Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































IRONIE

literatura romana












ALTE DOCUMENTE

REGISTRE STILISTICE GENERALE ALE LIMBII - particularitati
Educarea limbajului - Povesti amestecate
Test de evaluare sumativa (V)
INIMĂ SLABĂ - Nuvela
ROMANIA MEA
Doamna mea - scrisoare Mihai Eminescu
dictionar termeni - definire termen litera s
dictionar termeni - definire termen litera o
PROBLEMA FORMEI
PANEGIRIC

IRONIE

 = Termenul provine din fr. ironie, lat. ironia, īmprumutat din gr. eironeia, denumind la īnceput "simularea", chiar - cu sens negativ - "prefacatoria, placerea de a mistifica". Cuvāntul poate fi īntālnit īn Dialogurile lui Platon, ca si la Aristofan (Norii, 443, Pasarile, 12, 11) desemnānd īntrebarea celui care simuleaza ignoranta. Socrate, īn dialogurile platonice, se comporta ca un eiron, un ins care se arata nestiutor, pune īntr 13513t1919n ebari aparent naive, pentru a dovedi nestiinta altora. Īn comedia elina, eiron era personajul slav, dar inteligent, care triumfa asupra īncrezutului stupid. I. socratica este o metoda dialectica de īnaintare pe calea cunoasterii, prin demonstrarea inadecvarii falselor cunostinte. La Aristotel, eironeia dobāndeste un sens explicativ moral, semnificānd (īn Etica Nicomachica) virtutea celui care-si micsoreaza meritele. Pornind de la aceste sensuri ale cuvāntului, Antichitatea clasica distinge cāteva tārziu ale I. ca figura retorica, varietati preluate mai tārziu din artele poetice ale Renasterii. Astfel: I. propriu-zisa, prin care vorbitorul exprima contrariul ideii īn care crede de fapt, ambiguitate de care el e constient, pe cānd interlocutorul sau victima sa iau drept valabil doar sensul exprimat. Sarcasmul e o I. accentuata, prin faptul ca atāt vorbitorul cāt si interlocutorul sau īnteleg cele afirmate īn ambele sensuri. Retorica clasica socotea, apoi, hiperbola litota, antifraza drept forme ale I. I. folosita de poetii si dramaturgii barocului (secolele XVI - XVII si īndeosebi de unii prozatori satirici si gānditori iluministi din secolul XVIII, Swift, Addison, Voltaire etc.) determina sensurile moderne ale termenului. Ea vizeaza fie anihilarea unei afirmatii care pretinde pe drept ori pe nedrept sa fie recunoscuta ca adevarata, fie ridiculizarea, sub aparenta seriozitate, a unor vicii ori slabiciuni omenesti, fie un elogiu fals, care slujeste la evidentierea non-valorii persoanei sau obiectului laudat. Dupa scopul umarit si dupa dozarea diversa cu umor sau indignare, pot fi distinse modalitati ale I., de la cea spirituala, expresie a scepticismului - la Voltaire, pāna la cea amara, satirica, adevarata masca pentru o saeva indignatio (indignare cruda) - la Swift. Romanticii (īndeosebi germanii: Fr. Schlegel, Tieck, Solger, Jean-Paul Richter, Heine) recurg la I. nu numai ca la un instrument retoric, ci si ca la o unealta filozofica, un mijloc de relevare a prezentei paradoxale a spiritului īn lume. Teoreticieni ai I. romantice (Fr. Schelegel, Solger, Kierkegaard), pornind, īn parte, de la postulate ale filozofiei idealiste germane postkantiene (Fichte, Hegel), vad īn I. o marturisire surāzatoare sau sarcastica a debilitatii spiritului uman īn fata caracterului incomprehensibil al lumii si al vietii. Prin I., romanticii se opun realitatii imediate, distantāndu-se de ea, punāndu-i la īndoiala atāt existenta cāt si valoarea. Dar tot prin ea ataca valorile ideale, absolute, relativizāndu-le: dublu mecanism al I., prin care eul ori spiritul creator, suveran dupa romantici, īsi aroga dreptul de a se ridica deasupra si de a anihila non-eul, lumea, creatia sa ori chiar pe sine. Īn literatura romantica (Brentano, Heine, E.T.A., Hoffmann), I. e folosita ca o subversiune a sentimentelor, ca o arma īmpotriva iluziilor. Romanticul tinde de asemenea sa depaseasca entuziasmul estetic imediat printr-o distantare ironica. Aceasta distantare ca procedeu estetic va fi preluata mai tārziu de unii literati din secolul XX, si īndeosebi de Th. Mann. Termenul are si o seama de acceptiuni speciale: 1. Ca I. obiectiva, īn expresii ca "I. destinului", referindu-se la o determinare a prabusirii unei fiinte (erou de roman, personaj al unei drame) īn urma exageratei sale īncrederi īn reusita sa ori īn rasplata care-l asteapta; 2. O varianta a acesteia, īn I. dramatica, sau tragica, situatie obiectiva sau destin catastrofic al unui erou care e condamnat la pierzanie de forte superioare, desi el īnsusi nu banuieste nimic (Oedip); 3. I. subiectiva e tipul I. socratice, urmarind, prin micsorarea ori chiar anihilarea de sine, un scop pedagogic spre ruinarea altora; 4. I. epica, ce apare īn unele naratiuni al caror autor se preface ca nu stie īncotro se īndreapta actiunea īn propria sa fictiune.














Document Info


Accesari: 1401
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )