsiti peretii sufrageriei. Vanzatorul ii recomanda una mai scumpa, roz, si care era insotita de o lampa – cadou foarte scumpa pe care Doamna O. decide sa o achizitioneze. Numai ca in momentul in care a vrut sa achite suma pentru canapeaua roz, seful de raion ii aduce la cunostinta ca oferta a fost valabila doar pentru primii zece cumparatori si s-a epuizat. Cu toate acestea, Doamna O. persista in decizia de a achizitiona canapeaua roz, desi nu poate beneficia de lampa – cadou si nici culoarea acesteia nu se potriveste cu zugraveala din sufragerie. In acest caz, Doamna O. este manipulata de vanzator printr-o minciuna, element care in alte cazuri se poate dovedi un inconvenient major in realizarea unei manipulari. R.V.Joule si J.L.Beauvois spun ca “numai agatandu-se de hotararile lor, oamenii pot pierde orice control asupra evenimentelor”. ( R.V. Joule& J.L. Beauvois, 1997, p. 37).

Cel de-al doilea mod este prin ascunderea unor detalii semnificative. Sa presupunem ca, in cadrul aceluiasi experiment cu Doamna O., vanzatorul a uitat sa mentioneze ca prima canapea era insotita de o garantie de doi ani iar cea roz era din imitatie de piele si nu avea nici un fel de garantie, desi era mai scumpa. In plus, in cazul canapelei verzi transportul era asigurat de magazin si inclus in pretul de vanzare.

Pe langa cele doua modalitati de mai sus, amorsarea poate fi executata si prin tehnica amagirii. Sa presupunem ca observam in vitrina unei librarii o carte pe care o cautam de foarte mult timp. Insa, cand dorim sa o achizitionam, vanzatorul ne spune ca toate exemplarele s-au epuizat si a fost facuta o noua comanda, dar care nu a sosit inca. In schimb ne propune o alta carte, semnata de acelasi autor si care este tiparita in conditii grafice deosebite, pe care o achizitionam. Tocmai am fost manipulati iar procedeul folosit este tehnica amagirii.

3.2 Piciorul in usa

Aceasta tehnica este relativ simpla si se afla la indemana oricui. Tehnica piciorului in usa consta intr-un principiu simplu “a cere putin la inceput sau a obtine o concesie, pentru a dobandi mai mult apoi, de fapt pentru a dobandi ceea ce ai vizat de la inceput.” (Sonia-Cristina, Stan, 2004, p. 14). Poate am folosit-o si noi de multe ori, insa fara a ne da seama de acest lucru. Ea are doua faze. In prima, manipulatorul formuleaza o cerere simpla, greu de refuzat de catre viitorul manipulat. Tocmai aceasta cerere este cheia intregului procedeu. O data ce a fost facut acest pas, manipulatorul prezinta o noua cerere aceleiasi persoane, mai grea, dar care are toate sansele de a fi acceptata. Iata un exemplu care se intampla de atatea ori in lume gazetarilor.

Sa presupunem ca un coleg  de la sectiunea economica este bolnav, iar pe adresa redactiei a sosit o invitatie la o conferinta de presa pe o tema economica, ce va dura cam un sfert de ora. Redactorul sef va cere sa mergeti in locul colegului bolnav, mai ales ca dureaza doar un sfert de ora. Daca aveti dispozitia necesara si timp acceptati de cele mai multe ori. Peste doua zile, pe adresa redactiei soseste un fax cu o alta invitatie la o masa rotunda de cateva ore, pe aceeasi tema ca si conferinta de presa. Desi responsabilul cu pagina economica este prezent la locul de munca, redactorul sef va cere tot voua sa mergeti deoarece sunteti „in tema” cu ceea ce se va discuta acolo. Va fi foarte greu sa-l refuzati deoarece argumentele sale sunt solide si perfect logice. Daca acceptati veti fi manipulati prin tehnica piciorului in usa. Prima cerere prezinta un comportament putin costisitor, usor de acceptat, dar vital pentru formularea si acceptarea celei de-a doua cereri.

Sonia Cristina Stan prezinta exemplul “surdomutilor” din mijloacele de transport in comun. Aproape tuturor ni s-a intamplat ca, mergand cu trenul, sa dam peste cate un tanar care sa ne lase in fata un breloc, o iconta tiparita sau un pix cu o agenda minuscula, dupa care sa dispara pentru a reveni la scurt timp ca sa ne ceara, printr-o pancarta, o mica suma de bani, “numai daca vrem”, pentru a-i ajuta pe cei ca el. De fapt, el a fost invatat de cineva ca sa foloseasca aceasta strategie pentru a ne determina sa-i dam niste bani, pe care, daca ni i-ar fi cerut in mod direct, nu i-am fi dat.

3.3 Usa in fata

Sau usa in nas, dupa cum i se mai spune, tehnica se traduce prin “a cere un lucru enorm, imposibil de acceptat, pentru ca mai apoi sa faci o cerere care sa para mai rezonabila in raport cu prima si sa ai mai multe sanse de a obtine ceea ce vrei” ( Sonia-Crisrina, Stan, 2004, p. 15).  Este poate cea mai eficienta tehnica de manipulare atunci cand se aplica pe un singur individ sau unui numar restrans de membri ai unui grup, comunitati, etc. Conditia esentiala de care depinde reusita acestui procedeu este ca totul sa se desfasoare intr-o scurta perioada de timp.

Cine nu s-a confruntat macar o data in viata cu o cerere din partea unui amic pentru un imprumut cu o suma de bani imensa? se intreaba Sonia Cristina Stan. Si tot ea  mai spune ca, cei mai multi dintre noi, am auzit formulari de genul: “As avea  nevoie de 10 milioane, am intrat intr-o belea si nu am la cine sa apelez”. De cele mai multe ori la astfel de cereri ne scuzam jenati ca nu avem suma respectiva sa ne ajutam prietenul aflat la nevoie, in timp ce amicul ne spune ca i-ar prinde bine “si 5 milioane”, iar noi adunam toti banii si ii dam, oarecum jenati ca nu l-am putut ajuta cu toata suma, nebanuind de fapt ca lui ii trebuiau doar 5 milioane de la bun inceput.

Tot in aceasta categorie intra si momeala care, potrivit Cristinei Stan, consta in a obtine acordul unei persoane pentru o actiune, fara ca aceasta sa cunoasca amploarea reala a acelei actiuni, adica efortul sau costul de orice fel la care este supus. Un astfel de exemplu este si trimisul dupa paine de catre mama, tata, fratele, prietenul, iubita, pentru ca acesta din urma are treburi “mai importante” decat ce faceati dumneavoastra la momentul respectiv, iar din usa isi aminteste ca, “daca tot coborati”, ar trebui si apa minerala, ba chiar se poate intampla sa va strige la lift “ca trebuie sa mergeti pana la prima statie, ca in colt este inchis”. De fapt si de drept, cel care v-a trimis stia toate aceste amanunte de prima data: voia sa cumpere paine si apa minerala pentru care avea de mers pana la prima statie, dar n-avea chef sa o faca, asa ca printr-o tehnica simpla a obtinut acest lucru de la dumneavoastra, desi poate in acel monment nici dumneavoastra nu aveati chef sa va duceti.

Cea mai eficienta manipulare a presei „independente” din Romania s-a desfasurat in anul 1995 si este amplu discutata de Bogdan Ficeac. Studiul de caz se bazeaza pe procedeul trantitului usii in fata si este dezbatut in cele ce urmeaza.

In toamna anului 1995, Parlamentul a reinceput discutarea noului Cod Penal. Partidul de guvernamant de atunci, PDSR, si-a intensificat presiunile pentru a introduce in textul codului a patru articole (205, 206, 238, 239) care se refereau la delictele de presa pe care le-ar putea comite jurnalistii si pedepsele pentru aceste infractiuni. Printre altele, era vorba de calomnie si ofensa adusa autoritatii. Protestele presei nu s-au lasat asteptate prea mult. Ziaristii protestau impotriva neconstitutionalitatii acestor articole, faptul ca se crea un precedent periculos si numai in Romania existau pedepse atat de mari pentru ziaristi ca cele ce urmau sa fie trecute in noul Cod Penal. La scurt timp, un grup de gazetari de la un cotidian central au venit cu ideea ca articolele incriminate sa fie inlocuite cu unul singur numit „delictul de presa”, fiind absolut convinsi ca ei sunt cei care au venit cu ideea „salvatoare”. In acelasi timp ofensiva PDSR s-a intetit iar directorii principalelor cotidiane au fost convocati de urgenta la Palatul Cotroceni la o „ultima si decisiva” intalnire cu presedintele partidului de guvernamant, fostul presedinte al Romaniei, Ion Iliescu. Sub presiunea momentului, gazetarii de la cotidianul central nu au mai avut timp sa analizeze propunerea pe care ei insisi au facut-o privind delictul de presa. Propunerea ziaristilor nu numai ca nu  ii proteja dar crea si un precedent deosebit de periculos. In plus ar fi reprezentat o victorie clara a puterii asupra presei independente. Daca Iliescu ar fi sustinut in continuare cele patru articole initiale, reprezentantii presei ar fi venit imediat cu alternativa „delictului de presa”, ceea ce s-a si intamplat. Codul Penal ar fi urmat sa contina articolul asa cum ar fi fost propus de gazetari iar daca s-ar fi ridicat obiectii ulterioare asupra continutului raspunsul ar fi fost simplu: „Voi l-ati cerut, noi n-am facut altceva decat sa va acceptam dorinta”. (Bogdan, Ficeac, 1998,  p. 58).

Numai ca directorii principalelor cotidiane s-au intalnit cu o seara inainte de cea „decisiva” si au hotarat sa renunte la ideea cu delictul de presa si sa nu cedeze la nici nu fel de presiune din partea puterii, ceea ce s-a si intamplat. Oricum, noul Cod Penal a cazut la votul Parlamentului fiind trimis spre reformulare.

                                              LIMBA DE LEMN

            In general, numim limba de lemn limba puterii, limba guvernamentala. Suportii fizici ai limbii oficiale sufera de o schematizare, de o rigidizare a sensurilor, menita sa reduca interpretarile. Lipsa figurilor de stil a generat un limbaj redus la datele esentiale si redat cu ajutorul stereotipurilor si sloganelor. Se urmareste astfel controlarea opiniei publice. Conceptele sunt axiomatizate sub forma idealurilor nationale, ceea ce oculteaza dimensiunea rationala a gandirii si a discursului opiniei publice. Limbajul politic pare sa devina limba in sine, limba unei propagande care emite adevaruri, carora 'nu este nevoie' sa le cautam demonstratia. In acest secol limba este, cu certitudine, o putere politica.

            Tatiana Slama – Cazacu defineste limba de lemn ca 'subsistem al unei limbi, desemnand mai ales elemente lexicale, dar si unitati frazeologice cu caracter de expresii fixe, de clisee incremenite, cu sens determinat in contextul unei anumite <<autoritati>> in mare masura utilizate stereotip – dogmatic ca exprimare a unei ideologii (sau simulacru de subsisteme ideologice, economice, tehnologice, politice, culturale etc. care detin o putere sau o autoritate) imitate dar si impuse de puterea politica sau de grupari ori indivizi cu asemenea veleitati (chiar daca, in genere, promotorii sau epigonii sistemului ideologic nu cunosc intotdeauna exact continutul semantic) apoi difuzate prin repetare, prin utilizare frecventa in diversele mijloace de comunicare orala sau scrisa, anihilandu-se astfel gandirea maselor receptoare, care pot ajunge sa fie supuse unei sugestii colective; intentia reala sau cel putin efectul obtinut sunt de a impune autoritatea, fie prin secretul ori prestigiul codului detinut, fie prin cunostintele tehnocrate de a impiedica alta modalitate de gandire si, in genere, de a ascunde, de a se masca adevarata realitate, daca aceasta nu este favorabila'.

            Desi stufoasa, definitia nu precizeaza daca limba de lemn se aplica doar ideologiei comuniste sau este valabila pentru orice sistem politic.

            Sorin Antohi1 respinge ideea ca limba de lemn sa fie atribuita oricarui discurs politic pentru ca astfel termenul pierde aspectul acuzator si polemic. Folosirea limbii de lemn este endemica, se aplica doar in spatiul comunist unde detine monopolul discursiv si trimite la un dublu ideologic al realitatii. Ea nu trebuie inteleasa ca demagogie sau deriva stilistica.

            Pentru Andrei Plesu, limbajul de lemn 'este o specie a limbajului in care vorbitorul este absent. Intrucat si mesajul si formularea lui sunt integral previzibile, emitatorul nu mai e decat un loc de pasaj, un instrument acefal care nu participa la ceea ce emite'. Aceasta  forma de limbaj nu are legatura doar cu spatiul comunist. Ea se regaseste in toate formele de discurs, din toate timpurile si din orice loc. Exista 'limbajul de lemn al generatiilor batrane fata de cele tinere, dar si al tinerilor cu privire la batrani; limbajul de lemn al soacrei, al nurorii, al sotilor si al burlacilor limbajul de lemn al feminismului, al homosexualilor si al heterosexualilor, limbajul de lemn al Bisericii,  al boemei, al apoliticilor, al indragostitilor, al vigilentei, al tolerantei… Limbajul de lemn cel de toate zilele, al mizeriei la care e supus neincetat Cuvantul din noi, al lipsei noastre de imaginatie.

            Pentru Andrei Plesu, limba de lemn se identifica cu o forma perfecta de eufemism. Terminologia politica actuala isi are un corespondent desavarsit in terminologia utilizata in timpul dictaturii comuniste. De exemplu, azi se folosesc in loc de 'saracie' si 'viata grea' – 'dificultatile inevitabile ale tranzitiei' sau 'criza mondiala'. In loc de 'economie falimentara' se prefera expresii de tipul 'ingerintele FMI – ului', 'speculatii bancare', 'indisciplina agentilor economici', in loc de 'coruptie' se spune 'exagerarile presei' sau 'afirmatii calomnioase'.

            Pe vremuri scumpirile se numeau 'reasezari de preturi', concedierile erau doar 'reorganizari', mitingul obligatoriu se numea 'manifestatie spontana'.

            Din vocabularul de lemn al Puterii se disting cateva expresii din cauza folosirii lor repetate: 'consens' (adica opozitie care sa nu se mai opuna) 'conform Constitutiei tarii' 'istoria grea a poporului roman' 'nu ne vindem tara' 'privatizarea nu e scop in sine'. Se remarca si o terminologie repetitiva a Opozitiei: 'nu s-a schimbat nimic' 'verticalitate morala' 'traditiile Romaniei interbelice' 'alegeri manipulate' 'jos comunismul' 'e mana KGB – ului' 'totul e manevrat de Securitate'. Inventarul comun al puterii si al opozitiei cuprinde expresiile 'protectie sociala' 'reforma' 'deasupra intereselor de partid' 'sa scoatem tara din impas' 'eradicarea coruptiei' 'in tarile cu vechi traditii democratice' 'tinerii care s-au jertfit'2.

            Contrar celor afirmate de Sorin Antohi, Andrei Plesu subliniaza faptul ca <<limbajul de lemn nu tine doar de patologia tarilor foste comuniste. Exista si un limbaj de lemn al Comunitatii Europene: 'casa noastra comuna' 'sansa tarilor mici' 'la o ora de zbor de noi are loc un macel' 'soarta minoritatilor' 'protectia mediului' 'beneficiile democratiei' 'dreptul la diferenta' 'dialog' 'umanism'>>.

            Cuvintele isi pierd treptat intelesul, sensul lor este investit cu neincredere. O contributie insemnata la acest proces o au si dezbaterile sau mediatizarea evenimentelor politice. Promisiunile politicienilor nu mai au nici un ecou la public,  tocmai din cauza golirii de semnificatie a multor cuvinte fundamentale.

            Pentru Ionel Funeriu, limba de lemn este deconspirata de fraze greoaie si cenusii, ticuri verbale si sabloane3. Propaganda comunista s-a servit de aceste instrumente ani in sir ca sa adoarma constiintele si sa intunece mintile. Discursurile politice nu erau decat lamuriri interminabile si incoerente. Unele cuvinte au fost compromise intr-o asemenea masura incat nici prabusirea sistemului comunist nu le-a putut reabilita: adeziune, carmaci, chiabur, colectiv, constructiv, erou, glie, multilateral, neabatut, omagiu, progres, strabun, tovaras.

            Formularile incorecte ale 'marelui carmaci' au constituit deliciul emisiunilor informative ani in sir: nu ezista, muncipiu, pogres, prevéderi, realizarili, tutulor.

            Monica Lovinescu facea o scurta analiza a sistemului comunist in emisiunea din 28 august 1962, de la Europa Libera4. Acesta se remarca prin lipsa de libertate, uniformizare, frica, plictiseala, didacticism sec, obsesia seriozitatii, intentia mereu moralizatoare, cenusie, neutra, plicticoasa.

            Limba de lemn imbraca forma unui limbaj liturgic, in care fiecare formula indica adeziunea locutorului la sistem si il someaza pe interlocutor sa adere la randu-i5. Cuvintele sunt amenintari si alegorii ale puterii.

            Viziunea centrala reorganizeaza intreg campul intelectual si perceptiv, pana la periferie. Limbajul este astfel transformat incat sa nu mai serveasca la comunicare sau exprimare ci la mascarea rupturii dintre sistem si realitate avand sarcina de a plia realitatea pe viziunea asupra lumii.

            In ultimul stadiu in care ajunsese comunismul, partidul nu mai credea in ideologie, da continua sa-i vorbeasca limba si avea grija ca acest limbaj sa fie singurul vehiculat pentru ca reprezenta semnul dominatiei sale.

            Instrumentul cel mai puternic al puterii comuniste a fost confectionarea unei noi limbi in care cuvintele capatau un sens diferit de sensul obisnuit. Dictia, vocabularul ei special ii confereau valoarea unei limbi liturgice: ea denota transcendenta socialismului. Semnaleaza omnipotenta partidului. Folosirea ei de catre popor este marca imediata a servitutii sale.

            Comunistii nu au decretat o noua limba internationala si acolo unde dominarea lor este legata de dominatia unor popoare asupra altora (URSS, China, Vietman) nu tind ca poporul supus sau dependent sa preia imediat limba cotropitorului sau a protectorului6. In schimb au instituit pretutindeni unde au intervenit un sistem propriu de notiuni. In acest sistem, cuvintele vechi, cunoscute si imbinari ale lor, avand o traditie semantica uzuala, au capatat semnificatii noi, sensurile vechi fiind anulate, uneori interzise. In tarile socialismului real, limba nationala traditionala intervine pana in intimitatea familiei. In viata publica o inlocuieste varianta nationala a noii limbi.

            'Spre deosebire de limba naturala, limba de lemn nu comunica fapte si opinii ci umbreste ceea ce exista si prezinta ca fiind adevarat ceea ce ar trebui sa fie7'.

            Toate aceste trasaturi ale limbii de lemn, precum si logica defectuoasa care se aplica discursului comunist se gasesc in acest interviu acordat de Nicolae Ceausescu unor ziaristi italieni.

Francoise Thom a facut cea mai pertinenta analiza a limbajului sistemului comunist. In cadrul sintaxei se remarca substantivizarea excesiva si absenta subordonatelor circumstantiale, sistematic inlocuite de substantive precedate de o prepozitie.

            'In ce priveste ingrijorarea unor observatori externi in legatura cu preocuparea pentru cresterea rentabilitatii economiei romanesti…'

            'In acest cadru noi ne preocupam in mod deosebit de ridicarea calitatii productiei si produselor, a productivitatii muncii, factori importanti pentru asigurarea cresterii eficientei intregii noastre activitati'.Interviu acordat de N. Ceausescu televiziunii austriece 31 august 1970

            Constructiile nominale inlatura relativele si participiile. In locul verbului simplu apare un grup verbo – nominal in care verbul este redus intr-o oarecare masura la o functie auxiliara:

a se exprima ® a-si gasi expresia

a ajuta ® a acorda ajutor

a se reflecta ® a-si gasi reflectarea

a decide ® a lua decizia

            Verbele sunt eliminate in masura in care introduc timpul si mai ales secventa temporala in fraza. Limba de lemn se sustrage preciziei verbului si opteaza pentru echivocul atemporalitatii.

            Lipsesc de cele mai multe ori deicticele (timpul in care se vorbeste, circumstantele discursului, locutorul). 'Eu' si 'tu' nu apar, in schimb apare 'noi' care desemneaza unitatea partidului, poporului si guvernului. 'Noi' din limba de lemn nu apare ca deictic, ci in opozitie cu 'ei', fortele reactiunii.

            'Consideram ca trebuie depuse in continuare eforturi pentru rezolvarea politica a crizei din Orientul Apropiat'.

                                           Interviu acordat corespondentului diplomatic sef

                                                       al companiei de presa 'Hearst' din SUA, John P. Wallach

            Sunt preferate constructiile pasive si impersonale. Accentul cade pe procese, notatiile temporale sunt rare. Combinarea stilului impersonal cu discursul voluntarist este tipica pentru limba de lemn.

            Aceste trasaturi exista izolat in diferite jargoane ale societatii moderne; abundenta substantivelor este specifica stilului stiintific; impersonalitatea caracterizeaza stilul  administrativ; comparativul apare mai  mult in stilul pedagogic si jurnalistic.

            Aceasta sintaxa de lemn afecteaza in acelasi mod limbi foarte diferite: franceza, rusa, engleza, chineza etc.

MANIPULAREA CU AJUTORUL

LIMBII DE LEMN

            In Romania, timp de cincizeci de ani, cuvantul manipulare a fost tabu. El nu exista nici macar in Micul Dictionar Enciclopedic. In DEX este prezentata doar semnificatia tehnica.

            Referitor la ce se petrecea in tara, presa, televiziunea si radioul erau obligate sa prezinte doar 'maretele realizari', mai mult, modul de prezentare cuprindea uneori exagerari si minciuni care frizau absurdul. Suprafata raportata ca recoltata depasea suprafata arabila a tarii, inaugurarea unor noi obiective industriale se facea cu multe luni inainte de finalizare doar pentru a fi bifate in planul de investitii, bunurile nu se scumpeau ci doar preturile se reasezau, in Romania nu existau bolnavi de SIDA, handicapati, case de copii orfani, s.a.m.d. In acelasi timp toate informatiile care veneau din exterior erau cenzurate si deformate pentru a arata 'degradarea societatii capitaliste aflate in putrefactie' pentru a impiedica raspandirea conceptiilor retrograde, reactionare24.

            Protestatarii calificati de Ceausescu drept 'huligani' aflati in solda 'agenturilor straine' au devenit dupa revolutie 'golani' si 'animale', rapoartele optimiste ale Comisiei Nationale de Statistica sunt in permanenta contradictie cu nivelul de trai tot mai scazut al populatiei.

            Serviciile de dezinformare in regimurile totalitare acrediteaza ideea ca, desi s-ar putea sa existe aspecte negative, cu siguranta ca seful statului nu le cunoaste, pentru ca daca le-ar cunoaste ar actiona.

            Pe langa tehnicile menite sa induca sentimentul de supunere fata de autoritati sau, dimpotriva, sa declanseze revolte puternice, alte exemple de manipulari pot fi si cele prin care se urmareste dezumanizarea victimelor sau dezindividualizarea atacurilor, pentru a incuraja spiritul agresiv.

            In acest scop disidentii erau numiti 'dusmani ai poporului', 'forte reactionare'. Toate informatiile despre ei erau deformate asa incat acesti oameni sa nu se mai poata integra niciodata intr-o comunitate.

            Remodelarea limbajului are ca obiect condensarea intregii complexitati a problematicii umane intr-un numar redus de categorii, strict delimitate, curatate de nuante, conform principiului 'puritatii', exprimate prin clisee verbale usor de rostit si de memorat care vor fi repetate la infinit, pana ce vor patrunde in mintea individului drept 'concepte sacre'. Efortul interior de canalizare a acestor notiuni va fi intr-o eterna contradictie cu lumea exterioara unde este permisa numai folosirea cliseelor fara greseli de exprimare ce ar atrage dupa sine diferite pedepse. Chiar daca rezistenta interna nu este anihilata, folosirea respectivelor notiuni la nesfarsit, in viata de zi cu zi, de catre individ, are un efect considerabil asupra subconstientului sau. Individul ajunge sa nu mai gandeasca ci doar sa incerce permanent sa se adapteze folosirii unor termeni abstracti care reduc intreaga complexitate a lumii exterioare la cateva clisee. Limba de lemn, pentru ca de ea este vorba, devine mijlocul oficial de comunicare.

            Exemple de clisee ale limbii de lemn se pot da la nesfarsit. Mai important insa, si mai grav, este efectul pe care utilizarea acestor clisee il are asupra individului. Limbajul este principalul mijloc de comunicare al omului, principala lui legatura cu semenii in cadrul societatii, principalul mijloc de a percepe si interpreta experienta exterioara. Ingustarea limbajului, rigidizarea lui, reducerea la cateva notiuni ce exprima doar 'binele' si 'raul', fara posibilitati de nuantate sunt percepute de individ ca o permanenta amenintare la adresa intimitatii sale. Se poate produce o dedublare a personalitatii, in sensul ca, in interior, dilemele iau amploare, iar in exterior omul incearca permanent sa-si adapteze limbajul si chiar gandirea noilor reguli. Rezultatul este un profund sentiment de frustrare care accentueaza vulnerabilitatea individului.

            La fel, evadarea din aceasta capcana lingvistica este extrem de grea. Utilizarea fortata a unor termeni, timp de decenii a dus la un sentiment instinctiv de aversiunea fata de unele cuvinte al caror sens a fost pervertit evident. Notiunile de 'patrie' si 'patriotism', de exemplu, au fost in asemenea masura tocite de propaganda comunista, pentru a fi confundate cu 'partidul' si 'dragostea pentru carmaci', incat la ani de zile dupa caderea sistemului comunist, oamenii inca utilizeaza cu retinere astfel de cuvinte firesti pentru a nu fi calificati drept comunisti.

            Iata ca stergerea efectelor limbii de lemn si revenirea la un limbaj normal, lipsit de intelesuri abuziv impuse unor cuvinte este un proces dificil si indelungat care poate dura ani de zile. Conducatorii unui sistem totalitar creeaza intotdeauna un limbaj propriu grupului, alcatuit din cuvinte si expresii specifice, pentru ca limbajul pune la dispozitia gandirii simbolurile cu care aceasta opereaza. Controland limbajul se poate controla gandirea. Majoritatea situatiilor ce ar necesita analize complexe pentru a fi intelese in esenta de oameni obisnuiti sunt condensate, etichetate si reduse la simple clisee verbale, ce atrag dupa ele formarea unor clisee de gandire.

           

  Zvonurile     

1. Zvonurile – un fenomen care scapa

           

Zvonurile sunt omniprezente, indiferent de sferele vietii sociale. Ele constituie cel mai vechi mijloc de comunicare in masa. Inainte de aparitia scrisului, informatia circula din gura in gura, singurul canal de comunicare al societatii. Prin zvonuri se vehiculau vestile, totzvonurile cladeau sau stricau reputatiile, starneau rascoale sau razboaie. Aparitia presei, apoi a radioului si in sfarsit explozia audiovizualului nu a fost insa de natura sa potoleasca zvonurile. In ciuda mijloacelor de comunicare in masa, publicul continua sa preia o parte a informatiei din gura in gura. Existenta mediilor de informare, departe de a suprima zvonurile, nu a facut altceva decat sa determine o specializare a lor: astfel, fiecare dispune acum de propria arie de raspandire.

            Cu toate acestea, nu se stiu prea multe lucruri despre zvonuri. Mai rar s-a intamplat ca un fenomen social atat de important  sa fi fost atat de putin studiat: fapte misterioase, aproape magice, zvonurile sunt inca un nou no man’s land sau un Mato Grosso al cunoasterii.

            Primele studii sistematice intreprinse asupra zvonurilor au fost facute de americani. Numarul zvonurilor in timpul celui de al doilea razboi mondial si efectele lor negative asupra moralului trupelor si al populatiei au determinat mai multe echipe de cercetatori sa se intereseze de acest subiect.

            Cum au definit ei zvonul? Pentru Allport si Postman, intemeietorii domeniului, zvonul este un „enunt legat de evenimentele la zi, destinat a fi crezut, colportat din om in om de obicei din gura in gura, in lipsa unor date concrete care sa ateste exactitatea lui”(Zvonurile, Kapferer, Jean-Noel, pg 27)  Pentru Knapp, zvonul este o „ declaratie destinata a fi crezuta, ce se raporteaza la actualitate, fiind raspandita in lipsa unei verificari oficiale”. Pentru Peterson si Gist, zvonul este „o relatare sau o explicatie neverificata, care circula din om in om si este legata de un obiect, un eveniment sau o problema de interes public”.(Zvonurile, Kapferer, Jean-Noel,pg 28)

            Cele trei definitii sunt foarte apropiate. Potrivit lor, zvonul este in primul rand o informatie: aduce date noi despre o persoana sau un eveniment de actualitate. Se deosebeste prin aceasta de legenda care relateaza fapte trecute.in al doilea rand zvonul e destinat a fi crezut. In general nu e relatat numai cu intentia de a amuza sau de a predispune la visare, deosebindu-se astfel de povestirile hazlii sau de povesti. Zvonul incearca sa convinga.

            Dupa definirea conceptului, autorii prezinta o serie de exemple si de experiente. Lucru curios, toate exemplelelor sunt cazuri de zvonuri „false”: ceea ce creduse publicul nu era intemeiat. Totusi, cazuri de zvonuri intemeiate nu lipsesc: cele legate de boala lui R. Reagan, L. Brejnev, I. Andropov sau G. Pompidou.

            Exemplele retinute de cercetatorii americani sunt tendentioase.nu dezvolta decat cazuri de zvonuri neintemeiate, iar definitiile lor nu fac nici o referire la veridicitatea informatiei. Ei nu afirma nicaieri ca zvonul este o „informatie falsa”, dar spun ca zvonul nu este altceva decat o informatie „neverificata”. Nu se spune nimic in legatura cu verdictul verificarii ulterioare.

            Totul se petrece ca si cum, constienti ca zvonul nu e neaparat fals, acest mod de exprimare ar trebui totusi impiedicat cu orice pret. De aceea Allport si Postman nu prezinta decat cazuri de zvonuri „false”. Experienta lor isi propunea sa demonstreze ca zvonul duce inevitabil la o deformare: circuland, se indeparteaza de adevar, atat la propriu cat si la figurat, repezentand asadar o denaturare a realitatii. Exista cazuri in care mesajul este respectat cu multa grija de la o persoana la alta. 

            Lucrand pentru Office of War Information, care avea intre altele sarcina de a controla fluxul zvonurilor, cercetatorii americani au avut mare grija sa discrediteze acest mod de comunicare. Conceptul de zvon fiind neutru, au fost alese numai exemplele necesare demonstratiei. Exista o contradictie in acest demers: daca zvonul este intotdeauna „fals”, de ce sa ii mai acordam atentie? In fond, in urma experientiei acumulate, lumea ar fi trebuit sa invete de mult sa puna la indoiala zvonurile.

            De fapt, zvonul devine suparator tocmai pentru ca se poate adeveri. Pe timp de razboi, dusmanul si urechea lui legendara ar putea afla prin intermediul zvonurilor cine stie ce adevar ascuns. Iata dovada ca zvonul nu e intotdeauna lipsit de temei.

Ca sa evite riscul unor scurgeri de informatii confidentiale, Office of War Information a initiat campanii de afisaj prin care se recomanda celor ce doreau sa fie buni cetateni sa nu colporteze zvonuri. Din pacate, toate aceste recomandari neglijau o problema esentiala: cum sa procedeze publicul ca sa recunoasca un zvon? Cele trei definitii examinate mai sus nu ajuta publicul in nici un fel: ce inseamna exact „o informatie neverificata?”. Viata sociala se intemeiaza pe incredere si pe delegarea sarcinii de a verifica. Daca redam o informatie citita intr-un ziar, presupunem ca ea a fost verificata, dar nu avem nici o dovada in acest sens.

           

2. Zvonurile incomodeaza

Astfel, orice definitie a zvonului bazata pe caracterul „neverificat” al acestuia sfarseste intr-un impas logic si in imposibilitatea de a deosebi un zvon de multe alte informatii care circula din gura in gura sau sunt transmise de mediile de informare. Daca revenim la problema concreta pusa de Office of War Information, cum putem in acest caz sa descurajam zvonurile? Americanii nu puteau fi totusi impiedicati sa comunice mai ales pe timpd e razboi, cand ingrijorarea ce atinge cote maxime ii face pe oameni sa vorbeasca tocmai ca sa mai uite de ea. Cele cinci „directive” emise de Knapp pentru a descuraja proliferarea zvonurilor sunt deosebit de interesante. Involuntar, dezvaluie de ce dintotdeauna zvonurile au fost incomode.

-                           In primul rand, publicul trebuie sa isi pastreze intacta increderea in mediile de informare oficiala (presa, radio, televiziune) astfel incat sa nu fie tentat sa se informeze din alte surse.

-                           In al doilea rand, trebuie ca publicul sa isi pastreze nestirbita increderea in conducatorii sai, in guvernul care isi da toata silinta sa raspunda problemelor generate de criza si de razboi. Trebuie depuse toate eforturile pentru a evita suspiciunea si banuiala ce favorizeaza  zvonurile.

-                           Cand are loc un eveniment, trebuie sa se transmita cat mai repede posibil maximum de informatie. Zvonurile se nasc din intrebarile spontane pe care publicul si le pune si la care nu se gaseste raspuns. Ele satisfac nevoia intelegerii evenimentului atunci cand acesta nu e clar.

-                           Difuzarea informatiilor nu inseamna neaparat si receptionarea lor: trebuie deci asigurata receptionarea in conditii bune de catre toata lumea. Trebuie eliminate toate zonele de necunoastere. De exemplu, Knapp citeaza o initiativa a armatei britanice: organizarea unor „reuniuni educative” in cadrul carora soldatii puteau aborda toate subiectele primind raspunsuri bune si clare.

-                           Daca lipsa de ocupatie genereaza o adevarate aviditate pentru cele mai neinsemnate vorbe menite sa puna capat monotoniei, trebuie luate masuri ca populatia sa nu trandaveasca: munca si organizarea timpului liber.

3. Sursele zvonurilor

Care este sursa unui zvon? Ce evenimente, fapte sau persoane l-au generat? Iata primele intrebari care se pun intotdeauna in momentul abordarii acestui subiect.

            In mod paradoxal, desi pasioneaza publicul, nu problema sursei este cea mai interesanta. Urmarirea sursei face parte dintr-un mit potrivit caruia zvonul ar fi in general provocat intentionat. Desigur, exista zvonuri notorii a caror raspandire la timpul si locul potrivit nu poate fi in nici un caz rodul intamplarii: iata, de pilda, zvonurile privind viata personala a candidatilor la alegerile locale, municipale sau legislative, care coincid in general cu un scrutin iminent. Dar cel mai adesea, zvonul este un produs social, spontan, lipsit de scop si strategie.

            Mitul sursei ascunse in chip strategic staruie cu intensitate, fiind si agreabil, si util. Agreabil, ne face sa patrundem, odata cu cel mai neinsemnat zvon in universul imaginar al complotului, al manipularii, al dezinformarii, al razboiului economic sau politic. Zvonul este in acest caz o crima prin intermediar, crima perfecta, fara urme, fara arme, fara dovezi. E adevarat ca uneori zvonul ucide: ministri Roger Salengro si Robert Boulin s-au sinucis, unul in 1936 si celalalt in 1979, in urma unor campanii de zvonuri insuportabile.

            Ridicarea la rangul de mit a sursei este intretinuta si pentru ca se dovedeste utila. In timpul celui de-al  doilea razboi mondial, in tabara aliatilor, ca masura impotriva zvonurilor s-a exagerat importanta si eficacitatea „coloanei a cincea”, a dusmanului ascuns printre noi, sursa presupusa a zvonurilor defetiste.

            Problema sursei are pana la urma prea putina importanta. In procesul de generare a unui zvon trebuie neaparat explicate adeziunea, mobilizarea grupului. Chiar daca exista un locutor initial, zvonul se intemeiaza prin celelalte persoane, cele care, auzindu-l, il reiau.

            Incercarea de a descoperi initiatorul zvonului reduce fenomenul la o problema pur individuala, exterioara grupului si patologica. S-a dpvedit ca in cazul zvonului nu sursa e pasionanta, ci felul in care publicul preia zvonul.

            Ori de cite ori e prea saraca, informatia da nastere la zvonuri. Informatia circula pentru ca are valoare, pentru ca valoreaza aur! In planul vietii locale, multe zvonuri se nasc din secrete divulgate, din neglijente mai mult sau mai putin voite de altfel.

            Confidenta poate fi asadar involuntara sau planificata. In Statele Unite un renumit informator secret, supranumit „Deep Throat”, s-a aflat la originea indiscretiilor legate de afacerea Watergate, acestea urmand sa provoace caderea presedintelui Nixon.

            Multe zvonuri au drept sursa un eveniment, un fapt ingrijorator. Zvonul determina mobilizarea atentiei grupului: in timpul schimburilor succesive, gurpul incearcp sa reconstituie puzzle-ul alcatuit din  crampeiele de informatie relatata. Cu cat lipsesc mai multe piese, cu atat inconstientul colectiv va atarna mai greu in interpretare. Dimpotriva, cu cat numarul pieselor e mai mare, cu atat interpretarea va fi mai aproape de realitate. Ramane in circulatie interpretarea considerata drept cea mai satisfacatoare si tot ea va fi preluata de prosperitate: nimeni nu-si va aminti decat de ea.

            Cand se vorbeste de un sambure de adevar aflat la baza anumitor zvonuri exista riscul ca multi sa considere cu usurinta ca una peste alta zvonul era adevarat. De fapt ceea ce numim sambure de adevar este acea intamplare ambigua, dar considerata importanta si care se reia prin zvon. Dar intamplarile nu exista, exista numai relatarea unei intamplari, o marturie potrivit careia cineva a vazut sau a auzit ceva. Cu alte cuvinte, zvonul nu porneste atat de la intamplarea in sine cat de la perceperea ei. Studiul zvonurilor duce in mod inevitabil la psihologia marturiei. Criminologii si juristii au demonstrat de mult in ce masura ne supraestimam capacitatea de perceptie. Multe experiente de laborator demonstreaza cat se poate de clar acest lucru

            Una dintre experientele clasice consta in provocarea unui incident artificial in fata unui grup de persoane ce nu au fost prevenite si carora li se cere apoi sa redacteze o marturie. Claparede, profesor de psihologie judiciara a fost printre primii care a demonstrat ca martorii raspund mai mult in functie de gradul de probabilitate al lucrurilor decat in functie de ceea ce observa.

            G. Durandin, unul dintre specialistii studiului minciunii rezuma dupa cum urmeaza rezultatele acestor experiente:

 -  Numai in mod cu totul exceptional se poate obtine o marturie in totalitate exacta;

- Martorii dau informatiile false cu aceeasi siguranta cu care le dau pe cele exacte, fiind in acelasi timp de buna credinta;

- De multe ori, ceea ce declaram reflecta mai degraba automatismele noastre de gandire, decat ceea ce am vazut cu adevarat;

- In consecinta, daca mai multe declaratii coincid, aceasta nu inseamna neaparat ca sunt adevarate. Acesta poate insemna pur si simplu ca mai multe persoane impartasesc aceleasi automatisme si aceleasi clesee mentale, percepand faptele in acelasi fel si totusi eronat.

Factorii ce favorizeaza greselile sunt miscarea, durata scurta a perceptiei, conditia fizica a martorului, importanta prejudecatilor sale si nivelul de stress in momentul producerii scenei.

4. Actorii

Zvonul este o opera colectiva, rod al participarii fiecaruia. Totusi in cadrul acestui proces dinamic rolurile sunt impartite cu grija.

Jean Noel Kapferer propune un exemplu ilustrativ pentru diviziunea muncii ce sta la baza crearii si propagarii unui zvon. Au existat cerectatori care au avut prilejul sa asiste efectiv la iscarea spontana a unui zvon intr-un grup restrans, urmarindu-i apoi evolutia. Cazurile de urmarire continua a unui zvon inca de la iscarea lui sunt destul de rare, astfel incat nu putem sa nu le luam in seama.

„Actiunea se petrece in Statele Unite, intr-un cartier de locuinte ieftine cu o viata sociala modesta. Desi se infiintase de mai multi ani un comitet al locatarilor, in cartier nu exista gradinita pentru copii si nu se organiza nici un fel de activitate pentru elevi. In cel mai bun caz comitetul reusise sa organizeze cate o serbare sau un bal de sambata seara. Insuccesul in organizarea activitatilor colective era determinat de raceala relatiilor sociale din cartier: fiecare se simtea oarecum jenat calocuia intr-un astfel de loc si ii considera pe ceilalti inferiori din punct de vedere social. Un reprezentant al oficiului local de locuinte ieftine a avut ideea de a desemna un animator social pentru acel cartier. Acesta a organizat o intalnire cu membri comitetului de locatari si le-a propus o serie de proiecte concrete ce puteau fi conduse chiar de locuitorii cartierului. S-a facut asadar o noua incercare de mobilizare a oamenilor in vederea unei demarari sub auspicii mai bune. La insistenta animatorului si a comitetului, s-au adunat in sfarsit 40 de femei si 3 barbati pentru o prima inttlnire in cadrul careia trebuiau repartizate sarcinile. S-au infiintat noi comitete specializate, ceea ce a permis si altora sa dobandeasca un oarecare statut in cartier. In schimb membri vechiului comitet de locatari isi pierdeau din autoritate, secretarul sau general in mod special.

Dupa cateva saptamani toate proiectele s-au oprit brusc: potrivit zvonului, una din persoanele cele mai active, unul din noii lideri ar fi fost de fapt un comunist si intreg proiectul avea cu totul alte scopuri pe care oricine si le putea inchipui.

 S-a putut reconstitui felul in care s-a iscat zvonul. Intr-o buna zi secretarul fostului comitet de locatari i-a impartasit unui vecin nedumeririle sale. In ce scop venisera in cartier asa deodata animatorul social si asistentii lui? Cum sa-ti explici ca cineva depune o munca, fie si jumatate de norma, numai din nu stiu ce ratiuni teoretice? Vecinul, specialist in urmarirea comunistilor, a declarat ca, dupa parerea lui una dintre cele mai active persoane din cartier era un comunist. Acesta ipoteza explica totul. Asa ca a mai fost comunicata si altor cateva femei din cartier care s-au sfatuit apoi cu responsabilul oficiului local al locuintelor ieftine. Acesta a refuzat sa se pronunte, dar le-a recomandat sa fie atente in continuare. Nu a mai fost nevoie de nimic altceva pentru ca zvonul sainceapa sa se raspandeasca. Foarte repede in cartier se stia ca proiectul era comunist si atat a fost de ajuns ca sa fie oprit.” (Zvonurile, Kapferer, Jean-Noel, pg 113-114)

Acest minizvon ilustreaza unele din rolurile posibile:

-                           „instigatorul” in cazul de fata o persoana a carei functie de lider era amenintata de schimbarea intervenita in cartier.

-                           „interpretul”, cel care raspunde nedumeririlor instigatorului si propune o explicatie coerenta si convingatoare;

-                           „liderul de opinie”, cel a carui parere va determina parerea grupului. K. Lewin il numeste de asemenea si „portar” pentru ca de aprecierea lui va depinde receptivitatea grupului la zvon;

-                           „apostolii” care, identificandu-se total cu zvonul, incearca sa convinga comunicatatea.

Mai  exista si alte roluri in procesul raspandirii zvonului in cadrul grupului social:

-                           „recuperatorul” o persoana care are interesul sa asigure supravietuirea zvonului, fara sa ii acorde neaparat incredere. In timpul revolutiei franceze, s-a constatat o delimitare neta intre oamenii de rand, din popor, reactionand spontan la zvonuri si burghezia care urmarea un scop politic si o strategie precisa,profitand de miscarileirationale ale multimii si de zvonurile care o strabateau. In materie de zvonuri politice „recuperatorii” sunt foarte numerosi;

-                           „oportunistul” reprezinta o forma atenuata a recuperarii, de exemplu in cazul zvonurilor de trafic de femei, mamele sau profesorii profita de ocazie pentru a aborda „unele subiecte” cu adolescentele, sau pentru a-si intari autoritatea morala;

-                           „cel care cocheteaza” nu se increde in zvon, dar il savureaza cu placere. Se joaca raspandindu-l in jurul sau, amuzandu-se de usoara ingrijorare pe care o starneste in randul auditoriului;

-                           „receptorii pasivi”: aceste persoane declara ca zvonul nu a reusit sa le convinga. Totusi , o umbra de indoiala li s-a strecurat in suflet, astfel incat nu vor lupta impotriva zvonului, dar nici nu vor pastra o tacere neutra in legatura cu el. Banuitori, ii vor iscodi pe cei din jur;

-                           „rezistentii” combat zvonul fiind protagonistii antizvonului

O categorie care isi asuma in multe cazuri rolul de „rezistent” este intelectualitatea.  Adesea caracterul delirant al unui zvon nu e mai evident pentru intelectuali decat pentru marele public. Intelectualii au din ce in ce mai mult o cunostiinta abstracta despre lumea inconjuratoare si o viziune partiala a acesteia.

Sondajele demonstreaza ca parerea lor in legatura cu majoritatea subiectelor sunt identice cu cele ale marelui public. Intelectualii au si ei nevoie de zvonuri pentru a dobandi o perspectiva asupra mediilor de informare si pentru a dovedi ca nu se confunda cu publicul larg.

Problema legata de atitudinea intelectualitatii cu ocazia unor zvonuri se inscrie intr-o categorie mai larga. In general putini sunt cei care verifica povestile pe care le afla de la alte persoane. Dintre toate rolurile identificate in procesul de raspandire a unui zvon, cel mai rar intalnit e cel de verificator. Credem pe cuvant sau respingem zvonul.

Ziaristii sunt intotdeauna uimiti sau socati de lipsa dorintei de a verifica zvonurile, constatata la nivelul la toate nivelurile populatiei. In meseria de jurnalist una dintre exigentele elementare este aceea de a verifica autenticitatea stirilor ce vor fi difuzate a doua zi in randul a mii si mii de persoane. Asa cum aminteste pe buna dreptate Jean Lacouture, functia jurnalistului consta mai putin in a se face ecoul nasterii sau mortii regilor, si mai mult in difuzarea, respingerea sau autentificarea zvonurilor care vor fi grabit, invaluit, deformat sau urmat de astfel de evenimente.

Daca e necesar ca ziaristii sa fie educati in spiritul verificarii la sursa, inseamna ca acest act nu e spontan. Afirmatia ca publicul larg nu verifica este gresita. Desigur, nu verifica personal, dar o face rpin intermediari. Zvonul ii este relatat sub forma celei mai bune dovezi imaginabile, aceea a marturiei directe, de netagaduit („dupa spusele directorului spitalului dincare l-a operat; dupa spusele functionarului de la primarie care a facut ancheta”).

Atunci cand zvonul nu are o sursa precisa,trimitand la un impersonal „se spune”, sarcina de a verifica revine grupului. Intr-adevar, se constata ca un zvon, cu cat e mai raspandit,cu atat e mai convingator. Imposibil ca atat de multa lume sa se insele. Credibilitatea zvonului decurge din increderea noastra intr-un mecanism de selectie naturala a informatiei. Daca zvonul ar fi fals, n-ar fi putut sa treaca de numeroasele persoane care l-au auzit. Individul isi defineste atitudinea pe care trebuie sa o adopte fata de zvon si de credibilitatea lui prin raportare la comportamentul celorlalti.

Toate problemele legate de neverificare pornesc de la o presupozitie: dorinta de a verifica se manifesta in mod normal la cel ce aude zvonul. Lucru foarte nesigur. Firta zvonului e de asemenea natura, incat furnizeaza cel mai adesea informatia ce justifica presimtirile sau dorintele noastre confuze. E un tip de informatie consonanta. Graba cu care acordam incredere informatiei exclude orice verificare.

Pe de alta parte, la inceputul procesului de raspandire, zvonul e colportat mai putin pentru ca ii acordam incredere si mai mult pentru aspectul sau ludic, excitant si surprinzator. Raspandit la inceput fara prea multa incredere in adevarul continutului sau, zvonul dobandeste pe nesimtite credibilitate, prin simplul efect de acumulare. O data ajuns in acest stadiu, dorinta noastra de a-l verifica va fi mai mica, dar din motive diferite.

Lipsa frecventa a dorintei de a verifica nu e determinata numai de ratiunile psihologice expuse mai sus. Ea contribuie la coeziunea sociala. Intr-adevar, zvonul e un fenomen colectiv, implicand nu mii de persoane ci un grup social. Aderarea la un zvon inseamna supunerea fata de vocea grupului, fata de opinia colectiva. Zvonul ofera grupului ocazia de a se evalua, de as e exprima: acesta se face in general in detrimentul altui grup, a unui tap ispasitor. Identitatea se construieste cu usurinta prin desemnarea unanima a dusmanului comun.

5. Si zvonurile mor

Mai devreme sau mai tarziu orice zvon e sortit sa se stinga. Vocabularul folosit de obicei cand e vorba de disparitia unui zvon e foarte semnificativ: spunem ca zvonul a fost innabusit sau s-a stins. Aceste expresii tradeaza tendinta pe care am intalnit-o pana acum,de a face din zvon ceva viu, avand o existenta proprie, un soi de animal salbatic si cel mai adesea periculos. Procedand astfel, publicul se disociaza de zvon, il transforma intr-un fenomen exterior, intr-o forta venita nu se stie de unde, careia i-a cazut victima. Asa se explica faptul ca intrebarile ce se pun in general cu stingerea zvonului sunt de tip magic: cum dispare aceasta fiinta misterioasa, de nepatruns?

De fapt, in stingerea unui zvon nu e nimic magic. E ceva structural: zvonul se epuizeaza prin insasi existenta lui. Isi creaza propriile mecansime de disparitie. Atunci cand zvonul nu ne priveste indeaproape, nu are implicatii directe asupra vietii noastre, el nu rezista mai mult decat faptele diverse din presa. In acesta privinta zvonul beneficiaza de acelasi ciclu de interes ca oricare stire dintr-un cotidian local. Dupa ce ocupa cateva zileprima pagina, se strecoara in scurt timp in paginile din mijloc, pentru a fi inghitit apoi de anonimatul stirilor marunte.

Scaderea interesului din partea publicului nu inseamna ca acesta nu mai crede in zvonuri. Pur si simplu cel vechi nu il mai preocupi la fel de mult ca unul nou. Asa se explica faptul ca uneori dezmintirile trec neobservate. Mult mai tarziu, se va constata ca receptorul, traind cu sentimentul ca zvonul nu fusese niciodata dezmintit, a tras concluzia ca era intemeiat.

Exagerarea e frecventa in cazul zvonurilor. Nu e vorba de nici un fenomen patologic sau aberant, ci de o consecinta logica a comunicarii. Se afla si in cuprinsul faptelor diverse si in numarul mare de filme ale catastrofelor. Ca sa mentina treaz interesul cititorilor pentru un subiect, orice redactor sef stie ca trebuie sa il alimenteze, sa il intretina. Dupa ce a trecut efectul surpiza, interesul in scadere necesita un nou stimulent.

Atunci cand apara o cauza, zvonul reorganizeaza lumea: faptul cel mai marunt constituie un indiciu, cel mai neinsemnat indiciu e o dovada. Din dorinta de a asimila toate faptele, chiar si dezmintirile, esafodajul grupului devine exagerat si fragil ca un castel din carti de joc.

Si totusi, notiunea de exagerare e cat se poate de subiectiva. Niciun zvon nu e exagerat pentru cineva cu o vocatie catastrofica. Dupa explozia bombei atomice de la Hiroshima, pe 6 august 1945, intr-o Japonie supusa cenzurii circulau cele mai infricosatoatre zvonuri in legatura cu urmarile bombardamentelor americane: in cele din urma tara se va scufunda. In cazuri de puternica tensiune emotionala, exagerarea nu e o intamplare, e chiar produsul acestei tensiuni, al acestui climat.

Multe zvonuri asa-zise incredibile sunt crezute tocmai pentru ca receptorii se afla sub tensiune. Dupa ce tensiunea scade, ne regasim o parte din mecanismele critice si percepem caracterul subred al zvonului. Cazul multimii e ilustrativ. Multimea favorizeaza zvonurile: proximitatea persoanelor faciliteaza circulatia lor, iar autoexcitarea determina asimilarea fara obiectii a celor mai surprinzatoare,  a celor ce nu ar avea nici o sansa sa para plauzibile a doua zi, dupa scaderea tensiunii.

Prea putin intereseaza ce se intampla dupa zvon. Totul pare a reintra in normal, viata reluandu-si cursul de mai inainte. Furtuna a trecut, odata cu reintoarcerea timpului frumos, totul a fost dat uitarii, nimic nu s-a intamplat. Zvonul? Care zvon? Acest lucru e valabil pentru majoritatea zvonurilor, efemere tresariri ale grupului sau distractii ale vietii de zi cu zi. In schimb, atunci cand tensiunea a fost foarte mare, iar pasiunile exacerbate, ar fi o iluzie sa ne imaginam ca nu a ramas nici o urma, nici un reziduu.

Linistea care se asterne dupa un astfel de zvon e inselatoare. La suprafata, dupa un cutremur, fiecare isi reia locul; in profunzime insa, au fost dizlocate mase mari, s-a creat un nou echilibru, provizoriu totusi. Atata vreme cat tensiunile subterane perista, intr-o zi, pe neasteptate, se va produce un nou seism.

In general, situatia creata dupa zvon pune problema semnificatiei tacerii. Oare lumea a incetat sa vorbeasca pentru ca nu mai crede in zvon, sau continua sa creada, dar comentariile nu sunt privite cu ochi buni, sau din moment ce acorda incredere zvonului nu mai e nevoie sa-l aduca in discutie? Fiecare din aceste ipoteze caracterizeaza situatii diferite ale perioadei de dupa zvon. Asa cum remarca responsabilul unuia dintre produsele atacate in foaia volanta de la Villejuif, „oare sa fie semn bun atunci cand scade numarul scrisorilor in care lumea isi exprima ingrijorarea? Sa insemne oare ca zvonul descreste sau ca intrebarile au incetat fiind inlocuite de certitudinea ca zvonul e intemeiat?”

Dialogul ce urmeaza e cat se poate de semnificativ in aceasta privinta:

-                           Daca povestea cu traficul de femei e o minciuna, de ce atata vorba?

-                           E inca o manevra a evreilor care au vrut sa atraga atentia asupra lor.

-                           Trebuie sa se vanda ziarele si sa mearga comertul.

Iata ca de pe urma zvonului castiga cliseul. Oricare ar fi soarta zvonului, vechiul cliseu al „comerciantului in stare de orice pentru a castiga bani” iese invingator.

Propaganda si persuasiune in mass-media

            Termenul de propaganda isi are originea in limba latina, congregatio de propaganda fide  insemnand 'congregatia pentru propagarea credintei bisericii romano-catolice'[5].

            Astazi termenul pare sa aiba o nuanta mai mult peiorativa: 'Propaganda este incercarea deliberata si sistematica de a forma perceptii, a manipula cognitii si a directiona comportamentul pentru obtinerea unui raspuns care corespunde intereselor propagandistului'[6].

            Propaganda este o manifestare a secolului XX, o manifestare a 'erei multimilor'[7]. Ea se dezvolta intr-un climat social conflictual in care oamenii simt nevoia unei alternative, a unei schimbari in mai bine.

            Reusita propagandei se datoreaza in mare masura mesajului pe care acesta il transmite. Mesaj de propaganda poate fi considerat orice mesaj care reprezinta pozitia distincta a unui grup social, orice mesaj care condamna, denigreaza, desconsidera un alt grup social. Grupul luat in vedere si interesele sale se manifesta impotriva altor grupuri si a altor interese, incat societatea pare a fi impartita in tabere adverse ce incearca sa-si castige prin propaganda cat mai multi adepti. Succesul depinde de plauzibilitatea sloganurilor lansate spre auditoriu si de prezentarea cat mai in 'negru' a pozitiei adverse.

            'Este necesar sa faci sa patrunda fiecare fraza in spiritul maselor prin forta repetitiilor si a simplificarii. Ceea ce li se prezinta ca fiind bun trebuie sa straluceasca ca aurul; ceea ce lise prezinta ca fiind rau trebuie sa fie negru ca abanosul'[8].

            Punerea intr-o 'lumina proasta' a adversarului se face cel mai adesea utilizand denotatii sau conotatii peiorative: 'doctrina mistificatoare', 'ideologie burgheza', 'program reactionar'[9].

            Reusita propagandei consta, de asemenea, in capacitatea acesteia de a forma o atitudine latenta. Mesajul pe care emitatorul, in cazul nostru propagandistul, il transmite receptorului, determina in subconstientul acestuia din urma o schimbare de atitudine. Primul pas pe care propagandistul il face pentru a obtine acest rezultat este trezirea interesului receptorilor fata de chestiunea pe care o pune in discutie.

            Strategia pe care o pune in aplicare difera in functie de natura propagandei, de problema pusa in discutie si de publicul caruia ii este adresat mesajul. Urmeaza apoi 'bombardarea' receptorilor cu noi informatii si idei si insistarea asupra unei anumite zone a informatiei, cea mai apropiata de natura atitudinii care se intentioneaza a fi schimbata.

            In functie de cele doua componente pe care le comporta atitudinea - rationala si afectiva - putem vorbi de propaganda rationala si propaganda afectiva.

            Propaganda rationala incearca sa convinga cititorii ca atitudinea pe care o propune este rationala si suna logic. Facand apel la ratiune, aceasta propaganda este mai putin periculoasa decat cea afectiva. Propaganda rationala trebuie sa dispuna de niste argumente solide pentru a avea sanse de reusita. Totusi, cea mai periculoasa ramane propaganda afectiva care se foloseste de punctele slabe ale omului, de temerile, dorintele, frustrarile sale pentru a crea un haos afectiv in care este lansata apoi informatia persuasiva.

            Propaganda prezinta deliberat doar acea informatie care poate influenta receptorul in beneficiul cauzei sale. Propagandistul si, mai ales, cel care creeaza strategia de propaganda trebuie sa fie buni cunoscatori ai psihologiei colective si ai retoricii. Ei trebuie sa aiba capacitatea de a-si modela mesajul in functie de populatia tinta pe care are interesul sa o convinga si o considera mai vulnerabila.

            Intr-o perspectiva mai larga, reusita propagandei este facilitata si de marile schimbari ale modernitatii, de marile framantari sociale. In urma acestor schimbari a rezultat un segment de masa sensibil la incercari de manipulare, maleabil, usor de influentat, incapabil de a-si gasi propria identitate, dornic sa se alature unei identitati de grup, colective.

            Constructia stilistica a mesajului propagandistic se bazeaza in principal pe repetitie care creeaza o stare de oboseala mintala propice pentru anularea vointei propagandistului care devine un robot cu functia de a transmite mesajul in mod mecanic, fara a mai fi capabil sa descifreze sensul cuvintelor. Pentru claritatea mesajului sunt folosite stereotipurile, simplificarile[10].

            Grupul organizat care este in spatele propagandei indica receptorilor o anumita conduita in conformitate cu interesele grupului, le explica latura sociala a lumii, le raspunde la intrebari si le da argumente pentru discutii[11].

            Agentii propagandei sunt mereu activi. Rolul lor este de a face cunoscute ideile grupului si de a castiga noi adepti. Pentru realizarea acestui obiectiv  ei trebuie sa aiba o activitate intensa: sa lipeasca cat mai multe afise, sa distribuie brosuri si pliante de popularizare, sa-si perfectioneze arta oratoriei si cea a persuasiunii, sa fie mereu prezentabili, amabili si chiar curtenitori. Toate acestea presupun ore intregi de munca, multa perseverenta si rabdare si mai presus de toate, prezenta unei motivatii foarte puternice. Astfel, 'crucile imprastiate pe drumurile lumii crestine aminteau calatorilor si trecatorilor ca traiau intr-o lume crestina'[12].

            O privire critica asupra actiunii misionare arata specificitatea ireductibila a acesteia si caracterul sau inasimilabil. Aceasta specificitate tine de doua caracteristici:

            1. Misionarii nu aveau alt adversar decat paganismul, nelegiunirea, infidelitatea etc. Deci ei actionau, intr-un fel si din punctul lor de vedere, pe teren propriu: nu trebuiau sa inverseze adeziunea, ci sa o instaureze; sarcina lor nu era de a rasturna ordinea existenta, ci de a converti.

            2. Ei se adresau unor grupuri sociale diferite de ale lor si inferioare din punct de vedere tehnic: 'proximitatea' lor metafizica era un 'indepartat' cultural , cunostintele lor din domeniul medical, agricol, lingvistic, administrativ, ocupau golurile datorate ignorantei[13].

            Insistenta cu care propaganda revine asupra unor probleme are ca scop consolidarea unor atitudini deja formate, confirmarea alegerii deja pronuntate.

            Andersen defineste persuasiunea ca fiind un proces de comunicare prin care emitatorul cauta sa obtina un anume raspuns dorit de la receptor[14].

            Se considera ca persuasiunea este un proces in care ambele parti isi satisfac interesele, spre deosebire de propaganda, care urmareste doar interesul uneia dintre parti si manipularea celeilalte[15].

            Propaganda exploateaza frecvent interesele sau prejudecatile publicului pentru a-si indeplini obiectivul.

            Alina Mungiu clasifica propaganda in:

            1. propaganda alba - sursa este redata corect, informatiile sunt corecte, dar maniera de prezentare e tendentioasa;

            2. propaganda gri - sursa poate sa nu fie corect identificata, iar acuratetea informatiei e nesigura. E utilizata pentru justificarea unor actiuni impopulare;

            3. propaganda neagra - sursa atribuita e falsa, continutul cuprinde minciuni, inventii[16].

           

2.               Tehnici de propaganda in mass-media

Cat de greu sau de usor se poate manipula publicul ? Cat de vizibile sunt metodele prin care se face acest lucru ?

Jocuri de cuvinte, conexiuni false, eufemisme, erori de logica. Toate aceste sunt metode de a face propaganda. Sunt zilnic folosite, intr-o mai mare sau mai mica masura, si cu toate acestea rareori ne gandim la ele ca atare. Sunt subtile, sunt directe si sunt eficiente. Ele sunt folosite de toate mijloacele de informare in masa, dar diferenta fundamentala apare in ceea ce priveste rezultatul.  Televiziunea este mijlocul media cel mai performant in folosirea caracteristicilor tehnice (regie, cadraj, culori) pentru  a influenta.

Tehnicile de propaganda utilizate de media se pot imparti in doua categorii, in functie de usurinta cu care acestea pot fi depistate. Din prima categorie, adica a tehnicilor relativ usor de depistat sunt: folosirea peiorativelor, generalitati evidente, eufemismul. Din a doua categorie fac parte conexiunile false si erorile de logica.

Folosirea peiorativelor se refera la legarea unei persoane de o idee sau un simbol negativ. De fapt, ceea ce se incearca prin aceasta metoda este formarea unei judecati pentru a respinge si a condamna fara a examina dovezile. Peiorativele au fost folosite de-a lungul timpului, iar efectul lor a fost covarsitor. Inca apelative de genul: fatalau, tigan, isi fac efectul, acela de a stigmatiza persoane si a le distruge reputatia. 

Tehnica aceasta a fost pentru prima data identificata de Institutul de Analiza a Propagandei din Germania nazista, in anul 1938. Dupa acest institut, trebuie sa punem urmatoarele intrebari pentru a descoperi exempe de apelare pe nume: ce inseamna numele dat unei persoane ?, are persoana in cauza legatura legitima cu intelesul real al numelui ?, lasand la o parte numele, care sunt meritele persoanei respective ? astazi sunt frecvent folosite apelative ca : talibani, mineri, tarani in acelesi scop.

Folosirea generalitatilor evidente este o alta tehnica de a face propaganda, relativ usor de depistat. Toti am fost crescuti si am trait dupa cuvinte incarcate de virtute fata de care am avut si avem idei adanc inradacinate. Civilizatie, patriotism, crestinism, dragoste, sanatate, bine, drept sunt doar o parte din aceste cuvinte.

« Cand cineva ne vorbeste despre cinste, imediat ne gandim la propriile noaste idei formate despre cinste, ideile pe care le-am invatat acasa, la scoala si la biserica. Prima reactie, naturala, este sa presupunem ca vorbitorul foloseste cuvantul cu intelesul pe care i-l dam noi, ca el este de aceeasi parere cu noi asupra acestui subiect important. Acest lucru ne diminueaza “ rezistenta la amagire” si ne face mult mai putin suspiciosi decat ar trebui sa fim cand vorbitorul incepe sa ne spuna lucrurile pe care “ un om cinstit ar trebui sa le faca.” Acelasi lucru este valabil si pentru cuvantul “democratie” extrem de des folosit in ultimii ani la noi in tara, si, deseori, cu semnificatii diferite, legate de persoana celui care apeleaza la el. De-a lungul celor 10 ani, ni s-au cerut lucruri total opuse pentru ca Romania sa avanseze “pe calea democratica”.» ( Radu Herjeu, 2000, pag. 205)

Cand vorbim de generalitati evidente ne referim la apelarea pe nume inversata. Ea ne face sa aprobam si sa aceeptam diferite lucruri fara sa examinam dovezile.

Eufemismele reprezinta cea de-a treia metoda de a face propaganda. Acestea apar in momentul in care propagandistul incearca sa faca acceptabila o realitate neplacuta. Eufemismele sunt cuvinte sau expresii care, in vorbire sau in scris, inlocuiesc cuvinte sau expresii neplacute, jignitoare, necuviincioase sau obscene, respectand paralelismul de sens. ( D.E.X.)  De obicei ele apar foarte des in timpul razboaielor.

De exemplu, in anii 40, America a schimbat numele Departamentului de Razboi in Departamentul Apararii. Decesele civilitor in timpul razboaielor sunt denumite “ pierderi colaterale”.  Si la noi in aceasta perioada eufemismele sunt in floare, incercand sa ascunda realitatea.  De exemplu, nu spunem despre economia noastra ca este la pamant, ci ca este in “regres”.  Inflatia nu este catastrofala, ci este doar “peste prognozele guvernului”. Romania nu este in criza, ci este la”rascruce”. Iata cum cu cateva cuvinte vii, sugestiv emotionale se incearca manipularea publicului. Exemplele sunt numeroase si fiecare dintre noi s-a intalnit cu ele de nenumarate ori. Singurul lucru pe care nu l-am facut este sa ne gandim ca aceste cuvinte frumoase, neutre sunt cele care ne manipuleaza.

 Daca ne intoarcem inapoi in timp vom vedea ca propaganda Germaniei naziste a rationalizat politicile rasiale  apeland atat la stiinta, cat si la religie. Alfred Lee spunea in legatura cu acest subiect ca: “ chiar si cei mai inversunati rasisti anti-stiinta isi vor prezenta uneori argumentele cu termeni si ilustratii atent alese din lucrari stiintifice si scoase din context.”   

Tehnica marturiei este o alta metoda de a face propaganda folosita cu succes. Ea se refera la folosirea marturiei  unor indivizi care nu sunt calificati sa emita judecati intr-o anumita problema.  De exemplu, Magda Catone ne vine detergenti, Virgil Iantu ne sfatuieste sa luam vitamine, Catalina Mustata ne recomanda iaurturi. Toti sunt persoane cunoscute, actori, si cu toate acestea, gandindu-ne, ne dam seama ca nici unul dintre ei nu stie ce este mai bun pentru organism sau pentru casa noastra. Acelasi lucru il putem spune si in cazul sprijinului pe care l-au dat Barbara Streisand si Arnold Schwarzeneggeer  celor doi candidati la presedintie in S.U.A., in 1992, Bill Clinton si George Bush. Nimic nu ne poate face sa credem ca cei doi actori renumiti stiu ce este mai bine pentru tara.  Mecanismul rezida in faptul ca marturia oferita de o anumita celebritate este mai putin probabil sa fie criticata.

Oportunismul intra si el in categoria tehnicilor de propaganda. Aceasta tehnica se bazeaza pe faptul ca daca toata lumea face asa si tu trebuie sa faci la fel.  In media aceasta tehnica apare destul de des si poate fi identificate prin prezentarea rezultatelor diferitor sondaje de audienta, de opinie. Astfel li se arata oamenilor tendinta generala de mers. In incercarea de a-si face autoreclama, oamenii obisnuiesc sa prezinte efectele negative in cazul inscrierii in curentul advers.

“ Propagandistul inchiriaza o sala sau posturi de radio, umple un mare stadion, pune un milion sau foarte multi oameni sa marsaluiasca intr-o parada. El foloseste simboluri, culori, muzica, miscare, toate artele dramatice. Ne face sa scriem scrisori, sa trimitem telegrame, sa contribuim la cauza sa. El apeleaza la dorinta, comuna la multi dintre noi, de a urma multimea. Deoarece vrea ca noi sa urmam multimea in masa, el isi directioneaza apelurile catre grupuri deja unite de legaturi comune, legaturi de nationalitate, religie, rasa, sex, vocatie. Astfel propagandistii care fac campanie pentru sau impotriva unui program vor apela la noi in calitate de catolici, protestanti sau evrei… ca fermieri sau ca profesori de scoala; ca femei casnice sau ca mineri.

Cu ajutorul tuturor celorlalte tehnici de propaganda, toate artificiile flatarii sunt folosite pentru a stapani fricile si urile, prejudecatile si partinirile, convingerile si idealurile comune unui grup. Aceasta este emotia pusa sa ne impinga si sa ne traga ca membrii ai unui grup in directia dominanta. “ ( IAP, 1938)

Apelul la frica este tehnica cea mai eficienta atunci cand este folosita de demagogi. Modul in care ea functioneaza este destul de simplu si la indemana oricui. Propagandistul isi previne publicul ca va urma dezastrul daca acesta nu va intreprinde anumite actiuni sugerate de el. Speculind fricile ascultatorilor, cei care aplica aceste tehnici spera sa redirectioneze atentia de la meritele unei anumite propuneri spre masurile ce se pot lua pentru a reduce frica.  Ca si celelalte tehnici si aceasta a facut cariera de-a lungul anilor. Iata doar cateva exemple din 1932 – 1998.

“ Strazile tarii noastre sunt tulburate. Universitatile sunt pline de studenti rebeli care protesteaza. Comunistii incearca sa ne distruga tara. Rusia ne ameninta cu puterea sa si Republica e in pericol. Da – pericol de afara si dinauntru. Avem nevoie de lege si ordine! Fara ele natiunea nu poate supravietui. “ ( Adolf Hitler, 1932)

“ Republica Socialista Romania este in pericol de moarte din cauza agenturilor straine care doresc dezmembrarea ei si distrugerea cuceririlor revolutiei comuniste.”  (Nicolae Ceausescu, 1989)

“ Legionarii incearca sa darame ordinea constitutionala din tara.” (Ion Iliescu, 1990)

“ Forte care urmaresc distrugerea Romaniei actioneaza pe teritoriul ei…” (Corneliu Vadim Tudor)

“ Forte ostile democratiei si conducerii legitime a tarii incearca destabilizarea economiei romanesti” ( Emil Constantinescu, 1998)

Dupa cum se poate observa din exemplele de mai sus, exista patru elemente ale unui apel la frica care sa poata fi considerat reusit:

1.      o amenintare

2.      o anumita recomandare asupra comportamentului publicului

3.      intelegerea de catre public ca recomandarea va fi eficienta in abordarea amenintarii

4.      intelegerea de catre public ca este capabil sa se comporte in modul recomandat.

            Daca apelul la frica nu va contine toate aceste puncte este posibil ca el sa esueze. Si astazi apelul la frica este folosit cu succes de catre politicieni. Cand ei agita fricile publicului de crima, de coruptie si spune ca votul in favoarea lor reduce amenintarea, cu siguranta se folosesc de aceasta tehnica.



[1] Denis, McQuail, Comunicarea,ed.Institutul European, Iasi, 1999, pag.160

[2] Charles R. Wright, Médias et sociétée, Francis Balle, pag. 564

[3] Denis, McQuail, Comunicarea, ed.Institutul european, pag.197

[4] Mihai, Coman,Introducere in sistemul mass-media,ed. Polirom,Iasi, 1999,  pag. 70

[5] Alina Mungiu, Romanii dupa '89 Ed. Humanitas, Bucure}ti, 1995, p.16.

[6] Jowette & O'Donnell, 1986, apud Alina Mungiu, op. cit., p. 203.

[7] Serge Moscovici, Pshychologie sociale, PUF, Paris, 1984, p. 509.

[8] Koestler, Le zéro et l'infini, 1945, apud S. Moscovici, op. cit., p. 511.

[9] Serge Moscovici, op. cit., p. 511.

[10] Ibidem, p. 512.

[11] Ibidem, p. 512.

[12] Ibidem, p. 512.

[13] Ibidem, p. 512.

[14] Anderson, 1971, apud Alina Mungiu, op. cit., p. 16.

[15] Alina Mungiu, op. cit., p. 17.

[16] Ibidem, p. 17


Document Info


Accesari: 7233
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.

 


Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2014 )