Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload


loading...

















































POEZIA EROTICA

literatura romana












ALTE DOCUMENTE

PROIECT DIDACTIC - Ion de L. Rebreanu - Instantele comunicarii narative
PROBLEMA REFERENŢEI
TEST DE EVALUARE - Limba româna Clasa a IV a
Demonstratie schita -plan-
POEZIA EROTICA

POEZIA EROTICA


Vorbind mai înainte despre Scrisoarea I, faceam observatia ca accentul esential nu cade în aceasta opera nici pe satira sociala, nici pe poezia cosmogonica. si una si alta erau trasaturi ce caracterizau într-adevar opera, dar unitatea profunda a acesteia trebuia cau­tata în sensul elegiac de care ea se lasa patrunsa de la un capat pâna la celalalt.




Observam de asemenea cu alt prilej ca elegia este punctul de sosire în procesul sufletesc al poetului, în evolutia normala a acestui proces, care însumeaza ca termen initial afirmatia de tensiune înalta asociata unei viziuni infinite, iar ca termen final negatia totala, care poate îmbraca lumea valorilor obiective sau propria lume su­fleteasca, si una si alta asociata unei viziuni larg spatiate, sau unei viziuni restrânse, în stricta dependenta de obiectul negat.

Sensul general elegiac al poeziei lui Eminescu, semnalat în trecut, ma va preocupa în mod aparte putin mai târziu. Ceea ce voi nota cu acest prilej este faptul ca elegia lui nu se realizeaza numai pe aceasta linie generala a conceptiei despre lume a poetului, ci ca uneori ea se leaga de momente determinate din viata sufleteasca a poetului, în fixarea momentului elegiac se poate proceda în doua feluri: pe cale deductiva, plecând de la pozitiile elegiace generale la momentele izolate de elegie, care urmeaza sa fie definite în ra­portul lor cu tema generala; pe cale inductiva, ridicându-ne de la momentele izolate la pozitia elegiaca generala, atunci când se poate într-adevar stabili o relatie între acesti doi termeni. In masura în care faptul va fi cu putinta, vom urmari aceste doua cai. Elegia este însa si punctul de sosire al eroticei eminesciene, nu numai al experientei lui intelectuale. Faptul acesta ne obliga sa insistam în primul rând asupra eroticei sale, pe care vom urmari-o în liniile mari ale evolutiei sale si în caracterele ei de capetenie.

Revenim astfel la una din preocuparile noastre anterioare. Stu­diind începuturile poetice ale lui Eminescu, un loc important am acordat poeziei cu tema erotica. Cele mai adesea ea ne-a aparut ca o simpla imitatie, dar înca de pe acea vreme ea aparea într-o re­latie strânsa cu sentimentul naturii. si daca uneori îmbraca formule-larg oratorice, aducea cu toate acestea câteodata si puternice vibratiuni sentimentale.




Am insistat în mod deosebit asupra poeziei Mortua est, care ne-a dat prilejul sa vedem ca poetul român ajunge la prima lui mare realizare artistica pe linie erotica si elegiaca. Mortua est este într-adevar cea dintâi mare realizare poetica eminesciana; ea este în acelasi timp cea dintâi elegie a lui, cea mai de seama realizare elegiaca pe fond erotic din literatura româna si, incontestabil, una dintre cele mai reusite elegii pe aceasta tema în întreaga literatura a lumii.

Poezia era asadar în masura sa ne arate ca erotica eminesciana se colora înca din începuturi în sens elegiac. Dar elegia era de­terminata de data aceasta de împrejurari izolate de ordin is­toric si, cu toate calitatile ei artistice exceptionale, ea avea totusi un caracter accidental. Ca elegia sa se departeze de caracterul acesta accidental, ca ea sa devina o pozitie sufleteasca, o stare organica si permanenta, era necesara sa nu izvorasca numai dintr-o expe­rienta sentimentala, ci sa se întemeieze pe experienta intelectuala a poetului; supusa variatiunilor, experienta sentimentala dureroasa a unui moment putea fi substituita prin experienta sentimentala mai putin dureroasa a altui moment; întemeindu-se însa pe experienta intelectuala a poetului, ea se întemeia pe însesi modalitatile proprii de intuire a lumii si capata pe c 19419b12t alea aceasta un caracter necesar si permanent.

Erotica lui Eminescu evolueaza între poli opusi: în începuturile lui poetice, el aduce o mare putere de idealizare si sentimente de înalta tensiune. Mortua est este ilustrativa pentru aceasta epoca: poetul nu este numai cutremurat de moartea iubitei; durerea lui capata proportii universale, ea motiveaza marile întrebari în lega­tura cu lipsa de sens a oricarei existente si solicita întregul univers spre stingere, în faza a doua si în epoca finala a activitatii sale, poetul vede în iubire numai un mijloc viclean al naturii care-si urmareste prin ea scopurile ei bine stabilite. Ea este un instinct van, care cuprinde nu numai neamul omenesc, ci orice fiinte. Scrisoarea IV expune problema în termenii ei schopenhauerieni:


Nu traiti voi, ci un altul va inspira - el traieste,

El cu gura voastra râde, el se-ncânta, el sopteste,

Caci a voastre vieti cu toate sânt ca undele ce curg,

Vecinie este numai râul: râul este Demiurg.

Nu simtiti c-amorul vostru e-un amor strain? Nebuni!

Nu simtiti ca-n proaste lucruri voi vedeti numai minuni?

Nu vedeti c-acea iubire serv-o cauza din natura?

Ca e leagan unor viete ce seminte sânt de ura?


Iubirea este vazuta si în aceste finaluri sumbre ale activitatii poetice a lui Eminescu ca unul din mijloacele de descatusare ale creatorului, ale demonului ce tortureaza sufletul oricarui artist si care cauta sa ajunga la expresie: femeia este facuta sa lumineze calea catre cuvânt a simtirii artistului *1.




si Eminescu îi cere sacri­ficiul acesta, dar cererea lui se adreseaza unei Dalile pozitive, ne­întelegatoare pentru murmurele surde din sufletul poetului si ispitita de tuspatru crai ai cartilor de joc:


În zadar boltita lira, ce din sapte coarde suna,

Tânguirea ta de moarte în cadentele-i aduna;

În zadar în ochi avea-vei umbre mândre din povesti,

Precum iarna se aseaza flori de gheata pe feresti,

Când în inima e vara... ; în zadar o rogi:

"Consacra-mi Crestetul cu-ale lui gânduri, sa-l sfintesc cu-a

mele lacrami!"

Ea nici poate sa-nteleaga, ca nu tu o vrei... ca-n tine

E un demon ce-nseteaza dupa dulcile-i lumine,

C-acel demon plânge, râde, neputând s-auza plânsu-si,

Ca o vrea ... spre-a se-ntelege în sfârsit pe sine însusi,

Ca se zbate ca un sculptor fara brate si ca geme

Ca un maistru ce-asurzeste în momentele supreme.

Pân-a nu ajunge-n culmea dulcii muzice de sfere,

Ce-o aude cum se naste din rotire si cadere.

Ea nu stie c-acel demon vrea sa aiba de model

Marmura-i cu ochii negri si cu glas de porumbel

si ca nu-i cere drept jertfa pe-un altar înalt sa moara,

Precum în vechimea sfânta se junghiau odinioara

Virginile ce statura sculptorilor de modele,

Când taiau în marmor chipul unei zâne dupa ele.

S-ar pricepe pe el însusi acel demon ... s-ar renaste,

Mistuit de focul propriu, el atunci s-ar recunoaste

si, patruns de-ale lui patimi si amoru-i, cu nesatiu

El ar frânge-n vers adonic limba lui ca si Horatiu;

Ar atrage-n visu-i mândru a izvoarelor murmururi

Umbra umeda din codri, stelele ce ard de-a pururi,

si-n acel moment de taina, când s-ar crede ca-i ferice,

Poate-ar învia în ochiu-i ochiul lumii cei antice.


Pe aceeasi traiectorie sentimentala evolueaza si puicuta motata, a carei cariera erotica, întru totul asemanatoare celei omenesti, urmarita în Antropomorfism.

Daca mi-ar fi îngaduit sa însemnez prin citate din opera poetica eminesciana punctul de plecare si de sosire al eroticii sale, as alege doua momente ce se suprapun unul altuia prin elementele externe de cadru, dar se diferentiaza esential prin continutul însufletesc.




M-as raporta astfel la momentul ascensiunii iubitei moarte, într-un cadru de vraja nocturna si lunatica, din Mortua est:


O raza te-nalta, un cântec te duce,

Cu bratele albe pe piept puse cruce,

Când torsul s-aude l-al vrajilor caier

Argint e pe ape si aur în aer.


si-n fata acestui peisaj nocturn de elegie erotica, un alt peisaj noc­turn, pe care-l desprind din Scrisoarea V:


Tinere, ce plin de visuri urmaresti vreo femeie,

Pe când luna, scut de aur, straluceste prin alee


si pateaza umbra verde cu misterioase dungi,

Nu uita ca doamna are minte scurta, haine lungi.


Versurile acestea ne arata ca în punctul ei de sosire erotica eminesciana disociaza si lucreaza în sectoare izolate: femeia si-a pierdut atributele ei de idealizare, ea a decazut în lumea marunta a cotidianului, vulgar adeseori si pervers sub raport moral, ceea ce duce la deceptie si, pe calea aceasta, la o stare sufleteasca de na­tura elegiaca, dar ea poate duce si la adoptarea unei pozitii com­batante, de divulgare si condamnare a idealului decazut din vechile lui functiuni - la o pozitie satirica.

Evoluând între acesti doi poli, erotica eminesciana se coloreaza variat de la o epoca la alta: în tonuri luminoase la început, în tonuri progresiv întunecate mai târziu. Erotica este bunaoara înger si de­mon, poezie de cadru epic si de scandare obiectiva a sentimentului, dar a carei tema este semnificativa pentru conceptia poetului despre iubire: orice framântare sufleteasca, orice nazuinta de realizare se poate încheia mai degraba în înfrângere decât în biruinta. Calea, mântuirii de zbuciumul sufletesc trebuie cautata în iubire. Salvarea spirituala prin iubire va urmari-o poetul de-a lungul întregii sale opere si el va ajunge în ordinea aceasta la o experienta bogata, bo­gata îndeosebi în solutii negative.

În înger si demon, demonul aparea femeii încarcat de însusiri exceptionale. Pe aceeasi linie este vazut personajul masculin si în Floare albastra, poezie asupra careia ne vom opri în clipa de fata si pus cercetarii noastre literare câteva întrebari sortite, unei vesnice reluari *2. Floare albastra s-a publicat în numarul de pe aprilie 1873 al Convorbirilor literare, dar ea dateaza dupa toate probabilitatile din epoca vieneza.




Cea dintâi întrebare care s-a pus în legatura cu ea a fost aceea a titlului. S-a vazut într-însul o influenta germana fie de resorturi generale, fie influenta unui text precis din romantismul german. Se stie într-adevar - si am amintit si noi lucrul acesta mai înainte - ca floarea albastra constituia simbolul central al uneia dintre cele mai importante opere datorita romantismului german, romanul Heinrich von OJterdingen al lui Novalis *3. Ffearea_aibastra simboli­zeaza acolo, si a ajuns sa simbolizeze în general în romantismul german, tendinta catre infinit, nazuinta de a atinge îndepartata pa­trie a poeziei. Mergând pe calea aceasta, floarea albastra a ajuns sa defineasca simbolic însusi romantismul german, vazut ca o nazuinta de a se libera de orice limita a spatiului, de a se pierde într-o lu­me în care formele, lipsite de contururi precise, se prelungesc si se ating în planurile îndepartate ale infinitului. Apropierea aceasta, oricât de ispititoare ar putea sa apara la prima vedere, nu se poate sustine printr-o cercetare atenta a poeziei române, care nu da ex­presie acestei sete de infinit, ci reface idilic un moment de intimi­tate erotica din trecut, punctat în negru de regretul fugar pentru iubita disparura. S-a observat apoi ca titlul ar putea traduce sim­bolic calitatile iubitei; poezia ar fi asadar închinata Veronicai Micle, ceea ce ar impune oarecare remanieri de ordin biografic; si pentru ca suntem în domeniul ipotezelor, sa-mi fie îngaduit sa ramânem o clipa aici si sa ne întrebam daca "floarea albastra" sau "albastreaua", numele regional al cunoscutei flori "nu ma uita", nu era invocata aici ca un gaj de iubire nestinsa.

Începutul defineste sufleteste pe partenerii idilei si masoara pla­nurile pe care se desfasoara sentimentele lor: el, un contemplativ, pierdut sub orizonturile îndepartate si izolat în epoci istorice de mult trecute; ea, actuala, calda, familiara, cautând sa reduca la pre­zentul si limitele ei mensurabile tentatiile catre infinit si istorie ale aceluia:


- "Iar te-ai cufundat în stele

si în nori, si-n ceruri nalte?

De nu m-ai uita încalte.

Sufletul vietii mele.


În zadar râuri în soare

Gramadesti-n a ta gândire

si câmpiile asire

si întunecata mare:


Piramidele-nvechite

Urca-n cer vârful lor mare -

Nu cata în departare

Fericirea ta, iubite!"




Invitatia la iubire vine de data aceasta din partea femeii si ea se asociaza cu un puternic sentiment al naturii, care, fapt ce se impune sa fie notat, concentreaza larga viziune a barbatului si viziunea restrânsa a femeii. "Stânca sta sa se pravale / în pra­pastia mareata", pe de o parte, iar pe de alta parte: "Vom sedea în foi de mure./ Eu pe-un fir de romanita / Voi cerca de ma iubesti" - sunt note ce definesc doua forme diverse ale receptivi­tatii. Pasajul tot, în care însasi descrierea se face uneori cu elimina­rea adjectivului, iar alteori cu aglomerari de adjective, se caracteri­zeaza prin gratie rustica si prin miscare:


- "Hai în codrul cu verdeata

Und' izvoare plâng în vale,

Stânca sta sa se pravale

În prapastia mareata.


Acolo-n ochi de padure,

Lânga trestia cea lina

si sub bolta cea senina

Vom sedea în foi de mure.




si mi-i spune-atunci povesti

si minciuni cu-a ta gurita,

Eu pe-un fir de românita:

Voi cerca de ma iubesti.


si de-a soarelui caldura

Voi fi rosie ca marul.

Mi-oi desface de-aur parul

Sa-ti astup cu dânsul gura


Idila Floare albastra este semnificativa pentru psihologia ero­tica a poetului. Femeia simte ea însasi trebuinta idealizarii si iubitul ei trebuie sa aduca unele calitati care sa-i sporeasca proportiile spi­rituale: demon, el va fi iubit de fata de rege, care vede într-însul puterea revolutionara; spirit contemplativ, el va fi vazut de floarea albastra ratacind printre stele, chemat de câmpiile Asire sau de pi­ramidele învechite; Hyperion, el va fi admirat în înaltimea lui solitara, de unde conduce singuratatile miscatoare ale valurilor, în fata supraomului, omul, care înca de pe acum îsi cunoaste lumea în care traieste, se potriveste ei si cauta sa cuprinda în limitele strimte acesteia pe iubitul sau. "Nu cata în departare / Fericirea ta, iubite" - spune în acest moment femeia îndragostita: "Tu te coboara pe pamânt, / Fii muritor ca mine", va spune ea ceva mai mentinându-se statornic pe aceeasi linie a posibilului lumesc si a pozitivului care avea sa o duca în cele din urma la patronarea academiilor de stiinte a zânei Venus sau la foarfecele cu care Dalila taie pletele lui Samson.




Cadrul obiectiv al idilei se încheie cu disparitia iubitei; dar aceasta încheiere nu este si încheierea poeziei, care, dupa cum am spus mai înainte, lirizeaza întreaga opera prin introducerea regre­tului pentru iubirea stinsa.

În faza aceasta, erotica poetului se prezinta în aderenta cu te­mele epice sau se transpune în forme epice, în cheie epica este lu­crata balada romantica Fat-Frumos din tei si varianta acesteia, Po-vestea teiului. Poezia se impune sa fie urmarita sub ambele ei for­me, deoarece ea ne da prilejul sa surprindem sensul în care Eminescu întelegea sa refaca unele opere ale sale din tinerete, care, dupa cum stim, nu-l mai satisfaceau în epoca maturitatii artistice; în afara de unele deosebiri formale, cele doua variante aduc o deo­sebire adânca, de viziune totala: Fat-Frumos din tei aduce pe de o parte mai putina conciziune, iar pe de alta parte ea este lucrata cu preponderenta elementului vizual fata de cel auditiv, care detine întâietatea în Povestea teiului. Natural, nu este vorba de o calificare întemeiata pe statistica, ci pe consideratia ca momentele de culmi-nare sânt încarcate de element vizual în prima varianta, de ele­ment auditiv în cea de a doua.

Este vorba aici de o tânara fata pe care tatal ei a destinat-o mânastirii, dar care, înfrângând respectul fata de conventia sociala si trecând peste datoria de a da ascultare parintilor, fuge în lume în tovarasia unui tânar frumos, un fel de zeu al padurii, mai ispititor decât cartile mânastirii învinetite de tamâie. Padurea o atrage, se spune în prima varianta, când razele rosii ale serii asfintesc, când umbra întinsa fulgereaza ici si colo de lumina; padurea o atrage, se spune în varianta a doua, catre teiul vechi si sfânt si acolo aude cum:


Îngânat de glas de ape

Cânt-un corn cu-nduiosare

Tot mai tare si mai tare,

Mai aproape, mai aproape.


În ambele variante, fata vede alaturi de ea un tânar frumos, a carui frumusete o ispiteste, si alaturi de care porneste în lume. si poetul îi înfatiseaza în calatoria lor fericita sub lumina lunii în Fat-Frumos din tei, în Cântecul codrului, în Povestea teiului:


Lun-atunci din codri iese

Noaptea toata sta s-o vada,

Zugraveste umbre negre

Pe câmp alb ca de zapada




si mereu ea le lungeste,

si urcând pe cer le muta,

Dar ei trec, se pierd în codri

Cu viata lor pierduta.


si alaturi de aceste strofe, cele din varianta a doua:


Se tot duc, se duc mereu,

Trec în umbra, pier în vale,

Iara cornul plin de jale :

Suna dulce, suna greu.


Blându-i sunet se împarte

Peste vai împrastiet,

Mai încet, tot mai încet,

Mai departe ... mai departe.


Am semnalat acest singur aspect ce rasare din studiul paralel al celor doua poezii: în Fat-Frumos din tei cornul apare incidental si nepotrivit; în Povestea teiului sunetul lui devine unul dintre cele mai puternice mijloace de sugestie poetica. Nu este locul sa se arate dependenta poeziei române, sub acest raport, de romantismul eu­ropean, care a cultivat de asemenea motivul cornului. Ceea ce ne intereseaza pentru moment este sa semnalam ca motivul acesta, care în tema tratata în Povestea teiului se împletea cu alte motive si crea atmosfera de nostalgie si de izolare fericita, apare izolat într-una din poeziile lirice ale lui Eminescu, poezie a nostalgiei - a nostalgiei fericirii. Este vorba de acel medalion elegiac ce se realizeaza în transpunerea lirica a motivului cornului si care se intituleaza Peste vârfuri. Ea va forma obiectul cercetarii noastre viitoare în legatura cu elegia eminesciana.

Poetul este apreciat în timpul din urma tot mai mult pentru poeziile sale erotice sau pentru cele închinate descrierii naturii. Ne aducem aminte ca Gheitea sustinea ca în aceste doua domenii poetul a dat tot ceea ce era mai- în acordul firii sale, funciar optimista. El insista însa, dupa cum stim, mai mult asupra poeziei de conceptie, asupra a ceea ce s-a numit cu vremea poezie filozofica eminesciana, în fond, o discriminare pe aceasta tema nu este posibila. Este drept ca Eminescu este, dintre poetii români ai secolului trecut, acela care se misca mai sigur în domeniul abstractiunilor, dar el este în acelasi timp si poetul care se misca cu multa siguranta în lumea concretului. Capacitatea lui de a prezenta plastic o idee egaleaza puterea de a intui si exprima plastic lumea concreta, asa încât el ramâne un, poet al abstractului în aceeasi masura în care este un poet al concretului.




Poetul este într-adevar unul dintre marii cântareti ai iubirii. .Sentimentele ce însufletesc poezia sa erotica se repartizeaza de la fericirea iubirii împartasite pâna la deceptia adânca, pâna la revolta si satirizare. Transpusa cu vremea în expresie directa, cu elimina­rea oricarei aparaturi epice, ea exprima uneori un sentiment de li­nistita si intima fericire. Momentele acestea sânt însa putin nume­roase si ele dau impresia unei zone linistite de apa în mijlocul unei mari în permanenta agitatie. Nu lipseste nici sablonul de factura alecsandriana: iubita este adeseori un înger, care poate fi si un în­ger de paza (înger de paza); în lumina ei, fizionomia romantica a iu­bitului, cu fata pala, cu fruntea trista, se construieste pe linia morala pe care se va construi si demonul. Constient de trecerea ireversi­bila a lucrurilor, poetul ajunge câteodata la îndemnul de a practica vechea întelepciune a lui Horatiu: cârpe diem (Noaptea). Cele mai adeseori însa el se lasa mânat de fluxul sentimental, fara nici un fel de repliere analitica asupra lui însusi si fara rezistente concep­tuale. Vibratiunilor adânci ale sentimentului li se subsumeaza un puternic sentiment al naturii, indicat sa creeze perspective înde­partate, cele mai adeseori fara posibilitatea unei delimitari în spatiu sau în timp. Exemplele care se pot invoca sânt numeroase. Iata bu­naoara poezia Lacul, în care poetul traieste pe rând dulceata unei idile posibile st tristetea unui vis neîmplinit. El imagineaza o întâlnire pe malul lacului, luntre, lopeti, asadar tot ce poate fi mai indicat sa sugereze formele limitate. si cu toate acestea, formele nu se încheaga în limite definite. Lacul de care vorbeste poetul nu este pur si simplu un lac, ci "lacul codrilor albastru", ceea ce însem­neaza ca el se încadreaza într-un fel oarecare în aceasta eternitate care, în poezia lui Eminescu, este codrul. Ideea prelungirii într-un timp infinit prinde o consistenta tot mai accentuata prin interventia altor factori; vântul care fosneste lin în trestii, apa unduioasa care suna, vântul care fosneste asa cum a fosnit totdeauna si cum va fosni totdeauna, apa care suna cum a sunat totdeauna si cum va suna totdeauna. In aceasta rotatie infinita a unui timp infinit se încheaga o atmosfera de feerie lunara, în care cei doi îndragostiti plutesc cu­prinsi de farmec si sub ispita permanenta a unei evadari din indi­vidual si a unei contopiri în marele si minunatul tot al naturii. Finalul reface însa pozitia umana în opozitie cu pozitia eterna a naturii si încarca tabloul cu umbre sentimentale, printre care stra­bat înca unele raze în stingere ale fericirii trecute, /acelasi senti­ment de comuniune în infinit îl sugereaza prin prezenta lor ele­mentele naturii si în alte poezii erotice ale lui Eminescu. În Dorinta, cântecul fara sfârsit al izvoarelor, baterea blânda si neîncetata a vântului, caderea rânduri-rânduri a florilor de tei sânt chemate sa su­gereze ideea aceleiasi eternitati care se desfasoara într-o rotatie linistita si sigura.




Dintre toate poeziile erotice în care Eminescu exprima un sen­timent de fericire sau de fericire usor umbrita de melancolie cea mai caracteristica pentru formele proprii ale sentimentului este incontes­tabil cunoscuta Lasa-ti lumea ta uitata. Este aici o invitare de a se smulge din lumea conventiilor sociale, de-a se lasa cu totul prada iubirii. Poetul îsi cheama iubita în codru, ca de atâtea ori de altfel în poezia sa. Sentimentul de iubire fericita se creeaza aici pe baza unei dispozitii sufletesti care grupeaza în jurul ei o serie de elemente. Iubita este vazuta în gesturi tipice ce indica desprinderea din conven­tie (Parul tau ti se desprinde / si frumos ti se mai sade), în rezis­tentele tactice ale iubirii (Te desfaci c-o dulce sila, / Mai nu vrei si mai te lasi) si în parasirea definitiva în voia iubirii (si te afla strânsa-n brate, / Dulce dragoste balaie). Vazut în momentele esentiale, sentimentul prezinta o linie ascendenta, sobra în ascensiunea ei. Patrunzându-l, alterându-i substanta pura, facând corp cu el, senti­mentul naturii intervine determinând linia definitiva a evolutiei. Nu este ceva propriu lui Eminescu nici aceasta întrepatrundere a sufletului omenesc si a naturii, nici sentimentul de singuratate pe care el îl creeaza ca o vibratie armonica a eroticii. Proprii sânt însa formele rezultate si ecourile îndepartate ce li se asociaza. Spre a pune în lumina acest fapt, voi actualiza câteva momente ale poe­ziei. Poetul îsi cheama iubita:


Vin' cu mine, rataceste

Pe carari cu cotituri

Unde noaptea se trezeste

Glasul vechilor paduri.


Singuratatea catre care nazuieste poetul este o singuratate în care vorbesc ecourile îndepartate ale trecutului. Padurile în care rataceste cu iubita sânt vechi, ele îsi adâncesc existenta într-un trecut lipsit de determinare, dar din care se prelungesc, catre timpul celor doi îndragostiti, glasuri. Codrul leaga astfel prezentul poetului de timpurile mitologice ale sale si creeaza pe calea aceasta un plan de rezonante îndepartate. Sentimentul prezentului dispare, planurile prezentului si trecutului se confunda si capata culorile proaspete ale începuturilor mitologice de ere, în care cei doi îndra­gostiti apar ca doi tineri zei ai amorului.

Eminescu a fost de altfel ispitit si în alte momente sa invoce mitologia în cadrul eroticii. Mai putin în Pajul Cupidon, poezie plina de gratie incontestabila, dar care se limiteaza sa invoce o legenda mitologica pentru un medalion personal; mai mult însa în Craiasa din povesti, unde nu mai este vorba de mitologia antica, ci de mitolo­gie în general, de basme: o feerie lunara, în care negurile sânt albe, stralucite, în care florile sânt înfatisate strânse în sezatoare, rumpând tortul paianjenului si aruncând pietre scumpe în haina noptii si în care, dupa un ritual magic, fata îndragostita aduna în ochii cei albastri toate basmele. Lumini de feerie si fiori magici, Eminescu izbuteste sa prinda în poezia sa un sentiment fericit de invazie a irealului.




Ceea ce creeaza îndeosebi atmosfera mitologica în erotica emi­nesciana este animismul: poetul însufleteste fenomenele naturii, el le umanizeaza. Povestea codrului poate fi invocata aici cu precadere:   


Caii marii, albi ca spuma,

Bouri nalti cu steme-n frunte,

Cerbi cu coarne ramuroase,

Ciute sprintene de munte -


si pe teiul nostru-ntreaba,

Cine suntem, stau la sfaturi,

Iara gazda noastra zice,

Dându-si ramurile-n laturi...


Cu vremea însa, erotica eminesciana ajunge sa îmbrace tonuri elegiace. Ele sânt determinate în primul rând de intruziunea în câmpul erotic a meditatiei în legatura cu soarta omului, ceea ce are ca urmare imediata o schimbare a tonului, devenit mult mai grav. Pozitia programatica a acestei categorii erotice este stabilita în cu­noscuta poezie "O, mama", S-a vorbit în legatura cu poezia de dra­goste a lui Eminescu de formele primare, instinctuale, animalice, ale dragostei sale *4. Iubitul este un animal, care în perioada anuala a dragostei se înfrumuseteaza, îsi pune flori de tei în par, iar iubita,, oricare ar fi ea, nu este o fiinta nebunatica si ingenua niciodata, ea este totdeauna o fiinta lasciva, dominata de nestavilite apetituri de exploatare erotica a barbatului. O aparenta motivare s-ar putea imagina. S-a observat înca de mult timp ca în erotica lui Eminescu initiativa gestului erotic revine cele mai adeseori femeii. Este incon­testabil ca în aceasta observatie se concentreaza un mare adevar, Subliniind temeinicia observatiei, notam totusi cu un alt prilej ca faptului trebuie sa i se dea o alta explicatie, îndragostitul eminescian este într-adevar o fire contemplativa. Nu este asadar vorba de sporirea pâna la animalic a agresivitatii erotice a femeii, ci pier­derea în contemplatie a barbatului provoaca aceasta denivelare, gratie careia femeia apare mult mai întreprinzatoare.

Ce s-ar putea spune în ordinea amintita despre fiinta de care poetul apare îndragostit în Mortua est? Ar fi oare posibil ca cineva sa se ridice la o tensiune atât de înalta a sentimentului elegiac, pornind de la imaginea morala a unei Venus lascive? si chiar în Venere si Madona, femeia, decazuta moraliceste la pozitia zeitei amorului, poate fi imaginata totusi si în puritatea morala a Madonei.




Nimic nu poate fi mai semnificativ în aceasta ordine însa decât asocierea imaginii femeii iubite cu imaginea mamei, si faptul acesta na. întâmpina în poezia cu care ne vom ocupa acum, O, mama *5. Esle o elegie care tese în simetriile sale destinul tragic al lumii: tu vei dormi mereu; eu voi dormi mereu; noi vom dormi mereu - ceea ce însemneaza ca moartea eterna este destinul comun al tu­turor fiintelor omenesti. Ideea de eternitate a mortii se asociaza aici cu ideea de eternitate a fenomenelor naturii: peste mormântul mamei salcâmii se bat încet din ramuri - "mereu se vor tot bate"; pe mormântul lui, iubita va sadi un tei - "mereu va creste umbra-i"; mormântul comun al celor doi îndragostiti sa fie sapat la marginea râului - "mereu va plânge apa". si fiorul adânc elegiac al poeziei izvo­raste din sentimentul acestei eternitati a naturii, prinsa într-o ro­tatie trista a fenomenelor ei, caruia i se adauga sentimentul eter­nitatii mortii, în aceasta faza a eroticii sale, imaginea femeii se spi­ritualizeaza progresiv, amintirea desprinde din trecut scenele cele mai purificate de elemente carnale.

Pe o linie paralela se situeaza poezia Din valurile vremii, în care sânt concentrate câteva dintre sunetele cele mai caracteristice operei eminesciene. Poetul aduce aici o viziune plastica de forme antice pe de o parte, iar pe de alta parte o atenuare a carnatiei umane si o transpunere în diafan proprii artei crestine. S-ar parea ca între aceste doua trasaturi exista o vizibila incompatibilitate, dat fiind faptul ca arta antica a ignorat modalitatile de spiritualizare a ma­terialitatii umane. Antica este, în poezia care ne preocupa, atitudi­nea: poezia se leaga într-adevar de plastica antica prin aparitia statuara a femeii. Poetul o înfatiseaza "cu bratele de marmur", în atitudinea consacrata de vechea arta statuara: "si întorcându-ti fata spre umarul tau sting", suna unul dintre versuri, ce se pare suge­rat de contemplarea unei statui a zeitei Venus. Imaginea se com­pleteaza însa cu unele trasaturi care aduc aminte mai degraba de imaginea Madonei decât de aceea a Venerei:





si fata stravezie ca fata albei ceri,

Slabita e de umbra duioaselor dureri.


Amestecul acesta de pagân si de crestin reface pe linie icono­grafica cele doua pozitii morale pe care poetul le dezvoltase în Venere si Madona. Variantele cuprinse în manuscrise arata ca ima­ginea cea mai rezistenta a poeziei este aceea care înfatiseaza pe fe­meie în postura unei statui cu fata întoarsa spre umarul stâng: imaginea antica se impunea astfel ca punct de plecare atât în Venere si Madona, cât si în Din valurile vremii, dar în timp ce în prima poezie ea se contura autonom si în opozitie cu imaginea Madonei! în cea din urma ea îsi asocia imaginea morala a Fecioarei.




Faptul acesta avea drept urmare o prelungire reciproca de însusiri, cele doua simboluri se contopeau si se transfigurau. Ele faceau mai mult însa. întreaga viziune este schimbata, în Venere si Madona ritmul sen­timental cunostea cei doi poli extremi, ai adoratiei si urei, pentru ca în cele din urma totul sa se converteasca în penitenta. Poemul lucreaza aici în simboluri consacrate, dar din polii opusi în care apar se emit raze ce converg catre cazuri individuale, în cealalta poezie, însa, nu ne gasim în prezenta unor simboluri desprinse din cultura umana. Simbolul se creeaza aici pe calea inversa a ridicarii unui caz individual la sensuri generale si transpunerea lui sub legea funda­mentala a istoriei, trecerea fara încetare a fenomenelor lumii. Timpul este vazut heraclitean, ca un râu din ale carui valuri se ridica iubita, cu parul lung si balai, asa cum Venus se ridica din valurile marii. De altfel imaginea zeitei Venus Anadyomene apare si în alte mo­mente în opera poetului si ea se asociaza adesea imaginii iubitei.

Nu este însa în aceasta poezie o supunere resemnata si ime­diata. Trecutul este înca prea viu în amintirea poetului si în su­fletul lui îsi face loc nazuinta de a-si smulge idolul din noianul de neguri si de a-l încalzi la sânul sau. încercarea este sortita înfrângerii însa: lumea îsi are legile sale, fenomenele ei apar, exista si încep în cele din urma sa-si piarda conturul si consistenta; ele se convertesc în umbre si dispar apoi cu desavârsire. Acesta este cursul obisnuit al oricarei existente. si în pictarea umbrei ce se îndepar­teaza, ce se îndeparteaza pentru totdeauna, nu-i va fi trecut oare poetului prin minte acea Iunie a umbrelor pe care anticii le vedeau strabatând caile ce legau lumea pamânteasca de imperiul lui Hades? si poezia se încheia subliniind atasarea sentimentala organica a poe­tului de fenomenele în curs de disparitie sau disparute: zadarnic el îsi întinde bratele dupa dulcea ei umbra, ea este sortita sa dispara, iar el este sortit sa duca cu sine regretul dupa ceea ce dispare, nostalgia dupa ceea ce a fost.

Poezia da astfel expresie conceptiei poetului despre trecerea eterna a lucrurilor si, în strânsa dependenta de aceasta, sentimentu­lui de durere pentru iubirea ce dispare si de nostalgie pentru feri­cirea disparuta. si aici, ca si în alta parte/poetul apare în postura consacrata a elegiacului care implora trecutul, cu fata întoarsa catre el si cu bratele întinse, în timp ce mecanica lumii îl duce îna­inte, ca pe o frunza neputincioasa fata de valul ce o poarta în calea sa. Iar iubita, femeia, supusa la rândul ei acestei mecanici oarbe a universului, depaseste formele izolate ale existentei si devine ea însasi expresia unei dureri universale. Sentimentul capata o tona­litate elegiaca profunda, gratie careia femeia se desprinde din pul­berea pamânteasca si capata un aspect de purificari angelice.




Nu întreaga erotica elegiaca a lui Eminescu aduce atât de adânci rezonante. Durerea despartirii, a unei despartiri pe care au hotarât-o Aceleasi legi ale universului, iar nu vinovatia unuia sau altuia din îndragostiti, este cântata în De câte ori iubito: ea, ursita sa se piarda în zarea unei eterne dimineti, pe când el, ramas în urma, se-ntuneca si îngheata. Oricare ar fi calitatile ei, oricât ideea unui destin im­placabil s-ar desprinde dintr-însa, poezia ramâne totusi fara ecouri în prelungire: imaginea marii deasupra careia luneca stolul de pa­sari ramâne un simplu decor exterior, asa încât opera traieste în întregime din materialul masat în linia prima. Poezie de rezonante îndepartate este însa Departe sânt de tine, în care trecutul si pre­zentul solicita simultan spiritul poetului, unite între ele de imaginea femeii iubite: ea a încalzit altadata inima poetului, ea da în acelasi timp un sens retrospectiv prezentului sau.

Aceeasi pozitie sentimentala o aduce si Despartire, în care iu­bita, simbolizând permanenta frumusetii feminine, este invitata sa ramâna nepasatoare Ia zbuciumul pe care l-a rascolit în jurul ei - o divinitate ce se îndrumeaza pe linia pe care se va realiza si zeul nepasator catre care dacul lui Eminescu îsi va îndrepta rugaciu­nea sa.

Mai mult decât atâta însa. Iubita este vazuta de poet într-o func­tiune ce depaseste erotica. La lumina dragostei ei se lumineaza caile artei sale si el nazuieste spre ea, atunci când nazuieste sa rea­lizeze idealul sau de frumusete artistica. Iubirea ei, ni se spune într-un pasaj în Scrisoarea V, la care ne-am referit si cu alt prilej, l-ar face sa se cunoasca pe sine si sa se elibereze de acel demon ce-l stapâneste, demonul creatiei poetice. Lipsa de întelegere a fe­meii încorda acolo satira eminesciana. Având ca punct de plecare aceeasi adânca trebuinta sufleteasca, el exprima si în alta parte ideea, facând însa ca asupra imaginii iubitei sa pluteasca o atmosfera idealizanta de înalta tensiune. Pe aceasta linie se desfasoara poezia Nu ma întelegi, în care puritatea sentimentelor atinge trepte rar întâlnite;


În ochii mei acuma nimic nu are pret

Ca taina ce ascunde a tale frumuseti;

Caci pentru care alta minune decât tine

Mi-as risipi o viata de cugetari senine

Pe basme si nimicuri, cuvinte cumpanind,

Cu pieritorul sunet al lor sa te cuprind,

În lanturi de imagini duiosul vis sa-l ferec,

Sa-mpiedec umbra-i dulce de-a merge-n întuneric.




si azi când a mea minte, a farmecului roaba,

Din orisice durere îti face o podoaba,

si când rasai-nainte-mi ca marmura de clara,

Iar ochiul tau cel mândru straluce în afara,

Întunecând privirea-mi, de nu pot sa vad înca

Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lui adânca,

Azi când a mea iubire e-atâta de curata

Ca farmecul de care tu esti împresurata,

Ca setea cea eterna ce-o au dupa olalta

Lumina de-ntunerec si marmura de dalta,

Când dorul meu e-atâta de-adânc si-atât de sfânt

Cum nu mai e nimica în cer si pe pamânt.

Când e o-namorare de tot ce e al tau,

De-un zâmbet, de-un cutremur, de bine si de rau,

Când esti enigma însasi a vietii mele-ntregi. ..

Azi vad din a ta vorba ca nu ma întelegi!


În toate poeziile acestea, asupra carora timpul ne împiedica sa insistam, imaginea iubitei apare nimbata de o puternica idealizare. si daca în unele momente poetul n-a putut înabusi total fiorii vo­luptatii, ei sânt larg compensati prin notele idealiste ce îmbraca întregul tablou.

Sânt însa o serie de poezii în care Eminescu întreprinde un ascu­tit proces de analiza psihologica a iubitei. El se introduce prin unele destainuiri de ordin biografic: tradarea ei este tema ce alimenteaza cele mai numeroase bucati din aceasta categorie si poezia, ramânând înca în liniile ei mari în sfera contemplatiei, prezinta totusi unele simptome de îndrumare catre ceea ce va fi cu vremea satira misoghina:


si în farmecul iubirii

Nu stiam ca-i tot aceea

De te razemi de o umbra

Sau de crezi ce-a zis femeia.

(Pe aceeasi ulicioara)


Fara sa puna în functiune ascutisul satirei, unele poezii din aceas­ta categorie adâncesc procesul analitic, subliniind formele pe care le îmbraca sentimentul erotic. S-a dus amorul ar parea la prima ve­dere o poezie de natura usoara, o romanta sentimentala. Dar ro­manta lui Eminescu se încarca de lumini mitologice si de culori orientale, ceea ce creeaza un spatiu larg pentru desfasurarea te­mei. Amorul este un copil supus amândurora, el este vechiul zeu Eros; iubita poetului pare a creste, în lumina lunii, ca în "umbra dulcilor povesti / Din nopti o mie una".




Sporind atmosfera de ireal, iubita facuse în trecut din viata lui un vis si din visul lui o viata, iubirea lor era un vis misterios si blând si ea s-a stins din pricina înaltei idealizari. Femeia apare de data aceasta poetului încarcata de tribute demoniace, ochii ei sânt întunecati si de ei se leaga ideea mortii: puncte diverse si numeroase, din care se rasfrâng asupra poeziei lumini diferite, cu care poetul întâmpina acum hotarârile irevocabile ale destinului. Accentuând însa situatiile si subliniind termenii biografici pe care se întemeiaza, Pe lânga plopii fara sot anticipeaza, ca proces sufletesc, ca atitudine si ca solutie, Luceafarul. *6 Mitologia prelungeste razele sale asupra imaginii femeii:


Un chip de-a pururi adorat

Cum nu mai au perechi

Acele zâne ce strabat

Din timpurile vechi,


Iubirea ar îi imortalizat-o în poza consacrata a statuii cu bratele reci de marmora:


Ai fi trait în veci de veci

si rânduri de vieti,

Cu ale tale brate reci

Înmarmureai maret;


Ea ar fi clatit din rânduiala ei ordinea consacrata a cosmosului *7.


Dându-mi din ochiul tau senin

O raza dinadins.

În calea timpilor ce vin

O stea s-ar fi aprins.


Antichitate, mitologie, ordine cosmica, totul este adus în rotatia în jurul iubitei de puterea unui sentiment care are proportii pagâne, care este încarcat de suferinte si care leaga pe poet de rândurile îndepartate ale stramosilor sai. si micimea pamântului cio­plit în chipul femeii iubite va fi stigmatizata de poet de la înaltimea spirituala a lui Hyperion.


si te privesc nepasator

C-un rece ochi de mort.


Prin toate aceste trasaturi ale sale, poezia, publicata în Fami­lia, în 1883, exercita în mic aceeasi claviatura pe care în acelasi an Luceafarul avea s-o faca sa rasune în toata complexitatea ei.




Urmarind linia evolutiva a sentimentului erotic în poezia lui Eminescu ajungem asadar sa vedem ca punctul ei de sosire se înscrie în sfera elegiaca. Poetul ajunge cu vremea sa constate ca si în aceasta ordine legea trecerii universale este atotputernica, sa constate' ca eterne sânt numai anumite forme prin care materia circula si se mo­deleaza, repetând la infinit acelasi fenomen, etern acelasi, desi altul în fiecare clipa.

Un pas mai departe, si poezia iubirii se va împartasi din concep­tia filozofica a lui Schopenhauer: ceea ce exista nu este omul cu puterea lui de determinare autonoma. Toata aceasta convingere este o iluzie nebuna. Singura realitate, ultima realitate este vointa oarba, minata de tendinta oarba de a se perpetua, de a lua cunostinta de existenta ei, vointa care transforma toate existentele în modalitati de afirmare proprie. Iubirea este vazuta ca instrumentul gratie caruia ea îsi prelungeste existenta în seria fenomenelor, un mijloc înselator care ne înconjoara de iluzii ca sa ne faca sa servim o cauza straina. Conceptia aceasta era de natura sa sporeasca proportiile elegiace ale eroticei eminesciene; aplicându-se însa experientei negative a poetu­lui în materie de iubire, ea converteste erotica acestuia într-o satira crunta.

Pentru ca aceasta experienta determinase pe poet sa-si coboare idolul de pe soclul înalt pe care-l ridicase adoratia sa. Nu ideal antic de frumusete; nu purificare morala în stil crestin; nu mitologie care sa proiecteze imaginea femeii pe fondul limpede al începuturilor de era. Nimic din toate acestea! Este drept, din când în când,


Vechiul cântec mai strabate, cum în nopti izvorul sare.

P-ici, pe colo mai strabate câte-o raza mai curata

Dintr-un Carmen Saeculare ce-l visai si eu odata.


Dar aceasta este o raritate. Femeia vazuta de poet este acum Dalila, este doamna care în salon se lasa înconjurata de un roi de pierde vara si încheie din privire întelegerile amoroase, este copila pozitiva, care da preferinta unui general "strigau si prost ca si un bou de balta". Este, în ultima analiza, acea Verena, împotriva careia poetul se-nfurie si pe care o supune unei operatiuni anatomice ce-i defineste sentimentele:


Când te-am vazut, Verena, atunci am zis în sine-mi

Zavor voi pune vieti-mi, simtirii mele lacat,

Sa nu patrunda dulce zâmbirea ta în treacat,

Prin usile gândirii, camara tristei inimi.




Caci nu voiam sa arda pe-al patimilor rug

Al gândurilor sânge si sufletu-n cântare-mi -

si nu voiam a vietii iluzie s-o sfaremi

Cu ochii tai de-un dulce, puternic viclesug.




Te miri atunci craiasa, când tu zâmbesti ca tac -

Eu idolului mândru scot ochii blânzi de serpe,

La rodul gurii tale gândirile-mi sânt sterpe,

De carnurile albe eu falcile-ti desfac.


si pielea de deasupra si buzele le tai;

Hidoasa-ti capatâna de paru-i despoiata

Din sânge si din flegma scârbos e închegata -

O, ce rasare-atuncea-naintea mintii-mi? Vai!


Nu-mi mrejuiai gândirea cu perii tai cei desi,

Nu-mi patrundeai, tu idol, în gând vrodinioara;

Pentru ca porti pe oase un obrajor de ceara

Pareai a fi-nceputul frumos al unui les.


Oricât fii mladioasa, oricum fie-al tau port,

si blinda ca un înger de-ai fi cântat în psalme,

Sau daca, o hetera, jucând bateai din palme,

Priveam deopotriva c-un rece ochi de mort.


De dulcea iscodire eu ma feream în laturi,

În veci catam în suflet mânia s-o întart,

Ca lumea si-a ei chipuri sa-mi para vis desart

De muieresti cuvinte si lunecoase sfaturi.


Usor te biruieste poftirea frumusetii,

Ziceam - si o privire din arcul cel cu gene

Te-nvata crud durerea fiintei pamântene

si-n inima îti baga el viermele vietii.


Venin e sarutarea pagânei zâne Vineri,

Care arunca-n inimi sagetile-ndulcirii,

Dezbarbateaza mintea cu valul amagirii -

Deci în zadar ti-i gura frumoasa, ochii tineri.


Decât sa-ntind privirea-mi, ca mâni fara de trup,

Sa caut în ei dulce a ochilor tai vraja -

În portile acestea-mi voi pune mâna straja -

De nu, atunci din frunte-mi mai bine sa mi-i rup.




si totusi, purtarea femeii gaseste în cele din urma o scuza înalta. de ordin filozofic. Ea nu este ce este si nu face tot ceea ce face din propriu îndemn. O putere mai presus de ea o reduce la rolul de simplu instrument si în ultima analiza ea se supune aceluiasi instinct, de care asculta si pasarile "de vreo doua ori pe an".

Idolul era sfarâmat asadar: ochiul scrutator al poetului se aplica acum cu interes asupra masinariei interioare, primitive, care trans­formase în urias un simplu mascarici de bâlci si poetul se complacea urmarind mecanismul prin care iubita se încadra în rotatia univer­sala a materiei.

Dar, am afirmat în trecut, elegia este punctul de sosire în pro­cesul sufletesc al poetului, ceea ce face ca întreaga lui poezie sa ca­pete un sens elegiac general. Dintre toate poeziile care ar putea fi invocate în aceasta ordine, ma voi limita sa amintesc una singura, cautând sa subliniez capacitatea poetului de a ridica un moment elegiac la un sens general elegiac. Aceasta este Peste vârfuri - poezie la care m-am raportat si în trecut, aratând ca ea se construieste pe acelasi motiv al cornului pe care l-am întâlnit si în Povestea teiului. Sunetul cornului creeaza aici o atmosfera de nostalgie dupa o feri­cire apusa.

Peste vârfuri este o poezie de perspective deschise în infinit, dar si de inhibitii, care deapana, în ritmica accentelor ei, însusi destinul lumii:


Peste vârfuri trece luna,

Codru-si bate frunza lin,

Dintre ramuri de arin

Melancolic cornul suna.


Mai departe, mai departe,

Mai încet, tot mai încet,

Sufletu-mi nemângâiet,

Îndulcind cu dor de moarte.


De ce taci, când fermecata

Inima-mi spre tine-ntorn?

Mai suna-vei dulce corn,

Pentru mine vreodata?


Ceea ce voi semnala in primul rând este arhitecturii poeziei, care se construieste pe linii de convergenta interioara. Peisajul initial, imens, se restrânge progresiv si se spiritualizeaza. Versul prim evit» orice determinari, lasând ca totul sa se proiecteze într-o departare cetoasa, indicata sa creeze sentimentul absentei imediate: cele doua substantive: vârfuri si luna, în forma lor lipsita de definirea articolului, au functiunea de a crea un sentiment de straniu, de ireal. El izvoraste mai putin din forma nedeterminata a substantivului vârfuri si într-o masura mai mare din forma neobisnuita a substan­tivului luna. Lipsa de determinare a substantivului vârfuri este limi­tata de versul prim: raportat la versul urmator, el îsi precizeaza substanta. Substantivul luna însa, în pozitia lui de subiect, presupu­nea în mod normal forma articulata. Sensul partitiv pe care el îl capata într-o structura ce nu poate fi gândita partitiv provoaca sen­timentul de îndreptare în ireal. Versul al doilea aduce o delimitare a peisajului; fata de tabloul imens al lunii care trece pe deasupra vârfurilor, concentrarea interesului la codrul care-si bate lin frunza însemneaza o diminuare a perspectivelor, diminuare care merge sporind în versul al treilea: din totalitatea codrului se desprind acum, ca un element izolat, ramurile de arin. Planurile de desfasurare a sentimentului se construiesc astfel în sfera vizuala si în linie des­cendenta: luna, codru, arin, pentru ca finalul strofei sa transpuna tabloul pe plan interior si sa creeze un acompaniament auditiv ima­ginilor anterioare: Melancolic cornul suna însemneaza în fond o ar­cuire brusca spre interior a liniilor, pe de o parte, iar pe de alta parte, în ordine stilistica, transpunerea în sfera imaginilor auditive. Versul s-ar impune sa fie meditat îndelung, spre a-i descifra semni­ficatiile adânci. Interesul esential se concentreaza aici asupra cuvântului melancolic, care califica sunetul cornului. Functiunea grama­ticala adverbiala este indubitabila; dar calificarea pe plan obiectiv se efectueaza numai gratie unei transpozitii metaforice: în realitate, melancolia nu este a sunetului de corn, ci o vibratie a sufletului poe­tului. Cuvântul radiaza circular însa si daca se poate vorbi de o transpozitie metaforica pentru partea a doua a versului, undele lui se întind în acelasi timp asupra structurii anterioare. Peisajul se lasa astfel patruns de efluvii sentimentale, el se spiritualizeaza si el în­susi capata functiunea metaforica a unei pozitii sufletesti: sufletul poetului câte acela care se arcuieste spre infinitul sugerat de luna ce trece peste vârfurile padurilor, el este acela care se restrânge treptat pâna când, din întreaga armonie a universului, se concentreaza în su­netul izolat al cornului. Poetul utilizeaza aici acelasi procedeu pe care-l pune în lumina restrângerea spatiilor în Melancolie.

Este ceva din inflexibilitatea legii destinului în versurile care exprima stingerea în departare a sunetului de corn. De altfel între­gul spatiu al strofei a doua este dominat, sentimental si acustic, de cuvântul de încheiere - moarte. Treptata pierdere în departare si progresiva stingere a sunetului ancoreaza în cele din urma aici: pentru sufletul lui nemângâiat, el nu vede decât dulceata dorului de moarte. Prin valorile lui si prin pozitia lui, cuvântul cade greu, ca o sentinta definitiva a destinului.

Strofa din urma frânge desfasurarea în soliloc a primelor doua strofe. Poetul, izolat <la început în mijlocul naturii, masurând dimensiunile acesteia cu dimensiunile sufletului sau, se gaseste de data aceasta în fata unui personaj.




Un personaj nedefinit, a carui existenta ar putea fi o realitate, dar ar putea fi tot atât de bine si o personificare. Restrângându-ne la forma definitiva a poeziei, am putea presupune cu aceeasi îndreptatire ca aici poate fi vorba de o femeie iubita, de amintirea unei iubiri fericite, de imaginea reîn­viata a tineretii, sau, pur si simplu, de fericire în general. Forma interogativa nu ajuta spiritul nostru de investigatie, dupa cum n-o ajuta nici interogatia versurilor urmatoare.

Nu este cazul ca opera sa fie urmarita în formele ei premerga­toare. Ma limitez sa amintesc un singur fapt: poezia a fost conceputa în cadrul unei drame, Bogdan-Dragos *7, si ea figureaza acolo într-o pozitie erotica: nu regretul pentru o iubire disparuta, ci nostalgia pentru o iubire nelamurita, presimtita numai. Cu instinctul lui ar­tistic nedezmintit, poetul si-a dat seama de multiplele posibilitati de simbolizare pe care le putea realiza. El desprinde poezia din con­text, îi creeaza un spatiu propriu de respiratie, si o lipseste de orice determinare precisa a obiectului. Dintre formele pe care poetul le încearca si le paraseste amintesc numai pe aceea cuprinsa în ms, 2283 din Biblioteca Academiei Române:


Cântaret nemângaiet

Tineretelor desarte,

Mai departe, mai departe,

Mai încet, tot mai încet.


Cum simtirea fermecata

Ochii mei spre culmi întorn ...

Mai suna-vei, dulce corn,

Pentru mine vreodata?


Din faptul ca poetul întelege sa lase la o parte orice precizare, rezulta deci posibilitatile multiple de simbolizare ale operei. In du­reroasa întrebare cu care se încheie poezia, se concentreaza tot re­gretul pentru timpurile duse, pentru bunele timpuri duse. Iubire, tinerete, fericire, indiferent ce nume ar purta aceste timpuri, ima­ginea lor se leaga indisolubil de sunetul cornului. Dorinta vie de a le vedea revenind se exprima însa în forme ce sugereaza anticipat so­lutia negativa: strofa prima se încheie într-un verb - suna - ce exprima o certitudine; strofa a doua se încheie într-un substantiv ce domina, funebru, întregul moment poetic: moarte; strofa ultima se încheie într-un adverb încarcat de valori nedefinite: vreodata. Dar verbul suna îsi muia metalele prin rezonantele sufletesti de care se înconjura; substantivul moarte îsi diminua de asemenea valorile sale absolute, în context: îndulcind cu dor de moarte. În opozitie cu acestea, adverbul vreodata îsi sporea sensul lui dubitativ în con­textul respectiv: forma interogativa, cu topica speciala pe care o impunea sau o permitea, contribuia în mod esential ca poezia, care începea cu o certitudine, sa se încheie pe linia îndoielii în continuarea fiecareia se întrezarea negatia absoluta.




Poezie de sugestii si de simboluri, Peste vârfuri exprima în ultima analiza legea fundamentala a lumii, aceeasi lege care se desprindea din opere ce concretizau filo­zofia eminesciana a istoriei: trecerea este legea de care asculta toate fenomenele vietii. Spiritul poetului se întoarce cu o dulce durere catre fenomenele ce intra succesiv în lumina crepusculara a istoriei, pe care ar dori-o reversibila, dar de a carei reversibilitate se îndo­ieste. Este asadar aceeasi atitudine pe care am întâlnit-o în marea Panorama a desertaciunilor, dar transpusa într-o cheie de lirism elegiac si în forme simbolice. si astfel, dupa ce încarcase de sugestii erotica din Povestea teiului, motivul cornului ajungea sa exprime, în cadente ce dau impresia unui ritual cosmic, trecerea eterna a ' lucrurilor si atasarea sentimentala a poetului de formele ce dispar sau sânt sortite disparitiei; în spatiul restrâns al poeziei traiesc lao­lalta filozoful pesimist din Memento mori si poetul îndragostit de anul 1400.


<NOTE>


1. Aceasta e linia de interpretare a eroticii preluata de G. C. Nicolescu, Erotica lui Eminescu. Idei si atitudini, în Studii si articole despre Eminescu, Bucuresti, 1968. O interpretare de subtilitate si profunzime în capitolul Prin­cipiul feminin la Eminescu din Lucr. cit. a lui Edglar Papu.

2 . Poezia primeste o importanta cu totul exceptionala în frumoasa inter­pretare a lui Vladimir Streinu, pentru care Floare albastra este "nucleu, centru sau embrion" al operei specific eminesciene, fiind "prima poezie care, încadrata cronologic între bucatile de debut, seamana mai putin cu acestea si mai mult cu opera viitoare, tiparita din vointa poetului ("Floare albastra" si lirismul eminescian, în Eminescu. Arghezi, editie si prefata de George Muntean, Bucuresti, 1976, p. 56-57).

3. Cea mai recenta sinteza a cercetarilor privind raporturile Eminescu-Novalis în Zoe Dumitrescu-Busulenga, Eminescu si romantismul german, Bucuresti, 1986.

4. ÎIn splendida interpretare a lui Tudor Vianu, "un clntec de leagan pe care poetul (...) si-l murmura înaintea marelui somn al mortii" (Structura motivului în poezia "O, mama", în Studii de literatura româna, Bucuresti, 1965, p. 311).




5 Referire la interpretarea calinesciana a eroticii în Opera lui Mihai Eminescu.

6 D. Popovici reia teza formulata de Ibraileanu în Eminescu - Pe Unga plopii fara sot (v. Mihai Eminescu, ed. cit., p. 113-120).

7 Drama Bogdan-Dragos în M. Eminescu, Opere, voi. IV, Teatru, ed. critica Aurelia Rusu. Studiu introductiv George Munteanu, Bucuresti, 1978.




loading...











Document Info


Accesari: 11845
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )