Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































SIMONA-GRAZIA DIMA - Provocare maxima

literatura romana


SIMONA-GRAZIA DIMA

Provocare maxima

C



um eram un copil "francofon", dedulcit de timpuriu la reviste frantuzesti, receptarea lui Baudelaire s-a petrecut insidios, printr-un aer de familie, chiar, daca punem la socoteala tezaurul de carti de acasa. Acesta cuprindea, fireste, mai multe editii ale poemelor lui Baudelaire, somptuoase, bilingve, din care simteam - era un fapt evident - veneratia generatiilor de scriitori români, cititori asidui si deopotriva traducatori inspirati: un adevarat regal. Lectura zabavnica din editia datorata lui Geo Dumitrescu, de pilda, adevarata capodopera (si) tipografica, a fost un fenomen magic, o actiune-nonactiune, nepremeditata, organica, deoarece s-a desfasurat într-un timp prelung, asemeni unei orientale picurari de parfumuri. Desigur, cu acest festin de stropi extatici, ritual mereu reluat, la câte-o ploaie cu miros de praf, la câte-o delicioasa singuratate în largul apartament de c& 17317e410r #259;ramida, adapost meditativ, s-a împletit si studiul meu licean solitar, la vremea potrivita. Atunci universul baudelairian mi-era deja oarecum familiar, fie si la modul ludic. Ca om, Baudelaire mi se releva ca un antimodel. În excesele lui, inclusiv pecuniare, ca si în ura purtata generalului Aupick, tatal sau vitreg, sau notarului, caruia avea totusi sa-i recunoasca buna intentie, eu vedeam limitele unui ins schizoid, turbat de orgolii, un rebel prefacut, fiindca altminteri aspira spre un fotoliu în Academie, dandy formalist, ce punea pret, în mod fixist si inutil, asupra culorii vesmintelor, ca si pe drama propriei firi antinomice, pe contrarii ireconciliabile, de care nu se putea nicicum detasa. Lipsa de pacificare launtrica a poetului mi-l învedera ca ins necredincios, un superficial în genul acelor spirite medievale preocupate de omnipotenta mortii, fara a o sesiza ca anticamera a învierii sau, altfel spus, a vietii într-un alt registru, unul spiritual. Patetismul sau nerezolvat mi-l facea nesuferit, asimilabil unui om de teatru vesnic atent la un auditoriu ahtiat, la rându-i, sa fie sedus. În ochii mei el era cineva care nu-si dusese meditatia sau investigatia pâna la capat si o lasase, în pofida adevarului, sa bântuie veacurile ce au urmat, prea lenese, si ele, spre a se osteni sa afle cum stau lucrurile si astfel abandonate de bunavoie unei stari impure si egoiste. Poetul îmi aparea ca un narcisist, iar la anumite niveluri ale gândirii, trepte pe care era, neîndoielnic, receptat de unii, poezia sa avea un efect ruinator. Cei necopti nu îi puteau degusta geniul, se opreau la palierele joase, la tot ce tinea de aparenta (dandysmul, drogurile, erotismul damnat etc.). Spiritele avizate însa, cu totul neatinse de tumefierile contingentului, puteau ramâne linistit în bataia razelor unei constiinte însetate de o frumusete vesnica, de un extaz perpetuu, pe care nu le stiuse afla în realitate, dar le dibuise în imaginar.

În aceasta lumina l-am citit eu pe Baudelaire, în dimensiunea profunda a intimitatii sale, în ipostaza sa de suflet debusolat, dar îndragostit de arhetipuri si foarte aproape de puntea spre transcendent, da! Caci, oricât de contestatar s-ar fi pretins, poetul nu era de fapt decât un copil turbulent, vrajit de lume, dar si de disparitia acesteia, contrast pe care-l figura îngrozit în poezii ca Les Métamophoses du Vampire, precum si un mistic incomplet, suspendat în Limb (cum avea, de altfel, intuitia situarii sale), între a câstiga si a pierde, între posesie si derelictiune. Acolo se devoala înfriguratul tarâm baudelairian, al unor contrarii neechilibrate de ponderea, pe celalalt taler, a pacii launtrice. Lipsea întelepciunea celui ce accepta viata ca pe un dar venit de sus pentru deprinderea unei anume lectii, lipsea luciditatea celui ce stie ca vazutele în cortegiu se preling ca pe sticla pe ecranul de-a pururi vazator si indestructibil al constiintei infinite. Ceea ce ma impresioneaza este ca, desi strain de orice învatatura de acest gen, Baudelaire îi descoperise intuitiv preambulul în exclamatia "La conscience dans le Mal!", din poemul L'irrémédiable, iar poezia lui nu-si va vesteji niciodata pentru mine farmecul investigativ, de aflat mai peste tot în proiectatele sale Limburi. Suntem, parca, martorii unei revelatii ce tâsneste sub privirea noastra din constiinta poetului.

În acelasi timp însa nu pot sa nu observ ca singur si-a pus în cale obstacolele de care se plânge (monstres visqueux, un Styx bourbeux et plombé, reptiles etc.), obstacole de care este îndragostit, printr-o fascinatie a raului intrinseca firii lui, dupa cum o marturiseste el însusi într-un alt poem: "Tu n'es pas digne qu'on t'enlève/A ton esclavage maudit,// Imbécile! - de son empire/Si nos efforts te délivraient/ Tes baisers ressusciteraient/Le cadavre de ton vampire!" (Le vampire). La Baudelaire, demitizarea profunda este înca intermitenta, nu poseda acea radicalitate ce va fi specifica postmodernitatii. Strofa finala din Une charogne e suficienta pentru a purifica întreaga viziune: "j'ai gardé la forme et l'essence divine/de mes amours décomposés!".

Consideram ca poetului îi era necesara o masinarie prea complicata si greoaie pentru a ajunge la concluzii evidente deja în Evul Mediu, la unele locuri comune precum acesta: "À mes cotés, au lieu du mannequin puissant/Qui semblait avoir fait provision de sang,/Tremblait confusément des débris de squelette,/Qui d'eux-mêmes rendaient le cri d'une girouette/Ou d'une enseigne, au bout d'une tringle de fer,/Que balance le vent pendant les nuits d'hiver" (Les Métamorphoses du Vampire). Poetul afla lucruri de mult stiute, întrucât îi place sa ia cunoasterea pe cont propriu, în sensul abstragerii din orice sistem. Opera lui Baudelaire marcheaza începutul ospatului dubitativ cu halci din maduva culturii europene, în sensul ca un patrimoniu de adevaruri milenare este dislocat, spre a fi înlocuit cu bunul plac, cu aleatoriul, cu tirania anormalitatii, cu argumentul istoric, în dauna celui rational. Prin Baudelaire, triumful sciziunii dintre viata si arta se afirma cu un soi de inconstienta, în sensul prizarii grabite, cu bataie foarte scurta, a realului. E un mod de a sugera ca normalitatea (alta decât cea a vreunui conformist), echilibrul, pacea launtrica sunt niste mofturi, niste poncife psihologice, forme ale banalitatii, în timp ce profunzimea e apanajul exclusiv al celor care sufera cu tot dinadinsul si se complica singuri, în esecuri cauzate de slabiciunea si neputinta lor. De aici, dispretul fata de un modus vivendi armonios, fata de întelepciune, fata de lumea însasi. Meritul e aflat numai în sfâsierea si îndoiala sterpe, prelungite la infinit.



Nu vreau sa-i fac prin aceste consideratii o vina lui Baudelaire. Rasunetul unei astfel de opere, pentru care timpurile erau coapte, tine de fatalitate. Exagerarile apartin îndeosebi cititorilor pripiti ai lui Baudelaire, caci poetul are, totusi (desi sentimentul îi lipseste si nu bate mai departe de satisfactia aflata în senzatii de moment), o anume caritate (dedusa, si aceasta, din supozitia unor trecute concupiscente, precum o probeaza compasiunea lui foarte masculina fata de batrânele din Les Petites Vieilles: "Je vois s'épanouir vos passions novices:/ Sombres ou lumineux, je vis vos jours perdus"). Poetul nu ignora, în ceea ce-l priveste, ordinea spirituala. O invoca neîncetat, de-a lungul întregii sale opere, constient de imensitatea unei lumi rezidente în spatele muteniei parelnice: "Celui dont les pensers, comme des alouettes,/Vers les cieux le matin prennent un libre essor,/- Qui plane sur la vie, et comprend sans effort/Le langage des fleurs et des choses muettes!" (Elévation). S-ar putea, probabil, sustine ca aceasta poezie nu e dintre cele reprezentative pentru universul baudelairian si probabil asa este. Nimic nu ne opreste însa sa observam captarea epifaniei prin intermediul imaginii în L'invitation au voyage: "Là, tout n'est qu'ordre et beauté,/Luxe, calme et volupté". E o lume vatuita, unde se opreste înclestarea dihotomica, unde "Les soleils mouillés/ De ces ciels brouillés/ Pour mon esprit ont les charmes/Si mystérieux/De tes trâitres yeux,/Brillants à travers leurs larmes".

Unii critici, care nu erau câtusi de putin poeti, au spus ca poetul abhora regnul vegetal atunci când descria "Les riches plafonds,/Les miroirs profonds", dar n-am crezut niciodata în afirmatiile lor. Poetul vorbeste despre nostalgia puritatii originare: "Tout y parlerait/A l'âme en secret/Sa douce langue natale", iar imaginile nu apartin lumii sensibile, ci subiectivitatii ce se exprima prin intermediul obiectelor. Poetul elimina vegetalul doar temporar, pentru a exalta imperisabilitatea, fiindca are în vedere un spatiu ideal. Daca spune: "j'avais banni (.) Le végétal irregulier", e fiindca vorbeste, în termenii poeziei, despre sacrul ipostaziabil prin materie: "Et, peintre fier de mon génie,/ Je savourais dans mon tableau/L'enivrante monotonie/ Du métal, du marbre et de l'éau" (Rève parisien). Spatiul ideal închipuit de Baudelaire rezoneaza, prin ani, cu acel "loc linistit", micul bar evocat de Hemingway într-una din povestirile sale. Este un topos aflat în legatura cu arhetipul veghind lumea decazuta: "Et tout, même la couleur noire/ Semblait fourbi, clair, irisé". În lumile superioare, asadar, negrul nu mai denoteaza negativ, partile întunecate sunt simple incrustatii impersonale, de dincolo de emotii (de umilinta emotivitatii) si de tirania simturilor. Este una din poeziile mele favorite, un semn ca literatura se poate citi si în cheie spirituala, ca, oricât ar refuza ea spiritul, ramâne suspendata, giuvaier, pe o pozitie (fie si una oarecare) în corpul Traditiei.

Daca admitem ca rolul cathartic al literaturii este departe de a fi disparut, iar omul afla prin arta o dezlegare unor chestiuni vitale, nu doar estetice, atunci Visul parizian al lui Baudelaire anunta o epoca a existentei conduse de un estetism înalt. Este vina ignorantilor ca au ales spuma neagra a poeziei baudelairiene, în detrimentul latentelor sale infinite. Poezii precum Lesbos ori Femmes damnées au stârnit scandal, desi poetul nu voia sa spuna decât ca iubirea e un mare mister, apt sa justifice o serie de anomalii în sfera imediatului. Pe de alta parte, daca e adevarat ca "Maint joyau dort enseveli/Dans les ténèbres et l'oubli,/Bien loin des pioches et des sondes;//Mainte fleur épanche à regret/Son parfum doux comme un secret/Dans les solitudes profondes" (Le guignon), poezia lui Baudelaire subliniaza, ca pe o fatalitate, vremea incomunicabilitatii, momentul demonic al înstrainarii fiintelor unele de altele, timp exaltat în modernitate si postmodernitate, dar nelipsit nici înainte, în toate civilizatiile, caci "Homme, nul n'a sondé le fond de tes abîmes" (L'homme et la mer). Chiar daca nu psihologia este punctul sau forte, poetul se acorda cu divinitatea prin partea de frumusete si beatitudine a lirismului sau, care reuseste, iata, sa rezolve contrariile prin procedeul irational al alchimiei poetice. Frumusetea invocata în nenumarate finaluri de poeme este mult mai mult decât o referire la amantele temporare, este aspiratia spre frumusetea divina, fateta a unei vieti înaltate, fie si inconstient, la spirit: "Mon coeur est un palais flétri par la cohue;/On s'y soûle, on s'y tue, on s'y prend aux cheveux!/- Un parfum nage autour de votre gorge nue! .//O Beauté, dur fléau des âmes, tu le veux!/Avec tes yeux de feu, brillants comme des fêtes,/Calcine ces lambeaux qu'ont épargnés les bêtes!" (Causerie).

Baudelaire este unul dintre poetii pe care-i îndragesc cel mai mult, maestru al unei arte foarte grele, nu la îndemâna oricui, aceea a sinceritatii totale. Este un exemplu de cum slabiciunea constitutionala se converteste în putere si magie, de cum dependenta devine suveranitate si acces la adevaruri înalte. Tocmai fiindca-l iubesc, nu pot sa nu-i reprosez raul exemplu pe care, în unele privinte, l-a dat urmasilor sai. Deoarece eseurile si lucrarile sale de critica literara le socotesc a fi desavârsite, pretuiesc mereu ochiul de veghe, ochiul critic, ochiul distant, nelipsit din nici o poezie-confesiune a celui mai mare abandon, dupa cum misterul insondabil al iubirii poate justifica demersul riscant al "femeilor osândite": "Ô vierges, ô démons, ô monstres, ô martyres,/De la réalité grands esprits contempteurs,/Chercheuses d'infini, dévotes et satyres,/Tantôt pleines de cris, tantôt, pleines de pleurs,//Vous que dans votre enfer mon âme a poursuivies,/Pauvres soeurs, je vous aime autant que je vous plains,/Pour vos mornes douleurs, vos soifs inassouvies,/Et les urnes d'amour dont vos grands coeurs sont pleins!" (Femmes damnées). Este, aici, un - al câtelea? - autoportret al acestui egoist de geniu, care confunda iubirea spirituala cu cea fizica, o confunda, fara îndoiala, daca ne aducem aminte ca, în toiul revolutiei, îsi îndemna colegii de lupta sa-i omoare tatal vitreg, pe generalul Aupick! Iubirea sa, partiala, asadar, nu îmbratisa întreaga umanitate, de unde sciziunea, schizoidia. Asemenea unui Eugen Ionescu avant la lettre, el se declara "blessé par le mystère et l'absurdité" (Les sept vieillards) si gaseste ca sunt destule de imputat chiar si îngerilor (Réversibilité). Baudelaire se complace în demitizare, în neputinta de a mai trai idealul. Vechea tara Cythera, tarâm magic, aflat sub protectie venusiana, se preface într-un "terrain des plus maigres,/Un désert rocailleux troublé par des cris aigres", ba chiar "Eldorado banal de tous les vieux garçons./Regardez, après tout, c'est une pauvre terre" (Un voyage à Cythère). Luciditatea (nu suficienta, totusi) îi smulgea urmatoarele versuri: "Dans ton île, ô Venus! je n'ai trouvé debout/Qu'un gibet symbolique où pendait mon image .".




Poetul e o victima inocenta, într-o masura, pentru ca ar fi fost scutit de toate aceste tribulatii într-o societate ghidata de principii spirituale. Succesul urias dobândit într-un sfârsit si cariera postuma a poeziilor baudelairiene nu se justifica, din pacate, doar prin arta lor perfecta. Societatea europeana, tot mai debusolata, mai îndepartata de divin, a zarit în ele, ca-ntr-o oglinda, semnele decaderii sale si s-a lasat vrajita de ele. Elogiul materialitatii nude, al falsei complexitati, al suferintei de dragul suferintei se afla, cu Baudelaire, doar la început. Religia, enclavizata, începea sa vegeteze într-o alveola, aparte de arta care se dezvolta anarhic, ca si alte ramuri ale intelectului si ale simtirii omenesti. Nu mai erau o actiune, o coexistenta sinergica si o reciproca recunoastere, ci se înstapânea nemiloasa excludere reciproca .

Pentru mine Baudelaire reprezinta o provocare maxima: aceea de a ramâne eu însami.

si, în plus, exista câteva motive pentru care îl gasesc foarte apropiat, veritabil sfetnic de taina: întâi, faptul ca a scris critica literara; si a facut-o cu extrema, benefica detasare, slujind un gust estetic impecabil. Apoi, pasiunea pentru Edgar A. Poe. O am si eu, de prima oara când l-am citit. În al treilea rând, momentele ascensionale din vastul sau corpus poetic. Încurajarea ca literatura poate fi un prag de trecere spre spiritualitate, într-un mod surprinzator, imprevizibil, total neteoretic: expresie a spontaneitatii cosmice, transmentale, transintelectuale, iar nu o versificare de lucruri convenabile, metaphysically correct. Admir, în egala masura, la Baudelaire, sensibilitatea creatorului adevarat, acea generozitate (sacrificiala, în fond) de a se lasa ranit si de a recunoaste asta. Baudelaire nu-si cultiva imaginea, ci, dimpotriva, si-o distruge, iar noi suntem liberi sa-i descoperim esenta umana dincolo de orice metamorfoze, precum si de conventiile umane.

Prin aceasta înalta sinceritate, el este emotionant, rascumpara puerilismul unor atitudini de tinerete, iar poezia sa devine revelatia unui destin - o marturie, o ardere, cautarea însasi. Rug demn de veneratie. Forta ce patrunde constiinta cititorului, o misca, i se arata ca o ruda. Ce diferenta între Baudelaire si numerosi poetastri de astazi, avizi, dupa fiecare productie, de un premiu! Ce premiu s-ar putea da unei ravasiri existentiale experimentate prin poezie? si ar fi el mai important, oare, decât întelegerea noastra? Nu cumva o asemenea poezie este dovada cea mai clara ca desavârsirea umana este o substanta, de origine si natura spirituale, ce-i drept, dar tangibila, o realizare interna, pe care, iata, o putem formula foarte stângaci în cuvinte? Caci, am putea caracteriza, cu nepermisa naivitate, poezia lui Baudelaire, drept simpla poezie, drept simpla scriere? Sau, mai degraba, este ea o scriere-viata, o entitate ce nu se mai justifica prin nimic exterior si care, parafrazând un alt poet, începe si se sfârseste cu sine?













Document Info


Accesari: 907
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )