Eseu
Vocatia singuratatii
"DORMEAU ADANC SICRIELE DE PLUMB"
"DORMEA INTORS AMORUL MEU DE PLUMB"
Jaques Rousseau) si, respectiv, "L'AME ROMANTIQUE ET LE RÊVE" (de Albert Béguin
Strans legat de aceasta se impune, cred, si o alta observatie: in ciuda modernitatii ostentativ afisate, lirica bacoviana a fost deseori situata in descendenta celei eminesciene; in primul rand, prin aceea ca amandoua au impus in peisajul literaturii noastre acelasi tip de lirism (pe care Eugen Negrici, (in studiul "INTRODUCERE IN POEZIA CONTEMPORANA"), il numea "POEZIA CA TRANSFIGURARE A EXISTENTULUI") iar apoi pentru ca universul lor poarta pecetea MELANCOLIEI (Andrei Plesu: "PITORESC SI MELANCOLIE").
Daca lucrurile stau intr-adevar asa, atunci am putea incerca sa gasim si alte elemente, de mai mare profunzime.
Astfel, Bacovia, asemeni lui Eminescu, si asemeni tuturor romanticilor, se caracterizeaza prin "GUSTUL PENTRU PERSONALITATEA ORIGINALA SI AVENTURILE SPIRITUALE." (Albert Béguin : "L'AME ROMANTIQUE ET LE RÊVE").
O asemenea supralicitare a ideii de ORIGINALITATE si a ideii de SPIRITUAL a avut implicatii majore, decisive, si in ceea ce priveste viziunea asupra statutului operei de arta, asupra eternei relatii dintre universul ideatic si afectiv, pe de o parte, si expresia artistica, pe de alta.
"EI (romanticii) RESPINGEAU, IN OPERA LOR, ORICE COMPOZITIE STRICT ARHITECTURALA SAU EXCLUSIV DISCURSIVA, CAUTAND O UNITATE CARE SA EXISTE, DEOPOTRIVA, (atat) IN INTENTIE CAT SI INTR-O RELATIE DE UN FEL MUZICAL INTRE DIFERITELE ELEMENTE ALE LUCRARII." (Albert Béguin : "L'AME ROMANTIQUE ET LE RÊVE").
Am evocat (si invocat) aici aceasta observatie a lui Albert Béguin nu atat pentru ca fara ea nu putem intelege (cum se cuvine) METAFORA SOMNULUI, cat mai ales pentru ca ea contine (chiar, fara ca sa vrea) un adevar tulburator: acea SUGESTIVITATE EXTREMA pe care STÉPHANNE MALLARMÉ o cerea poeziei moderne isi are punctul de plecare in lirica anterioara, in romantism.
E un alt fel de a spune ca, ori de cate ori ne propunem sa identificam "filonul eminescian" al poeziei bacoviene trebuie sa urmam acelasi drum initiatic: de la romantici catre simbolisti.
Iar familiarizarea lui G. Bacovia, nu numai cu simbolistii, dar cu toti cititorii poeziei moderne a fost un proces pe cat de precoce, pe atat de profund, de temeinic, de sistematic. E suficient, in acest sens, ca amintim ca biblioteca sa din Bacau continea - in original - toate editiile originale ale lui PAUL VERLAINE, CHARLES BAUDELAIRE, ARTHUR RIMBAUD, STÉPHANNE MALLARMÉ, JULES LAFORGUE, MAURICE ROLLINAT etc.
E, de aceea, (absolut) firesc ca acel principiu fundamental al poeziei moderne instituit de (catre) STÉPHANNE MALLARMÉ, - e vorba despre SUGESTIVITATE - sa-i fi calauzit (si) lui G. Bacovia incercarile lirice:
"A NUMI UN LUCRU INSEAMNA A SUPRIMA TREI SFERTURI DIN BUCURIA (placerea) POEMULUI, CARE ESTE FACUTA DIN GHICIRE TREPTATA: A-L SUGERA, IATA VISUL. ACEASTA ESTE, UTILIZAREA PERFECTA (ideala) A MISTERULUI CARE FORMEAZA SIMBOLUL: SA EVOCI PUTIN CATE PUTIN UN OBIECT PENTRU A ARATA O STARE SUFLETEASCA SAU, INVERS, SA ALEGI UN LUCRU SI SA DEGAJEZI DIN EL O STARE SUFLETEASCA PRINTR-O SERIE DE DESCIFRARI." (STÉPHANNE MALLARMÉ)
Am simtit insa aici nevoia (recunosc, o nevoie aproape organica) de a-l evoca pe STÉPHANNE MALLARMÉ dintr-un cu totul alt considerent: pentru ca el ne ajuta sa risipim pentru totdeauna acele clisee interpretative pe care iubitorii de facilitati le-au aplicat creatiei bacoviene: peisaje dezolante, simbolism cromatic si muzical, descompunere etc. . Daca il receptam cum se cuvine, vedem ca MODERNITATEA (incontestabila a) poeziei bacoviene de intemeiaza pe aceea ca ea este cu adevarat o "OPERA DESCHISA". De aceea, nici "SCRIELE DE PLUMB", nici "FLORILE DE PLUMB", nici "FUNERARUL VESMANT" etc. nu sunt simple metafore menite sa sugereze un "PEISAJ DEZOLANT", ci sunt infinit mai mult decat atat, si anume sunt niste SIMBOLURI cu o POLISEMIE, as zice, deconcertanta, a caror semnificatie nu poate fi deslusita (cum se cuvine) decat printr-o raportare SIMULTANA la mai multe planuri de referinta : ONTOLOGIC, GNOSEOLOGIC, ESTETIC s.a.m.d.
Daca privim lucrurile astfel, este limpede ca poezia bacoviana izbuteste sa fie o confirmare stralucita, inegalabila a observatiilor lui STÉPHANNE MALLARMÉ :
"SPUN : O FLOARE SI DIN UITAREA IN CARE VOCEA MEA SCUFUNDA ORICE CONTUR, ALTCEVA, DECI, DECAT SEPALELE STIUTE, MUZICAL SE INALTA IDEE INSASI SI SUAVA, FLOAREA CARE LIPSESTE DIN ORICE BUCHET."
Chiar daca ea mai comporta destule observatii menite sa evidentieze particularitati, nuante, se poate (deja) spune ca METAFORA SOMNULUI din poezia bacoviana are cu totul alte conotatii decat acelea din opera altor mari lirici romani din perioada interbelica. Pentru a convinge, cred ca cel mai bine ar fi sa invocam creatia lui Lucian Blaga, in interiorul careia au fost deslusite doua mari permanente : POEZIA SINGURATATII COSMICE si POEZIA MARII TRECERI. Cutreierat (si cutremurat) de spectrul Mortii, eul liric al lui Lucian Blaga schiteaza doua tipuri de reactii : unele ce se indreapta in sensul imaginarii unor stari de maxima idealitate, care pot da fiintei umane iluzia atemporalitatii, asa cum este SOMNUL (vol. "LAUDA SOMNULUI") iar altele in directia configurarii unor spatii (evident, nu atat geografice, cat mai ales spirituale) care ne pot hrani cu sentimentul NEMURIRII, asa cum sunt GEOLOGICUL (poemul "DATI-MI UN TRUP, VOI, MUNTILOR") sau satul patriarhal (vol. "LA CURTILE DORULUI"). Succint vorbind, la Blaga, SOMNUL are darul de a proiecta existenta, fiinta umana intr-un soi de ILLO TEMPORE. Altfel spus, este sinonim cu PRE-EXISTENTUL. Aceasta este, de altfel, si interpretarea pe care o dadea Mircea Eliade (in eseul "SOMN" din vol. "FRAGMENTARIUM").
"SOMNUL ESTE INTOARCEREA LA UMANITATEA ORGANICA PRIMORDIALA, LA STAREA PARADISIACA A CREATIEI FARA CONSTIINTA. SOMNUL ESTE APROAPE O STARE PRE-NATALA, EMBRIONARA, IN CARE VIATA NU ERA DESPARTITA DE CONSTIINTA, IN CARE NU EXISTA LIBERTATE, PACAT, DRAMA. 242f52c "
De la "DORMEAU ADANC SICRIELE DE PLUMB" la "DORMEA INTORS AMOPRUL MEU DE PLUMB" e un drum atat de lung si de polisemic, incat nu putem face altceva decat sa spunem (de fapt, sa recunoastem) ca aici (la Bacovia), "lumea" cotropita de "somn" este, de fapt, o alcatuire simbolica, care nu poate fi interpretata decat apeland la sugestiile oferite de sistemele filozofice mistice sau la psihanaliza. Un asemenea demers fusese propus si de eseistul francez Albert Béguin (in "SUFLETUL ROMANTIC SI VISUL"). Adica, doar cufundandu-se in aceasta stare aproape imposibil de definit, sufletul poate sa descopere secretul "A TOT CEEA CE IN TIMP SI SPATIU NE PRELUNGESTE DINCOLO DE NOI INSINE SI FACE DIN EXISTENTA ACTUALA UN SIMPLU PUNCT PE LINIA UNUI DESTIN INFINIT." (Albert Béguin, vol. "SUFLETUL ROMANTIC SI VISUL").
Daca, din acest punct de vedere, se poate vorbi despre o ascendenta (spirituala) romantica (si eminesciana) in poezia bacoviana, este evident ca aceasta trimite exclusiv la romantismul german si englez (mai ales, NOVALIS), pentru ca doar aici asistam, - dupa cum observa tot Albert Béguin (in vol. "SUFLETUL ROMANTIC SI VISUL") la o deplasare a accentului vietii spre transcendent, la o convertire la moarte.
Adica, SOMNUL bacovian, ca si visul romanticilor (germani sau englezi) genereaza un univers, o geografie, un climat de sine statatoare.
Dar "somnul" lui C. Brancusi (ca si "SOMNUL" lui G. Bacovia, de altfel), este revelator, mai ales, prin maniera absolut inedita in care el face trecerea de la arta figurativa la arta nonfigurativa. Amanuntul nu trebuie nicidecum trecut cu vederea; pentru ca, in materie de poezie, G. Bacovia a parcurs acelasi drum simbolic ca si C. Brancusi de la "SOMN" la "MUZA ADORMITA".
La amandoi, punctul de plecare al acestui demers artistic profund modern a fost reducerea elementelor constituitive ale lumii asa-zis reale prin SINTEZA. Asa se explica, apoi, reprezentarea "schematica" (adica ESENTIALIZATA) a acestora. Si tot astfel se explica (si) ultima "treapta" a acestui parcurs simbolic: atribuirea de semnificatii noi, deloc conforme cu cele traditionale, pentru aceasta lume.
Este exact ceea ce s-au temut sa spuna toti cei care au remarcat expresionismul operei bacoviene. Pentru ca acel mare pictor care a fost WASSILY KANDINSKY (la care face trimitere oricine vrea sa demonstreze expresionismul cuiva) a fost nu atat cel mai mare artist plastic expresionist, cat mai ales autorul primei opere nonfigurative ("COMPOZITIE" 1910).
Tot "SOMNUL" lui Brancusi mai face posibila o observatie, esentiala pentru intelegerea creatiei bacoviene: este o sculptura definitivata, parca, doar pe jumatate, cealalta jumatate avand doar o existenta LATENTA, in blocul de marmura din care tocmai a tasnit spre nemurire. Din acest punct de vedere, "SOMNUL" lui C. Brancusi aminteste, fara indoiala, de celebrele variatiuni ale lui Michelangelo pe tema LA PIETA. S-a crezut mult timp ca absenta finisarii s-ar datora, in acest caz, unui soi de "sleire" a puterilor creatoare ale genialului artist ("sleire" datorata senectutii). In realitate, insa, (demonstratia a fost facuta de istoricul si criticul de arta italian Giacomo Debedenetti, daca nu ma insel), este vorba despre cu totul altceva si anume despre o trasatura MANIERISTA si ERMETICA (in acelasi timp). Altfel spus, atat Michelangelo in ciclul "LA PIETA" cat si Brancusi in "SOMNUL" tradeaza o viziune profund moderna, ce prefigureaza ARTA NONFIGURATIVA.
Ce altceva este asa-zisa MONOTONIE a versurilor lui G. Bacovia si a ATMOSFEREI (absolut singulare) pe care acestea o compun?
"ACEASTA ATMOSFERA IESE DIN LIMITAREA SENZATIILOR, A IMAGINILOR, A EXPRESIEI POETICE SI DIN REPETAREA LOR MONOTONA ()" (Eugen Lovinescu - ISTORIA LITERATURII ROMANE CONTEMPORANE)
In realitate, insa, G. Bacovia nu este un MONOTON, ci un MONOCORD (Nichita Stanescu - BACOVIA, in vol. CARTEA DE RECITIRE), ceea ce, fireste, se apropie mai mult de formula ARTEI MANIERISTE.
Paralela pe care o propun intre cele doua metafore ale somnului - din poezia lui G. Bacovia si, respectiv, din sculptura lui C. Brancusi - poate parea hazardata doar pentru ochiul neavizat. In realitate, insa, ea este mult mai fertila decat s-ar putea banui, pentru ca (ea) face posibila deslusirea unor nuante ce apropie dar si separa cele doua viziuni, in ciuda faptului ca in ambele situatii ne situam pe acelasi taram al artei nonfigurative.
Cel mai important mi se pare a fi faptul ca se poate aplica conceptiei filozofico-artistice care anima opera lui Bacovia aceeasi sintagma vehiculata in legatura cu opera lui Brancusi: "GANDIREA EMOTIONALA".
Tocmai in aceasta GANDIRE EMOTIONALA iar nu in asa-zisa hipersensibilitate a eului liric de tip eminamente simbolist vad eu posibila apropiere pe care au propus-o unii comentatori ai operei bacoviene intre "Plumb" si celebrul poem al lui Paul Verlaine "SAGESSE". Rememorarea catorva versuri din creatia poetului francez este un argument graitor in acest sens:
"UN GRAND SOMMEIL NOIR
TOMBE SUR MA VIE:
DORMEZ, TOUTE ENVIE!
JE NE VAIS PLUS RIEN
JE PERDS LA MEMOIRE
DU MAL ET DU BIEN
O, LA TRISTE HISTOIRE
JE SUIS UN BERCEAU
QU'UNE MAIN BALANCE
AU CREUX D'UN CAVEAU:
SILENCE, SILENCE!"
Si tot astfel, adica ca reflex al aceleiasi "gandiri emotionale" cred ca ar trebui sa vedem multe alte analogii stabilite de-a lungul anilor intre opera lui G.Bacovia si opera altor lirici universali. In nici un caz ca o biata "PASTISA" (cum spunea George Calinescu) a unui model simbolist (in masura in care se poate demonstra existenta unui astfel de "model").
Asa cum este, de pilda, "corespondenta" propusa de unii comentatori ai poeziei bacoviene intre emblematicul vers din "LACUSTRA": "AUD MATERIA PLANGAND", pe de o parte si acea "URECHE INTERIOARA", sau acel "OCHI HALUCINANT" pe care le sugera poetul francez MAURICE ROLLINAT in poemele sale "LA PAROLE" si respectiv, "DOULEUR MUETTE", pe de alta parte.
Strans legat de asa-zisul "simbolism" bacovian, cu supralicitarea cromaticii (datorata familiaritatii simbolistilor cu arta plastica impresionista), a auditiei (convergand catre acordurile navalnice, rascolitoare ale muzicii lui Richard Wagner), cu tehnica corespondentelor etc., etc., etc. Se impune, cred, si o alta observatie: nu surprinde oare faptul ca un artist atat de nonfigurativ precum George Bacovia a conferit unui numar foarte mare - practic, ca nimeni altul - dintre atat de straniile sale poeme (poate ca nici macar nu sunt poeme, ci doar fulgurari intru eternitate ale aceleiasi "gandiri emotionale") titluri banale de pastel ("DECOR", "AMURG DE TOAMNA", "TABLOU DE IARNA", "IN GRADINA", "SPRE TOAMNA", "DECEMBRIE", "NOTE DE TOAMNA" etc., etc.etc.) ?
Trebuie - oare - sa vedem in toate acestea o simpla "ilustrare" (sau, de ce nu, o simpla "pastisa") a acelei atat de des invocate teme artistice simboliste formulate atat de simplist, "tema peisajelor dezolante"?
Fireste ca nu!
OH, AMURGURI VIOLETE.// VINE / IARNA CU PLANSORI DE PICULINE .// PESTE PARCUL PARASIT / CAD REGRETE / SI UN NEGRU CRONCANIT.// VESNICIE, I ENERVARE./ DIN FANFARE FUNERARE. / TOAMNA SUNA , AGONIE.// VANT DE GHEATA S-A PORNIT,/ IAR SUB CRENGILE SCHELETE, ./ HOHOT DE SMINTIT. // NICI O URMA DESPRE TINE, /.VINE, NU VINE.// OH, AMURG.
(OH, AMURGURI, in vol. PLUMB).
In fond, MELANCOLIA si, implicit, SINGURATATEA, sunt o conditie SINE QUA NON a insusi procesului creatiei artistice:
I- NVINETIT DE GANDURI CU FRUNTEA IN PAMANT, / OMUL INCEPUSE SA VORBEASCA SINGUR.
(ALTFEL, in vol. PLUMB)
obiective, a naturii, - nici macar la cei mai "autentici" pastelisti, peisagisti (adica, la cei care se circumscriu ESTETICII PITORESCULUI), fie ei clasici (MIMESIS), fie realisti ori impresionisti (EN PLAIN AIR). Lucian Blaga a demonstrat cu prisosinta acest lucru intr-unul din cele mai cunoscute eseuri ale sale, intitulat chiar "POLIVALENTA ESTETICA A NATURII" (in volumul "FERESTRE COLORATE", 1926):
NATURA E, DIN PUNCT DE VEDERE ESTETIC, POLIVALENTA
NATURA POATE SA FIE ADUSA IN LEGATURA CU VARIATE VALORI SPIRITUALE.
PENTRU FIECARE EPOCA ISTORICA NATURA ISI SCHIMBA () SEMNIFICATIA. (Lucian Blaga)
Bineinteles ca observatiile lui L. Blaga sunt cu atat mai valabile in cazul unui artist cu o gandire emotionala, precum G. Bacovia.
Spatiul poeziei lui G. Bacovia- ca, de altfel, si spatiul panzelor lui Vincent van Gogh- este un spatiu in care REPREZENTAREA este definitiv abandonata, un spatiu ultragiant, problematizant, populat doar cu (de) simboluri existentiale, care lasa sa transpara tot timpul spiritul profund tulburat al artistului, sufletul sau ANGOASAT. Un asemenea spatiu poetic indeplineste, asadar, un singur rol: acela de MEDIUM pentru fiinta launtrica a artistului, pentru viziunea lui halucinanta asupra lumii.
BARBAR CANTA FEMEIA ACEEA,/ TARZIU, IN CAFENEAUA GOALA , / BARBAR CANTA, DAR PLIN DE JALE, -/ SI-N JUR ERA ASA RASCOALA.- SI -N ZGOMOT MONSTRU DE TIMBALE,/ BARBAR CANTA FEMEIA-ACEEA. // BARBAR CANTA FEMEIA-ACEEA ./ SI NOI ERAM O CEATA TRISTA ./ PRIN FUMUL DE TIGARI, CA-N NOURI , GANDEAM LA LUMI CE NU EXISTA./ SI-N LUNGI, SATANICE ECOURI / BARBAR CANTA FEMEIA-ACEEA,/ SI-N JUR ERA ASA RASCOALA./ SI NICI NU NE-AM MAI DUS ACASA, / IAR PESTE NOI, IN SALA GOALA,./ BARBAR CANTA FEMEIA-ACEEA.
(SEARA TRISTA, in vol. PLUMB)
ANGOASA - element constitutiv al universului artistic bacovian,- nu este,- asa cum, nepermis de simplist s-a crezut deseori- o simpla "moda poetica", o simpla "corespondenta" moderna a unor "atitudini" romantice, precum NOCTURNUL sau DORUL, ci dimpotriva, este o EXPERIENTA FUNDAMENTALA a liricilor (si nu numai) contemporani; demonstratia a fost facuta (tot) de Hugo Friedrich in STRUCTURA LIRICII MODERNE (cap. LIRICA EUROPEANA IN SEC. XX, pag. 182; IZOLARE SI SPAIMA). Asadar, din acest punct de vedere, G. Bacovia poate fi,- fara teama de a gresi- oricand pus alaturi de marii lirici universali, precum GUILLAUME APOLLINAIRE, SAINT JOHN PERSE, GEORG TRAKL s.a.
Iar aceasta atat de complexa (si, tocmai de aceea aproape imposibil de explicat) ANGOASA, nu este (asa cum s-ar putea crede) doar UNE ETAT D'AME (D'ESPRIT), cum spun francezii, ci este infinit mai mult decat atat pentru ca ea a condus la nasterea unui alt tip de lirism. Fizionomia complet diferita a liricii moderne decurge din aceea ca in sec. XX s-a instituit un cu totul altfel de raport intre EUL LIRIC, pe de o parte, si EXISTENT, pe de alta:
IN EPOCA MODERNA, POEZIA (.) INSTRAINEAZA IN MOD DELIBERAT FAMILIARUL, IMPINGAND CELE APROPIATE IN DEPARTARE.
(Hugo Friedrich).
Propun - acum - sa revenim la conceptul de "GANDIRE EMOTIONALA" si, implicit, la posibila analogie dintre opera lui G. Bacovia si aceea a lui C. Brancusi. Punctul de plecare al acestei analogii este - nu fac decat sa reamintesc - obsedanta METAFORA A SOMNULUI din lirica bacoviana, pe de o parte si "SOMNUL" lui C. Brancusi.
Atat G.Bacovia cat si C.Brancusi au fost niste propovaduitori neobositi ai INOVATIEI in arta.
Tocmai acest postulat al INOVATIEI artistice este elementul esential care SINGULARIZEAZA creatia bacoviana in peisajul general al liricii nationale si universale.
"SPRE DEOSEBIRE DE TUDOR ARGHEZI, LUCIAN BLAGA SI ION BARBU, GEORGE BACOVIA CULTIVA O POEZIE ASCETICA. DACA METAFORA LUI TUDOR ARGHEZI SAU A LUI LUCIAN BLAGA ESTE DESTINATA SA SPOREASCA MISTERUL, DACA LA ION BARBU DISTANTELE SINTACTICE INCIFREAZA SENSUL, LA GEORGE BACOVIA IDEEA ESTE PLASTICIZATA INTR-O SOBRA POEZIE DE ATMOSFERA, IN CARE CUVANTUL ESTE DENUDAT DE PODOABE"
(ROMUL MUNTEANU "PERMANENTELE POEZIEI ROMANESTI", 1980)
Cea mai importanta distinctie dintre G. Bacovia si C. Brancusi - din perspectiva conceptiei filozofice care le anima opera - este aceea ca cel dintai s-a pastrat tot timpul - chiar daca nu face acest lucru manifest, teoretic, programatic - pe terenul existentialismului filozofic, pe cand cel de-al doilea - s-a spus ca "evolutia" aceasta s-ar fi datorat structurii spirituale taranesti a sculptorului - a evoluat dinspre acest existentialism filozofic al tineretii inspre o filozofie (in sensul etimologic al termenului, de PHILOS PLUS SOPHOS) a vietii (la maturitate).
Mai toate "ideile" ce compun sistemele filozofice existentialiste (fie cele de tip francez, ale lui ALBERT CAMUS si JEAN PAUL SARTRE, fie cele de tip german ale lui KARL JASPERS si MARTIN HEIDEGGER) se regasesc - implicit sau explicit - in poezia bacoviana: existenta fiintei umane in lume este neautentica, prada anonimatului, banalitatii cotidiene; autenticitatea se poate dobandi (numai) prin trairea interna a grijii, a angoasei existentiale in fata neantului; constiinta trebuie sa se ridice la o traire autentica, printr-o gandire existentiala.
Iata acum sinteza lirica a lor in creatia bacoviana:
"AFARA NINGE PRAPADIND
IUBITA CANTA LA CLAVIR,
SI TARGUL STA INTUNECAT,
DE PARCA NINGE-N CIMITIR.
IUBITA CANTA-UN MARS FUNEBRU,
IAR EU NEDUMERIT MA MIR:
DE CE SA CANTE-UN MARS FUNEBRU
SI NINGE CA-NTR-UN CIMITIR.
EA PLANGE SI-A CAZUT PE CLAPE
SI GEME GREU CA IN DELIR
IN DEZACORD CLAVIRUL MOARE
SI NINGE CA-NTR-UN CIMITIR.
SI PLANG SI EU, SI TREMURAND
PE UMERI PLETELE-I RESFIR
AFARA TARGUL STA PUSTIU
SI NINGE CA-NTR-UN CIMITIR."
("NEVROZA", in vol. PLUMB)
"PRIN 1900 (- deci la aproximativ 19 ani -) A FACUT O VIZITA LA CAVOUL STURZESTILOR DIN CIMITIRUL DIN BACAU, DUPA CE FUSESE LA O INMORMANTARE A UNEI RUDE. IN CAVOU ERAU NISTE SICRIE MASIVE DE PLUMB, PESTE CARE SE AFLAU DEPUSE ENORME COROANE DE FRUNZE SI FLORI DE PLUMB, CUM SUNT UNELE SI LA CAVOUL HASDEU DIN CIMITIRUL BELU"
"Detaliul biografic" este, insa, pentru G. Bacovia, doar preambulul procesului creatiei artistice. Prim-planul il detine intotdeauna capacitatea de TRANSFIGURARE (altfel spus, coordonata PSIHOLOGICA):
"TANARUL POET A FOST FOARTE IMPRESIONAT DE INTERIORUL A CARUI STRANIE ATMOSFERA L-A OBSEDAT."
(Agatha Grigorescu, vol.cit.)
Abia dupa aceea incepe sa se manifeste ce-a de-a doua dimensiune majora a personalitatii (sale creatoare) si a operei sale, aceea RETORICA:
"POEZIA A SFARSIT-O IN 1902, DUPA CE A SCHIMBAT CELE DOUA VERSURI DIN URMA, CARE SUNAU ALTFEL IN FORMA ANTERIOARA."
(Agatha Grigorescu, vol.cit.)
Daca mai spunem si ca - inainte de a-l situa in fruntea primului sau volum de versuri, PLUMB, 1916 - poetul l-a publicat (de-abia) in 1911 (semnandu-l cu pseudonimul George Andonie) in revista "VERSURI", Iasi, Anul I, nr. 2, 1 octombrie, pag. 22, este limpede ca, asemeni tuturor creatorilor moderni, G. Bacovia a fost animat - inainte de toate - de o inalta constiinta a scrisului, a intemeierii, a inovatiei.
Aceasta pentru ca - dupa cum observa Eugen Simion in "DIMINEATA POETILOR":
"CONSTIINTA SCRISULUI ANTRENEAZA O CONSTIINTA A SCRIITURII."
Asa se si explica faptul ca aceasta "constiinta a scrisului" s-a manifestat pregnant in literatura romana in doua momente cruciale din evolutia acesteia: la mijlocul secolului al XIX-lea si in primele decenii ale secolului al XX-lea. Adica, exact atunci cand s-a pus (cu seriozitate grava) problema asumarii plenare a insusi statutului poeziei:
"APARITIA CONSTIINTEI SCRISULUI ESTE LEGATA DE O ALTA TEMA, MAI GRAVA: ACEEA A INTEMEIERII POEZIEI ROMANE."
(Eugen Simion, vol.cit.)
Explicatia este - cred - destul de lesne de intrezarit:
" TOTI CEI CARE SCRIU VERSURI AU, INTR-UN CHIP SAU ALTUL, CONSTIINTA CA, PENTRU A INTEMEIA POEZIA ROMANA, TREBUIE SA INVENTEZE UN LIMBAJ POETIC, IAR CA SA INVENTEZE UN LIMBAJ TREBUIE SA SCRIE O GRAMATICA SI O RETORICA ROMANEASCA."
(Eugen Simion, vol.cit.)
Legat tot de aceasta ar trebui sa mai spunem ca, din perspectiva poeticilor traditionale, este aproape imposibil de acceptat ideea ca pentru numai doua catrene (caci la atat se reduce discursul liric din poemul "PLUMB", de exemplu) a fost necesar un proces de elaborare de peste un deceniu. Existenta acestor distilari, decantari, denudari, esentializari succesive, aproape infinite pe care le-a cunoscut (aici) nivelul RETORIC (al operei) ni se va parea insa perfect verosimila daca ne vom situa pe pozitiile sensibilitatii si artei moderne:
"CREEAZA O NOUA RETORICA, BAZATA (), IN CAZUL LUI GEORGE BACOVIA, PE SIMPLIFICARI ALE DISCURSULUI POETIC ()."
(Romul Munteanu - PERMANENTELE POEZIEI ROMANESTI)
O si mai sugestiva observatie in acest sens facea insa (nici nu putea fi altcineva, nu-i asa) marele sau urmas Nichita Stanescu (in eseul "ASEMUIRI SI NEASEMUIRI INTRE G. BACOVIA si G. COSBUC", din vol. RESPIRARI, 1982). Mai mult decat atat, Nichita Stanescu a mai sesizat ceva fundamental: ca tocmai datorita acestei integrale adaptari a formei la fond (cum spunea Eugen Lovinescu in ISTORIA LITERATURII ROMANE CONTEMPORANE), G. Bacovia realizeaza, de fapt trecerea de la POEZIA CA TRANSFIGURARE A EXISTENTULUI LA POEZIA CA SUBSTITUIRE a acestuia:
"FANTASTICUL TALENT AL POETULUI DE ESENTIALIZARE TRANSFORMA FICTIUNEA INTR-UN REAL POSIBIL"
(Nichita Stanescu)
Daca mi-ar fi ingaduit, as supune - acum - atentiei urmatoarele doua metafore - simbol: "FLORI DE PLUMB" (G. Bacovia) si, respectiv, "FLORI DE MUCIGAI" (T. Arghezi). Este limpede ca intre ele exista mai multe analogii:
- identitatea constructiei sintactice, a GRUPULUI NOMINAL - substantiv regent (NUCLEUL GRUPULUI NOMINAL) + atribut substantival prepozitional (determinantul) care, in plan STILISTIC, are valoarea unui EPITET;
- in subtext intuim existenta unei ample antiteze;
- termenii constituenti ai acestei ample antiteze isi trag sevele din zone de semnificatie aproape infinite; astfel, pentru primul dintre acestia, se poate recurge la seria sinonimica reprezentata de termeni si concepte precum: esteticul, sublimul, gratiosul, policromul, frenezia, vitalismul, germinatia inteleasa ca un principiu ontologic macro si microcosmic in acelasi timp, frenezia, dionisiacul, gingasia, reveria, paradisiacul, s.a.m.d.; celalalt, ("MUCIGAI", "PLUMB") dimpotriva, ar putea fi circumscris unei alte serii sinonimice, e drept antinomica, in ceea ce priveste semnificatia, dar, prin aceasta, nu mai putin sugestiva: materialul, efemerul, perisabilul, inesteticul, deconcertantul, alienantul, thanaticul, disolutia universala, zadarnicia, etc., etc., etc.
