Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































Bunul ucenic, sau cum devine un interviu cu presedintele o candidatura pentru o functie publica

Carti












ALTE DOCUMENTE

witold gombrowicz - ivona, principesa burgundiei
Sven Hassel - LICHIDATI PARISUL !
PRIMA PROBA
Metoda universala a \"ultimului Culianu
SFIRSITUL LUI \"ABADDON, EXTERMINATORUL
SEMNIFICARE SI COMUNICARE
ALIEN Al 8-lea pasager
OMEGA -Robert Sheckley-
JANE AUSTEN MINDRIE SI PREJUDECATA
MIRCEA DIMITRIU "DOSAR HORIA SIMA"

Bunul ucenic, sau cum devine un interviu cu presedintele

o candidatura pentru o functie publica




Tom Gallagher

Marele soc este un dialog între egali. Numele autorilor apar scrise pe coperta cu litere mari, îngrosate. Daca opera i-ar fi apartinut doar lui Iliescu, îmi vine sa cred ca s-ar fi aratat mai multa modestie. Vladimir Tismaneanu (VT, în cele ce urmeaza) îl prezinta cititorului pe Ion Iliescu ca pe cel mai citit sef de stat din Europa, un Vaclav Havel al stângii europene. Cartea sa cea mai cunoscuta, Reinventarea politicului: Europa Rasariteana de la Stalin la Havel (Iasi, Polirom, 1997), va fi pesemne eclipsata de noul volum, care ar putea foarte bine sa fie intitulat Reinventarea lui Iliescu (cititorii pot sa-si imagineze singuri subtitlul).

Interviurile s-au derulat pe parcursul a trei zile la Neptun, pe litoralul Marii Negre, în luna august a anului trecut. Ar fi ciudat sa nu fi avut loc negocieri preliminare cu privire la temele care vor fi abordate si la modul în care acestea pot fi ridicate. Daca totusi nu s-a întâmplat asa ceva, interlocutorul a citit cu nespusa abilitate gândurile d-lui Iliescu. Nu exista nicaieri vreo divergenta majora de vederi, ori macar vreo pauza jenanta. Initial, însa, Iliescu e precaut în raspunsuri. Nu da semne sa se deschida atunci când i se furnizeaza informatii care nu se potrivesc cu viziunea sa, de pilda atunci când VT îi atrage atentia asupra existentei în 1945 a unui puternic curent de stânga nemarxist în interiorul PNŢCD. Ba chiar are un scurt impuls de nervozitate atunci când VT arata ca presa independenta si saptamânalele editate de societatea civila se bucurau de o larga circulatie în 1990, pretinzând ca marea parte a vânzarilor se duceau spre institutiile de stat.

Iliescu aminteste putine lucruri despre tineretea sa. Face câteva trimiteri la prietenii si asociatii din interiorul sau din afara partidului comunist. Subiectul casatoriei sale e înlaturat cu repeziciune. Nu exista incidente memorabile. Se simte mult mai confortabil atunci când discuta diviziunile din teoria si practica socialismului mondial decât atunci când comenteaza biografia sa profesionala din primii 35 de ani de viata, dinaintea erei Ceausescu.

Pe alocuri, discutia sugereaza o calatorie aeriana transcontinentala în care doua persoane diferite sunt puse sa stea una lânga cealalta. Un barbat stapân pe sine gaseste ca pasagerul de alaturi e locvace si curios. E deconcertat de vorbaria acestuia, dar îsi pastreaza calmul gândind ar putea avea nevoie de asistenta mai tânarului si vorbaretului sau coleg în viitor.

În mod ironic, cititorul afla mai multe despre VT (desi numai pâna la un anumit punct). Acesta mentioneaza relatiile amicale sau familiaritatea sa cu Nicu si Zoe Ceausescu. Insista sa relateze o poveste bizara privitoare la informatia aflata în circulatie conform careia ar fi dorit sa se casatoreasca cu una dintre fiicele lui Leonte Rautu. Îl lasa pe Iliescu mut atunci când observa, fara vreun motiv anume, ca pe când avea 25 de ani teza sa despre Noua Strânga si scoala de la Frankfurt era publicata de Editura Politica, controlata atunci de Walter Roman.

În timp ce Iliescu prefera sa-si ofere opiniile cu privire la progresul omenirii de la construirea piramidelor încoace, VT încearca sa mentina conversatia sprintara, oferind vignete din vremurile comuniste. Nu aflam însa cum vedea tânarul Vladimir sistemul comunist, sau ce loc i-ar fi placut sa joace în interiorul acestuia.

Încetul cu încetul, Iliescu începe sa se dezghete. Îsi da seama ca VT nu va deveni un inchizitor imprevizibil sau amenintator. Nu e întrebat daca exista decizii pe care le-a luat în calitatea sa de demnitar în ascendenta al regimului comunist si de care se simte astazi rusinat, sau poate chiar bântuit. În volumul sau din 1998, Fantasmele salvarii, referinta cea mai substantiala la Iliescu era ca acesta ar fi condus Uniunea Asociatiilor Studentilor din România între 1956 si 1958, într-o perioada în care sute de studenti au fost arestati si închisi pentru solidaritatea lor cu revolutia din Ungaria (p. 135). În 2004, incidentul cu pricina nu este niciunde mentionat, iar Iliescu nu este întrebat cu privire la epurarea initiata în 1958 de Gheorghiu­-Dej si îndreptata în special împotriva intelectualilor si tinerilor.

În ceea ce-l priveste pe Dej, Iliescu spune ca patriotismul "a fost doar colacul de salvare". VT nu îl întreaba însa daca manipularea nationalismului de catre Iliescu începând cu luna martie 1990, luna ciocnirilor de la Târgu Mures, nu a servit aceleiasi strategii de conservare a puterii ca si în cazul lui Dej. De fapt, VT nu aduce niciodata vorba despre evenimentul pomenit, multumindu-se sa îl lase pe Iliescu sa descrie conflictul româno-maghiar din martie 1990 ca pe o conspiratie a altora menita sa aduca România în pragul unui conflict de tip iugoslav, care ar fi presupus un real risc de secesiune.

Ambii interlocutori se relaxeaza atunci când descopera o fascinatie comuna fata de marxismul critic. Iliescu se arata familiar cu scrierile unor disidenti marxisti ca Rudolf Bahro si radicalul tiermondist Samir Amin. Conform lui Iliescu, Bahro "a aratat . degenerarea unui sistem care proclama multe principii pe care în practica le contesta." Cei doi apreciaza deopotriva scrierile fostului comunist spaniol Jose Semprun, care în cele din urma s-a reîntors acasa pentru a deveni ministru al culturii (o schimbare de cariera care, dupa volumul de fata, s-ar putea afla si la îndemâna lui Tismaneanu). Nu mult dupa aceasta, VT îi spune intervievatului: "Cred ca nici un alt lider fost comunist - care îsi afla originile politice si spirituale în partidul comunist sucombat - nu a avut relatii mai calde cu lumea intelectuala înainte de sfârsitul comunismului, decât Ion Iliescu." VT îl descrie pe Ion Iliescu ca un "om de dialog". Ar fi supravietuit însa bunele sale relatii cu intelectualii, o pretentie de altfel discutabila, daca ar fi obtinut puterea înainte de 1989? Iata o întrebare pe care VT nu pare sa o fi considerat demna de a fi pusa.

Iliescu nu are probleme în a se distanta astazi de comunism. Spre deosebire de Georges Marchais, fostul lider comunist francez, el "crede ca bilantul [comunismului] este globalement negatif". Însa atât VT, cât si Iliescu sunt de acord ca este gresit sa vezi similaritati profunde între comunism si fascism. VT observa ca noii recruti comunisti din anii '30 nu stiau nimic de gulaguri. Totusi, daca acestia ar fi fost spanioli sau chinezi ar fi putut cunoaste faptul sa Stalin a tradat cauzele de stânga locale si s-ar fi putut întreba de ce multi dintre tovarasii lor plecati la Moscova nu se mai întorceau vreodata.



Unul dintre obiectivele principale ale volumului este de a promova spiritul reconcilierii nationale si pe Iliescu ca întruchipare a acestuia. Tot asa cum marxistii nu au stiut de gulaguri, VT ne aminteste ca Emil Cioran si Mircea Eliade nu stiau nimic de Auschwitz. Dar faptul ca nu au avut reticente atunci când si-au oferit penita si uneori chiar si vocea fortelor care amenintau minoritatile locale cu razbunarea sângeroasa este trecut cu vederea. Asemenea episoade delicate trebuie scoase afara din contextul istoric daca Iliescu e sa fie prezentat ca unul dintre cei mai abili exponenti ai reconcilierii nationale în România.

Poate ca punctul de turnura al volumului este acela în care Iliescu e întrebat despre Securitate. El raspunde ca nu e nimic rau în sine cu ideea de politie secreta; cei care au controlat-o s-ar fi dovedit însa corupti. Întrebarea lui VT se vadeste initial ascutita, dar confruntarea nu mai continua dupa ce Iliescu ofera raspunsul evaziv de mai sus. Mai târziu, e întrebat de VT daca îl cunostea pe Gheorghe Ursu, intelectualul ucis de agenti ai Securitatii care au avansat în serviciile secrete ce au succedat acestei institutii dupa 1989. Raspunsul, sec, este ca nu. Ar fi fost un moment prielnic pentru a întreba de ce cazul Ursu a fost tergiversat si îngropat dupa 1989. Dar o astfel de întrebare nu mai vine. De fapt, printre multele pagini de text amneziant în care Iliescu îsi expune vederile cu privire la "A Treia Cale" si globalizare, lipseste complet orice întrebare cu privire la interventia sa în treburile justitiei în ultimii 15 ani.

Într-una dintre putinele referiri la SRI, Iliescu declara ca organizatia ar fi fost fondata în 1990 dupa studierea legislatiei în domeniu din statele democratice. VT a descris altundeva modul în care aparitia institutiei a fost precedata de evenimentele de la Târgu Mures, însa în acest volum o asemenea informatie nu îsi gaseste locul. Iar Iliescu nici nu avea de ce sa se teama ca si l-ar putea gasi. Un român tânar sau un strain care citeste pentru prima oara în Marele soc despre epoca 1945-89 ar pune jos cartea fara sa stie prea multe despre nivelul terorii si al represiunii din România. Cuvinte precum "aparatchik" si "nomenklatura" nu sunt folosite de VT în legatura cu Iliescu.

Atât primul, cât si cel din urma cad de acord cu privire la faptul ca PCR-ul a fost strivit sau "anexat" de catre Ceausescu, astfel încât nu ar fi putut fi implicat în crimele acestuia (pp. 172-3). Dar Iliescu continua prin a denigra influenta Scrisorii celor sase, spunând ca "nici unul dintre ei nu mai avea legaturi directe, concrete cu oameni din partid sau cu alte structuri' (p. 181). Iata, asadar, ca mai exista totusi vlaga în vinele batrânul partid!

Cei doi împartasesc si ideea ca 1989 "a fost o schimbare revolutionara". Ma macina totusi gândul ca, daca partidul era muribund si daca a fost vorba de o revolta împotriva unui cuplu conducator îmbatrânit, se poate cu greu vorbi despre o revolutie de proportii. Ce s-a întâmplat, în schimb, cu structurile de partid si de stat dupa 1989 si care a fost rolul jucat de acestea în operatiunea prin care s-a permis Frontului Salvarii Nationale sa devina rapid forta dominanta a tarii? Cititorii vor cauta în zadar o discutie cu privire la asemenea chestiuni arzatoare, despre care VT a avut atâtea lucruri de spus în vremuri acum apuse.

Cu privire la procesul si executia sotilor Ceausescu VT scrie urmatoarele: "Sunt de acord cu dumneavoastra ca era dezirabil un proces politic dar, cine stie, din motive foarte complicate, ne-am fi trezit cu niste chitibusarii avocatesti, astfel ca, în final, l-ar fi judecat pentru deturnare de fonduri, în loc sa fie judecat pentru ce facuse. (Cum s-a întâmplat cu Todor Jivkov în Bulgaria.)" (p. 195) Ar fi meritat ca VT sa zaboveasca câteva minute în plus întrebându-l pe d-l Iliescu cum ar fi aratat un proces al Ceausestilor întins pe o perioada de 3 sau 6 luni. Ce ar fi dezvaluit acestia despre colaboratori si executanti, despre persoanele care au ramas în centrul scenei dupa 1989?

Modul în care FSN s-a transformat din front al uniunii revolutionare într-o miscare care a cautat puterea în conditii pe care sa le dicteze singura beneficiaza de un scurt comentariu. În schimb, avid de putere în ianuarie 1990 s-ar fi aratat PNŢCD-ul si tot PNŢCD-ul a salutat venirea minerilor la Bucuresti în septembrie 1991, în timp ce o figura de vârf din PNŢCD a încuviintat lovitura de stat de la Moscova care avusese loc luna anterioara. VT încurajeaza ideea ca, de la Maniu si pâna astazi, PNŢCD-ul a fost o grupare plina de complexitati si inconsecvente. La pagina 308, el ne spune ca d-l Coposu a continuat viziunea lui Maniu, modelul sau politic, si anume aceea de a fi înainte de orice un critic al guvernarii. Devine clar ca Iliescu are un complex înaintea figurii lui Coposu. În câteva rânduri îsi exprima chiar regretul ca acesta, si nu Ion Ratiu, a condus Partidul National Ţaranesc.

Din fericire, miscarea de la Timisoara, cea mai formidabila provocare la adresa FSN-ului din anul 1990, scapa de o asemenea critica batjocoritoare. Dar asta fiindca nu e mentionata de loc pe cuprinsul interviului de fata.

Iliescu este lasat liber sa descrie evenimentele din ianuarie-martie 1990, pe care VT le-a catalogat altundeva ca o operatiune necrutatoare de acaparare a puterii, în culori roz. Crearea Consiliului Provizoriu de Uniune Nationala (CPUN) este comparata de Iliescu cu Pactul Moncloa din Spania anului 1978. Prin acesta din urma, sectorul privat, cel profesional, sindicatele si partidele politice importante si-au recunoscut unele altora drepturile si obligatiile si au convenit sa promoveze pacea sociala necesara redactarii unei constitutii spaniole de catre toate fortele politice si care avea sa fie supusa unui referendum popular.

VT se poate mândri cu statutul de expert în tranzitiile democratice. Se afla în consiliul redactional al revistei The Journal of Democracy, unul dintre periodicele internationale cele mai importante care se ocupa de acest subiect. stie probabil ca CPUN nu a constituit un pact comparabil în anvergura cu acela care a permis unor forte anterior rivale sa ajunga la un compromis istoric în Spania. Ar fi putut sa îi semnaleze lui Iliescu faptul ca o astfel de comparatie este ne la locul ei, caci în România câstigatorii au fost singura forta care a întocmit Constitutia, document ce nu a fost produsul unei actiuni consensuale. Constitutia din 1991 nici nu apare însa în lucrarea celor doi domni. Pâna si Iliescu coboara pâna la urma pe pamânt atunci când descrie "masa rotunda" a CPUN ca pe "un important moment de luciditate . care ar fi putut, si ar fi trebuit sa duca la consolidare."

Cel mai problematic episod al biografiei lui Iliescu este mineriada din 14-15 iunie 1990. Intervievatorul îi ofera acestuia ocazii ample de a descrie scenele "de anarhie si dezordine" care, pretinde Iliescu, au dus la atacul minerilor. Ceea ce la vremea respectiva a fost numita "o rebeliune legionara", ni se spune acum ca "ne aminteste de rebeliunea legionara . si a fost perceptia multor altora din generatia mea.". Or, asta este cu totul si cu totul altceva.




Un intervievator vigilent, nu însa si unul care încearca sa mentina starea de seninatate a lui Iliescu, ar fi întrebat de ce anume ceea ce în 2004 este descris ca o perceptie sau o asemanare a fost un fapt în 1990, si înca unul cu consecinte tragice. Un intervievator preocupat l-ar fi împiedicat pe presedinte sa scape usor dupa afirmatia ca minerii din Valea Jiului din 1977 ar fi fost aceiasi care au organizat mineriada din 1990. Cuvintele lui Iliescu sunt pline de semnificatie: "Minerii . formeaza . o categorie profesionala foarte unita, solidara, care a avut si un antecedent în 1977, antecedent care le-a dat o anumita autoritate morala; s-au simtit obligati sa raspunda în virtutea acestei obligatii si autoritati morale."

Minerii care au condus revolta din 1977 împotriva lui Ceausescu au devenit victimele Securitatii, iar natura fortei de munca a fost ulterior modificata substantial. Miron Cozma, un nume care nu prea apare în paginile cartii, nu se afla printre ei. VT nu a pus nici macar o întrebare cu privire la Cozma si la extraordinara sa capacitate de a încalca legile în prima perioada post-revolutionara. Nici nu i-a amintit lui Iliescu de mesajul sau de bun ramas adresat minerilor care paraseau Bucurestiul în iunie 1990, în care afirma ca tara se poate bizui pe mineri, care, la nevoie, ar putea fi rechemati. Acest mesaj teribil i-a lasat pe Cozma si pe discipolii sai cu sentimentul ca au o putere de veto asupra schimbarilor de politica de la Bucuresti, mai ales a celor de natura economica, pâna în 1999. Te simti obligat sa te întrebi daca Iliescu si-a lepadat ideologia comunista atunci când s-a aratat gata sa îi salute pe mineri ca pe niste gardieni morali al caror "spirit civic" era de apreciat.

VT nu-i aduce aminte intervievatului de ce golanii se adunasera în Piata Universitatii în aprilie 1990. Miscarea de la Timisoara e ignorata - un fapt dureros, desigur, pentru intelectualii acestui oras care vad în VT un campion al rezistentei civice împotriva puterii de stat arbitrare. "Intimidarea si hartuirea opozitiei" la alegerile din mai 1990 (sintagma folosita de VT în 1994) nu sunt mentionate nicaieri, soarta de care are parte si manipularea mass media în favoarea FSN-ului.

VT i-a facut presedintelui Iliescu o favoare remarcabila. Se vorbeste despre o editie în limba engleza care ar fi în curs de publicare. Mi-e teama ca daca Iliescu si PSD-ul au vreun amestec în aceasta poveste copertile si hârtia vor fi de cea mai buna calitate si cartea va fi publicata într-un tiraj mare. Nici unei biblioteci sau unui institut de cercetare din strainatate nu le va lipsi macar un exemplar, indiferent daca îl vor fi comandat sau platit.

Volumul face referiri minimizatoare si la Silviu Brucan, figura care arunca un con de umbra intelectuala asupra ambilor autori. Nu apar însa trimiteri la lupta pentru putere care a convulsionat FSN-ul dupa ce golanii au fost scosi din joc. În schimb, Petre Roman se vede reabilitat de catre fostul sau sef, care îl considera acum "un om cu multe calitati". Pe de alta parte, în putinele momente în care economia devine subiect de discutie, actiuni daunatoare precum aceea de a oferi salarii umflate grupurilor de muncitori aliati cu FSN-ul sunt puse pe seama unui misterios "ei", care ar putea la fel de bine fi sau nu fi guvernul Roman.

Nici unul dintre scandalurile financiare majore pentru care perioada 1990-96 va ramâne în istorie nu este discutat în carte. În loc sa îl roage pe Iliescu sa explice jefuirea sistematica a bancilor de stat si private, VT îi permite sa mute discutia la inechitabilul "algoritm" al coalitiei dintre anii 1996-2000, înaintea caruia orice fapta strâmba a guvernului Vacaroiu apare minora (pp. 254-5).

VT se întoarce curând dupa acestea la un subiect promitator: "În legatura cu fenomenul privatizarii, daca ne uitam la multi dintre noii magnati economici, ar merita sa discutam de unde sunt recrutati." Dar apoi pune punct imediat acestei discutii propice, comentând ca "asta este un subiect de teza de doctorat". "Amin!", îi raspunde în sinea sa Iliescu, pentru lasa imediat loc unei discutii plictisitoare cu privire la adevaratul sens al prerestroikai si glasnostului lui Gorbaciov (p. 275).

Poate ca VT a simtit totusi ca mai exista niscaiva subiecte neîncheiate, asa încât 12 pagini mai târziu revine întrebând: "Vedeti în coruptie una dintre marile problemele ale postcomunismului?" Raspunsul lui Iliescu putea fi anticipat si de un tânc: "Coruptia este un fenomen nu doar românesc, ci . un fenomen general." Un intervievator care nu s-ar fi temut sa stirbeasca stima de sine a intervievatului ar fi putut sa întrebe, "Bine-bine, sa ne uitam atunci la afacerea Bancorex. Puteti pune degetul pe un scandal de proportii similare din Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia.?" În loc de asa ceva, intervievatorul se multumeste a fi un ecou al "vocii maestrului": "Pare sa fie endemica, nu stiu daca este si eterna, dar endemica pare sa fie pretutindeni." (p. 288)

Devine în scurt timp clar ca unul dintre scopurile volumului este acela de a îi permite lui Iliescu sa se înfatiseze ca pe marele reconciliator care a urmat dictatorului monstruos. De cealalta parte, guvernul 1996-2000 nu primeste mai de loc credit pentru ca a îmbunatatit situatia internationala a României. În timp ce Iliescu a semnat în aprilie 1991 un tratat de prietenie cu Uniunea Sovietica care favoriza comisarii, presedintele Constantinescu a refuzat în 1999, în perioada conflictului din Kosovo, sa permita avioanelor rusesti sa traverseze spatiul aerian românesc. Refuzul a împiedicat Rusia sa acorde asistenta lui Milosevici si va fi probabil privit de istorie ca un gest care a contribuit la finalizarea rapida a conflictului de 87 de zile cu NATO.

Atunci cum o scoate VT la capat cu faptul ca Iliescu a criticat pe fata actiunea Aliantei Nord-Atlantice din 1999? Raspuns: atrage atentia la presupusa inconsecventa a primului ministru maghiar de la vremea respectiva: "unul dintre oamenii care a sprijinit foarte puternic actiunea din Kosovo a fost fostul premier maghiar Victor Orban, care acum a condamnat profund razboiul din Irak."

VT învata repede ca raspunsurile lui Iliescu în problemele delicate vor fi vagi, asa ca netezeste interviul cu întrebari la fel de vagi si de sinuoase. Nu pare însa sa aiba un plan pentru a combate strategia des uzitata de Iliescu, care face trimitere la o eroare a lui Constantinescu sau a ministrilor sai pentru a-si scuza propriile deficiente. Astfel, atunci când VT pune plin de respect întrebari privitoare la stilul de administrare al lui Iliescu din primul mandat întreg al acestuia, singurul raspuns pe care îl primeste se refera la consilierii pe care Constantinescu si i-a ales.



VT pretinde ca a identificat un "Iliescu unu [si] Iliescu doi", anul 2000 fiind data de nastere a celui din urma. Aceasta descoperire a fost facuta la numai câteva zile dupa ce vechiul Iliescu s-a napustit afara din mausoleul sau. În mai 2003, el a declarat ca "Nici un ambasador al nici unei tari nu vine sa ne dea noua lectii în materie de lupta împotriva coruptiei." În iunie 2003, tot el a criticat Occidentul pentru "pozitia sa paternalista, aroganta, rigida" în ceea ce priveste aceasta zona din Europa (Mediafax, 2 iunie 2003). Într-o pozitie chiar mai controversata, Iliescu declara pe 25 iunie 2003 ca "Holocaustul nu a afectat numai populatia evreiasca din Europa. În România din perioada nazista evreii si comunistii erau tratati la fel. Tatal meu a fost militant comunist si a fost trimis în lagar. A murit la 44 de ani, la mai putin de un an dupa ce s-a întors."

Acest Iliescu interesant si deconcertant lipseste din paginile cartii. VT abia daca reuseste sa ridice problema "deficitului democratic" al PSD. Atunci când o face, o face în cel mai oblic mod cu putinta, aratând ca într-o parabola ca a existat odata o tara pe nume Venezuela, în care Partidul Social Democrat s-a bucurat de prestigiu mondial, jefuind si mintind oameni în acelasi timp. Acum tara este condusa de un general.

Dar asemenea imagini morbide dispar repede. La pagina 269, VT îl saluta pe Iliescu ca pe "simbolul . stângii din România, al stângii pluraliste". Simte totusi nevoia sa îl întrebe: "în conditiile în care reforma economica duce, inevitabil, la dizlocari, la concedieri etc., cine mai apara interesele clasei muncitoare"? Nu primeste nici un raspuns.

Iliescu pretinde ca ar fi avut o relatie din ce în ce mai apropiata cu François Mitterand, care mort fiind de 8 ani nu mai poate sa confirme sau sa infirme nimic în acest sens. Între cei doi exista anumite afinitati evidente. Ambii au câstigat presedintia statelor lor dupa ce se credea ca în viata politica carierele lor luasera sfârsit. Mitterand i-a facut un mare serviciu lui Iliescu fiind primul lider politic occidental care a spart embargoul întâlnirilor internationale impus dupa mineriada din 1990. Vizita sa la Bucuresti din aprilie 1991, atunci când a reprosat Doinei Cornea si altora atitudinea lor de opozitie, a fost urmata de declaratia din august în care Mitterand mai ca recunostea putschul din Uniunea Sovietica împotriva lui Gorbaciov.

Vorbind în ultimele pagini ale volumului despre Iugoslavia învecinata, Iliescu ofera în sfârsit câteva informatii cu privire la activitatile sale de tânar comunist, dezvaluind ca în 1947 a activat ca voluntar international atât în tara cu pricina, cât si în Albania. În comparatie cu Milosevici, care a condus într-o "maniera brutala", Croatia presedintelui Stipe Mesic îi apare într-o lumina favorabila. Este vorba aici, totusi, despre acelasi Milosevici pe care Iliescu l-a întâlnit în prima sa vizita oficiala în strainatate, în august 1990, într-o vreme în care era persona non grata în capitalele Occidentului; acelasi Milosevici caruia i-a spus, în decursul vizitei-raspuns a acestuia în România, "Am salutat prezenta Presedintelui Milosevici în contextul bunelor relatii traditionale dintre tarile noastre."

Sectiunile finale ale interviului, în care cei doi interlocutori sunt relaxati unul în prezenta celuilalt, ar fi putut fi foarte bine acompaniate de ultima parte a operei Fidelio a lui Beethoven (o opera ce sustine spiritul democratic). În ciuda faptului ca jurnalistii sunt cotonogiti, ca banii furati din visteriile statului si ale UE umplu buzunarele oligarhilor, ca legislatia electorala drastica împiedica noile partide sa le conteste pe cele mai vechi, subminate de PSD, Profesorul Tismaneanu face prin întrebarile sale portretul unei "tari în care democratia este consolidata". (p. 296) Are apoi viziunea unui secol în care vor domni "valorile stângii civilizate". România va avea în sfârsit un lider care nu e doar un anacronism, ci un reprezentat demn al acestor valori.

În câteva rânduri, VT încearca sa-l aseze pe Iliescu pe acelasi piedestal intelectual cu Vaclav Havel: "Cred ca ceea ce spuneti e foarte aproape de ideile lui Vaclav Havel." (p. 356) Nu ni se mai spune ca Havel a poposit la Bucuresti abia dupa ce Iliescu a pierdut puterea, ca oaspete al succesorului acestuia din urma. În 1990, în calitate de presedinte al pe-atunci Cehoslovaciei, Havel i-a scris omologului sau pentru a îsi exprima "consternarea la adresa valului de arestari si violente din România", cerându-i lui Iliescu sa "respecte pe deplin drepturile fundamentale ale omului".

Oricât de atent ar cauta cititorul asemenea verdicte nelinistitoare vizându-l pe Ion Iliescu, nu va reusi sa le gaseasca. Acesta se desprinde din paginile cartii asemenea unui sprintar Phoenix de 74 de ani, un om de dialog, mare reconciliator al României, un presedinte intelectual caruia putini îi pot sta alaturi, un adevarat reprezentant al Stângii civilizate.

Daca soarta nu l-ar fi adus în 1981 pe Profesorul Tismaneanu, dupa plecarea sa din România, mai întâi în Venezuela si apoi în Statele Unite, ar fi scris acesta oare cu acelasi ton daca România s-ar fi bucurat de un regim comunist mai "normal", de tipul celor din Polonia si Ungaria? Avem de-a face cu o opera propagandistica în slujba lui Iliescu fara de pereche în ultimii 15 ani. Faptul ca va avea probabil parte de circulatie mondiala în limbi internationale nu face decât sa sporeasca loviturile pe care le aplica procesului de democratizare din România. Acest proces se afla într-o faza dificila, în care principalul lider al opozitiei, Theodor Stolojan, are dubii ca alegerile din decembrie vor fi corecte. Nu exista însa nimic în volumul de fata care sa te faca sa crezi ca, sub Ion Iliescu, democratia supravietuieste din nou doar fiindca e conectata la aparate care o mentin în viata.

VT i-a facut numeroase avansuri lui Paul Niculescu-Mizil, sperând probabil ca acesta îi va destainui multele secrete ale regimului comunist pe care profesorul Universitatii din Maryland crede ca le detine. "Ultimul Mohican" al marxismului stiintific din România ar trebui imediat sa înceteze sa îl ignore si sa îi acorde un interviu - oficial -, caci VT s-a dovedit un ucenic neîntrecut. Nici un ministru al culturii sau sef al Academiei nu a facut presedintelui României un serviciu comparabil cu cel adus de Vladimir Tismaneanu prin aceasta carte. Se prea poate ca nici unul dintre posturile mentionate anterior sa nu fie deocamdata libere, dar Profesorul si-a câstigat rasplata si în mod sigur nu va trebui sa astepte posteritatea pentru a se bucura de ea.












Document Info


Accesari: 810
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )