Oferta de interpretare ion creanga: amintiri din copilarie

OFERTA DE INTERPRETARE

ION CREANGA: AMINTIRI DIN COPILARIE

I. PREZENTARE GENERALA

I.1. SEMNIFICATIA TITLULUI

Titlul lucrarii „Amintiri din copilarie” de Ion Creanga poate fi justificat pornind chiar de la cuvintele care il alcatuiesc:

a. Cel dintai („Amintiri”) subliniaza caracterul memorialistic al acestei opere, reliefat chiar in primele ei fraze: „Stau cateodata si-mi amintesc ce vremi si ce oameni mai erau prin par 737e42h 55;ile noastre”. Concepute si scrise in ultima parte a vietii, „Amintirile” au darul de a-i reda omului matur, fie si pentru scurt timp, bucuria copilariei. Fireste, timpul evocat este trecutul, un timp originar, patriarhal, o varsta de aur; spre aceasta va nazui povestitorul, intr-o eterna intoarcere la origini. In aceste conditii, Humulestiul devine un sat pentru eternitate, iar lumea evocata capata o aureola de mit.

b. Al doilea termen („copilarie”) desemneaza timpul fericit al varstei fara de griji. In interiorul lui figurile devin memorabile, intamplarile devin unice, iar realitatea este inlocuita cu un spatiu imaginar si minunat. In aceste conditii, expresii ca „pe atunci” sau „vremea aceea” au sensul lui „a fost odata” din basme si arunca asupra intamplarilor o lumina mirifica; lumea copilariei este infatisata in dominanta festiva a existentei sale, viata fiind privita ca o mare sarbatoare. Prin faptul ca autorul nu foloseste alaturi de substantivul „copilaria” adjectivul pronominal posesiv „mea”, se sugereaza caracterul universal al timpului evocat, povestindu-se astfel o copilarie ca oricare alta: „Asa eram eu la varsta cea fericita si asa cred ca au fost toti copiii, de cand lumea si pamantul”.

I.2. PRIMA AUTOBIOGRAFIE DIN LITERATURA ROMANA

Autobiografia este o naratiune retrospectiva pe care o persoana reala o face despre propria existenta cu accentul pus pe propria personalitate; ea se supune unor criterii ferme care ii da calitate de specie literara autonoma, definindu-se prin identitatea dintre autor –narator – personaj. Autorul este cel ce povesteste, iar cele narate sunt facute de un „eu” identic cu al autorului si trimit la o suma de date istorice usor de verificat.

„Amintirile” lui Creanga propun o perspectiva retrospectiva, o contemplare a sinelui in devenire, spre maturizare, intr-un context real. Creanga trimite la un spatiu natal – Humulesti – pe care il figureaza ca un loc sacru, un punct geografic originar. Autobiografia sa este un semn al salvgardarii Fiintei, o noua modalitate de a fi si a ramane printre oameni, este o cautare de sine, o incercare de a se redescoperi.

Autobiografia da sansa de regasire a eului. Desi viata se fractureaza zi de zi, autobiografia face un efort de a opri aceasta alunecare, un efort de a stavili panta degradarii personalitatii. Autobiografia devine astfel un act creator cu care se poate reveni la inceputuri, avand caracterul unei experiente initiatice.

Important intr-o autobiografie este sa poti raspunde la intrebarea „Cine sunt eu?”. Ion Creanga a reusit sa raspunda la aceasta intrebare: „Eu sunt Copilul Universal.”.

I.3. METAFORA DRUMULUI

Metafora drumului, care strabate toata opera lui Creanga, este prezenta si in „Amintiri din copilarie”.

Purtand in mana „creanga de aur” a nemuririi sale viitoare, Nica isi incepe „drumul” in viata, in casa parinteasca evocata la inceputul partii a II-a care simbolizeaza Casa natala universala.

Drumul lui Nica se deschide sub semnul unui „acolo” („locul nasterii mele”) si al unui „atunci” („frumos era pe atunci”) care echivaleaza cu „a fost odata” al basmelor.

Spatiu al jocului (in care Nica si ceilalti copii se jucau mereu „in petrecere”) si loc protejat de prezenta parintilor, modesta locuinta devine un „centrum mundi” si spatiu cosmicizat prin prezenta soarelui chemat de copilul cu par balai.

In termenii lui C.Noica, drumul lui Nica este „o devenire intru Fiinta”, incluzand, desigur, si alte repere; primul dintre acestea este satul privit sub doua aspecte: al timpului si al oamenilor: „Stau cateodata si-mi aduc aminte ce vremi si ce oameni erau in partile noastre”; este o varsta de aur, iar oamenii capata, prin tendinta spre enorm a lui Creanga, dimensiuni homerice: „Oamenii lui Creanga sunt vii ca viata, schimbatori ca ea, naturali ca radacinile ei, de care nu se pot desprinde.” (Pompiliu Constantinescu: „Destinul unui clasic. Ion Creanga”)

Un alt grup de repere il constituie scolile prin care trece Nica: cea din Humulesti, cu neuitatele amintiri legate de Calul Balan si de Sfantul Nicolai „facatorul de vanatai”, cea din Brosteni, cu imaginea emblematica a caprelor raioase ale Irinucai si cea din Falticeni, „fabrica de popi” in care invatatura era „un cumplit mestesug de tampenie”.

Drumul lui Nica se incheie in partea a IV-a a lucrarii. La modul simbolic, calatoria de la Humulesti la Iasi reprezinta o coborare din universul pur al copilariei, intr-o alta lume: aici, in fata portilor Socolei, intunericul si multimea candidatilor creeaza impresia de carnaval al mastilor. Acum, Nica pierde insula de nemurire care era Humulestiul, fapt care va conduce la o adevarata drama a instrainarii.

Fireste, iesirea din basmul copilariei ar fi trebuit sa se faca tot pe calea basmului, Smaranda amagindu-si feciorul cu viziunea unui drum fabulos, in caruta „cu doi cai ca niste zmei” a lui mos Luca; pe masura ce Nica se indeparteaza de spatiul magic al varstei fericite, fabulosul se degradeaza. Timpul, devenit acum calendaristic, va indica iesirea din mit si integrarea lui Nica in timpul curgator al unei alte vieti.

I.4. PARTICULARITATILE ARTEI NARATIVE

A. UMORUL

In proza lui Ion Creanga, umorul este dat de starea permanenta de buna dispozitie a autorului, de jovialitatea, verva si placerea lui de a povesti pentru a starni veselia cititorului transformat in ascultator. Absenta satirei deosebeste, in principal, umorul lui Ion Creanga de comicul lui I.L.Caragiale, povestitorul avand o atitudine de intelegere fata de pacatele omenesti, facand haz de necaz cu optimism si vitalitate, crezand intr-o indreptare a defectelor umane.

■ Modalitati de realizare a umorului ■

1. Numele, poreclele unor personaje sau felul in care le caracterizeaza autorul

Ex: mos Chiorpec, Mogorogea, Trasnea, „mos Vasile era un carpanos si un pui de zgarie-braza”

2. Combinatii neasteptate de cuvinte, folosirea unor termeni cu alt sens decat cel propriu

Ex: „cinstita crasma”, „cuvioasele muste si cuviosii bondari”

3. Intorsaturile de fraza, cu semnificatii neasteptate

Ex: „Si sa nu credeti ca nu mi-am tinut cuvantul de joi pana mai apoi, pentru ca asa am fost eu, rabdator si statornic la vorba in felul meu.”

4. Autopersiflarea

Ex: „Si unde nu s-au adunat o multime de baieti dornici de invatatura, intre care eram si eu, cel mai bun de harjoana si slavit de lenes.”

5. Zeflemisirea

Ex: „Si-apoi numai asta mi-ar fi lipsit acum cat eram de pricopsit.”

B. ORALITATEA

Oralitatea stilului lui Ion Creanga este data de impresia de spunere a intamplarilor in fata unui auditoriu si nu pentru cititori.

■ Modalitati de realizare a oralitatii ■

1. Adresare directa prin care isi solicita interlocutorii

Ex: „Si dupa cum am cinstea de a va spune”

2. Folosirea dativului etic (un fapt de limba care este folosit in plan stilistic cu valoare afectiva; apare la nivelul formelor neaccentuate de dativ, de persoana I si a II-a, singular, fara functii sintactice; persoana I il indica pe narator, iar persoana a II-a pe cititorul devenit ascultator.)

Ex: „mi ti-l aducea”

3. Introducerea tablourilor in miscare prin repetarea lui „si” narativ

Ex: „Si ne coboram si ne tot coboram cu mare greutate () si caii lunecau si se duceau de-a rostogolul.”

4. Expresii onomatopeice

Ex: „Si cand sa puna mana pe dansa, zbrr”

5. Exclamatii, interogatii, interjectii

Ex: „- Pu-pu-pu! Pu-pu-pu! Pu-pu-pu!”

6. Aglomerarea verbelor de actiune

Ex: „si acum ajung in dreptul teiului, pun demancarea jos, ma sui incetisor in tei, bag mana in scorbura, gabuiesc pupaza”

7. Expresii populare

Ex: „Pielea rea si rapanoasa, ori o bate ori o lasa.”

II. OFERTA DE INTERPRETARE A FRAGMENTULUI

Fragmentul reprodus – consemnand pozna prin care copiii au distrus casa Irinucai – ilustreaza, subtil, un proces de cunoastere si de formare. Jocul lor imprudent, din care lipseste intentia raului, are, totusi, ca urmare, un rau. Intelegerea raului savarsit explica fuga copiilor spre Pipirig si echivaleaza cu o asumare a vinovatiei. Drumul inapoi devine o calatorie a suferintei, care propune o legatura intre vinovatie si pedeapsa, o pedeapsa aplicata de divinitate (vremea grea trimisa asupra lor face ca drumul spre casa sa fie greu).

Copiii care se intorc la Pipirig nu mai sunt aceiasi cu baietii plecati din Pipirig. Ei sunt mai vinovati, dar au aflat ceva, au trait o intamplare in cursul careia, pierzandu-si inocenta, au incercat dramatic si experienta cunoasterii.

Se poate descifra in aventura lor o asemanare traita de eroul basmului „Povestea lui Harap-Alb”. Ca si Harap-Alb, supus pe parcursul calatoriei sale unor incercari culminand cu moartea si invierea lui, eroul „Amintirilor”, Nica, trece si el printr-o moarte si o reinviere de factura simbolica. Spre deosebire de basm, caruia ii este proprie o viziune fabuloasa asupra vietii, „Amintirile” adopta o viziune realista. Situatia aceasta are, ca urmare, in plan estetic, o schimbare de procedee. In basm, moartea si reinvierea sunt legate de simbolul mitic al apei vii. Prin conventia lor memorialistica, „Amintirile” propun o alta cheie simbolica, in consonanta cu realismul viziunii: iesirea din copilarie semnifica moartea unei varste si depasirea unui nivel de cunoastere, dar si renasterea la o alta varsta si la un alt nivel de cunoastere – adolescenta.

Universul copilariei este asociat in „Amintiri” cu jocul si joaca, in jurul carora se concentreaza toate preocuparile copilului. Joaca il elibereaza de realul vietii, il ajuta sa-si construiasca o lume proprie, in care opereaza alta conventie, adeseori in conflict cu aceea din lumea maturilor si il scoate de sub puterea timpului, o urmare frecventa a jocului fiind uitarea de toate si de sine. Jocul ramane legat in mod fundamental de imaginatia prin care copilul este readus in realul vietii atunci cand, chiar cu brutalitate i se dezvaluie neconcordanta dintre iluzia proprie jocului si realitatea.

Uneori, cum se intampla in episodul cu daramarea casei Irinucai, jocul poate fi rau, cu urmari nefaste, pentru ca distruge si ucide. Raul ascus de un asemenea joc presupune un nebanuit resort demonic. Se explica astfel de ce povestitorul plaseaza intamplarea cu desprinderea din joaca a pietrei sub o influenta malefica: „ne pune dracul de urnim o stanca din locul ei”. Dar acela care, fie si inocent, se lasa sedus de Rau, ajungand sa savarseasca raul, se expune unei pedepse care poate veni fie din partea divinitatii, prin Baba Dochia (fragmentul propus la aceasta tema), fie din partea oamenilor (cum se intampla in alte secvente din „Amintiri”, secventele cu scaldatul sau cu ciresele).

Morala episodului, fara a fi formulata explicit, propune un principiu al echilibrului, care trebuie respectat atat in viata, cat si in joc. Dar principiul intra in conflict cu natura umana, asupra careia timpul, prin anotimpuri, se dovedeste a avea puteri ciudate: o primavara timpurie stimuleaza vitalitatea copiilor si exuberanta, ii face sa-si consume necugetat preaplinul energiilor.

Este interesant faptul ca, in acest mod de intelegere a lucrurilor, Ion Creanga urmeaza indeaproape o forma de asumare a relatiei dintre om si natura, proprie culturii noastre populare.

Gravitatea moralei este insa atenuata de Ion Creanga, prin umor si ironie. Nota dramatica, desi nu lipseste, este estompata, rectificata adesea printr-o viziune comica originala; Ion Creanga utilizeaza surprinzator relatia adversativa: „Si nu tu junghiu, nici tu friguri, nici alta boala nu s-a lipit de noi, dar nici de raie n-am scapat.” Enumeratia din prima parte a frazei aglomereaza laudativ si ritmeaza, sacadand prin repetitie, consecintele pozitive ale tratamentului, instituind o stare de asteptare cultivata prin ritm si continuitate de sens. Aceasta continuitate este rupta brusc, iar starea de asteptare, contrazisa prin ultimul element al enumeratiei, care acuza ilar inutilitatea tratamentului. Intreaga constructie este rasturnata prin pozitia adversativa a prezentarii. Discontinuitatea, la randul ei, este consolidata prin citarea poznasa a unui proverb: „Vorba ceea: Se tine ca raia de om.”. Astfel de procedee, combinate cu multe altele, impanzesc intregul text al „Amintirilor”, imprimandu-le o pecete stilistica de neconfundat.

SEMNIFICATII SI SIMBOLURI

■ TAIEREA PLETELOR este o proba intermediara in traseul initierii lui Nica.

● taierea pletelor sugereaza schimbarea conditiei: o moarte simbolica a copilului Nica si renasterea adolescentului;

● portul parului lung definea calitatea aristocratica, regala; Nica avea senzatia ca apartine unui rang superior, ca vine dintr-o lume superioara, o lume magica;

● pierderea parului poate sa coincida si cu pierderea libertatii, a salbaticiei originare;

● parul este considerat drept sediul sufletului; astfel, Nica, prin pierderea pletelor, are senzatia ca pierde o parte din el, ca se instraineaza de sine si de lumea lui, insula lui de nemurire Humulestiul;

● pletele implica si starea de nemurire (unii Nemuritori purtau parul despletit); Nica este acel copil nemuritor care nu cunoaste inca relatia omului cu timpul; prin taierea pletelor, Nica are sentimentul ca-si pierde starea de nemurire;

● pletele semnifica si nonconformism, o traire primara, esentiala; astfel, prin taierea lor, Nica intra intr-o ordine sociala, intr-o viata comuna;

■ CELE TREI PROBE INITIATICE semnifica pierderea inocentei, iesirea din copilarie, moartea unei varste si depasirea unui nivel de cunoastere, dar si renasterea la o alta varsta si la un alt nivel de cunoastere – adolescenta.

● exprima o ordine intelectuala si spirituala in cosmos, in om, intru Dumnezeu;

● numarul trei este numarul Cerului, un numar perfect,expresia totalitatii, a desavarsirii;

● semnifica armonia, initierea, exprima un mister al depasirii, al sintezei, al reunirii;

● exprima o evolutie mistica: curatire (raia), iluminare (fuga), unire (pedeapsa divina care duce la intelegerea faptei: daramarea casei, si la decizia de a fugi si de a nu-si asuma vina).