Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































Simbolismul

literatura romana












ALTE DOCUMENTE

INIMĂ SLABĂ - Nuvela
Realismul
PUTERILE ROMANULUI
NUVELISTUL IOAN SLAVICI
SILEPSA
Argumentarea ca o opera studiata apartine genului dramatic - I.L.Caragiale
PARADOX
Aspecte ale fantasticului in \"Lostrita\" si \"La tiganci\"
Prezinta tipurile de personaje dintr-o opera literara studiata, apartinand prozei realiste
Tinerete fara batranete si viata fara de moarte

Simbolismul
                                                                                  



  Odata cu apunerea epocii poeziei retorice a romanticilor si a impersonalitatii reci a parnasienilor, ia nastere dimensiunea adancirii lirismului in subconstient, a sensibilitatii pure, a muzicalitatii versurilor: dimensiunea poeziei simboliste. Principiul de baza al poeziei simboliste consta in expresia exclusiva a sensibilitatii. Nici natura, nici problematica sociala, nici macar incorporarea in poezie a unei idei nu-l intereseaza pe poetul simbolist. "Caracterul esential al artei simboliste - se spune intr-un manifest - consta in a nu merge niciodata pana la conceperea ideii in sine". Urmarind sa elimine din poezie marturisirea directa a unei stari constiente, sau pledoaria pentru o idee, simbolismul are ca obiect numai starile sufletesti confuze si, de obicei, negative (melancolie, spaima, disperare, plicitiseala etc.). Poetii simbolisti acorda creatiei lirice un statut exceptional atat la nivelul finalitatii ei, cat si la acela al limbajului, daruindu-i o frumusete superioara, spirituala. Ei introduc sugestia ca maniera de a exprima legaturile acunse dintre lucruri, de a trezi sentimentul sufletului confuz, al starilor nedefinite si nelamurite, fara a le contura clar. Tocmai din aceasta cale a sugestiei se naste frumusetea si maiestria poeziei simboliste, creatorii sai nu numesc obiectul, ci ii exprima forma cultivand senzatiile coloristice, muzicale, olfactive, creand imagini complexe. Marele simbolist, Stephane Mallarme, explica preferinta lor afirmand ca  "A numi un obiect inseamna a suprima trei sferturi din placerea pe care ti-o da un poem, placerea care consta in bucuria de a ghici incetul cu incetul; sa sugerezi, iata visul nostru". In gasirea sensului poeziei, poetii aseaza simbolurile, pentru a face corespondenta dintre cuvinte si elementele naturii si reusesc astfel sa trezeasca toate simturile omului, pentru o receptare totala si profunda a starilor poetice exprimate. Reusesc sa creeze o atmosfera de reverie, de visare prin muzica ve 11211d320l rsurilor, prin ecoul cuvintelor, prin limbajul care vibreaza. In opozitie cu parnasienii care cultivau valorile plastice in poezie (forme, culori, linii, volume, lumini si umbre), simbolistii cultiva elementul muzical, sonoritatile verbale capabile sa sugereze ceea ce poetul nu poate sau nu vrea sa exprime clar. Prezenta instrumentelor muzicale sau a ariilor ca simbol asociate cu ritmul si rimele perfecte, cu repetitia obsedanta a unor cuvinte, a anumitor vocale sau a referenului dau viata muzicalitatii exterioare, o prelungire a cantului interior compus din miscarile intime ale sentimentului poetic. Prin trasaturile sale fundamentale, simbolismul reprezinta cel dintai pas spre poezia moderna care se naste cand poetul Jean Moreas publica o scrisoare manifest, in 1886, in Franta, - an cand apare si revista "La symbolisme" - care ii proclama ca maestri ai noii poezii pe Rimbaud, Verlaine si Mallarme si propune totodata numele curentului simbolist. Numele propus de Moreas se va impune in fata celeilalte denumiri a orientarii moderniste, lansate de gruparea lui Paul Veralaine, "decadentii", si de revista "le Decadent" (1886). 

Simbolismul prinde viata in versurile lui Charles Baudelaire, cel care aduce un "fior nou" in poezie - cum il elogia Victor Hugo -, el stand la punctul de plecare al unei "depersonalizari" a poeziei lirice. Pentru a-l emotiona pe cititor, Baudelaire nu-si etaleaza "inima", ci isi sondeaza sufletul", profunzimile eului, cautand sa-l cutremure pe lector dezvaluind surprinzator zone obscure ale spiritului. "Capacitatea de a simti a inimii", pe care nu o aprecieaza ca mod poetic, este inlocuita aici de "capacitatea de a simti a fanteziei". El va impune in poezia moderna atat de fecundul concept al "corespondentelor", poezia sa intitulata "Corespondente" va fi considerata o adevarata arta poetica pentru simbolismul francez. Fiindu-i interzise pentru mai bine de jumatate de secol in toate scolile, Baudelaire scria despre poeziile sale "Poate ca peste cativa ani vor incepe sa fie intelese". Nu vor fi numai intelese, ci ii vor conferi statutul de precursor al curentului, Admiratorii sai, cercul "poetilor blestemati" - Verlaine, Rimbaud, Mallarme, Tristan Corbiere, Villier de l'Isle - Adam - il considera parintele lor spiritual. Primele poezii ale lui Mallarme sunt puternic influentate de Baudelaire, pe care Verlaine il considera maetrul sau, iar Rimbaud, "cel mai mare poet". Toti acesti trei poeti francezi vor deveni marii maestrii ai simbolismului, tranformand curentul intr-o etapa de purificare a poeziei si abordand creatia ca un ansamblu de figuri ce se cer descifrate. Modelul creatiei lor isi intinde radacinile si in literatura romana, simbolismul romanesc manifestandu-se sincronic cu cel francez si cunoaste mai multe etape: Cea dintai este cea teoretica reprezentata de activitatea lui Alexandru Macedonski si a discipolilor sai de la revista "Literatorul", precum si de cea a lui Ovidiu Densunsianu de la revista "Viata noua". Insa in creatia acestora, lirica nu are nimic in comun cu simbolismul, ei doar teoretizeaza curentul. Cea de-a doua etapa este considerat primul deceniu al secolului al XX-lea, cand poeti precum Dimitrie Anghel, Stefan Petica, Elena Faraga, Ion Minulescu practica un simbolism exterior, nu de substanta, ci obtinut, mai curand, prin motive si tehnici. Ei aduc totodata popularizarea curentului. Ultima etapa este cea bacoviana, in care simbolismul devine profund si capata spiritul decadent. Prim golul existential pe care il exprima, prin negare, prin absurd, prin lipsa oricarei salvari din versurile sale, Bacovia poate fi asimilat modernismului de tip expresionist si avangardist. De asemenea, temele si motivele folosite cu predilectie de simbolistii francezi se regasesc si in opera celor romani: universul citadin caracterizat de monotonie, de o viata mediocra care aduce cu sine nevoia de plecare, de evadare intr-un spatiu utopic, exotic, oriental; paradisurile artificiale nascute din alcool si droguri; tema naturii, insa nu ca peisaj exterior, ci ca stare sufleteasca; tema iubirii simtita ca nevroza; motivul solitudinii fiintei; motivul instrumentelor muzicale care acompaniaza melancolia (clavirul), expresie a emotiei grave sau violente; numerele magice prezente ca simboluri oculte, ezoterice.

Alexandru Macedonski  - "In arcane de padure"

Alexandru Macedonski a fost un promotor al innoirii poeziei: "O literatura trebuie sa inoveze daca vrea sa traiasca si sa fie puternica". Opera literara a lui Alexandru Macedonski este expresia artistica a unui om cuprins de porniri navalnice, dezamagit de viata provinciala a unei societati meschine, prabusite in preocupari marunte.

                   Tabloul poeziei sale sociale e bogat colorat, mai ales cele din prima parte a activitatii literare, grupeaza ideile, afectele si reactiile poetului intr-o dualitate complementara alcatuita din mizantropie si avant, din scepticism si entuziasm, din neancredere, revolta sau dispret fata de oameni si iubire patetica fata de formele nealterate ale naturii, pentru viata in expresiile ei elementare.

                    Macedonski, poet de tranzitie, realizeaza trecerea de la romantismul eminescian la curentele moderne, in primul rand, la simbolism. Creatia lui sta sub semnul conglomeratului estetic (imbinarea mai multor curente si orientari literare): romantismul se imbina cu elemente parnasiene si simbolismul cu nostalgia clasicismului.

                    In activitatea literara a lui Alexandru Macedonski se pot distinge doua etape: Prima etapa, pana la 1890 - cand scrie poeme ample, de faptura romantica, cu versuri lungi, si cu un pronuntat caracter satiric; acum scrie ciclul noptilor, caracterizat si printr-un retorism romantic, rezultat din multimea interogatiilor si exclamatiilor.

Dupa 1890 lirica lui Alexandru Macedonski trece printr-un proces de simplificare, dar si o sublimare artistica. Este faza simbolist-ornamentala. In aceasta perioada scrie rondelurile; discursul liric este rezultatul unui efort de esentializare si se bazeaza pe o metafora concreta. Poetul renunta la verbalismul si retorismul primei etape, poezia devenind sugestie si muzicalitate: "Rondelul rozelor ce mor", "Rondelul apei din gradina japonezului", "Rondelul cainilor", "Rondelul lucrurilor".



                     Poezia "In arcane de padure" apare pentru prima data in numarul al doilea al revistei "Literatorul" in anul 1890, cu subtitlul "Poezie simbolista instrumentalista", fiind republicata in volumul de poezii "Excelsior"(1895).

         Poezia apare insotita de un comentariu al autorului care o numeste "intaia incercare simbolista in romaneste". Simbolismul sau este, in buna masura alegorie stabilind, o opozitie intre suferintele pamantesti si persistenta mesajului artistic(spiritual).

                     In poezia lui Alexandru Macedonski nu este vorba de simboluri clare, explicite.

                     Poezia "In arcane de padure" reprezinta o descriere artistica în versuri, zugravind un tablou al naturii dezlantuite.

         Indicele temporal, care apare inca din primul vers, este "intuneric", adica noapte, vreme propice dezlantuirii sti­hiilor. Natura este incremenita: "frunza tace langa frunza, noapte trista, noapte muta, noapte moarta, cer opac", doar privighetoarea isi continua nestingherita cantecul, rolul sau fiind doar martora la dezlantuirea fortelor naturii.

                Muzicalitatea este realizata discret in fiecare strofa, mijloacele dominante fiind diferitele forme de repetitie: totala, in ultimul vers al fiecarei strofe si prin reluarea versului in ansamblu, ca vers-refren cu efect incantatoriu ("dar privighetoarea canta, dar privighetoarea canta") , partiala (cu variatii), in primul vers al fiecarei strofe si prin repetarea in prima strofa a cuvintelor "frunza", "copac", "noapte".

     Strofa a doua, descrie potopul, printr-o acumulare de imagini auditive(" vijelie ce spaimanta,/ trasnet rosu, surpare de potop") si de asemeni cerul la apus al caror raze lumineaza cerul, dezvaluind surparile cerului.

     Versul al saptelea al poeziei creaza un peisaj paradoxal: atotputernicia naturii si neputinta fiintei in fata fortelor sale dezlantuite contrasteaza cu armonia ce o emana peisajul la crepuscul. Ploaia este simbolul universal al vietii, dar si purificarea deoarece cade din ceruri si poarta insusirile de purificare a apei, in timp ce potopul poate fi interpretat ca o manie a lui Dumnezeu impotriva necredintei omenirii si ca o vointa de purificare a acesteia, asemeni potopului din Biblie. Simbolul norilor este acela de nebulozitate, mister, adevar obscur si secrete ascunse.

     In ultima strofa, se continua dezastrul; rasaritul soa­relui este impiedicat, deoarece "intunericul in cale i s-a pus in curmezis". In aceasta strofa avem imaginea "luptei" intre fortele intunericului si cele ale luminii, a raului si binelui.

     Tabloul de natura este realizat prin intermediul mijloacelor artistice: personificari ("aurora-ntarziata", "frunza tace", "noapte trista", etc.), epitete ("traznet rosu") enumeratii ("noapte trista, noapte muta, noapte moarta").

     Ritmul fundamental al textului este cel trohaic, caruia refrenul ii aduce o variatie prin pauzele sale suplimentare. "Trecerea de la versul trohaic cu o singura cezura mediana la unul care adauga o cezura dupa prima si dupa a noua silaba imbogateste tabloul ritmic cu un efect neasteptat, deopotriva cu al cantecului privighetorii in adancimea pustie a noptii" (Tudor Vianu).

   Finalul poeziei suspenda orice concluzie, fiind un final deschis  prin exprimarea continuitatii crepusculului sub privirea privighetoarei care isi continua cantecul.

                Dimitrie Anghel - "Metamorfoza"

"Metamorfoza" a lui Dimitrie Anghel este una dintre cele mai simboliste poezii din opera sa. Regasim crinul, ca simbol al puritatii, dar si al mortii provocate, al sfarsitui, al inmormantarii. Tema naturii ca stare sufleteasca, dar si solitudinea fiintei sunt alte teme specific simboliste care apar si in acest poem.

Ca in multe dintre poeziile  lui Dimitrie Anghel, si in aceasta apare motivul floral, motiv preluat de la romantici de poetii simbolisti. Crinul este folosit in scopul sugerarii puritatii sufletesti, in primele doua strofe ale poeziei, apoi, in ultima parte, "subt imboldul unei forte necunoscute si fatale" care il frange, acesta sugereaza degradarea inceata, pregatirea pentru moarte, desi ramane in continuare pur.

Desi in ultima parte nu este clar care este motivul suferintei, mana femeii este foarte sugestiva, intrucat ea frange crinul, crin ce poate fi perceput ca o metafora a sufletului eului liric. Moartea este una lenta, calma,aproape placuta fara a exista o rupture violenta. Aceasta moarte poate avea ca motiv imposibilitatea eului liric de a ajunge la nivelul superior al iubitei si de a putea fi observat de ea in modul in care el ar fi vrut. El traieste o viata pura, plina de fericire, pana in momentul cand apare ea si il "frange", facandu-l sa para un nimic in comparatie cu EA, si totusi oferindu-i placere si liniste, sugerate in versul "muream tihnit de-a doua oara in linistea odaii tale". Eul liric moare "de-a doua oara" , intrucat prima moarte fusese aceea a negarii statutului sau de muritor si dorinta de a fi vesnic pur cum sunt crinii. Acest lucru duce cu gandul la acceptarea propriei stari, fara a incerca sa tintim prea sus, pentru ca nici macar acea stare superioara aparent nu poate fi una permanenta si nicidecum una adevarata, fiind mai degraba o masca pe care o purtam, ajungand sa acceptam adevaratul suflet intr-un final.

Sfarsitul pare a fi unul optimist, sugerand ca suferinta este aceea care ne face mai puternici, ajutandu-ne sa evoluam si sa fim "in cautarea unei forme desavarsite si eterne", motivate de dorinta de a fi mai buni pentru fiinta iubita. Expresia "m-am ridicat usor subt luna" sugereaza aspiratia catre fericirea eterna, catre puritatea sufleteasca.




Poezia poate  sugera si ca iubirea, desi te izoleaza de restul lumii, este o forma superioara de comuniune cu universul, care nu poate fi egalata de nimic. Aceasta  altereaza, insa renuntarea este imposibila pentru ca te si ridica la cer, in acelasi timp "Muream din nou, dar cand trudita facandu-ti bratele cununa,/A fost s-adormi zambind la mine, cu fata calma intre perne,/Eu ca o pulbere de aur m-am ridicat usor subt luna".

                

                    stefan Petica - "Când vioarele tacura" 

Admirator si cunoscator al poeziei simboliste franceze, stefan Petica si-a impresionat contemporanii prin pasiunea pentru nou si prin extravaganta de care a dat dovada, lasând în urma o opera diversa din punct de vedere cultural. G. Calinescu zicea despre el: "Este surprinzator cât de modern era Petica".

stefan Petica este primul poet simbolist care se identifica integral cu acest curent. Universul sau este vag, muzical, scaldat în senzualitate. În singurul volum de versuri care îi apare în timpul vietii, poeziile sunt grupate în trei cicluri, care îi dau si titlul: "Fecioara în alb. Când vioarele tacura. Moartea visurilor." (1902)

Poezia "Când vioarele tacura", care apare si în titlul volumului, face parte dintr-un ciclu de douazeci de poezii asezate într-o succesiune muzicala, dar schimbându-se ritmul si sentimentele. Cea de-a doua poezie din ciclu incepe cu sintagma "si flautul magic vorbi", creând impresia de continuare a unei povesti, accentuata de verbul la perfectul simplu "vorbi", timb verbal care este întâlnit si în titlu: "tacura". Sunetul capata concretete: "o nota stângace salta peste clape".

Întreaga poezie aminteste de inevitabilul sfârsit al lucrurilor, urmat îndeaproape de un nou început, iar cuvintele care completeaza imaginile prin detaliere sugereaza acest lucru: "voci stinse", "murea ziua alba", în paralel cu "flautul magic vorbi".

Performanta textului consta în faptul ca transpune în imagini verbale o structura muzicala desfasurata în timp, sugerata prin miscari si efecte ale muzicii. Sunetul, descris ca fiind "tremurat", denota o oarecare vibratie a melodiei sufletului; "murmurul de ape" îi confera liniste, dar si mister. Simfonia este trista, în ton cu sentimentele eului liric; "flautul magic" asista la moartea sperantei, care arde într-un asfintit, provocând o senzatie ce aminteste de durerea primordiala, din care ne nastem si cu care murim.

Prezenta parfumurilor din strofa care urmeaza completeaza imaginile vizuale si cântecul flautului cu mirosul viorelelor, printr-o sinestezie caracteristica stilului. Senzatia de melancolie difuza este punctata de precizia cu care sunt notate sunetele izolate sau parfumurile "subtile si clare", amintind înca o data de efemeritatea lucrurilor, a starilor în continua metamorfoza. Odata cu lasarea întunericului, imaginile vizuale sunt înlocuite de alte perceptii, deoarece noaptea aduce cu sine o stare de veghe în care miresmele devin mult mai evidente, iar sunetele sunt mult mai puternice: "nota usoara lovea", unde oximoronul sugereaza acest lucru.

În strofa de final îsi face simtita prezenta o anumita "ea", care contrabalanseaza ideea de efemeritate, fiind înzestrata cu atributele eternitatii. Imaginea ei statica apare ca un miracol care învinge timpul, chiar si moartea. În acest cadru al înnoptarii, ea "sta glorioasa ca-n razele sfinte", luminând gândurile eului liric, continuând vraja "iar flautul magic plângea înainte". Pusa într-o lumina sacra, ea este asemenea unei zeitati: "frumoasa etern visatoare". Doar în aceasta strofa apare un verb la persoana I: "iubeam", în rest perspectiva subiectiva se lasa întrevazuta doar indirect, prin notele afective atribuite: "dulce si calda întristare".

Caracteristica pentru formula prozodica a aceastei poezii este monotonia ritmului amfibrahic, cu o simetrie perfecta între cele doua emistihuri.

Tudor Vianu zicea ca "[...] artificiozitatea imaginilor lui Petica este manifestarea unei constiinte de estet", referindu-se la talentul poetului de a-si pune amprenta asupra lucrurilor abstracte, concretizându-le prin implicarea afectiva.

                   Ion Minulescu - "Acuarela"

Folosind motivul universului citadin, Ion Minulescu reuseste sa impuna in poezia sa, starea de melancolie, de viata uitata sa fie traita de catre "orasenii care merg tinandu-se de mana", "in orasu-n care ploua de trei ori pe saptamana".

Ideea de cupluri care se plimba prin ploaie tinandu-se de mana poate duce cu gandul la izolarea de acest univers citadin prin iubire, insa aceasta iubire-izolatoare pare a fi boala care accentueaza aceasta societate mediocra a orasului, cuplurile concentrandu-se doar asupra lor, uitand ca exista alte cupluri la fel ca ei. 

Senzatia de tristete si neconstientizare a efemeritatii vietii este pusa in evidenta si de motivul ploii, care, asemenea ciclului care transforma "papusile date jos din galantare" in "un batran si o batrana-/ Doua jucarii stricate", este singura constanta care face existenta sa para ceva inutil si lent, aflat in afara vointei omului, dar care ii este injectat "cu puterea unui ser".

Refrenul ("In orasu-n care ploua de trei ori pe saptamana") nu face altceva decat sa sporeasca sentimentul de tristete nemarginita si oarecum resemnata in fata repetabilitatii evenimentelor. Pana si "umbrelele suspina", satule de atata monotonie.

Poezia abunda de imagini vizuale: refrenul, "Orasenii, pe trotuare, / Merg tinandu-se de mana", "umbrelele [...] se-ndoaie"; si auditive: ""Nu rasuna pe trotuare/ Decat pasii [...]", "Cadenta picaturilor de plaoie, / Ce coboara din umbrele, / Din burlane/ Si din cer". Verbul "rasuna" din a doua strofa da senzatia unei emotii grave si impunatoare.

Eul liric pare un pictor care contempleaza un oras, intrand in profunzimea sentimentului de melancolie pe care acesta il transmite, incepand sa devina chiar parte din el, pentru a reusi mai apoi sa creeze un tablou ca o oglinda a acestui univers citadin.

"Acuarela" sugereaza trecerea timpului peste oameni, care ajung "doua jucarii stricate", care isi continua vesnica plimbare sub o umbrela, pe timp de ploaie, tinandu-se de mana...



                        George Bacovia - "Decor"

Modernismul este un atribut acordat retrospectiv liricii lui George Bacovia, care si-a scris versurile reprezentative, cele cuprinse in volumele "Plumb" si "Scantei galbene", inainte ca acest concept sa opereze efectiv in spatiul nostru teoretic - literar. "Modernismul" liricii bacoviene nu se intemeiaza nici pe explicita aderenta teoretica a poetului la aceasta ideologie, la fel cum presupune largirea, dincolo de perioada interbelica, a coordonatelor istorice ale orientarii. Ca expresie si sensibilitate, poezia bacoviana este o deplina ilustrare a modernismului in lirica romaneasca. Daca prin cateva elemente, poezia sa ramane simbolista - cultivarea unor simboluri, "metafizica cromatica" (investirea culorilor cu capacitatea de a transmite stari, sentimente), auditia colorata, sinestezia, instrumentalismul - prin cele mai multe ea isi depaseste epica. Sensibilitatea care o intemeiaza e una mult mai noua, adecvata avangardei, expresionismului si suprarealismului, in egala masura. Proiectia singuratatii fiintei pe fundal cosmic, teroarea existentei, sentimentul dezagregarii si al golului, viziunea apocaliptica a mineralizarii vietii sunt cateva dintre coordonatele acestei sensibilitati. Opera bacoviana opune rezistenta la interpretare, si acest fapt se intampla, paradoxal, dupa o prima senzatie de afinitate totala pe care cititorul o are in fata textului. "Stupefianta elementaritate" a acestei poezii, simplitatea nuda a limbajului redus la "gradul zero", prozaismul, "derutanta sa vizibilitate" sunt tocmai cele ce fac dificila interpretarea ei. E uimitor cum limbajul poetic dezbracat de toate vechile sale atribute - metafore luxuriante, epitete rare, ambiguitate fertila -  ramane esetialmente poetic, liric, si mai presus de toate, misterios. Daca inaintea lui Bacovia, lirica se deosebise de discursurie prozaice prin densitate si adancime, in acest caz, cu totul particular, ea isi etaleaza "golul". Generatii de critici au remarcat banalitatea expresiei lirice "fara figuratie", "conceptualizarea redusa", "expresiile goale", prozaice, "repetitiile inestetice" (Eugen Simion), limbajul "funciar aretoric, atropic, ametaforic, asimbolic" (Dumitru Micu), "intelectualizarea intamplatoare" (Serban Cioculescu). George Calinescu este unul dintre cei care subliniaza paradoxul liricii bacoviene, "Poezia lui Bacovia a fost socotita, in chip curios, ca lipsita de orice artificiu poetic, ca o poezie simpla, fara mestesug [...]. Si tocmai artificiul te izbeste si-i formeaza in definitiv valoarea". Simplitatea mentionata de Calinescu se naste din faptul ca poezia bacoviana nu face altceva decat sa - si adecveze expresia la continut. Lirica sa devine un instrument prin care se comunica (semicoerent si sacadat) mesajul ultim, palpairea unei luciditati in regresie. Acest mesaj electrizeaza tocmai prin primitivismul mijloacelor reluate cu o mecanica dezumanizanta. Volumul de debut al poetului este un tablou al solitudinii apasatoare exprimate prin aceasta tehnica de depoetizare, de recurgere la mijloacele simpliste, la artificiul mascat. Poezia "Decor" inclusa in volumul de debut, "Plumb", ilustreaza perfect economia mijloacelor de expresie in lirica bacoviana si obtinerea efectului poetic fara a se recurge la metafora. Universul poeziei este structurat pe doua planuri ale existentei: unul exterior sugerat de decorul funerar si unul interior simbolizat de pustietatea sufleteasca. Panorama lumii este figurata, in poezie, de versul "copacii albi, copacii negri", repetat, prezent de trei ori, aproape simetric, in text, ca niste linii care traseaza, in tusa groasa, limitele cadrului natural: "Copacii albi, copacii negri/ Stau goi in parcul solitar/ Decor de doliu, funerar.../ Copacii albi, copacii negri." Dincolo de acestea, lumea se estompeaza, contururile se scufunda intr-un "decor de doliu funerar", intr-o monotona alternanta de alb si negru, culori antinomice, nemaiexistand nuante de echilibru. In poezia "Decor" nu mai exista nici macar gri, ci numai albul, puritatea, si raul, negrul originar, nedeceiat in nuantele facerii. In plastica moderna, albul si negrul sunt considerate nonculori, sugerand deci increatul, momentul in care nimic nu a luat forma si fiinta. De aceea dezolarea este, in poezia lui Bacovia, absoluta, lumea numai duala, o continua pendulare intre alb si negru, intre bine si rau. Simbolistica vasta a celor doua culori ofera sugestii multiple pentru continutul ideatic al poeziei. Albul se afla la granita dintre nastere si moarte: "in orice gandire simbolica, moartea precede viata, orice nastere fiind o renastere. Din aceasta pricina, albul a fost la inceput culoarea mortii si a doliului", considera Jean Chevalier si Alain Gheerbrant, in "Dictionarul de simboluri". Negrul este o culoare contrara, exprimand starea de pasivitate totala, "moartea deplina si invarianta" dintre doua zile. Negrul este culoarea Eului primordial si a unei lumi care nu poate fi patrunsa. El integreaza in semnificatiile sale aspectele negative ale lumii reprezentand intotdeauna partea opusa binelui, frumosului si armoniei, ceea ce sta dincolo de alb. Viziunea - "copaci albi si copaci negri", "frunze albe si frunze negre" - are un caracter ireal; nu p are o simpla impresie, dar nici un simbol clar. Pe de o parte, pastelul se transforma intr-o viziune, pe de alta el e un cadru in care are loc cate un spectacol al efemritatii( aparitia fantomelor, zborul pasarilor). Copacii, cuvant-simbol, releva prin epitetul atribuit "goi" dezbracarea de materie, la fel cum gol este si mortul situat pe catafalcul funerar. In ambele situatii, dematerializarea sau descompunerea inseamna eterna intoarcere la formele originare; viata, asa cum este cunoscuta, cu inceput si sfarsit, iar decorul general, in aceasta infinita succesiune de sfarsituri, este "funerar". Parcul este scena lumii, pe care "copacii albi, copacii negri" isi joaca rolurile intr-o piesa trista. In tabloul dezolant al lumii bicolore apare un alt simbol, cel al pasarii "Cu pene albe. pene negre", care cu  glasul sau amar introduce in acest tablou static si bazat pe imagini vizuale, o imagine auditiva, fiind singura referire la planul sonor. Pasarea poate simboliza chiar destinul uman in evolutia caruia alterneaza petele albe si petele negre, inducand ideea unei monotonii a vietii greu de evitat. Zborul pasarii aduce totodata o imagine dinamica in acest tablou incremenit "O pasare cu glas amar/ Strabate parcul secular". Aceasta descriere a lumii nu poate fi schimbata si, astfel, nici ordinea prestabilita, decorul ramanand un amestec de "alb" si "negru", de "pene albe", "pene negre", "un decor de doliu funerar".  Versurile ultimei strofe inchid intr-o concluzie ideatica a mortii universale in care absenta elementelor vitale este evidenta si in care repetitia obsedanta a culorilor "alb-negru" creaza muzicalitatea specifica simbolistilor si amplifica starea de dezolare. Fiecarei dintre cele trei strofe ii urmeaza cate un vers izolat care dubleaza sugestiile textlui, le amplifica printr-o alta linie de dezvoltare. In primul vers izolat - "In parc regretele plang iar..." - apare un termen sentimental nedefinit, neatribuit ("regretele") care arata ca lumea inca nu a fost descatuasa de cele doua tonuri funebre. In plus, este indicat si caracterul repetativ al situatiei ("iar"), situatia dezolanta fiind una care persista. "Fantomele" din cel de-al doilea vers izolat sunt o sursa de mister si accentueaza caracterul straniu si de cosmar al peisajului si marcheaza tenebrele si haosul. Ninsoarea din versul final reprezinta o cheie de lectura, prin care se explica impresia de culoare si care apare pntru a arata, prin suprapunere sinestezica de elemente ale naturii, saracia, dezolarea lumii. Frigul cosmic, caracteristic unui astfel de fenomen, subliniat si prin ritmicitatea versului, iambica, prin concentrare metrica, de 8-9 silabe, prin incremenire, prin rime putine. Adverbul "rar", din ultimul vers, ultima secventa dintr-o rima obsedanta, stabileste o temporizare a evenimentelor umane, sortite sa se repete la infinit, invariante ale unei monotonii extinse la scara cosmica.












Document Info


Accesari: 54154
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )