STILISTICĂ
= Termenul provine din fr. stylistique.
l. Disciplina care studiaza stilul (v.). Ea se impune la
īnceputul secolului XX (creatorul ei e considerat Ch. Bally) si are ca
obiect, initial, studierea sti 121d311b lurilor functionale ale limbii. Īn
acest moment, S. se īncadreaza īn disciplina mai larga a
lingvisticii. 2. Īntr-o alta formula, S. se orienteaza
spre studiul individual al expresiei scriitorului (prin cercetarile unor
savanti ca Leo Spitzer, E. Auerbach). Astfel ea apare ca disciplina
ce tine de teoria literaturii (v.), sau de stiinta
literaturii (v.) īn general. Astazi S. se constituie ca
disciplina autonoma, īn care mijloace lingvistice si
teoretico-literare se combina īntr-o metoda proprie. Prin
influenta scolii formale ruse si a structuralismului
(v.), S. devine structuralista; ea urmareste acum, prin
studiul elementelor de stil (v.), sa descopere structura
unitara a operei ca īntreg si sa-i explice valorile si
semnificatiile. Documentul fundamental al criticii structurale īl
constituie Tezele (1929) Cercului lingvistic de la Praga
(Trubetkoi, Jakobson, Mukarvsky - etc.). Opera e privita ca o
succesiune de sunete, cuvinte, fraze, care au fiecare o semnificatie īn
raport cu īntregul. Īntemeietorul S. la noi e considerat Tudor Vianu, īn
lucrari ca Arta prozatorilor romāni, Problemele metaforei
si alte studii de stilistica, prin care a impus o seama de
directii de cercetare si a creat o scoala. Cercetarile
stilistice se dovedesc foarte eficiente si īn varianta
structuralista. Ele influenteaza azi diferitc alte
orientari critice, de pilda structuralismul genetic (Goldmann). psihocritica,
scoala lui R. Barthes etc. (v. Noua critica). Īn functie
de obiectivul pe care-1 cerceteaza, stilisticienii difera īntre ei,
iar īn consecinta avem cāteva tipuri de cercetari stilistice: S.
genetica (se ocupa de cauzele si sursele stilului); S.
descriptiva (care pune accent pe descrierea stilului); S.
Statistica; S. estetica (interesata de valorile formale
ale operei).