Hotarul îmbratiseaza cele doua lumi
|
M |
prin autenticitatea ei, o experienta incomparabila. În plus, textelor lui Mallarmé, îndeosebi, li se potriveste degustarea singuratica, exilul unei lecturii exterioare oricarui status oficial.
Nu am patruns, asadar, în operele unor autori uriasi dusa de mâna, ci m-am aruncat de-a dreptul în dogoarea flacarilor emanate de neostoiti dragoni salasluind, altfel linistiti si inofensivi, în vizuinile lor arhetipale. Însoteam lectura operelor prime cu aceea a unor excelente exegeze, la 636b113g fel de vii. Daca poezia lui Mallarmé m-a uluit de la bun început, Structura liricii moderne a lui Hugo Friedrich, cartea însotitoare, m-a deconcertat atunci, prin clasa a unsprezecea si, de fapt, nu m-a câstigat pe de-a-ntregul niciodata. Pentru mine, aceasta lucrare, socotita fundamentala, pacatuieste prin aceea ca adauga operelor comentate idei de neaflat în ele, preschimbând astfel materialul originar în altceva, în argument al unui sistem propriu, de natura, evident, doar intelectuala (fie si filosofica). Inseparabila prin datul sortii, de lectura poeziei lui Mallarmé, cartea cu pricina m-a îndepartat de poezia lui si, în genere, de poezia moderna la care se referea, poezie care ma atragea magnetic si de care am continuat sa ma apropii, cu prudenta, numai prin forte proprii, cu atentia deschisa la maximum.
Am facut deci cunostinta cu poezia lui Mallarmé simultan prin studiu solitar si printr-o contestatie critica, prin revolta fata de o critica întristatoare. Pentru mine era evident modul (pe care îl gaseam de-a dreptul monstruos) de articulare a unor afirmatii în rationamentul lui Hugo Friedrich, pânza mentala tesuta nu pentru a descifra poezie, ci pentru a sustine un sistem propriu, pornind de la afirmatii partial adevarate, situate însa, inflexibil, în jurul unor corpus-uri poetice foarte diferite, înabusite astfel, precum larvele unor insecte puternice sunt înfipte de parinti, înca din faza de ou, în trupurile unor vietati neajutorate, mai idilice.
Un întelept oriental era de parere ca principala caracteristica a lumii occidentale o reprezinta tendinta de a interpreta, de a comenta si de a explica. În special în cazul unei traduceri, aceasta devine pretextul pentru ca intelectualul occidental sa creeze o orientare a ideilor inexistenta, în mare parte, în manuscrisul originar. Daca nu reusea sa prinda orientarea initiala a gândirii, fapt care se petrecea destul de des, el o introducea pe a sa, deseori arbitrara, pentru a demonstra un punct de vedere personal sau pentru a o utiliza ca demonstratie a teoriei preferate. Cuvintele acestea, ale seicului sufit Hassan Effendi, definesc trairea mea din liceu, deznadejdea indescriptibila la vederea larvei lacome înfasurate pe trupul diafan al poetilor atât de translucizi, încât deveneau, iata, pentru criticii voraci, o prada straniu de apetisanta. În primul rând, comestibila. Nu neg finetea simtului premonitoriu al criticului, care numea postulate prevestite si prevestitoare de epoci istorice. Adevarul este ca eu, fara a sti aceasta cu precizie (caci ma refer la anii dinainte de 1990, când cautarile spirituale erau dificile, prin lipsa bibliografiei si prin aura de ridicol, de spaima din jurul lor - a se vedea cacialmaua Meditatiei transcendentale) - tânjeam dupa absolut si aflam în Hugo Friedrich doar un apostol al tranzitoriului. Nu-l contestam atât pe el, necum pe poetii analizati, ci însesi orientarile unor epoci, înfatisate cu o neutralitate aproape laudativa, în orice caz, cu totul pasiva si servil constatatorie, de excelentul, altfel, carturar. Iar daca insist atât asupra acestui, anodin, în aparenta, incident, este pentru ca am iubit, de la început, si poezia, si critica, iar pe ultima am socotit-o indispensabila - un ghid în absolut. Nu puteam ierta o atare dezamagire. Cautam absolutul prin literatura (nestiind, în plan constient, aceasta): poezia trebuia sa-l ipostazieze, iar critica, sa-l descifreze. Poate parea absurd, dar momentul acesta, al lecturilor din liceu, mi-a structurat viata o data pentru totdeauna. De aceea îi acord acum atâta atentie. Am constatat neputinta criticii de a explica absolutul. Greseam oare? Nu era si cuvântul parte a absolutului? Pentru mine, atunci, asa era. Dar, daca absolutul nu e obligatoriu în critica si pentru ca iubeam literatura, evident, si dupa aceasta revelatie negativa, am devenit un soi de martor, dedat analizei prudente înainte de orice acceptare. Curând dupa aceea, casta universitara mi s-a dezvaluit ca obârsie a acestor erori. Tot ce spun acum nu se îndeparteaza de obiectul anchetei. Vorbind despre Mallarmé, vorbesc despre mine. Vorbind despre mine, vorbesc despre ce a însemnat pentru mine Mallarmé. În esenta, momentul a fost tragic. Lectura poeziei lui si a receptiei sale critice dobândeau, în mintea mea, o gravitate pe viata si pe moarte. Datorita acestui sentiment, devenit, ulterior, convingere bazata pe argumente solide din punctul meu de vedere si vitale pentru mine, mi-am ales un drum similar în parte cu al marelui poet. Un drum departe de cei care au pretentia ca judeca ori ca pun etichete ce nu se mai pot lua jos. O lume a beneficei confuzii taoiste, unde lucrurile stau îngemanate: "Calea Adevarului este ceva neformat, fara margini. În acest haos, în aceasta neclaritate exista totusi o ordine. Aceasta instabilitate tulbure contine în ea substanta. În aceasta întunecime profunda se afla esenta pura". (Dao de jing, capitolul 12). Sau, asa cum marturisea, într-o scrisoare ramasa celebra, însusi Stéphane Mallarmé: "Sa nu uit escapadele pe care, de cum ma simt prea ostenit în spirit, le fac pe malurile Senei si-ale padurii Fontainebleau, într-un loc, de ani si ani, acelasi: acolo îmi apar cu totul altfel, amant al navigatiei fluviale. Cinstesc aceasta apa care lasa a se topi într-însa zile lungi, fara sa ti se para ca le vei fi pierdut, si fara umbra unei remuscari. Simplu hoinar în yole de mahon, împatimit însa al velei, prea-mândru de flotila lui".
Lectura lui Mallarmé a început pentru a nu sfârsi vreodata, ea a pornit în cugetul meu o dezbatere pasionanta la care doar viata, dar, în realitate, destinul va da la un moment dat un raspuns multumitor. Nici o exegeza nu mi-a putut lamuri vraja desprinsa la fiecare lectura a poeziei Sainte. Intuiam ca marea puritate a acestei poezii nu provine exclusiv din calitatile literare ale acesteia, ca ea se revendica si din altceva decât literatura propriu-zisa, adica un text compus din cuvinte.
Mai târziu si nu neaparat prin Mallarmé, mi-am definit optiunea pentru literatura ca practica spirituala. O optiune pe care n-o consider câtusi de putin obligatorie, ci doar legitima pentru cei destinati ei. Literatii nu formeaza o familie, ei sunt individualitati, uneori disjuncte. E si acesta un aspect al misterului existentei noastre, al misterului cosmic în general. Numai fiindca eram predestinata unui drum literar asociat cautarii spirituale, poezia lui Mallarmé a reverberat astfel în mine, dar trebuie sa spun ca nu ea m-a calauzit. A fost însa o perpetua încurajare pe drumul ingrat, hotar subtire, situat între doua lumi. Paradoxul acesta nu era doar în mintea mea, aveam exemple: daca Paul Claudel l-a numit, criptic, dar judicios, pe Mallarmé "un profesor de atentie", Karl Vossler si altii îi contesta tocmai calitatea, fundamentala, de poet, afirmând: "opera lui se adreseaza astazi mai ales criticilor de arta, literatilor si filologilor, iar în ultima instanta filosofilor. (.) Terenul cultivat de el se afla într-o zona de trecere, mai mult sau mai putin neutra, si de aceea mult disputata, la granita dintre poezie si religie". Desigur, poetul francez a avut detractori numerosi, dar si discipoli. Tot Vossler nu se sfieste sa considere ca "pentru Mallarmé si ai sai valorile religioase (indiferent daca le concepem în sens mistic sau magic) se gasesc incluse în cele estetice". Din nou, critica sovaie, în conditiile în care nu sunt trasate granite clare între arta si religie, între atributiile precise ale acestora. Nu e de mirare ca deranjeaza, precum o existenta neomologata oficial, superpozitia misticii si a esteticii. Faptul ca religia lui Mallarmé este/ramâne neexprimata, deci neelucidata pentru intelect, creeaza insatisfactie îndragostitilor de distinctii intelectuale. Religia lui Mallarmé ar putea fi arta, cu poetul ca preot sau zeu, dar asta nu multumeste. O vesela confuzie, o benefica adumbrire a sensurilor, insuficient de tonica însa pentru a-i însanatosi pe critici - caci tot boala cred ca e acea manie a elitei intelectuale a Occidentului de a atribui însusiri bine si strict delimitate pe categorii unor manifestari ce poarta atributele totalitatii. De ce n-ar fi voie ca poemele lui Mallarmé sau ale altcuiva sa fie si estetice si religioase? Unde e contradictia? Întelegem prea putin din religie, limitam sacrul. Ne deranjeaza daca sacrul nu vorbeste explicit, nu vrem sa-l recunoastem decât pe domeniul "sau". Frumusetea, în acceptia ei suprema, e parte a divinitatii, maestrii atemporali au repetat ca divinul exista ca sat-chit-ananda (existenta-constiinta-beatitudine iar afirmatia nu este una livresca, poate fi verificata de oricine. Arta s-ar putea include, în acest regim functional, în perimetrul lui ananda. Spre cinstea ei, arta Europei a depasit conditia decorativa, devenind o modalitate neoficiala, dar cu atât mai autentica, de cautare a adevarului. Iar adevarul revelat prin arta s-a aratat luxuriant, confuz, multiplu, arborescent - asa cum este.
Nu numai ca Mallarmé ne parvenea în traducere; chiar si citit, el traducea: starile lui spirituale. Literatura constituie, în ultima instanta, transpozitie, glisare, simbolizare, transplantare dintr-un mediu într-altul.
Simbolizarea este, mai nou, privita ca un pacat. Literatura ar trebui sa devina obiect opac, sa nu mai comunice altceva decât propria, de neînlocuit, prezenta, pretind unii critici. E un adevar patetic aici, dar nici incandescenta prezentei obiectului literar nu poate obnubila suportul - pe care, vrând-nevrând, literatura îl va "simboliza" în vecii vecilor, fie si în concomitenta, adica lasând cât mai putin spatiu între inspiratie si obiectul ei, creând asadar iluzia coincidentei inspiratiei si a textului. La Mallarmé, textul încearca sa fie concomitent viziunilor sale. Uneori devine arid, din neputinta de a cuprinde domenii imponderabile. Alteori vocea, aceea fizica, din timpul celebrelor întâlnirii de marti, i se frânge, sugerând o elevatie ilimitata a aspiratiilor sale, maretia recunoscându-i-se si gratie acestor postúri nereproductibile textual. Oricum, spiritualitatea, în acceptia ei apocrifa, neînregimentata în cadrul vreunei confesiuni, ci functionala ca dat etern uman, confera forta inspiratorie poeziei lui Mallarmé si o justifica.
La plurivalenta camuflajelor misticii sale facea aluzie si poetul, retinut, sibilinic: "Câteva aparitii pretutindeni unde se monteaza un balet, unde se face muzica de orga, marile mele slabiciuni, în arta, contradictorii oarecum, a caror noima, însa, se va vadi cândva, si cam atât". Neapartinând planului mental, poezia lui Mallarmé se poate citi, macar partial, în cheie mistica, în cheia tuturor posibilitatilor, din perspectiva a ceva care, incluzând totul si fiind de o suprema versatilitate, nu cunoaste, cu toate acestea, schimbarea. Ar fi acesta un subtil argument ce se poate aduce împotriva celor ce critica lipsa de carnalitate a poeziei lui Mallarmé, desprinderea ei de cele terestre, vazând în ea o acrobatie intelectuala searbada, manifestare a sterilitatii si a nevrozei. Pe seama acestei nevroze se pune si referirea la Neant, al carui sens e totusi atât de ambiguu, când ne reamintim ca Mallarmé era, funciarmente, poet si exprima o viziune întâi poetica, fie ea si hranita de o perceptie mistica. Aici, mai ales, ma îndoiam de intuitiile lui Hugo Friedrich, adept al unui neant al alienarii specific epocii moderne. Eu una nu eram sigura ca la Mallarmé neantul e o simpla nevroza tipica alienarii, lectura mea era mai sfioasa, pasii mei în lumea lui erau mici, ca ai calatorului taoist: "Atât de prevenitor - aidoma celui care trece iarna peste gheata unui râu. Temator - ca acela ce se fereste de cei patru vecini ai sai. Demn - precum un oaspete în vizita. Acoperitor cu mintea - asemenea unui ghetar ce se împrastie prin topire". În timp ce criticii stiu totul si se grabesc, vai, cum se mai grabesc, poetul are, poate, suavitatea de a enunta ceea ce ar putea fi un neant harazit cu un bogat potential, cel al aparitiei si al genezei. Mult diferit de neantul pur uman, nevrotic, este neantul misticilor, posibil izvor al darurilor de orice fel. Nu ambitionez mai mult decât sa opinez ca lectura lui Mallarmé poseda indicii pentru indefinirea ei. Asa cum, înaintând în cunoastere, descoperi ca stii tot mai putin, desi întelegi tot mai mult. si nu pledez decât pentru o lectura în planul de referinta al poetului, iar nu în acela al criticului. Poezia, dar nu numai ea, are dreptul la o sfidare a orizontului de asteptare, are dreptul la o lectura în planul sau specific de existenta, iar nu în planul altcuiva.
Practicam asupra lui Mallarmé o lectura pas cu pas, o lectura cu amanuntul, o lectura misterica. În poemul Sainte armoniile plurisenzoriale perfecte (comemorarea Sfintei Cecilia, patroana muzicienilor, în rafinate împletiri, topite unele-ntr-altele, ale auditivului, vizualului, olfactivului) nu m-au amagit. Apoteoza nu le apartine lor, ci sugestiei enigmatice din final, referirilor la un "penet instrumental" si la o "muziciana a tacerii". Acestea largesc enorm câmpul semantic, îl extind, practic, într-un infinit despodobit de simturi. E ca si cum un copac încarcat de rod ar arde, spre a-si expune vederii miezul indestructibil.
Adevarata muzica, sugereaza poetul, rezida într-o retragere în nedefinit, în inaudibil. Exista, asadar, realitati mai importante, mai extinse decât cele perceptibile senzorial si acolo au loc evenimente decisive. Evenimente despre care merita sa scrii!
Asa am descifrat eu în adolescenta poezia lui Mallarmé, cu o emotie adânca, pentru a fi aflat o usa spre absolut. Mi s-ar putea reprosa ca ar fi fost preferabil apelul la texte religioase propriu-zise, în acelasi scop si cu acelasi rezultat. Ni se pun (sau sunt, sever, inchizitorial, gândite) întrebari ce-si contin raspunsul. De ce, ca poet, sa recurg la altceva decât la poezie, pentru a urca oricât de sus? De ce n-ar putea ajunge poezia acolo unde descinde mistica? si poezia, ca orice lucru din lume, cu conditia sa fie iubit, adorat de un privitor religios prin zelul sau, devine acel privitor si se revela drept recipient al Lumii întregi, precum o face lama ultima a Tarotului, ori asa cum cartea si cititorul dintr-un poem al lui Wallace Stevens devin una. Poemele lui Mallarmé nu-mi indicau un punct spre care, înaintând, sa parasesc poezia, ar fi fost un tel pragmatic, un punct comercial, tranzactional. Eu ramâneam în poezia lui Mallarmé si, simultan, patrundeam dincolo, în acea frumusete inalterabila, inaccesibila simturilor - frumusete careia poemul (Sainte sau altul) îi era parte si, totodata, nu mai putin de un întreg. Prevestind frumusetea, era deja frumusetea, o continea si participa la ea. A spus-o, referitor la Mallarmé, si poetul Stefan George: "ne lasi credinta în acel Eden de frumusete care singur e vesnic". Poemul indica un tel din care nu lipsea el însusi. O realitate care nu excludea, ci transmuta, lucru marturisit si de poet, chiar daca tonul sau e plin de sfiala, adiat de un duh friabil, fragmentar: "eu, totdeauna, am visat si încercat sa fac alt lucru, gata, mereu, cu zel de alchimist, a-i jertfi orice vanitati si satisfactii, cum îti puneai pe foc, pe vremuri, mobila si capriorii casei, întretinând cuptorul Marei Operi".
Nu cred ca putem sau trebuie sa gasim cuvinte ori explicatii pentru a specifica în ce anume era initiat Mallarmé. În mod sigur, acel ceva, ce va fi fost, nu se putea revela, nu putea functiona decât prin intermediul poeziei sau o data cu ea. E destul sa ramâna pentru noi un initiat în poezie, iar noi sa fim capabili sa largim domeniul poeziei, astfel încât sa cuprinda, fara complicatii si scrupule în exces, si spatiul mallarméan. Criticile, adesea vehemente, la adresa acestui spatiu, sunt inutile. Detaliile vietii zilnice, instinctele, emotiile au de partea lor, astazi, ca-ntotdeauna, dar parca mai înfocat, legiuni de laudatori. Pentru acestia, literatura bazata pe un alt câmp de investigatie e litera moarta. Situatia dureaza de când lumea, o arata clar Jung, distingând, în iuresul istoriei, multimilenara batalie dintre extravertiti si introvertiti, dintre realisti si nominalisti etc. N-ar fi nimic daca fiecare din cele doua tabere si-ar da seama ca perspectivele sunt complementare: empiricul, cercetat plutonic, revela o dimensiune spirituala, intrinseca, introversiunea descopera în ea sursa întregii existente, alaiul fapturilor. Gresesc acei empiristi care se refera la materie ca la o simpla materie, la instincte ca la simple instincte, la emotii ca emotii si atât, orbi la misterul pe care-l ascund acestea, nesimtitori la ipostaza sacra a lumii pe care o traim, profana doar atâta timp cât nu e constienta de sine, de adevaratul sau sine. A vorbi despre materie ca simpla materie, ca obiect, înseamna a o coborî, a o înjosi, a o lipsi de justificarea-i superioara. Cei ce preamaresc forta (fizica, instinctuala, emotionala), cei ce vad în sfinti si în poeti fiinte bicisnice, subdezvoltate, se vor fi gândit oare la cât combustibil uman (inclusiv vanitati si satisfactii, cum spune poetul, posesiunile materiale si iluziile arse fiind subîntelese) este necesar pentru un pas spiritual, ca si pentru acea carte multrâvnita de Mallarmé, neîncheiata, poate fiindca tindea spre infinire, spre "explicatia orfica a lumii, singurul fapt cu care poetul e dator si jocul literar prin excelenta?" si nu e vorba aici de snobism, de jonglerii mentale, ci de rabdarea zilnica, de nimic rasplatita, de a merge, de pilda, la scoli oarecare, iar nu spre universitati de renume, spre a preda nu alese învataturi alchimice, ci doar limba engleza, unor elevi prea putin constienti ori recunoscatori: "n-am urcat nici o singura data strada Romei ca sa merg la colegiul Rollin, fara a simti tentatia acuta, traversând bulevardul Battignolles, de a ma arunca de pe podul de cale ferata si de a ispravi cu viata". Rabdarea de a fi îndurat, decenii la rând, deriziunea, ba chiar si acuzatii din cele mai diverse, de la impostura la anarhism, fara a-si pierde tinuta, dar nici anonimatul, contopit launtric cu o unitate metafizica strâns atasata, dar si inerenta, întregii creatii: "niciodata vreun gând nu mi se prezinta singur, detasat, n-am asa ceva si ma trezesc aici în încurcatura, ale mele formând trasatura, muzical plasate, a unui întreg, iar daca se izoleaza, le simt pierzându-si pâna si adevarul si sunând fals". Poezia lui Mallarmé contine, în fond, multa viata, concentrate de trairi la limita experientei umane si mentale, dar si lucruri fermecatoare si firesti. În cuvintele inspirate ale lui Stefan George: "Dar nu a dat maestrul si imagini clar descifrabile? Culegerea de Pagini, cu plângerea de toamna, fiorul de iarna si elogiul caminului trist . Salbaticia biblica a Irodiadei care în nopti fara odihna rataceste cu parul despletit prin camari: apoi îsi priveste într-o oglinda goliciunea mata a trupului brun, împodobit doar cu câteva nestemate cântatoare. (.) Sau Dupa-amiaza unui faun, plina de mirosul pamântului verii si al apelor ei, de frunzisul înfierbântat neclintit si de fapturi cu porniri primordial-frumoase ce-si sug taria siroind la pieptul umflat al unei mame universale."
Fiecarei abstractiuni din opera sa îi corespunde un sacrificiu pe scena vietii zilnice, pe care, totusi, n-o respinge, precum artistul încoltit de aroganta nestiutoare a unor muncitori (a se vedea poemul Conflict) nu se afla în opozitie ireductibila cu acestia, ci într-o tainica, înduiosatoare confrerie nerevelata: "Poate ca si eu, unul, muncesc".
Nu am reusit pâna acum sa explic convingator relatia dintre poezia mea si cea a lui Mallarmé. M-am referit de fiecare data la aceasta poezie pro domo, aparând spita unor poeti din care fac si eu parte, cea a traitorilor de inefabil, frecvent atacati, întrucât carnalitatea îsi apara confiniile, desi, daca ar sti sa priveasca adânc în Sine, si-ar descoperi veritabila esenta, imateriala. Nu sunt, asadar, un poet mallarméan decât în chip analogic, printr-un pact poetic de natura identica. Analogia m-ar privi structural, iar nu la nivelul influentelor. Poezia lui Mallarmé este plina de emotie, chiar daca aceasta emotie este una aparte, straina de dorinta vulgara de a soca, de a dobândi ceva exterior. Spiritul ce se regaseste pe sine parasind planul fizic si emotiv, nu se descarneaza pentru aceasta, el duce cu sine instinctele si emotiile, facându-le sa înfloreasca printr-o a doua înfatisare, celesta, dar beneficiind de darurile revarsate în favoarea sa. Daca exista poezie pe hotarul îngust si ingrat de strabatut dintre cele doua lumi, acesta, negresit, le îmbratiseaza pe amândoua.
|
