TENDINŢA NAŢIONALa
"SEMaNaTORUL"
Ghera subordona arta scopului social si eticii, îndemnând pe scriitor
sa lupte pentru societatea internationala si împotriva "nevrozei"
poeziei burgheze. Nationalistii retin formula artei drept mijloc si
înlocuiesc doar scopurile, punând în locul tendintei internationale
tendinta nationala. Dintre revistele cu directie nationala, Luceafarul
(1902) si Semanatorul (1901) sunt cele mai de seama. De fapt cea
mai valabila artisticeste e prima; în jurul celei de a doua, fundate de
A. Vlahuta si G. Cosbuc, s-a facut
mai mult caz.
fi adus aici un program nou de lupta, când în realitate nu facea decât
sa reia mai confuz ideile lui Slavici de la Vatra, adaugând de la sine
onoarea pe care o avea atunci de "spoiala straina frantuzeasca". Prin
asta continua germanismul "Junimii", în vreme ce poezia noua se
dezvolta tocmai prin rodnica înrâurire a simbolismului francez, care
se strecura chiar în paginile Semanatorului.
ST. O. IOSIF
Ardeleanul St. O. Iosif (1875-1913) a parut cel mai în spiritul
noului mesianism, tinându-se seama si de productia lui patriotica,
totusi figura lui e complexa. Întâi el e un neoromantic de ton minor,
cântând nostalgia de sat, a unui sat idilic, ca în desenele lui Ludwig
Richter, în care lumea de la batrân pâna la ultimul câine participa cu
melancolie zâmbitoare la evenimentele capitale: nunta, înmormântare,
festivitati. În poezia lui Iosif, lipsita de "nervi", toata lumea e fericita
de a fi nostalgica. Batrânii vorbesc nepotilor despre vremurile trecute,
bunica toarce, mosnegii se uita cu gânduri de moarte dupa autumnalii
cocori, câinele Grivei se tine dupa copil, poetul satului contempla într-o
dulce mâhnire nucul casei paterne:
Istoria literaturii române
De mult s-au risipit si-acei
Batrâni ce-n umbra ti-au statut
La sfaturi cu parintii mei -
si frunza ce-o calcara ei
Ţarâna s-a facut!
M-am dus si eu. La vesela serbare
Priveam asa pierdut, si-ntâia oara
În sufletu-mi simtii cum se strecoara
Fiorul tau de dulce întristare.
Când ma gândesc la viata-mi din trecut,
Îmi pare-un parc salbatec si tacut.
S-aud de pretutindeni talangile sunând,
Plâng unele cu larma si altele-n surdina,
Raspund si dau de stire ca turmele-n curând
Vor coborî la sesuri...
Marile disperari sunt absente si poetul, departe de a ocoli lumea,
gusta melancolia la hora duminicala:
Într-un fel, Iosif contribuia astfel, pe urmele lui N. Beldiceanu, la
poezia plictisului, placuta simbolistilor. El cânta iarmaroacele, caterinca
si lasa sa i se surprinda accente din Verlaine (din care tradusese):
Francis Jammes începea a fi cunoscut, si cutare întoarcere navalnica
a oilor are nuante neopastorale:
Iosif evoca chiar o cetate moarta în spiritul rodenbachian, cu
delicate efecte acustice:
La Nürnberg, în vechiul castel,
Steteam rezemat de-o fereastra,
Privind cum se-mbraca sub el
Orasul în negura-albastra.
si cum ramasesem visând,
Un clopot începe sa sune
Asa de duios si de blând
De parca o ruga ar spune...
El suna si alte-i raspund,
Cântând ca argintul de clare,
si-odata s-aude din fund
si clopotul domului mare!
si purpur plutea în fâsii
Prin negura vânata-a serii,
Pe uliti stravechi si pustii,
Robite de vraja tacerii.
George Calinescu
Parând ca sunt sute si mii
De îngeri ce murmura-n coruri...
si valuri de-adânci armonii
Plutesc în fantastice zboruri,
Poetul a fost un traducator minunat. Blestemul bardului de Uhland,
Grenadirii lui Heine par originale. Lenore de Bürger e oferita într-o
interpretare magistrala:
Auzi... deodata, trap, trap, trap,
Copite bat afara.
Un calaret s-opreste-n drum
si urca-ncet pe scara...
Lin suna micul clopotel -
Cling-cling-cling, fara veste...
si de la usa, lin detot,
Vin soaptele aceste.
OCTAVIAN GOGA
Tonul profetic, mesianismul, acestea izbesc de la început în poezia
rasinareanului Octavian Goga (1881-1938). Poetul înalta "cântarea
patimirii noastre" si cade în genunchi în fata lui Dumnezeu. Ideea
politica e absorbita într-un text obscur de oracol cutremurator:
Din casa voastra, unde-n umbra
Plâng doinele si râde hora,
Va straluci odata vremii
Norocul nostru-al tuturora...
Ci-n pacea obidirii voastre,
Ca-ntr-un întins adânc de mare,
Traieste-nfricosatul vifor
Al vremilor razbunatoare...
Poetul e dreptvestitorul apostol "al unei vremi ce va sa vie", care
se prosterna în fata padurii divine si, ca un predicator în catacombe,
împartaseste norodului strâns în munti taina trecutului sau împaratesc.
Misterioasa religie îsi are hagiologia ei. Sfântul cel mare, Arhanghelul,
e stefan cel Batrân:
Istoria literaturii române
Acolo dormi si tu, arhanghel batrân,
Tu stefane sfânt Voievoade,
Ce-ai scris stralucirea norodului tau
Cu sânge dusman de noroade.
De sfânta ta dreapta, de spada ta sfânta,
Spun toate povestile slovei,
- Sa nu se înfioare de numele tau
Nu-i frunza în codrii Moldovei...
La noi nevestele plângând
Sporesc pe fus fuiorul.
si-mbratisându-si jalea plâng:
si tata si feciorul.
Sub cerul nostru-nduiosat
E mai domoala hora,
Caci cântecele noastre plâng -
În ochii tuturora.
si-aveati si voi în curte-acum
Un stâlp la batrânete.
De ce m-ati dus de lânga voi,
De ce m-ati dus de-acasa?
Sa fi ramas fecior la plug,
Sa fi ramas la coasa.
Atunci eu nu mai rataceam
Pe-atâtea cai razlete,
Ţara din Noi are un vadit aer ermetic, fiind un fel de Purgatoriu
în care se petrec evenimente procesionale, în care lumea jeleste misterios
împinsa de o putere oculta, cu sentimentul unei catastrofe universale:
Afara de asta Goga a reluat "nenorocul" din lirica eminesciana,
ideea unui destin ascuns ce conduce firele vietii, interpretându-le în
sensul unui regret de a se fi dezlipit de satul sau:
M-as fi-nsurat când ispraveam
Cu slujba la-mparatul,
Mi-ar fi azi casa-n rând cu toti...
- Cum m-ar cinsti azi satul.
Ca si Eminescu, Goga cânta un inefabil de origine metafizica, o
jale nemotivata de popor stravechi îmbatrânit în experienta cruda a
vietii, ajuns la bocetul ritual fara explicarea sensului. Înrâurirea
simbolista s-a exercitat si asupra lui Goga, fara a-i fi modificat
George Calinescu 212
structura. Satul tine la el locul "cetatii moarte" a poetilor flamanzi,
însetati de liniste si monotonie. Asa de putin poate depasi poetul
propria-i experienta, încât înfiorarea produsa de vederea marii nu-i
desteapta decât imaginea de "craiasa" si dorinta de a se baga "sluga"
la ea.
N. IORGA
Cine nu l-a ascultat niciodata pe N. Iorga (a fost un orator
extraordinar, imposibil de transcris) cu greu îsi va face o idee justa
de opera lui. Activitatea istorica în care intra si foarte multa jurnalistica
este enorma si numai la îndemâna specialistilor. Acestia obisnuiesc
înca de mult sa tagaduiasca valoarea stiintifica a istoricului sub cuvânt
de erori, neglijente. Totusi, sub raport "stiintific", obiectia e nedreapta.
Erorile lui Iorga (1871-1940) sunt neînsemnate fata de uriasul
material adunat si de soliditatea globala a monografiilor lui. Nu este
ramura a istoriei în care N. Iorga sa nu fi alcatuit sinteze capitale. El
tine piept ca specialist total unei sumedenii de specialisti unilaterali.
Se schimba chestiunea când e vorba de valoarea literara a operei lui
istorice si se poate pune întrebarea îngrijorata daca este vreo carte
care, fie prin constructia ei, fie prin idei, sa ramâna. Raspunsul
principal e negativ. N. Iorga era un stilist original, punând personalitate
si pigment polemic în cataloagele de nume, în uscatele rasturnari de
fise cronologice. El reprezinta un tip anacronic de diac, de întocmitor
de letopisete pe baza unei cantitati uriase de izvoade. În materie
literara, gustul sau e refractat oricarei literaturi de o cât de relativa
complicatie. Descoperirile sale de scriitori si listele de "carti bune" au
fost scandalul vietii acestui om totusi de geniu, comparabil cu Voltaire,
prin personalitate. Tot ce este mai valabil în literatura noastra a fost
vestejit de acest neîntelegator, în numele unei injuste "respectabilitati".
În memorii si în articole de jurnal N. Iorga a risipit foarte mult talent,
reînviind tehnica cronicii niculciene, cu vaietarile, imprecatiile si
violentele ei biblice. Fara a fi un portretist plastic, el izbutea sa
Istoria literaturii române 213
sugereze prezenta cuiva, prin imagini sau scurte definitii pline de
umoare. "Cald si frig - scria el despre Titu Maiorescu pe care nu l-a
putut suferi - nu i-a fost nimanui lânga dânsul. A trecut printre
oameni, întrebuintându-i, de multe ori, despretuindu-i în taina,
totdeauna. El însusi trebuie sa-si fi fost indiferent siesi."
M. SADOVEANU
Ca si poezia lui Eminescu, proza lui Sadoveanu atinge fondul cel
mai adânc al specificitatii noastre. Natural pâna la clarificare, scriitorul
strabatea drumul firesc al prozei române, dovedind nu mai putin înca
de la început o anume monotonie în subiecte. Programul general este
descrierea sufletelor simple. Deci un tigan se îndragosteste de stapâna,
un mos betiv se ciorovaieste cu baba, un hangiu sufera de moartea
femeii sale, un fierar îsi bate nevasta care-l înseala. Toate acestea sunt
"dureri înabusite", cum se cade sa fie suferintele unui primitiv. Eroii
au o "taina" pe care nu stiu s-o exprime, care-i duce la iuti gesturi
crunte, dupa care ramân mereu întunecati si într-o salbateca sau
numai speriata stupoare. O vreme, prin influenta directa ori mijlocita
a lui Zola, se încearca studiul social. Crâsma e scena tipica de
desfasurare a faptelor, locul de pierzare, unde necajitii se alcoolizeaza.
Se continua dealtfel nuvelistica epocii. Toti eroii lui Sadoveanu sunt
si ei niste automati traind vegetativ, fara reflectiune. Singura nota
mai deosebita este ca la scriitorul moldovean reductiunea devine
sinonima cu salbaticirea, ceea ce nu exclude o mare energie vitala
comprimata care a izbucnit sau va izbucni odata, dupa care destindere
individul îsi reia placiditatea impenetrabila. De aceea eroii sunt mai
ales mosi si babe, vechili, bouari, hoti, dezertori, oameni traind în
pustiire, lasându-se rar pe la crâsma spre a-si revela automat "taina".
Multa vreme, în felurite nuante, Sadoveanu face monografia sufletului
redus, cu "vorba rupta, zgârcita", a omului "mocnit si neguros" din
locurile cu populatie rara, unde nici nu se stie de mesina în care sta
închis Caraoschi si de scrisorile pe sârma. Pe cutare mosie, ca într-o
George Calinescu 214
"Brazilie" din vremea emigrarii, s-au strâns oameni cu "taine", dezertori,
copii ai nimanui, "de toate felurile, felurit îmbracati". În zeci
de volume se dezvolta aceeasi idee nuvelistica. Un lup, un cal, un tap
salbatic, o veverita, un pescar, un vacar, un mos, o baba, un boier
batrân, înfundati în singuratati, stapâniti, nu stapânitori de natura,
sunt surprinsi în refugiul lor. Vietatea tipa sau priveste patrunzator,
omul îsi dezvaluie unica lui istorie, dupa care recade în mutenie, caci
toata existenta lui elementara s-a consumat într-o singura ardere.
Autorul nu inventeaza fapte: colinda pustietatile vânând si pescuind.
Câteva nuvele si romane din tinerete cu intriga oraseneasca întaresc
aceasta stare de lucruri. În Floare ofilita, roman dedicat "micilor
functionari de provincie", Tincuta sufera nu de viata monotona a
oraselului, ci fiindca barbatul ei nu vine exact la masa. Însemnarile
lui Neculai Manea ne pune înainte un om cu impuls regresiv, în cautare
de "sihastrii". Apa mortilor ne prezinta o femeie care si-a facut o
imagine exagerata despre fericirea casnica într-un târg de 18.000
locuitori, privit ca un loc de pierzare, ca o îngramadire nelinistitoare
pentru suflet.
Cu timpul, pastrând aceleasi situatii fundamentale, nuvelistica lui
M. Sadoveanu capata un aer voios, idilic. Cautarea singuratatii nu
mai e o asceza ci un rafinament. Vânatul, pescuitul sunt prilejuri de a
se bucura de carnurile si formele pe care natura le ofera omului. La
crâsma oamenii vin sa se veseleasca de mirosul si gâlgâirea vinului,
iar solitudinea e interpretata ca vârsta de aur si natura ca un izvor de
lapte si miere. Eroii plutesc într-o stare de fericire statornica, aducând
laude roadelor pamântului care nu cer nici o sfortare din partea
individului. Naivitatea schilleriana ia forme pantagruelice. Balta
colcaie pe dedesubt de peste si pe deasupra de rate, padurea foieste
de cerbi. Scriitorul a ajuns la un concept al fericirii naturale, prin care
si-a împrospatat paleta, eliminând liniile melancoliei si înlocuindu-le
cu tonurile flamande ale vitalitatii, refacând în Moldova de azi Olanda
pictorilor de acum câteva secole, cu oameni în zdrente, umflându-se
cu vin si contemplând cu ochi lacomi mari bucati de carnuri fripte,
Istoria literaturii române 215
Olanda urcioarelor de vin si a meselor de bucatarie pline cu vânat si
pesti. Pâna si pesimismul schopenhauerian apare ca un calm kief, în
forma unei mari bucurii a oricarei vietati comestibile de a participa
la prefacerile materiei, de a mânca si a se lasa mâncata. Se vorbeste
cu voluptate de bogatia în vânat a tarii (ursi, mistreti, cerbi, capre
negre, cocosi de munte, ierunci, dropii, spârcaciu, potârnichi, prepelite,
sitari, begatine, puhoieri, nagâti, rate, lisite, gâste, gâliti, lebede), de
raci si chiscari, de crapi prinsi iarna prin copci în cantitati asa mari
încât "fosgaiau viermuind", de pesti gatiti în felurite chipuri. Rafinamentul
gastronomic se bizuie pe o degradare în scara civilizatiei. Fineta
sta în o cât mai mare apropiere de starea de natura. Hanu-Ancutei este
capodopera idilicului jovial si a subtilitatii barbare. Formal, scrierea e
un fel de Decameron în care câtiva obisnuiti ai unui han spun anecdote,
în sine foarte indiferente. Esentiala este starea de fericire materiala
înfaptuita de oaspeti. Ei traiesc la modul Canaanului, ospatând numai
cu carne fripta si bând vin, însa dupa o rânduiala care cere initiere.
Vinul e adus de Ancuta în cofaiel plin, cu ulcica mereu noua. Înainte
ca povestitorul sa-si înceapa istoria, toti vâra ulcelele în cofaiel si
lautarii cânta. Din când în când Ancuta aduce de la foc pui fripti în
tigla. O altfel de existenta aceasta lume naiva nu poate gândi si stirile
despre mâncarile sarace din civilizatie îi umple pe toti de turburare.
Zodia Cancerului sau vremea Ducai-voda e un roman istoric (venit
dupa altele mai vechi: soimii, Neamul soimarestilor) cu foarte putina
materie epica. Un abate francez De Marenne trece prin Moldova si
are prilejul de a vedea noul eden. Pe abate îl surprind în primul rând
sublima singuratate a privelistilor, raritatea omului. Moldova e o
America virgina ca aceea din Athala de Chateaubriand. Îl mai uimesc
mijloacele rudimentare de trai, bucataria savanta (zeama de gaina,
sarmale, claponi în tigla, placinte si ulcioare cu vin vechi). În Nunta
domnitei Ruxanda domina acelasi element euforic. Gonit din scaun,
într-o poiana, maria-sa Vasilie-voda bea o cupa de vin pe care i-o
întinde nelipsitul paharnic. Iasul a fost pârjolit, dar iesenii taie
imperturbabili de Sfântul Ignat râmatorii. Mijlocul de a dezlega limba
George Calinescu 216
iscoadelor este vinul ros fiert într-o oala noua, "adaos cu miere, cu
scortisoara si cuisoare". Un cersetor povesteste ca i s-au dat de catre
cazaci sa manânce "pana de somn cu usturoi si mamaliga de hrisca
îngrasata cu unt", "caprioara fripta" scaldata în "zama fripturii
îmbunatatita cu piper", "clatite cu smântâna îndulcita", însa, spre
canonire, fara vin, ceea ce i s-a parut cersetorului o tragedie grozava
acoperind toate evenimentele politice. Fratii Jderi si Izvorul-Alb au o
intriga ceva mai vie, timpul istoric fiind domnia lui stefan cel Mare.
Cu toate acestea, interesul artistic e de alta natura. Suntem într-o era
idilica, de o fericire mitica, în care voievodul, ca un semizeu, calauzeste
noroadele cu puteri în cer si pe pamânt. Divanul sau e un mic Olimp.
Domnul umbla prin tara sa împarta dreptate supusilor si e întâmpinat
cu clapon cu vin, oparit cu unt, dupa o reteta ramasa de la un boier
al lui Mavrichie-împarat. Belsugul alimentar din curtile si hanurile
Moldovei este un aspect particular al unei rodnicii nebune de tara
aproape necalcata de oameni. Într-o dumbrava numita Mar-Putred
(nume sugerând imensitatea roadelor) iarba noua razbate prin iarba
veche si zimbrii se amesteca cu oi salbatice cu treisprezece coaste.
Boabele de grâu sunt grele si tari si au sunet de sticla. Mierea cea
deasa da o ceara cu mireasma inefabila si grea. În aceasta tara
minunata nu se fac mari sfortari intelectuale. Copiii învata de ce fuge
iepurele la deal si de ce duce câinele ciolanul în gura. Oamenii sunt
ceremoniosi, fetele rusinoase, coconii domnesti hieratici în straie de
brocart "mititele ca si trupusoarele lor". În ultima vreme M. Sadoveanu
a început a compune niste romane de un epic superficial, a caror
valoare sta în încercarea de reconstructie a unei Dacii absolute, a unei
societati rare, pierdute pe teritoriul geto-scitic, traind dupa rituri
imemoriale, într-un belsug fabulos. Uvar descrie Scitia atemporala,
luând ca pretext memorialul unui iacut. Cantitatea fantastica a pestilor,
vânatului e nota esentiala. Cu un glonte se pot doborî deodata cincizeci
si trei de pasari. Noptile de Sânziene evoaca o Scitie mai apropiata,
constituita de urmasii pecenegilor. Acestia calaresc pe cai nepotcoviti,
fac focul cu amnare si iubesc padurea. Un francez venit sa exploateze
Istoria literaturii române 217
lemnul se vede boicotat de catre toata lumea. Baltagul e un roman al
transhumantei cu intriga antropologica. Acum suntem în Dacia, în
teritoriul muntenesc al oierilor. Un cioban a fost ucis, si nevasta care-i
stie drumurile calendaristice îi da de urme si prinde pe ucigas.
Fundamental si remarcabil este aici simtul automatismului vietii
taranesti de munte. Oamenii fac fel de fel de prepusuri, dar Vitoria le
respinge. Lipan nu poate face în cutare luna decât asta si asta. Miscarea
este milenara, neprevazutul nu intra în ea, ca si în migratiunea
pasarilor. Uneori ti se pare ca citesti unele din cele mai bune romane
ale lui Jack London si ramâi mirat, în ciuda deosebirilor de colori, de
aceea si miscare larga, astronomica.
Luat în totalitate, M. Sadoveanu e un mare povestitor cu o capacitate
de a vorbi autentic enorma. Prin gura sa vorbeste un singur om,
simbolizând o societate arhaica, de o barbarie ideala, pusa într-un
decor sublim si aspru. Goticul, muzicalul lipsesc din aceasta opera,
care ar fi clasica daca echilibrul n-ar fi stricat în sensul rigiditatii,
idilicul lui Sadoveanu fiind în întelesul cel mai larg asiatic (dar nu
slav), revarsat într-o neturburata placiditate, într-o cantitate muta.
EMIL G~RLEANU
Ecou sintetic din N. Gane, M. Sadoveanu, Bratescu-Voinesti si I.
Bassarabescu, proza lui Emil Gârleanu (1878-1914) urmareste
reductia vietii sufletesti în "viata boierilor moldoveni". "Boierii" sunt
niste batrâni, fie înca bogati, fie mai ales scapatati, oricum depasiti
de vreme si refugiati în patriarhalitate, nedeosebindu-se întru nimic
de fiintele cele mai rudimentare, cu exceptia constiintei ca sunt boieri
si a oroarei de a se amesteca cu prostimea. Ei sunt reactionari si în
razboi cu tinerii. Sistematizarea lor se vadeste în "tabieturi", în
"slabiciuni", în "metehne". Unul iese în "cerdac" cu "ciubucul", se
cuibareste pe divan, cu ochelarii prinsi pe dupa urechi cu sireturi, si
acolo, acoperit pe umeri cu o cataveica veche a nevestei, desearta
din "besactea" "sineturi" asupra carora face zilnic aceleasi observatii.
George Calinescu 218
Iordache Iovu are un dulap mare de nuc din care scoate de doua ori
pe an, primavara si toamna, "redingotele verzii, jiletcile spalacite" si
le întinde pe frânghii. Coana Anica are, când curata un obiect, trei
metehne: "Întâi îl pufuieste pentru colb cu scuturatoarea facuta din
pene moi de clapon; pe urma îl sterge, pentru lustru, cu o petica
curata, si, al treilea, sufla asupra lui pe mai multe parti, ca nici banuiala
de colb sa nu ramâie". Petrecerea obisnuita e "pasiantul" ori "concina
pradata".
Deplasându-se spre patura taraneasca, Gârleanu dovedeste în alte
opere o tehnica narativa strânsa, sub înrâurirea lui Guy de Maupassant.
O umbra de mizantropie învaluie observarea lumii de jos. În
Punga, Neculai Laptoc si nevasta-sa Safta, gasind la un sinucis o punga,
se bat crunt pentru presupusul continut. Punga însa cuprinde patru
cartuse. Lânga cadavrul unui înecat îngenunche cu îngrijorare fratele
sau, îl cauta prin buzunare si gasind un franc împrumutat pleca la
treburile sale.
C. SANDU-ALDEA
C. Sandu-Aldea (1874-1927) e un diletant care-si propune sa
descrie viata din satele departate de "orasele în care s-a încuibat
maimutareala idioata a unei vieti straine de sufletul românesc".
sesurile Baraganului, regiunea mlastinoasa a Dunarii sunt descrise
cu o vie perceptie. Nuvelele aduc tot oameni aprigi: hoti de cai, hoti
de porci, dezertori, vechili. Continuând idei din Lipitorile satului si
Tanase Scatiu, Sandu-Aldea a cautat sa expuna în Doua neamuri lupta
taranilor cu arendasii greci ridicati pe ruinele vechii cinstite boierii.
I. AG~RBICEANU
La fecundul preot ardelean Ioan Agârbiceanu discutarea problemelor
morale formeaza tinta nuvelei si a romanului. Autorul dovedeste
tact în felul cum absoarbe teza etica în fapte, evitând predica si facând
Istoria literaturii române 219
doar simpatica virtutea. Aci facem cunostinta cu barbati dedati la
patima jocului si a betiei, cu teologi ispititi de "legea trupului", cu
femei vinovate îndreptate prin nobleta sotului, în fine, cu micile cazuri
de constiinta ale oamenilor umili de la tara: dascali în lupta cu pofta
de tuica, babe coplesite de ideea judecatii divine ("Pacatele mele-s
cât nasip în mare, si câta frunza-n codru, si câte stele-s pe cer. Atât
am gresit eu, parinte!"), bolnavi cuviosi care strâng bani pentru popa
ca sa li se cânte un "acaftist".
ALŢI SCRIITORI
De la Ioan Paul (1857-1926) a ramas o singura nuvela memorabila,
Florica Ceterasul, inspirata "din revolutia de la 1848 în muntii
motilor", foarte în stilul lui Slavici si cu particularitati de limba care
încânta. Vasile Pop a fost foarte gustat la periferii pentru nuvelele si
romanele sale. Chiru-Nanov (1882-1918) se interesa de tragediile
omului de tara, Romulus Cioflec, în productia mai veche, evoca
oamenii care lupta "pentru pâine", sufletele "fara noroc". Ioan Adam
(1875-1911) releva "drame din lumea de jos", N. Dunareanu
dezvolta din M. Sadoveanu, fara arta lui, nuvela cu lipoveni în Delta
si tema fiintelor reduse sufleteste la ultima limita, M. I. Chiritescu-Priar
trata cazuri marunte (un arhivar destituit). Ion Ciocârlan, în proza,
Maria Cuntan în poezii sunt simplisti si neînsemnati.
ILARIE CHENDI
Critica acestei directii se încearca a o face ardeleanul Ilarie Chendi
(1872-1913), care cere operei trei calitati principale: "legaturi
distincte cu viata neamului sau, cunoasterea trecutului literar si istoric
al acestuia si puterea originala de a crea". Punea însa conditii de
continut, precum rezulta din expresii ca "grele rataciri estetice si
morale", "a înfatisa stari reale din viata". Avea oroare de cartile
"subversive", iar pe decadenti îi voia "tintuiti la stâlpul infamiei".
Criticile în sine sunt însa superficiale si fugitive.
George Calinescu 220
LITERATURA DE PESTE MUNŢI
Nota particulara a nuvelei lugojanului Ion Popovici-Banateanu
(1868-1893), continuator al lui Slavici, cu acelasi fel de oameni
mocniti, tardivi în desfasurarea sufleteasca si adânc preocupati de
problema economica, este excesiva timiditate a eroilor. Mediul e al
opincarilor banateni. Sandu, scapat de catanie, merge la Lugoj sa intre
la vreun mester, ezita mult, în fine e primit la maistorul Talpoane,
om cumsecade si supus, cu nevasta aroganta. Lumea aceasta rea nu-i
de Sandu. Ana, fata lui Talpoane, îl priveste cu ochi buni si-i da vin
fiert, iar maistorita înfuriata îl izgoneste. În alta nuvela asistam la
necazurile vaduvei Lenca, maistorita, în lupta cu rautatea oamenilor,
pâna ce îsi gaseste în maistorul Vasi un sot si un ocrotitor pe potriva ei.
Cu lugojanul Victor Vlad Delamarina (1870-1906) se schiteaza
un început de poezie umoristica dialectala în felul celei profesate de
Pascarella în dialect roman. Istoria lui Sandu Blegia care, biruind un
atlet de bâlci, cere premiul amenintând sa faca "prav comedgia" e în
amintirea tuturor. Dr. G. Gârda s-a straduit sa continue în Banatu-i
fruncea! astfel de umor. Burlescul lingvistic s-a cultivat si în Ardeal, si
limbajul lui Marius Chicos Rostogan nu-i o simpla nascocire malitioasa
a lui Caragiale. si azi se reciteaza cu placere Elocvinta frachelui
Ladislau "ghe tatului cursiva, pot afirma cum ca classica" de A. P. Banut.
Bucovina s-a remarcat, daca nu prin creatie, printr-o puternica
culturalitate. Hurmuzachestii (Doxachi batrânul, apoi fiii sai Constantin,
Eudoxiu, Gheorghe si Alecu, mai putin Nicolae) sunt pionierii.
Aron Pumnul (1818-1866) e figura venerata printre profesori. Iraclie
Porumbescu (Golembiovschi) si Vasile Bumbac (1837-1918) au aici
reputatia de poeti. La un moment dat se înjgheaba o societate
studenteasca "Arboroasa". Membrii ei (Ciprian Porumbescu, compozitorul,
C. Moraru, Z. Voronca, Orest Popescu, Eugen Siretean) fura
întemnitati. T. Robeanu (Dr. George Popovici: 1863-1905), cunoscut
si dincoace, stefan stefureac (1845-1893), printre poeti, nu se tin
minte. Teodor V. Stefanelli (1847-1920) se salva prin amintirile
Istoria literaturii române 221
despre Eminescu. Un agent de legatura între scriitorii din Bucovina si
cei din tara fu George Tofan (1880-1920). Au încântat pe cititorii
de acum câteva decenii foiletoanele satirice, nu prea sprintene, ale
lui Mihai Teliman (1863-1902), printre care mai ales Moartea lui
Dule. Bucovina dadu si un dramaturg în persoana lui Constantin de
Stamati-Ciurea, în ale carui Opuri dramatice gasim vodeviluri, mai
degraba naive. Basarabean, el e fiul cavalerului C. Stamati, dar ruda
prin alianta cu Silvestru Morariu, mitropolitul Bucovinei.
Interesante sunt amintirile-tablouri ale radauteanului Emanoil
Grigorovitza (1857-1915), specializat în imagini de viata evreiasca:
ovrei coser strânsi la micva ori la merhaz ca sa fie curati când îsi pun
tivelul si talesul, ceremonii de nunta, momente de scoala etc.
|