Astfel de mostre - geniale, as zice - de OXIMORON atesta iarasi, (tocmai prin sfasierea launtrica pe care o presupun) o sensibilitate (artistica) de tip modern.
Intreg acel alai de elemente ce compun asa-zisele "peisaje dezolante" din lirica bacoviana, alcatuit din arhicunoscutele si arhiinvocatele CORTEGII FUNERARE, PARCURI GOALE, ABATOARE, FTIZICI, etc., etc., etc. are - ca si in cazul "FLORILOR DE MUCIGAI" ale lui T. Arghezi, de altfel, - o semnificatie mult mai complexa decat se poate crede de obicei. Succint vorbind, ele sunt expresia in plan artistic (national) a acelor "CATEGORII NEGATIVE" despre care a vorbit eseistul german HUGO FRIEDRICH in "STRUCTURA LIRICII MODERNE".
Foarte importanta este insasi observatia preliminara a lui Hugo Friedrich: modernii nu mai folosesc sintagma (de) "CATEGORII NEGATIVE" in sens depreciativ (asa cum faceau traditionalistii), ci dimpotriva, in sens definitoriu. O asemenea schimbare (radicala) de perspectiva in ceea ce priveste perceperea si interpretarea acestor "CATEGORII NEGATIVE" nu este pur si simplu o chestiune de optiune estetica. Ea a fost ceruta de insasi schimbarea statutului poeziei (si artei, in genere) in epoca moderna. Aceasta inceteaza acum sa mai fie privita ca un "model" ideal, chemat sa netezeasca asperitatile vietii, sa mangaie, sa vindece. Asa se face ca, incepand cu cea de-a doua jumatate a sec. XIX-lea incep sa fie acceptate: ideea de anormalitate a poetului, limbajul poetic ca limbaj al suferintei, fantezia dictatoriala, interioritatea subconstientului, desacralizarea cuvantului, aspatialitatea, atemporalitatea, spaimele, tulburarile, injosirile, grimasele, preopinenta exceptiei, straniul, obscuritatea, tenebrosul, atractia spre neant, sfasierea in extreme, dezorientarea, destramarea celor obisnuite (consacrate), dezordinea, incoerenta, fragmentarismul, brutalitatea, dislocarea, instrainarea, etc., etc., etc.
Iata un "tablou" aproape complet al (tuturor) acestor "CATEGORII NEGATIVE" in lirica bacoviana:
"E TOAMNA, E FOSNET, E SOMN
COPACII, PE STRADA, OFTEAZA;
E TUSE, E PLANSET, E GOL
SI-I FRIG SI BUREAZA.
AMANTII, MAI BOLNAVI, MAI TRISTI,
PE DRUMURI FAC GESTURI CIUDATE
IAR FRUNZE DE VESNICUL SOMN
CAD GRELE, UDATE.
EU STAU SI MA DUC, SI MA-NTORC
SI-AMANTII PROFUND MA-NTRISTEAZA
IMI VINE SA RAD FARA SENS,
SI-I FRIG SI BUREAZA."
("NERVI DE TOAMNA", in vol.: "PLUMB")
Datorita incapacitatii noastre (structurale as zice) de a intelege semnificatia PROFUNDA a acestor "CATEGORII NEGATIVE" (si, implicit a rolului lor decisiv in procesul de afirmare a sensibilitatii si artei moderne), atat de multi dintre noi continua (si astazi) sa afiseze o suparare ofensata fata de atat de pertinentele observatii formulate despre poetul "FLORILOR DE MUCIGAI" de catre Eugen Ionescu, in celebrul sau volum de publicistica din 1934: "NU". Si iata de ce: celor mai multi dintre noi ni se pare suficient si, mai ales, comod sa vorbim in cazul "FLORILOR DE MUCIGAI" (si, prin extensie, spun eu, in cazul FLORILOR DE PLUMB") numai despre de-acum clasica "ESTETICA A URATULUI" si sa-l invocam pentru a o explica, pe Charles Baudelaire ("LES FLEURES DU MAL") si, eventual, pe Gottfried Benn ("Die Morgue"). Cum spuneam, insa, atat "FLORILE DE PLUMB" cat si "FLORILE DE MUCIGAI" sunt "CATEGORII NEGATIVE". Si tocmai aceste "CATEGORII NEGATIVE" marcheaza inceputul artei autentice.
Daca tot nu credem, sa-l ascultam pe Eugen Ionescu:
"ABIA CU "FLORILE DE MUCIGAI", ARGHEZI FACE O TENTATIVA SERIOASA () DE GATUIRE A ELOCVENTEI ()".
Receptivitatea (atat de rara si venita atat de tarziu in peisajul culturii romanesti) fata de aceste "CATEGORII NEGATIVE" (fie ca le numim "FLORI DE PLUMB" fie ca le spunem "FLORI DE MUCIGAI") a avut implicatii imediate asupra calitatii lirismului, asupra limbajului artistic. Aceasta pentru ca, dupa cum ne asigura tot Eugen Ionescu:
"IMAGINILE NU-SI AFLA O VALABILITATE DECAT LABORIOS INTEGRATE INTR-O UNITATE EMOTIONALA LIRICA, SUPERIOARA".
Iar legatura dintre "CATEGORIILE NEGATIVE" si acel SPLEEN (englezesc) sau acel MAL DU SIECLE (francez) sau acel WELTSCHMERZ (german) este mai mult decat evidenta.
In cazul unui artist de formatie intelectuala predominant franceza, precum G. Bacovia, izvorul acestei atat de stranii "melancolii interminabile" ar trebui cautat tocmai in interiorul acestui areal cultural. Cred ca el nu este altul decat una dintre celebrele "CUGETARI" (volum aparut postum, in 1670) ale lui BLAISE PASCAL: "LE MOI EST HAISSABLE" ("EUL ESTE DEMN DE URA").
Nu am sentimentul ca ma insel, spunand aceasta, din cel putin doua considerente: intai, pentru ca recursul la BLAISE PASCAL este singurul care face posibila repunerea in discutie - dar, de data aceasta, numai si numai din perspectiva acelui MAL DU SIECLE - a vechii probleme a ascendentei romantice a tonalitatii liricii bacoviene si apoi pentru ca acelasi BLAISE PASCAL ocupa, din acest punct de vedere, in contextul general al reflexiei filozofice franceze (si europene) o cale de trecere catre sensibilitatea moderna.
Trasaturile cele mai importante ale acelui MAL DU SIECLE romantic amintit mai inainte au fost pregnant evidentiate de GAETAN PICON in celebrul sau studiu "Romantismul" (care reprezinta vol. II din "ISTORIA LITERATURII FRANCEZE"). Textele pe care se sprijina analiza sa sunt - in primul rand: "RENE" si "ATALA" de Chateaubriand, "SPOVEDANIA UNUI COPIL AL VEACULUI" de Alfred de Musset. Tragismul predestinat, nasterea nefireasca, tristetea, oroarea, dragostea incestuoasa, atractia pentru calatoriile (imaginare), pentru ruine, pentru morminte, simbolismul desertaciunii celor omenesti, fascinatia fata de peisajul salbatic, fata de natura exotica, luxurianta, meditatia, melancolia, gandul (sentimentul) zadarniciei, sentimentul de vid interior si de singuratate, pustietoare, nostalgia infinitului, obsesia mortii, refugiul in amintire, atractia spre crepuscular, morbid, dezgustul de viata, plictisul, exaltarea, gradilocventa, imaginatia debordanta, sentimentul de inadaptabilitate, etc - sunt tot atatea "elemente" care compun starea pe care am evocat-o aici. Cred ca cea mai sugestiva definire a ei i se datoreaza tot lui Gaetan Picon, care o numeste "BOALA CONSTIINTEI DE SINE".
Exista - cred - destule poeme bacoviene care mai pastreaza ecouri din acest MAL DU SIECLE:
"DEJA, TUSIND, A SI MURIT O FATA,
UN PALID VISATOR S-A IMPUSCAT
E TOAMNA SI DE-ACUMA S-A-NOPTAT
- TU CE MAI FACI, IUBITA MEA UITATA?
INTR-O GRADINA PUBLICA, TACUTA,
PE UN NEBUN L-AM AUZIT RACNIND,
IAR FRUNZELE CU DROAIA SE DESPRIND;
E VANT SI-ORICE SPERANTA E PIERDUTA.
PRIN TARGU-NVALUIT DE SARACIE
AM INTALNIT UN POPA, UN SOLDAT
DE-ACUM PE CARTI VOI ADORMI UITAT,
PIERDUT INTR-O PROVINCIE PUSTIE.
DEJA, AU SI PORNIT PE LUMEA ERONATA
ECOURI DE REVOLTA SI DE JALE;
TOT MAI CITESTI PROBLEME SOCIALE
SAU, CE MAI SCRII, IUBITA MEA UITATA?
("PLUMB DE TOAMNA", in vol. "PLUMB".)
Aproape ca nu exista poem semnat de G. Bacovia in care sa nu apara - explicit sau implicit-tema singuratatii. Mai mult decat atat, una dintre cele mai cunoscute creatii lirice bacoviene , din vol. "Plumb" este intitulata chiar astfel: SINGUR. Deci, cel putin din acest considerent , abordarea ei nu poate fi ocolita. In legatura cu aceasta cred ca,- inainte de orice,..ar trebui , iarasi remarcata analogia dintre poezia bacoviana si pictura lui Vincent van Gogh. Analogia implica si de aceasta data - mai multe aspecte, mai mult sau mai putin evidente. Astfel, sa ne amintim ca impresionismul, prin studiul sau "obiectiv" asupra luminii si prin pasiunea sa pentru tehnica EN PLEIN AIR, nu prea a facut loc portretului (si cu atat mai mult autoportretului). Oricand, o privire de ansamblu asupra operei lui Claude Monet, Eduard Manet, Edgar Degas, Camille Pissaro s. a. , ne-ar convinge ca aceastia au realizat mai ales "peisaje": Vincent van Gogh a fost cel care a redescoperi voluptatea, cruzimea chiar, de a se aseza in fata unei oglinzi si de a se picta pe sine insusi, dar mereu singur si intr-un cadru foarte stramt. La fel procedeaza si G. Bacovia. Prin aceasta, si el trece dincolo de simbolism (care a preluat, dupa cum se stie, intru totul, experienta artistica impresionista).
In poezia SIMBOLISTA , se explica prin aceea ca ,din punct de vedere PSIHOLOGIC, unul din resorturile acesteia a fost (tocmai) INDIVIDUALISMUL MORAL.
Si artistii ROMANTICI au frecventat cu asiduitate SINGURATATEA ca motiv literar.
SIMBOLISTII ,insa, o fac cu alte mijloace(artistice) si cu o alta finalitate.
Astfel, IZOLAREA, INSINGURAREA se numara printre atributele fundamentale ale GENIULUI ROMANTIC (asa cum au fost acestea prezentate si de Arthur Rimbaud in LUMEA CA VOINTA SI REPREZENTARE). Asadar, IZOLAREA, INSINGURAREA sunt esentiale pentru intelegerea TIPOLOGIEI ROMANTICE.
In romantismul englez, mai ales BYRON abordeaza tema singuratatii;in romantismul francez, mai ales Alfred de Vigny ;iar in romantismul romanesc, mai ales EMINESCU(care are, chiar , o poezie intitulata SINGURATATE).
Simbolistii, insa, schimba radical configuratia acestui motiv literar
muzica si pictura s-au facut pentru prima data simtite in 1894, cand G. Bacovia (Gr. Vasiliu) era elev la Gimnaziul "Principele Ferdinand" din Bacau. In 1899 a obtinut Premiul I la Concursul National organizat de "Societatea Tinerimea Romana" pentru "DESEN ARTISTIC DUPA NATURA" (altfel spus, pentru peisagistica). G. Bacovia a fost nu numai un mare peisagist, ci si un deosebit portretist. Astfel, din deceniul V al sec. XX dateaza o serie impresionanta de portrete dedicate lui M. Eminescu, Al. Macedonski, T. Demetrescu, St. Petica s.m.a. In deceniul urmator, G. Bacovia a definitivat seria celor 130 de DESENE IN PENITA, TUS SI CREION, care urmau sa ilustreze "ISTORIA CULTURII OLTENE", ramasa din nefericire, in manuscris.
Dar nici desenul, nici paleta cromatica din "pastelurile" bacoviene nu au nimic din specificul plasticii impresioniste, specific preluat aproape in totalitate de peisagistii simbolisti. Insasi premiza acestor "pasteluri" este cu totul alta decat in arta traditionala. Adica (mai exact spus), G. Bacovia este primul mare autor de "pasteluri" care renunta (pe) deplin la cunoscuta tehnica "EN PLAIN AIR" (careia i-au fost fideli toti marii peisagisti ai lumii pana la mijlocul sec. XIX). Aceasta pentru ca in prim-planul "pastelurilor" sale se afla nu lumea fenomenala, ci doar NATURA LAUNTRICA:
"CARBONIZATE FLORI, NOIAN DE NEGRU
SICRIE NEGRE, ARSE, DE METAL,
VESMINTE FUNERARE DE MANGAL
NEGRU PROFUND, NOIAN DE NEGRU
VIBRAU SCANTEI DE VIS NOIAN DE NEGRU
CARBONIZAT, AMORUL FUMEGA
PARFUM DE PENE ARSE, SI PLOUA
NEGRU, NUMAI NOIAN DE NEGRU"
("NEGRU" in vol. "PLUMB")
Cred ca poemul citat mai sus (inainte) este exemplul cel mai bun care poate fi invocat pentru a demonstra inrudirea STRUCTURALA a "pastelurilor" lui G. Bacovia cu "peisajele halucinante" ale lui Vincent Van Gogh (in frunte cu "lan de grau", "SPICE PARGUITE", "LAN DE GRAU SI CHIPAROSI", "LAN DE GRAU SI ZBOR DE CORBI", "NOAPTE INSTELATA", s.a.)
Atat la Vincent van Gogh cat si la G. Bacovia, paleta cromatica ramane aproape intotdeauna sumbra (spre deosebire de varietatea, claritatea, luminozitatea culorilor din panzele impresionistilor). Amandoi au avut revelatia faptului ca arta trebuie sa devina (sa fie)( in primul rand) un mijloc de exprimare a substantei PROFUNDE a lucrurilor (iar nu, pur si simplu, a adevarului APARENT al acestora, prin intermediul IMPRESIILOR). Pentru G. Bacovia, ca si pentru Vincent van Gogh, atat de des invocatul ACORD al fiintei umane cu natura nu este doar o problema de TEMATICA (evident traditionala) sau de VIZIUNE (eminamente DECORATIVA, IDILICA) sau de CROMATICA (supla si luminoasa) ci este cu totul altceva, si anume transpunere in "tablou" a credintei ca natura si fiinta umana apartin aceleiasi unitati organice. De aceea, pentru G. Bacovia, ca si pentru Vincent van Gogh, arta trebuie sa fie EXPRESIA acestui ECHILIBRU PRIMORDIAL. Asa se explica faptul ca G. Bacovia a procedat, ca si Vincent van Gogh, la o simplificare a desenului si la "traducerea" elementelor peisajului printr-un ansamblu de SUGESTII GRAFICE. Pentru ca G. Bacovia, urmareste, ca si Vincent van Gogh, sa exprime ceea ce nici un alt artist nu a mai exprimat: ESENTA lucrurilor, structura lor LAUNTRICA si SENSUL lor PRIMORDIAL.
Insusi resortul INTIM al peisajelor celor doi mari artisti este acelasi: zbuciumul launtric, solitudinea aproape neintrerupta, hipersensibilitatea.
Astfel stand lucrurile, liniile si culorile devin (pentru G. Bacovia, ca si pentru Vincent van Gogh) niste instrumente artistice menite sa redea niste CONTINUTURI SIMBOLICE, sa exprime STAREA PURA a naturii, a lumii.
Universul afectelor este si el comun celor doi artisti, primordiale fiind mai intotdeauna sentimente precum ANGOASA, NELINISTEA, ANXIETATEA.
Procesul elaborarii operelor nu era nici el unul "clasic", ci dimpotriva, se caracteriza printr-o FEBRILITATE nemaiintalnita, printr-o adevarata BETIE a fortelor creatoare.
De aici, si acea stranie "deformare a realitatii" pe care o realizeaza "pastelurile" lui G. Bacovia, ca si tablourile lui Vincent van Gogh.
Datorita acestei "deformari" (programatice), peisajele lor au devenit un fel de DANS CONVULSIV al elementelor, al obiectelor, al naturii, al lumii.
In aceasta atat de LIBERA dar si de PSIHOLOGICA utilizare a liniilor si culorilor trebuie - de altfel - cautata una dintre "cheile" cele mai importante ale SUBIECTIVISMULUI MODERN. De aceea, eseistul german HUGO FRIEDRICH spunea ca, din perspectiva sensibilitatii moderne, totul devine o emanatie a "FANTEZIEI DICTATORIALE".
Existenta tragica" ) a acelei imateriale, imponderabile, indefinibile voluptati a singuratatii, pe care doar lirica bacoviana o REVELA:
POTOP, CAD STELE ALBE DE CRISTAL
SI NINGE-N NOAPTEA PLINA DE PACATE;
LA VATRA-N PARA CE ABIA MAI BATE -
AZI, A MURIT CHIAR VISUL MEU FINAL
SI NINGE-N MIEZUL NOPTII GLACIAL
SI TU IAR TREMURI SUFLET SINGURATEC,
PE VATRA-N PARA SLABA, IN JARATEC,
INCET, CAD LACRIMI GRELE, DE CRISTAL
(G. Bacovia - "Singur", in vol. "Plumb").
|
