Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































"La varsta iesirii din adolescenta"

literatura romana


"La vârsta iesirii din adolescenta"

L



ecturi disparate din poezia lui Rimbaud la vârsta iesirii din adolescenta m-au pus la curent cu un mod inedit de asumare a vietii sub semnul libertatii extreme si a revoltei. Cultura hippy a anilor '60, '70 a modelat la rându-i figuri si atitudini de adolescenti întârziati, capabili sa detabuizeze multe conventii de tip burghez. Mult timp figura chansonetistului Hugues Aufray, îndragostit de muzica latina si de alte ritmuri exotice, s-a suprapus în imaginarul meu chipului singularului adolescent, asa cum a fost ea pictata 313k102d în celebrul tablou al lui.

Exact un tip de frumusete juvenila constituia si pentru mine un reper intim, nemarturisit. Ma fascina faptul ca la saptesprezece ani Rimbaud îsi deschisese cu brio si în mod programatic cariera poetica. Toate elementele unui destin fulminant ma atrageau în cazul sau: vointa-i de autoipostaziere într-un personaj incomod si excentric, expresia lirica incisiva, constiinta de poet vizionar autorealizat "prin dereglarea sistematica a tuturor simturilor". Lectura versurilor sale îmi deschidea o perspectiva plonjanta dinspre o "transcendenta negativa" catre o metafizica neagra. Poemul Corabia beata, prin pledoaria de imagini si vocabularul de un mare ambitus, a staruit în mintea mea mult timp, ca un simbol al aventurii extreme.

În primii ani de facultate, experienta lecturii din Lautréamont (Cânturile lui Maldoror, în traducerea lui Tascu Gheorghiu) mi-a clarificat si mai coerent aceasta structura a creatorului liric care, pornind de la estetica simbolista, deviaza cursul propriei deveniri înspre estetism si, pe o cale abrupta, exploreaza situatii paradoxale, la capatul carora el se confunda cu alienarea, delirul, gustul propriei damnari.

Daca initierea mea în sensul unei poezii disforice s-a facut prin Bacovia, lecturile lui Baudelaire, Rimbaud, Lautréamont si din expresionistul austriac G. Trakl aveau sa amplifice reprezentarile mele în acest sens. si, cum era firesc, sa nuanteze conceptul de poezie, într-o perioada în care scriam si chiar intentionam sa-mi public versurile, sub imboldul colegilor mei de generatie optzecista.

La o sedinta de cenaclu studentesc - cum se stie, în anii '70 la Facultatea de Litere profesorul Ovid. S. Crohmalniceanu, autor, printre altele, si al unui studiu despre poezia expresionista, patrona un cenaclu cu destul de mare audienta - am citit poezii care mi-au fost etichetate drept rimbaldiene. În fapt, calificarea se datora limbajului dur, bolovanos, si sintaxei abrupte. Unor daruri, asadar, pur exterioare. Mai târziu, studiul unor monografii scrise de Marcel Raymond, Hugo Friederich mi-au întarit convingerea ca experiente limita destructive si destructurante la nivelul sintaxei poetice pot sa conduca la recompunerea discursului ca figura a unei energii rostitoare ce se obiectiveaza proteic. Am mai înteles ca, din perspectiva dicteului vizionar, Rimbaud a regasit structurile prozodiei clasice, academice, de la care plecase, ca autor al unor compozitii în limba latina, impuse de programa scolara a epocii. Genialul adolescent dovedise o intuitie abisala a suprarealismului, mobilizat fiind de trairile sale launtrice de tip romantic si de experienta drogurilor.

Lectura versurilor lui Rimbaud, în original sau în traducere, regasirea acestui autor ca referinta în studii precum La poésie éclatée de G. Poulet, simpatia mea fata de o anumita tipologie artistica, aflata sub semnul boemei, toate au avut un impact asupra mea în exercitiul continuu al autodefinirii ca poet si ca temperament creator. Ca si în cazul lui Baudelaire (abordat de Sartre în monografia sa, Cuvintele), lecturile din Rimbaud mi-au întregit o viziune fantasta si personala asupra vietii boeme cunoscute si din monografiile publicate de Editura Meridiane. Tablourile pariziene (semnate de Baudelaire) si Boema mea (miniatura lirica a lui Rimbaud) ma ajutau sa înteleg atmosfera unei epoci intrate în legenda si sa descifrez un mod de viata minata în fragilitatea ei de însusi contradictoriul structurii artistice a celor pentru care boema, betia, orgia, drogul, cultul viciului constituie o constelatie imperativa în planul eticii de creator.



În perioada unor exercitii poetice personale sub forma unor proze scurte, vag suprarealiste, am regasit interesul si motivatia de a reciti Iluminarile lui Rimbaud. În fapt, era vorba de o serie de Vitralii - cum le numisem atunci -, proze bazate pe imagism abrupt, soc expresiv si sintaxa fulguranta. Aceasta experienta coincidea în cazul meu cu transpunerea în expresie a unor viziuni plastice, pictura fiind pentru mine un limbaj complementar, la care apelam cu scopul de a retensiona discursul liric si a-l reorienta într-o directie noua. Într-o perioada de lecturi variate, hazardul m-a pus în fata unor proze semnate de Marc Chagall. Juxtapunerea incongruenta cu finalitate magica a imaginilor din tablourile acestui pictor, interpretarea fantezista si onirica a datelor unei icoane m-au facut sa asez în aceeasi perspectiva semantica creatiile pictorului rus si Iluminarile lui Rimbaud. Ca si când cei doi creatori ar fi apartinut aceleiasi lumi. Încercam o intensa bucurie în cunoasterea viziunilor lor crepusculare, cele ale unui eu disparat, pulverizat. Un eu migrator, care se dezintegreaza în experiente disparate, pentru ca apoi sa se reintegreze magic din elementele unei fulguratii nocturne.

Problema eului liric, a pluralitatii sale prin fiintare si expresie, m-a preocupat mult timp dupa data debutului meu editorial. Idealul unei scriituri fulgurante, bazate pe imagism, blocuri semantice disparate, blancuri în asezarea grafica a unor poeme, pe care, din spirit de contradictie, le numisem Sarbatori, ma preocupa.

Când, în integrala poetica Rimbaud, publicata de Editura Eminescu, am citit piesele cu titlu oximoronic Sarbatorile rabdarii, am avut sentimentul ca bifez înca o experienta revelatorie, legata de cunoasterea si integrarea câtorva elemente din acest tip de lirism. Rimbaud a fertilizat prin exemplul sau mitul poeziei care moare tânara, mitul poetului adolescent si teribilist. Poezia ca filosofie a saracului în anii '80 mi-a aparut a fi o formula existentiala compensatorie. Poemul Corabia beata situa existentialul în perspectiva cosmogonicului, prin eruptia de imagini siderale si maritime. Eul confruntat cu mitul calatoriei initiatice, cu sfidarea timpului si a spatiului era o figura provocatoare. Pentru noi, românii, aventura similara era sfârsitul continuu, o regresie lenta în sinele nostru profund sub patronajul spiritual al lui Bacovia, redescoperit si tematizat de Ion Caraion, poet disforic la rându-i, autor al eseului susnumit. Rimbaud, într-o lectura româneasca, solutia existentiala Rimbaud în contextul solicitarii totalitare românesti de sfârsit de secol si de mileniu, Rimbaud, termenul de comparatie pentru liricii nostri, beneficiind de cea mai urâta, dar si cea mai poetica limba cu putinta (dupa aprecierea lui E. Cioran), iata câteva coordonate mai obiective de apropiere de marele damnat.

Nascut în aceeasi perioada cu Eminescu, scriitorul francez face uz de aceeasi apropiere exploziva a hiperbolei de litota, a gratiosului de sublim si a sublimului de grotesc. Putem urmari la cei doi autori aceeasi pendulare între compozitia lirica de mici dimensiuni si poemul de anvergura vizionara sau satirica. Astfel, putem avea o receptare noua a poemului Împarat si proletar de Eminescu. Venind dinspre experienta simpatizantului Comunei, Rimbaud, cel care, apasând pedala mai mult pe grotesc, ofera o imagine demitizata a lumii occidentale, a credintelor si emblemelor burgheze, cu dezinvoltura, patos destructiv, cinism si cruzime.

Eul golit de orice vanitate devine un mic demiurg rau în exercitiul unei cruzimi gratuite.

Descinderea din retorica academica în structuri oximoronice dominate de categoria estetica a grotescului, trecerea de la dicteul febril la simetrii prozodice cristaline, dar toxice în continutul lor semantic, ritmicitatea când foarte abrupta, când detensionata, iata ce mi-au oferit recentele lecturi din Rimbaud.




Mitul tineretii damnate se conjuga la el cu nostalgia unei copilarii pure, aurorale.

Cum am spus, studiul lui Marcel Raymond - De la Baudelaire la suprarealism - mi l-a apropiat pe Rimbaud într-o perspectiva teoretica inedita prin dihotomia psihologica poet-vizionar. Am înteles ca orfismul în cazul sau avea o conotatie demonica. Tot astfel, studiul cartii Structurile liricii moderne de H. Friedrich asocia modernitatii destructurarea continua a triunghiului autor-opera-cititor, din perspectiva conceptelor negative, între care acela de transcendenta negativa.

De la o etapa la alta a formarii mele, Rimbaud a activat ca un ferment activ, directionându-mi lecturile în sensul unei lirici grave, apartinând fie lui Jorje Vallejo, fie lui Michaux. Asumându-mi o anume incisivitate în a simti/a exprima liric, mi-am intitulat o serie de poeme Exorcisme, cu constiinta ca Michaux îsi numise astfel câteva texte definitorii.

Acum, când citesc atâtea lucrari ale postmodernitatii si textualistilor, care vizeaza lumea structurata ca text si pe însusi poetul, purtând pe trupul experientelor extreme camasa de litere, textul rimbaldian îmi apare ca un memento expresiv si vertiginos:

"De-atunci ma scald într-una în Marea lactescenta

Ca-ntr-un poem de astri patruns si devorând

Azurul verde-n care vrun înecat - absenta

si palida stafie - coboara când si când

si-n care, dând culoare salciilor seninuri

Deliruri si cadente ascunse-n straluciri

Mai largi decât ni-e lira, mai tari ca orice vinuri

Fac sa dospeasca fierea rosieticei iubiri

Vazut-am cum un soare patat de-un mistic sânge

Ilumineaza cheaguri prelungi si viorii

Cum draperia marii, fosnind sub zari se strânge

Talazurile - parca eroi de tragedii."

Rimbaud, prin exemplul sau existential, a conferit poetului misiunea de a schimba viata cu pretul oricaror experiente-limita, în care el se manifesta ca un alchimist al verbului, ca un martir, ca un damnat. Lectia lui Rimbaud nu poate fi asumata de nimeni cu nonsalanta, cu estetism. Versurile lui bolovanoase, minereuri radioactive într-o montura clasica de platina (alexandrinul) indica tentativa aproape suicida a poetului de a se desprinde de conventiile etice si sociale pentru a întreprinde pe cont propriu o aventura asociata cu reformularea eului în acelasi sens cu ceea ce spusese si Baudelaire:

"le moi est un autre

le moi est haďssable."

Tematica apocaliptica - asa cum indica exegeza de specialitate - a textelor lirice care se scriu în prezent indica sensul de evolutie a filonului rimbaldian. În fapt, poetul descinde în propriul infern pentru a se împartasi cu esentele sale nefericite si pentru ca astfel sa aiba puterea unui taumaturg, capabil sa dezvrajeasca lumea de tenebre. La capatul unei astfel de experiente toxice, izbucneste o lumina aurorala, pe care magicianul melancolic o primeste ca pe o cuminecatura. Asa cum anunta si M. Raymond în studiul sau: "poezia este chemata sa dea un raspuns în privinta destinului uman".













Document Info


Accesari: 1514
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )