MODERNISM POEZIE BARBU
Scrie un eseu de 2 - 3 pagini, in care sa prezinti structura, limbajul si expresivitatea unui text poetic studiat, din lirica lui Ion Barbu, valorificand urmatoarea apreciere critica a lui Tudor Vianu: "Obscuritatea si ermetismul nu sunt identice. Una este efectul unei caducitati; celalalt este un stil. Sunt poeti banali si obscuri. [] Operele poetilor care nu ni se daruiesc dintr-odata merita insa alteori sfortarea de a ni-i apropia.Dar aci sta obstacolul de capetenie care se interpune in calea unei potrivite asimilari a poeziei lui Barbu. Sentimentul public se inchide de cele mai multe ori autorilor dificili, operelor dense, carora nu intelege sa le sacrifice desprinderilor unui confort spiritual."
"DIN CEAS DEDUS"
Perioada interbelica, o perioada de efervescenta creatoare in domeniul literaturii romane, sta sub semnul confluentei benefice a doua tendinte: traditionalismul, a carei ideologie se cristalizeaza in jurul revistelor "Viata romaneasca" si "Gandirea" si modernismul, promovat de revista "Sburatorul" si cenaclul omonim, sub indrumarea culturala a lui Eugen Lovinescu. Acesta, pornind de la ideea ca exista "un spirit al veacului" care determina, in ansamblu, sincronizarea culturilor europene, va sustine teoria imitatiei, preluata de la psihologul si sociologul francez G. Tarde si va fundamenta principiul sincronismului, considerand drept necesare cateva mutatii de ordin tematic si estetic, cum ar fi: trecerea de la o literatura cu tematica preponderent rurala la o literatura d 131c23b e inspiratie urbana, cultivarea poeziei obiective, evolutia poeziei de la epic la liric, intelectualizarea prozei si a poeziei. Astfel, modernismul aplica cu consecventa criteteriul estetic in judecata operei de arta si militeaza pentru integrarea traditiei , a specificului national intr-o formula estetica aflata la nivelul de dezvoltare a sensibilitatii europene, aceste idei fiind evidentiate prin intermediul operelor unor reprezentantii precum Tudor Arghezi, Lucian Blaga sau Ion Barbu.
Acesta din urma, contemporan cu Lucian Blaga si Camil Petrescu, matematician de o valoare incontestabila sub numele de Dan Barbilian, "Ion Barbu" fiind pseudonimul literar, ajunge poet din ambitia de a-i demonstra prietenului sau, Tudor Vianu ca poate sa scrie si poezie, el fiind convins ca "exista undeva in domeniul inalt al geometriei, un loc luminos unde se intalneste cu poezia". El a incercat prin lirica sa imaginarea unor lumi probabile generate de oscilatia permanenta intre intelectualitate si senzualitatea frustra, intre contemplatia apolinica si frenezia dionisiaca, ilustrand astfel relatia dintre matematica si geometrie, dupa propria marturisire: "Ca si in geometrie, inteleg prin poezie o anumita simbolica pentru reprezentarea formelor posibile de existenta". In operele sale lirice se disting trei etape de creatie. Prima, cea parnasiana, apartine perioadei de creatie dintre anii 1919 si 1920 si cuprinde poezii ca :Lava", "Muntii", "Banchizele", "Copacul", poezii picturale, reci, de "factura larga, cu strofe ca arcuri de granit, cu un vocabular dur, nou insa, cu un ton de gang masiv", dupa cum este de parere si E. Lovinescu, poezii ce respira atmosfera poeziei filozofice si care au o predilectie pentru formele arhetipale ale universului, iar perioada baladica si orientala cuprinde poezii publicate intre anii 1920 si 1934: "Riga Crypto si lapona Enigel", "Domnisoara Hus", poeme epico-lirice ce depasesc caracterul abstract al primelor reorientandu-se spre viata naturii cu simplitate si umor. Ultima perioada, cea ermetica, presupune eludarea din poezie a tot ceea ce lui Barbu i se parea inutil atat timp cat inchipuirea poate sa recupere singura. Rezultatul este o formulare ermetica, poeziile fiind scrise intr-un limbaj alchimic, cu termeni preluati din matematica cu simboluri ermetice, care ascund idei referitoare la conditia umana si conditia poeziei, multe poeme continand idei de "ars poetica". Acest lucru l-a facut pe T Vianu sa afirme: "Obscuritatea si ermetismul nu sunt identice. Una este efectul unei caducitati; celalalt este un stil. Sunt poeti banali si obscuri. []Operele poetilor care nu ni se daruiesc dintr-o data merira insa alteori sfortarea de a ni-i apropia. Dar aci sta obstacolul de capetenie care se interpune in calea unei potrivite asimilari a poeziei lui Barbu. Sentimentul public se inchide de cele mai multe ori auorilor dificili, operelor dense, carora nu intelege sa le sacrifice deprinderile unui confort spiritual". Aceasta afirmatie evidentiaza apartenenta liricii lui Ion Barbu la ermetism, aratand dificultatea receptarii: autorilor dificili, operelor dense. Criticul face destinctia intre obscuritate si ermetism. Obscuritatea ascunde o falsa valoare, prin incifrarea textului, apartinand unor poeti banali, in timp ce ermetismul, asa cum remarca si T. Vianu, este un stil. Ermetismul, termen derivat de la numele zeului grec Hermes, considerat de alchimisti patron al stiintelor oculte, se constituie intr-o expresie a unor tendinte de ascundere, de incifrare a sensului poeziei printr-o exprimare care presupune o pregatire prealabila a cititorului. Ermetismul solicita intelectul in procesul descifrarii textului literar si mai putin afectivitatea.
O astfel de poezie este si "Din ceas dedus", numita de unii critici si "Joc secund", dupa numele volumului in deschiderea caruia este inclus, mai ales ca poetul nu i-a pus un titlu, intentia lui fiind ca acest text liric sa initieze cititorul intr-un univers unic, inconfundabil. Poezia este, asadar, o arta poetica a liricii lui Barbu, in sensul unei conceptii exprimate intr-un limbaj si o viziune aparte, "un cantec de harfe, rasfrante in ape, sau lumina fosforescenta a meduzelor care sunt vazute numai pe intuneric, adica atunci cand ochii pentru lumea intinsa se inchid". Referindu-se la caracterul de arta poetica, G. Calinescu surprinde aspecte legate de sensul poeziei, dar si de rolul poetului: "Aceste doua strofe sunt definitia insasi a poeziei: Calma creasta a poeziei este scoasa (dedusa) din timp si spatiu, adica din universul real (din ceas), este nu un joc prim, ci un joc secund, o imagine ireala intr-o apa sau intr-o oglinda. Poetul nu traieste la zenit, simbolul existentei in contingent, ci la nadir, adica din interior, in eul absolut, care nu e afectiv, ci numai latent."
Titlul poeziei are in componenta sa substantivul "ceas", substantiv ce face parte din campul lexical al notiunii de timp si care sugereaza in acest caz ideea de timp neclintit. Dupa aprecierea lui Al. Paleologul, timpul este "dedus, [] sustras oricarei prize a temporalitatii curente". Daca e luat in conisderare si celalalt titlu al poeziei, "Joc secund", cuvantul "joc" sugereaza in opinia lui T. Vianu "o combinatie a fanteziei, libera ca orice tendinta practica", iar asocierea adjectivului "secund" plaseaza jocul in zona superioara a esentelor ideale.
Conform cerintelor moderniste, temele traditionale sunt inlocuite de Barbu cu o prezentare a poeziei si a sensului acesteia, temele poeziei exprimand, in principal, ideea lumii purificate prin reflectarea in oglinda, ideea autocunoasterii si ideea actului intelectual ca afectivitate lirica. Din poezie nu lipseste motivul specular, care are o ocurenta deosebita in lirica lui I. Barbu. Oglinda, asociata motivului dublului, sau ca reflex al macrocosmului in microcosmos, este mai mult o modalitate stilistica, prin care realitatea se rasfrange in constiinta umana ca intr-o oglinda sau in luciul apei, iar imaginile reproduse de poet nu sunt copiate, ci spiritualizate in mod individual. Astfel, poezia este reprezentarea unui univers aparte rezultat din transgregarea celui material intr-un "joc secund" in urma oglindirii, Barbu definind o lume de esente ideale prin detasarea totala de real in doua catrene, ceea ce presupune rema poeziei.
Prima strofa plaseaza poezia in afara timpului, duratei, o scoate din timpul obiectiv, din contingent, lexemul "dedus" presupunand filtrare, transfigurare a realitatii. Structura "adanculcreste" intareste ideea ca prin poezie se ajunge la esenta, ea fiind o realitate neptunica si uranica, actul creatiei adoptand astfel valori narcisiste, poezia fiind un proces exclusiv intelectual ce presupune oglindire, reflectare, ea se obtine prin reflectarea realitatii in esenta fiintei: "intrata prin oglinda". Lexemele "mantuit azur" confirma faptul ca poezia nu este o imagine a lumii, ci o reflectare, a doua filtrare, un semn al mintii, o directie. Ea este o sublimare a vietii prin retorsiune, lumea purificata in oglinda si rezultata "din reflectarea figurii spiritului nostru, act clar de narcisism si semn al mintii", cum gandeste si insusi I. Barbu. Asadar, in viziunea lui, poezia este un proces exclusiv intelectual, care desavarseste spiritul, "un joc secund, mai pur", ca manifestare stricta a mintii, in care se reflecta realitatea: "Taind pe inecarea cirezilor agresate". Sintagma "cirezilor agreste" sugereaza realitatea urata pe care poezia o poate filtra, idee intalnita si la alti poeti, dintre care primul este M. Eminescu, cel pentru care poezia reprezinta: "strai de purpura si aur peste tarana cea grea". Kant insusi face o distinctie intre "lumea sensibila", a obiectelor si "lumea intelectului", a gandirii- Verstand, concilierea lor fiind doar factorul estetic. In poezie lexemul "secund" nu are sensul general de "al doilea", ci conform lexemului latin "secundo, -ari, -avi", acesta inseamna "a sprijini", "a face fericit", de unde rezulta ideea de joc favorabil, dar si pur.
Strofa a doua exprima o alta viziune a poeziei, cea de "nadir latent". Nadirul, punct imaginar de pe bolta cereasca, diametral opus zenitului si aflat la intersectia dintre verticala locului, de unde priveste observatorul, cu bolta cereasca din emisfera opusa, este latent deoarece poate oricand sa devina zenit. Astfel, universul poetic este capabil sa puna in lumina nu numai zenitul, ci si nadirul, adica nu fenomenul, ci esentele structurate grupal. Planul subconstientului este latent pentru ca poate oricand sa produca valori, el este in postura increatului, in fiecare dintre noi zacand "un Mozart asasinat"- A. de Saint Exupery. Astfel, este sugerata conceptia matematica a lui Barbu despre creatia lirica, "poetul ridica insumarea", calculeaza un punct imaginar al ideilor in inaltul infinit al spatiului exterior si intalneste poezia: "harfe resfirate", aflata la "zbor invers" spre esentele nevazute si nestiute ale universului. Asadar, poezia trebuie sa sintetizeze esentele, sa nu fie discursiva sau lenesa si sa capteze unitatea cosmogonica. Sintagma "zbor invers le pierzi" sugereaza ideea ca daca poetul nu stie sa se inalte, pierde. Daca poetul nu cunoaste "jocul", el nu va realiza un produs artistic, deoarece poezia nu se poate obtine decat plecand de la realitate si nu invers fiindca "orice cunoastere pe care n-a precedat-o o senzatie e de prisos", cum este de parere si A. Gide, iar abordand "jocul" invers, poezia nu este posibila: "cantec istoveste". Arta poate fi considerata un "zbor", dar nu spre inaltimile ceresti, vizibile oricui, ci zbor invers catre esentele nevazute ale lucrurilor. Ca si la Arghezi, actul creator inseamna truda, iar creatia isi are are riscurile si jertfele ei, caci intelesurile se pot pierde uneori, ele neputand ajunge in mod desavarsit la cititor. Sintagma finala coroboreaza ideea ca fiecare creatie metamorfozeaza realitatea precum asa- zisa transparenta a meduzelor pastreaza si modifica concomitent limpezimea marii, lexemul "meduze" semnificand o deformare a sinelui intr-o astfel de inchidere, dar si profunzimea vietii incostiente.
Un merit al poeziei, recunoscut de toata lumea, este acela ca ea prezinta mai mult decat proza in mai putine cuvinte decat aceasta, iar acest lucru se datoreaza limbajului poetic, un "limbaj in stare de vis", dupa cum il caracterizeaza Paul Eluar. Poezia lui I. Barbu a fost acuzata de neclaritate in expunerea ideilor si de incifrare a simbolurilor, dificultatea receptarii ei fiind mai intai cauzata de concizia exprimarii, dar si de sintaxa poetica in care predomina terminologiile stiintifice, luate mai ales din matematica: "insumare", "nadir", "dedus", neologisme: "azur", "agreste", obtinandu-se un efect de imobilitate, de fixare a elementelor, ca si cum ele ar fi mai profund contemplate, ceea ce ingreuneaza descifrarea sensurilor clasice ale discursului liric. Asadar, intelegerea poeziei este dificila din cauza structurii interioare de natura stiintifica si a conciziei textului liric, adica datorita limbajului criptic, incifrat ce definesc conceptul "ermetic" al poeziei lui Barbu, la care accesul se face prin revelatie si initiere, amintind de Hermes, zeul grec care detinea secretele magiei astrologice. La nivel morfologic, ar fi de remarcat conversiunea adjectivului "adanc" in substantivul "adancul", folosirea adjectivelor ce provin din verbe la participiu, in prima strofa: "dedus", "intrata" si a unor infinitive lungi in ansamblul poeziei: "inecarea", "insumarea", forme care exprima efortul abstragerii, al iesirii din limitata lume senzoriala.
Pentru a sustine muzicalitatea versurilor, muzicalitate ce are o vasta insemnatate pentru poezie, poetul opereaza la nivelul metaplasmelor si metagrafelor apeland la "armonia imitativa", concordanta intre sonoritatea expresiei si ideea exprimata, realizata pe baza aliteratia fricativei "s": "ceas, dedusacesteicreste" ce sugereaza stridenta, sincopa, elidarea vocalei "i": "ce-n", mutacismul, pronutarea sunetului "e" in loc de "a": "resfirate". La nivelul metataxelor se observa prezenta elipselor: "ce-n zbor invers le pierzi", a numeroaselor inversiuni: "calme creste"; "meduzele cand plimba sub clopotele verzi", a apozitiei: "adancul acestei calme creste" si a ingambamentului la nivelul intregii poezii intrucat ambele strofe se reduc, fiecare, la cate o singura fraza. De asemenea, prima strofa este eliptica de predicat, pe cand a doua include coordonari si subordonari de propozitii. La nivelul metasememelor, nivel care sta sub semnul "podoabelor retorice", se observa uzitarea metaforelor: "poetul ridica insumarea", a comparatiilor: "cantec istoveste: ascuns, cum numai marea, / Meduzele cand plimba sub clopotele verzi", a metonimiei: "nadir latent", dar si a epitetelor, epitete ce sunt cromatice: "clopotele verzi", oximoronice: "calme creste", "cirezi agreste", metataforice: "joc secund" si antepuse: "mantuit azur", de remarcat fiind abundenta lor, dar si faptul ca aceleasi sintagme constituie figuri de stil diferite, ceea ce sustine coincizia si justifica incifrarea textului si ambiguitatea limbajului poetic.
Organizarea metrica a poemului este de o mare simplitate, poetul evitand efectele muzicale si urmarind o cadenta linistita, mereu egala cu sine, impresia fiind produsa de constructia lunga a versului de treisprezece-paisprezece silabe, fixat invariabil de un ritm iambic, acesta fiind singura unitate metrica a poemului, iar rima incrucisata a poeziei produce o edulcolare, o catifelare a tonului final.
In concluzie, poezia "Din ceas dedus" a lui I. Barbu este o arta poetica apartinand ermetismului barbian, atat prin conceptia poetului asupra rostului si rolului artei, cat si prin aceea ca este un adevarat cod ce deschide intelesurile poetice ale universului liric barbian, cu totul unic in literatura romana, ea fiind astfel accesibila doar cititorilor initiati
|
