GEORGE STANCA Baudelaire-ul din noi, baudelaire-ii dintre noi

literatura romana

Romanta celor trei romante, "Pe-a doua// Voi sculpta-o-n ritmul eroticelor lesbiane//Cu care-n Lesbos cântaretii si legendarele nebune//Sarbatoreau pe blonda Venus" - sublinierile cu aldine îmi apartin, n.m., G.S.), nu mi-au trezit nici o asociere lubrica sau nelalocul ei, în afara aceleia legata de dragoste. Dragostea normala, cum altfel? "Fapta aceea//ce-o face omul cu femeia", vorba lui Geo Dumitrescu.

si toate astea mi s-au întâmplat fiindca liceanul, apoi studentul anilor '60 nici nu poseda la vremea aceea un televizor si nu avea acces la reviste porno sau sexy, nemaivorbind despre filmele erotice. Noi abia rasfoiam frenetic pe sub banca, savurând fragmente din scenele erotice petrecute de "Elevul Dima dintr-a 7-a" al lui M. Drumes, parca.

Noi vedeam la "ateneu" sau la casa de cultura filme eroice, nu erotice. Despre eroica Armata Rosie, cu Katiusa, cu "Serioja, davai avtamatî!" sau "Streliai, niemtî pa ulita".

Asa încât, repet, aluziile lui Baudelaire, viata în Lesbos cu macar poemele Lesbos si Fammes damnées (Delphine et Hippolyte) ma lasau "nemuritor si rece", caci nu pricepeam nimic.

Aici, ma despart de el, de B. Sunt si am fost mereu, chiar si-n tumultoasa si prelunga mea burlacie (m-am casatorit de-adevarat la 36 de ani), un amorez clasic, ortodox. Chiar daca am fost adesea un senzual exagerat, scris si oral, chiar daca uneori am fost de-a dreptul erotoman, pofticios, carnasier, nesatul de saruturi si amângâiuri (amângâi, cuvânt inventat de subsemnatul), extravagantelor homo- (când nu sunt patologice si native) chiar si unora hetero-sexuale, eu le-am opus un ferm dicton luat de la un scriitor favorit al lui B, din care a tradus copios, Edgar Allan Poe: Nevermore! Îmi plac, cum sa nu-mi placa?, versuri ca acestea: "Frumoasa mea, cu pieptul de antica sculptura//îsi moaie zilnic parul, la chef, în bautura,// Iar gheara voluptatii si viciul otravit//Aluneca pe pielea ei dura de granit" (Alegorie, trad M. Pavelescu).

De altfel, cu toate retinerile si repulsiile mele fizice involuntare, prejudecatile si pudoarea mea sexuala nu m-au împiedicat sa ma afund în lectura unor proze pe care eu la numesc la "limitele de jos ale normalului". E acel teritoriu interzis oricarei prejudecati, uneori morbid, alteori de-a dreptul pervers, în care nu pot evolua. E acel vast si sensibil loc, uneori indicibil, al unor iubiri si extaze prohibite, pe care mai târziu le-au descoperit si exploatat în cele mai exotice si stupefiante detalii îndeobste prozatori cum ar fi Marguerite Yourcenar în Alexis sau tratat despre lupta zadarnica, Nabokov în Lolita, Mario Vargas Llosa în Elogiu mamei vitrege, ultima fiind, de altfel, chiar o bijuterie de proza, care te tine mereu, spectaculos, între a voma de scârba sau a o face dintr-o prea tare si insuportabil de placuta odoare afrodisiaca.

Spre a concluziona, pot spune, fara false pudori, ca eu unul, ca poet si consumator de poezie, m-am adapat la spiritul lui B aproape în subconstient, caci acolo stie el intra cel mai bine.

Ca si Minulescu, de altfel, pe care l-am receptat înaintea lui B, ca si Geo Dumitrescu, cel care m-a descoperit si caruia îi datoram una dintre cele mai complete antologii B Charles Baudelaire, Florile raului, BPT, 1978, Ed. Minerva), ca si multi alti poeti care i-au împrumutat spiritul în forme mai absconse, mai mascate, mai subterane.

O data însa despartit de el, mie mi-a ramas viu si nepervertit doar spiritul lui erotic. Fie si exagerat. Dar numai cel ortodox, în stare pura. si, apropo de emulii, voiti sau nevoiti, ai lui B, tare as fi fost curios sa aflu în ce masura Eminescu, cu senzualismul sau intrinsec, ar fi fost influentat, daca i-ar fi cunoscut poezia. Caci, se pare ca, la scurta perioada cât au fost contemporani (B a murit când poetul român avea 17 ani), Eminescu, care a pierit de aceeasi boala ca el, cunostea, prin intermediul lui Titu Maiorescu, numai opera critica a lui B, plus traducerile din E.A. Poe. Din pacate, repet, nu si poemele.

Prilejul oferit de a vorbi despre B mi-a relevat un fapt pe care, jur, îl uitasem: acela ca eu, care pretind a nu sti nici un poem pe de rost, indiferent de cine l-ar fi scris, retinusem în tinerete, integral, un text din B, care se numea À une passante. si mi-am amintit si de ce.

Pentru ca aici se reda minunat faptul acela al tânarului care am fost, nu o data însingurat si însetat întru amor, mereu în febrile cautari dupa iubita ideala, ins care, mergând pe o strada aglomerata de metropola, zarea o minunta femeie (?) ("agile et noble avec sa jambe de statue"), aparitie ce îi provoca, ma citez, "o dragoste profunda de-o secunda". Apoi, ea disparea, intruvabila, misterioasa, în neantul asurzitor al strazii ("la rue assourdissante") facându-te sa exclami, cu tot aerul alungat din plamâni:

"O toi que j'eusse aimèe, o toi qui le savais!"