Tema si principalele componente de structura intr-un text de Mihail Sadoveanu: Creanga de aur
Strict formal, „Creanga de aur” de Mihail Sadoveanu este un roman istoric, de mai mica intindere, incadrabil langa „Zodia Cancerului” sau „Nunta domnitei Ruxandra”. In fondul sau, se constituie ca roman filozofic pigmentat cu o tragica poveste de dragoste. O definitie adecvata ar fi aceea de roman-basm, sugerata de autorul insusi atunci cand se refera la o creatie similara, „Izvorul Alb”: „Am convingerea ca romanul, in ultima analiza, trebuie sa fie ce era basmul mamei ori al bunicii in copilaria noastra”.
Elementele care definesc cel mai puternic acest roman sunt simbolul si mitul. „Creanga de aur” evoca un univers sacralizat, al eresurilor, in care existenta umana se desfasoara sub semnul unei primitivitati benefice. Simbolistica bogata, elementele de parabola si mit fac din acest roman un roman mitic, incadrabil in categoria romanelor corintice, dupa Nicolae Manolescu.
Cu o arhitectura traditionala, „Creanga de aur” se structureaza in 17 capitole, dintre care cel introductiv ar putea indeplini functia de prefata. El se pliaza pe structura prefetei ca discurs editorial folosind motivul manuscrisului incredintat. Autorul preia masca editorului care primeste de la profesorul Stamatin un manuscris cu o poveste de dragoste. Este evocata figura profesorului, autorul romanului: „Era un om interesant in orice caz, si lui i se datoreaza povestea care urmeaza.” Speologul Stamatin nu cerceteaza rocile, asa cum marturiseste, ci cauta pestera Magului, exponentul civilizatiei dacice. In viziunea lui Stamatin – expusa intr-un lung monolog – magul pe care il cauta practica „grafia sacra a cunoasterilor spirituale” de pe vremea regilor daci: „Batranul mi-a deschis intelegerea eresurilor, a datinelor, a descantecelor, a vietii intime a poporului nostru, asa de deosebita de civilizatia oraseneasca. Acest neam traieste inca in trecut”. Acest mag este ultimul Decheneu, al treizeci si treilea, pastrator al credintei lui Zamolxis.
Tema romanului este regresia in timpul si spatiul primordial. Aceasta tema se manifesta in cele trei motive fundamentale : iubirea, calatoria initiatica si religia (sacrul).
Actiunea se petrece in Dacia prefeudala si se desfasoara intre 780-797, mutandu-si locul in functie de personajul central: pe Muntele Ascuns (capitolele II-III), in Bizant (capitolele IV-XVI), din nou la Munte (capitolul XVII). Povestea istorica incepe in anul 780 d.Hr, cand „batranii legii vechi”, monahii lui Zamolxis urca pe „muntele cel ascuns” spre pestera Magului, al treizeci si doilea Decheneu, preot al Daciei vechi. Locul este sacru, tainuit si nimeni, in afara celor alesi, nu poate patrunde in aria lui. Spre a intretine magia locului, Sadoveanu nu dezvaluie numele muntelui, dar este vorba, evident, de Kogaionon, muntele sacru din mitologia geto-dacica, unde se afla sanctuarul lui Zamolxis sau locuinta marelui preot dac.
Mahnit de inlocuirea religiei vechi cu crestinismul, batranul preot pagan il alege, dintre ucenicii sai, pe Kesarion Breb spre a-l trimite intr-o expeditie initiatica, pregatitoare pentru numirea sa ca al treizeci si treilea Decheneu.
Partea cea mai substantiala a romanului se refera la cunoasterea vietii din Bizant, unde Kesarion traieste aproape zece ani. Secretul initierii sale in misterele egiptene ramane intact, intrucat romancierul pastreaza taina, nerelatand cei sapte ani petrecuti in Egipt. La inceputul capitolului al patrulea, in anul 787, Kesarion Breb intra in Bizant, insotit de slujitorul sau, munteanul Constantin si de asinul intelept Santabarenos. Aici il cunoaste pe parintele Platon de la Sakkoudion si afla despre incalcitele primejdii care amenintau imparatia.
Imparateasa Irina, „luptatoarea pentru ortodoxie impotriva arienilor”, reinnoise credinta si ii izgonise pe iconoclasti. Era ajutata de credinciosul sfetnic Stavrikie postelnicul si de sfantul episcop Platon. Doar Constantin este „apasat de plictis” si stapanit de demon, indemnat la „destrabalarea trupului” de catre intrigantul prieten Alexie Moseles.
Pentru a-si tine fiul departe de „prigonitorii iconoclasti”, imparateasa ii cere episcopului Platon sa-i caute „o sotie nu numai cea mai frumoasa si mai dorita, dar si cea mai binecredincioasa intru ortodoxie”. Episcopul, inzestrat cu un har divin, iluminat de Sf. Maria, are previziunea fecioarei alese, care s-ar afla printre nepoatele cuviosului Filaret din Amnia. Kesarion Breb ii promite episcopului ca va pleca in cautarea miresei. Ajuns la curtea lui Filaret, Egipteanul – cum il denumesc localnicii care „ii atribuiau in taina puteri imprumutate de la Demon” – o cunoaste pe nepoata acestuia, Maria, care il face sa exclame admirativ: „O! vedenie a frumusetii eterne”. Acesta este momentul declansator al iubirii interzise. In acest punct, prozatorul introduce motivul Cenusaresei. Cu un mic condur cusut cu fir de argint, Kesarion o peteste pe Maria pentru imparatul Constantin. Dar spre Bizant se vor indrepta douazeci de tinere alese dupa aceeasi proba. In cele din urma, Maria va ajunge sotia imparatului Constantin, iar iubirea dintre ea si Kesarion Breb va ramane ca o „creanga de aur care va luci in sine in afara de timp”.
Dupa nunta imparateasca se ivesc semnele infernale in Bizant. Constantin isi paraseste adesea sotia, petrece noptile in desfrau si comploteaza cu prietenul sau, Alexie. Ajunge sa isi exileze mama si sa isi mutileze unchii pentru a nu mai ravni la domnie. Pe Maria o inlocuieste cu o alta imparateasa, Teodota, și o repudiaza, fara a-i da macar voie sa participe la inmormantarea bunicii sale, inteleapta Teosva. I se permite totusi sa-si ia ramas bun de la bunicul sau, Filaret, aflat si el pe patul de moarte, prilej cu care Maria il vede pentru ultima data pe Kesarion Breb. Este momentul cand cei doi isi marturisesc dragostea, ramasa in ipostaza pura, spirituala: „Iata, ne vom desparti. Se va desface si amagirea care se numeste trup. Dar ceea ce e intre noi acum, lamurit in foc, e o creanga de aur, care va luci in sine, in afara de timp.” E o legatura aproape mistica, transcendenta si eterna intre Kesarion Breb, care va ajunge al treizeci si treilea Decheneu si imparatita Maria devenita, in final, slujitoarea lui Hristos in Insula Principilor.
In Bizanț, poporul se revolta și il detroneaza pe Constantin. Kesarion, ajuns deja in Dacia, afla dintr-o scrisoare ca imparateasa Irina iși reluase locul la tron, dar și despre omorarea episcopului Platon de catre ticalosul Constantin. In calitate de Decheneu acum, Kesarion iese din muntele sacru pentru a binecuvanta oamenii, despre care auzise de la slujitorul sau dac ca doresc sa inalțe biserici lui Hristos, dar se tem de forța mareului preot al lui Zamolxe. Gestul este simbolic, in acord cu ideea ca divinitatea, orice nume ar avea, este unica.
Dupa trecerea celor trei trepte initiatice, sacra, profana si erotica, deci dupa cunoasterea lumii in tainele ei cele mai adanci, Kesarion se intoarce la Muntele Ascuns pentru a da socoteala de invatatura primita despre noua religie si a-si lua in primire destinul de al treizeci si treilea Decheneu: „Dupa cum mi-a fost porunca, am cercetat pe rand toate locurile cetatii, de la palat pana la colibe. La acestea din urma am cunoscut lacrimile fara nici un pic de rautate… Caci acolo unde s-au adunat bunurile si puterea, stau demonii lacomiei, ai zavistiei, ai minciunii. Acolo oamenii se pleaca legii imparatului si legii lui Dumnezeu, insa cu viclenie, alcatuindu-si dobanda pentru pofte si inimi. Religia cea noua este simtita de „prorocul cel batran”, asemanator cu magii eminescieni din „Strigoii” sau „Memento mori” ca o prelungire a celei vechi, omul percepand insa altfel divinitatea: „Mi-ati vorbit de legea noua catre care popoarele se indreapta, dar sub cuvintele ei proaspete, eu vad aceleasi semne vechi, caci Domnul Dumnezeu are o mie de nume si o mie de forme”.
Kesarion Breb, un intelept, stia toate acestea inainte de a pleca, numai ca intalnirea cu intelepciunea altora, cu Infernul (Bizantul) si cu iubirea trebuia sa aiba loc pentru ca, in final, Breb sa se intoarca si sa se zavorasca definitiv in pestera sacra din Muntele Ascuns, ca al treizeci si treilea si cel din urma Decheneu.
Romanul are 17 capitole, in care actiunea se construieste printr-o succesiune de nuclee narative inlantuite, in care alterneaza planul real cu cel mitic-simbolic.
Naratiunea este la persoana a treia, cu narator omniscient care se dovedeste un bun cunoscator al unor practici arhaice, magice sau religioase si un erudit, desi isi asuma doar rolul unui editor care extrage povestirea din manuscrisul profesorului Stamatin.
Deasupra faptelor lumesti se inalta Kesarion Breb, pregatindu-se sa urce pe Muntele Ascuns si sa preia atributiile unui sacerdot: „Se ducea acum intr-o calatorie fara intoarcere […] stiind ca va fi cel din urma slujitor al Muntelui Ascuns.” Numele personajului este, desigur, simbolic: Kesarion vine din latinescul Caesar, „imparat”, sugerand faptul ca este desemnat sa devina mare preot al lui Zamolxe, iar „breb” este numele unui animal, fiind o aluzie la legatura omului cu natura si cu mitul. Portretul eroului se contureaza in fictiune exact cum l-a proiectat creatorul sau, care marturisea intr-un interviu din 1955 : „Kesarion Breb aduce din vechime un ideal de intelepciune inalta, el fiind un conducator spiritual hranit la scoala filosofica a Orientului Antic.”
Caracterizat direct de catre narator drept „monahul cel sprinten și inalt”, Kesarion este un ales: in ochii sai verzi și intenși se ghicesc tarii uranice, iar neliniștile fac sa-i apara pe frunte semnul divin („trei linii in chip de triunghi”); el poarta „strai alb incins cu colan subțire de argint”, semn al puritații și al sfințeniei, și calarește un asin, precum Cristos. Atrage atenția femeilor de pe unde trece cu „trufia unui leu balan de Libia”, care ghicesc in ființa lui o voce grava și o mangaiere moale, dar privirea indiferenta a barbatului le ingheața orice tentativa de seducție.
In familia sa, practica ezoterica este o tradiție: cel mai mare copil din neamul Brebilor este trimis sa slujeasca tainele. Modest, ca orice sacerdot adevarat, cere la hanul lui Agatocle pentru el numai „un ou și o ulcica de lapte”, iar pentru slujitorul sau o halca mare de carne.
Breb isi uimeste semenii cu darurile sale neobisnuite: citeste pe buze de la distanta, descifreaza cu usurinta gandurile oamenilor, ori „ghicitorile” cele mai incalcite, asculta glasul animalelor, parand sa inteleaga ce-i „spune” catarul sau si, mai ales, citeste in semnele tainice ale viitorului. Este de presupus ca „la piramide” a dobandit și alte invațaturi tainice. Eroul se autocaracterizeaza in fața cuviosului Filaret, care se mira ca „egipteanul” are pielea alba și ochii verzi, spunand ca nu este egiptean, vine din Dacia, dar „s-a nascut in Egipt a doua oara”, sugestie nu doar a inițierii ezoterice, dar și a ideii care apare la Strabon, conform careia Zamolxe ar fi fost ucenic pitagoreic care a calatorit in Egipt.
Din putreziciunea imperiului, forma de descensus ad inferos, Kesarion iese neatins, ințelept, cunoscator de acum și al viciilor umane, al „zavistiei”, al demonilor lacomiei și ai minciunii. Iubirea pentru Maria este o proba pe care trebuie sa o treaca, pentru a nu deveni un alt Tristan prins in capcana Isoldei de elixirul magic. Creanga de aur poate fi, astfel, metafora cunoașterii supreme, a treptei spirituale la care Kesarion Breb se inalța. Prin acest mag, „un copil al pamantului și al cerului sau”, Sadoveanu resusciteaza mitul identitar dacic.
Maria ajunge dintr-o fata simpla imparatita Bizantului, avand asadar un destin de exceptie ce ar putea ilustra motivul Cenusaresei, daca nu ar fi dublat de drama traita. Numele ei sugereaza puritate, credinta si faptul ca este si ea o aleasa. Portretul fizic este facut prin caracterizare directa de catre narator, dar punctul de vedere ii apartine lui Kesarion Breb: „O copila de 16 ani sta in cadrul usii zambind […] catra strain clipi cu sfiala inclinandu-si o clipa fruntea lucie. Avea par negru si greu, ochi mari, adumbriti de gene lungi. Rotunzimea obrazului era delicata si a soldului plina.”
Maria este centrul unor intamplari care susțin țesatura mitica, simbolica, a romanului. Cautarea miresei se inscrie intr-un orizont fabulos: condurul trebuie sa se potriveasca unei fete, nu neaparat crescuta in casele boieresti, unde averea dusese la degenerare, la degradarea trupului si a spiritului. In acest scop sunt alese douazeci de fecioare care, „cazute din inaltime, n-ar fi fost vrednice decat de moarte si de monahie'. Ritualul examinarii si alegerii fetelor, cu tot fastul lumii bizantine, are loc la palatul Hieria, pe tarmul asiatic al Bosforului, copilele fiind primite intr-o sala mozaicata, cu semnele imparatesti. Maria din Amnia incearca sa faca un legamant pentru celelalte fecioare: aleasa trebuie sa le ajute pe celelalte, sa nu le uite dupa ce va ajunge imparateasa. Stavrikie le cerceteaza pe fiecare cu un ochi rece, ca pe o marfa de pret, le spune glume și versuri, dar cauta printre ele pe aceea al carei chip a fost vestit de Maica Domnului in visul parintelui Platon. Intrebata ce dorește daca nu va fi aleasa, nepoata batranului Filaret va cere, modesta și sincera, „o punga cu banuti de argint pentru bunicul meu, ca sa aiba cu ce mangaia pe sarmani”. Frumusețea ei ii impresioneaza pe toți: „Era o armonie mladioasa. Era un cantec al mersului. Erau ochi plini de adancimea placerilor. Constantin cunoscu si el ca aceasta trebuie sa fie aleasa si o dori numaidecat, ca pe o jucarie.' Destinul este implinit: a doua zi, soția aleasa este „nepoata cuviosului batran de la Amnia”.
Maria nu este fecioara salvata din ghearele dragonului (supranumele Isaurianul dat lui Constantin sugereaza aceasta linie de interpretare a poveștii de dragoste dintre Kesarion și Maria), ci o victima inocenta. Kesarion insuși o alege pentru imparat și este conștient de gestul sau, in ciuda clipei de slabiciune. El ințelege incercarea iubirii și o depașește, cautand sensul mai inalt al misiunii sale spirituale.
Stilul romanului este ceremonios, uneori arhaizant, incarcat de simboluri intr-o tonalitate slaba, linistita, specifica scriitorului. Limbajul sadovenian este elaborat, rafinat, livresc, savant, „amestec original de Neculce, grai taranesc, ardelenesc si chiar muntenesc, limba culta si limba bisericeasca” (Nicolae Manolescu). Cu ajutorul expresiei stilizate, indelung elaborate, prozatorul recreeaza atmosfera arhaica a Daciei. Personajele se exprima in fraze ornamentale si ceremonioase, uzand de „o vorba inflorita si dulce” – cum o caracterizeaza Platon, completat, mai apoi, de Kesarion: „Putem sa vorbim deci cu dulceata de ceea ce este al nostru, lasand pe oamenii neluminati sa se certe pentru vorbe.”
Definit de critici fie ca „roman-parabola”, fie ca „romanul intelepciunii stravechi” sau „utopia dacica”, „Creanga de aur” se numara, fara indoiala, printre cele mai valoroase opere sadoveniene.
|
