Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza






Trasaturi ale romantismului intr-un text poetic de Mihai Eminescu: Luceafarul

literatura romana











ALTE DOCUMENTE

LINGVISTICA, STILISTICA, POETICA
Act venetian (Camil Petrescu)
Ilustreaza conceptele operationale incipit si final, prin referire la doua dintre romanele studiate
Balada hotelurilor
Inimitabilul
"La varsta iesirii din adolescenta"
M-am hotarat sa devin prost Martin Page rezumat
REZOLVARI SUBIECTE ROMANA BACALAUREAT DE TIPUL AL II-LEA PENTRU BACALAUREAT 2007
Mesterul Manole Lucian Blaga
MARA de Ioan Slavici


Trasaturi ale romantismului într-un text poetic de Mihai Eminescu: Luceafarul

Romantismul este miscarea artistica de la începutul secolului al XIX-lea ce introduce noi categorii estetice (urâtul, grotescul, macabrul, fantasticul) si noi specii literare (elegia, meditatia, poemul filosofic). Trasaturile acestuia sunt exprimarea unor idei sau sentimente puternice, personajele exceptionale, cultivarea  specificului national, valorificarea istoriei, a folclorului, a frumusetilor naturii, modalitatea stilistica spe 19519x237t cifica fiind antiteza.

Poezia ultimului deceniu al secolului al XiX-lea este profund marcata de creatia lui Mihai Eminescu. "Luceafarul" este expresia desavârsita a geniului eminescian, aparând ca o sinteza a gândirii sale poetice, iar legenda Luceafarului este mai mult decât alegoria propriei existente de poet a lui Eminescu, este totodata simbolul unei istorii, pe care el o reconstituie poetic în poezia mitului românesc, pentru a-I da astfel prestigiul unui destin. Dupa marturisirea autorului însusi, poemul are ca sursa principala de inspiratie, basmul popular românesc "Fata în gradina de aur", cules de germanul Richard Kunisch, în calatoria sa  prin Ţarile Române si publicat la Berlin în 1861 într-un memorial de calatorie.

Problema geniului este privita de poet din perspectiva filozofiei lui Schopenhauer, potrivit careia cunoasterea lumii este accesibila numai omului de geniu, care este capabil sa depaseasca sfera subiectivitatii, sa se depaseasca pe sine, înaltându-se în sfera obiectivului. Poemul romantic, construit pe tema destinului omului de geniu într-o lume marginita si meschina, incapabila de a-l întelege si ostila, "Luceafarul" este, în acelasi timp, un poem desavârsit al iubirii ideale, pe care poetul a cautat-o cu sete nespusa toata viata, înaltându-se înspre ea necontenit ca o vapaie din propria-i mistuire. Din punctul de vedere al speciei literare, "Luceafarul" este un poem filozofic, în care pastelul, idila, elegia si meditatia reliefeaza, în formule artistice variate, adâncimea simtirii si a cugetarii poetice. Semnificatia alegoriei este ca pamânteanul aspira spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialitatii.

Forma introductiva este aceea traditionala a basmului popular. Urmatoarele strofe înfatiseaza iubirea ce se înfiripa între reprezentantii celor doua lumi diametral opuse: "-O, dulce-al noptii mele domn, / De ce nu vii tu? Vina!". Atractia îndragostitilor unul catre celalalt, este sugerata mai întâi de o chemare, menita sa le scoata în relief dorul si puterea sentimentului. Luceafarul se smulge din sfera sa, spre a se întrupa prima oara din cer si mare, asemenea lui Neptun, ca un "tânar voievod", totodata "un mort frumos cu ochii vii". În aceasta ipostaza angelica, Luceafarul are o frumusete construita dupa canoanele romantice : "par de aur moale", "umerele goale", "umbra fetei stravezii". În contrast cu paloarea fetei sunt ochii, care ilustreaza prin scânteiere viata interioara.

Fiintele superioare au posibilitatea de a-si depasi conditia, de a se metamorfoza. Întocmai ca în basm, Luceafarul se arunca în mare si prefacut într-un tânar palid cu parul de aur si ochii scânteietori, purtând un giulgiu vânat pe umerii goi si un toiag încununat cu trestii, patrunde în camera fetei. Mediul fizic al luceafarului, "sfera mea", este unul ideal, situat în afara timpului si spatiului, deschis spre necuprins, supus miscarii de coborâre si de înaltare, asemenea nazuintei fetei de împarat catre idealul erotic, dar si prin atractia Luceafarului spre lumea terestra. În antiteza cu imaginea angelica a primei întrupari, cea de-a doua metamorfoza este circumscrisa demonicului, dupa cum o percepe fata : "O, esti frumos, cum numa-n vis / Un demon se arata". Imaginea se înscrie tot în canoanele romantismului: parul negru, "marmoreele brate", "ochii mari si minunati".

Luceafarul apartine unui mediu fizic si moral înalt. "Eu sunt luceafarul de sus", unde epitetul locutional "de sus" nu trebuie sa fie interpretat în sens strict fizic, ci în înteles moral. El nu precizeaza doar pozitia spatiala, ca astru, a lui Hyperion fata de pamânt si fata de pamânteni, cât mai degraba sugereaza constiinta de sine a geniului, orgoliul sau. Omul de rând este incapabil sa-si depaseasca propria conditie. Fata îi cere Luceafarului supremul sacrificiu, iar hotarârea de jertfa suprema luata de Luceafar este exemplara pentru ipostaza de erou-titan, care traverseaza etape dramatice, specifice patimei spre absolut.

Partea a doua a poemului, cu idila dintre Catalina si pajul Catalin, simbolizeaza repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala între exponentii lumii inferioare. Este o alta ipostaza a iubirii, opusa celei ideale. Diferit sub toate aspectele de Luceafar, Catalin devine întruchiparea mediocritatii. Portretul lui Catalin este realizat în stilul vorbirii populare, în antiteza cu portretul Luceafarului, pentru care motivele si simbolurile romantice erau desprinse din mit, abstracte, exprimând nemarginirea, infinitul, eternitatea.

Partea a treia a poemului proiecteaza calatoria Luceafarului în Cosmos, prin sferele ceresti si convorbirea cu Demiurgul, forta suprema a universului. Calatoria Luceafarului în spatiul cosmic dezvaluie extraordinara capacitate a lui Eminescu de a materializa abstractiile.Trasaturile lumii lui Hyperion sunt infinitul si eternitatea, ca expresie a setei geniului de nemarginire, de absolut. Spatiul parcurs de Luceafar este o calatorie regresiva, pe linia timpului, în cursul careia el traieste în sens istoria creatiunii.

Este descrisa imaginea spatiului celest si a drumului catre Demiurg sugerând ideea ca Hyperion este mai presus de spatiu si timp. Predicatul "porni" urmat de subiectul "Luceafarul" dinamizeaza tabloul, dându-i dintr-o data amploare. Inversiunea topica : "a lui aripe", imperfectul verbelor : "cresteau", "treceau", alaturi de determinarile adverbiale si substantivele : "în cer", "cai de mii de ani" sugereaza maretia eroului si nemarginirea spatiului sau.

Hotarârea Luceafarului de a renunta la nemurire de dragul fecioarei pamântene, concretizeaza conceptia poetului despre iubire, privita ca un ideal superior, ca o înalta aspiratie care nu poate fi atinsa decât prin credinta, devotament si sacrificiu. Însa cererea lui Hyperion de a deveni un om muritor e ininteligibila pentru Demiurg, întrucât Hyperion participa la fiinta lui ca o parte a unui tot si a-i întrerupe existenta ar însemna sa se anihileze pe el însusi. Mai departe, Demiurgul îi propune lui Hyperion diferite ipostaze ale geniului: a cuvântului, a verbului creator: "Cere-mi cuvântul meu de-ntâi/ Sa-ti dau întelepciune?"; a geniului militar : "Îti dau catarg, / Ostiri spre a strabate / Pamântu-n lung si marea-n larg". Moartea este pentru Demiurg un sacrificiu absurd. Hyperion ramâne în înaltul cerului, patrunzând cu detasare izbavirea.

Poem romantic prin tema si motive, "Luceafarul" dezvaluie tipul eroului de exceptie, al titanului si al geniului absolut. "Luceafarul" este un mit liric romantic prin valorificarea motivului din basmul popular, acela al zburatorului si prin însusi ceremonialul erotic, desfasurat într-o natura feerica. Ţesatura textului poetic este sprijinita de antiteza, potentându-se astfel incompatibilitatea dintre cele doua lumi. Din punct de vedere stilistic, Eminescu a obtinut prin simplificare si concentrare, o expresie de maxima precizie. Versurile, grupate în catrene cu perioade iambice de 8-7 silabe înrudite cu ritmul baladelor germane, cuceresc prin eufonie si muzicalitate.

Cu o extraordinara capacitate de a învesmânta cugetarea în "cuvântul ce exprima adevarul", cel mai mare creator de limba poetica  româneasca creeaza expresivitate prin asocieri lexico-sintactice inedite. Substanta stilului este metaforica. Categoriile gramaticale(substantivul si verbul, mai ales) primesc virtuti poetice deosebite.

Astfel, desprindem mai întâi, în concordanta cu afirmatia lui Eugen Simion în "Prefata" la volumul lui Mihai Eminescu, Opere, I, trasaturile directe, integrate în alcatuirea departarii, si apoi pe cele derivate. Aceasta categorie poetica este plina cu forme si structuri vizuale, fie de-a dreptul intuite, fie doar reprezentate. Vizualitatea este cel dintâi liant de întreguri sau de ansambluri structurale, implicit si al acelora pe care le ofera departarea. La Eminescu, ea se dirijeaza nu numai în ordinea spatiului, alcatuire care se adreseaza direct ochiului, ci si a timpului istoric, geologic cosmologic, pe calea intuitiilor sale originare. Observam centrarea lui Eminescu, ca natura, în zona categoriala a departarii - unde îsi stabileste focarul întregii sale radiatii. Aceasta s-ar cuprinde si ea, deopotriva în întregul univers, în vastul volum interior al poetului. Putem spune ca Eminescu priveste lucrurile nu numai de foarte de sus si de foarte departe, ci si de foarte din adânc spiritual.

Prin categoria departelui, Eminescu a îmbogatit romantismul european, iar prin muzicalitatea fascinanta a prefigurat simbolismul.


Document Info


Accesari: 10719
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.

 


Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2014 )