Metamorfozele poeziei erotice

Metamorfozele poeziei erotice

Lirica erotica eminesciana ocupa un rol important, in care setea de iubire absoluta e inteleasa in sens suprem ca forta unificatoare a celor doi ce aspira spre absolut. Eminescu este culmea romantismului romanesc, el a realizat o poezie a iubirii inseparabila de natura. Astfel natura nu e numai cadrul intalnirii celor doi ci si o stare de spirit. Sentimentul erotic e nascut din daimonul sau launtric, el cuprinzand toate valentele iubirii, de la primii fiori la fericirea absoluta, la deznadejde si durere. Neputandu-si realiza iubirea in plan terestru, Eminescu o proiecteaza in cel cosmic, intr-un spatiu al viitorului, intr-o natura transfigurata, feerica. Pe aripile spatiului si timpului Eminescu proiecteaza cuplu de indragostiti la inceputurile lumii, descriindu-i drept un cuplu arhetipal, in unitate de cunoastere si perfectiune. Aspiratiile spre realizarea cuplului se manifesta cu o putere irezistibila intr-o stare de tensiune benefica, ora 737b12h de iubire transformandu-se intr-una de har divin, eroul cuprinzand tot universul.

Mare parte din poeziile de dragoste realizeaza armonia dintre microcosmos, unde apar motive romantice: salcamul, apa, teii, codrul care impreuna cu microcosmosul: luna (cel mai intalnit in poezia sa), stele si luceferi. Asteptarea devine romantica in majoritatea poeziilor sale de dragoste: "Dorinta", "Lacul", "Craiasa din povesti", "Floare albastra", "Sara pe deal", "Luceafarul".

In "Sara pe deal", intalnirea are loc la inserare cand "buciumul urma cu jale / turmele urc, stelele scapara-n cale" intr-un spatiu feeric sub un salcam, salcamul devenind martor si protector al iubirii. Planul uman e definit prin elemente personificate "jale", "apele plang" ce sugereaza melancolia asteptarii iubitei. La acestea se adauga elemente cosmice, si ele personificate, luna si stelele ce vegheaza satul adormit conferind cadrului natural o solemnitate liturgica "luna pe cer trece asa sfanta si clara". Stelele " nasc umezi pe bolta senina", totul facand legatura intre natura terestra si cosmica, si sentimentul nerabdarii intalnirii tinerei fete. Poetul sugereaza ideea ca viata e un ritual sfant care se desfasoara in conformitate cu anumite reguli, dar aceasta intalnire are loc in vis, devenind o dorinta a intalnirii exprimata de versurile erotice "Astfel de noapte bogata / Cine pe ea n-ar da viata lui toata". Din pacate visul ramane vis sesizandu-se dramatismul profund al imposibilitatii atingerii idealului de iubire.

In "Floare albastra" iubirea este relevata de motivul romantic al florii albastre , intalnit la poetii universale Novalis si Leopardi, unde ea simbolizeaza aspiratia spre iubirea absoluta. La Eminescu floarea albastra isi multiplica simbolistica, sugerand alaturi de iubirea absoluta si aspiratia spre idealul suprem de perfectiune al creatiei, de aici si sfarsitul sceptic al conditiei omului de geniu neinteles de societate.

In traditia populara floarea albastra e sinonima cu floare de nu ma iuta ducand la infinitul amintirii, facand legatura dintre clipa si eternitate. Aici floarea sugereaza viata, iubire terestra, iar albastrul sugereaza infinitul rece, de aici antiteza dintre planul terestru al iubirii trecatoare si planul cosmic al iubirii eterne.

Poezia este structurata pe doua planuri, cel al iubitei si cel al iubitului, debuteaza cu invitatia fetei intr-un spatiu feeric "Hai in codru cu verdeata / Und izvoare plang in vale", urmand reprosul ei adresat iubitului "Iar te-ai cufundat in stele / Si-n nori si-n ceruri nalte?". Aceste versuri sugereaza domeniul de gandire cosmica a geniului, diferita de al ei. Se observa antiteza dintre planul cunoasterii unde coordonatele "campiile asire", "piramidele-nvechite" reprezinta statornicia creatiei.

Daca pentru el sunt domenii ale reflectiei, pentru ea sunt piedici pe drumul fericirii "Nu cata in departare fericirea ta iubite". Remarca eului poetic e ironica, dar exprima si afectiunea "Astfel zice mititica / Ah ea spune adevarul / Eu am ras n-am zis nimic". El isi alege o stare pasivitate fata de nivelul ei de intelegere. La invitatiile ei, poetul ramane rece, fata disparand deceptionata, ca o naluca. Poate pentru el a fost o simpla iluzie: "Ca un stalp eu stau in luna", consecvent lumii universului exclamand "Ce frumoasa, ce nebuna / E albastra dulce floare". Accentul pe "albastra" sugereaza iluzia atingerii absolutului prin iubire.

Ultima strofa apare ca o concluzie a geniului in care antiteza "dulce minune", alaturi de "iubirea noastra" sugereaza visul care mereu trece, geniul chemand fara ecou aceasta iluzie repetat "floare albastra, floare albastra", alaturi de concluzia sceptica "totusi este trist in lume".

Floarea albastra sugereaza doua posibile eternizari, una terestra prin iubire si cealalta absoluta sustinuta din inaltimile cosmice.

Culmea romantismului romanesc eminescian il reprezinta poemul "Luceafarul", care este sinteza conceptiilor eminesciene despre facerea lumii, dar si conditia omului de geniu ce aspira la dragostea absoluta in care Eminescu impleteste filozofia germana referitoare la geniu, cu folclorul nostru. "Luceafarul este un poem alegoric, filozofic, inspirat din basmul popular "Fata din gradina de aur", cules de folcloristul german Richard Kunis versificat de Eminescu in 5 variante.

Ca izvoare filozofice, Eminescu s-a inspirat din filozofia lui Schopenhauer care face o diferentiere intre omul comun si geniu. Primul este subiectiv, avand vointa de a trai si a fi fericit, in timp ce geniul e obiectiv, aspirand spre cunoasterea absoluta. La acestea se adauga si propriile idei despre geniu aflate pe manuscrisul "Sarmanul Dionis": "Daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte aici pe pamant nici nu e capabil de a ferici pe cineva, nici de a fi fericit. El n-are moarte, n-are nici noroc".

Eminescu s-a inspirat din mitologia greaca, indiana si crestina ce reprezinta izvoarele cultural mitologice, alaturi de izvorul biografic sesizat de critica.

E un poem liric, epic si dramatic. Este liric pentru ca e o viziune poetica exprimata alegoric, semnificand geniul care prin iubire terestra e capabil de jertfa totala, dar si fata de imparat aspira in vis la o iubire ideala intruchipata de Luceafar. Elementele epice sunt cele ce descriu cadrul asemanator unui basm "A fost odata ca-n povesti / A fost ca niciodata", dar si elementele la persoana a III-a, cat si personaje lirice. E un poem dramatic prin grandoarea subiectului si dramatismului final.

Idila se desfasoara la un castel, unde "o prea frumoasa fata" , "Si mandra in toate cele / Cum e fecioara intre sfinti / Si luna intre stele" viseaza un Luceafar. Asistam la infiriparea iubirii intre reprezentanti celor doua lumi diametral opuse: fata prin incantatii magice il cheama alaturi de ea "Cobori in jos Luceafar .... Si viata lumineaza. Fiintele superioare au posibilitatea de a-si depasi conditia, de a se metamorfoza, el transformandu-se cand in inger nascut din ape, cand in demon nascut din haos. Exista o antiteza intre ea si Luceafar, dar frumusetea Luceafarului e inlocuita de imaginea stranie "Un mort frumos cu ochii vii". Fata refuza cele doua invitatii de a-l urma, ca urmare Luceafarul o invita din nou "Eu sunt Luceafarul de sus / Iar tu sa-mi fi mireasa". Refuzul fetei releva imposibilitatea omului comun de a-si depasi propria conditie. Hotararea de jertfa suprema luata de Luceafar e exemplara pentru sacrificiul sau "Tu-mi ceri chiar nemurirea mea / In schimb pe-o sarutare / Dar voi sa sti de asemenea / Cat te iubesc de tare".

In acest scop Luceafarul calatoreste spre Demiurg devenind Hyperion. In acest timp asistam la idila pamanteana dintre fata de imparat, Catalina, cu pajul Catalin "Viclean copil de casa .... Baiat din flori si de pripas".

Catalina recunoaste aventura lor "Te-ai potrivit cu mine", acceptandu-l dar mai aspirand la iubirea ideala pentru Luceafar, desi e constienta de imposibilitatea realizarii acestui vis "In veci il voi iubi / Si-n veci va ramane departe".

Refuzul demiurgului de a-i da nemurirea Luceafarului "Pentru o ora de iubire", dovedeste antiteza dintre comic si terestru, dintre geniu si pamantean. Oamenii purtatori ai stelelor norocului nu sunt capabili de mari jertfe, imagine sugerata ironic de afirmatia Luceafarului indurerat de ceea ce vede pe pamant "Traind in cercul vostru stramt / Norocul va petrece." Apare si de-a doua parte a antitezei "Eu in lumea mea ma simt / Nemuritor si rece". Aici apare concluzia intregului poem, acea diferenta dintre etern si efemer.

In "Oda in metru antic", Eminescu eternizeaza sentimentul de iubire. E o poezie nostalgica, sacra, putand fi asemanatoare "cu un cantec de moarte care trece prin chinurile dragostei". Discursul liric e structurat pe doua planuri: unul al echilibrului si al armoniei dobandit prin contemplarea senina a Universului in care eul liric se proiecteaza in trecut: "Pururi tanar / Infasurat in manta-mi / Ochii mei inaltam visator / La steaua Singuratatii".

Cel de-al doilea plan e cel al trairii pasionale ce presupune arderea violenta prin iubire "De-al meu propriu vis mistuit ma vaiet" / Pe-al meu propriu rug ma topesc in flacari". Rugul, ca simbol al trairii puternice isi are izvorul in mitologie, unde Nessus acel centaur, monstru, indragostit de sotia lui Hercules, o invata sa-i inmoaie camasa intr-o otrava ce ii produce sotului o suferinta fara margini. Aflat pe rug prefera focul sa-l scape de chinurile camasi otravite. Comparatia mitologica e asociata cu patima arzatoare "Focul meu a-l stinge nu pot cu toate / Apele marii".

Poezia debuteaza cu trei verbe ce dau esenta poeziei "Nu vedeam sa-nvat / A muri vreodata. Unde "a crede", "a invata", "a muri", amplifica perceptia existentei din perspectiva unor experiente. Ideea de a invata sa mori e antonima cu ideii "a invata sa traiesti", coordonate ale omului supus destinului. Chiar daca jertfa iubirii pare uneori inutila, acest sentiment e unicul ce vibreaza cu Universul. Poetul evoca echilibrul mult visat "Vino iar in san, nepasare trista".

Erotica eminesciana reprezinta in cadrul liricii sale nu numai o atitudine etica, dar si una estetica. Apare astfel acea "forma de spirit", ce da eminescianismul, reprezinta reinnoirea poeziei romanesti.