Scrie un eseu,de 2-3 pagini,in care sǎ prezinti particularitǎti de structurǎ,de limbaj si de expresivitate a textului poetic,intr-o poezie neomodernistǎ studiatǎ. - "In dulcele stil clasic"
De Nichita Stǎnescu
ironicǎ.Antepunerea epitetului "dulce" aminteste de poezia pasoptistilor si de aceea eminescianǎ,"dulce" fiind un epitet preferat lui Eminescu. Poezia pare a avea compozitie clasicǎ,prin cele cinci catrene monorimice,cu ritm trohaic,fapt contrazis insǎ de prezenta versului final,izolat,cu valoare conclusivǎ si caracter gnomic:"Pasul trece eu rǎman".Strofele sunt dispuse in patru secvente poetice:prima secventǎ poeticǎ,cuprinzand prima si a doua strofǎ redǎ aparitia "domnisoarei" sau dacǎ se face referire la poezie,inspiratia;a doua secventǎ-strofa a treia- surprinde trǎirea clipei de revelatie;a treia secventǎ-strofa a patra-contine invocarea "idealului " poetic sau erotic;a patra secventa,cuprinzand strofa a cincea si versul final,redǎ revenirea la starea contemplativǎ,meditativǎ.Prima secventǎ poeticǎ se aflǎ in opozitie cu urmǎtoarele prin prin trecerea de la planul obiectiv,al "domnisoarei"-inspiratie,la cel subiectiv,al eului creator.
Prima secventǎ debuteazǎ cu versul "Dintr-un bolovan coboarǎ" care la nivel obviu puncteazǎ iubirea ca sentiment al fiintei originare a omului,neprelucratǎ neapǎrat de civilizatie,iar la nivel obtuz poezia contine elemente de ars poetica,aici fiind marcatǎ prima varsta artisticǎ si anume miturile,antichitǎtileAceastǎ iubire este pasagerǎ,efemerǎ,idee sugeratǎ de cuvantul cheie "pas" din urmǎtorul vers :" pasul tǎu de domnisoarǎ" care este metaforǎ a iubirii, aplicarea obsedantǎ a acesteia fiind un procedeu tipic bacovian. Sub imperiul mai multor varste artistice,iubirea,tema dominantǎ a discursului liric,este vǎzutǎ in chip renascentist ca o "frunza verde pala" ,lexemul "frunzǎ" sugerand faptul cǎ iubirea este viata,epitetul "verde" subliniind cǎ este vesnic tanǎrǎ,dar perceputǎ voalat prin epitetul "palǎ".In doua strofǎ Romantismul ca varstǎ artisticǎ,lanseazǎ iubirea intr-un timp limitat,acesta nemaiavand puterea de a invesnici omul,idee asubliniatǎ de versul "Dintr-o inserare-n searǎ" ,in vreme ce Modernismul este varsta artisticǎ la care poetul, o "pasǎre amarǎ", se aflǎ de cele mai multe ori in situatia de a nu fi inteles.Aceste etape de constientizare a iubirii,duc in final la pierderea ei,poetul fiind nefericit si considerand cǎ "dincolo de iubire nu existǎ nimic".
In doua secventǎ,incluzand strofa a treia, repetitia "o secundǎ,o secundǎ" , valideazǎ un timp limitat al iubirii,dar si sblimare,esentializarea "noptii", a "orei de iubire" eminesciene,echivalentǎ cu intreaga existentǎ,nu ca duratǎ,ci ca intensitate.Depǎrtarea fatǎ de acel moment al intalnirii cu iubirea este indusǎ prin folosirea timpului mai mult ca perfectul analitic sub o formǎ arhaicǎ:"eu l-am fost zǎrit".Prin utilizarea lexemului "undǎ", apartinand campului semantic al oglindirii se valideazǎ ideea reflectǎrii,a perceptiei iubirii-sau a realitǎtii in scopul creatiei- nu in mod direct,ci prin reflectare,transfigurare,idee ocurentǎ si la I.Barbu.Ultimul vers : "Inima incet mi-afundǎ" reflectǎ intensitatea cu care acest sentiment consumǎ fiinta poetului.
Cea de a patra secventǎ, debutand cu versurile "Mai rǎmai cu mersul tǎu/parcǎ pe timpanul meu" , subliniaza faptul cǎ eul ar vrea sǎ pǎstreze iubirea mǎcar la nivel senzorial,efectul trecerii acesteia propagandu-se necontrolat.Strofa se remarcǎ prin asocierea oximoronicǎ "blestemat si semizeu" ,care vizeazǎ bivalenta iubirii cauzatoare simultan si de fericire si de suferintǎ,echivalentǎ semantic cu cea a intalnitǎ la Eminescu "suferintǎ tu,dureros de dulce" ,urmatǎ de o sintagmǎ care evidentiazǎ ca durerea provocatǎ de iubire nu poate fi invinsǎ: "cǎci imi este foarte rǎu". Ideea se continuǎ in ce de-al cincilea catren,care debuteazǎ cu conceptia cǎ trecerea iubirii in viata omului necesitǎ un moment meditativ, de contemplatie, prin versul "Stau intins si lung si zic" si in absenta iubirii poetul este nefericit,dincolo de iubire neexistand nimic.Acesta se finalizeazǎ cu o asociere ineditǎ de termeni;epitetul "pitic" ce vizeazǎ o lume lipsitǎ de sens,epitetul "aurit"pentru o lume plinǎ de mǎsti si epitetul"mozaic" simbolizand lumea fragmentatǎ,compusǎ din bucǎtele,pe care eul liric trebuie sǎ o recompunǎ,toate acestea punctand perceptia individului despre lume sub impactul experientei traite.
Ultima strofǎ,construitǎ sub forma unui vers liber,beneficiazǎ de mai multe interpretǎri,exprimare laconicǎ aproape conturand-o ca o moralǎ discursului liric.Astfel o primǎ ipotezǎ ar fi aceea ca, in ciuda faptului ca iubirea trece la fel de repede precum a sosit,esenta din om rǎmane, similarǎ cu ideea cǎ chiar dacǎ iubirea este pasagerǎ,poetul este impasibil.Ultima ipotezǎ,stabilind o asociere intre Nichita Stǎnescu si Mihai Eminescu,subliniazǎ faptul cǎ singurǎtatea,lipsa iubirii poate avea o formǎ superioarǎ asimiland conceptia eminescianǎ din finalul poemului "Luceafarul":"ci eu in lumea ma simt/Nemuritor si rece".
Pentru a sustine muzicalitatea,poetul opereaza la nivelul metataxelor sau asupra stratului unitatilor sintactice,a figurilor de constructie. Versurile din prima si a doua strofǎ sunt construite pe baza ingambamentului,continuarea unei propozitii fǎcandu-se in versul urmǎtor,a elipsei,datoritǎ elidǎrii verbului "coboarǎ" care se subantelege si a paralelismului sintactic realizat prin versul "pasul tǎu de domnisoara"care se repetǎ,in cea de-a treia strofǎ,muzicalitatea avand ca punct de susutinere repetitia "o secundǎ,o secundǎ" .La nivelul metasememelor ,sau a figurilor cu sens determinat,adicǎ figurile care se realizeaza prin schimbare de sens,care inlocuiesc un semem/ o unitate semanticǎ prin altul/alta, poetul opereazǎ prin utilizareaa epitetelor: " frunzǎ verde palǎ " ," pasǎre amarǎ" , roscatǎ fundǎ"," soarele pitic/aurit si mozaic " ,metaforei iubirii "pasul tǎu de domnisoarǎ " si a oximoronului realizat prin alǎturarea a doi termeni contradictorii: "blestemat si semizeu " .
Astfel,Nichita Stǎnescu se dovedeste a fi un poet care propune o conceptie nouǎ despre originea sentimentelor si a sensului poetic,pe care o exprimǎ intr-un limbaj artistic surprinzator,in care reprezentarea abstractiilor se face in regimul unei concreteti cu care poezia nu a fost obisnuitǎ panǎ la poetul "necuvintelor " .
|
