Scrie un eseu de 2-3 pagini, despre tema iubirii, reflectata intr-un text poetic studiat/ in texte poetice studiate din opera eminesciana, pornind de la ideile exprimate in urmatoarea afirmatie:"Pentru Eminescu iubirea este un leagan de gingasii erotice, o necesitate spirituala de a trai viata spetei cu toate deliciile de ordin sufletesc, superior. [] El este un idealist, nici vorba, un om cu maini intinse spre fantasma femeii desavarsite, pe care n-o va gasi niciodata, pentru ca dragostea este cautare, insa idealitatea lui nu e simbol cu aripi, ci o aparitie concreta si tangibila ."(G. Calinescu, Viata lui Mihai Eminescu) 121h71b
Curent emblematic european aparut la sfarsitul secolului al XIX-lea, romantismul se va afirma initial in Franta, fiind anuntat de Victor Hugo care, in prefata la drama « Hernani » va pleda pentru importanta « liberalismului in literatura », liberalism care in viziunea lui il completeaza pe cel politic, aceasta mentalitate si stare de spirit fiind in acelasi timp o reactie fata de clasicismul rigid. Romantismul romanesc apare in perioada pasoptista, cand se contopeste cu lupta de eliberare sociala si nationala, luand amploare in Epoca Marilor Clasici prin « ultimul mare romantic » Mihai Eminescu, spirit universal nutrit cu mitologiile Orientului, ale Nordului, cu filosofia lui Kant, a lui Schopenhauer, cu stiintele moderne si cu literatura europeana. Opera sa ampla este impartita din punct de vedere cronologic in doua etape : 1870-1879 « perioada cautarilor »-G.Ibraileanu, caracterizata prin optimism, deschidere spirituala si 1879-1883 « perioada scuturarii podoabelor »-T Vianu, perioada caracterizata prin pesimism si ironie, iar din punct de vedere ontologic opera se divide in trei etape : in prima etapa, divinul ia forma demiurgului platonian, eroul crezand in armonia universului si cea existenta intre el insusi si cosmos. Etapa a doua se caracterizeaza prin demonizarea demiurgului, acesta devenind sinonim cu "vointa oarba de a trai" si prin parcurgerea de catre erou a unei crize de pierdere a credintei, a energiilor, a radacinilor fiintei, a increderii in sine, in timp ce in cea de-a treia etapa functia demiurgica si-o asuma moartea sau nefiinta, eroul considerand ca doar trecerea in nefiinta ii poate aduce liniste si intregirea fiintei. In opera sa ampla se valideaza ca tema alaturi de timp: "Trecut-au anii.", cosmicul: "Scrisoarea I", istoria: "Scrisoarea III", natura: "Floare albastra", "Luceafarul" si iubirea: "Floare albastra" , "Luceafarul".
"Luceafarul", "poemul suprem, poemul culme, ce rezuma si concentreaza tot ceea ce gandirea mito-poetica a artistului a zamislit"- Z. D. Busulenga a fost publicat in 1883 in Almanahul Societatii Academice Social Literare "Romania Juna" la Viena. "Luceafarul" este un amplu poem pe tema omului de geniu, ce abordeaza si relatia acestuia cu iubirea, cadrul natural si idila din partea a patra amintind de poezia erotica din prima etapa de creatie, acest poem epico-liric demonstrand la modul performat faptul ca :"Pentru Eminescu iubirea este un leagan de gingasii erotice, o necesitate spirituala de a trai viata spetei cu toate deliciile de ordin sufletesc, superior. [] El este un idealist, nici vorba, un om cu maini intinse spre fantasma femeii desavarsite, pe care n-o va gasi niciodata, pentru ca dragostea este cautare, insa idealitatea lui nu e simbol cu aripi, ci o aparitie concreta si tangibila ."(G. Calinescu, Viata lui Mihai Eminescu)
La romantici, tema iubirii este ingemanata cu cea a naturii, pentru ca natura vibreaza la starile sufletesti ale eului liric. Poemul "Luceafarul" este integrat acestei teme si reprezinta ipostaza iubirii paradisiace, poetul visand o iubire absoluta, "o necesitate spirituala de a trai viata spetei cu toate deliciile de ordin sufletesc, superior"- G. Calinescu, sustinuta de sentimente autentice, reciproce, vesnice, formandu-se un univers al asteptarii. Nu este vorba doar despre iubirea inteleasa in limitele ei lumesti, ci de incercarea de a dialoga cu natura. "Luceafarul" cuprinde mai multe ipostaze ale temei: visul de iubire neimplinit, iubirea concreta in plan teluric si iubirea paradisiaca. Ultimele doua ipostaze se realizeaza in cadrul cuplului Catalina-Catalin , ceea ce sustine ideea ca implinirea erotica este data numai omului comun, iubirea concreta, prezentata in a doua parte a poemului implicand scenariul erotic specific eminescian, pentru ca la Eminescu « iubirea este un leagan de gingasii erotice » dupa cum afirma G. Calinescu: chemarea, conversatia, iubirea, sarutul, imbratisarea, iubirea paradisiaca, proiectandu-se in cadrul natural din partea a patra:"Miroase florile argintii/ Si cad, o dulce ploaie,/ Pe crestetele a doi copii/ Cu plete lungi, balaie". Ea apare ca imagine a fericirii pamantene, a oamenilor comuni, in antiteza cu orgolioasa singuratate a geniului. Capodopera a liricii eminesciene, acest poem se inscrie in estetica romantica prin motive literare ca: luna, motiv proteic eminescian, care beneficiaza de numeroase ipostazieri. Daca in "Scrisoarea I" tabloul 1 si "Sarmanul Dionis" se valideaza ca spatiu ce faciliteaza inspiratia, fantezia, gandirea, oniricul, in "Scrisoarea I", tabloul 2 ca element egalizator, ca regasire a paradisului pierdut cat si ca ou cosmogonic in "Calin(file din poveste)" si spatiu al transcendentului, simbol al mortii in "Peste varfuri", in "Floare Albastra" ca astru ocrotitor al iubirii, nelipsita din cadrul natural erotic, secventele de pastel poetic conturand o topografie rurala, simbolistica vaii, fiind asociata ideei de matrice spirituala ocrotitoare", ea exprimand ideea de retragere intr-un spatiu intim armonios prin recompunerea intr-un mod autohton a gradinii raiului ca spatiu protector al perechii biblice ideale, in timp ce in "Luceafarul" luna este astrul care faciliteaza vraja onirica.
In "Luceafarul" se poate observa atat lirismul rolurilor cat si cel al mastilor. Personajele poemului sunt considerate "voci"ale poetului, eul poetic proiectandu-se in diferite ipostaze lirice, corespunzatoare propriilor contradictii: Hyperion-geniul, Catalin-aspectul teluric al barbatului, Demiurgul-exprimand aspiratia spre impersonalitatea universala si chiar Catalina-muritoare care tanjeste spre absolut. Acest poem se structureaza in jurul unei serii de opozitii: eternitate/moarte-temporalitate/viata, masculin-feminin, detasare apolinica-traire dionisiaca, abstract-concret, vis-realitate, aproape-departe. Relatii de simetrie se constituie la nivelul partilor sau al secventelor poetice. Compozitia romantica se realizeaza prin opozitia dintre teluric si astral si a doua ipostaze ale cunoasterii: omul de geniu si omul comun. Simetria compozitionala se realizeaza in cele patru parti ale poemului astfel: cele doua parti alterneaza in prima si ultima parte, iar in partea a doua se valideaza doar planul terestru-idila Catalina-Catalin, partea a treia fiind consacrata astralului-calatoria lui Hyperion la Demiurg, ruga si raspunsul.
Portretele indragostitilor reflecta apartenenta lor la lumi diferite: femeia este o faptura a concretului, « fantasma femeii desavarsite" - G.Calinescu,, iar geniul traieste in astral, in abstract . In termenii lui Schopenhauer antiteza vizeaza omul comun si geniul, in termenii lui Nietzsche antiteza dintre dionisiac si apolinic, iar in interpretarea lui Ion Negoitescu categoriile antinomice ale aproapelui-departelui. Inceputul poemului "Luceafarul" se afla sub semnul basmului, versurile incipit preluand anumite sabloane tipice basmului, scopul fiind acela de a plasa actiunea intr-un spatiu mirific si de a avertiza cititorul asupra structurii narative si sursei de inspiratie, validandu-se lirismul narativ, eul fiind neexprimat, un "Dieu cache". Portretul fetei de imparat este alcatuit pe baza unui epitet individualizator "O prea frumoasa fata", a unor epitete calificative "mandra-n toate cele" si a unei duble comparatii "Cum e fecioara intre sfinti/ Si luna intre stele", metasememe care reusesc sa singularizeze fata de imparat, avertizand asupra faptului ca ea se afla mai presus de celelalte muritoare, fiind parca menita a-i atrage privirea Luceafarului. Se valideaza si aici laitmotivul chemarii la iubire "O dulce-al noptii mele domn/ De ce nu vii tu? Vina!", chemare cu valoare de incantatie magica, de descantec. Raspunzand chemarilor fetei, Luceafarul se va intrupa. Intruchiparile antropomorfe se vor realiza urmand procesul nasterii elementelor cosmosului si din elementele cosmosului. Prima intrupare, asemeni lui Neptun, "un tanar voievod", se realizeaza avand la baza apa-elementul acvatic, acesta fiind la Eminescu elementul bivalent matriceal: mare leagan cosmic, spatiu matern dar si mortuar, stadiu premergator mortii necesare unei renasteri, Luceafarul avand in aceasta prima ipostaza angelica o frumusete construita dupa canoane romantice "par de aur moale", "umerele goale", "umbra fetei stravezii". Luceafarul se va transforma din neptunic in plutonic, devenind concret, fiind pastrat intr-o dramatica inconstienta intre pamant si cer, motivul ocurent fiind cel al ingerului cazut, tentativa de apropiere de pamant si iubire echivaland cu o adevarata "cadere" a acestei fiinte din unitatea originara datorita uitarii adevaratei naturi "ochii[..]ca doua patimi fara sat/ Si pline de-ntuneric". Cele doua metamorfoze ale Luceafarului valideaza atat capacitatea geniului de a-si da alt chip, mai concret, pastrandu-si insa atat unitatea contrariilor din care este intrupat, cat si esenta sa superioara dar si fluiditatea eului genial. Pentru Luceafar, iubirea este o cale de cunoastere absoluta. De aceea vrea sa-si eternizeze iubirea, oferindu-i fetei, pe rand, imparatia apelor "Colo-n palate de margean/ Te-oi duce veacuri multe/ Si toata lumea-n ocean/ De tine o s-asculte", iar apoi imparatia cosmica "O vin, odorul meu nespus/ Si lumea ta o lasa/ Eu sunt Luceafarul de sus/ Iar tu sa-mi fii mireasa.". Fata de imparat refuza, invocand prima oara intuirea lucida a incompatibilitatii dintre ei doi si lumea in care traiesc: viata si inertia mortii, refuzul acesteia echivaland refuzul neantului, spaima de nemurire care pentru om inseamna moarte sau incapacitatea de a-si depasi sfera: "eu sunt vie, tu esti mort/ Si ochiul tau ma-ngheata". Cel de-al doilea refuz invoca incapacitatea umanului de a suporta stralucirea si intensitatea specifica lumii Luceafarului "Ochii mari si grei ma dor/ Privirea ta ma arde". Luceafarul va formula sintetizator diferenta care-i separa "eu sunt nemuritor, iar tu esti muritoare", prin aceasta afirmand superioritatea geniului, capabil de sacrificiu.
Finalul poemului exprima incompatibilitatea dintre cele doua lumi si imposibilitatea implinirii erotice a geniului. Chemarea la iubire este inlocuita cu detasarea geniului si asumarea sentimentului de tristete. In "Luceafarul", geniul isi accepta orgolios conditia "Eu in lumea mea raman nemuritor si rece", Hyperion acceptand resemnat in vorbe de o conotatie indurerata ca lumea lui este cea a singuratatii si a racelii astrale.
Capodopera a liricii eminesciene, acest poem apartine romantismului, ilustrand teme si motive specifice romanticilor, precum cea a iubirii si cea a naturii, dar si conditia geniului, caruia i se refuza implinirea omeneasca prin iubire, el beneficiind de capacitatea de cunoastere absoluta. Idealul sau de iubire este plasat intr-un cadru natural paradiziac, dar nu constituie decat un vis sau o amintire, decalajul dintre trairea concreta si aspiratie provocand suferinta. "Poetul nepereche ' se dovedeste astfel a fi « un idealist, nici vorba, un om cu mainile intinse spre fantasma femeii desavarsite, pe care n-o va gasi niciodata, pentru ca dragostea este cautare, insa idealitatea lui nu e simbol cu aripi, ci o aparitie concreta si tangibila. ».-G.Calinescu, reusind astfel sa-si puna amprenta in acest poem de o tonalitate grava-majora.
Scrie un eseu de tip paralela de 2-3 pagini, in care sa prezinti tema iubirii, ilustrata in doua poezii eminesciene studiate.
Curent emblematic european aparut la sfarsitul secolului al XIX-lea, romantismul se va afirma initial in Franta, fiind anuntat de Victor Hugo care, in prefata la drama « Hernani » va pleda pentru « liberalismul in literatura », liberalism care in viziunea lui il completeaza pe cel politic, aceasta mentalitate si stare de spirit fiind in acelasi timp o reactie fata de clasicismul rigid. Romantismul romanesc apare in perioada pasoptista, cand se contopeste cu lupta de eliberare sociala si nationala,luand amploare in Epoca Marilor Clasici prin « ultimul mare romantic » Mihai Eminescu, spirit universal nutrit cu mitologiile Orientului, ale Nordului, cu filosofia lui Kant, a lui Schopenhauer, cu stiintele moderne si cu literatura europeana. Opera sa ampla este impartita din punct de vedere cronologic in doua etape : 1870-1870 « perioada cautarilor »-G.Ibraileanu, caracterizata prin optimism, deschidere spirituala si 1879-1883 « perioada scuturarii podoabelor »-T Vianu, perioada caracterizata prin pesimism si ironie, iar din punct de vedere ontologic opera se divide in trei etape : in prima etapa, divinul ia forma demiurgului platoniscian, eroul crezand in armonia universului si cea existenta intre el insusi si cosmos. Etapa a doua se caracterizeaza prin demonizarea demiurgului, acesta devenind sinonim cu "vointa oarba de a trai" si prin parcurgerea de catre erou a unei crize de pierdere a credintei, a energiilor, a radacinilor fiintei, a increderii in sine, in timp ce in cea de-a treia etapa functia demiurgica si-o asuma moartea sau nefiinta, eroul considerand ca doar trecerea in nefiinta ii poate aduce liniste si intregirea fiintei. In opera sa ampla se valideaza ca tema alaturi de timp"Trecut-au anii.", cosmic"Scrisoarea I", istorie"Scrisoarea III",natura "Floare albastra", "Luceafarul" si iubirea "Floare albastra" , "Luceafarul".
Poemul "Floare albastra" apare in 1873 in "Convorbiri literare" si este o capodopera a lirismului eminescian din prima etapa de creatie, "un fel de premisa la marea problematica a "Luceafarului"- Z.D. Busulenga- , in timp ce"Luceafarul", "poemul suprem, poemul culme, ce rezuma si concentreaza tot ceea ce gandirea mito-poetica a artistului a zamislit" Z. D. Busulenga a fost publicat in 1883 in Almanahul Societatii Academice Social Literare"Romania Juna" la Viena. Cele doua poezii romantice au in comun temele abordate, dar in raport inversat: "Floare albastra" este o poezie pe tema iubirii si a naturii, iubirea fiind pentru creator pretextul fara de care opera nu poate exista, iubire ce implica si conditia geniului, in timp ce "Luceafarul", amplu poem pe teama omului de geniu, abordeaza si relatia acestuia cu iubirea, cadrul natural si idila din partea a patra amintind de poezia erotica din prima etapa de creatie.
La romantici, tema iubirii este ingemanata cu cea a naturii, pentru ca natura vibreaza la starile sufletesti ale eului liric. Poemele "Floare albastra" si "Luceafarul" sunt integrate acestei teme si reprezinta ipostaza iubirii paradiziece, poetul visand o iubire absoluta, sustinuta de sentimente autentice, reciproce, vesnice, formandu-se un univers al asteptarii. Nu este vorba doar despre iubirea inteleasa in limitele ei lumesti, ci de incercarea de a dialoga cu natura. Ca si in "Floare albastra", "Luceafarul" cuprinde mai multe ipostaze ale temei: visul de iubire neimplinit, iubirea concreta in plan teluric si iubirea paradiziaca. Ultimele doua ipostaze se realizeaza in cadrul cuplului Catalina-Catalin , ceea ce sustine ideea ca implinirea erotica este data numai omului comun, iubirea concreta, redata in a doua parte a poemului implicand scenariul erotic specific eminescian: chemarea, conversatia, iubirea, sarutul, imbratisarea, iubirea paradiziaca proiectandu-se in cadrul natural din partea a patra:"Miroase florile argintii/Si cad, o dulce ploaie,/ Pe crestetele a doi copii/ Cu plete lungi, balaie". Ea apare ca imagine a fericirii pamantene, a oamenilor comuni, in antiteza cu orgolioasa singuratate a geniului. Capodopere ale liricii eminesciene, cele doua poeme se inscriu in estetica romantica prin teme si motive literare ca: luna, motiv proteic eminescian, care beneficiaza de numeroase ipostazieri. Daca in "Scrisoarea I" tabloul 1 si "Sarmanul Dionis" se valideaza ca spatiul care faciliteaza inspiratia, fantezia, gandirea, oniricul, in "Scrisoarea I", tabloul 2 ca element egalizator,ca regasire a paradisului pierdut cat si ca ou cosmogonic in "Calin(file din poveste)" si spatiu al transcendentului, simbol al mortii in "Peste varfuri", in "Floare Albastra" se valideaza ca astru ocrotitor al iubirii, nelipsita din cadrul natural erotic, secventele de pastel poetic conturand o topografie rurala, simbolistica vaii, fiind asociata ideei de matrice spirituala ocrotitoare",ea exprimand ideea de retragere intr-un spatiu intim armonios prin recompunerea intr-un mod autohton a gradinii raiului ca spatiu protector al perechii biblice ideale, in timp ce in "Luceafarul" luna este astrul care faciliteaza magia. Ca teme se mai valideaza stelele, cerul, dorul.
Daca in "Floare albastra" se realizeaza lirismul subiectiv mascat de lirismul rolurilor, eul liric imprumutand, pe rand, cele doua ipostaze-masculin si feminin, in "Luceafarul" releva atat lirismul rolurilor cat si cel al mastilor. Personajele poemului sunt considerate "voci"ale poetului, eul poetic proiectandu-se in diferite ipostaze lirice, corespunzatoare propriileor contradictii: Hyperion-geniul, Catalin-aspectul teluric al barbatului, Demiurgul-exprimand aspiratia spre impersonalitatea universala si chiar Catalina-muritoare care tanjeste spre absolut. Cele doua poeme se structureaza in jurul unei serii de opozitii: eternitate/moarte-temporalitate/viata, masculin-feminin, detasare apolinica-traire dionisica, abstract-concret, vis-realitate, aproapte-departe. Relatii de simetrie se constituie la nivelul partilor sau al secventelor poetice. Compozitia romantica se realizeaza prin alternarea a doua planuri, de fapt confruntarea a doua moduri de existenta si ipostaze ale cunoasterii: in "Floare albastra, lumea abstractiei si a cunoasterii absolute, infinite : lumea iubirii concrete si a cunoasterii telurice, celor doua lumi fiindu-le asociate doua ipostaze umane(masculin-feminim) sau portrete spirituale(geniu-faptura terestra). Simetria celor patru secvente poetice este sustinuta de monologul liric al fetei, care exprima termenii antinomici, punctat de doua reflectii ulterioare ale barbatului. Monologul fetei ia, in primele trei strofe forma reprosului si contine simbolurile eternitatii-mortii, configurand imaginea lumii reci a ideilor abstracte. Meditatia barbatului, din strofa a patra, poarta pecetea ideii din ultimele doua strofe, "Totusi este trist in lume!" si segmenteaza monologul fetei care se continua cu chemarea la iubire in spatiul teluric, cadru natural paradiziac. In "Luceafarul", compozitia romantica se realizeaza prin opozitia dintre teluric si astral si si a doua ipostaze ale cunoasterii:omul de geniu si omul comun. Simetria compozitionala se realizeaza in cele patru parti ale poemului astfel: cele doua parti alterneaza in prima si ultima parte, iar in partea a doua se valideaza doar planul terestru-idila Catalina-Catalin-, partea a treia fiind consacrata astralului-calatoria lui Hyperion la Demiurg, ruga si raspunsul.
Portretele indragostitilor reflecta apartenenta lor la lumi diferite:femeia este o faptura a concretului, iar geniul traieste in astral, in abstract . In temenii lui Schopenhauer antiteza vizeaza, omul comun si geniul, in termenii lui Nietzsche antiteza dintre dionisiac si apolinic, iar in interpretarea lui Ion Negoitescu categoriile antinomice ale aproapelui-departelui. In "Floare albastra", monologul fetei din strofele I-III este bazat pe elemente ce construiesc o geografie mitica, avand ca proiectie niste spatii ale gandirii, ale cunoasterii, infatisand unui "el" care mediteaza asupra unor idei superioare, sugerandu-se inaltimea spirituala la care simte si gandeste geniul: "rauri in soare", "campiile asire", "intunecata mare". Monologul fetei continua in a treia secventa poetica(strofele V-XII), cu o chemare la iubire, validandu-se laitmotivul chemarii la iubire in mai toata lirica eminesciana "Hai in codrul cu verdeata.". Idealul de iubire se proiecteaza intr-un paradis terestru, abundenta vegetatiei si regimul diurn exprimandu-se prin sugestia cromatica a verii:verde rosu, auriu. Caldura de vara se afla in rezonanta cu pasiunea chemarii, cu portretul iubitei:"Si de-a soarelui caldura/ Voi fi rosie ca marul", femeia fiind o aparitie de basm "de-aur parul", sagalnica "s-apoi cine treaba are ", senzual naiva"eu pe-n fir de romanita voi cerca de ma iubesti". Inceputul poemului "Luceafaul" se afla sub sememul basmului, versurile incipit preluand anumite sabloane tipice basmului, scopul fiind acela de a plasa actiunea intr-un spatiu mirific si de a avertiza cititorul asupra structurii narative si sursei de inspiratie, validandu-se lirismul narativ, eul fiind neexprimat, un "Dieu cache". Portretul fetei de imparat este alcatuit pe baza unui epitet individualizator" O prea frumoasa fata", a unor epitete calificative "mandra-n toate cele" si a unei duble comparatii "Cum e fecioara intre sfinti/ Si luna intre stele", metasememe care reusesc sa singularizeze fata de imparat, avertizand asupra faptului ca ea se afla mai presus de celelalte muritoare, fiind parca menita a-i atrage privirea Luceafarului. Se valideaza si aici laitmotivul chemarii la iubire "O dulce-al noptii mele domn/ De ce nu vii tu Vina ", chemare cu valoare de incantatie magica de descantec. Raspunzand chemarilor fetei, Luceafarul se va intrupa. Intruchiparile antropomorfe se vor realiza urmand procesul nasterii elementelor cosmosului si din elementele cosmosului. Prima intrupare, asemeni lui Neptun, "un tanar voievod", se realizeaza avand la baza apa-elementul acvatic, acesta fiind la Eminescu bivalent matriceal: mare leagan cosmic, spatiu matern dar si mortuar, stadiu premergator mortii necesare unei renasteri, Luceafarul avand in aceasta prima ipostaza angelica o frumusete construita dupa canoane romantice "par de aur moale", "umerele goale", umbra fetei stravezii". Luceafarul se va transforma din neptunic in plutonic, devenind concret, fiind pastrat intr-o dramatica inconsistenta intre pamant si cer, motivul ocurent fiind cel al ingerului cazut, tentativa de apropiere de pamant si iubire echivaland cu o adevarata "cadere" a acestei fiinte din unitatea originara datorita uitarii adevaratei naturi "ochii[..]ca doua patimi fara sat/Si pline de-ntuneric".Cele doua metamorfoze ale Luceafarului valideaza atat capacitatea geniului de a-si da alt chip, mai concret, pastrandu-si insa atat unitatea contrariilor din care este intrupat, ca si esenta sa superioara cat si fluiditatea eului genial. Pentru Luceafar, iubirea este o cale de cunoastere absoluta. De aceea vrea sa-si eternizeze iubirea, oferindu-i fetei, pe rand, imparatia apelor "Colo-n palate de margean/ Te-oi duce veacuri multe/ Si toata lumea-n ocean/ De tine o s-asculte", iar apoi imparatia cosmica "O vin, o dorul meu nespus/ Si lumea ta o lasa/ Eu sunt Luceafarul de sus/ Iar tu sa-mi fii mireasa.". Fata de imparat refuza, invocand prima oara intuirea lucida a incompatibilitatii dintre ei doi si lumea in care traiesc: viata si inertia mortii, refuzul acesteia echivaland refuzul neantului, spaima de nemurire care pentru om inseamna moarte sau incapacitatea de a-si depasi sfera: "eu sunt vie, tu esti mort/Si ochiul tau ma-ngheata". Cel de-al doilea refuz invoca incapacitata umanului de a suporta stralucirea si intensitatea specifica lumii Luceafarului "Ochii mari si grei ma dor/ Privirea ta ma arde". Luceafarul va formula sintetizator diferenta care-i separa"eu sunt nemuritor iar tu esti muritoare", prin aceasta afirmand superioritatea geniului, capabil de sacrificiu.
Finalul ambelor poeme exprima incompatibilitatea dintre cele doua lumi si imposibilitatea implinirii erotice a geniului.Chemarea la iubire este inlocuita cu detasarea geniului si asumarea sentimentului de tristete. In "Floare albastra", tonalitatea elegiaca sustine sentimentul de regret pentru pierderea iubirii, prin constructia unui final epifonematic "Totusi este trist in lume!", prin ambiguitatea funciara instaurand un dezechilibru dramatic intre luminozitatea scenariului imaginat, menit a transfigura realul si concluzia dureroasa referitoare la acelasi real sugerat prin lexemul "lume", impunand astfel o alternativa de interpretare:poetul nu crede in iubirea absoluta si in absenta acestei credinte existenta este seabrada, deci "totul e trist", cea de-a doua posibilitate exprimand faptul ca poetul crede in existenta iubirii, dar aceasta fiind supusa pieirii genereaza iarasi tristetea.. In "Luceafarul", geniul isi accepta orgolios conditia "Eu in lumea mea raman nemuritor si rece", aceasta constatare opunand aceste doua atitudini, Hyperion acceptand resemnat in vorbe de o conotatie indurerata ca lumea lui este cea a singuratatii si a racelii astrale.
Capodopere ale liricii eminesciene, cele doua poeme apartin romantismului,ilustrand teme si motive specifice romanticilor, precum cea a iubirii si cea a naturii, dar si conditia geniului, caruia i se refuza implinirea omeneasca prin iubire, el beneficiind de capacitatea de cunoastere absoluta. Idealul sau de iubire este plasat intr-un cadru natural paradiziac, dar nu constituie decat un vis sau o amintire, decalajul dintre trairea concreta si aspiratie provocand suferinta. Datorita explicatiilor riguroase oferite, se observa ca poemele transmit aceeasi idee, dar pe tonalitati diferite: ludica-minora in "Floare albastra" si grava-majora in "Luceafarul". Mihai Eminescu reusesind prin aceste capodopere sa-si puna amprenta asupra liricii romanesti.
|
