Maitreyi - de Mircea Eliade

Maitreyi

de Mircea Eliade

roman subiectiv modern

roman erotic modern

In studiul intitulat "Fragmentarium", Mircea Eliade (1907-1986) defineste literatura autenticitatii ca pe o mare creatie epica ce "reflecteaza in buna parte si mijloacele de cunoastere ale epocii, sensul vietii si valoarea omului, cunoasterile stiintifice si filozofice".

Romanul "Maitreyi", aparut in 1933, face parte din literatura moderna" interbelica si ilustreaza epicul pur, in spiritul lui Andre Gide, care creeaza eroul lucid, dominat de dorinta cunoasterii de sine, care-si ordoneaza epic experience traite: "Mircea Eliade este cea mai integrala si servila intrupare a gideismului in literatura noastra" - George Calinescu.

"Maitreyi" este un roman erotic si exotic, precum si un roman al autenticitatii, in care se imbina mai multe specii literare: jurnalul, eseul, reportajul si naratiunea la persoana I.


Geneza romanului In 1928, Mircea Eliade pleaca in India, la Universitatea din Calcutta, unde invata sanscrita si studiaza filozofia hindusa cu ilustrul profesor Dasgupta. El locuieste o vreme in casa celebrului filozof, unde o cunoaste pe fiica acestuia, Maitreyi. Mircea Eliade consemneaza intr-un jurnal faptele, intamplarile, experienta traita in India si acesta sta la baza viitoarei creatii epice, "Maitreyi", 19319w2221t in care autorul esenfializeaza mitul

iubirii si motivul cuplului.

Aparitia romanului "Maitreyi" in 1933 starneste reactia literatilor vremii, fiind considerat o adevarata izbanda literara. Exaltat, Mihail Sebastian marturiseste: "Daca ar ajuta la ceva, v-as spune ca e cea mai frumoasa si mai trista carte pe care am citit-o", iar Perpessicius afirma cu entuziasm: ".... Mircea Eliade a sporit cu unul seria miturilor erotice ale umanitatii".

Structura textului si constructia subiectului

Principala coordonata a romanului "Maitreyi" este erosul, care se manifesta ca dimensiune esentiala a experientei omenesti, ca sentiment coplesitor al sufletului, vazut ca traire limita. Ca modalitate narativa, romanul este construit pe baza epicului pur, avand un singur plan de actiune, dominat de luciditatea analitica a naratorului-personaj, care ilustreaza erosul ca pe o experienta de cunoastere metafizica.

Romanul debuteaza cu starea de incertitudine a personajului masculin, Allan, un englez de 24 de ani si este scris la persoana I, pe baza insemnarilor facute de autor in cei trei ani petrecuti in India. Incipitul il constituie ezitarea personajului care ar fi dorit sa stie exact ziua cand o cunoscuse pe Maitreyi. Jurnalul realizat in timp obiectiv, adica in timpul real al evenimentelor, ii provoaca personajului-narator stari de confuzie si nedumeriri, deoarece atunci cand scrie romanul, in timp subiectiv, intamplarile nu mai au pentru el aceeasi relevanta. Cercetand caietele, naratorul incearca sa-si aminteasca momentul cand se indragostise de Maitreyi, marturisindu-si neputinta de a retrai aievea acum, cand scrie romanul, "tulburarea celor dintai intalniri" cu frumoasa bengaleza. Citind in jurnal, este uimit ca la prima intalnire, Maitreyi i se paruse urata, cu "ochii ei prea mari si prea negri, cu buzele carnoase si rasfrante, cu sanii puternici, de fecioara bengaleza crescuta prea plin, ca un fruct trecut in copt", descriere din care si reiese in mod direct portretul fizic al eroinei. Dialogul cu Harold, colegul sau de camera, scoate in evidenta firea analitica a lui Allan, caruia ii placea sa auda lumea vorbind de rau pe cei pe care ii "iubesc sau de care ma simt aproape", intrucat astfel avea ocazia sa-si verifice "anumite procese obscure ale constiintei".

Allan, inginer englez, aflat la inceputul carierei sale in India, merge impreuna cu un gazetar in vizita la profesorul Narendra Sen si Maitreyi i se pare acum "mult mai frumoasa" decat atunci cand o vazuse prima oara, tanarul admirandu-i vestimentatia, ale carei detalii le consemnase in jurnal: "sari de culoarea ceaiului palid, cu papuci albi, cusuti in argint, cu salul asemenea cireselor galbene". Sotia inginerului, Srimati Devi Indira, era imbracata cu "o sari albastra, cu sal albastru muiat in aur"si zambea intruna, fund "atat de tanara, de proaspata si de timida", incat parea sora Maitreyiei. Chabu, cealalta fiica, avea vreo zece-unsprezece ani, parul tuns, rochie de stamba si fata oachesa, semanand cu "o tigancusa". Cele trei femei "se stransesera una langa alta", tematoare si timide, retrase, desi inginerul incerca "zadarnic sa le incurajeze".

Narendra Sen il sprijina pe Allan sa ocupe un post de inspector intr-o zona de jungia, dar acesta se imbolnaveste de "o malarie grava" si este internat intr-un sanatoriu din Calcutta. Inginerul Narendra Sen il invita sa locuiasca la el pentru toata perioada cat va trebui sa ramana in India.

Englez, venit dintr-o alta cultura si civilizatie, Allan se simte stingherit in casa inginerului, sta retras in biblioteca, invata salutul lor traditional, "impreunand palmele in dreptul fruntii", apoi, incetul cu incetul, se imprieteneste cu Maitreyi, care se intereseaza de obiceiurile europenilor, presupunand ca in tara lui este foarte frig, din care cauza sunt cu totii albi. Allan este fascinat de povestea micutei Chabu, care are un pom al ei, pe care il hraneste in fiecare zi cu "turta si prajituri, si firimituri" Traind in preajma Maitreyiei, tanarul european este mirat de firea inocenta si naiva a fetei, in contradictie cu faptul ca scria "poeme filozofice, care ii plac foarte mult lui Tagore". Tanara de saisprezece ani avea o vasta si profunda cultura, atat in domeniul literaturii, cat si al civilizatiei indiene, subiectele expunerilor si conferintelor, pe care fata le tinea in fata unui auditoriu de intelectuali despre "esenta frumosului", starnind un adevarat interes.

In primele luni, Allan nu avea nici un fel de sentimente pentru tanara bengaleza, "nu m-am gandit la dragoste in cele dintai luni petrecute in tovarasia Maitreyiei", era tulburat numai de straniul din ochii si rasul fetei. El o invata frantuzeste si ea il invata bengaleza, lectiile destind relatiile dintre ei, ii apropie din ce in ce mai mult, iar toleranta excesiva a doamnei Sen il determina pe englez sa se intrebe daca nu cumva ei voiau sa-l insoare cu fata lor, desi era imposibil, pentru ca "ei toti si-ar fi pierdut casta si numele daca ar fi ingaduit o asemenea nunta". Ea scria mereu numele gurului ei, Robi Thakkur, si acest lucru il irita pe Allan, pentru ca i se parea anormaia "pasiunea ei pentru un barbat de saptezeci de ani. Notele de jurnal din aceasta perioada sunt pline de incertitudini si de autoanalize asupra sentimentelor, totul i se parea un joc, pe care eroul il urmarea "cu multa luciditate".

Puternic impresionat si emotionat, Allan se simte ca in fata "unei sfinte", cand vede austeritatea in care locuieste fata, in camera ei fiind numai un scaun, doua perne si un pat, in care, afla cu stupoare, ca dormea Chabu, iar Maitreyi se culca pe o rogojina, asezata pe jos. El se simte din ce in ce mai atras de Maitreyi, cei doi schimba autografe pe care le scriu pe carti si reviste, isi povestesc istorisiri insinuante, vorbesc despre casatoria indiana, fapte ce due la o apropiere si o relatie mai fireasca intre ei.

Autenticitatea romanului este reflectata in continuare prin ilustrarea tulburarii, a framantarilor interioare ale lui Allan, in dorinta de a intelege exact sentimentele pe care le are pentru Maitreyi, exprimate printr-o multitudine de ganduri si interpretari ale unor gesturi, cuvinte si atitudini. De pilda, cintr-o seara, pe veranda casei, un ceremonial al atingerii picioarelor goale, care era la ei un semn de respect, ii da europeanului o emotie deosebita, o beatitudine a simturilor.

Allan se gandeste din ce in ce mai des la casatorie, mai ales ca asista la nunta lui Mantu, un var al lui Sen si este coplesit de simpatia materna a doamnei Sen, care "se plange ca o chem inca «doamna», iar nu «mama», cum e obiceiul in India".

Intre cei doi tineri se manifesta o atractie irezistibila ce scapa de sub control, ea i se daruieste intr-o noapte si Allan se simte usor jenat pentru faptul ca Maitreyi "se abandonase atat de decisiv trupului meu, incat avusei chiar o urma de melancolie ca mi se daruise atat de repede". A doua zi, dis-de-dimineaia, cei doi se intalnesc in biblioteca si Maitreyi, coplesita de vinovatie, ii spune ca e timpul sa plece din casa lor si ii povesteste despre iubirea pe care o avea, de la treisprezece ani, pentru gurul ei, Robi Thakkur, relatandu-i cu detalii despre scrisorile primite de la el, din toate partile lumii, pe unde umblase. Cu toate acestea, gesturile tandre continua, Maitreyi ii daruieste o coronita de iasomie, despre care Allan afla mai tarziu, ca este semnul logodnei, "ca fecioara care daruieste o asemenea coronita unui tanar e considerata pe veci a lui, caci schimbul acesta de flori avea valoarea unui legamant dincolo de imprejurari si de moarte". Ea ii ofera apoi cutiuta data de Tagore, marturisind ca nu l-a iubit, ca aceea a fost numai o ratacire si abia acum isi da seama ce este dragostea adevarata.

Allan se hotaraste sa spuna parintilor fetei despre dragostea lor si este convins ca acestia asteapta ca el s-o ceara in casatorie, dar din nou este derutat de reactia Maitreyiei, care se opune: "Tu nu stii un lucru, imi spuse. Nu stii ca noi te iubim altfel (ezita si se corecta), ei te iubesc altfel, si eu ar fi trebuit sa te iubesc tot asa, nu cum te iubesc acum... Trebuia sa te iubesc tot timpul ca la inceput, ca pe un frate...". Cei doi tineri traiesc o adevarata poveste de dragoste, cu gesturi tandre, priviri si sarutar if urate. Maitreyi ii marturiseste iubirea ei pentru pomul "cu sapte frunze", cu care se imbratisa, se saruta si caruia ii tacea versuri.

Iubirea lor culmineaza cu mirifica lor logodna, oficiata de Maitreyi dupa un ceremonial sacru, ireal de frumos. Episodul acesta contureaza, poate, cele mai emotionante pagini de iubire exotica din literatura romana. Ea ii da lui Allan inelul de logodna din fier si aur, ca doi serpi incolaciti si eroul primeste botezul logodnei printr-o incantatie mistica: "Ma leg de tine, pamantule, ca eu voi fi a lui Allan si a nimanui altuia, voi create din el ca iarba din tine. [...] Ma leg in fata ta ca unirea noastra va rodi, caci mi-e drag cu voia mea, si tot raul, daca va fi, sa nu cada asupra lui, ci asupra-mi, caci eu l-am ales. Tu, ma auzi, mama pamantule, tu nu ma minti, maica mea". Ritualul acestei nunti compune o scena incarcata de vraja si de puternici trairi interioare. Dominat de o luciditate a autenticitatii, englezul este si usor iritat de aceasta "mascarada". Intalnirile lor devin mai dese, Maitreyi se duce noaptea in camera lui Allan, care era "fericit ca pacatul n-o deprima, ca nu vine In ceasurile de dragoste cu teama ca face un rau", desi el trece prin tot felul de indoieli atat in ceea ce priveste iubirea fetei, cat si in privinta propriilor sentimente.

Intamplator, Chabu, sora mai mica a Maitreyiei, divulga parintilor o scena vazuta in padure intre cei doi, fapt care determina o ruptura brutaia a relatiei dintre Allan si familia Narendra Sen.

De aici, romanul prezinta, dupa povestea de iubire extatica, nefericirea profunda si bulversanta a celor doi indragostiti. Allan se retrage in Himalaya pentru a se vindeca intr-o singuratate deplina. In numele iubirii, Maitreyi lupta cu toate mijloacele, sfarsind prin a se darui unui vanzator de fructe, apoi "a plecat la Midnapur, sa nasca, chipurile in taina, dar toata lumea a aflat". Ea spera ca va fi izgonita de acasa si va putea astfel sa-l urmeze pe Allan. Dar Sen nu vrea cu nici un chip s-o alunge, desi ea tipa intruna: "De ce nu ma dati la caini? De ce nu ma aruncati in strada?". De altfel, drama intregii familii este cutremuratoare: pe Maitreyi au vrut s-o marite, dar ea a tipat ca va marturisi sotului, in noaptea nuntii, relatia amoroasa cu englezul si va compromite intreaga familie, caci va fi data afara cu scandal, si tot orasul va afla de rusinea ei. Tatal a lovit-o peste fata, umpland-o de sange si trantind-o la pamant, dupa care a avut si el un atac si a fost dus la spital, urmand sa fie operat. Pe Maitreyi au inchis-o in camera, dupa ce doamna Sen a chemat soferul s-o bata cu vergile in fata ei, pana cand a cazut in nesimtire, iar Chabu, avand sentimentul de vinovatie, a Tncercat sa se sinucida.

O noua scrisoare a lui Narendra Sen pecetluieste definitiv incompatibilitatea celor doua lunti, a celor doua civilizatii si religii, imposibilitatea casatoriei intre un alb european si o bengaleza, in numele iubirii sublime.

Allan are o relatie amoroasa cu Jenia Isaac, o evreica finlandeza si se simte dezgustat de aceasta aventura, apoi incearca o relatie cu o tanara nemtoaica, Geurtie, la care se mutase "pentru ca nu mai aveam ce manca".

Plecarea din India constituie pentru el o izbavire, avand un sentiment al vinovatiei pe care-l exprima in cuvintele asezate ca moto la roman: "Iti mai amintesti de mine, Maitreyi si daca da, ai putea sa ma ierti?".

Finalul romanului descrie incercarile lui Allan de a se consola, se retrage in muntii Himalaya, ultimul lui gand, cu care se si termina romanul, este sugestiv pentru natura dilematica a eroului dominat de incertitudini, care ar vrea sa stie daca Maitreyi il iubise cu adevarat: "si daca n-ar fi decat o pacaleala a dragostei mele? De ce sa cred? De unde stiu? As. vrea sa privesc ochii Maitreyiei."

"Nimeni n-a iesit nevatamat din jocurile Maitreyiei. Sa fie pierderea mintilor sau moartea singura iesire din toate marile pasiuni? Chiar de-ar fi asa cum ne invata cazul lui Tristan si al Isoldei, al lui Romeo si al Julietei, putem fi oare absolut siguri ca, Allan, care la sfarsit doreste din tot sufletul sa mai priveasca o data in ochii Maitreyiei, ca sa inteleaga, n-a pierit el insusi, in nesiguranta si durere? Ce mai stim noi despre el, o data manuscrisul romanului incheiat?" (Nicolae Manolescu, "Area lui Noe")


Caracterizarea personajelor

ALLAN ( caracterizare )

    Principala coordonata a romanului "Maitreyi" este erosul care se manifesta ca dimensiune esentiala a experientei omenesti, acel prea plin al sufletului, vazut ca traire limita Allan este într-o permanenta deruta interioara, când este un observator rece, când exaltat, când coplesit de fericire deplina, dar principala dominanta a eroului ramâne luciditatea, perceptia rationala a propriilor trairi si a celor din jur. Mircea Eliade, în ipostaza personajului european, Allan, readuce adesea în subiectul romanului jurnalul, care devine un pretext literar si o modalitate de confesiune si rememorare: "Totusi n-am scris nimic în jurnalul meu, si astazi, când caut în acele caiete orice urma care sa mi-o poata evoca pe Maitreyi, nu gasesc nimic. E ciudat cât de incapabil sunt sa prind evenimentele esentiale, sa ghicesc oamenii care schimba mai târziu firul vietii mele".

    Inceputul relatiei dintre Allan si Maitreyi este total lipsit fie si de intuitia erosului, de acea iluminare spontana a "dragostei la prima vedere". "Niciodata nu m-am gândit la dragoste în primele cinci luni" marturiseste Allan cercetând jurnalul si cautând cu înfrigurare momentul exact în care s-a aprins flacara iubirii. Sentimentul se instaleaza lent, se infiltreaza în sufletul tânarului pe nesimtite, întâmplarile consemnate urmând a fi reconsiderate cu alti ochi atunci când scrie romanul. Allan este un personaj analitic, taie firul în patru, cauta explicatii, întoarce pe toate fetele starile prin care trece, fapt ce argumenteaza trasatura de autenticitate a romanului, gidismul evidentiat de critica literara. Asemenea personajelor lui Camil Petrescu, Allan este un pasionat lucid, observând si observându-se cu febrilitate, formulând ipoteze, un erou în cautare de certitudini. Dominat asadar de incertitudini, Allan construieste situatii pe baza unor argumente lucide, apoi tot el le respinge, pentru a le înlocui cu altele care i se par mai potrivite, analizeaza fiecare gest, fiecare atitudine si fiecare cuvânt si mereu este surprins de imprevizibila Maitreyi si de ospitaliera Sa familie.

    Tulburarile si framântarile permanente ilustreaza firea dilematica a eroului, care analizeaza în mod obiectiv evenimentele realitatii traite, desi acestea îl nedumeresc, îl descumpanesc, neputând întelege atitudinea inginerului Sen, care îl trateaza ca facând parte din familie. Caldura cu care este primit în casa acestuia, grija afectuoasa si onoarea cu care este tratat de catre toti membrii familiei par sa încurajeze pâna la complicitate apropierea dintre cei doi,tineri, prin crearea de ocazii prielnice (de exemplu, lectiile de franceza-bengaleza au loc în camera lui Allan, nu în biblioteca; inginerul Sen încearca sa scuze atitudinea distanta a Maitreyiei de la început ele), prin consimtiri subîntelese, prin insinuari transparente privind eventuala lor unire. Mentalitatea de european al lui Allan îl face sa interpreteze atitudinea lor ocrotitoare ca pe un imbold spre mariaj, când -în fond ei îl adoptasera altfel, spiritual, dar fara sa treaca totusi granitele impuse de religia lor, dovada fiind respingerea totala a dorintei lui Allan de a trece la hinduism. si atunci, cum poate întelege eroul izbucnirea furibunda si izgonirea sa din casa familiei Sen, ce parea sa fie si a lui?

    Maitreyi însasi are un comportament ambiguu, pe care el îl percepe ca fiind altceva decât o strategie feminina de a flirta, fapt ce-l contrariaza pe Allan, deoarece nu poate întelege sinuozitatile subtile ale atitudinii sale, nu o poate cunoaste ca pe o europeana. Lucid si analitic, Allan o vede uneori "rece si dispretuitoare" ("Adesea, la masa, îi surprindeam un zâmbet distant si putin rautacios...Ma întrebam, mai ales, daca e stupida ca toate celelalte fete sau daca e, într-adevar, simpla ca o primitiva"). Alteori, dominat de natura sa pasionala, este exaltat, înlrebându-se cum "am sa pot eu sugera privirile ei, niciodata aceleasi, niciodata".
Allan parcurge un drum al suferintei, meandrele trairilor sale ilustrând un adevarat proces launtric dominat de o constiinta mereu în alerta, atenta, analitica. De la primele perceptii, când "nu o iubesc", la emotia provocata de intimitatea cu o indianca ce "ma tulbura, ma fascineaza, dar nu sunt îndragostit", apoi recunoasterea efectului bulversunt caruia nu i se poate împotrivi ("Nici o femeie nu m-a tulburat atâta. Suferinta mea senzuala e un blestem."), considerându-se vrajit, nu îndragostit. Dupa ce i se daruieste, Maitreyi îi stârneste suspiciunea, alte întrebari vin sa tulbure sufletul îndragostitului în cautare de certitudini, în încercarea lui de a alia sensul exact al acestei contopiri: "Oare Maitreyi n-a activat ca o hipnotizata, ca un automat, de când m-a sarutat întâia oara? si spontaneitatea, vastitatea dragostei ei fata de mine nu sunt oare simple caderi, determinate de constiinta ei barbara, superstitioasa?"

    Aceeasi luciditate devoratoare îl face pe erou sa întrevada, în plina fascinatie a iubirii, eventualitatea efemeritatii sentimentului: "Strângând-o în brate, am simtit pentru întâia data teama ca dragostea Maitreyiei ar putea cândva sa ma oboseasca. (...) Când aveam nevoie de singuratate, de ce nil mi-o ghicea? De ce nici dragostea cea mai mare nu poate ghici dorinta celuilalt?".
Despartirea brutala si naucitoare de Maitreyi îi provoaca lui Allan o nesfârsita suferinta, o puternica si profunda durere, devine patetic, plânge, are gânduri negre de sinucidere. Reactia lui este impetuoasa, cu gesturi nestapânite, impresionante, chinuitoare: "am avut o noapte salbateca"; "zadarnic muscam perna, zadarnic ma muscam sa nu tip"; "Sa ma înec în Gange si sa afle Sen cât de curat o iubeam pe Maitreyi". De altfel, drama întregii familii este cutremuratoare: "Pe Maitreyi au vrut s-o marite, dar ea a tipat ca va marturisi sotului, în noaptea nuntii, ca s-a culcat cu mine si va compromite întreaga familie, caci va fi data afara cu scandal, si tot orasul va afla de rusinea ei. Inginerul, auzind-o, a lovit-o o data peste fata, de a trântit-o la pamânt în sânge. Dar a avut si el imediat un atac si a fost dus la spital. Nu mai vede deloc. I se va face operatia într-o zi sau doua, daca se va linisti. (...) Pe Maitreyi au închis-o într-o odaie, dupa ce doamna Sen a chemat soferul s-o bata cu vergile în fata ei, pâna când a cazut în nesimtire. (...) Chabu a încercat sa se sinucida cu creolina."

    Finalul romanului descrie încercarile eroului de a se consola, "gândul sinuciderii mi-a aparut deodata în toata lasitatea si ridicolul lui". Retras în muntii Himalaya, o cunoaste pe Jenia Isaac, o "tânara fara expresie", dintr-o familie de evrei finlandezi si venita aici în cautarea absolutului prin manastirile acestor locuri. Allan are cu ea o scurta relatie, continuând sa-si analizeze starile, gândurile, reactiile în raport cu alte femei. O alta relatie, de data aceasta din interese materiale, o stabileste cu Geurtie, "o fata buna, admirabila", dar continua sa se gândeasca la Maitreyi cu aceeasi iubire tulburatoare, încercând sa desluseasca motivele pentru care tânara se daduse unui vânzator de fructe. Rasfoind niste hârtii vechi, Allan gaseste o scrisoare a unui barbat necunoscut catre Maitreyi, din care reiese ca fata mai avusese o iubire, pe care n-o marturisise nimanui, nici lui, macar aluziv. Contrarietatea lui Allan sporeste, el înmarmureste surprins de aceasta noua enigma, adaugata misterioasei Maitreyi. Ultimul gând al lui Allan, cu care se si termina romanul, este sugestiv pentru natura eroului dominat de incertitudini: "si daca n-ar fi decât o pacaleala a dragostei mele? De ce sa cred? De unde stiu? As vrea sa privesc ochii Maitreyiei."
"Nimeni n-a iesit nevatamat din jocurile Maitreiyei. Sa fie pierderea mintilor sau moartea singura iesire din toate marile pasiuni? Chiar de-ar fi asa cum ne învata cazul lui Tristan si al Isoldei, al lui Romeb si al Julietei, putem fi oare absolut siguri ca, Allan, care la sfârsit doreste din tot sufletul sa mai priveasca o data în ochii Maitreyiei, ca sa înteleaga, n-a pierit el însusi, în nesiguranta si durere? Ce mai stim noi despre el, o data manuscrisul romanului încheiat?" (Nicolae Manolescu, "Arca lui Noe")

Complexitatea personajului Maitreyi din romanul cu acelasi titlu - caracterizare

In 1990, cand adevarata Maitreyi Devi se contopea, intru Atman, cu marele Tot, cel care in roman isi spusese Allan (si care se numea Mircea Eliade) murise, si el, de patru ani.

Ramasesera in veac numai cuvintele lui, inchinate ceasului de amagiri (care fusese perioada indiana) cu duioasa iubire pentru Maitreyi: "iti mai amintesti de mine, Maitreyi? Si daca da, ai putut sa ma ierti?" (dedicatie in limba bengali, la roman).
Romanul lui Mircea Eliade prezinta cel putin trei trasaturi care il fac unic in literatura romana:
 Este nu doar povestea unei iubiri misterioase si tulburator de trista, ci si un mod de revelare a sacrului, in conceptia autorului,fiecare iubire fiind o hierofanie.
 Cei doi protagonisti ai emotionantului episod erotic au existat in realitate; dincolo de eventualele aspecte care tin de fictiune, romanul Dragostea nu moare (scris de Maitreyi Devi) reinvie perioada iubirii si confera dragostei (eternizata chiar prin titlu) caracter de mit.
In romanul lui Mircea Eliade, fiinta interioara a lui Maitreyi este greu de descoperit, de parca autorul ar fi aruncat peste intamplari valul Maitreyiei: amintirea tinerei fete se incheaga din niste marturisiri mereu retractate, sporindu-i misterul.
O cercetare mai atenta a personajului, releva mai multe ipostaze care-i subliniaza complexitatea:
- ipostaza reala;
- ipostaza sacra;
- ipostaza de mireasa intr-o viitoare "nunta in cer".

In planul real al romanului, Maitreyi este o tanara de 16 ani,fiica inginerului Narendra Sen din Calcutta; faptura misterioasa si schimbatoare, stranie si ciudata ca insasi batrana Indie, Maitreyi ii ofera europeanului mereu o alta revelatie: "O priveam cu oarecare curiozitate, caci nu izbuteam sa inteleg ce taina ascunde faptura aceasta in miscarile ei moi, de matase, in zambetul timid, preliminat de panica, si mai ales in glasul ei atat de schimbat in fiecare clipa..."

Dupa ce Allan se muta in casa inginerului, apropierea de Maitreyi ii releva o fiinta pura, o "primitiva" in sensul inocentei, care crede ca arborii au suflet si se simte jignita pana "la lacrimi, atunci cand un barbat ii atinge bratul.
Plina de sensibilitate (atunci cand ii daruieste lui Allan o floare in care impletise un fir din parul ei), mandra si dispretuitoare in alte momente, cantand de una singura si intristandu-se dintr-o data, Maitreyi arata mereu o alta infatisare. Ceea ce impresioneaza la aceasta orientala este amestecul de nevinovatie si senzualitate, de la jocul copilaresc si naiv, pana la daruirea totala, (din clipele de dragoste).
Caracterizata drept "cea mai talentata si mai enigmatica fata din cate am cunoscut", Maitreyi este instruita si culta, apreciata in cercurile bengaleze de intelectuali, dar pastrand totodata in suflet, un amestec de paganism si irational care o face unica.
Dar, in planul real al romanului, casatoria cu Maitreyi (dorita de Allan) este imposibila, caci aceasta ar atrage oprobriul public asupra familiei. De aici, alungarea din casa a oaspetelui si imensul sacrificiu pe care-l va face tanara pentru a-si castiga dreptul la dragoste.
Ipostaza sacra a Maitreyei deriva din chiar numele ei: in mitologia indiana, acest nume era purtat de sotia unui mare intelept si le simboliza pe femeile superioare; in termenii mitului, Maitreyi era o initiata, insetata de cunoasterea adevarului absolut. Aceasta este revelatia pe care i-o ofera si lui Allan - care o vede uneori ca pe o zeita sau ca pe o sfanta: "Alergam intr-o masina a secolului al XX-lea si alaturi de mine aveam un suflet nepatruns si neinteles, tot atat de himeric si de sfant ca si al celeilalte Maitreyi, sihastra din Upanishade\ Parca ar fi avut un nume predestinat, tanara bengaleza conferentiaza despre frumos si scrie poeme filosofice apreciate chiar de marele scriitor Tagore; si tot in termenii mitului, iubirea mistica pentru batranul poet, poate fi interpretata ca o reminiscenta a respectului pentru cel care o initiase in tainele cunoasterii religioase.
Daca ipostaza reala a fetei accepta iubirea totala, ipostaza ei sacra este infricosata la ideea ca pacatul va fi pedepsit de acea forta superioara pe care indienii o numesc Karma.
Numele eroinei mai trimite, prin asemanare, la o alta zeitate: Maitreya, in traducere "Cel legat intru prietenie"; poate si din acest motiv, daruindu-i o carte lui Allan, ea i-o dedica, simplu, "Prietenului".
Ipostaza de mireasa pentru o viitoare "nunta in cer" se contureaza in ultima parte a romanului cand, dupa dramatica lor despartire, Maitreyi ii spune lui Allan: "in viata viitoare ne vom intalni iar, dragule. Ai sa ma recunosti atunci?" Tragica interogatie si fara raspuns; in Univers era tarziu si asfintise steaua iubirii; si totusi, in romanul ei, Maitreyi Devi si-a spus Amrita (in mit, bautura de nemurire, harazita celor care ajung in cer).