PROZOPOPEE
= Termenul provine din fr. prosopopée,
de la gr. prosopopoiia, de la prosopon "persoana" si poiein
"a face". Este figura de stil prin care se da glas persoanelor
a 19119n138t bsente, uneori chiar si mortilor, si se înzestreaza cu
facultatea actiunii si a miscarii obiecte de regula
inanimate. În retorica antica se face deosebirea, de multe ori, între P.
si ethopoeia, de la cuvintele grecesti ethos "caracter" si
poiein "a face"; ethopoeia este definita drept
plasmuirea caracterelor si imaginarea discutiilor între diferite
personaje. Quintilian (Arta oratorica, 9, 2, 31) înglobeaza
amândoua figurile în aceeasi definitie. Un domeniu predilect al P.
este umanizarea unor colectivitati: patria, orasul si
discursurile tinute în numele lor. Este celebra P. legilor din
dialogul Criton al lui Platon, unde legile i se adreseaza lui
Socrate pentru a-l determina sa nu evadeze. Cicero, în Catilinara I,
introduce o P. a patriei. La Lucan, în poemul Pharsalia, apare o P.
a statului. Eminescu, în Memento mori, episodul razboiului
daco-roman, utilizeaza P. (blestemul prorocitor al lui Decebal,
care este, de fapt, "cugetarea pamântului"). P. este foarte
asemanatoare cu personificarea (v.), adesea cele doua
figuri fiind considerate identice.