NORA IUGA
Rimbaud - un apelativ
amoros?
ste
oribila egolatria asta care se acutizeaza cu vârsta,
facându-ne incapabili sa mai vedem frumusetea altora. Autoadularea mea a ajuns
pâna acolo încât îmi acopera cu umbra ei monstruoasa c 353d35d hiar
si adoratia cea mai pura pe care am avut-o pentru cineva, pura
si frenetica mea iubire pentru Rimbaud. Parca-l aud pe Dan
Laurentiu recitând: "O, saison, o,
châteaux, quelle âme est sans Rimbaud". si iata ce voiam
sa spun, ca primul lucru care îmi vine în minte acum, când mi se cere
sa vorbesc despre Rimbaud, este elogiul adus mie în prefata
volumului meu de debut de catre Miron Radu Paraschivescu,
alaturându-ma celui mai teribil copil din poezia lumii: "Sper sa
nu gresesc când recunosc în versurile Norei Iuga o rezonanta din
Rimbaud despre care se vorbeste mult si de mult în lumea noastra
literara, dar e interesant de observat ca, în afara de câteva
momente exceptionale în poezia unui
Virgil Teodorescu sau Gellu Naum, nu am întâlnit în tara noastra urmele vreunei
corespondente rimbaldiene; ma refer mai ales la o înrudire cu
spiritul acestui înaintas al poeziei moderne decât cu tehnica lui
poetica". Asadar nu Rimbaud în sine, ci Rimbaud în raport cu mine.
Poate ca oamenii, în general, si cu precadere poetii,
înteleg mai greu lucrurile în absolutul lor obiectiv, pâna nu
si-l acordeaza la fiinta lor devoratoare, ajustându-l dupa
masura subiectivismului lor. De ce m-o fi comparat MRP cu Rimbaud?
Dintr-un fel de iubire, fara îndoiala, pentru ca poezia naste
întotdeauna un fel de iubire. De ce am afirmat si eu, la rândul meu, în
prefata la antologia lui Aurelian Titu Dumitrescu ca simt în poezia
lui un ecou rimbaldian? Tot dintr-un fel de iubire. si iata cum Rimbaud
devine un fel de apelativ amoros, cum îi spui fiintei iubite,
"Steluta mea", "Inimioara mea", "Puiculita mea". Numele poetilor
sunt puse adesea în ecuatii dintr-astea mai mult sau mai putin
izbutite. Mircea Ivanescu într-o cronica
m-a alaturat Sylviei Plath, altii au alaturat-o pe Angela Marinescu Sylviei Plath; pe noi doua
nu ne-a pus nimeni niciodata alaturi. Elle coule, elle
coule la maladie d'amour - lantul slabiciunilor. Am iubit mai
presus de orice poetii tineri, poetii care traiesc frenetic,
poetii-flacara, poetii-chibrituri, poate de aceea
gasesc si azi prin sertare cutii pline de chibrituri arse pe care le
pastrez cu sfintenie. Rimbaud e . ce e Rimbaud? E o respiratie.
E un ritm. E un puls. E însasi
combustia inegalabila, ireversibila a tineretii. Poate
si Radiguet, poate Modigliani, poate Gérard Philippe, poate Mozart . poate
Daniel Turcea, dar el, când a intrat în Epifanie nu mai avea simturi, nu
mai avea nervi - se afla deja în marile spatii ale heliului.
Viata e Rimbaud, viata la limita, risc si
autodistrugere, înger exterminator e Rimbaud, un kamikadze perpetuu care-si asuma libertatea propriei
explozii. Nimic nu mi-am dorit mai mult decât sa ramân vesnic
tânara în poezie . dar diavolul n-a vrut sa semneze pactul cu
mine. Ma uit în jur - viitura dupa viitura, ape noi
clocotind, hohotind, torente de poezie
tânara, frenetica. Înca un Rimbaud, si
înca si înca. Dar se umplu paginile si n-am spus nimic
despre poezia lui Rimbaud. Cum sa vorbesti cu creierul despre soarele
vorace care pârjoleste desertul,
despre meteoritul Tungus, despre Tsunami care muta axul
pamântului?! Despre Rimbaud nu se poate vorbi decât cu tacerea
asurzitoare.