PERORAŢIE
= Termenul provine din fr. péroration,
lat. lit. peroratio "încheierea unui discurs" (cf. orare "a
cuvânta"). Desemneaza finalul unui discurs, care se
caracterizeaza de o 121w2210b bicei printr-un ton însufletit, menit sa
capteze adeziunea publicului. De aceea, prin extensie, termenul e folosit
si ca sinonim cu "vorbire însufletita". În elocinta antica,
P. era însa conceputa ca trebuind sa fie de o mare
sobrietate, ca si exordiul (v.), pentru a pastra
obiectivitatea necesara discursurilor deliberative sau judiciare.
Quintilian povesteste chiar ca un crainic blestema pe oratorul care
ar fi îndraznit sa miste afectele multimii. Sub influenta
elocintei asianice (v. Asianism), Cicero si alti
vorbitori vestiti ai Romei recurg la un final mult mai patetic, intervenit
dupa o sobra enumerare a principalelor argumente ale cuvântarii.
Procedeul latin, cultivat cu precadere în elocinta de amvon a secolului
XVII francez, a dus - în secolele XVIII si XIX - la degradarea
notiunii de P., de unde întrebuintarea si cu o
nuanta peiorativa, moderna, a verbului "a perora".