Maestrul suferintei
|
I |
Umbrirea chipului, "nascuta" prin pacat, aduce în lume o libertate a desertaciunilor. Îndepartându-se de Dumnezeu, omul pare a ramâne singur cu simturile sale. Avide, lacome, nesabuite în placere, ele înghit viata si timpul.
Pacatosii nu sunt oameni lipsiti de credinta. Ei sunt madulare ale Bisericii prin Botez. Intrarea lor sub imperiul pacatului îi tine potrivnici la lucrarea harica. Prinsi cu mii de tentacule nevazute în imobilismul raului devorator, ei traiesc infernul terestru fara însa a-L uita sau refuza pe Dumnezeu. Neputinta luptei îi face tetanici, cataleptici, mortificati. Sufletul se nostalgiaza pe masura ce aprofundarea în ruina determina îndepartarea lor de Creator. Le ramân doar ratiunea si sensibilitatea împerecheate cu placerea-durere. Asemenea nisipurilor miscatoare, fiintele pacatului se afunda la cea mai firava unduire a ispitei. Vad soarele deasupra capului, dar simt moartea în ei. Cugetul li se întuneca. Îsi doresc eliberarea, dar nu mai au puteri. Apare refuzul de sine ca forma autopedepsitoare, dar si ca ultim strigat de adorare a lui Dumnezeu. Mirajul lumii i-a biruit. Refugiul în estetica este pentru unii mântuitor. La acestia, exprimarea este vitala.
Maestru al suferintei, Baudelaire observa durerea din exteriorul sau si o traieste în interior. Ca într-o dihotomie a mortii, gândul are, prin plasticitate, binecuvântare, iar prin nelinisti, blestem.
"O blasphème de l'art! ô surprise fatale!
La femme au corps divin, promettant le bonheur,
Par le haut se termine en monstre bicéphale!"
(Le masque, în Charles Baudelaire, Les Fleurs du Mal, Bucuresti, 1968, ELU, Editie alcatuita de Geo Dumitrescu, p. 56)
Aparent satanic, Baudelaire sufera marea drama a fiintei eliberate de orice lege:
"Que tu viennes du ciel ou de l'enfer, qu'importe,
O, Beauté! Monstre énorme, effrayant, ingénu!"
Nevoia de a se adânci în cunoastere îl face sa se îndrepte spre tarâmul placerii, care îi este accesibil si apropiat. Dezamagirea vine firesc, întrucât simturile au, la capatul de dincolo de extazul carnal, marele premiu al suferintei:
"Toi qui, comme un coup de couteau,
Dans mon coeur plaintif es entrée;
Toi qui, forte comme un troupeau
De démons, vins, falle et parée,
De mon esprit humilié
Fait ton lit et ton domaine;
- Infâme à qui je suis lié
Comme le forçat à la chaîne, ."
(Le vampire, în Charles Baudelaire, op. cit., p. 94)
Înnebunitoare, starea de dupa uzarea senzoriala tine infinit mai mult decât orice placere si îl chinuie pe artist, care doreste sa o alunge exprimând-o. Chiar titlul volumului, Les Fleures du Mal, vorbeste de partile ce ramân a fi achitate de cel care vrea sa-l cunoasca pe Satan. Din acest punct de vedere, Baudelaire este un creator paradoxal al timpurilor moderne. Rostind nerostitul si vazând nevazutul, el simte ca un expert moartea firii de dinaintea mortii. Viata sa pare o pendulare între odihna simturilor si abuzarea lor. Ai zice ca genialitatea creativa îi e libera doar în pauza dintre doua epuizari senzoriale. si atunci, firesc, condeiul îi cere, în primul rând, eliberarea de matricea spirituala a placerii de adineauri, care tocmai a început sa doara:
"Une nuit que j'étais près d'une afreuse Juive,
Comme au long d'un cadavre un cadavre étendu,
Je me pris à songer près de ce corps vendu
A la triste beauté dont mon désir se prive."
(Une nuit que j'etais près d'une affreuse juive, Charles Baudelaire, op. cit., p. 98)
Dator lumii care l-a împins spre ruina, Baudelaire se simte asemenea unui tribun responsabil a-i pazi prin cuvinte pe cei care vor sa cunoasca pacatul. Vede lumea în oglinzi vrajite malefic, aparent deformatoare, dar de fapt graitoare de adevaruri cenusii, ale unei lumi în deriva morala. În acestea, lumina da la o parte ambalajul-miraj, lasând mizeria umana în hidosenia ei nuda. Chinul ca plata pare tema retoricii sale:
"Le Démon fait des trous secrets à ces abîmes,
Par où fuiraient mille ans de sueurs et d'efforts,
Quand même elle saurait ranimer ses victimes,
Et pours les rassaigner ressusciter leurs corps."
(Le tonneau de la Haine, în Charles Baudelaire, op. cit., p. 222)
Crestinismul lui Baudelaire este unul rasturnat cu capul în jos, asemenea celui al Apostolului Petru, care nu s-a simtit vrednic a suferi rastignire hristica. La apostol, era smerenie coplesitoare; la Baudelaire, e revolta împotriva unui sine neascultator de Dumnezeul binelui.
"Mais de toi je n'implore, ange, que tes prières,
Ange plein de bonheur, de joie et de lumières!"
(Réversibilité, în Charles Baudelaire, op. cit., p. 140)
Sacerdotiu iluzoriu al unei demonologii abisale, antipredica versurilor baudelairiene e un strigat al lacrimilor, înnodate sub barbia tremurânda a singuratatilor unui abuziv, abuzat de necereasca razboire a spiritului, încarcerat într-un trup golit de sacralitatea duhului ce a fost îndepartat de semetia unui om care a înteles gresit libertatea în temporalitate.
Omul pe care Baudelaire îl reveleaza are paloare maladiva, convulsiuni demonice, congestionari ale chipului ce dezvaluie un suflet împatimit. Crispat hidos, senzualul are în ochi luciditatea poftelor ce se vor împlinite. Eleganta ironiei cu care Baudelaire îl descrie pe împatimit nu-l exclude dintre chinuiti, el fiind un maestru al cunoasterii sufletului, prin propriul experiment.
"Emblèmes nets, tableau parfait
D'une fortune irrémédiable,
Qui donne à penser que le Diable
Fait toujours bien tout ce qu'il fait!
Un phare ironique, infernal,
Flambeau des grâces sataniques,
Soulagement et gloire uniques,
- La conscience dans le Mal!"
(L'irrémédiable, în Charles Baudelaire, op. cit., p. 248)
Ca ucenic al lui Satan, el stie totul despre adâncul omenesc. Vroind totusi sa se elibereze de maestrul malefic, Baudelaire zâmbeste enigmatic, de dincolo de versurile sale, asemenea Monei Lisa del Giocondo, lasându-ne sa aflam singuri codurile mesajului sau de iubire disimulata a binelui.
Baudelaire vine parca din propriile sale versuri profetice, care "vorbesc" despre timpul prezent. Pare si nu pare al vremii lui ci, mai degraba, al veacului nostru, în care mirifica decadenta ne înduioseaza, pregatindu-ne pentru suferinta muririi noastre de mâine.
Baudelaire nu ne-a pacalit. El este un iubitor de aproapele. Pedagogia sa este cea a maestrului care se adânceste în cautare pâna la ruina. De ce? Pentru a le spori ucenicilor sai cunoasterea.
Magicianul si iluzionistul Baudelaire, ascuns printre florile raului, ne priveste întrebator, parca întrebându-ne: "M-ati priceput?"
Dupa ce-i citesti poezia, simti nevoia de purificare. Estetica maleficului si a maladivului din versurile sale are forta dinamizatoare. Enervat de impudoarea si necinstea lumii aparent virtuoase, atunci când crezi ca Baudelaire desacralizeaza, el, de fapt, se revolta, îndemnând la cautarea adevarului si a autenticului nealterat:
"Chacun de vous m'a fait un temple dans son coeur;
Vous avez, en secret, baisé ma fesse immonde!
Reconnaissez Satan à son rire vainqueur,
Énorme et laid comme le monde!"
(L'imprévu, în Charles Baudelaire, op. cit., p. 494)
Baudelaire, genialul initiat al maleficului, a înteles ca poezia este sansa mântuirii sale artistice.
|
