Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload

loading...



















































GEORGE ORWEL - Partea a II-a

Carti












ALTE DOCUMENTE

Eumenidele
Via Dolorosa
VERONIKA SE HOTĂRĂsTE SĂ MOARĂ - DE PAULO COELHO
SUDUL de JORGE LUIS BORGES
Walter Scott - Talismanul
Narayana
Ultimele aventuri ale lui Koroviev si Behemoth
O IMAGINE DIN TACIT*
WILIAM SHAKESPEARE - NEVESTELE VESELE DIN WINDSOR
Your love changed me

GEORGE ORWEL

Partea a II-a




Era pe la mijlocul diminetii si Winston iesi din incaperea pentru a merge la chiuveta. O umbra solitara se indrepta spre el din extremitatea indepartata a culoarului puternic luminat.

Era fata cu parul negru.

Au trecut patru zile din dimineata in care o intalnise in fata magazinului de antichitati, din intamplare. Cand ajunse aproape de el vazu ca are bratul drept infasurate in esarfa, el nu vazuse esarfa de departe deoarece avea culoarea combinezonului. Ea isi agatase mana probabil in timp ce se invartea in jurul unui enorm kaleidoscop la care se obtineau ciornele planurilor romanilor.

Acesta era un accident obisnuit la Comisariatul Romanilor. Ei erau la circa patru metri unul de altul cand fata se impiedica si cazu cu burta la pamant. Durerea ii smulse un strigat ascutit. Ea cazuse tocmai pe bratul ranit. Winston se opri brusc. Fata se ridica pe genunchi. Fata sa capatase o culoare galbuie laptoasa, care contrasta culoarea de pe buze mai rosie ca altadata. Ochii sai erau indreptati catre sani, cu o expresie de ruga, care exprima mai mult teama decat suferinta. Inima lui Winston fu miscata de o stranie emotie.

Inaintea lui se afla un dusman care planuia sa-l omoare.

Inaintea lui, deasemenea se afla o fiinta omeneasca in suferinta, care ar putea avea un os rupt. Deja, el inainta instinctiv spre ea pentru a o ajuta. Cand o vazu cazand peste bratul imbandajat, avusese impresia ca simtea aceiasi durere in propriul sau trup.

- Sunteti ranita ? o intreba el.

- O ! Nu-i nimic. Bratul. Peste o secunda imi va fi mai bine. Ea vorbea ca si cum ar fi avut palpitatii. Devenise chiar foarte palida.

- Nu aveti nimic rupt ?

- Nu. Imi este foarte bine acum. Mi-a fost rau doar un moment, asta-i totul. El intinse mainile spre ea si o ajuta sa se ridice. Ea isi recapata culoarea fetei si se simtea mult mai bine.

- Nu-i nimic, repeta ea scurt. Simt putin luxata incheietura maini. Multumesc tovarase. Dupa aceste cuvinte, se indrepta spre directia ce o avea de urmat, la fel de alertata de parca nu s-ar fi intamplat nimic. Incidentul nu durase decat o jumatate de minut.

A nu-si lasa sentimentele imprimate pe fata, era un obicei care devenea instinct si in orice caz, el se afla in picioare in fata ecranului, cand se petrecuse incidentul. Cu toate acestea, lui Winston ii era greu sa nu tradeze o surpriza de moment caci, in timpul celor doua sau trei minute folosite pentru a o ajuta sa se ridice, fata ii strecura ceva in mana. El nu era cinvins ca fata nu a facut-o intentionat. Era ceva mic si impaturit. Trecand intrarea la lavoare, puse obiectul in buzunar si il pipaia cu varful degetelor.

Era o bucatica de hartie impaturita in patru.

In timp ce sta in picioare inaintea urinoarului, el se caznea sa-l despatureasca cu degetele. Era, fara indoiala scris despre, un mesaj oarecare. Pentru moment fu tentat sa intre in closet sa-l citeasca. Dar stia bine ca aceasta insemna o adevarata nebunie.

Era locul cel mai sigur unde supravegherea prin telecran era permanenta. Reveni in incaperea in care lucra si cu un gest sigur, arunca petecul de hartie printre cele care se gaseau pe masa lui de lucru. Isi aseza ochelarii si, printr-o smucitura isi apropie telecranul. Cinci minute, spunea, cinci minute, cu o voce scazuta.

Inima ii batea in piept cu un zgomot asurzitor. Din fericire lucrul pe care-l facea era ceva de simpla rutina. Era corectarea unei liste mari cu cifre, care nu cerea decat o atentie deosebita. Ceea ce era scris pe hartie, trebuia sa aiba un sens politic.

Atat cat putea sa judece Winston, existau doua posibilitati:

Una, cea mai verosimila, era ca fata fusese, cum pe buna dreptate crezuse, un agent al politiei gandirii. El nu intelegea pentru care motiv Politia Gandirii alesese un asemenea mijloc de a-si transmite mesajela, dar poate ca existau motive...Continutul din bilet putea sa fie o amenintare, o convocare, un ordin de sinucidere sau o oarecare cursa (capcana). Dar mai exista si o alta posibilitate mai nebuneasca decat aceea pe care o releva, care-l stapanea, insa in zadar, nu mai rationa. Era ca mesajul nu venea de la Politia Gandirii ci de la vreo organizatie clandestina. Poate de la organizatia Fraternitate, dupa cat se pare. Poate de la organizatia din care fata facea parte.

Ideea parea fara indoiala absurda, dar aceasta ii stapanea sufletul, in acel moment, cand in mana simtea bucata de hartie.

Nu trecu nici doua minute cand o alta explicatie, mult mai verosimila, ii trecu prin minte. Si chiar in acel moment, atunci cand cugetul ii spunea ca mesajul primit, insemna moarte, el nu credea si sperante nasabuite il stapaneau. Inima ii batea. Se straduia din rasputeri ca vocea sa nu-i tremure in timp ce dicta cifrele la fonoscript. El facu un sul din hartiile lucrate si le arunca in tubul pneumatic. Se scursese opt minute. Isi aseza pe nas ochelarii, rasufla si se apropie de pachetul in lucru in care se afla fragmentul de hartie primit de la fata cu parul negru. Il desfacu. Cu litere mari si neregulate aceste cuvinte spuneau: eu va iubesc. Timp de cateva secunde, el fusese foarte uluit si se hotara sa arunce hartia cu inscris in gaura memoriei, pentru a fi distrusa. Cand isi dadu seama ca nu mai era nici un pericol spre a-l citi cu atentie, nu putu rezista intentiei de a-l reciti, pentru a se putea asigura de realitatea celor care le citise, in tot restul diminetii ii fusese foarte greu sa mai continue lucrul. Ca sa-si ascunda tulburarea i telecran era mai greu decat sa-so concentreze atentia asupra unor serii de lucrari minutioase. El simtea arsuri puternice in stomac. Masa, in cantina supraincalzita, plina de oameni, plina de zgomot, era un chin. El sperase sa ramana singur un moment, in timpul mesei, dar nesansa facu ca imbecilul de Parsons sa se aseze greoi, langa el. Mirosul de sudoare pe care il raspandea era mai puternic decat mirosul coclit al tocanei, deversand in acelas timp o sumedenie de cuvinte privind pregatirile facute in vederea sarbatoririi Saptamanii Urii. El era in mod deosebit entuziast cu privire la o reproducere pe hartie a capului lui Big Brother, inalt de doi metri. El a fost facut de trupele Spionilor din care facea parte si fiica sa. Suparator era ca, in vacarmul vocilor Winston putea sa inteleaga cu greutate ceea ce spunea Parsons si trebuia continuu sa-i ceara sa repete unele nerozii neintelese. El zari pentru moment fata care se asezase la masa apropiata, cu alte doua fete asemanatoare, in celalalt colt al incaperii.

Ea se parea ca nu-l observa si nu privea in directia lui.

Dupa amiaza a fost mai placuta.

Imediat dupa masa trebuia sa faca o lucrare dificila si delicata, care ii rapea mai multe ore, si pentru care trebuia sa puna deoparte restul timpului.

Trebuia sa falsifice o serie de expuneri de cand avea doi ani, sa discrediteze un membru eminent al Partidului Interior, care actualmente era cazut in dizgratie.

Era un fel de activitate pentru care era bun si in multe privinte, in mai mult de doua ore, reusea sa alunge complet fata din preocuparile sale.

Apoi figura fetei ii revenea si cu ea, o dorinta obsedanta, intolerabila: sa fie singur.

Seara era una din cele petrecute la Centrul Comunitar.

Inghiti fara placere o gustare la cantina, se grabi sa se intoarca la centru, lua parte la o prostie solemna a unei discutii colective, juca doua partide de ping-pong, inghiti in sila doua pahare din ginul victoriei si citi o jumatate de ora o carte intitulata "Raporturile intre Socialismul Englez si jocurile de sah.

Separarea ii coplesi sufletul, dar pentru moment nu-si exprimase dorinta sa lipseasca noaptea de la Centru. La citirea cuvintelor "te iubesc" dorinta de a ramane in viata il stapanea si ca sa-si asume riscurile pe neprevazute si pe neasteptare, i se parea stupid.

El nu putea gandi intr-un mod logic decat dupa ora 11 seara, la el acasa si in pat, in siguranta de umbra care l-a facut sa nu se mai teama de telecran, avand grija sa ramana linistit.

Era o problema materiala pe care o va rezolva. Cum sa atinga fata si sa aranjeze o intalnire ? Nu se gandea decat la posibilitatea de a o avea la el, pentru el, la o capcana. El stia ca nu era nimic din cauza nelinistei care-l cuprinsese la primirea biletului. Vizibil, fusese infricosat, iar in afara de el ea exista. Ideea de a-i respinge avansurile ii era de neconceput. Timp de numai cinci zile isi imaginase ca i se va zdrobi capul cu un pietroi. Dar asta nu avea nici o importanta. El era obsedat de corpul ei tanar si gol, asa cum il vazuse in vis. El credea ca ea era la fel ca toate celelalte, cu capul plin de de minciuni si de ura si cu maruntaiele inghetate. Un val de caldura ii cuprinsese gandul ca ar putea-o pierde, ca corpul ei alb si tanar ar putea sa se indeparteze de el. De aceea ce se temea mai mult era ca ii putea veni ideea sa nu se mai intalneasca cu el. Dar dificultatea materiala de a se intalni era enorma. Ii era teama sa miste un pion de sah cand era sah-mat. Unele drumuri pe care ar putea merge, le avea pe telecran in fata lui. In realitate, toate modalitatile posibile de a comunica cu ea ii trecusera prin minte in mai putin de cinci minute dupa ce citise biletul.

Dar acum cand avea destul timp sa reflecteze, el le examina unul dupa altul ca pe un sir de scule pe care le avea insirate pe o masa. Intamplarea care avusese loc in cursul diminetii, evident nu se mai putea repeta. Daca ea lucra la Comisariatul Arhivelor, asta ar putea fi simplu, dar el nu avea decat o idee vaga asupra situatiei, in cladirea Comisariatului Romanelor si nu avea nici un pretext pentru a o putea intalni. Daca ar sti unde locuieste si la ce ora pleaca de la serviciu, el ar fi putut aranja o intalnire undeva pe drumul de intoarcere. Dar a incerca sa o urmareasca era foarte imprudent caci el trebuia sa se invarta in jurul ministerului, ceea ce ar putea fi remarcat cu usurinta. Sa-i expedieze o scrisoare prin posta era si mai riscant. Era un obicei si pentru nimeni un secret ca toate scrisorile erau deschise si citite de oamenii partidului, permanent. Foarte putini oameni, astazi, mai scriu scrisori. Pentru a trimite un mesaj la nevoie, cumparai carti postale pe care erau imprimate lungi liste de fraze in care anulai pe cele netrebuincioase. In ori ce caz fara a socoti adresa, el nu cunostea nici numele fetei. El hotara in cele din urma ca locul cel mai bun era tot la cantina. Daca ar putea-o vedea singura la o oarecare masa din mijlocul incaperii, nu prea aproape de telecran, cu un zgomot suficient in jurul sau, ci cum aceste conditii fiind intrunite in timp sa spunem treizeci de secunde, el putea in mod sigur schimba cu ea cateva cuvinte. Viata, dupa aceasta timp de o saptamana fusese ca un vis agitat. Ziua urmatoare, ea nu aparu la cantina. Fluierul rasuna. Orele sale de lucru s-ar putea sa se fi schimbat. Ei se incrucisara fara nici o privire. A doua zi, chiar sub telecran, ea veni la cantina la ora obisnuita insotita de alte trei fete. Dupa aceea, in trei zile oribile, ea nu mai aparu. Lui Winston i se paru ca ea sufera sufleteste si trupeste, de o insuportabila sensibilitate, de un fel de transparenta, ce facu din fiecare miscare, din fiecare sunet, din fiecare contact, din fiecare cuvant pe care trebuia sa-l pronunte sau sa-l asculte, o agonie.

Chiar dormind, el nu putea sa scape complet de imaginea fetei.

De atunci nu a mai pus mana pe jurnalul sau.

El nu cauta linistea, fiind singur, decat in lucrarile pe care le facea. Cateodata, putea uita in timp de zece minute de incordare. Nu-si putea imagina de ceea ce putea surveni. El nu putea face nici o investigatie. El putea fi lichidat, putea fi obligat sa se sinucida sau putea fi deportat in cel mai indepartat colt al Oceaniei.

Mai rau, mult mai probabil, putea sa-si schimbe ideea si sa se hotarasca sa o evite.

In ziua urmatoare ea aparu. Nu mai avea bratul in esarfa.

Acesta era infasurat intre banda de leucoplast. Emotia, ea o vazu, fusese atat de puternic, incat nu se putu stapani sa nu o priveasca in fata timp de cateva secunde. A doua zi reusi aproape sa-i si vorbeasca. Cand intra in cantina, o vazu asezata la o masa departe de perete si era singura. Coada imensa avansa cu greu si Winston era aproape de tejghea. Inaintarea fusese blocata cateva minutede catre un individ care se plangea ca nu i s-a dat tableta de zaharina. Dar fata era mai singura cand Winston primi platoul si se indrepta spre masa sa. El se indrepta ca din intamplare in directia ei, cautand cu privirea un loc la o masa mai indepartata. Ea statea la o distanta de vreo trei metri de el. In doua secunde va fi langa ea.

O voce din spate, insa, il striga. Schmit ! Se prefacu ca nu aude. Schmit, repeta vocea, mai puternic. Era inutil. Se intoarse.

Un tanar blond, cu fata de timp, numit Wisher, pe care abia il cunoscuse, il invita zambind sa ocupe locul liber de la masa sa. Era imprudent sa-l refuze. El nu putea, fiind recunoscut, sa mearga si sa se aseze la o masa linga o fata singura. S-ar fi observat imediat.

El se aseza cu un suras amical.

Fata blonda si timpa, suradea din plin privindu-l.

Winston, intre halucinatie, se vazu lovindu-l cu casmaua peste obraz. Masa fetei, peste un minut era toata ocupata. Dar ea il vazuse inaintand catre ea si cum ar fi trebuit sa procedeze in consecinta ? Ziua urmatoare, el se ingriji sa vie mai devreme. De buna seama ea era singura la o masa si in acelasi loc. Winston era la coada in urma unui om maruntel, scarabeu cu miscari repezi, fata turtita, ochii mici si iscoditori. In timp ce Winston se indeparta de tejghea cu platoul in mana, el il vazu pe omulet indreptandu-se direct spre masa fetei.

Si de aceasta data, sperantele sale, erau distruse. Era un loc liber la o masa indepartata, dar ceva ii sugera ca trebuie sa fie atent in mod deosebit la confortul sau alegand o masa mai putin aglomerata.

Winston il urmarea cu sufletul inghetat. El auzi un zgomot puternic. Omuletul isi pierdu echilibrul si plutea in aer. Isi scapa platoul si doua rauri de supa si cafea curgeau pe parchet. Isi restabili echilibru aruncand o privire dusmanoasa spre Winston pe care il suspecta ca i-ar fi pus piedica. Dar el nu facuse nimic. Cinci minute mai tarziu Winston se aseza la masa fetei. El nu o privea. Isi goli platoul si incepu sa manance. Trebuia sa-i vorbeasca imediat, mai inainte ca sa apara cineva, dar era cuprins de o spaima ingrozitoare.

Trecuse o saptamana de cand statuse aproape de ea.

El trebuia sa se schimbe, putea sa se schimbe. Era imposibil ca aceasta afacere sa se termine cu succes. Astfel de lucruri nu se petreceau in viata reala. El ar fi renuntat si nu ar fi vorbit, daca nu ar fi vazut Amplefortul, poetul cu pletele peste urechi, care tranversa sala lent cu un platou in mana, in cautarea unui loc liber. Amplefortul, de o maniera nedeslusita, era atasat de Winston si s-ar fi asezat la masa lui daca l-ar fi zarit. El ramasese aproape un minut, in asteptare.

Winston si fata mancau amandoi, fara ezitare. Continutul pe care-l inghiteau era o tocana, mai mult supa de morcovi. Winston se apucase sa-i vorbeasca in soapta. Nici unul dintre ei nu ridica ochii.

Ei duceau ritmic la gura lingurile cu substante lichida si intre linguri shimbasera cateva cuvinte necesare, incetisor si inexpresiv.

La ce ora termini lucrul ?

La sase si jumatate....

Cand nu putem intalni ?

La sase si patruzeci, la Squarul Victoriei, langa monument.

Suntem in fata obiectivului telecranului !

Asta nu are importanta, daca va fi aglomeratie.

Imi veti face semn ?

Nu. Nu va apropiati de mine decat atunci cand voi fi in aglomeratia de oameni. Si nu ma veti privi. Sa va tineti numai dupa mine.

La ce ora ?

La ora sase patruzeci, asa cum v-am mai spus.

Receptionat.

Amplefort nu-l vazuse pe Winston si se asezase la o alta masa. Ei nu-si vorbeau decat atat cat le era posibil celor doua persoane asezate fata-n fata, la aceeasi masa. Ei nu se priveau.

Fata termina de luat masa si pleca, in timp ce Winston mai ramasese pentru a fuma o tigara. Winston sosi la Squarul Victoriei cu putin inainte de ora fixata. El se plimba in jurul coloanelor canelate, in varful carora statuia lui Big Brother privea spre sud, la cerul in care el distrusese avioanele eurasiene (care erau, cativa ani mai inainte, aeroplane estasiene) in batalia primei regiuni aeriene. In strada vis-a-vis de coloana, se ridica statuia unui om pe cal, care parea ca-l reprezenta pe Oliver Cromwell.

Au trecut cinci minute peste ora stabilita si fata nu venise. O neliniste teribila puse din nou stapanire pe Winston.

Ea nu venise inca. Isi schimba ideea. El se indrepta incet spre partea de nord a squarului si incerca o nedeslusita placere sa descopere biserica Saint Martin, a caror clopote, cand au existat bateau: "Tu imi vei da doi, trei fartingi..." Atunci o vazu pe fata sus la piciorul monumentului lui Big Brother. Ea citea sau se parea ca citeste un afis lipit in spirala din jurul coloanei.

Era imprudent sa se apropie de ae, atat timp cat locul nu era aglomerat. Imprejurul frontonului erau telecrane. Un vacarm de voci se produse si in alta parte, spre stanga, un demaraj de vehicule grele. Toti oamenii dintr-odata se pornira sa traverseze squarul. Fata ocoli cu voiciune in jurul leilor care erau la baza monumentului si se alatura multimii care se grabea. Winston o urma. In timp ce alerga, prin megafoane se anunta ca un convoi de prizonieri eurasieni trecea. Deja, o masa compacta de oameni blocau partea dinspre sud a squarului. Winston care, in mod normal era genul individului care gravita limita exterioara a tuturor genurilor de busculade, impingea cu coatele, cu capul si se avanta inainte in mijlocul multimii. Dintr-odata se afla la o lungime de brat in urma fetei. Dar calea ii fusese inchisa de un proletar imens si de o femeie la fel de masiva, probabil nevasta-sa, care pareau de nepatruns; asemenea unui zid.

Winston se rasuci, se invarti, pe la margini si, cu o violenta miscare inainta, isi facea loc cu umerii si trecu vijelios printre oamenii de ordine. El crezuse un moment ca maruntaiele sale erau tocate si transformate in terci, de catre doua solduri musculoase pe care le desparti si trecu, plin de transpiratie.

Era langa fata. Ei erau umar la umar si amandoi priveau inainte. Un sir de camioane, care duceau sa instaleze la fiecare colt de strada santinele cu chip de lemn, inarmati cu mitraliere, coborau strada. In camioane, oamenii galbeni, imbracati in uniforme verzui uzate, erau asezati pe vine sprijiniti unii de altii. Tristele lor figuri mongoloide, absolut indiferente, priveau peste benele camioanelor.

Uneori la hopuri, se auzeau sunete metalice in camion.

Toti prizonierii aveau lanturi la picioare. Camioane dupa camioane au defilat, incarcate la refuz cu figuri mohorate.

Winston stia ca ea se afla acolo langa el, dar nu putea s-o vada decat prin intermintenta. Umarul fetei si bratul drept al maini, gol pana la cot, era lipit de bratul sau. Obrazul ei era atat de apropiat de al sau, incat ii simtea caldura.

Ea lua initiativa descutiei asa cum de altfel precedase la cantina. Ea incepuse sa vorbeasca cu intermitenta ci aceeasi voce inexpresiva, buzele i se miscau cu greutate, un murmur inecat in vacarmul galagiei si vuietul de camioane in plin mers.

- Ma intelegi ?

- Da.

- Puteti fi liber duminica dupa amiaza ?

- Da.

- Atunci fiti atent. Mergeti la gara Padington.....

Cu precizie militara, care-l uimea pe Winston, ea ii indica drumul, drumul pe care il avea de urmat. Un traseu pe linia ferata de o jumatate de ora. La iesirea din gara, faceti la stanga. Mergeti pe sosea circa doi kilometrii. O intrare a carei bara superioara lipsea. Drumul strabate o campie, o carare scoperita cu iarba, o trecere printr-un tufis, un copac uscat acoperit cu muchii.

Era ca si cum ar fi avut in cap o harta.

- Va puteti aminti de toate astea ? murmura ea, la sfarsit.

- Da

- Intoarceti-va spre stanga, apoi la dreapta, din nou la stanga si poarta fara bara superioara.

- Da. La ce ora ?

- In jur de ora trei dupa amiaza. S-ar putea sa mai asteptati putin. Eu voi merge pe alta cale. Sunteti sigur ca va veti aminti ?

- Da.

- Atunci indepartati-va de mine cat mai repede.

El nu avu sa-i spuna nimic. Dar timp de cateva minute nu s-a putut desprinde din multime. Camioanele inca mai defilau iar oamenii nesatui priveau cu gura cascata. Fusese la cateva huiduieli si fluieraturi, dar acestea veneau de la membrii partidului care erau in mutime si se oprisera. Sentimentul dominant era simpla curiozitate si nu ura. Strainii, care fusesera eurasieni sau estasieni, erau priviti ca niste animale necunoscute. Nu au fost vazuti niciodata, daca aceasta se referea la aspectul prizonierului si chiar atunci, nu conta decat ca o imagine fugitiva. Nimeni nu stia ce se va intampla cu prizonierii. Nu se cunostea soarta celor care vor fi pedepsiti ca criminali de razboi. Alti vor dispare pur si simplu. Ei vor fi trimisi probabil in lagare de exterminare.

Sirul fetelor mongoloide era succedat de fete de infatisare europeana, murdari, barbosi si epuizati. Din camioane, ochii isi infingeau luminile lor stralucitoare in acei ai lui Winston, uneori cu o intensitate stranie, dupa care isi schimbau directia.

Convoiul se sfarsi. In ultimul camion, Winston putuse vedea un om in varsta cu fata acoperita de o barba grie, care statea in picioare, cu mainile incrucisate inainte, ca si cand era obisnuit sa la aiba legate. Era aproape in momentul cand Winston si fata sa desparteau. Dar in ultima clipa, in timp ce erau impresurati de multime mana fetei o cauta pe a lui si o apasa cu repeziciune. Aceasta nu a durat decat zece secunde si cu toate acestea lui Winston i se parea ca mainile lor au ramas impreunate timp indelungat. El avusese timp indelungat sa-i studieze mainile, cu atentie.

El cerceta degetel lungi, unghiile bombate, palmele aspre de munca cu bataturi si carnea neteda sub incheietura mainii. Numai prin simpla atingere a fetei, o recunostea ghicind. El gandea in acelasi timp ca nu-i cunostea culoarea ochilor. Erau poate negri. Dar oamenii care au parul negru au ochii uneori albastrii. Intorcand capul si privind avu innaintea ochilor un spectacol uluitor. Cu mainile legate, unul de calalalt invizibil printre corpurile inghesuite, priveau drept inaintea lor, si acestia erau, in locul ochilor fetii, ochii prizonierului in varsta care, ingropati intr-un cuib de barba grie, erau fixati lugubru asupra lui. Winston regasi drumul sau in lungul cararii traversand pilcuri de umbra si lumina. Acolo unde tufisuri se indepartau el mergea cu un pas prelungit in lumina aurie. La stanga, sub copaci, pamantul era acoperit de un palc de zambile. Se simtea peste piele mangaierea aerului. Era in 2 mai. Peste tot, dinspre padurea deasa, se auzeau fosnetele ramurilor. Venise ceva mai devreme. Nu intampinase greutati in timpul voiajului si fata era destul de experimentata deoarece era mai putin infricosata decat ar fi trebuit sa fie in mod normal. Putea fi mandra de ea ca descoperise un loc atat de sigur.

Nu se putea presuma daca probabil te simteai in siguranta mai mult la sat decat la Londres. Nu exista acolo in mod sigur un telecran. Dar era periculos daca aveai un microfon ascuns, prin care vocea putea fi inregistrata si recunoscuta. Nu era usor sau altcum, sa mergi fara sa atragi atentia, mai ales fiind singur. Pentru distanta de sub 100 km. Nu era necesar sa-si vizeze pasaportul, dar erau patrule atat de dese si care se invarteau la mici distante intre ei si care examinau actele tuturor oamenilor pe care-i intalneau si carora le puneau intrebari stanjenitoare. In acest timp inca nu aparuse nici o patrula si iesind din gara, isi asigurase drumul, prin prudente priviri aruncate in urma sa, sa se convinga ca nu era urmarit. Crangul era plin de proletari binedispusi de scurta vacanta, din cauza timpului deosebit de placut. Masina care ducea la padure si in care calatorea Winston era foarte aglomerata fiind ocupata numai de o singura familie numeroasa, care mergea la o strabunica fara dintisori, ca un copil de o luna. Ea mergea sa-si petreaca dupa amiaza la tara, la socri si incerca sa obtina, astfel cum ii explicase lui Winston, putin unt la bursa neagra. Cararea se lati si, intr-un minut, el ajunsese pe drumul indicat de fata, un drum simplu pentru animale, care se indreapta spre tufisuri. Nu avea ceasornic, dar era mai mult ca sigur, ca era ora trei. Zambilele erau atat de dese incat era imposibil sa nu la calci in picioare. El ingenunchiase si se puse pe cules zambile, in parte spre a trece mai placut timpul si pe de alta parte in ideea ca ar fi placut sa aiba un buchet de flori sa-l ofere odata ce se va intalni cu fata. El se apuca sa culeaga un buchet mare de zambile si respira parfumul lor deosebit usor sters, cand deodata in urma sa se auzi un zgomot. Era fara indoiala, o trosnitura de creanga sub picioare. El continua sa culeaga zambile. Era cel mai bun lucru de facut.

Putea fi fata. Ea putea sa fi ajuns. Privi in jurul sau si devenii banuitor. Culesese o floare si apoi alta. O mana se sprijini pe umarul sau. Ridica ochii. Era fata. Ea scutura capul si-i ceru astfel sa ramana linistit, apoi indepartand crengile inainta pe poteca ingusta din padure. Dupa cum vedem ea sosise acolo mai inainte si cunostea sa evite gropile, fiind deja obisnuita cu ele. Winston o urma strangand in mana buchetul de flori. Prima sa impresie a fost o usurare, dar in timp ce ii privea corpul zvelt si vigoros care se deplasa inaintea lui, centura stacojie destul de stransa pentru a scoate in relief rotunjimea soldurilor, sensul propriei sale inferioritati, ii atarna greoi. Chiar in acel moment i se parea ca ar putea da inapoi in cazul in care ea s-ar fi intors si l-ar fi privit. Ambianta in aer liber si verdele frunzelor il descurajau. Deja, pe drumul ce venea de la gara, se simtea murdar si pipernicit sub soarele de mai.

Avea impresia ca era o creatura de apartament, dar in pori, praful de mucegai si funingine din Londres. El gandea ca pana atunci, ea vazu in afara in timpul zilei.

Ei soseau la pomul uscat si mucegait despre care ii vorbise.

Fata calca in picioare si indeparta tufisurile, intre care se parea ca nu exista loc de trecere. Winston o reintalni si vazu ca se gasesc intre poiana naturala, o movilita acoperita cu iarba, inconjurata de lastaris de copaci inalti care ii izolau complet.

Fata se opri si se intoarse catre el.

- Vom ramane acolo, spuse ea.

Era in fata ei la cativa pasi departare. El nu avusese curajul inca, sa se apropie de ea. Nu vreau sa va spun nimic pe carare, continua ea, in cazul in care ar fi un "mikado" ascuns. Eu nu cred sa fie, dar ar putea fi....Imi este teama ca unul din acesti porci ar putea recunoaste vocea dumitale. Dar aici noi suntem in siguranta.

Nu avea curajul sa si-o apropie. El repeta prosteste:

- Suntem in siguranta aici ?....?....

- Da, priviti pomii......

Erau arbusti care au fost taiati, apoi au crescut din nou si iata acum arata ca o padure de tije dintre care nici una nu este mai groasa ca un pumn. Nu se afla aici nimic mai compact care sa poata acoperii un "mikado". In afara de aceasta deja, sunt aici. Se parea ca converseaza. Se hotara sa se apropie de ea.

Statea inaintea lui, dreapta, avand un suras putin ironic pe buze, ca si cum i-ar reprosa de ce este atat de retinut si nu actioneaza....

Zambilele au cazut la pamant. Se parea ca au cazut din intamplare. El ii lua mana.

- Ma crezi spuse el, ca pana in prezent nu am stiut de ce culoare sunt ochii tai.

El observa ca erau negri, de un negru clar asemenea cerului innorat.

- Acum pentru ca ati vazut cum sunt in realitate mai puteti sa ma suportati sa ma priviti ?

- Da. Cu usurinta

- Am treizeci si noua de ani. Am o sotie de care nu pot divorta. Am varice. Am cinci dinti inlocuiti.

- Pana si aici totul este bine, spuse ea. Peste cateva clipe era greu de spus cine a luat initiativa, caci ea se afla in bratele lui. La inceput el nu incerca decat o impresie de completa incredibilitate. Corpul ei tanar se impingea intr-al lui, suvitele de par negru ii acopereu fata si, da.......El, ii ridica capul si ii saruta plin de patima buzele mari si rosii. Ea nu cuprinse gatul cu bratele si ii spunea: scumpule, iubitule, dragostea mea...

El o culcase in iarba. Ea nu opusese nici cea mai mica rezistenta iar el ar fi putut face cu ea ori ce ar fi vrut.

Dar adevarul era ca el nu incerca nici un fel de senzatie, in afara de cea a unui simplu contact. Tot ceea ce simtea era neincredere si mandrie. Era fericit de ceea ce se intampla, dar nu avea nici o dorinta fizica. Asta era tot. Tineretea si frumusetea ei il inspaimantase sau obisnuinta inradacinata de a trai fara femeie ! El nu stia pentru ce ramane inactiv si de ce este indiferent. Fata se ridica de jos si isi scoase zambila din par.

Statea in fata lui si ii cuprinse mijlocul cu bratele.

- Nu te nelinisti scumpule, nu suntem in criza de timp. Avem inaintea noastra o intreag 535u205f a dupa amiaza. Nu-i asa ca avem o ascunzatoare splendida ? Eu am descoperit-o cand m-am ratacit in timpul unei plimbari. Daca ar trece cineva prin apropiere, l-am putea auzi de la o distanta de cel putin o suta de metrii...

- Cum te numesti ? o intreaba Winston.

- Julia. Eu iti cunosc numele. Este Winston. Winston Schmit.

- Cum l-ai aflat ?

- Eu cred scumpule, ca am mai multe posibilitati decat tine spre a descoperi lucrurile.....Spune-mi ce ai gandit despre mine atunci cand ti-am dat biletul ?

El nu era catusi de putin tentat sa-i spuna vreo minciuna.

Incepu prin a recunoaste ca cel mai rau era chiar un fel de jertfa a dragostei.

- Eu va detestam cand va vedeam, raspunse ea. Voiam sa va ridice si sa va omor...Acum vreo doua saptamani, gandeam chiar sa va crap capul cu un pietroi. Daca vreti in mod real sa stiti, imaginati-va ca ati avea ceva in mod serios cu Politia Gabdirii.

Fata rase cu multa voiosie. Ea facuse aceasta declaratie ca un tribut pentru reusita sa deghizare.

Politia Gandirii ? Nu v-ati gandit in realitate la asa ceva.

- Ei bine, poate fugitiv. Dar din cauza aparentei generale, simplu, pentru ca sunteti tanara si frumoasa, proaspata si sanatoasa, intelegeti eu gandeam ca, probabil......Dvs, credeti ca eu a-si fi un membru sincer si loial al Partidului, sincer in vorbe si in fapte.....Drapele, manifestatii, lozinci, jocuri, distractii colective...toate un amestec.

Si dvs. ganditi ca daca a-si avea cea mai mica ocazie, a-si putea sa va denunt ca pe un criminal de gandire, ca sa fiti omorat ?

- Da, cam asa. Un mare numar de tinere, stiti, sunt asa.

- Este din cauza acestei nenorociri de centuri, spuse ea, desfacandu-si de pe talie centura rosie a Ligii Antisex a Tineretului si aruncandu-o pe o creanga. Apoi ca atinsa de centura sa, isi aminti ceva si scotoci prin buzunarul bluzei, de unde scoase o mica tableta de ciocolata. O rupse in doua si o parte i-o dadu lui Winston. Chiar inainte de a lua in mana, parfumul raspandit ii spunea ca nu este vorba de o ciocolata obisnuita. Era de culoare cafeniu inchisa si stralucea, fiind impachetata in hartie de staniol. Ciocolata obisnuita era o substanta sfaramicioasa, de o culoare nedefinita, care avea dupa cat se putea descrie, gustul unui fum de la un foc de gunoi. Dar ea venise la Winston, care nu mai stia de cand nu mai savurase o ciocolata asemanatoare cu aceea pe care Julia i-o oferise. Prima adiere a mirosului acestei ciocolati ii trezise in suflet o amintire pe care nu o putea localiza, dar care era puternica si tulburatoare.

- De unde ati procurat-o ? intreba el.

- Targul negru, raspunse aceasta cu indiferenta. A alege lucrurile..., eu sunt o asemenea fata. Eu sunt buna la jocuri de societate. La spioni, eu sunt sefa de grupa. Trei nopti pe saptamana eu lucrez suplimentar pentru Liga Antisexe a Tineretului. Am folosit ore si ore afisand taraturile lor in toata Londres. La manifestatii eu duc intotdeauna un colt din drapel. Eu sunt intotdeauna bine dispusa si nu ma eschivez de la nici o corvada. Trebuie sa urli mereu ca un lup, iata ce gandesc ! Este singura solutie spre a te sti in siguranta.

Prima bucatica de ciocolata se topi pe limba lui Winston.

Avea un gust delicios. Dar el avea intotdeauna aceasta amintire care se invartea in limitele constiintei sale, ceva simtit cu putere, insa neindurator de neclintit, intr-o forma determinata, ca un obiect vazut cu coada ochiului. El indeparta numai, in mod constient, ceea ce influienta amintirea unui act pe care-l dorea anulat, dar care totusi nu se putea anula.

- Sunteti foarte tanara, spuse el. Aveti cu zece sau cincisprezece ani mai putin decat mine. Ce puteti gasi atat de seducator, intr-un om ca mine ?

- Este ceva deosebit in privinta dumitale. Eu ma gandesc ca-mi pot cauta norocul. Eu sunt abila in a depista oameni adevarati, care aproape au disparut in totalitate. De cand v-am vazut am constatat ca sunteti impotriva lui........ "Lui"......Aparent arata spre partid si in special Partidul interior despre care vorbea cu o dusmanie nedisimulata, care-l incomoda pe Winston, care se afla in preajma ei si nu se simtea in deplina siguranta. Ceva il facea sa se mire.

Era limbajul sau necontrolat. Membri de partid erau scutiti sa jure si Winston insusi jura foarte rar, in tot cazul, de complezenta.

Chiar daca Julia parea incapabila sa vorbeasca despre partidul interior, fara a folosi cuvintele de genul acelora inscrise cu creta pe zidurile din stradutele ascunse. Ea nu le dezaproba. Nu era decat un simptom natural si sanatos, asemenea stranutului calului, la mirosul unui fin mucegait.

Au lasat in urma lor poiana si traversau petele de umbra din luminis. Ei s-au imbratisat si mergeau uniti, inainte.....

El isi dadu seama ca talia fetei era mult mai supla acum decat atunci cand era stransa in centura, si scoase in relief ostetativ. Vocile lor nu se ridicau deasupra unor soapte. Iesind din luminis, spuse Julia, este preferabil sa mergem incet. Erau la marginea lastarisului. Ei se oprisera.

- Nu iesiti sa fiti descoperiti. S-ar putea ca cineva sa supravegheze paduricea. Noi suntem in siguranta daca ramanem in spatele tufelor. Erau in picioare la umbra unei tufe de alun. Ei simteau inca pe fete razele caldute ale soarelui care patrundeau strabatand patura deasa a frunzisului. Winston privea campia care se intindea departe si primi ca o lovitura stranie si lenta...

El recunoscu campia. O mai vazuse. Era o veche pasune cosita de curand in care se ridicau ici si colo musuroaie de cartite si peste care traversa poteca sinuoasa.

Peste gardul inegal care se intindea in fata, crengile de ulmisor se miscau imperceptabil in vant, iar frunzele se leganau usor, in mase dense, ca pletele frumoase ale unei femei. In ce parte, ascuns vederii, se afla rausorul cu lacuri mici prin apropiere, unde prin apa verzuie cristalina, inoata pestisorii de aur ?

- Nu-i nici un rausor nicaieri, prin apropiere adauga ea.

- A. Se pare ca se afla un raulet aici undeva. Este exact la marginea campului invecinat. Inauntrul sunt pestisori.

Multi si mari si ii poti vedea inotand. Ei merg gramada prin lac, sub salcii la umbra.

Prin apropiere este Tara de Aur.

- Tara de Aur ?

- Nu-i nicaieri, nu-i nicaieri. Un tablou pe care l-am visat.

- Priviti, sopti Julia. Un sturz era asezat pe creanga la mai putin de cinci metri, de inaltimea privirii lor.

El nu-l vazuse. Statea la soare, iar ei stateau la umbra. El deschise aripile, le replie cu atentie, lasa capul in jos in semn de omagiu soarelui, apoi se puse pe cantat. In linistea dupaamiezii, amploarea vocii lui era uluitoare. Winston si Julia se inlantuise fascinant. Muzica continua, inca si inca un minut, dupa minut, cu varietati de tonalitate, care nu se mai repetau, ca si cum pasarea in mod deliberat voia sa-si arate virtuozitatea. Uneori se oprea cateva secunde, deschidea aripile si le inchidea, isi umfla gusa impestritata si din nou incepea sa cante cu maiestrie.

Winston il privi cu un vag respect. Pentru ce si pentru cine canta aceasta pasare ? Nici un concurent si nici un rival nu il privea. Cine l-a impins pana la marginea padurii solitare ca sa-si dezlantuie cantecul in neant ? Se intreba daca, pe undeva, nu era ascuns vreun microfon si ei nu vorbeau decat in soapte.

Microfonul nu ar fi inregistrat ce au vorbit ci doar cantecul sturzului. La o alta extremitate a microfonului, putea fi un omulet scarabeu ascultand intens, ascultand acel.........

Dar valurile melodioase inlatura din sufletul sau sau preocupari care-l macinau.

Era asemenea unei substante lichide care se revansa asupra lui si care se amesteca cu lumina soarelui patrunzator printre frunze.

El inceta sa mai mediteze si se multumea doar sa simta. Mijlocul fetei era placut si cald la imbratisare. El o intoarse catre el si amandoi erau piept in piept. Trupul Juliei parea topit intr-al sau. Ea se strecura ca apa prin mainile sale. Gurile lor erau contepite una intr-alta. Sarutul era atat de puternic incat toate s-au schimbat....Cand sarutul a luat sfarsit, amandoi au respirat adanc.

Pasarea se strecura si-si lua zborul. Si-a dat seama ca prezenta ei era nedorita....

Winston apropie buzele de urechea Juliei.

- Acum, intelegi ? acum sopti el, hai.....

- Nu aici, raspunse ea in soapta. Vino la adapost, este mai sigur.

El se strecura cu usurinta spre luminis trosnind sub picioare ramurile uscate. Cand ajunse in mijlocul palcului de pomisori, ea se intoarse si-l privi. Amandoi respirau precipitat, dar in coltul gurii Juliei, reveni surasul. Ea il privi o clipa, apoi cauta fermoarul rochiei sale, grabita...

Dupa aceea, da....Aceasta fusese visul lui Winston. Cu un gest tot atat de grabit, asa cum si-l imaginase, ea isi scoase rochia, furoul, chilotii si cand goala se arunca la pamant, parea ca prin acest gest maret distrugea intreaga noua civilizatie, a carei victima era si ea. Corpul sau alb stralucitor la soare era in fata lui, dar timp de un minut, el nu-i privi corpul. Ochii sai erau retinuti de fata acoperita de umbra de respect si de surasul ei fugar si indraznet. El ingenunche inainte ei si-i prinse mainile intr-ale lui.

Ai mai facut asa ceva ?

Foarte natural. De sute de ori.....Atunci......De nenumarate ori si in toate felurile....intelegi ?

Cu membri de partid ?

Da. Numai cu membrii de partid.

Cu membrii partidului interior ?

Cu acei porci ? Nu, nu....Insa sunt o gramada care ar vrea putin....daca ar avea un sfert dintre sansa. Ei nu sunt decat niste sfintisori ce se vor crezuti. Inima lui Winston batea cu putere. Ea se daduse de nenumarate ori...El ar fi vrut ca aceasta sa o fi facut de sute, de mii de ori...cu membri partidului. Tot ceea ce lasa sa se intrevedea era o coruptie nameiintalnita, dezgustatoare, umpluta zilnic cu o speranta dementa. Cine stie ? Sa fie partidul putred pe dedesupt ? Poate cultul sau de abnegatie si de energie nu era decat o simpla comedie si minciuna, bine regizata, destinata sa ascunda toate nelegiuirile nemaiintalnita ? Si Winston le-ar putea da tuturor lepra sau sifilis, ar face-o cu placere. N-are importanta ce si vine poate putrezi, numai sa distruga. El o trase spre pamant si acum se aflau fata-n fata.

- Asculta: cu cat ai avut mai multi amanti cu atat te iubesc mai mult. Intelegi aceasta ?

- Da. Perfect.

- Urasc puritatea. Urasc omenia. Urasc adevarul. Nu cer nici o virtute de la nimeni. A-si dori ca toti sa fie corupti pana in maduva oaselor. Imi place amorul.....Nu vorbesc numai de mine, vreau sa zic actul in sine.

- Ador acest lucru. Acesta este mai ales, tot ceea ce a-si dori sa inteleg. Nu dragostea simpla ce se refera la o singura persoana ci instinctul animalic, dorinta simpla si nepasarea. Asta este forta ce sfarma partidul, in bucati.

El o apasa cu putere in iarba printre zambilele cazute.

De data aceasta nu mai avu nici o dificultate....Respiratia accelera, crestea si cobora piepturile lor misorand ritmul si reveni la cadenta normala. Erau extaziati...

Se despartira intr-un fel de agreabila usurare.

Se parea ca soarele este mai fierbinte. Li se facuse somn.

Ea isi cauta combinezonul pus deoparte. Il asternu dedesupt si se intinse pe el. Si aproape imediat adormira. Ei dormira in jur de o jumatate de ora.

Winston se trezi primul. El se aseza si privi fata acoperita de umbra in timp ce inca ea dormea linistita, sprijinindu-se pe pumnul maini lui. Gura ii era placuta, in rest nu se putea spune ca era frumoasa. In jurul ochilor avea unul sau doua riduri, daca o priveai deaproape. Parul negru scurt era extraordinar de des si placut.

Se gandea ca nu-i stie nici numele nici adresa. Corpul tanar si viguros, acum abandonat in semn, trezea in el un soi de compatimire protectoare. Insa tandretea pripita pe care o simtise pentru ea sub alunis, in timp ce sturzul canta, nu a mai revenit. El indeparta combinezonul de pe ea si-i studia liniile placute si albe. In zilele de altadata gandea el, omul privea corpul unei fete, vedea daca este placut si povestea se termina aici.....Dar astazi nu poti avea amor sau placere curata. Nici o emotie nu mai era curata caci ea era amestecata cu frica si ura. Inlantuirea lor a fost o lupta, placerea lor o victorie. Era o puternica lovitura data partidului. Era un act pur politic. Noi vom mai putea reveni aici, daca vrei, spuse Julia fericita. In caz de incurcatura.....in general se poate folosi o pastila sau doua, fara teama. Dar natural, nu mai mult de o luna sau doua. De unde s-a trezit atitudinea ei se schimba brusc.

Ea deveni grabita si agitata, se imbraca, se incinse cu centura rosie si stabilea amanuntele intoarcerii lor spre oras. Era vizibil ea avea o inteligenta practica ceea ce ii lipsea lui Winston.

Parea ca poseda o cunostinta aprofundata, acumulata in cursul numeroaselor iesiri in comun, prin satele ce sa aflau in jurul Londresului. Drumul de intoarcere pe care il recomanda era cu totul altul decat acela pe care venise, si-l conducea catre o alta gara.

- Sa nu te intorci niciodata pe acelasi drum pe care ai venit, adauga ea ca si cum ar fi anuntat un important principiu general. Ea trebuia sa plece prima si Winston sa mai astepte inca o jumatate de ora, inainte de a o urma. Ea ii indica un loc unde se puteau intalni dupa plecarea de la serviciu, dupa patru zile.

Era o straduta intr-un cartier sarac, unde exista o piata in aer liber, care in general era zgomotoasa si ticsita de lume.

Ea se plimba printre tarabe si se facea ca urmareste sa gaseasca sireturi de pantofi si ata de tesut ciorapii. Daca ea considera ca se pot intalni, se facea ca-si sterge nasul, apropiindu-se. Altminteri trebuia sa treaca fara a se recunoaste. Dar cu o singura sansa deoarece in mijlocul acestei multimi, ei isi puteau vorbi fara rase cam un sfert de ora putand aranja o noua intalnire.

- Si acum, eu trebuie sa plec, spuse ea dupa ce stabilise drumul de reintoarcere. Am o intalnire la ora sapte si jumatate seara.

Trebuie sa sacrific doua ore Ligii AntiSex a Tinererului, pentru a imparti prospecte si altele... Este foarte plictisitor. Crata-mi putin haina, vrei ? Am cumva crengute in par ? Esti sigur ca nu ? Atunci la revedere iubitul meu, la revedere.

Ea se arunca din nou in bratele lui, il imbratisa cu violenta. Putin dupa aceea, ea indeparta crengile pentru a trece, disparand fara zgomot in padurea care o inghiti. El nu avea nici un indiciu despre ea, sau sa-i afle numele si adresa. Dar asta nu avea nici o importanta, deoarece ei se puteau intalni candva sub un acoperis, unde puteau comunica intre ei......Intamplarea facu ca ei sa nu se mai intalneasca in luminisul din padure. In cursul lunii mai nu au mai reusit sa faca dragoste decat o singura data. Asta se intampla intr-un alt loc secret cunoscut numai de Julia, turnul unei biserici in ruina intr-o zona aproape pustie, peste care cazuse o bomba atomica acum treizeci de ani. Pentru ei era o ascunzatoare minunata dar drumul era foarte periculos.

In rest ei nu se puteau intalni decat pe strada, in fiecare seara in locuri diferite si niciodata mai mult de jumatate de ora.

Pe strada era un obicei posibil de a se vorbi de o maniera prudenta. In timp ce ei se lasau dusi de multime, pe trotuare fara a iesi din front si fara a se privi vreodata, continuau o discutie curioasa dar intermitenta care se relua si intrerupea precum lumina unui far indepartat. Devenea tacuta cand o uniforma a partidului se apropia sau se gasea sub incidenta telecranului, apoi lua cateva minute mai tarziu fraza intrerupta, ca sa se intrerupa brusc cand se desparteau la locul convenit, continuand ideea a doua zi fara nici o alta introducere. Julia parea experimentata intre astfel de forma de discutie, pe care o numea - a vorbi prin aconte. Ea avea o indeminare in a vorbi fara sa miste buzele. Numai o singura data in cursul intalnirilor zilnice dintre luna, au reusit sa schimbe cate un sarut. Ei coborau in liniste o strada transversala (Julia nu vorbea niciodata in afara strazilor principale) cand auzi un bubuit asurzitor. Pamantul se cutremura, cerul s-a intunecat si Winston cazu culcat pe o parte, distrus si ingrozit. O bomba exploda in apropierea lor. Constient, o atrase pe Julia langa el. Ea avea o paloare de om mort, aproape alba ca creta. El era ca si mort. El tot o tragea catre el si isi dadea seama ca saruta fata vioaie si calda. Dar buzele ii erau acoperite cu pulbere de praf. In unele seri, cand veneau la intalnire, trebuiau sa se incruciseze fara a-si semnaliza, deoarece, fie ca o patrula se invartea la coltul strazii, fie ca pe deasupra se invartea un elicopter. Chiar daca aceasta nu prezenta totusi un pericol, le era dificil sa se reintalneasca. Saptamana de lucru a lui Winston era de 70 de ore, aceea a Juliei era mai mare iar zilele lor libere variau dupa nevoile momentului si nu coincideau niciodata. Julia, rareori avea o seara libera in totalitate. Ea petrecea timpul, de necrezut, ascultand conferinte, participand la manifestatii, distribuia literatura pentru Liga AntiSex a Tinerilor, confectiona steaguri pentru saptamana Urii, colecta materiale pentru campania de economie sau multe alte activitati de acelasi gen. Acestia plateau, adauga ea. Era camuflaj. Daca se respectau indrumarile, riscurile erau mici. Ea ii solicita lui Winston sa-si rezerve o seara libera spre a se intalni. El se inrola spre a lucra la caratul munitiilor, lucru facut prin rotati de catre voluntarii zelosi, membri ai partidului. O seara pe saptamana deci, Winston petrecea patru ore de plictiseala, deoarece mai lucra si la ansamblarea unor proiectile si bombe explozibile, intr-un atelier prost luminat si plin de curenti de aer, unde zgomotul ciocanelor se amesteca cu muzica din telecran.

Cand se reintalneau la clopotnita bisericii, gaurile din zid erau astupate in timpul conversatiilor lor fragmentate.

Era intre dupaamiaza fierbinte. In clopotnita era o incapere patrata, ceva mai deasupra acesteia, in care era un aer statut si cald cu un miros puternic de gainat de porumbel. Timp de ore ei stateau de vorba, asezati pe parchetul prafuit si acoperit cu moloz si gainat. Si unul si altul se ridicau alternativ si priveau prin creneluri, spre a se asigura ca nimeni nu venea. Julia avea 26 de ani. Ea locuia intr-un foisor cu inca alte treizeci de fete. Mereu in miros de femei ! De aceea detest femeile, spuse ea in paranteza.

Ea lucra, asa cum de altfel ghicise Winston, la Comisariatul romanelor, care scria romane. Ea isi iubea munca care consta in alimentarea si punerea in functiune a unui motor electric puternic, dar foarte delicat. Ea nu era inteligenta dar ii placea sa lucreze cu mainile si se simtea in mediul sau.

Ea putea descrie in intregime procesul compozitiei unui roman, dupa directivele generale cerute de comitetul planului, pana la stingerea finalului dat de catre echipa care rescria.

Insa cartea realizata nu o interesa. Nu-i placea lectura si o spunea deschis. Cartile erau doar un articol care se producea la fel ca dulceturi sau sireturile de pantofi. Ea nu-si amintea nimic inainte de 1960. Singura persoana pe care o cunoscuse vreodata, care vorbea mereu de timpul dinainte revolutiei, era un bunic, care fusese lichidat in conditii misterioase, pe cand ea era in varsta de numai sase ani. La scoala fusese capitanul echipei ei de hokey si castigase premiul la gimnastica doi ani consecutivi.

Ea fusese sef de echipa la spionii patriei si secretara auziliara la Liga AntiSexe a Tinerilor. Se bucura mereu de o buna reputatie. Bucurandu-se de excelenta reputatie ea fusese aleasa sa lucreze la Sectia porno, o subsectie a comisariatului romanelor, care producea pornografie excelenta, pe care o distribuia in scop educativ, proletarilor. Oamenii care lucrau acolo o poreclau "cutia cu balegar" remarca ea. Ramase acolo un an. Ajuta productia.

Impacheta, sigila fascicolele intitulate: Povestiri minunate sau O noapte intr-un dormitor de fete. Aceste fascicole erau cumparate in prostie de tinerele proletare, care aveau impresia ca sunt lucrari clandestine, facand ceva ilegal.

Cum sunt aceste carti, intreba Winston.

Oh ! Oribil de stupide

Gandeste-te, nu sunt decat sase modele de intriga care schimba elementele rand pe rand. Cert este ca eu nu lucrez decat la Kaleidoscop si nu am facut parte din echipa celor care rescriu.

Eu nu sunt literara iubitule, nici chiar pentru aceasta.

Se spune si este sigur ca in afara directorului comisariatului (expert politic in obscenitati), toti muncitorii Pornosecului erau numai femei.

Este verificat faptul ca instinctul sexual al barbatilor era mai usor de stapanit decat cel al femeilor, ele riscau cu usurinta sa fie corupte prin obscenitatiile pe care le manipula.

Nu la placeau sa aiba acele femei maritate, adauga ea.

Se banuia ca fetele sunt cu mult mai curate. In tot cazul sunt unele aici care nu sunt........Ea avusese primul contact amoros comercializat la 16 ani cu un inalt demnitar al partidului in varsta de "numai" 60 de ani, care se sinucise mai tarziu din "ordin tovarasesc", spre a nu fi compromis sau arestat. Era un vinos (ca un taur), odinioara isi adauga numele meu la al sau cand marturisi anchetatorilor, adauga ea. Dupa aceea a plouat cu ei....

Astfel intelegea ea viata, foarte simplu. Astepta timpuri mai bune. Ei, mai precis oamenii partidului, nu doreau acest lucru pentru noi. Oriunde te intorceai, pentru ei erau numai avantaje.

Ea gasea atat de natural faptul ca "Ei" jefuiau oamenii de cele trebuincioase minimului de trai si ca oamenii voiau sa evite sa-i traga la raspundere pentru ticalosii lor, pentru a nu-si creea probleme. Ea dispretuia partidul si-si exprima ura sa prin cuvintele cele mai triviale. In acest moment, ea nu facea o critica generala. Ea nu se interesa de politica partidului decat in masura in care aceasta ii afecta propria viata.

El constata ca ea nu folosea cuvinte - novlang -, in afara de acele care devenisera deja uzuale. Ea nu intelegea sa vorbeasca despre Fraternitate (in care nu credea) si refuza sa-i conceapa existenta. Ori ce revolta organizatia impotriva partidului o gasea stupida, caci ea era sortita esecului, aparatului de represiune fiind numeros ajungand in proportie de 1 la 5 barbatii, copii, femei.

Asa, ca.... Cel mai inteligent este sa actionezi impotriva regulilor si sa cauti sa supravietuiesti. Winston se intreba nedumerit ce s-a facut pentru tanara generatie, ce imbunatatiri au avut loc de la revolutie incoace, pentru societate si care nu sunt cunoscute de nimeni, exceptand partidul ca ceva intangibil precum cerul.

Membrii partidului se revoltau intre ei contra autoritatii lui, dar simplu, de groaza, se comportau ca niste iepuri ce se feresc din calea unui caine care-i urmareste. Ei nu au discutat posibilitatea de a se casatori. Aceasta era ceva nesigur, de teama sa se gandeasca la asa ceva. Nici un comitet imaginabil nu ar fi aprobat vreodata o asemenea unire, chiar daca Winston ar fi putut sa divorteze de Caterina, sotia sa. Chiar si in vis, el nu putea spera la asa ceva.

- Cum arata sotia ta ? intreaba Julia

- Da era......tu cunosti cuvantul novlang - bienpasant - pe care-l numesc ortodox, incapabil de o defaimare ?

- Nu. Nu cunosc acest cuvant, dar cunosc destul de bine acest gen de persoane. El incepu sa-i povesteasca din viata lui familiala, dar ceea ce era curios, parea ca ea cunoaste deja cele mai esentiale parti. El o descrie ca si cum ea ar fi vazut-o sau intelege; intepenirea corpului Caterinei, atunci cand o atingea.... si modul in care il respingea cu toata puterea, chiar si atunci cand bratele ei ii erau inlantuite in jurul gatului. Nu incerca nici o dificultate in abordarea unui astfel de subiect, cu Julia. Caterina, oricum, dupa un timp indelungat, inceta sa mai fie o preocupare si o amintire neplacuta.

- Nu a-si fi suportat-o daca ea n-ar fi avut de ales, spuse Winston.

El ii povesti Juliei mica ceremonie frigida la care Caterina il obliga sa ia parte in fiecare noapte, saptamanal.

El detesta aceasta, dar nimeni nu-l putea opri sa o faca.

El avea obiceiul sa numeasca aceasta.....

- Datoria fata de partid, completa Julia cu promptitudine.

- Cum de ai stiut ? Am fost intre asemenea clasa, scumpule. Acolo se tineau conferinte despre sexe, pentru cele de 14 ani, indrumandu-le spre conceptia si in vederea participarii noastre in nobila noastra misiune de a da patriei cati mai multi copii.

La aceste conferinte, entuziasmul nostru era de nedescris, interesul nostru pentru a face copii era atat de mare, incat nu mai incetam sa-l ridicam in slava pe marele nostru carmaci Big Brother.

Dupa aceasta milioane de telegrame de multumire, eram sfatuite sa le trimita pe adresa lui Big Brother spre a-i multumi de conditiile si perspectivele marete ce ne asteapta, entuziasmul nostru dura permanent pana la o alta conferinta ce acelasi subiect si uite asa, timpul trecea neobservat. Ce ne-am face noi fara Big Brother ?

La aceste conferinte participau si cei din Miscarea Tinerilor. Era o sporovaiala care dura de ani de zile, cred ca in general, indrumarile primite la aceste cursuri nu au dat gres si scopul a fost realizat, tinand seama de cresterea masiva a nasterilor dupa ultimile date statistice cu 20 o/oo. Dar natural, ce poti spune ? Lumea este ipocrita.

El incepu sa dezvolte subiectul.

Cu Julia, mereu revenea la propria sa sexualitate.

De cate ori o atingea acolo.....intr-un oarecare mod, era capabila de o agerime in judecata. In contrast cu Winston, femeia cunostea sensul intim al puritanismului partidului. Aceasta numai pentru ca instinctul sexual ii creia O LUME IN AFARA CONTROLULUI PARTIDULUI fapt care, pe cat era posibil, trebuia distrus. Abia acum Winston isi dadea seama cat de mult ii lipsea Caterinei indrumarile de la conferinta sexuala, unde avea multe de invatat. Era prea tarziu....

Ceea ce era mai important era ca abstinenta sexuala intretinea isteria la cel mai inalt nivel posibil, care era dorit, deoarece se putea transforma in pasiuni razboinice si in imbecilism fata de marele Big Brother. Julia explica dupa cum urmeaza reflexia sa:

- Cand se face dragoste... i se consuma intreaga energie.

- Dupa......se simte foarte fericita si isi bate joc si de "autor", "Ei"nu pot permite asa ceva. "Ei" vor ca energia sa explodeze continuu. Toate masurile si contra masurile, aceste aclamatiuni, aceste adulatii fara precedent pe lume, poarta in totalitate mirosul imputit de instinct sexual.

Daca ar fi fericiti sufleteste, ce motiv ar mai avea sa se excite pentru Big Brother, pentru ca planul de cinci ani, pentru Doua minute ale urii si tot felul de baliverne idioate ? Ei isi dadeau seama ca totul era organizat cu precizie. Era o legatura directa intre castitate si ortodoxica politica. Daca nu, cum ar fi putut tine la acelas nivel dorit de membrii partidului, la ura si credulitatea de idioti, de care partidul are nevoie, daca nu s-ar acumula atata forta instinctuala si nu ar folosi-o ca forta motrica ? Pornirile sexuale erau periculoase pentru partid si partidul le folosea in avantajul sau. El manevra la fel si cu instinctul patern. Familia nu putea fi distrusa in totalitate si, intr-adevar, se incurajau barbatii sa faca amor cu fetele lor. Pe de alta parte, atatau copiii impotriva propriilor sai parinti. Ii invata sa-i spioneze si sa-i denunte la anumite intervale de descoperirile facute in acest sens. Mai mult, parintii erau denuntati dupa care erau pulverizati adica lichidati, iar copiilor li se ofereau decoratii, erau popularizati ca eroi ai neamului si li se inaltau chiar si statui. In fapt familia devenea o anexa o politiei gandirii. Era o adevarata strategie, deoarece toti, noapte sau zi, erau inconjurati de spioni, care-i cunostea indeaproape. Gandul sau reveni brusc la Caterina. Ea l-ar fi denuntat politiei gandirii, dar el nu era atat de prost sa se lase sa i se ghiceasca gandurile non-ortodoxia parerilor sale. Dar nu aceste ganduri ii aduceau in imagine pe Caterina. Era caldura inabusitoare in dupa amiaza aceasta in care sudoarea ii acoperea fruntea. El incepu sa-i povesteasca Juliei ce i se intamplase sau ceea ca trebuia sa i se intample acum 11 ani, intr-o nesuferita zi de vara. Erau trei sau patru luni dupa ce s-au casatorit. S-au ratacit in cursul unei iesiri colective, undeva la Kent.

Ei ramasesera in urma celorlalti timp de doua minute. Ei se roteau fara sa-si dea seama pe marginea unei vechi cariere de calcar. Era o panta cu inaltimea de 10-20 metri ce se termina la baza cu stanci ascutite. Nu era nimeni pe acolo caruia sa-i poate cere relatii asupra drumului de urmat. Caterina care isi dadea seama ca se ratacisera, era foarte nefericita. Se ratacisera deabinelea, insa multimea zgomotoasa a excursionistilor, nu le observasera lipsa ca sa incerce sa-i caute. In acest moment insa, Winston descoperi cateva tufe de lisimac care se intindea mai jos de ei, prin crapaturile malului. Se afla o tufa de doua culori, rosu bric si albastru, care aparent aveau aceeasi radacina. El nu vazuse asa ceva, niciodata.

Din aceasta cauza o chema si pe Caterina sa vie si sa vada si ea tufa de lisimac.

- Vezi Caterina, priveste aceste minunate flori, in special aceasta tufa de jos, aproape de piciorul falezei. Vezi tu ? Aceste flori au doua culori diferite. Ei se pregateau sa plece dar, ca urmare a unei proaste inspiratii, reveni pentru o clipa. Ea se apleca peste faleza spre a vedea locul pe care i-l aratase. El statea in picioare ceva mai in spatele ei si puse mana pe centura spre a o retine. El isi dadea perfect seama ca in acel moment era singur complet.

Pe acolo nu exista nici o fiinta omeneasca, nici o frunza nu se misca si chiar daca cineva ar fi fost, nu putea inregistra decat fosnetul padurii.

Intr-un loc ca acesta, pericolul ca ar fi existat cineva cu microfon ascuns, era minim. Era ora doua dupa amiaza cea calda, buna numai pentru somn. Soarele ardea, iar sudoarea stralucea pe fruntea lui Winston. Atunci ii veni o idee.....

- Pentru ce nu i-ai dat o branca ? spuse Julia. Eu a-si fi facut-o.

- Da, scumpo. Tu ai fi facut-o. La fel a-si fi procedat si eu daca atunci eram ceea ce sunt acum, sau a-si fi putut.....,dar nu sunt sigur.

- Regreti ca nu ai facut-o ? Ei stateau pe parchetul plin de praf. El o trase mai aproape de el. Capul Juliei se sprijini pe umarul sau, parfumul placut din coafura sa domina mirosul de gainat de porumbel. Ea este tanara, gandea el, ea se astepta inca mult de la viata. El nu intelegea ca impingand in prapastie peste faleza pe cineva, era ceva neplacut si cu asta nu rezolva nimic.

- Aceasta nu ar fi rezolvat nimic, spuse el.

- Atunci de ce regreti ca nu ai impins-o ?

- Pentru ca eu prefer un plus in loc de un minus, asta-i adevarul. In jocul pe care il jucam, noi nu putem castiga nimic, dar exista feluri de esec care sunt mai bune decat altele si nimic in plus.



El simtea umarul Juliei care se agita in semn de negare.

Ea il contrazicea intotdeauna cand spunea cate ceva de acest gen. Ea nu accepta decat ca era o lege a naturii ca individul sa fie invins mereu. El, deasemenea in unele moduri isi dadea seama ca era condamnat, acum sau mai tarziu politia gandirii il va prinde si-l va omora. Ea insa, pe de alta parte, gandea ca era posibil sa se construiasca o lume secreta in care, fiecare putea sa traiasca dupa propriul sau gust. Tot ce era necesar era: sansa, abilitatea si indrazneala. El nu intelegea ca nu exista fericire deloc, ca singura victorie statea in viitor, multa vreme dupa moartea si, din moment ce declarai razboi partidului, trebuia dinainte sa te consideri mai bine si fara intarziere ca un cadavru.

- Noi suntem morti, spuse el.

- O clipa. Noi nu suntem inca morti, raspunse Julia cu vulgaritate.

- Nu fizic. Ne putem imagina ca mai avem de trait sase luni, un an, cinci ani...Mi-e frica de moarte. Tu, tu esti inca tanara, tu ai cu siguranta mai multa teama de moarte decat mine. Evident, noi vom respinge moartea atat timp cat suntem muritori, viata si moartea va fi acelasi lucru.

- Oh ! Glume ! Cu cine preferi sa te culci ? Cu mine sau cu un schelet ? Este ca tu nu esti multumit decat traind ? Este ca nu-ti place sa simti decat ceea ce este al tau personal, ceea ce ai in mana, in picioarele tale, ca tu esti reala, puternica, vie ? Asa fiind spus, oare tu iubesti asta ? Ea se intoarce catre el si-si apleca pieptul spre el. El putea sa-i simta prin bluza, sanii tari puternici. Corpul Juliei se parea ca-i varsa putin din tineretea sa, din vigoarea sa.

- Ah ! Imi place asa, raspunse el.

- Atunci inceteaza sa mai vorbesti despre moarte. Si acum asculta: trebuie sa stabilim viitoarele noastre intalnire. Ne vom putea intoarce la luminisul din padure. Acum il parasim pentru o buna bucata de timp. Insa de acesta data te vei duce pe un alt drum decat ultima data. Eu am facut tot aranjamentul. Tu iei trenul.... Dar priveste, vreau sa ti-i desenez. Si cu o indemanare practica, ea razui si aranja un partratel mic de praf pe parchet. Dupa aceea cu ajutorul unei crengute luate din cuibul unui porumbel, se apuca sa deseneze o harta.

- IV -

Winston arunca o privire in incaperea coscovita care se afla deasupra magazinului domnului Charigton. Patul din apropierea ferestrei era facut cu cuverturi rupte si o perna neinfatata.

Pendula veche, cadranul cu douasprezece ore, macina timpul cu tic-tac-ul sau, deasupra semineului. Intr-un colt, pe masa plianta pres papierul de sticla pe care il cumparase in timpul ultimei sale vizite, lucea slab in semiobscuritate. Pe marginea semineului, se afla o lampa de gatit cu petrol, lipita cu cositor, o cratita se doua cesti furnizate de domnul Charington.

Winston aprinse arzatorul si puse apa la fiert cu cateva tablete de zaharina. Minutarele de pe pendula aratau ora sapte si douazeci de minute. In realitate era nouasprezece si douazeci.

Nebunie, nebunie, ii spunea inima. Nebunie constienta, gratuita, care te mana spre fereastra. Dintre toate crimele pe care le putea comite un membru de partid, una era aceea ca cel putin el putea sa se prefaca. Intr-adevar, mai intai l-a chinuit ideea sub forma unei halucinatii a prepapierului din sticla reflectata pe suprafata mesei. Asa dupa cum prevedea dl. Charington, nu-i facuse nici o greutate pentru a-i inchiria camera. In mod vizibil, aceasta era incantat sa mai castige cativa dolari in plus. El nu fu deloc socat si nu se arata revoltat cand intelese ca Winston dorea camera pentru intalnire amoroasa. Din contra, privea distrat, vorbea generalitati, cu un aer atat de delicat ca-ti dadea impresia ca nici nu este de fata.

Singuratatea, spunea el, are pretul sau. Fiecare doreste sa aibe un loc sau sa se afle singur la un moment dat. Acest loc gasit asigura discretia atat pentru cel care primeste cat si pentru cel care este invitat. El adauga chiar, cu un aer de om sters care nu mai exista, ca locuinta are doua intrari, din care una prin curtea din spate, care dadea intr-o aleie. Cineva canta sub fereastra.

Winston, la adapostul perdelelor de muselina, privea inafara.

Soarele de iunie era inca sus pe cer, jos in curtea scaldata in soare, o femeie cu bratele de un ros-brun care purta prins de mijloc un sort din panza de canepa, mergand tarand dupa ea o albie de spalat rufe si o franghie de pus la uscat rufele. Diforma si solida ca o coloana romana, ea prindea cu carligele pe franghie bucati albe de bumbac, in care Winston vedea pelincile pentru copii. Deoarece gura ei nu era astupata in intregime de carligele pe care le tinea intre dinti, ea canta cu o voce puternica ca de contralto.

- N-a fost decat un vis fara speranta

si trecator ca seara de aprilie, o seara

dar o privire, un cuvant, visurile le-au revenit

ele mi-au furat inima, ele mi-au smuls-o.

Melodia era la moda in ultimele saptamani la Londres. Era unul din acele nenumarate cantece, toate la fel, pe care subsectia Comisariatlui muzicii le lansa pentru proletari, in mod deosebit. Cuvintele acestor melodii erau compuse fara a interveni fiinta umana, printr-un mecanism numit versificator. Insa femeia canta cu o voce atat de melodioasa incat ea il transforma dintr-un cantec aproape agreabil in cea mai oribila stupiditate. Winston intelegea cantecul femeii, pocnetul pantofilor pe dalele de piatra, strigatul copiilor in strada si, de undeva din departare, vuietul infundat al traficului din oras.

Camera parea destul de linistita, mai ales datorita lipsei telecranului.

Nebunie, nebunie, nebunie...gandea in continuare. Era de neconceput ca el sa poata frecventa acest loc mai mult decat cateva saptamani, fara a fi prins. Dar dorinta de a avea un colt secret care sa fie cu adevarat numai al lor, intr-o casa accesibila indemana, fusese prea mult pentru amandoi. Dupa intalnirea din clopotnita, le fusese imposibil in ultimul timp, sa se reintalneasca. In preajma organizarii saptamanii urii, orele lor de lucru fusesera prelungite, foarte aglomerate si foarte augmentate. Ea nu avea loc decat peste o luna, dar masurile de organizare grandioase si complicate pe care le cerea, antrena intreaga suflare intr-un supra efort. In cele din urma au convenit de comun acord sa-si i-a intr-o dupa amiaza liber. Ei s-au inteles sa se reintalneasca la luminisul din padure. Batranul, ii intalni pentru o clipa in strada. Ca de obicei Winston abia o privea pe Julia in timp ce se lasa dusa de multime. Dar scurta privire pe care i-o arunca, il facea sa observe ca ea era mult mai livida ca de obicei.

- Nimic de facut, sopti aceasta imediat ce observa ca poate vorbi fara teama. Pentru mine iti spun.

- Ce-i ?

- Maine dupa amiaza nu pot sa vin.

- Pentru ce ?

- Of ! Pentru motive obisnuite. Ca peste tot. Pentru moment el fusese stapanit de o puternica durere de stomac. In timpul legaturilor din aceasta luna, natura sentimentelor lui fata de Julia s-au schimbat. La inceput aducea putin din adevarata senzualitate. Primul lor contact amoros fusese un simplu act de vointa. Insa acesta a fost mai deosebit a doua oara. Parfumul ceafurii, gustul gurii, contactul cu pielea ei, pareau ca au pus stapanire pe el sau plutea in aerul care-l inconjura. Cina ii spuse ca nu poate veni, el avusese impresia ca il insela. Dar exact in acel moment multimea il impingea unul spre altul si mainile lor se intalnisera din intamplare. Ea apasa grabita degetele lui Winston ca si cum i-ar fi solicitat nu o dorinta, ci afectiunea sa. Ideea ii venise lui Winston, care, atunci cand traia cu o femeie, aceasta dezamagire periodica, era un adevarat eveniment normal.

O tandrete profunda, pe care nu o resimtise niciodata pentru ea, puse stapanire pe el. El ar fi vrut ca sa fie un cuplu casatorit de peste zece ani. El ar fi vrut sa se poata plimba nestingherit cu ea, pe strazi, asa cum de altfel o faceau, dar deschis si fara frica, sa discute despre lucruri obisnuite, cumparand obiecte trebuincioase pentru menajul lor. In afara de aceasta, ar fi vrut sa mai aibe un loc in care ei puteau fi singuri, fara a se simti obligati de fiecare data cand se intalneau sa faca dragoste, sa fie in afara oricarui pericol, sau sa se ascunda. Aceasta nu era pentru moment o realitate, dar ideea ii veni in ziua urmatoare, in care a inchiriat camera de la domnul Charington. Cand i-a spus Juliei, aceasta a acceptat fara rezerve.

Amandoi isi dadeau seama ca totul era o nebunie. Era ca si cum, de buna voie, ei s-ar fi apropiat de propriile morminte.

In timp ce el o astepta stand pe marginea patului, se gandi inca odata la celulele Ministerului Amorului. Miscarea care urma oribilului destin caruia ii erau sortiti si care intra si iesea din stiinta lor, era ciudata. Acel destin era acolo, ora lui era fixata in viitor. Ii urma moartea atat de sigur dupa cum 99 este urmat de loc. Nu o puteau evita, dar puteau amana scadenta. Si cu toate acestea el sosea, deoarece momentul l-a ales printr-un act constient. De buna voie, sa asculte momentul prin care vor fi despartiti. Un pas grabit se auzi pe scari. Julia se napusti in incapere. Ea purta o ranita dintr-un material cenusiu, pe care il umpluse, de nenumarate ori in cladirile ministerului. El se ridica pentru a o ajuta, dar ea se retrase destul de repete, tinand insa ranita.

- O secunda, spuse ea. Lasa-ma doar o secunda si apoi am sa-ti arat numai ce am adus. Tu ai adus aceea dezgustatoare cafea amestec a Victoriei ? Credeam ca ai preparat-o. Poti s-o pui deoparte ca vom avea nevoie de ea. Priveste. Ea ingenunchiase, deschise ranita si scoase dinnauntrul in dezordine chei englezesti si o surubelnita pe care le asezase deasupra. Dedesupt erau numeroase pachete bine aranjate, invelite in hartie. Primul pachet pe care i-l daduse lui Winston ii provoca o senzatie deosebita, nu prea obisnuita.

Era o substanta grea si faramicioasa care lasa urme daca o apasai

- Nu cumva este zahar ? intreba el.

- Adevarat zahar, nu zaharina...zahar curat...

Iata si o lipie, o adevarata paine alba, nu oribila noastra substanta, iata si un borcan de dulceata si un pachet cu lapte praf. Dar vezi ! Eu sunt mandra ca am putut sa le procur de la magazinul Ministerului Amorului. A trebuit ca sa le impachetez asa intr-o bucata de panza ca sa nu fiu descoperita. Dar ea nu era obligata sa-i marturiseasca de ce le-a impachetat astfel. Mirosul se raspandi prin camera, un miros bogat, placut nemaiintalnit de decenii, din copilarie insa pe care il puteai reintalni din nou. Uneori datorita deschiderii unei usi el se raspandea in pasaj, uneori se raspandea pe neobservat in multimea flamanda. Multi erau fericiti daca il respirau o clipa dupa care puteau muri fericiti ca au simtit cu adevarat mirosul pe care-l visau de o viata.

- Este cafea ? spuse el incet, cafea adevarata ?

- Este cafea procurata de la magazinul special al Partidului interior iar acestor porci nu le lipseste nimic, sar absolut nimic.

- Pentru ei totul se aduce din import, de calitate superioara si numai delicateturi.

- Dar cum ai reusit sa le procuri pe toate acestea ?

- Foarte simplu. M-am culcat cu unul tare...

- Dar cei multi, nenorocitii cu copii, servitorii, lume de rand, fura cate ceva si vezi.....aici am si un pachet cu ceai.

Winston se aseza pe vine aproape de ea. El rupse un colt de al pachetelului si-l deschise.

- Era ceai adevarat, nu inlocuitor ca pentru clasa muncitoare.

- A sosit pentru porci un transport de ceai adevarat in ultimul timp. L-au adus din Indii sau din alte parti, spuse aceasta nedeslusit. Dar asculta-ma iubitule. Te-asi ruga sa te intorci cu spatele pentru trei minute. Aseaza-te in alta parte pe marginea patului. Mai aproape de fereastra si nu te intorci mai inainte sa-ti spun eu.

Winston privea afara distrat, printre perdelele de muselina. Jos in curte, femeia cu bratele rosii, se plimba intre albia de spalat rufe si franghia de intins rufele. Ea scoase din gura doua carlige de prins rufe, din lemn si canta cu pasiune:

"Se spune ca timpul vindeca toate ranile.

Se spune ca oricand poti uita

Dar viata este mereu acolo si atat timp cat dureaza

De bucurie sau de lacrimi inima mea este mereu muncita.

Se pare ca ea cunostea toate bucuriile numai cu inima.

Vocea ei se ridica in dulceata aerului de vara, melodios si plin de o fericita melancolie. Aveau impresia ca ea era perfect fericita, cu conditia ca seara de iunie sa fie infinita si numarul de nasteri pe cap de femeie nesfarsite, fericirea sa ramana mii de ani alaturi de copiii sai si sa cante prostii. Winston fusese frapat de faptul ca nu intelese singur niciodata sa cante si cu supratonete spontane, un membru al partidului doar asista. Aceasta parea o usoara nonortodoxie, o excentricitate periculoasa ca si cum ai fi voroit de tine insati. Aceasta s-ar intampla doar numai atunci cand oamenii nu vor fi departe de foamete astefel ca ei sa aibe motive sa cante, sa uite de foame, frig si teroare.

- Acum te poti intoarce iubitule, spuse Julia. El se intoarse si, timp de o secunda, era aproape sa nu o mai recunoasca. El se astepta sa o vada in pielea goala. Dar ea nu era dezbracata.

Transformarea pe care o suferise era mult mai surprinzatoare ca aceea. Ea isi fardase fata. Ea trebuia sa alerge prin cateva magazine din cartierele proletarilor si cumpara un bogat sortiment de presupuse cosmetice. Buzele sale erau de un rosu puternic, obrajii ii erau fardati, nasul pudrat. Ea avea chiar sub ochi ceva deosebit care ii inviora. Nu se farda in mod obisnuit. Dar parerile lui Winston in aceasta privinta nu aveau mare valoare. Niciodata mai inainte nu vazuse sau imaginase o femeie a partidului, cu fard pe fata. Cu numai cateva retusuri de culoare unde trebuia ea deveni nu numai mult mai frumoasa, dar mai ales mult mai feminina. Parul sau scurt si bluza ei de fetita ii adauga acest efect.

Cand o stranse in brate un discret misor sintetic de toporas ii patrunsese in nari. El isi aminti de intunericul unei bucatarii de subsol, de gura fara dinti a unei femei. Ea intrebuinta acelas parfum, dar nu parea ca in acest caz sa aibe vre-o importanta.

- Parfumul deasemeni, spuse el.

- Da scumpule, deasemeni si parfumul. Stii tu ce a-si vrea sa fac data viitoare ? Vreau sa-mi cumpar o adevarata rochie de dama si s-o port in locul acestor salopete scurte pentru copii.

A-si avea ciorapi de matase si incaltaminte cu tocuri inalte. In aceasta camera a-si fi cu adevarat o doamna si nu o tovarasa de partid.

Ei se dezbracara si se suisera in patul imens de mahon. Era pentru prima oara cand Winston se dezbracase se se arata in pielea goala in fata ei. Pana atunci ii fusese rusine de corpul sau livid si slab, varicele iesind prin muschi, pata decolorata deasupra gulerului. Nu existau cearsafuri, dar cuvertura pe care se intinsesera era roasa si neteda. Dimensiunile si elasticitatea patului ii incanta deopotriva. Sunt cu siguranta pline de plosnite, dar ce importanta are ! spuse Julia

Nu vazuse niciodata pat pentru doi, nevatamat la proletari. Ii fusese dat lui Winston sa doarma intr-un asemenea pat pe cand era copil. Ei dormira un moment. Cand Winston se trezi, acele pendulei erau rotite si atingeau aproape de cifra noua. El nu se misca deloc, pentru ca la adancitura bratului sau, capul Juliei se odihnea dormind. O parte din fardul sau trecu pe fata lui Winston si pe perna, insa o usoara culoare rosie scotea in evidenta frumusetea pometilor sai. O raza aurie din apusul soarelui, patrunsese pe fereastra in casa pana lapicioarele patului. Care lumina semineului unde apa clocotea in cratita. In curtea jos, femeia nu mai canta, insa strigatul copiilor din strada patrundea asurzitor in camera. Winston se intreba in sinea lui daca in trecutul sters, acesta era un fapt normal sa dormi intr-un pat ca acela, in aerul curat al unei nopti de vara, sa fie un barbat si o femeie dezbracati de vesminte, sa faca dragoste cand doreau si nu simteau nici o obligatie sa se scoale si sa asculte calm gandurile exteriorizate. In orice caz nu existase niciodata o epoca sau aceasta ii parea natural.....

Julia se trezi, isi freca ochii, se ridica si se sprijini pe un cot pentru a privi lampa de gatit cu petrol.

- Jumatate din apa s-a evaporat spuse aceasta. Vreau sa ma spal repede si sa fac cafea. Avem inca o ora. La ce ora trebuie sa fii la tine ?

- La ora 23 si 30 de minute.

- Aici este ora 23. Insa va trebui sa plecam mai curand de aici pentru ca......

Ei Afara bestie murdara ! Ea se urca in pat, lua un pantof de pe parchet si il arunca violent intr-un colt al incaperii, cu o miscare brusca si tinereasca a bratului, exact asa cum o vazuse intr-o dimineata aruncand dictionarul impotriva lui Goldstein in timpul celor Doua minute ale Urii.

- Ce inseamna asta ? intreba Winston surprins.

- Un soarece. L-am vazut scotandu-si mustatile murdare in afara obriurilor. ARE O GAURA ACOLO...Insa i-am daramat ficatul.

- Soareci ! Sopti Winston. In aceasta camera !

- Sunt peste tot, spuse cu indiferenta Julia, reintrand in pat. Avem destui in bucatarie, la camin. Sunt multe in Londres unde misuna. Tu stii ca ataca chiar si pe copii ? Da, copiii ! In unele strazi, femeile nu pot lasa copiii singuri nici chiar doua minute. Si sobolanii... acestia sunt mari si grasi si circula chiar pe bulevarde. Sunt cenusii si dezgustatori, este ca aceste bestii murdare, intotdeauna.....

- Tu taci ! spuse Winston, inchide ochii.

- Draga, tu esti toata palida ! Ce ai ? Sunt soarecii care iti dau dureri de cap ?

- Toate porcariile din lume..... un soarece ! Ea se indesa in el, infasura picioarele in jurul sau ca sa o calmeze cu caldura corpului sau. El nu deschise ochii imediat. Avusese timp de cateva minute. Impresia ca retraieste un cosmar care, in cursul anilor revine din timp in timp.

Statea in picioare aproape de un zid umbrit si intunecat, si pe cealalta parte a acestui zid era ceva inspaimantor, ceva foarte oribil de a fi infruntat. In timpul visului, sentimentul sau profund era intotdeauna un sentiment de pacaleala voita, caci, in fapt el stia ce se ascunde in spatele zidului intunecos, insa el ar fi putut, printr-un efort riscant, ca si cum si-ar smulge o bucata din propria inima, sa scoata ceva la lumina.

El se trezea mereu fara a descoperi ceea ce era. Dar aceasta era in legatura, intr-un caz sau altul, cu ceea ce avea sa-i spuna Julia, cand il intrerupse.

- Iarta-ma, spuse ea. Nu-i nimic. Nu-mi plac soarecii, asta-i totul.

- Nu te nelinisti, scumpule. Aceste brute de soareci nu vor mai intra aici. Inainte de a pleca, voi astupa gura gaurii cu o bucata de sac si data viitoare cand voi reveni, voi aduce putin gips si in mod sigur ii vei inchide. Vei vedea. Momentul puternicii panici trecuse pe jumatate si aproape ca fusese uitat. Putin rusinat de el insusi, Winston se asezase pe marginea patului si sprijinit pe tablia acestuia. Julia se scula din pat, isi puse combinezonului si prepara cafeaua. Mirosul care se ridica din cratita, era atat de puternic si de excitant, incat ea a inchis fereastra, de frica sa nu fie remarcata de afara, de un oarecare si sa nu trezeasca banuieli.

Ceea ce era mult mai placut de cat gustul cafelei naturale, era finetea zaharului natural, adevarat, senzatie pe care Winston dupa atatia ani de zaharina consumata, aproape ca nu-si mai amintea.

Cu o mana in buzunar, cu alta tinand o tartina cu dulceata, Julia era in incapere. Ea privea spre biblioteca cu nepasare, sugera cele mai bune posibilitati de a repara masa plianta, se aseza in fotoliu uzat pentru a vedea daca mai este confortabil, privea cu insistenta pendula cu 12 cifre, amuzandu-se ca un copil.

Ea aduse pres papierul de sticla pe pat pentru a-l vedea la o lumina mai puternica. Winston i-l lua din mana, fascinat ca intotdeauna de aspectul placut si transparenta lichida a sticlei.

- Ce-ti inchipui ca este asta ? intreba Julia.

- Nu crezi sa fie cine stie ce. Vreau sa spun ca nu gandesc ca aceasta a fost destinat sa fie folosit. Ceea ce imi place mie, este ca prezinta o bucata din istorie, pe care au uitat s-o falsifice. Este un mesaj de acum o suta de ani, daca stii sa-l citesti.

- Si acest tablou de deasupra ? (ea atata cu capul ceva de pe perete) sa fie mai vechi decat un secol ?

- Mai mult. Poate doua secole. Astazi este aproape imposibil sa descoperi varsta lor adevarata. Ea traversa incaperea.

- Iata locul in care aceasta starpitura de animal a intrat, spuse ea, lovind peste lambriurile asezate sub tablou.

Ea privi tabloul.

- Ce reprezinta asta ? Parca am vazut-o undeva....

- Este o biserica, sau fusese...una mai putin.

Se numea biserica Sfantul Clement. Fragmentul de refren pe care l-a invatat de la Dl. Charington ii revenea in gand si adauga pe jumatate nostalgic: "Portocale si lamai, spun clopotele de la Sfantul Clement". Spre surprinderea lui, ea ii raspunse la vers printr-un vers.

- Tu imi dai trei fartingi, spuneau clopotele de la Sf. Martin. Cand imi vei plati ? Spuneau clopotele de la Sf. Bailey.

- Nu-mi amintesc urmarea. Dar mi-aduc aminte in tot cazul ca aceasta se termina astfel:

- Iata o luminare pentru a merge la culcare, iata un cutit de ghilotina pentru a ti se taia capul. Erau ca doua jumatati dintr-o semnatura. Insa trebuie sa existe o alta versiune dupa "Clopotele din Vieeux Bailey". Am putea-o smulge din memoria dlui Charigton, daca l-am stimula acceptabil.

- Cine te-a invatat ? intreba el.

- Bunicul meu. El avea obiceiul sa mi le cante cand eram mica. El fusese "evaporat" pe cand aveam 6 anisori.

In tot cazul el disparu fara urma. Eu ma intreb ce era aia lamaie, adauga ea fara logica. Eu am vazut numai portocale. Sunt un fel de fructe rotunde si galbene, cu coaja poroasa.

- Eu imi duc aminte de lamai, spuse Winston.

Erau foarte cunoscute in perioada 1950-1959. Ele erau foarte acre si numai daca aveai dintii congelati, nu le sinteai deloc.

- Sunt singura ca in spatele acestui tablou, sunt plosnite, spune Julia. Il coborase zilele acestea si le dadui o spalatura cu o carpa.

Cred ca ar trebui sa plecam. Trebuie sa-mi spal obrazul pentru a indeparta fardul. Ce necaz ! Eu ti-am luat de pe buze tot rujul. Winston ramasese culcat inca putin. Camera devenea intunecoasa.

El se intoarse spre lumina si ramase intins inca in pat, iar ochii ii erau indreptati spre pres papierul de sticla.

El vedea in acest obiect ceva profund. Era la fel de transparent ca si aerul. Era ca si cum suprafata sticlei forma un arc pe cer incalzind o lume minuscula cu intreaga sa atmosfera. El avea impresia ca intelege totul. Isi imagina, presimtea in mod precis era in interiorul sticlei cu patul de mahon, masa plianta, pendula si chiar pres papierul impreuna cu vechea gravura.

In pres papier se gasea si coralul si in aceasta piesa era inchisa viata lui si a Juliei, fixata intr-un fel de eternitate in inima cristalului.

- V -

Syme disparuse intr-o dimineata de la serviciu. Cateva persoane fara creier comentau lipsa lui. In ziua urmatoare nimeni nu mai pomenea de numele sau. A treia zi Winston se inapoia in vestisul Comisariatului Arhivelor pentru a privi tabloul informatiilor.

Una din starni continea o lista imprimata a membrilor Comisariatului Esecurilor din care facuse parte si Syme. Aceasta lista parea sa semene cu aceea care fusese mai inainte. Nici o stersatura nu avea.

Syme incetase sa mai existe, el nu a existat niciodata.

Caldura era puternica. In labirintul ministerului, incaperile fara ferestre, in care aerul era conditionat, pastrau temperatura lor normala, dar in exterior, caldaramul ardea sub picioare si duhoarea din metrou in orele aglomerate era ingrozitoare. Pregatirile in vederea sarbatoririi Saptamanii Urii, erau in toi si intreg personalul ministerului presta ore suplimentare. Procesiuni, reuniuni, parazi militare, conferinte, exchibitii cu figuri, spectacole speciale la cinema, programe la telecran, cantece si poezii pentru slavirea monstrului, toate trebuiau sa fie organizate. Tribunele trebuiau sa fie ridicate, portretele aranjate, lozinciile inventate, cantece si poeziile scrise, agitatia pusa in circulatie, fotografiile machiate (retusate). Mutase sectia Juliei in Comisariatul Romanelor, productia romanelor. Acest departament scotea in serie pamflete ingrozitoare. Winston, in afara muncii lui obisnuite, lucra suplimentar in fiecare zi examinand colectii vechi din Times, schimba si infrumuseta paragrafele privind stirile care trebuiau comentate in discursuri. Noaptea tarziu, atunci cand o multime de proletari rataceau zgomotosi pe strazi. Orasul avea un aer curios de nervozitate. Bombele rachete erau doborate cu un vacarm mai des ca niciodata. Uneori in departari, se produceau explozii uriase pe care nimeni nu le putea explica si in legatura cu ele circulau zvonuri fantastice.

Noua melodie care trebuia sa fie a cantecului, tema a saptamanii Urii (se numea cantecul - Oda Urii), fusese compus si se transmitea mereu prin telecran. Avea un ritm asemanator latratului unui caine turbat si care nu se putea numi muzica, dar care semana cu zgomotul tobei. Atunci cand era cantate de sute de voci si scandau si zgomotul din urma, devenea inspaimantator. Proletarii pierzandu-si capul si in miez de noapte, se intreceau cantant pe strazi melodia inca populara.

- Acesta nu-i decat un vis fara sperante....

Copiii lui Parsons il cantau de o maniera ingrozitoare, in tot timpul zilei si noptii, la instrumente de percutie, sau la pieptene, sau dintr-o bucata de hartie igienica.

Serile lui Winston erau ocupate mai mult ca niciodata. Grupuri de voluntari organizati de catre Parsons, maturau strada in vederea sarbatoririi Saptamanii Urii. Ei coseau drapele, lipeau afisele, plantau steaguri pe acoperisuri si balcoane, isi riscau viata aruncand firele de sarma deasupra strazii pe care agatau steagurile. Parsons se lauda ca singur a intins patru sute de metri de pavoazare pe blocul Victoriei. Caldura si muncile manuale i-au creeat chiar pretextul sa se intoarca in timpul serii in sort si camasi decoltate. El era peste tot in acelas timp, sa impinga sa traga, sa taie cu ferestraul, sa bata cuie, sa improvizeze, sa inveseleasca toti oamenii prin scamatorii familiare si raspandea prin toate cutele corpului sau o cantitate de sudoare acida ce parea inepuizabil. Peretii Londresului erau pe neasteptate acoperiti de un nou afis. El nu prezenta o legenda, ci simplu reprezenta silueta monstruoasa de trei sau patru inaltimi a unui soldat eurasian cu infatisare de mongol impasibil, cu cizme uriase care inainta cu pasi mari avand pe sold o mitraliera cu baioneta inainte.

Din orice unghi ai fi privit afisul, teava mitralierei parea ca tinteste asupra privitorului. Aceste afise au fost lipite pe toate spatiile goale a peretilor si numarul lor depasea chiar pe acelea ce-l prezenta pe Big Brother. Proletarii, in mod obisnuit indiferenti la razboi, erau stimulati si impinsi catre unul din patrioticele lor delire periodice. Pentru a armoniza cu buna dispozitie generala, bombele racheta omorasera un mai mare numar de oameni ca de obicei. Una din acestea cazuse pe un cinematograf intesat de Stepney si ingropa sub daramaturi mai multe sute de victime.

Toti lovuitorii din imprejurimi iesisera pentru funerarii.

Ei alcatuiau un lung cortegiu care dura ore intregi, insa in fapt era o puternica manifestatie de revolta. O alta bomba cazu pe un teren parasit care, servea drept teren pentru joaca. Numerosii copii fusesera loviti si facuti bucati. Din aceasta cauza avu loc o alta manifestatie de manie. Se daduse foc la portretul lui Goldstein.

Sute de afise reprezentand soldatul eurasian, fusesera dezlipite si aprinse in flacari, iar un mare numar de magazine fusesera jefuite de multime. Apoi circula un zvon, cum ca unii spioni dirijau bombele prin unde si au dat foc unei case in care locuiau niste batrani banuiti ca ar fi straini. Ei murisera in flacari si asfixiati. In incaperea ce se afla deasupra magazinului d-lui Charington, Winston si Julia, cand se intalneau, se culcau unul langa altul in pat, fara cearsafuri, in pielea goala ca adevarati proletari, sub fereastra deschisa prin care patrundea aerul proaspat.

Soarecele nu mai aparuse niciodata, insa plosnitele se inmulteau ingrozitor din cauza caldurii. Dar asta nu impiedica cu nimic amorul. Murdara sau curata, camera pentru ei era un adevarat colt de rai. Cand soseau aici, Winston si Julia, consumau tot piperul cumparat la bursa neagra, isi scoteau hainele de pe ei, iubindu-se pana iesea fum din ei si apoi adormeau....Cand se trezeau, descopereau plosnitele in jurul lor, atat de numeroase incat aveai impresia ca sunt gata de contra atac. In timpul lunii iunie ei se intalnisera de 4, 5, 6, 7 ori. Winston se dezobisnuise sa mai bea gin la anumite ore. Se parea ca nu mai are nevoie. El se ingrasase, ulcerul varicos se cicatrizase, nu lasa decat o pata bruna deasupra incheieturii piciorului. Accesele de tuse matinale, incetasera. Cursul vietii devenise mai placut. Nu mai era tentat sa se strambe la telecran sau sa profereze injuraturi puternice. Acum cand amandoi aveau o incapere secreta si sigura, nu li se parea atat de penibil de a nu se intalni decat rar si pentru doua ore de fiecare data.

Important era faptul ca aceasta camera de deasupra magazinului de antichitati exista. A sti ca aceasta exista acolo, era aproape si inviolabila si accesibila oricand. Camera era o lume, un buzunar al trecutului unde puteau sa se indrepte animalele a caror rase erau amenintate.

Winston gandea ca dl. Charigton facea parte ca si el, din rasa disparuta. Inainte de a urca, el se oprea ca de obicei cateva minute spre sta de vorba cu dl. Charigton. Se parea ca batranul nu iesea decat foarte rar sau deloc si, pe de alta parte, nu avea aproape nici un client.

El ducea o existenta ascunsa intre minusculul magazin si bucatarioara tot atat de minuscula unde isi pregatea cele necesare traiului.

Aceste bucatarioare continea printre altele, un gramofon incredibil de vechi, echipat cu un enorm pavilion. Dl. M. Charington parea fericit cand avea ocazia sa discute. In timp ce ratacea de la un obiect altul, din stocul fara valoare, nasul lung, ochelarii compacti, umerii adusi, imbracat cu o vesta velur, el avea mereu nedeslusita infatisarea mai ales a unui colectionar decat a unui negustor....El palpa cu un fel de entuziasm neobisnuit, un fragment sau alt obiect fara valoare, dopul unei sticlute de cerneala chinezeasca, capacul pictat al unei tabacherii stricate, un medalion in email, continand o suvita de par a unui copil mort de timp indelungat. El nu-i propuse lui Winston niciodata sa-l cumpere. A discuta cu Dl. Charington era ca si cum ai asculta o melodie dintr-o cutie stricata. El aducea din adancurile memoriei sale alte cateva fragmente de cantece uitate. Exista unul in care se vorbea despre 24 de merle, intr-un altul era ceva privind o vaca cu cornul rupt. Un altul povestea despre moartea cocosului Robin.

Cred ca acela "v-ar interesa" spuse el cu un zambet ascuns, scuzandu-se de fiecare data cand producea un nou fragment.

Dar el nu-si amintea de fiecare data decat numai de cateva versuri din fiecare cantec. Winston si Julia stiau amandoi intr-o oarecare masura, ceea ce nu era lipsit de preocuparile lor, in cursul actual al lucrurilor nu putea dura la infinit. Existau momente in care ideea unei morti iminente era tot atat de reala ca patul pe care ei se culcau si se strangeau unul intr-altul cu un fel de senzualitate disperata, precum condamnatii care cu cinci minute inainte sa le sune ceasul, profitau de ultima lor placere iluzorie. Dar existau si momente in care aveau nu numai iluzia securitatii dar si a permanentei. Atat timp cat se aflau in camera amandoi, aveau impresia ca nici un rau nu li se poate intampla. A ajunge aici era greu si periculos dar camera insasi era un sanctuar inviolabil. Era ca atunci cand Winston privea interiorul pres papierului. El traia cu impresia ca putea patrunde in lumea din sticla si ca odata ajuns acolo, mersul timpului putea fi oprit. El se lasa dus de visuri, de evadare. Sansa lor rezista mereu si intriga lor continua la fel de asemanator in tot restul vietii lor.

Caterina murise si, printr-o manevra abila, ei reusisera sa se casatoreasca. In caz ca nu reuseau acest lucru, ori se sinucideau impreuna, ori dispareau pentru a-si schimba infatisarea spre a nu fi recunoscuti, invatand sa vorbeasca cu accentul proletarilor, capatand de lucru intr-o uzina si petrecandu-si viata intr-o strada indepartata unde nu puteau fi recunoscuti. Toate la un loc erau fara sens. Amandoi le stiau.

In realitate nu exista nici un mijloc de a te ascunde caci peste tot organele de represiune misunau. Ei nu aveau nici macar intentia de a pune in aplicare singurul plan care putea fi dus la finalizare ,sinuciderea'.

Se intalneau zi de zi, saptamana de saptamana, pentru a continua un prezent care nu avea viitor, era un instinct care nu putea invinge, cum nu puteai opri plamanii sa nu respire. Cateodata deasemeni ei discutau sa se angajeze intr-o rebeliune activa contra partidului, dar ei nu stiau nimic despre ceea ce trebuia facut pentru inceput. Chiar daca imensa Fraternitate era o realitate, ramanea inca dificultatea de a gasi mijlocul de a face parte din ea.

Winston impartasi Juliei strania intimitate care exista sau parea ca exista intre O'Brien si el si despre tentatia sa sa se prezinte cat mai simplu la O'Brien sa-l anunte ca este dusmanul partidului si sa-i ceara sfatul si ajutorul sau. Destul de ciudat, imposibbilitatea si indrazneala acestui act nu frapa. Era obisnuita sa judece oamenii dupa faptele si ei i se parea natural ca Winston sa aibe incredere in loialitatea lui O'Brien dintr-o singura data, privindu-l in ochi

Mai mult, ea considera ca vrea ceva real ca toata lumea, sau aproape toata lumea dusmanea in secret partidul si vioala regulile, daca era posibil sa o faca fara primejdie. Dar ea refuza sa creada ca o opozitie vasta si organizata exista sau putea exista. Povestea cu Goldstein si armata sa clandestina spunea ea, nu era decat o inselatorie inventata de partid si organele sale de dezinformare speciale, pentru interese personale si deci trebuia sa fie facute credibile. Ea avea un numar incalculabile de exemplu cand gloata partidului in cursul asazisele manifestatii spontane cereau strigand puternic si din convingere, pentru crime imaginare carora nu li se putea da nici un fel de crezare, executarea vinovatilor caror nume nu l-a cunoscut niciodata. Cand existau procese publice inscenate, ea isi avea locul in detasamentul Ligii Tineretului, care inconjurau tribunalele de dimineata pana seara, din ordin si scandau la anumite intervale regulate in cor: Moarte tradatorilor. In timpul celor doua minute ale urii, insultele pe care le profera impotriva lui Goldstein, intreceau intotdeauna pe acelea ale altora. Cu toate acestea, ea nu avea despre Goldstein decat o ideie foarte vaga, la fel despre doctrinele de care era invinuit ca le reprezinta. Ea crescu dupa revolutie si era foarte tanara pentru a-si aminti de bataliile ideologice din 1950-1969. Un lucru sigur era cert, puterea ei de intelegere depasea cunoasterea acestei miscari politice independente si in tot cazul era ferm convinsa: partidul era de neinvins. El va exista mereu si mereu va fi acelasi.

Nimeni nu se putea rascula impotriva lui decat printr-o revolutie (nesupunere) secreta sau, mai mult, prin acte de violenta izolate ca omorarea unora sau sa li se arunce cu ceva in cap.....

Ea era in multe privinte mult mai fina decat Winston, si mult mai putin receptiva la propaganda partidului. Ea venise odata la Winston sa-i vorbeasca referitor la ceva in legatura cu razboiul impotriva Eurasiei. El ii spusese cu dezinvoltura, ca dupa parerea sa nu era razboi. Bombele racheta ce cadeau in fiecare seara deasupra Londres erau in mod cert lansate de guvernatorul Oceaniei insusi, in scopul de a-si mentine sub stare de teroare propria-i populatie.

Era ideea care nu-i apartinuse niciodata lui Winston. Julia era stapanita de un fel de invidie atunci cand atunci cand ii spuse ca, in timpul celor Doua minute ale Urii, cel mai greu pentru ea era de a se abtine sa nu izbucneasca in ras. Ea nu punea in discutie invataturile partidului, decat atunci cand le calca in orice fel, in propria-i viata. Ea era gata sa accepte mitul oficial, cel mai simplu deoarece diferenta intre adevar si minciuna nu i se parea ceva atat de important. Ea credea, fiind invatata la scoala, spre exemplu, ca partidul fusese acela care a inventat pentru prima oara aeroplanele.

Winston isi amintea ca in epoca in care invata la scoala intre 1958-1969, exista numai elicopterul pe care partidul pretindea atunci ca il inventase. Cu zeci de ani mai tarziu, in timpul anilor de scoala ai lui Julia, partidul pretindea deja ca numai el a inventat aeroplanul. Intr-o generatie, el isi atribuia inventarea masinilor cu vapori. Iar cand el i-a spus ca aeroplanele existau inainte ca el sa se fi nascut si cu mult inaintea revolutiei, ea trata faptul fara nici un interes. Dupa toate acestea, ce importanta are faptul ca atunci sau acum sau cine stie cand si cine a inventat aeroplanul ?

Aceasta fusese mai ales un soc pentru Winston, sa descopere cu privire la o remarca facuta din intamplare, ca el nu-si aminteste ca Oceania (atunci avea 14 ani) se aflase in razboi contra Estasiei si in relatii de pace cu Eurasia. Este adevarat ca el considera toate razboaiele ca o comedie. Insa in aparente el nu remarcase ca numele inamicului fusese schimbat.

- Eu cred ca noi am fost intotdeauna in razboi contra Eurasiei spuse el printre dinti. Winston se inspaimanta oarecum. Inventarea avioanelor era cu mult inaintea nasterii sale, insa cu noua schimbare de macaz, razboiul dura numai de patru ani, ca dupa aceasta sa se mareasca. El discuta desptre acest subiect cu ea timp de un sfert de ora.

Catre sfarsit el reusi sa o oblige sa aprofundeze memoria, pana ce-si va aminti neclar ca la acea epoca, era Estasia si nu Eurasia, inamica. Dar concluziile lui pareau fara importanta.

- Cine se sinchisea ? spuse el cu amaraciune. Dupa altii, acest razboi era murdar si se stie ca oricum stirile de pe front sunt mereu falsificate. El ii vorbea uneori despre Comisariatul Arhivelor si despre nerusinatele falsificari pe care le continua. Aceste practici nu pareau sa-i dezguste. Ea nu simtea prapastia ce se deschidea sub picioarele sale la gandul ca minciunile deveneau adevaruri. El ii marturisise povestea cu Jones Aaronson si Rutherford si despre autenticul fragment de hartie pe care odata il tinuse in mainele sale. Ea nu se arata de loc impresionata. Dealtfel, ea nu intelesese imediat, adevarul istoric.

- Iti erau prieteni ? intreba ea.

- Nu, eu nu-i cunostea. Erau doar membri ai partidului interior. De altfel ei erau mult mai in varsta ca mine. Ei apartineau vechii epoci, dinaintea revolutiei. Este drept ca i-am cunoscut numai din vedere.

- Atunci ce te ingrijoreaza ? Ei sunt morti mereu, nu-i asa ?

El incerca s-o faca sa inteleaga. Era un caz exceptional.

El nu ramanea nepasator numai de moartea unui individ.

- Vei raspunde tu, ca trecutul sau a fost lichidat pana ieri ? Daca supravietuieste ceva, acestea sunt cateva obiective la care nu sunt atasate nici un cuvant, cum este acest bloc de sticla de pe masa. Deja, noi nu stim nimic despre revolutie si nici anii care au precedat-o. Toate documentele autentice au fost distruse sau falsificate, toate cartile au fost reeditate, toate tablourile recopiate etc.

Toate statuile, bisericile, strazile, cladirile din trecut, au fost distruse, fie refacute, fie mutate, s-au schimbat denumirile, iar toate datele au fost falsificate. Si acest proces de dezinformare continuie mereu, in fiecare minut. Toata istoria este blocata.

Nimic nu exista, decat un prezent, etern, in care partidul are mereu dreptate. In mod normal eu stiu ca trecutul a fost falsificat, dar imi va fi absolut imposibil s-o dovedesc, chiar daca eu personal am contribuit nemijlocit la aceste falsificari. Lucrul facut, nici o proba nu supravietuieste. Singura dovada este in mine, in interiorul creierului meu si nu am nici o certitudine ca o alta fiinta omeneasca, pentru un oarecare motiv, sa imparta cu mine amintirile. In toata viata mea nu am avut in mine o proba concreta si reala, decat o singura data. Sunt atatia ani de atunci !

- Si la ce ti-a servit ?

- La nimic, pentru ca peste cateva minute mai tarziu am aruncat documentul autentic. Dar azi s-ar repeta un asemenea ca a-si pastra documentul.

- Foarte bine, afara de mine, spuse Julia. Eu sunt gata sa risc, dar pentru ceva merita osteneala, nu pentru petece de ziare vechi.

- Ce ai mai facut tu, chiar daca l-ai fi pastrat ?

- Nu mare lucru, poate era o dovada...Ea ar fi putut implanta o incertitudine candva, aici si acolo, daca a-si fi cutezat sa o dezvalui. Eu nu cred ca am putea schimba ceva din ceea ce a fost in timpul existentei noastre. Dar se poate imagina ca nici mici dovezi de rezistenta puteau fi scoase la iveala aici si acolo.....de mici grupuri neorganizate de oameni, care se coalizau spontan si a carui numar crestea putin cate putin. Dar imediat erau lichidati. Ei puteau lasa in urma lor cateva documente prin care generatiile viitoare continuau actiunile din punctul in care le lasasera.

- Scumpule, generatiile viitoare nu ma intereseaza catusi de putin. Ceea ce ma intereseaza, suntem noi si numai noi. In raport cu degetele picioarelor, tu nu esti draga, decat un rebel. El aprecia fraza ca foarte spirituala si incantat, o cuprindea in brate. El nu acorda mai putin interes nici subdiviziunile doctrinei partidului. Cand el incepu sa-i vorbeasca despre principiile Angsoc, despre duble-panse, despre mutabilitatea gandirii, de negarea realitatii obiective, si ca intrebuita cuvinte novlang, ea era contrariat si rusinata si spunea cu tarie ca nu daduse niciodata atentie la asemenea ineptii. Se stia ca toate acestea nu erau decat baliverne inventate cu care se insala prostimea si atunci de ce ar fi preocupat-o ? ea stia in ce moment trebuie sa aplaude, in cemoment se lansau huiduielile si aceasta era tot ceea ce trebuia sa cunoasca. Cand el staruia sa-i vorbeasca despre asemenea subiecte, ea avea deconcertatul obicei sa doarma dusa. Ea facea parte dintre acei oameni care puteau sa doarma, nu importa la ce ora si in ce pozitii.

Stiind de vorba cu ea Winston isi dadea seama la ce punct era mai usor sa prezinte aparentele ortodoxiei, fara a avea cea mai mica notiune de ceea ce inseamna ortodoxie. Intr-un sens, era greu ca oamenii incapabili sa inteleaga viziunea ca viziunea pe care o avea partidul se impuse cu mai mult succes. Ii puteau face foarte usor sa accepte incalcarile cele mai flagrante ale legilor si realitatilor, pentru ca ei nu-si dadeau seama de enormitatea a ceea ce li se cerea, fara sa primeasca aproape nimic in schimb si nu erau destul de interesati asupra evenimentelor in curs, spre a putea remarca ceea ce se petrece. Prin lipsa puterii de intelegere, ei ramaneau frustati si terorizati. Ei inghiteau totul cu repeziciune, fara murmur si ceea ce inghiteau aparent nu le aducea nici un rau caci nu lasa urme asemenea bobului de grau ce trecea intr-un corp de pasare fara a fi digerat.

- VI -

In sfarsit sosise. Mesajul asteptat sosise. Lui Winston i se parea ca intreaga lui viata astepta acest mesaj, acest moment. El strabatea culoarul ministerului si era aproape de locul unde Julia ii strecurase biletul in mana, cand isi dadu seama ca cineva mai corpolent decat el, pasea drept in urma lui. Persoana pe care nu o indentificase inca, tusi spre a-i atrage atentia, preludiu evident la ceea ce urma a-i spune.

Winston se opri pe neasteptate si se intoarse. Era O'Brien.

In sfarsit, ei erau fata-n fata si se parea ca singura dorinta a lui Winston era s-o ia la fuga. Inima ii batea sa-i iasa din piept.

El ar fi fost incapabil sa vorbeasca. O'Brien continua sa mearga cu acelas pas, il apuca de brat pe Winston cu un gest amical, in asa fel ca amandoi mergeau unul langa altul.

Incepuse sa-i vorbeasca cu curtoazie grava si deosebita care-l distanta de cei mai multi membrii ai partidului interior.

- Asteptam o ocazie sa va vorbesc, spuse el.

Am citit unul din articolele dumitale novlang din Times.

Va intereseaza erudit novlangul cred: lui Winston ii reveni in parte sangele rece.

- Erudit ? Ch ! Mai nimic, spuse el.

Nu sunt decat un amator.

Asta nu-i ideea mea. Nu am avut nimic de a face cu actuala constructie a limbii.

- Dar dumneavoastra scrieti foarte elegant, spuse O'Brien.

Nu sunt singurul sa gandesc.

Eu vorbisem recent cu unul din tovarasi d-vs, care este expert.

Pentru moment numele lui imi scapa.

Inima lui Winston batea cu putere.

Era de neinteles ca aceasta fraza, nu se referea direct la Syme.

Dar Syme nu era numai mort, era sters, era o nefiinta. Toate referirile in legatura cu el demonstrau o disparitie totala. Remarca lui O'Brien trebuia in mod sigur inteleasa ca un avertisment, ca un semnal, un cuvant codificat. Impartasind lui Winston o mica crima prin gandire, ei impreuna deveneau complici. Ei contineau sa mearga incet prin coridor insa O'Brien se opri. Cu aceasta curioasa, dezarmanta prietenie in care se intelegea sa puna ceva in actiune, el isi potrivi ochelarii pe nas.

- Ceea ce a-si vrea sa va spun mai ales, este ca, in articolul dvs., ati intrebuintat doua cuvinte care sunt perimate. Dar ele nu sunt decat de putina vreme. Ati vazut a X-a editie a dictionarului novlang ?

- Nu, raspunse Winston. Nu credeam ca ar fi aparut.

Noi nu lucram inca la a XI-a editie la departamentul arhivelor.

- A X-a editie nu cred ca va apare mai inainte de cateva luni. Dar cateva exemplare au si fost puse in circulatie.

Chiar si eu am unul. Poate sunteti interesat sa-l vedeti.

- Foarte sigur, raspune Winston, care intelese imediat la ce se referea O'Brien.

- Cateva din noile inventii sunt foarte ingenioase.

Reducerea numarului de verbe. Cred ca aceasta parte va va place foarte mult. Credeti ca vi l-asi putea expedia printr-un mesager ? Dar permanent uit lucrurile de acest gen. Ati putea trece pe la locuinta mea ? Cand va va conveni. Asteptati o clipa. Vreau sa va dau adresa mea. Ei stateau in picioare in fata telecranului.

O'Brien cauta in servieta, scotand din aceasta un carnetel invelit in piele si un stilou de aur. Indata sub teleecran, intr-o pozitie nu prea comoda, puteai citi ceea ce scrise. El notase adresa, rupse pagina din carnetel si i-o intinse lui Winston.

- Sunt in mod obisnuit acasa seara, spuse el.

In caz canu a-si fi, servitorul meu iti va da dictionarul. El se retrase, lasandu-l pe Winston cu bucati de hartie in mana. Nu avea nevoie de aceasta data s-o ascunda. Cu toate acestea Winston studia cu grija ceea ce era scris pe bucati de hartie si, cateva ore mai tarziu, il arunca cu alte hartii, in gaura memoriei.

Ei nu vorbisera decat doua minute. Episodul nu putea avea decat o singura semnificatie. Nu era decat o masinatiune pusa la cale pentru ca Winston sa poata cunoaste adresa lui O'Brien.

Fusese necesara intamplarea, deoarece altfel nu ar fi fost posibil niciodata sa se afle adresa, daca ar fi cerut-o direct ca sa descopere unde traia unul dintre ei. El nu gasea in aceasta intamplare firul Ariadnei nici intr-un fel.

- Daca vreodata ati vrea sa ma vedeti, ma veti gasi tot acolo. Iata ce-i spuse O'Brien. Poate sa aibe vre-un mesaj ascuns undeva in dictionar. Dar, in tot cazul, un lucru era sigur. Conspiratii pe care o visase exista si el atinse punctul exterior.

El stia acum sau mai tarziu ca va asculta de ordinele lui O'Brien.

S-ar putea sa fie maine, s-ar putea sa fie dupa o lunga asteptare, nu-l interesa catusi de putin. Ceea ce urma sa se intample nu era decat rezultatul unui proces care incepuse de mai multi ani. Primul pas fusese un gand secret, involuntar. Al doilea este deschiderea jurnalului sau.

El transferase gandurile, cuvintelor si trecea de la vorbe la fapte. Ultimul pas ar fi asemanator a ceea ce se intamplase la ministerul amorului. El il acceptase. Sfarsitul era implicat deci in inceput. Dar era inspaimantator.

Mai exact, era ca un preludiu al mortii, era ca si cum nu mai existai. Chiar in timp ce-i vorbea O'Brien, in timp ce intelegea sensul cuvintelor, fusese scuturat de un frison glacial. El avea senzatia ca marsaluieste intr-un mormant umed si ca el stia de intotdeauna ca mormantul era acolo si ca il astepta fara sa-i mai faca vre-o imbunatatire.

Winston isi revenise, ochii ii erau inlacrimati. Julia, aproape adormita se incolataci de el si murmura ceva care putea insemna;

- Ce ai tu ?

- Visam........

Insa se opri deodata. Este foarte complicat sa-ti explic prin cuvinte. El se visase pe el insasi si isi amintea de legatura cu acest vis, care se strecura in sufletul sau in cateva minute dupa ce s-a trezit. Se culca din nou cu ochii inchisi, afundati inca in atmosfera visului. Era un vis deosebit si luminos in care intreaga lui viata parea sa se desfasoare inaintea lui precum o seara de vara, un peisaj ca dupa ploaie. Totul trecuse in interiorul pres papierului, in sticla, dar suprafata sticlei era bolta cerului si, in interiorul acestei bolte, totul era cufundat intr-o limpede si dulce lumina care ii permitea sa vada cele mai infinite distante. Visul continea un adevar intr-un sens el consista un gest al maini facut de mama sa si era repetat 30 de ani mai tarziu de catre o tanara evreica pe care o vazuse intr-un film de actualitate, inainte ca elicopterul sa-i transforme pe cei doi in bucati iar lui ii era teama sa se apropie de un copilas sfartecat de o bomba.

- Stii tu, ii spuse Winston, ca pana in prezent eu cred ca am ucis-o pe mama ?

- Pentru ce ai ucis-o ? intreaba Julia, aproape adormita ?

- Eu nu am ucis-o. Nu materialiceste. El isi amintea in vis de ultima viziune pe care o avusese despre mama sa si coplesit de amintirea pe care o respinsese de buna voie din constiinta sa in timpul anilor. Nu era sigur pe perioada in care se petrecuse aceasta dar nu credea sa fi avut mai mult de 10 ani, sa fi avut poate 12 ani cand avusese loc evenimentul. Tatal sau disparu ceva mai inainte.

Cat de demult, nu-si putea aminti. El isi amintea mai bine de tumultul, de greutatile care marcau aceasta epoca. Panicile periodice cu privire la raidurile aeriene, cautarea unui adapost in statiile de metrou, gramezile de moluz de pretutindeni, proclamatiile confuze la fiecare incrucisare de drum, echipe de tineri in camasi de aceeasi culoare, imense cozi in fata brutariilor si a magazinelor alimentare, zgomotul tunurilor in departare si mai ales faptul ca nu se gasea nimic demancare. El isi amintea de indelungi dupaamieze petrecute cu alti tineri cautand in gramezile de gunoi ceva oase si de ale gurii in care se mai gaseau foi imputite de varza, resturi de legume, coji de cartofi, uneori coji de paine uscata pe care stralucea argintie a mucegaiului. Flamanzi, ei asteptau trecerea camioanelor pe anumite strazi. Se stia ca acestea transportau hrana pentru animale si ca uneori din cauza hurducaturilor in anumite locuri de trecere pe strada, cadeau fragmente de turta din floarea soarelui sau din lucerna, pe care infometatii regimului, le devorau.

Cand fusese pulverizat tatal sau, mama sa nu exprima nici mirare, nici indurerare, dar in sufletul ei se petrecu o schimbare neasteptata. Se parea ca-si pierdu-se intreaga energie. Era evident chiar pentru Winston ca ea astepta un eveniment pe care stia ca se va produce. Ea se ocupa de tot ceea ce era necesar, prepara de mancare, spala, repara imbracamintea, facea patul, stergea parchetul, scotea cenusa, intotdeauna foarte incet si cu o totala lipsa de interes, ca un personaj destinat, care din proprie initiativa, se punea in miscare. Cortul ei voluminos si destul de proportionat, parea sa recada in mod natural in imobilitate. Ore in sir, ea ramanea in pat, aproape nemiscata, hranea pe sora cea mica a lui Winston, copila de doi sau trei ani, micuta, bolnava, linistita, a carei expresie era dominata de o forta patrunzatoare. Cateodata, insa foarte rar, il lua pe Winston in brate si statea lipit de el ore intregi, fara a-i spune ceva. El intelegea contrar tineretii sale si egoismul sau ca acest gest era intr-un fel legat de un eveniment, dar care ? care trebuia sa vina pe neasteptate. El isi amintea camera in care traisera, o camera intunecoasa in care se afla un pat acoperit cu un macat alb. Acolo aveau o lampa de gatit cu petrol, o etajera unde pastrau alimentele si in afara pe palier o chiuveta de faianta cenusie, comuna la mai multe incaperi.

El isi amintea de corpul sculptural al mamei sale, aplecat asupra lampei de gatit cu gaz, pentru a incalzi ceva intr-o cratita. Isi mai amintea mai ales de foamea aproape continua si de luptele sale salbatice si sordide in momentul meselor. El nu inceta sa-i reproseze mamei sale si s-o intrebe mereu de ce nu gaseste nimic de mancare. De ce lipseau de pe piata alimentele ? El striga si fulgera impotriva ei. El isi amintea de diferite tonuri ale vocii care se inmuia prematur iar uneori explodau intr-o maniera de neinteles. Uneori el incerca ipocrita nota patetica pentru a obtine mai mult decat i se cuvenea. Mama sa era intotdeauna gata sa-i dea mai mult decat i se cuvenea. Socotea ca lui i se admitea ca "baiat" sa primeasca cea mai mare portie. Insa ori cat de mult i s-ar fi dat, cerea ceva mereu in plus. La fiecare masa, ea il ruga sa nu fie egoist, sa-si aminteasca ca surioara lui cea mica era bolnava si avea nevoie de hrana la fel ca si el. Dar totul era in zadar. El urla cand inceta sa-i mai serveasca ceva de mancare in plus. El incerca sa smulga cratita din mana mamei sale si fura bucatele din mancarea surorii sale, lasandu-i farfuria goala. Stia bine ca prin aceasta isi inflamanzea mama si sora, dar el nu se putea stapani. Era convins ca era indreptatit sa procedeze in acest mod. Foamea care facea ca matele sa-i caraie, parea sa-l scuze. Intre mese, daca mama sa nu facea ceva rezerve, el ar fi mancat toata hrana. Intr-o zi se distribuia ratia de ciocolata.

El nu mai vazuse ciocolata de luni de zile. Winston isi aminti de o bucatica de ciocolata. Era o tableta de doua unci (la aceea epoca se mai vorbea inca de unci) pe care urma s-o imparta in trei.

Era evident ca bucatica de ciocolata sa fie impartita in mod egal in trei parti. Winston era tentat si indemnat de o voce interioara sa pastreze tableta numai pentru el. Mama lui il prevenise sa nu fie gurmant. El avusese o indelunga discutie cu reprosuri, deoparte si de alta, de strigate, de gemete, de plansuri, de mustrari, de alergari.

Minuscula lui surioara, care se agatase de mama cu amandoua mainile, asemenea unui sugaci, statea si cu ochii sai mari si tristi, il privea peste umerii mamei sale. In sfarsit, aceasta rupse cicolata in trei parti si doua parti le dau lui Winston. Un sfert era pentru micuta lui surioara. Fetita o lua in mana si il privea posomorata.

Ea nu stia ce i se daduse. Winston o privi un moment, apoi printr-o saritura brusca si neasteptata, smulse ciocolata din mainile surioarei sale si se napusti spre usa.

- Winston ! Winston ! striga maica-sa, intoarce-te si restituie cicolata surioarei tale. El se opri dar nu se intoarse.

Ochii tristi si speriati ai mamei sale erau fixati asupra sa. Insa pe atunci, ea gandea la evenimentul, nu stia la care si care era pe punctul de a se produce. Presimtea. Surioara sa, constienta ca a fost frustata de ceva izbucnise in lacrimi. Mama sa o cuprinse in brate si o stranse puternic la piept. Ceva ii spunea ca surioara lui era pe moarte. Cobora avantandu-se pe scari cu ciocolata care se lipea de degete. Cand se intoarse nu o mai regasi pe mama sa.

Dupa ce consumase ciocolata, el se simtea oarecum rusinat de ceea ce facuse si colinda strazile cateva ore pana ce foamea il obliga sa se intoarca acasa.

Pe maica-sa nu o mai regasise. Ea disparuse. La aceea epoca aceasta era un eveniment obisnuit, normal. Nimic nu lipsea din casa, in afara de mama si sora sa. Nu au luat imbracaminte si chiar nici mantoul mamei sale. In aceea zi nu avea nici o certitudine ca maica-sa ar fi moarta. Era posibil ca ea sa fie deportata intr-un lagar de exterminare. Cat despre sora lui, ea putea fi internata, cum fusese si el intr-o colonie de copii fara camin (centre de conversiune), care se infiintasera din cauza razboiului civil. Sau poate era trimisa cu mama sa in lagarul de exterminare. Sau mai bine, era lasata sa moara de foame indiferent cum si unde.

Visul era inca proaspat in mintea lui Winston, mai ales gestul bratelor, fermecator, protector, in care semnificatia completa a acestui vis parea nesfarsit. Gandul sau se indrepta spre un alt vis, avut cu doua luni mai inainte. Mai exact, se facea ca mama lui statea pe un pat murdar, acoperit cu o patura alba, iar fetita era agatata de ea, le vazuse intr-un vapor care se scufunda sub privirile lui.

Mama lui se scufunda din ce in ce mai mult si de fiecare minut, insa avea ochii indreptati spre el, pe masura ce apa o inghitea.

El ii povesti Juliei istoria disparitiei mamei sale. Fara a deschide ochii, el se intoarse si se aseza intr-o pozitie mai confortabila.

- Eu cred ca tu erai atunci, un porcusor murdar, zise ea confuz. Toti copii sunt purcei.

- Da ! In sensul real al povestirii.....

era evident, dupa felul cum respira, ca ea inca mai dorea. I-ar fi placut sa continue discutia despre mama sa. Dupa cate isi putea aminti, el nu gasea ca mama lui fusese o femeie extraordinara, sau cel putin o femeie inteligenta. Ea avea un fel de noblete, de puritate mai simpla, pentru ca regulile carora se supunea se de care asculta ii erau personale. Sentimentele sale ii erau proprii si nu puteau fi schimbate din afara. Ea nu gandea ca o actiune este ineficace si lipsita de sens. Cand iubea, iubea si cand nu avea nimic de dat, isi dadea dragoste. Cand ultima bucatica de cicolata ii fusese furata, mama sa strangea in bratele sale fetita. Era un gest inutil, care nu schimba nimic, care nu producea mai multa ciocolata, care nu scapa de la moarte copilul sau pe sine, dar ca ei i se parea natural sa le faca. Femeia refugiata pe vas, deasemeni acoperise cu bratele sale copilul, care nu avea nici o eficacitate sa-l apere de gloante. Partidul comise crima de a convinge ca impulsuri naturale sau sentimentele naturale erau fara valoare, atunci cand individului i se fura toata puterea in acelas timp, din lumea materiala. Cand se gasea prins in ghiarele partidului, ceea ce sintea sau nu, ceea ce sa faca sau sa se retina de a face, era fara nici o importanta.

Se rapeau oameni si nimeni nu intelegea sa comenteze despre voi si actele brutale savarsite de voi. Ati fost aspirati in afara, in afara cursului istoriei.

Oamenii din doua generatii inainte, n-au incercat sa schimbe istoria. Ei erau indrumati, prin fidelitatea lor la reguli personale pe care nu le puneau in discutie. Eea ce interesa, erau relatiile individuale si un gest ineficace, un sarut, o lacrima, un cuvant de imbarbatare spus unii muribund, puteau avea in ele insasi semnificatia lor. El gandea adesea ca proletarii locuiau toti in aceleasi conditiuni mizere. Ei nu erau credinciosi partidului, unei tari sau unei idei. Erau indiferenti. Insa erau fideli unii altora.

Pentru prima data in viata sa el nu dispretuia pe proletari, la care gandea simplu ca la o forta inerta, care intr-o zi va reinvia si va regenera lumea.

Proletarii au ramas umani. Ei nu s-au inasprit interior.

Ei pastrau emotiile primitive care aveau sa-i pregateasca pe ei, pentru un efort constient si sustinut. Gandind astfel, isi aminti, fara o aparenta usurare, acum cateva saptamani, ca vazuse pe asfalt o mana smulsa si o impinse cu piciorul pe rigola ca sa se zbata pe un cotor de varza.

- Proletarii sunt fiinte omenesti, spuse cu tarie. Noi nu suntem umani.

- Pentru ce ? intreba Julia, care se trezise din nou. El reflecta o clipa.

- Nu-i asa ca ti-a venit ideea, spuse el, ca e mai bine sa plecam de aici si asta e foarte simplu, decat sa fie prea tarziu sa nu ne mai revedem niciodata.

- Da scumpule. Eu m-am gandit, de multe ori dar nu m-am hotarat.

- Noi am avut noroc, spuse el, dar aceasta nu poate dura la infinit. Tu esti tanara, tu pari normala si inocenta. Daca tu te tii la distanta de oameni ca mine, vei putea trai inca 50 de ani.

- Nu. Eu am reflectat la toate acestea. Ceea ce faci tu fac si eu. Dar nu fi asa de deprimat. Eu inteleg sa raman in viata. Se poate sa mai fim impreuna inca 6 luni, poate un an, nu se stie, dar la urma urmelor, noi sigur vom fi despartiti. Iti dai tu seama cand vom fi singuri ? Cand vor pune mana pe noi, nu vom mai putea face absolut nimic unul pentru celalalt. Daca vei marturisi ei te vor impusca. Si chiar daca nu vei marturisi, ei te vor impusca in aceeasi masura. Ori ce a-si spune, orice a-si face si chiar daca nu a-si vorbi, nimic nu va intarzia moartea ta chiar cu cinci minute. Nici unul din noi nu va fi daca unul va fi viu sau mort. Vom fi absolut infranti, dezarmati.

Singurul lucru care intereseaza este ca noi sa nu ne tradam unul pe celalalt, insa in fond nimic nu se va schimba. Ceea ce este de marturisit, noi vom marturisi, de asta sunt sigura. Toata lumea marturiseste. Altfel nici nu este posibil. Ei ne vor tortura.

- Eu nu vorbesc de marturisire. A marturisi nu inseamna a trada. Ceea ce ai sa spui sau ai sa faci, nu are nici o importanta.

Singurele ce au importanta sunt sentimentele. Daca ma vor sili sa incetez a te iubi, aici va fi adevarata tradare. Ea analiza afirmatia.

- Ei nu vor putea, spune ea in final. Este singurul lucru pe care nu-l vor putea face. Ei nu ne vor putea face sa spunem, nu importa ce, dar ei ne vor putea face sa credem. Ei nu vor putea sa patrunda in sufletele noastre.

- Nu ! Spuse cu un pic de speranta. Nu. Este adevarat. Ei nu pot patrunde in noi. Daca ar simti ca merita osteneala de a ramane umani, chiar daca nu realizeaza nimic, ne-ar bate.

El gandea la telecran si era cu urechile mereu deschise.

Ei puteau sa ne spioneze noaptea si ziua, insa daca isi pierdeau capul, ii puteai dejuca. Cu toate inteligenta lor, ei nu erau niciodata stapanii secretului care le-ar fi permis sa descopere ceea ce gandea un alt om. Aceasta era mai putin adevarat, cand omul se gasea in mainile lor. Nimeni nu stia ce se petrece in interiorul ministerului amorului, insa se putea ghici: torturi, drogari, inregistrarea reactiilor nervoase prin aparate sensibile, oboseala graduata fata de rezistenta la lipsa de odihna sau somn, izolarea si interogatoriile non stop. Faptele, in tot cazul, nu puteau fi disimulate. Ele erau descoperite prin anchete, cand se scoteau unghiile prin tortura. Insa scopul urmarit era de a nu ramane viu si in mod inevitabil urma pulverizarea. Tu insuti nu ai putea schimba nimic, chiar daca ai fi dorit acest lucru. Partidul ar putea sa descoase cele mai mici detalii despre tot ceea ce spui sau gandesti, dar adancurile inimii tale, in care erau sentimente misterioase chiar pentru tine, vor ramane de nepatruns.



- VIII -

In sfarsit, ei o facusera. Ei o facusera si...

Incaperea in care se gaseau era lunga si luminata destul de placut. Vocea telecranului nu era decat un murmur scazut.

Bogatia covorului albastru inchis dadea, cand il calcai, impresia velurului.

La extremitatea incaperii O'Brien, asezat la o masa, sub o lampa cu abatjur verde, avea aproape de el o gramada de hartii.

Abia isi ridicase ochii, cand servitorul introduse pe Winston si Julia.

Inima lui Winston batea cu atata putere incat el se intreba daca mai poate vorbi.

Am facut-o, am facut-o. Este tot ceea ce putea gandi.

Acesta era un act imprudent ca sa vii acolo si o curata nebunie sa vina impreuna. Adevarul e ca ei au venit pe cai diferite, si nu se intalnisera decat la usa lui O'Brien.

Insa ca sa mergi singur intr-un astfel de loc, cerea un efort al nervilor. Aceasta insa era o foarte rara ocazie, ca sa vezi interiorul unui apartament a membrilor partidului interior sau chiar sa patrunzi in cartierul orasului, unde traiau. Atmosfera generala a enormului bloc de apartamente, bogatia si vastele dimensiuni a tot ceea ce se afla acolo, mirosul neobisnuit amanat de bucatariile acestora privind hrana aleasa preparata si tutunul fin, ascensoare silentioase, cu functionare permanenta si fara economie de energie, servitori alesi in haine albe care se deplasau ici si colo, totul te fasina ca un vis, o lume de basm. Cu toate ca avusese un bun pretext de a veni acolo, Winston era obsedat la fiecare pas de teama ca un soldat in uniforma neagra, sa nu apara pe neasteptate la vre-un colt, sa nu-i ceara legitimatia si sa nu-i ordone sa-l urmeze.

Servitorul lui O'Brien ii primi totusi pe amandoi, fara a ezita.

Era un omulet cu parul negru, imbracat cu o vesta alba, care avea o figura rombica si fara nici o expresie, ce semana la fata cu un chinez.

In pasajul de traversare prin care ii conduse, parchetul era acoperit de un covor des. Peretii erau tapetati cu hartie crem, lambriuri albe, totul era de un propriu bun gust. Aceste toate il uimeau. Winston nu-si putu aminti sa fi vazut un culoar a caror pereti sa nu fie murdari prin frecarea corpurilor. O'Brien avea in mana o bucata de hartie si parea a studia cu deosebita atentie continutul.

Fata sa masiva era aplecata intr-un fel ca nu i se putea vedea linia nasului. Dintr-odata parea formidabila si inteligenta.

Timp de aproape 20 de secunde ramase nemiscat. Apoi isi apropia fonoscriptul si transmitea un mesaj in jargon hibrid ministerelor.

"Acelas virgula cinci, virgula sapte, aprobati integral stop, lamuririle continua, acelasi sase absolut ridicole frizind crim panse anulat stop, intrerupeti constructia intelept inainte de a avea valoarea cea mai completa a masinariilor aeriene stop, terminat mesajul."

El se ridica hotarat din scaunul sau si inainta spre ei cu un pas zgomotos pe covor. Putin din atmosfera oficiala parea a fi desprinsa din el in acelasi timp ca si cuvintele novlang, insa expresia sa era mai intunecata decat costumul sau ca si cum nu ar fi fost multumit sa fie deranjat. Teroarea pe care o resimtea Winston fusese brusc strabatuta de o poanta dificila. Ce dovada avea el Winston, ca O'Brien era intr-adevar un fel de conspirator politic ? Nimic in afara e o fulgerare de priviri si o singura remarca echivoca. In afara de aceasta, nu avea decat proprile sale supozitii secreta bazate pe un vis.

El nu putea chiar sa se multumeasca numai de pretextul ca venise sa imprumute dictionarul caci, in acest caz, prezenta Juliei nu era justificata. O'Brien trecand in fata telecranului, paru lovit de o idee. Fusese un zgomot sec si ascutit. Vocea incetase. Julia scapa un usor strigat de uimire. Chiar in panica sa, Winston fusese uluit pentru a se putea stapani.

- Puteti sa-l intrerupeti ! exclama el

- Da, raspunse O'Brien. Noi il putem opri. Noi avem acest privilegiu.

El era inaintea lor. Statura sa puternica domina pe celelalte doua, iar expresia fetei sale era de nepatruns. El astepta cu oarecare rigiditate, ca Winston sa vorbeasca. Dar despre ce subiect ?

Chiar atunci se putea vedea perfect ca el era un om simplu, ocupat, care iritat se intreba pentru ce fusese deranjat. Nimeni nu vorbea.

Dupa intreruperea telecranului, o liniste de moarte parea sa domneasca in incapere. Secundele treceau greu. Winston continua sa-l priveasca in ochi pe O'Brien. Privirea sobra se indulci imediat iar pe buze ii licari un zambet. Cu un gest ca-i era obisnuit, el isi aranja ochelarii pe nas.

- Vorbesc eu sau vorbiti dvs. ? intreba O'Brien. Voi vorbi eu raspunse prompt Winston. Acest obiect (telecranul) este cu adevarat inchis ?

- Da totul este inchis. Noi suntem singuri.

- Noi am venit aici pentru ca.........

El se opri dandu-si seama pentru prima oara de lipsa de precizie a propriilor sale motive. Cum el nu stia in fapt, ce fel de ajutor astepta de la O'Brien, nu-i era usor sa-i spuna pentru ce venise.

El continua, constiient ca ceea ce spunea trebuia sa aiba un ton placut si afectat.

Noi credem ca exista un fel de conspiratie, o organizatie conspirativa secreta care actioneaza impotriva partidului si ca dvs. sunteti unul din membrii sai. Noi dorim sa ne alaturam acestei organizatii si sa lucram pentru ea. Noi suntem inamicii partidului.

Noi nu credem in principiile Angsoc. Noi suntem criminali ai gandirii (crim panse). Noi pracaticam adulterul. Va spunem acestea pentru ca vrem sa ne acordati increderea. Daca dvs. doriti s-o dovedim in alt mod, noi suntem dispusi s-o facem. Winston se opri si privi pe deasupra umerilor, avand senzatia ca usa este deschisa. Intr-adevar, servitorul cu fata galbena, intrase fara sa bata la usa.

Winston observa ca el aducea o tava, pe care se gasea pahare si o sticla.

- Martin este de-al nostru, spuse O'Brien impasibil.

Pune aici paharele Martin. Aseaza-le pe masuta rotunda.

Scaune-s destule ? Atunci sa ne asezam aici mai confortabil si sa discutam. Adu si pentru tine un scaun Martin. Sa discutam afaceri. Poti ca in timp de 10 minute sa nu fii si servitor.

Omuletul se aseza destul de comod si in acelas timp cu acelasi aer retinut de servitor, aerul unui valet bucuros de o favoare. Winston il privea cu coada ochiului. El intelese ca omul juca o partida in care isi angajase viata intreaga si socotea un pericol sa abandoneze chiar pentru o clipa personalitatea pe care o adoptase. O'Brien prinse sticla de gat si umplu paharele cu un lichid rosu inchis. Acest gest ii trezi lui Winston amintirea confuza despre ceva ce vazuse de mai mult timp pe un perete sau zaplaz, o sticla mare conturata de becuri electrice care parea ca se inalta si cobora, iar continutul ei se varsa intr-un pahar. Privita de deasupra substanta parea neagra, dar in sticla ea stralucea ca un rubin.

Lichidul avea un miros, dulce acrisor. El vazu cum Julia lua paharul si mirosi continutul cu o naiva curiozitate.

- Acesta se numeste vin, spuse cu aroganta O'Brien schitand un suras fugar. Cred ca-l cunoastetin din carti, fara doar si poate.

- Eu cred insa ca nu am mai mult decat are partidul exterior.

Infatisarea se relua expresia solemna pentru a toasta.

- De la inceput, consider necesar sa toastam pentru minunatul si genialul nostru sef Emanuel Goldstein.

Winston insfaca paharul cu o oarecare lacomie caci vinul era bautura pe care o cunostea numai din carti si pe care il visa mereu. Ca si pres papierul de sticla si bucatile de versuri din care dl. Charington isi amintea numai jumatate, el apartinea unui trecut romantic disparut, timpurilor vechi, cum le numea el in secret. El gandea mereu si nu stia de ce, ca vinul era excesiv de dulce, ca dulceata de mure, care avea un efect exaltant. In realitate, cand il bause in intregime (dintr-odata) ramasese deceptionat. Multa vreme, dupa ce ani de zile bause gin, cu greu putea sa-si dea seama de adevaratul gust al vinului. El aseza paharul gol pe masuta

Exista deci si ce este Goldstein ? intreaba el

Da. Exista si este viu. Sau nu stiu....

Si conspiratia ? Organizatia ?Este reala ? Nu este cumva vre-o inventie o politiei gandirii?

Nu. Este reala. Noi o numim fraternitate. Dvs. nu veti sti mai mult despre fraternitate, in afara de, ca ea exista si sunteti membrii acesteia.

Voi reveni imediat. El isi privi ceasul. Este riscant chiar si pentru membri partidului interior sa tina inchis telecranul mai mult de jumatate de ora. Nu ar fi trebuit sa veniti impreuna. Va trebui sa plecati separat. Dumneata tovarasa, spuse el inclinind capul, vei pleca prima. Avem la dispozitie aproximativ 20 minute. Intelegeti ca trebuie sa incep prin a va pune cateva intrebari.

- De ce sunteti pregatiti sa faceti in general ?

- Tot ceea ce suntem capabili sa facem, fara sovaire, raspunse Winston.

O'Brien intoarse usor scaunul pe care era asezat spre Winston. Aproape ca nu o mai observat pe Julia, considerand ca acesta poate vorbi si in numele ei. Pleoapele sale bateau la un moment dat peste ochi.

El incepu sa puna intrebari cu o voce scazuta, inexpresiva, caci erau destul de rutinat, un fel de catehism, care cunostea toate raspunsurile.

- Sunteti gata sa va jertfiti vietile voastre?

- Da.

- Sunteti gata sa muriti ?

- Da.

- Sa comiteti acte de sabotaj, provocand moartea a sute de oameni nevinovati ?

- Da.

- Sa tradati patria unor puteri straine ?

- Da.

- Sunteti pregatiti sa inselati, sa incendiati, sa corupeti sufletele copiilor, sa impartiti droguri care sa dea nastere la apucaturi nocive, sa incurajati prostitutia, sa raspanditi boli venerice si Sida, sa faceti tot ceea ce este susceptibil de defaimarea partidului si sa-l slabeasca ?

- Da.

- Daca interesele cer de exemplu, sa aruncati in ochii unui copil vitriol, ati fi gata sa o faceti ?

- Da.

- Ati fi gata sa va parasiti identitatea si a trai tot timpul si tot restul vietii ca chelner, receptioner de hotel sau docheri ?

- Da.

- Sunteti gata sa va sinucideti, daca vi se va cere ?

- Da.

- Sunteti gata, amandoi, sa va despartiti si sa nu va mai reintalniti niciodata ?

- Nu ! Fulgera Julia.

lui Winston i se parea o vesnicie pana sa soseasca momentul ca el sa poata vorbi. O clipa avu senzatia ca nu mai poate vorbi.

Limba i se misca in gura, dar nu mai putea articula nici un cuvant. El pronunta primele silabe ale unui cuvant, apoi un altul, reincepea un altul, inca si inca....El nu stia, inainte de a vorbi, care este cuvantul ce urma sa fie pronuntat.

- Nu ! Spune el in sfarsit.

- Ati facut bine ca ne-ati spus, adauga O'Brien. Este necesar ca noi sa stim totul. El se intoarse catre Julia si adauga cu o voce expresiva:

- Intelegeti ca, chiar daca survine aceasta ar putea fi sub infatisarea unei persoane deosebite ? Am putea fi obligati sa va dam o alta identitate. Figura, infatisarea mainilor, vocea, culoarea parului, insasi vocea ar putea fi schimbata. Si dumneata ai putea deveni o persoana diferita. Chirurgii nostri ar putea schimba infatisarea oamenilor si sa-i faca de nerecunoscut. Ei produc ceea ce este necesar. Noi procedam uneori chiar la amputarea unor membre. Winston nu se putu abtine sa nu arunce pe furis o privire pe chipul mongolian al lui Martin. Nu descoperise pe acesta nici o cicatrice. Julia palise, dupa care imediat ii aparu pete de roseata pe fata, infruntandu-l curajoasa pe O'Brien. Ea murmurea ceva, care se asemana cu un asentiment.

- Bine. Totul este in regula.

Pe masa se afla o cutie de tigari din argint. O'Brien cu un aer oarecum absent, o indrepta catre ei. Apuca o tigara pentru el, apoi se ridica de pe scaun si incepu sa mearga incet in lung si in lat, asa, in picioare, putea sa gandeasca mai bine. Erau dintre cele mai bune tigari, foarte tari si bine batute, cu hartie de un gust dulceag matasoasa, necunoscuta de el. O'Brien privi ceasul sau cu bratarea.

- Ai face mai bine sa te intorci la lucru Martin.

Voi deschide telecranul peste un sfert de ora. Inainte de a pleca, priveste atent fetele acestor tovarasi. Dumneata ii vei mai revedea, eu insa nu. Ochii negri ai omuletului, la fel de patrunzatori ca in momentul intrarii pe usa, i-au privit cu insistenta. El inregistra in memoria sa figurile lor, insa nu incerca pentru ei nici un interes si cu atat mai putin nu parea sa verifice ceva. Winston isi spuse ca o fata sintetica era poate incapabila sa-i schimbe infatisarea. Fara a vorbi si fara a le adresa un salut, Martin parasi incaperea, inchizand in urma lui usa, fara zgomot. O'Brien strabatea incaperea de la un capat la celalalt, cu mana in buzunarul combinezonului negru ce-l avea pe el iar in cealalta mana tinea tigara.

- Dvs. intelegeti, spuse el, ca veti actiona in umbra. Intotdeauna veti fi in umbra, veti primi ordine si va veti supune orbeste.

Eu va voi trimite o carte in care veti studia adevarata natura a societatii in care traim si tactica prin care noi o vom distruge. Cand veti citi aceasta carte, veti sti ce au de facut membrii Fraternitatii. Insa intre felurile generale pentru care noi luptam si obligatiile imediate ale momentului, voi nu veti sti nimic niciodata.

Eu va spun ca Fraternitatea exista dar nu va pot spune ca ea numara o suta sau zece milioane de membri. Pentru ceea ce veti cunoaste personal, nu veti fi in masura niciodata sa spuneti daca ea cuprindea numai o duzina de membri. Veti avea legatura numai cu trei sau patru persoane care vor fi inlocuite din timp in timp pe masura disparitie lor. Cum acesta este primul vostru contact cu ei va fi pastrat cu sfintenie. Toate ordinele ce le veti primi, vor pleca de la mine. Daca va fi necesar sa comunicam cu voi, aceasta se va face prin intermediul lui Martin. Daca in final veti fi arestati, va trebui sa faceti marturisiri.

Aceasta este inevitabil. Dar lasand la o parte propriile voastre actiuni, va trebui sa marturisiti cat mai putin. Voi nu veti putea trada decat foarte putin oameni fara importanta. In orice caz, nu ma veti trada pe mine. Pana atunci, eu poate voi fi mort, sau voi deveni o persoana deosebita cu o infatisare deosebita. El continua sa se plimbe in lungul si latul incaperii pe covorul gros. In ciuda faptului ca era corpolent, el avea o gratie remarcabila in miscari.

Ele se manifesta chiar in gestul cu care isi punea mana in buzunar sau invartea tigara. Mai mult chiar, din fata, el dadea impreuna ca este sigur de sine si dominat de o inteligenta strabatuta de ironie. Ori care ar fi fost misiunea sa, el nu facea nici o miscare determinata de o idee fixa. Cand vorbea despre moarte, de sinucideri, de boli venerice, de amputari de membre si de fete modificate, aceasta o facea cu un usor aer de persiflare. Este inevitabil, parea a zice vocea sa. Este ceea ce noi trebuie sa facem fara a ne umili. Dar asta nu este ce trebuia sa facem cand viata va trebui sa invinga din nou frica. O usoara admiratie, aproape de divinizare fata de O'Brien curgea prin Winston. Pentru moment acesta uitase silueta simbolica a lui Goldstein.

Cand ii privi umerii puternici ai lui O'Brien si figura lui cu trasaturi grosolane, atat de sluta si cu toate acestea atat de civilizata, era imposibil sa crezi ca el putea fi invins.

Nu exista stratageme inalte in care sa nu fie pericole pe care sa nu le prevada. Insasi Julia parea impresionata. Ei ii cazuse chiar tigara dintre buze si asculta foarte atenta.

O'Brien continua:

Voi trebuie sa intelegeti agitatiile privind existenta Fraternitatii. Fara indoiala voi v-ati facut o idee care va este pur personala.

Va imaginati o puternica miscare de rezistenta clandestina care se intalneste in secret in pivnite, care scrie mesaje pe pereti, care se recunosc mutuali prin cuvinte din trecut sau prin miscarea speciala a mainilor. Nimic nu exista de acest gen. Membrii fraternitatii nu au nici un mijloc sa se recunoasca intre ei un membru nu poate cunoaste identitatea altuia decat la foarte putini din ei. Chiar daca Goldstein ar cadea in mainile politiei gandirii, nu ar putea da o lista completa a membrilor sau vre-o informatie care ar putea sa-i duca spre o cunoastere a listei complete a membrilor asociatiei. O astfel de lista nu exista. Fraternitea nu poate fi distrusa pentru ca ea nu este o organizatie in adevaratul inteles al cuvantului. Nimic nu-i uneste pe membrii sai decat o idee ce le este indestructibila. Nimic nu veti avea pentru a va sustine, decat aceasta idee. Voi nu veti avea nici un tovaras si nici o incurajare. In sfarsit, cand veti fi arestati, un veti mai primi nici un ajutor. Noi nu ajutam pe membrii nostri absolut niciodata. Daca imprejurarile o cer, ca un oarecare sa pastreze secretul, noi putem cel mult sa introducem uneori intre capsule, o lama de ras, in celula unui prizonier. Va trebui sa va obisnuiti a trai fara sa obtineti rezultate si fara sperante. Veti munci o bucata de timp, veti fi arestati, veti face marturisiri si veti muri. Aceste sunt singurele rezultate pe care le veti obtine vreodata. Nu exista nici o posibilitate pentru ca o schimbare perceptibila sa aiba loc in timpul duratei existentei noastre. Noi suntem morti. Adevarata noastra viata este in viitor. Noi vom lua parte la acest viitor numai sub forma unui pumn de praf, sau oase macinate. Insa la ce departe de noi este acest viitor, este greu de spus. Aceasta poate insemna sute sau mii de ani. In prezent nimic nu-i posibil fara a intelege putin cate putin, aparenta rationamentului sanatos. Noi putem transmite cunostintele noastre de la om la om, din generatie in generatie. In fata politiei gandirii nu exista alta cale. Se opri si isi privi ceasul bratara pentru a treia oara.

- Este timpul ca sa pleci, tovarasa Julia. Mai zaboviti.

Clondirasul este inca pe jumatate. El umplu paharele si, luindu-l pe al tau picior, se ridica.

- Pentru ce trebuie sa bem din aceasta data ? spuse el cu aceeasi tenta ironica. Pentru confuzia politiei gandirii ?

Pentru moartea lui Big Brother ? Pentru omenie ? Pentru viitor ?

- Pentru trecut, raspunse Winston.

- Trecutul este cel mai important, consimti O'Brien cu gravitate. Ei golira paharele si dupa aceea Julia se ridica pentru a pleca. O'Brien lua dintr-un sertar o cutiuta si-i intinse Juliei o tableta alba si plata si ii spuse s-o introduca sub limba.

Era important sa nu miroasa a vin. Insotitorii de la ascensor erau foarte atenti la toate. Imediat ce usa se inchise dupa Julia, el parea ca a uitat ca mai exista. Mai facu cativa pasi prin incapere dupa care se opri. Exista nista amanunte stabilite spuse el.

Consider ca aveti un loc unde sa va ascundeti. Winston ii vorbi despre camera pravaliei ce se afla deasupra pravaliei lui Charington.

- Pentru moment aceasta ajunge. Mai tarziu, vom aranja altceva pentru voi. Important este sa schimbati permanent ascunzatoarea.

Intre timp va voi trimite un exemplar al cartii. Winston observa ca insasi O'Brien pronunta acest cuvant ca in limba latina.

- Il libre de Goldstein, vreau sa spun, atat cat e posibil. Va fi nevoie de cateva zile, ca sa obtin una. Nu sunt destule asa cum va inchipuiti. Politia gandirii le vaneaza si le distruge aproape mai repede decat le putem tipari. Asta inseamna prea putine. Cartea este indestructibila. Daca ultimul exemplar ar fi distrus, noi il vom putea reproduce cuvant cu cuvant.

Aveti intotdeauna cand mergeti la lucru o servita ?

- In general, da.

- Cum arata ?

- Neagra. Foarte uzata. Are doua curele.

- Neagra. Foarte uzata. Are doua curele. Bun. Intr-o zi apropiata, nu-ti pot spune data precisa, unul din mesajele pe care le voi trimite pentru activitatea voastra va contine dimineata, o cochilie de scoica iar voi veti cere in schimb o alta. A doua zi veti merge la serviciu fara servieta. In timpul zilei, pe strada, un barbat va va acosta prinzandu-va de brat si va va spune: "Cred ca ati pierdut servieta".

Aceea pe care va o va da, va contine cartea lui Goldstein.

O veti restitui dupa 14 zile. Amandoi taceau.

- Mai aveti doua minute pana ce trebuie sa plecati spuse O'Brien. Noi ne vom reintalni daca va fi necesar......

Winston ridica ochii spre el.

- Acolo unde nu este intuneric, repeta, ca si cum ar fi remarcat aluzia. Si intre timp, aveti ceva deosebit sa-mi spuneti inainte de a pleca ? Un mesaj, o problema ? Winston reflecta. El nu parea sa aibe probleme de ridicat sau sa le expuna. Simtea mai putin dorinta de a emite generalitati sforaitoare. In loc sa gandeasca ceva in legatura directa cu O'Brien sau fraternitatea, ii veni in minte un fel de tablou disperat din camera intunecata in care mama sa petrecuse ultimele sale zile, de mica incapere de deasupra magazinului dlui. Charington, de pres papierul din sticla si de gravura din otel in rama sa de lemn din trandafir.

Ca din intamplare el spuse:

- Ati inteles vreodata un cantec vechi care incepea astfel:

- Portocale si lamai spun clopotele de la Saint Clement,

Tu imi vei da trei fartingi spun clopotele de la San Martin,

Cand ma veti plati ? Spun clopotele de la Vieux Bailey,

Cand voi fi bogat, spun clopotele Shoreditch.

- Dumneavoastra cunoasteti ultimul rand. Si acum cred ca este timpul sa plecati. Ati face bine sa ma lasati sa va dau o tableta pe care s-o puneti sub limba.

Indata ce se ridica Winston, O'Brien ii intinse mana.

Pumnul sau puternic stranse mana lui Winston care simti o durere pana in os. In usa Winston se intoarse, insa O'Brien parea care comanda functionarea telecranului. Winston putea vedea in fund masa de lucru cu lampa si abatjurul verde, fonoscriptul si cosurile de telegrame ticsite de hartii. Incidentul era inchis. In treizeci de secunde isi spuse O'Brien voi relua pentru serviciul partidului, importanta activitate intrerupta.

- IX -

Winston era obosit pana in maduva oaselor. Gelatinos, era cel mai potrivit cuvant ce-i venise pe negandite in minte. Corpul sau parea sa aibe, nu numai moliciunea gelatinei, ci chiar aspectul ei putea vedea cum lumina trece prin ele. Tot sangele si toate leucocitele din corp se scursesera printr-un efort deosebit in munca, nelasand decat o slaba structura nervoasa de os si de piele.

Toate senzatiile sale pareau amplificate. Salopeta ii irita umerii, pavajul ii gadila talpile, iar ca sa deschida sai s-o inchida, era necesar un efort care facea sa-i trosneasca incheieturile. El lucrase in cinci zile mai mult de 90 de ore.

Toti ceilalti din minister, au lucrat la fel.

Acum terminase totul si literalmente nu mai avea nimic de facut, nici un fel de munca pentru partid pana poimaine dimineata. El putea petrece sase ore in ascunzatoaare si noua in propriul sau pat. Intr-o placuta si insorita dupa amiaza, el urca incet o straduta murdara spre magazinul dlui Charington. Tinea ochiul deschis spre a supraveghea patrulele, dar pe nedrept, el era convins ca in aceasta dupa amiaza, acolo nu era nici un pericol ca cineva ar veni sa-l deranjeze.

Servieta grea pe care o ducea il lovea peste genunchi de fiecare data, la fiecare pas si facea sa i se urce si sa coboare in pielea piciorului sau, o puternic senzatie de mancarime. In servieta era asezata "il libre" pe care o avea de aproape 6 zile si cu toate acestea nici nu a deschis-o si nici nu a privit-o. In a 6-a zi a saptamanii Urii, dupa manifestatii, discursuri, strigate, cantece , stegulete, afise, filme, figuri de ceara, desfasurarea tobelor, scheunatul trompelor, zgomotul pasilor de defilare in mars, scartaitul senilelor de tanc, vuietul asurzitor al escadrilelor de avioane, bubuitul tunurilor dupa sase zile de forfota, atunci cand intregul organism palpita spre punctul sau culminat, cand ura multimii impotriva Eurasiei era infierbatata si ajunsese la un delir, incat daca multimea ar pune mana pe 2000 de criminali eurasieni pe care trebuiau sa-i spanzure in public in ultima zi din saptamana, acestia ar fi fost rupti in bucati; in acest moment se anunta ca dupa toate acestea Oceania nu era in razboi contra Eurasiei. Oceania era in razboi contra Estasiei.

Eurasia era deci un aliat. Nu se facuse nici o declaratie de vre-o schimbare oarecare. Se stia simplu si peste tot cu o extrema bruschete, ca dusmanul era acum Estasia si nu Eurasia. Winston participase la o manifestare intr-unul din squarurile centrului Londres cand a fost anuntat stirea oficiala. Era noapte. Figurile si steguletele erau luminate de un val de lumina alburie. Squarul era plin de mai multe mii de persoane din care un grup de scolari de peste o mie, imbracati in uniformele spionilor. Pe o platforma acoperita cu panza rosie, un vorbitor al partidului interior, un omulet slab cu bratele lungi, disproportionate, cu teasta larga si cheala pe care erau imprastiate cateva fire de par rar, tinea un discurs prostimii.

Era o mica infatisare de basica higienica, rasucita de ura prostiei. Una din maini se agata de tubul microfonului in timp ce cealalta, enorma si amenintatoare la capatul unui brat osos, despica aerul deasupra capului. Vocea sa devenita metalica prin haut parleul-ul care oprea cuvintele dintr-o interminabila lista de atrocitati, de masacre, de deportari, de jafuri, de violuri, de torturarea prizonierului, de bombararea civililor, de propaganda mincinoasa, de agresiuni perfide, de tratate violate. Era imposibil sa-l asculte fara a fi mai intai convins, apoi scos din minti. Furia multimii crestea de fiecare data si vocea oratorului era inecata intr-un urlet de bestie turbata, care se revarsa din gatlejurile prostimii. Schelalaiturile cele mai salbatice veneau de la scolari.

Oratorul vorbea de peste 20 de minute cand un mesager urca grabit la tribuna si ii strecura in mana un bilet. El il desfacu si il citi fara insa a-si intrerupe discursul. Nimic nu se schimba in vocea lui sau in gesturile sau in continutul a ceea ce spunea insa numele, pe neasteptate fusese schimbat. Fara a fi spus nimic, o vaga putere de intelegere strabatu multimea.

Oceania era in razboi cu Estasia. Cu cateva minute ma inainte de primrea biletului oratorul sustinea ca Oceania era in razboi contra Eurasiei. El avu dupa aceea o puternica comotie.

Steagurile si afisele care impodobeau sqarul au cazut la pamant ca lovite de secere. Aproape, jumatate dintre ele indicau fetele inamicului (Eurasia in loc de Estasia). Era un sabotaj ? Agentii lui Goldstein trecusera pe acolo. Avusese loc o miscare violenta in cursul careia afisele au fost smulse de pe pereti, steagurile sfasiate in bucati si calcate in picioare. Spionii realizasera o activitate prodigioasa catarandu-se pana la marginea acoperisurilor pentru a taia steagurile care fluturau deasupra caninelor. Dar in doua sau trei minute, totul se terminase.

Oratorul, care striga inca in tubul microfonului prins puternic in mana, cu umerii aplecati inainte, iar cu mana libera despica aerul, continua fara intrerupere discursul. Un minut mai tarziu, urlete turbate de furie izbucni din nou in multime. Ura continua la fel ca mai inainte in afara de scopul care a fost schimbat. Ceea ce-l impresiona pe Winston, cugatand, este ca vorbitorul trecuse de la o linie politica la o alta exact la mijlocul unei fraze, nu numai fara a se opri dar chiar fara a schimba sintaxa. Atunci Winston avea alte preocupari.

In timpul acestei dezordini demoment, in timp ce afisele erau rupte si aruncate, un om a carui fata nu o vazuse, il lovi peste umar si-i spuse: "Scuzati, cred ca v-ati pierdut servieta". El lua aer cu un gest indiferent, fara a spune ceva. Stia ca va trebui sa astepte cateva zile inainte ca sa aibe posibilitatea de a deschide. La terminarea manifestatiei el se intoarse direct la minister desi ora aproape 23. Echipe intregi ale ministerului procedase la fel. Ordinele care deja se emiteau talelecran pentru a-i rechema la posturi, erau adevarate incurcaturi. Oceania era intr-adevar in razboi impotriva Estasiei. O mare parte din literatura politica de peste 5 ani era acum complet perimata. Referatele si expunerile din toate publicatiile, carti, pamflete, filme, fotografii, toate trebuiau rectificate cu viteza fulgerului. Desi nici o directiva nu fusese stabilita se stia ca sefii Comisariatului, intelegeau ca mai devreme de o saptamana, nu va mi ramane nici o mentiune despre razboiul impotriva Eurasiei si despre alianta cu Estasia. Munca era istovitoare, cu atat mai mult ca metodele pe care le implica nu puteau fi numite cu adevaratele lor intelesuri. La comisariatul arhivelor, toata lumea lucra 18 ore din 24 de ore, cu doua intervale de 3 ore de somn iepuresc. Saltelele au fost montate in beciurile si suspendate pe toate culoarele. Mesele se reduceau la sandwhiciuri si cafeaua Victoriei, care erau aduse cu carucioarele rulante, de catre oamenii cantinei.

De fiecare data cand Winston inceta lucru pentru turele lui de somn, el cauta sa nu lase neterminata treaba in biroul sau.

Cand se tira spre birou cu ochii cleiosi de nesomn si obositi, gasea inauntrul o alta gramada de cilindri de hartie care-i acoperea masa de lucru, asemenea unui morman de zapada, care se revarsa pana pe parchet. Asadar primul lucru ce trebuia sa-l faca era mereu, sa le inghesuie intr-un teanc ordonat pentru a-si face loc sa lucreze. Ceea ce era mai rau era faptul ca munca nu era mecanizata.

Adesea trebuia sa inlocuiesti un nume cu altul, insa toata legatura detaliata a evenimentelor cerea atentie si imaginatie.

Chiar cunostintele geografice, utile pentru transferarea razboiului dintr-o parte a lumii in cealalta, erau considerabile. A treia zi, el avea insuportabile dureri de ochi si trebuia sa stearga lentilele de fiecare clipa. Era ca o lupta impotriva unei munci fizice istovitoare, ceva ce puteai sa refuzi, dar care totusi se indeplinea cu teama si nervozitate. Pe cat isi amintea Winston, nu era nelinistit, pentru ca in realitate cuvintele pe care le soptea la fonoscript, toate trasaturile tocului cu cerneala, erau numai minciuni deliberate.

El era dornic, nu se stie de ce, ca in departamentul arhivelor, falsurile sa fie perfecte. In a 6-a zi dimineata, scurgea cilindrilor descrescu. Timp de jumatate de ora nu iesi nimic din tub, mai tarziu iesi un cilindru, apoi nimic. Peste tot, din acel moment, munca incetini. Un suspin adanc si retinut se raspandi in tot comisariatul.

O opera importanta, despre care nu se putea vorbi niciodata, trebuia sa fie terminata. Acum era imposibil, unei fiinte omenesti, sa dovedeasca prin documente, ca existase vreodata un razboi impotriva Eurasiei. La pranz, fusese anuntat de o maniera de neinteles, ca toti functionarii ministerului erau liberi pana a doua zi dimineata.

Winston purta inca servieta care continea cartea. Ea era asezata la picioarele lui cand lucra su sub cap, cand dormea. Reveni acasa, se barbierise si atipise in baie, cu toata ca apa era numai calduta. Cu un fel placut de scartait al incheieturilor, el urca scarile de deasupra magazinului dlui. M. Charington. Era obosit dar nu-i era somn. Deschisese fereastra, aprinse lampa de petrol soioasa si murdara si aseza deasupra o craticioara cu apa pentru cafea. Julia sosi imediat. De aici incolo, avea cartea. El se aseza intr-un fotoliu uzat si desfacu curelele servietei. Era un volum greu de culoare neagra, legat de un amator, fara nume sau titlu pe coperta. Imprimarea parea cu usurinta facuta si neuniforma. Paginile erau indoite la colturi si se desfaceau cu usurinta, ceea ce dovedea ca aceasta carte a trecut prin mai multe maini. Pe pagina 2-a de dupa coperta era inscriptia urmatoare:

TEORIE SI PRACTICA

A

COLECTIVISMULUI OLIGARHIC

de

EMANUEL GOLDSTEIN

Winston incepu sa citeasca:

Capitolul I

Prostia este putere

La inceputurile epocilor istorice si mai probabil la sfarsitul epocii neolitice, existau in lume trei clase:

clasa superioara (elita rosie)

clasa mijlocie (represiunea, armata etc)

clasa inferioara (proletariatul si saracimea)

Ele au fost clasificate dupa mai multe criterii, au purtat denumiri diferite, proportia numarului indivizilor pe care le continea fiecare, la fel atitudinea unora fata de celelalte au fost diferite de la o epoca la alta. Scopurile acestor trei grupe sunt absolut inconciliabile. Winston se opri din citit mai ales a se bucura fiind in confort si siguranta. Era singur. Nici telecran, nici ureche la gaura cheii, nici o impulsie nervoasa aruncand priviri peste umarul sau, acoperind pagina cu mana. Aerul placut de vara se simtea in jurul sau. De undeva de departe se auzeau strigate de copii. In camera lui nu era nici un zgomot, in afara de tic-tacul pendulei. El se infipse adanc in fotoliu si isi puse picioarele pe marginea semineului. Aceasta era fericirea, era eternitatea. Deodata cum facea uneori cu cate o carte care-i placea si pe care deja o cunostea, recitea cuvant cu cuvant, deschise la o pagina si gasi capitolul III.

El continua sa citeasca cu luare aminte:

Razboiul este pace !

Impartirea lumii in trei mari state principale este un eveniment care putea fi si intr-adevar fusese prevazuta la jumatatea secolului XX. Dupa inrobirea Europei de catre rusi si a ocuparii Marii Britanii de catre Statele Unite, doua din cele trei mari puteri actuale, Eurasia si Oceania existau efectiv. A treia, Estasia nu se manifesta ca o unitate distincta, decat numai dupa un deceniu de lupte confuze. Frontierele intre cele trei supraputeri sunt, in cateva locuri, facute la intamplare. Pe de alta parte, ele variaza urmand soarta razboiului, dar urmeaza in general liniile geografice.

Eurasia, cuprinde toata partea de nord a continentului european si asiatic, din Portugalia pana in stramtoarea Behring.

Oceania, cuprinde Americile Centrale, insulile din Atlantic, in acestea intrand si insulile Britanice, Australia si sudul Africii.

Estasia, mult mai mica decat celelalte si cu o frontiera occidentala mai putin dinstincta, cuprindea China si regiunile meridionale ale Chinei, insulile Japoniei si o portiune importanta, dar variabila din Manciuria, Mongolia si Tibet. Grupate intr-o forma sau alta, aceste trei supraputeri sunt in razboi permanent de peste 25 de ani.

Totusi, razboiul nu este o lupta desperata, pana la distrugere, asa cum era in primele decenii ale secolului XX.

Este o lupta a caror scopuri sunt limitate intre combatantii incapabili sa se distruga unii pe altii, care nu stiu pentru ce se bat si nu sunt divizati de nici o deosebire ideologica veritabila. Asta nu trebuie sa para ca conduita razboiului sau atitudinea dominanta fata de ea, sa fie mai putin cruda sau mai cavalereasca. Din contra, isteria razboiului este continua si generalizata in toate tarile si violul, jaful, crima, uciderea copiilor, ducerea in captivitate a populatiei, represalii contra prizonierilor, care merg pana la arderea pe rug sau ingroparea de vii, sunt considerate ca acte normale. Comise de partizani si nu de catre militari, acestea sunt acte vrednice de lauda.

Dar, intr-un sens material, razboiul angajeaza un numar foarte redus de oameni, care sunt in deosebi specialisti foarte antrenati si in consecinta cauzeaza putini morti. Lupta, cand continuie, are loc pe frontiere confuze pe care numai omul de rand le poate ghici pozitia, sau in jurul Fortaretelor plutitoare care pazesc punctele strategice ale cailor maritime. In centrele civile razboiul inseamna mai cu seama, o imputinare continua a produselor de larg consum ca si in socialism si caderea unei bombe rachete, care poate provoca moartea la vreo 20 de persoane. In fapt, razboiul a schimbat caracterul societatii. Mai exact, ordinea importantei retiunii pentru care razboiul s-a angajat a o schimba. Motivele care existau deja, dar intr-o mica masura, cand marile razboaie de la inceputul secolului XX, acum au devenit esentiale. Ele sunt recunoscute oficial si au actionat in consecinta dupa ei. Pentru a intelege natura prezentului razboi, in ciuda regruparilor care se succed in mici intervale, razboiul este acelas, intotdeauna, trebuie realizat mai intai, caci este imposibil ca sa fie decisiv. Nici una din cele trei mari puteri nu poate fi cucerita definitiv, nici chiar de celelalte doua la un loc. Fortele sunt egal impartite, apararea natural, foarte extraordinara. Eurasia era protejata de imensele sale intinderi de pamant, Oceania de largimea Atlanticului si a Pacificului, Estasia prin inmultirea si abilitatea locuitorilor sai. In al doilea rand, nu exista ratiune pentru care se bat. Cu stabilizarea economiei interioare, in care productia si consumul sunt dependente una fata de cealalta, lupta pentru debuseuri, care era una din cauzele principale ale razboaielor anterioare, a disparut. Lupta pentru acapararea de materii prime constituie o problema de viata sau e moarte. In toate cazurile, fiecare din cele trei supraputeri detin teritorii atat de vaste incat pot obtine din interiorul frontierelor sale, aproape toate materiile prime de care au nevoie. Atat timp cat razboiul are un caracter pur economic, acesta este un razboi pentru dominarea fortei de munca din tarile invinse, precum si exploatarea lor crancena. Intre frontierele celor trei supraputeri, in care nici una nu reuseste sa le stapaneasca in permanenta, se intinde un patrulater in care punctele culminante sunt la: Tanger, Brazzaville, Darwin si Hong-Kong si care contin in totalitate, aproape 1/5 din populatie globului. Pentru subjugarea acestor regiuni suprapopulate si a polului inghetat de nord, cele trei mari supraputeri sunt intr-un permanent razboi. In realitate insa, nici o putere nu a dominat vreodata intreaga suprafata a teritoriului disputat. Bucati din aceasta suprafata schimbata permanent din mana in mana, aceasta vointa de a domina o bucata sau alta din aceste tari printr-o neasteptata tradare, dicteaza schimbari fara sfarsit a gruparilor. Toate teritoriile disputate contin importante surse de minereuri de valoare iar unele din ele furnizeaza importante produse vegetale cum este cauciucul, foarte cautat in tarile reci care-l produc sintetic, prin metodele comparativ costisitoare. Dar ele contin mai ales si o mana de lucru inepuizabila si ieftina. Puterea care stapaneste Africa ecuatoriala sau centre ale Orientului mijlociu sau Indiile de Sud sau Arhipelagul Indonezian, dispun de vre-o douazeci sau chiar sute de milioane de localnici care muncesc din greu, pentru salarii de mizerie. Locuitorii acestor tari, redusi mai mult sau mai putin fatis la starea de sclavi trec permanent de la un asupritor la altul. Ei sunt folositi precum o cantitate de carbuni sau ulei uman, sa produca arme, sa puna mana pe mai multe teritorii si sa posede o mare forta de munca, pentru a produce arme bacteriologice, pentru a face noi cuceriri si multe altele, la nesfarsit. Este de remarcat ca lupta nu depaseste niciodata realmente, limitele suprafetei disputate.

Frontierele Eurasiei se retrag si avanseaza intre bazinul Congolului si malul nordic al Mediteranei. Insulele din Oceanul Indian si din Pacific sunt in mod constant luate si reluate de catre Oceania sa de catre Estasia. In Mongolia, linia care separa Eurasia de Estasia, nu este stabilita niciodata. In jurul polilor, cele trei mari puteri revendica imense teritorii care in fapt, in mare parte, sunt nelocuibile si neexplorate. Insa nivelul fortei ramane aproape mereu acelasi si teritoriul care formeaza inima fiecarui stat, ramane mereu neatins.

Ceea ce este in plus, munca popoarelor exploatate imprejurul Ecuatorului, realmente nu este necesara economiei mondiala. Ea nu aduce nimic bogatiei mondiale, de vreme ce tot ceea ce produc, este folosit in vederea terminarii razboiului. Atunci cand izbucneste un razboi, se creaza conditii optime pentru inceperea altui razboi. Prin munca lor, populatiile sclave sprijina grabirea evolutiei razboiului vesnic.

Insa daca acesta nu ar exista, structura societatii si procesul prin care ea se mentine esentialmente, nu vor fi diferite. Scopul primordial al razboiului modern (in acord cu princiipile dublei gandiri, acest scop este in acelas timp recunoscut si nerecunoscut de catre creierii directori ai partidului interior) este de a consuma in intregime produsele masinei, fara ridicarea sub nici o forma a nivelului general de trai, al muncitorilor. La sfarsitul secolului XIX problema folosirii surplusului de bunuri de consum, a fost lenta in societatea industriala. In prezent, atunci cand putine dintre fiintele umane au hrana suficienta, aceasta problema nu mai este urganta si ar putea sa nu mai fie o preocupare in cazul cand nu se va aplica un procedeu de distrugere artificial si care nu va fi pus in miscare. Prin infometarea paturii sclavagiste, reducerea numarului populatiei prin inanitie, este asigurata. Lumea de astazi este o lume chinuita, infometata, jefuita de catre clasa dominanta, comparativ cu lumea ce a existat acum 100 de ani si ceva mai mult, daca se confrunta de acum incolo, precum credeau oamenii acestei nefericite epocii. In primii ani ai sec. XX viziunea unei societati viitoare bogate de necrezut, bucurandu-se de timp liber, disciplinata si eficienta, o lume aseptizata su sclipitoare ca sticla, de otel, de beton armat alb ca zapada, facea parte din constiinta oamenilor de stiinta. Stiinta si tehnologia se dezvoltau intr-un ritm nemaiintalnit si era normal sa se presupuna ca se vor dezvolta in continuare. Aceasta nu s-a intamplat in parte, din cauza saraciei care antrena lungi serii de razboaie si de revolutii, iar pe de alta parte pentru ca progresul tehnic depindea de obicei de gandirea empirica care nu putea supravietui intr-o societate sever inregimentata.

Lumea in ansamblu sau, este mai primitiva astazi cum nu a fost acum cincizeci de ani, poate mai mult. Unele regiuni inapoiate s-au civilizat si au introdus noi si moderne tehnologii, cu ajutorul razboiului si spionajului economic perfectionat, insa experimentele si inventiile in curs in mare parte au fost oprite. Pe de alta parte, ravagiile razboiului atomic din perioada 1950 nici odata nu au fost reparate in intregime. Cu toate acestea, pericolele inerente ale progresului tehnic sunt mereu prezente. Ca urmare aparitiei primei masini, era evident pentru oamenii care gandeau, ca necesitatea muncii omenesti si in consecinta, intr-o mare masura, inegalitatea dintre oameni a disparut. Daca masina era folosita in mod deliberat in acest scop, foamea, frigul, oboseala, ignoranta, murdaria si boala puteau fi inlaturate dupa cateva generatii, in loc sa se generalizeze si sa ia proportii de neinchipuit. Intr-adevar, atunci cand ea nu a fost folosita in acest scop, masina producand bunuri care, uneori era impsibil sa fie distribuite, ridica realmente cu mult, printr-un fel de proces automat, nivelul mediu de viata al oamenilor, in timpul unei perioade de peste 50 de ani, la sfarsitul secolului XIX si inceputul sec. XX. Era deasemeni evident ca o sporire generala a bogatiei, ameninta sa duca la distrugere, era adevarat intr-un sens, la distrugerea totala a unei societati ierarhizate.

Intr-o lume in care numarul de ore de munca va fi redus, sau fiecare muncitor va avea hrana suficienta, locuind intr-o casa inzestrata cu o baie si un frigider, ar poseda un autoturism si i s-ar asigura si benzina necesara, sau ar avea chiar un elicopter sau avion, in mod evident, poate, cea mai importanta forma de inegalitate deja ar disparea. Generalizata devenind, bogatia, nu ar mai conferi nimanui un privilegiu.

Era posibil, fara nici o indoiala, sa-ti imaginezi o societate in care, - bogatia - in sensul posesiunii indivizilor, si de lux, ar fi in mod legal distribuite, in timp ce stiinta, ar ramane in mainile unei mici caste privilegiate. Era posibil, fara nici o indoiala, sa-ti imaginezi o societate. Dar in practica, o astfel de societate, nu va putea ramane stabila timp indelungat. Daca toti, intr-adevar, se bucura in aceeasi masura de indeletniciri placute si de securitate, marea masa a fiintelor omenesti care in mod normal, era abrutizata prin saracie, ar putea sa se instruiasca si sa invete sa gandeasca prin ei insasi sa prevada atunci sau mai tarziu, ca minoritatea privilegiata nu are nici o ratiune sa existe si o va lichida. In concluzie, o societate ierarhizata nu este posibila, decat avand la baza saraciei, prostia si ignoranta subordonate prin teroare.

Sa revenim la perioada agricola a trecutului, asa cum au visat unii ganditori la inceputul secolului XX nu este posibil, si nici o solutie practica. Acesteia i se opune tendinta de mecanizare devenita quasi intensiva, in lumea intreaga. In plus, o regiune care ar fi din punct de vedere al industrializarii intarziata, va fi neputincioasa din punct de vedere militar si va fi imediat dominata direct sai indirect de catre rivalii sai mai avansati. A mentine masele in saracie si mizerie, restrangand in mod planificat productia de bunuri materiale nu este solutia cea mai satisfacatoare. Aceasta solutie a fost folosita intr-o larga masura in timpul fazei finale a capitalismului, in mare masura intre anii 1920-1940. Sa lasi a stagna economia unui mare numar de tari, cu pamanturi lasate in paragina necultivate, sa nu ajuti capitalul, echipament si masele mari ale populatiei fiind impiedicate sa munceasca, aceasta a dus la subminarea puterii economice a maselor.

Mila fatarnica a statului, i-au determinat in viata doar pe jumatate. Dar aceasta situatie, ea insasi, atragand slabirea militara si cu lipsurile pe care le scotea la iveala erau vizibile inutile, inevitabil aparea opozitia. Problema era sa faci constient ca roata industriei sa fie sucita, sabotata, fara a spori bogatia reala a lumii.

Marfurile trebuiau produse fara insa a fi distribuite proletariatului. Practic, singurul mijloc care se atingea acest obiectiv era sa intretii in mod permanent starea de razboi. Scopul real al razboiului este distrugerea, nu necesitatea de a intretine vietii omenesti, ci produsele muncii umane. Razboiul este mijlocul de a distruge, de a ataca stratosfera, de a scufunda in adancurile marilor si oceanelor materiale care, altadata puteau fi folosite in scopul asigurarii unui confort sporit maselor si asadar stimularea inteligentii in cele din urma. Insa cand armele razboiului nu sunt in realitate distruse, producerea lor in continuare este un mijloc facil de a cheltui forta de munca, care in schimb ar putea produce bunuri de larg consum. O fortareata plutitoare de exemplu, a imobilizat pentru construirea sa, mana de lucru care ar fi putut construi mai multe sute de cargouri. Mai tarziu, dupa ce nu a adus nici un folos nimanui, ea este socotita ca scoasa din uz si trimisa la fier vechi. Atunci cu o cheltuiala enorma de mana de lucru, o alta fortareata plutitoare a fost construita. In principiu, efortul razboiului este intotdeauna organizat in asa fel ca sa inghita surplusul ce ar exista, dupa ce trebuintele necesare ale populatiei sunt satisfacute. In practica, fireste trebuinte vitale ale populatiei sunt intotdeauna subestimate in societatile totalitare. Rezultatul este o maniera cronica, ca jumatate din ceea ce este necesar traiului populatiei, lipseste cu desavarsire.

Dar aceasta este considerata ca un avantaj. Este o politica diabolic deliberata, care mentine fortat lumea intreaga, acolo cuprinzand si grupurile favorizate, pe marginea saraciei si a lipsurilor.

O stare generala de saracie si mizerie sporeste intr-adevar importanta micilor privilegii si adanceste prapastia intre un grup si altul.

Dupa standardele primilor ani ai sec. XX, chiar membrii partidului interior duc o viata austera si activa. Cu toate acestea, putinl confort de care se bucura, apartamentele lor spatioase si luxoase mobilate dupa cele mai rafinate gusturi, tesatura aleasa a vestmintelor, calitatea superioara a hranei, placerile lor, tutunul lor, cei doi sau trei servitori pe care ii au, autoturisme si avioanele lor personale de o eleganta rara, ii situeaza intr-o lume diferita de aceea a unui membru de partid obisnuit. Si membrii de partid obisnuiti au avantajele lor asemanatoare, in comparatie cu cele ale maselor dezmostenite si exploatate, pe care noi ii numim proletari. Atmosfera sociala este aceea a unui oras asediat in care a avea o bucata de carne, constituie deosebirea dintre bogatie si saracie. In acelas timp, constiinta de a fi in razboi, si in consecinta in pericol, face ca posesiunea intregii puteri de catre o clasa infima, pare a fi conditia naturala si inevitabila de supravietuire. Razboiul, asa cum o vedem, nu numai ca realizeaza distrugerile, insa din punc de vedere psihologic le realizeaza de o maniera acceptabila. In principiu, ei vor risipi foarte simplu, surplusul de forta de munca al proletariatului construind edificii gigantice fortificate, canale navigabile neeconomicoase pe fire de apa lipsite de surse bogate, daramarea oraselor vechi, biserici si orice marturii ale trecutului, sapand si reastupand tunele, construind si daramant blocuri gigantice, producand chiar marfuri de larg consum pe care le vor distruge, in cantitati enorme. Aceasta ajungea pe plan economic, insa baza psihologica a unei societati ierarhizate nu ar fi castigat nimic. Ceea ce intervenea aici, nu era morala maselor a carei atitudine este lipsita de importanta, atati cat ele sunt fermentul mentinut in munca, ci insasi morala partidului.

Se cere membrului, fie si cel mai umil al partidului, sa fie ignorant, industrios si mai ales lipsit de inteligenta pana la limitele saraciei. Este mai mult decat necesar ca ei sa fie fanatici de creduli si idioti, a caror caracteristica dominanta sa fie frica, dusmania, umorul lingusitor si triumful orgiilor. Cu alte cuvinte, trebuie sa ai o mentalitate caracteristica starii de razboi. N-are importanta daca razboiul a fost realmente declarat, ca nici o victorie nu este posibila, nu conteaza daca esti victorios sau nu. Ceea ce este necesar este ca starea de razboi sa existe. Sablonizarea inteligentei pe care o reclama asemanatoare starii de razboi, aproape universala, insa intr-un rang superior, aceasta specializare devine mai insemnata. Este tocmai in partidul interior ca isteria razboiului si ura impotriva omului, sunt cele mai puternice. In rolul sau de administrator unic, este necesar ca un membru al partidului interior sa stie ca un paragraf sau o alta stire este falsa si lui i se intampla adesea sa stie ca razboiul este apocrit, fie ca el nu exista in realitate, fie ca motivele pentru care a fost declarat sa fie in fapt deosebite de acelea pe care le-am cunoscut. Insa o astfel de cunoastere este neutralizata de catre tehnica dublei gandiri. Intre timp, nici un membru al partidului interior, nu este clintit in convingerile sale mistice ca razboiul este real si ca trebuie sa se termine victorios pentru Oceania, care incontestabil va ramane stapana intregii lumi. Toti membri partidului interior credeau in aceasta cucerire, ca intr-un articol de creatie universala. Ea va fi realizata, fie prin cuceriri progresive de teritorii, ceea ce ii va permite sa construiasca o putere de o extraordinara superioritate, fie prin descoperirea unei noi arme contra careia nimeni nu se va putea apara. Descoperirea de noi arme de distrugere in masa continua fara intrerupere. Ea este una din rarele activitati restanta in care starea de spirit inventiva sau speculativa poate gasi un camp de experimentare. In prezent, stiinta, intr-un vechi sens al cuvantului, a incercat sa mai existe in Oceania. Nu exista cuvant pentru stiinta in novlang.

Metoda emprica de gandire pa care sunt fondate toate realizarile pana in prezent, este opusa celor mai esentiale principii ale Angsoc-ului. Chiar progresele tehnice insasi nu se realizeaza decat atunci cand pot, intr-o oarecare masura, sa serveasca la ingradirea libertatii umane. In toate artele utilitare lumea bate pasul pe loc sau se retrage. Campiile sunt arate cu pluguri din lemn trase de animale, in timp ce cartile sunt tiparite la masina de scris. Dar in problemele de o importanta vitala, ceea ce vreau sa spun in fapt, razboiul si spionajul politienesc, in totalitate necinstit este inca incurajator si tolerat.

Cele doua scopuri primordiale ale partidului sunt:

de a cucerii intreaga suprafata a globului (lumii)

de a lichida odata pentru totdeauna orice posibilitate de gandire inependent.

In consecinta exista doua mari probleme pe care partidul are sarcina sa le rezolve:

una, este mijlocul de a descoperi, contra vointei sale, tot ceea ce gandeste o alta fiinta umana;

cealalta este, dreptul de a ucide mai multe zeci de milioane de oameni in catva timp, fara a raspunde de crimele sale.

In masura in care continua cercetarea stiintifica, acela este principalul sau obiectiv.

Savantul este astazi, fie un amestec de psiholog si de inchizitor, care studiaza cu o minutiozitate extraordinara semnificatia expresiilor fetii, gesturile, timbrul vocii si experimenteaza efectele pentru obtinerea adevarului, droguri, socuri terapeutice, hipnotizari, tortura fizica, fie un chimist, un medic sau un biolog, interesati numai de catre ramurile specialitatii care se refera la exterminarea vietii. In imensele laboratoare ale ministerului pacii si in centrele de experienta ascunse in padurile Brasiliene sau in desertul Australian, sau in insulele pierdute din Antartica, echipe de experti muncesc neintrerupt. Unii din acestia se ocupa sa stabileasca planuri ale razboaielor viitoare; altii inventand bombe atomice sau chimice de mare calibru, explozivi din ce in ce mai puternici, blindaje din ce in ce mai impenetrabile: altii, cercetand gazele toxice noi si mai ucigatoare sau otravuri solubile care sa poata fi produse in cantitati masive pentru a distruge vegetatia continentelor intregi, sau alte specii de microbi de boala imunizata contra antidoturilor posibile pana in prezent: altii lucrand la fabricarea unui vehicul care ar putea circula sub pamant ca un submarin sub apa sau pentru a construi un aeroplan la fel de independent de baza sa, ca o nava zburatoare; altii explorand posibilitatea chiar mai indepartate, precum concentrarea razelor de soare traversand lentile suspendata la mii de kilometri in spatiu sau producand cutremure artificiale sau miscari de valuri, influentand caldura pamabtului. Dat nici unul din aceste proiecte nu s-a realizat vreodata si nici una din cele trei mari puteri nu a castigat fata de cealalta, niciodata, un avans semnifictiv. Cel mai remarcabil este ca cele trei mari puteri poseda deja, in bomba atomica, o arma cu mult mai puternica decat acelea pe care cercetatorii lor, sunt pe cale sa le descopere.

Bineinteles ca partidul, urmand obiceiul sau, revendica cinstea acestei inventii, bombele atomice aparand in anii 1940-1949 si au fost folosite pentru prima oara pe scara larga cu aproape zece ani mai tarziu. Atunci au fost lansate sute de bombe peste centrele industriale, mai ales din Rusia Europeana, Estul European si America de Nord.

Ele aveau drept scop de a convinge guvernele tuturor tarilor ca, cu cateva bombe atomice puteau distruge societatea organizata si prin urmare, propria lor putere.

In afara de aceasta, atat timp cat un acord formal in trecut, nu s-a incheiat sau la care sa se faca aluzie, nu s-au lansat mai multe bombe atomice. Cele trei mari puteri, continua fara intrerupere sa produca bombe atomice si sa le inmagazineze, asteptand ocazia hotaratoare, sa stie mai tarziu sau mai curand, cum pot fi folosite. Tot asteptand, arta razboiului a ramas stationara timp de 30 de ani, poate mai mult.

Elicopterele sunt mult mai folosite decat inainte, bombardierele au fost in mare parte inlocuite prin proiectile propulsate si fragilele si mobilele cuirasate, au fost inlocuite prin fortarete plutitoare, aproape imposibil de scufundat. Dar altfel, au fost putin perfectionate. Tancul, submarinul, torpila, mitraliera, chiar glontul si grenada de mana, sunt inca folosite. Si in ciuda interminabilelor masacre anuntate prin presa si telecran, bataliile disperate a razboaielor anterioare, in cursul carora sute de mii sau milioane de oameni erau ucisi in cateva saptamani, nu s-au repetat niciodata. Nici una din cele trei mari puteri, nu incerca niciodata o miscare care ar fi implicat riscurile unei infrangeri serioase. Cand o, operatiune de anvergura a fost intreprinsa, in general, se considera un atac prin surprindere impotriva unui aliat. Strategia pe care cele trei mari puteri o uremeaza la un loc sau pretind a o urma, este aceeasi. Planul este, printr-o combinatie de lupte, de inaintari, de lovituri de forta, la momentul oportun, de a castiga un inel de baze incercuind unul sau alte state de catre un rival, apoi de a semna un pact de prietenie cu acest dusman si de a ramane cu el in termeni de pace pentru o perioada indelungata, spre a inlatura orice suspiciune. In acest timp, proiectele incarcate cu energie atomica, vor fi amplasate in toate punctele strategice. In final, toate provocarile simultane si efectele lor, vor fi atat de distrugatoae incat orice represalii vor fi imposibile. Atunci se va risca un pact de prietenie cu o putere mondiala ramasa, in vederea unui alt atac. Acest plan, trebuie spus cu teama ca este un vis de necontestat, imposibil sa-l realizezi. Mai mult, nu au fost niciodata batalii, in afara de teritoriile disputate in jurul Ecuatorului sau Polului, nici o invazie de teritorii inamice nu a fost intreprinsa. Ceea ce explica unele discutii ivite in legatura cu fixarea frontierelor in unele regiuni ake celor trei mari puteri. Eurasia, de exemplu, putea cu usurinta sa cucereasca insulile Britanice care, din punct de vedere geografic, fac parte din Europa. Pe de alta parte, ar fi posibil ca Oceania sa impinga frontierele pana la Rhin, sau chiar pana la Vistula. Insa aceasta ar fi violat principiul urmat de catre toti, atat de bine formulat ca niciodata, integritatea culturala. Daca Oceania ar fi cucerit teritorii cunoscute intr-o epoca sub numele de Franta si Germania, ar fi trebuit sa extermine intreaga populatie, misiunea de o mare dificultate materiala, sau sa asimileze o populatie in jurul a sute de milioane de locuitori care, in ceea ce priveste dezvoltarea tehnica, sunt aproximativ la nivelul Oceaniei.



Problema este aceeasi pentru toate cele trei mari supraputeri.

Este absolut necesar structurii lor, sa nu aiba nici o legatura cu strainul teafar si intr-o oarecare masura cu prizonierii de razboi, sclavii de culoare sau intelectualii.

Chiar aliatul oficial existent, este mereu privit cu o sumbra suspiciune.

Lasand la o parte prizonierii de razboi, cetateanul de rand al Oceaniei, nu poate lua la ochi un cetatean al Eurasiei sau Estasiei sau sa-l opreasca sa studieze limbile straine.

Daca contactele cu strainii ii erau permise ei ar fi descoperit ca acestia sunt tratati ca oamenii, sunt creaturi ca si ei, si ca cea mai mare parte din ceea ce li s-a spus si scris in ziare despre acestia, este fals.

Lumea inchisa, izolata complet, in care se traieste va fi distrusa iar teama, ura, siguranta de sine, la urma urmei, de care depinde morala sa, ar putea dispare. In consecinta, s-a cazut de acord de toate partile interesante ca, in masura in care Persia, Egiptul, Jawa sau Ceylon pot schimba cate ceva, frontierele principale nu trenuie sa fie depasite decat de catre bombe. Cateodata este un adevar ca nu poate fi niciodata spus cu voce tare, dar tacit totusi admis si care inspira conduita fiecaruia, este ca conditiile de viata in cele trei mari supraputeri, sunt aproape la fel.

In Oceania, filozofia dominanta se numeste Ang-soc, in Eurasia se numeste neo-bolsevism, in Estasia este desemnata printr-un cuvant chinezesc obisnuit tradus prin cultul mortii, insa care mai bine va fi denumit Distrugerea mea,

Nu i se va ingadui cetateanului din Oceania sa stie ce inseamna doctrina celorlalte doua puteri sub aspect filozofic.

Lui insa i se va indica sa le dispretuiasca si sa le considere ca insulte grave si barbare, aduse moralei si acceptiunii generale.

Intr-adevar cele trei filozofii se deosebesc cu greu una de cealalta si sistemele sociale pe care le sustin, nu se deosebesc intre ele, aproape deloc. Peste tot afli aceeasi structura piramidala, aceleasi cult unui imbecil semidivin, acelas sistem economic existand in timp si pentru o stare de razboi continuu. Rezulta ca cele trei mari supraputeri, nu numai ca nu se pot subjuga una pe cealalta, dar nu realizeaza nici un avantaj din aceste cuceriri. Din contra, in timp ce se afla in conflict, ele se ajuta intre ele ca trei snopi de grau.

Ca de obicei, grupele conducerii din cele trei mari supraputeri sunt, si in acelasi timp nu sunt, la curent cu ceea ce fac.

Viata lor este consacrata dominatiei mondiale si ei stiu ca razboaiele continua la intamplare si fara victorie.

In acest timp, faptul ca nu este nici un pericol de cucerire, da posibilitatea negarii realitatii care este caracteristica speciala Angsoc-ului si sistemelor de gandire care-i sunt triviale. Este necesar sa repet aici ca, ceea ce am spus aici mai sus, este ca razboiul devenind continuu, i-a schimbat din caracterul sau esential.

In vechime, un razboi aproape prin definitie, era ceva care, acum sau mai tarziu, lua sfarsit in mod obisnuit, printr-o victorie sau o infrangere decisiva. Tot in vechime, razboiul era unul din mijloacele principale prin care societatea omeneasca era mentinuta in contact cu realitatea fizica. Toti consucatorii din toate epocile, ai incercat sa impuna adeptilor lor, o falsa infatisare despre lume, insa ei nu puteau sa permita sa incurajeze vre-o iluzie, care ar fi dus la slabirea eficacitatii militare. Cata vreme infrangerea insemna pierderea independentei sau vre-un alt rezultat obligatorie nedorit, masurile de prudenta contra infrangerii trebuiau sa fie foarte serioase.

Nu trebuie ignorate, deprinderile materiale. In filozofie, in religie, etica sau politica, doi inmultit cu doi pot face cinci, insa cand cantitatea indica o arma sau un aeroplan, doi si cu doi in mod obligatoriu trebuie sa faca patru. Natiunile ineficiente sunt oricum, acum sau mai tarziu, cucerite si lupta pentru eficienta, este dusmanul iluziilor. Mai mult, este necesar, ca sa fii eficient, sa fii capabil sa intelegi lectia trecutului, aceasta inseamna sa ai o idee absolut precisa despre evenimentele trecutului. Jurnalele si cartile de istorie in mod natural erau infrumusetate si influientate, insa felul falsificarii, actualmente practic, ar fi fost imposibil.

Razboiul era o salvgardare chiar a sanatatii si in masura in care clasele conducatoare erau afectate, era dupa toate probabilitatile mult mai aproape de salvgardare, incat razboaiele puteau fi castigate sai pierdute, nici o clasa conducatoare nu putea fi in intregime iresponsabila. Insa cand razboiul devenea continuu, acesta inceta sa mai fie periculos. Cand razboiul este permanent, trebuintele devin si ele pemanente. Trebuintele cele mai autentice pot fi tagaduite sau neglijate. Dupa cum am vazut, cercatarile care s-ar putea numi stiintifice sunt inca continuate in vederea razboiului, dar esentialmente sunt de domeniul fanteziei si esecul lor a condus la rezultate fara nici o importanta.

In Oceani, in afara de securitate, nimic nu este eficient. Deci cand fiecare din cele trei mari supraputeri este inexpugnabila, fiecare intr-adevar este un univers separat, in interior putand fi practicate in toata siguranta, aproape toate ticalosiile politiei gandirii. Realitatea, nu exercita presiuni decat la depasirea nevoilor de trai de toate zilele ca hrana si bautura, un adapost si imbracaminte, sa nu fii otravit sau aruncat de la ultimul etaj. Intre viata si moarte, intre placere si teama fizica exista inca o deosebire, dar asta e totul. Lovit de contactul cu lumea din afara si cu trecutul, cetateanul Oceaniei este asemenea unul extraterestru care nu are nici un mijloc de a cunoaste in ce directie urca si in care coboara. Stapanii unui astfel de stat sunt absoluti, asa cum nu au fost nicicand faraonii sau cezarii. Ei au obligatia de a se opri ca adeptii lor sa nu moara de foame in numar destul de mare, pentru a fi un inconvenient si sunt obligati sa-i tina la acelasi nivel tehnic militar scazut ca si aceea al rivalilor, insa acest mijloc realizat poate sa denatureze realitatea si sa-i dea forma convenabila. Razboiul deci, daca il vom judeca dupa modelul razboaielor anterioare, este simpla impostura. El se aseamana luptelor intre unele rumegatoare a caror coarne sunt plantate intr-un colt, in asa fel incat sa fie incapabile sa se raneasca unele pe altele. Desi ireal, nu este fara semnificatie.

Ea devora surplusul produselor de consum si contribuie la perseverarea atmosferei dementiale specifice de care are nevoie societatea ierarhizata. Dupa cum vom vedea razboiul este o afacere pur interna.

Pe vremuri, guvernele din toate tarile, desi le era posibil sa recunoasca interesul lor comun, si in consecinta sa limiteze distrugerile de razboi, realmente luptau unii contra altora si acela care iesea victorios, jefuia intotdeauna pe cel invins. Razboiul este angajat de fiecare grupa conducatoare contra propriilor lor supusi si scopul razboiului nu este sa faca sau sa impiedice cuceriri de teritorii ci sa mentina intacta structura societatii. Cuvantul "razboi" a devenit ceva eronat. Mai precis, daca razboiul este continuu, a incetat sa mai existe ca denumire. Presiunea particulara ce se exercita asupra fiintelor umane intre era neolitica si inceputul secolului XX a disparut si a fost inlocuita prin ceva in intregime diferit. Efectul ar fi exact acelasi, daca cele trei mari supraputeri, in loc sa se bata unul cu celalalt, s-ar intelege pentru a trai intr-o pace continua, fiecare neincalcind in interiorul frontierelor sale. In acest caz, intr-adevar, fiecare va fi inca un univers ingradit de buna voie si pentru totdeauna, de influenta adormitoare a pericolului exterior. O pace care va fi cu adevarat permanenta, va fi exact ca un razboi permanent. Aceasta, desi majoritatea membrilor partidului nu inteleg decat intr-un singur sens superficial semnificatia profunda a lozicii precum: RAZBOIUL ESTE PACE !

Winston se opri din citit. Undeva in departare exploda o bomba.

Fericirea suprema pe care o incerca de a fi singur cu cartea, aparat. Intr-un loc fara telecran, nu luase sfarsit. Singuratatea si siguranta erau senzatii amestecate intr-un fel de oboseala a corpului in moliciunea plscuta a fotoliului, in contact cu placuta briza care patrundea prin fereastra si se juca pe chipul sau. Cartea il pasiona, mai exact il linistea. Intr-un sens, el nu invata nimic nou dar era mai mult decat atragatoare. Ea spunea ceea ce lui Winston i-ar fi spus, daca ar fi avut posibilitate sa-si puna in ordine gandurile sale imprastiate. Era produsul unui creier asemanator cu al sau dar mult mai puternic, mai sistematic si mai putin dominat de frica.

Cele mai buna carti, isi spuse el, sunt acelea care povestesc ceea ce deja se stie si este cunoscut.

El se intoarce la capitolul 1 cand auzi pasii Juliei pe scara si se ridica grabit de pe fotoliu pentru a merge in intampinarea ei.

Ea lasa sa-i cada pachetul si rucsacul brun din mana si se arunca in bratele lui Winston.

Trecuse mai mult de o saptamana de cand nu s-au vazut.

- Am cartea, ii spuse el, cand se dezlipira.

- Oh ! O ai ? Fain, spuse ea fara sa arate prea mult interes. Deindata diupa aceea, ingenunchiase in fata masinei cu gaz pentru a prepara cafeaua. Ei nu au mai revenit asupra acestui subiect, decat dupa ce au stat in pat peste o jumatate de ora. Seara era destul de racoroasa, ceea ce a facut ca ei sa se inveseleasca cu patura.

De jos venea un zgomot de cantec cunoscut si zgomotele unor tropaituri de cizme, pe caldaram. Femeia cu bratele caramizii rosiatice pe care Winston o vazuse acolo cand fusese pentru prima oara, locuia undeva in aceeasi curte. Se parea ca aceasta isi petrecea toate orele din zi, marsaluind intre albia de spalat rufe si franghia de intins.

Femeia, cand inchidea gura pe carligele de rufe, cand fredona un cantec lasciv. Julia se asezase pe o parte si era pe punctul de a dormi. Winston intinse bratul spre a lua cartea de pe parchet si se aseza sprijinit de tablia patului.

- Noi trenuie s-o citim, spuse el, tu la fel si toti membrii Fraternitatii trebuie s-o citeasca.

- Citeste-o spuse ea, inchizand ochii. Citeste-o tare.

Este cea mai buna solutie. Astfel, tu ai putea sa-mi explici treptat. Acul pendulei era deasupra lui 6 ceea ce insemna orele 18.

Ei mai aveau inaintea lor trei sau patru ore. Winston aseza cartea pe genunchi si incepu sa citeasca.

Capitolul I

Prostia este puterea.

De-a lungul timpurilor istorice si mai precis dupa sfarsitul epocii neolitice, lumea a fost despartita in trei clase. Clasa superioara, clasa mijlocie si clasa inferioara (obiecte neinsufletite). Ea a fost impartita astfel dupa mai multe criterii si a purtat nenumarate denumiri, dupa proportia numarului indivizilor pe care o comporta fiecare si dupa atitudinea lor, fata in fata unii de altii si a variat de la epoca la epoca. Structura esentiala a societatii insa, nu a variata niciodata. Chiar dupa enorme impulsuri si schimbari aparent irevocabile, aceeasi structura s-a restabilit intotdeauna exact ca un giroscop, reluandu-si mereu echilibru desi fusese impinsa la fel dintr-o parte intr-alta.

- Julia, esti treaza ? intreba Winston.

- Da, dragostea mea.

Telul celor trei grupe sunt absolut de neimpacat. Scopul grupei superioare este de a ramane mereu pe loc. Cel din grupa mijlocie, de a schimba locul cu grupa superioara. Telul grupei inferioare, cand are unul, caci exista o caracteristica permanenta a celor inferiori care sunt zdrobiti de munca si infometati si constiinta de aceasta, de o maniera cu totul alta decat interminenta, de alt ceva decat traiul de fiecare zi, este de a anula toate deosebirile existente si de a creea o societate in caretoti oamenii sa fie egali. In concluzie traversand istoria, o lupta care este mereu aceeasi, in linii principale, se repeta fara oprire. In timpul indelungatelor perioade, clasa superioara pare a fi fost solida si puternica. Cu toate acestea, acum sau mai tarziu, va sosi neintarziat un moment in care ea pierde fie increderea in ea insasi, fie calitatea de a guverna eficace, fie pe amandoua. Ea este invadata de clasa de mijloc care inroleaza in randurile sale clasa inferioara, facand-o sa creada ca ea (clasa de mijloc) lupta pentru libertate si dreptate sociala.

Si, odata ce si-a atins scopul, clasa mijlocie arunca clasa inferioara in vechea servitute, devenind astfel clasa superioara.

O noua grupa mijlocie se desprinde atunci, una mijlocie dintre alte grupe sau chiar din doua si lupta iar incepe.

Din cele trei mari grupe, singura grupa care nu reuseste niciodata si ramane in mizerie este grupa inferioara, care chiar daca si-a atins scopul, situatia ei nu se schimba in bine. Ar fi o exagerare sa se afirme ca peste timpuri nu a realizat vre-un progres material. Chiar acum intr-o perioada de declin, fiinta umana mijlocie, se bucura de conditii de viata ceva mai bune decat cea de acum cateva secole. Insa nici o dezvoltare economica, nici o atenuare a obiceiurilor, nici o reforma si nici o revolutie, nu i-a apropiat macar cu vre-un milimetru de egalitatea mult visata.

Muncitorii raman asemenea unei gramezi de carbuni, care sunt folositi la intretinerea in stare de functiune a suprastructurii exploatatoare, indiferent daca este vorba de un stat sau un capitalism.

Din punct de vedere al clasei inferioare, nici o schimbare istorica nu a insemnat vreo-data mai mult decat schimbarea numelui exploatatorului (stapan). Spre sfarsitul secolului XIX numerosi observatori si-au dat seama de repetarea constante a acestui model de societate. Au aparut atunci scoli de gandire, care interpreteaza istoria ca un proces ciclic pretinzand si demonstrand ca inegalitatea era o lege inalterabila a vietii omenesti. Aceasta doctrina a avut intotdeauna aderenti, dar ei si-au schimbat semnificatia intr-o forma ce s-a impus. In trecut, necesitatea unei forme ierarhizate a societatii fusese doctrina specifica clasei dominante. Ea fusese recomandata de catre regi, aristocrati si dictatori, de catre preoti, juristi si altii, care erau cei dintai paraziti si ea (doctrina) adusese unele usurari prin promisiuni compensatorii, intr-o lume imaginara, de la mizerie la groapa.

Clasa mijlocie, in timp ce lupta pentru putere, folosea intotdeauna astfel de termeni ca: libertate, dreptate sociala, fraternitate, umanism, echidate etc. Cu toate acestea, conceptul despre fraternitate umana, incepea a fi atacat de catre oameni, care nu ocupau posturi de raspundere, dar sperau sa puna mana la ele. In trecut clasa mijlocie facuse revolutii sub drapelul egelitatii, dupa ce a stabilit o monstruoasa tiranie pe care strabunii o rasturnasera.

Miscarile grupelor mijlocii au proclamat in continuare tirania lor. Socialismul, o teorie care a aparut la inceputul secolului XIX si constitue ultima veriga discreditata din lantul gandirii care ridica la lupta sclavii de secole, era profund afectata si infectata de utopia din trecut. Dar in toate variantele socialismului ce s-a vanturat in prezent incepand cu 1900, intentia de a stabili libertate si egalitate, a fost din ce in ce. Mai fatis, abandonata. Noile miscari cunoscute in anii din mijlocul secolului Ang-soc in Oceania, Neo-Bolsevismul in Eurasia, Cultul Mortii cum se numeste popular in Estasia, constient hotarase sa perpetueze non-libertatea si inegalitatea. Aceste noi miscari, natural, au fost create de "bosorogi:. Ei aveau tendinta de a pastra numele lor si a tuturor privilegilor insusite cu nerusinare si sa ridice in slava ideologia lor paranoica. Insa scopul lor, inainte de toate era, de a opri orice progres si sa imobilizeze istoria la un moment dat.

Oscilatia obisnuita a pendulului trebuia sa se intample odata in plus si apoi sa se opreasca. De obicei, clasa superioara trebuia indepartata de la putere de catre clasa mijlocie, care atunci ar fi devenit clasa superioara. Dar de aceasta data, printr-o strategie chibzuita, aceasta clasa superioara, va fi capabila sa mentina in mod permanent puterea. Noile doctrine se nasteau in parte, datorita acumularii de cunostinte istorice si a dezvoltat sensul istoric care existase abia inainte de secolul XIX. Miscare ciclica a istoriei, atunci era inteligibila sau parea a fi si daca era inteligibila, ea putea fi schimbata. Insa cauza principala si subsidiara a acestor doctrine era ca, la inceputul sec. XX egalitatea intre oameni din punct de vedere tehnic, devenise posibila. Era adevarat ca oamenii nu erau egali din nastere si ca functiile trebuiau sa fie specializate in diferite activitati, care favorizau pe unii in detrimentrul altora. Dar in acest caz, nu era nevoie de deosebire de clasa sau de diferentieri, in functie de bogatie.

In perioadele anterioare, deosebirile de clasa nu erau numai inevitabile ci chiar dorite. Inegalitatea era pretul civilizatiei. Cazul, totusi, nu era mai mult, acelasi lucru cu dezvoltarea productiei cu ajotorul masinilor. Tot astfel era necesar ca fiintele se consacrau muncilor diferite, nu se considera necesar ca acestia sa traiasca la nivelul sociale si economice deosebite. Asta pentru ca, din punct de vedere al noilor grupuri care erau pe punctul de a imparti puterea, egalitatea intre oameni nu mai era un ideal de urmarit ci un pericol de evitat.

In perioadele anterioare, cand o societate dreapta si pasnica era in fapt imposibila, fusese usor sa crezi totul. Ideea unui rai pamantean in care oamenii vor trai impreuna intr-o stare de fraternitate, fara legi si fara munca bruta, a obsedat imaginatia omeneasca timp de mii de ani. Aceasta viziune a avut o oarecare influenta, chiar asupra grupelor care profitau realmente de fiecare schimbare istorica. Urmasii revolutiei franceze, engleza si americana au, in parte, cred, propriile lor fraze despre drepturile omului, la libertatea de expresie, egalitatea inaintea legii si comportarii lor intr-o masura determinata, a fost influentata direct de catre acestia. Insa spre deceniul 4 din sec XX toate principalele curente ale gandirii politice, erau curente de doctrina autoritara. Paradisul terestru fusese discreditat exact in momentul cand el devenea realizabil. Toate noile teorii politice ori cum s-ar numi, ramanea in ierarhie si inregimentati si in general inspirarea perspectivei care stabilea spre anul 1930, practici de timp indelungat abandonate, uneori dupa sute de ani (intemnitari fara proces, asasinate, folosirea prizonierilor de razboi drept sclavi, executii publice, torturi pentru a smulge cu forta marturii adhoc, luarea de ostateci si deportari in masa, izolarea totala, nu numai ca erau curent practicate dar erau tolerate si incurajate si chiar protejate de catre oamenii care se considerau ca luminati si progresisti. Toate acestea numai dupa un deceniu de razboaie internationale (in Europa, Asia, Indochina, Cuba, Africa etc). Razboaie civile, revolutii si contra-revolutii in toate colturile lumii, ca Ang-socul si dusmanii sai se manifestau sub forma teoriilor politice, in intregime clare. Dar acestea au fost anuntate prin sisteme diferite, in general, numite totalitare, care au aparut mai ales in acest secol si liniile principale ale lumii in care trebuiau sa inscauneze domnia haosului, lucru vizibil dupa un timp destul de indelungat. Noua aristocratie era constituita pentru cea mai mare parte, de birocrati lenesi si incapabili, de savanti fabricati, de tehnicieni, de organizatii sindicale, de organizatii de femei si de tineret, de pionieri si soimi ai patriei, de experti in ziaristica, sociologi, profesori, publicisti si de politicieni de cariera. Acesti oameni, care proveneau din clasa de mijloc salariata si de ranguri superioare din clasa inferioara s-au format si reunit, prin lumea sterila a monopolului industrial si a guvernarii centralizate. Comparati cu grupele opzitiei din vechiul regim ei erau mai salbatici si mai avari, mai setosi de lux si huzur si de putere nemarginita si mai ales, mai constienti de ceea ce faceau si mai hotarati de a distruge salbatic si brutal orice opozitie. Aceasta ultima diferentiere era esentiala. Comparativ cu ceea ce se petrece astazi, toate tiraniile trecutului erau mai acceptabile si mai umane. Atunci grupurile conducatoare erau mereu intr-o oarecare masura, contaminati de ideile liberale si erau fericiti sa slobozeasca haturile supusilor, de a nu considera decat actul patent, de a se dezinteresa de ceea ce gandeau supusii lor.

Biserica catulica din evul mediu ea insasi se arata mai toleranta, comparativ cu standardurile moderne, devenind o putere universala.

Adevarul fiind in parte ca in trecut, nici un guvern nu avea puterea de a supune cetatenii sai unei supravegheri diabolice, permanente si inspaimantatoare asa cum s-a realizat in cele trei mari supraputeri (Oceania, Estasia, Eurasia etc.).

Descoperirea imprimeriilor in acest timp, permite mai usor manipularea si controlul sever al opiniei publice. Filmul si radioul le sunt de mare folos. Cu dezvoltarea televiziunii si perfectionarea tehnicii care o face posibila, prin acelas instrument, receptia si transmiterea simultana, au pus capat vietii private. Tot cetateanul, sau cel putin cetateanul destul de interesat pentru a evalua frica ca este supravegheat, poate fi tinut 24 de ore zilnic sub ochii politiei secrete, in zgomotul propagandei oficiale, timp in care toate celelalte mijloace de comunicare sunt in totalitate intrerupte. Pentru prima oara in istoria civilizatiei mondiale s-a creat posibilitatea de a impune nu numai o completa si stricta ascultare a vointei de stat dar si o perfecta uniformitate de opinie, pentru toti supusii. Dupa perioada revolutionara care se situeaza intre 1950-1969, societatea se grupeaza, ca intotdeauna, in clasa superioara, clasa mijlocie si clasa inferioara.

Insa noua grupare superioara in contrast cu toti predecesorii, nu actioneaza decat numai dupa instinctul sau. Ei cunosteau de ce au nevoie spre a-si salva pozitia. S-a recunoscut ca singura baza sigura a oligarhiei este colectivismul. Bogatia si privilegiile sunt mai usor aparate, cand sunt stapanite impreuna. Ceea ce s-a numit "desfiintarea proprietatii particulare" in fapt insa inseamna, concentrarea proprietatii in mult mai putine maini ca inainte, dar cu o singura deosebire, ca noii proprietari formeaza un grup monolit profitor, in loc sa fie o masa de indivizi. Nici un membru de partid nu poseda, in afara de obiectele personale fara importanta, nimic altceva.

In colectiv partidul poseda in intreaga Oceanie, toate bunurile materiale si dispune in mod exclusiv de acestea, fara sa dea seama de nimic fata de proletariat, adevaratul proprietar, care este lipsit de cele mai elementare drepturi. In anii de dupa revolutie, se putea atinge acest post de comanda, aproape fara nici o opozitie, deoarece intreg sistemul era prezentat ca un act de colectivizare.

S-a stiut pentru totdeauna ca daca clasa capitalista era expropriata, socialismul ii lua locul si neindoios, capitalistii fusesera expropriati. Marfurile, minele, pamanturile, casele, mijloacele de transport de ori ce fel, le-au fost confiscate fara vre-o despagubire prealabila, proprietarii aruncati in puscarie si apoi bunurile nu mar erau considerate proprietate particulara, urmand sa devina proprietate de stat.

Ang-socul, care s-a indepartat de miscare socialista primitiva si de frazeologia mostenita, in fapt, a executa principalul articol al programului socialist, cu rezultatul, prevazut si dorit, ca inegalitatea economica a fost recunoscuta permanent. Dar problemele pe care la ridica vointa de a permanentiza o societate ierarhica, merg mai departe.

Pentru un grup conducator nu sunt decat patru posibilitati de a-si pierde puterea. Fie ca grupul poate sa fie cucerit din afara, fie guvernand atat de incompetent si abuziv, incat masele sa se revolte, fie sa lase a se forma un grup de mijloc, puternic si nemultumit, fie sa se piarda increderea in el si in vointa de a guverna.

Aceste cauze nu opereaza fiecare singura si, in general, toate patru sunt prezentate pe o treapta oarecare. O clasa conducatoare care s-ar putea apara contra tuturor acestor pericole, ar ramane vesnic la putere. In cele din urma, factorul decisiv este insasi atitudinea mentala a clasei asupritoare (conducatoare).

Dupa jumatatea secolului actual, primul pericol mentionat, a disparut in realitate.

Fiecare din cele trei mari puteri care, acum isi impart intre ele lumea, este in fapt invincibila, si nu ar putea fi invinsa decat numai dupa puternice schimbari de atitudine, astfel ca orice guvern ar putea fi invins cu usurinta de clasa inferioara pe care nu o poate ignora.

Al doilea pericol nu este decat teoretic. Masele nu se revolta niciodata din proprie initiativa si nu se revolta ca urmare ca sunt oprimate cu cruzime. Atat timp cat ele nu au un element de comparatie, masele nu-si dau seama de duritatea opresiunii. Crizele economice din trecut erau absolut inutile si nu le-au lasat sa se produca, dar alte organizatii la fel de importante pot surveni si survenind fara consecinte politice, deoarece nu a existat nici un mijloc de a formula nemultumiri.

Cat despre problema supraproductiei, care este latenta in societatea noastra dupa dezvoltarea tehnicii prin masini, s-a rezolvat prin strategia razboiului continuu (vezi cap. III) care serveste la fel sa aduca moralul public la o treapta necesara. Din punct de vedere al guvernantilor actualui. In consecinta, singurele pericole reale pot fi:

Sciziunea cu grupuri existente intr-o noua grupa de oameni capabili; ocupand posturi inferioare capacitatii lor, dornici de putere, dezvoltand liberalismul si scepticismul in propriile lor demnitati. Problema este deci o chestiune de educatie. Ea duce spre un fel de a modela continuu si consecinta de a fi grupa conducerea si pe cei din grupa executanta mai numeroasa, care urmeaza dupa ea. Constiinta maselor nu trebuie sa fie influentata decat in sens negativ. S-ar putea conchide de catre acestia ca nu ar fi cunoscuta structura generala a societatii oceanice.

In varful acestei piramide se afla Big Brother.

Big Brother este infailibil, atotstiutor si atotputernic.

Tot succesul, toate realizarile, toate victoriile, toate descoperirile stiintifice, toate cunostintele, toata stiinta si intelepciunea, toata fericirea, toate virtutile, toate directivele de orice fel si in toate domeniile de activitate, sunt considerate ca pornind direct de la el si din gandirea sa geniala. Nimeni nu s-a apropiat de Big Brother si nimeni nu-i poate sugera vre-o idee. Figura sa apare in toate ziarele pe prima pagina si mereu tanara, in toate cartile editate la comanda in toate limbile pamantului, platite cu bani grei din sudoarea proletarilor. Noi putem fi siguri in toata luciditatea, ca marele nostru carmaci este nemuritor si ca exista o mare incertitudine ci privire la data nasterii sale. Big Brother este figura sub care partidul a inteles sa se arate in lume. Functia sa este de a actiona ca un punct de concentrare pentru dragoste, credinta si respect, emotii mai usor de resimtit pentru un individ decat pentru o organizatie. Inferiorul lui Big Brother este partidul interior, a carui numar este de 6 milioane de membrii, fiind cu 2% mai mic fata de populatia totala a Oceaniei. Dedesuptul partidului interior se afla partidul exterior, care, daca partidul interior este creierul in stat, in mod just poate fi comparat cu mainile statului.

Dupa partidul exterior vin masele amorfe pe care noi le denumim in general sub numele de proletari si care pot numara 85% din totalul populatiei. Pe scara clasificarii noastre, proletarii sunt cotati la varful unghiei degetului cel mic. Populatiile sclave din tinuturile ecuatoriale, intr-adevar, care trec permanent de la un cuceritor la altul, nu constituie un grup permanent si necesar, al structurii generale. Apartenenta la aceste trei grupuri in principiu, nu este ereditara. Un copil al unui membru de partid din interior, nu este in teorie, nascut in partidul interior. Admiterea intr-o bransa sau alta a partidului, se face pe baza de examen, pana la varsta de 60 de ani. Nu exista nici o discriminare sociala, nici o dominatie manifestata de o provincie asupra alteia.

La nivelurile cele mai inalte ale partidului, in care se afla evrei, negri, sudamericani de sange indian si administratorii unui teritoriu sunt intotdeauna alesi dintre locuitorii din aceste teritorii.

Locuitorii nu au, in nici o parte din Oceania, sentimentul de a fi o populatie coloniala guvernata de catre o capitala indepartata si conducatorul lor titular este cineva a carui sediu nu-l cunoaste nimeni.

In afara ca engleza este principala limba curenta si novlang limba sa oficiala, Oceania nu este centralizata nici cum. Conducatorii sai nu sunt uniti prin legaturi de sange cu prin adeziune la doctrina comuna. Este adevarat ca societatea noastra este stratificata, chiar foarte rigid stratificata, in linii in care, la prima vedere, par a fi linii ereditare. Exista mult mai putine miscari de dute vino intre diferitele grupe, care nu au avut loc in epoca capitalista sau chiar in perioadele preindustriale. Intre cele doua ramuri ale partidului, a existat un numar de schimbari, in limita in care este necesar sa elimine din partidul interior slabiciunile si sa-l faca inofensiv, lasand cale libera ascensiunii membrilor ambitiosi din partidul exterior. In practica accesul la stadiul care permite sa devii membru al partidului nu este deschis proletarilor. Cei mai dotati, care ar putea forma nucleul nemultumitilor, sunt simplu luati in obiectivul politiei gandirii si lichidati fara urme. Dar aceasta stare de lucruri, nu este permanent necesara, nu este decat o chestiune de principiu. Partidul nu este o clasa, in sensul vechi al cuvantului. El nu tinteste sa transmita puterea copiiilor sai, pentru ca si ei sunt copiii sai si nu are alt mijloc de a mentine la varf oameniii cei mai capabili, el va perfect dispus sa recruteze o intreaga noua generatie din randul proletarilor. In timpul anilor hotaritori faptul ca partidul nu era un corp ereditar, facu mult pentru neutralizarea opozitiei. Socialismul de tip vechi, care a fost antrenat sa lupte contra "privilegiului de clase" presupune ca ceea ce nu este ereditar, nu poate fi permanent. El nu contesta ca continuitatea unei oligarhii nu are nevoie de fiinta fizica, si nu se oprea nici sa reflecte ca aristocratiile ereditare nu au trait niciodata timp indelungat in timp ce organizatiile intemeiate pe adaptare, ca de exemplu Biserica Catolica, uneori a durat sute sau chiar mii de ani. Esentialul in regula oligahica nu este mostenirea din tata in fiu ci persistenta unei singure cunoasteri a lumii si a unui oarecare mod de viata impus de morti celor vii. Un grup conducator este un grup conducator, cata vreme isi poate desena succesorii sai. Partidul nu se preocupa sa-si perfecteze obarsia sa ci sa se perpetueze pe el insasi. Nu este important sa stie ca detine puterea, prevazand ca structura ierarhica ramane totdeauna aceeasi. Convingerile, obiceiurile, gusturile, emotiile, atitudinile mentale care sunt caracteristici epocii noastre, sunt destinate a sustine misticismul partidului si sa impiedice sa nu fie descoperita adevarata natura a societatii actuale. O revista materiala sau o miscare preliminara in vederea unei revolutii, in prezent sunt absolut imposibile, dar nu si in viitor.....

Nimeni nu crede suferintele proletariatului. Sa-i lasati asa, iar ei vor continua din generatie in generatie si din secol in secol, sa se incovoaie muncind ca robii, sa produca cat mai multi copii si sa moara in mizerie, nu numai fara a simti vreo tentatie de a se revolta si fara sa aiba puterea de a intelege ca lumea ar putea fi alta decat ceea ce este.

Ei nu vor deveni periculosi decat daca progresul tehnic industrial ar impune ca lor sa li se dea o instruire mai ridicata.

Dar cum concurentele militare si comerciale nu au importanta nivelul educatiei maselor scade. S-a considerat ca le este indiferent sa stie ce opinii sustin sau nu masele. Li se poate acorda libertatea intelectuala, caci ei sunt lipsiti de inteligenta. Dar nu i se poate tolera unui membru de partid, cea mai mica abatere de opinie, peste subiectul cel mai neisemnat. De la nastere si pana la moarte, un membru de partid traieste sub supravegherea politiei gandirii.

Chiar daca se crede singur, nu poate niciodata sa fie sigur ca realmente este singur. Oriunde se afla, dormind sau treaz, la munca sau in pauza, in baie sau in pat, el poate fi controlat fara a fi avertizat si fara sa stie macar ca a fost perchezitionata acasa.

Nimic din ceea ce face nu este indiferent.

Prieteniile sale, distractiile sale, atitudinea sa fata de sotie si fata de copiii sai, cuvintele soptite in somn chiar si rele mai mici, gesturi caracteristice ale fiintei umane, totul este examinat in profunzime si de aproape. Nu numai adevarul act criminal, dar si toate aiurelile oricat de inofensive ar fi orice schimbare de obisnuinta, toate particularitatile nervoase care ar putea fi simptomele unei lupte interioare sunt detectate imediat. El nu are dreptul sa actioneze liber in nici o imprejurare. Pe de alta parte, actele sale nu sunt determinate prin lege sau cel putin de legi clare. Gandurile si actiunile care atunci cand sunt descoperite, atragand dupa sine o moarte sigura, nu sunt decat formal aparate si vesnicile epurari, arestarile, torturile, intemnitarile si lichidari fizice fara urma, nu sunt date ca pedepse pentru crime intr-adevar comise. Acestea sunt numai mijloace de terorizare morala a oamenilor care ar putea, la un moment dat, sa devieze.

Unui membru de partid i se pretinde nu numai sa dea dovada de opinii convenabile lor si de instincte convenabile. Nenumaratele convingeri si atitudini cerute de el nu sunt specificate cu claritate si nici nu ar putea fi clar specificate fara a scoate la iveala contradictiile inerente in Angsoc. Daca e pur ortodox (in novlang, bine gandit) el va sti in toate imprejurarile, fara a gandi, care convingere este adevarata, care emotie este acceptata. Dar in tot cazul, antrenarea mentala minutioasa la care este supusa de la aparitie si care se limiteaza la cuvinte novlange arret du crime, blanc noir si dublepanse, il fac incapabil sa gandeasca si sa voiasca sa gandeasca mai profund.

Se astepta de la un membru de partid sa nu aprobe nici o emotie de ordin particular si ca entuziasmul sau sa nu slabeasca niciodata. El este obligat sa traiasca intr-o continue frenezie de ura impotriva dusmanilor straini si tradatorilor din interior, de satisfactiile deosebite fata de victorii, umilinta fata de putere si intelepciunea partidului. Nemultumirile cauzate de mizeriile vietii de fiecare zi, insatisfactiile sunt in mod perfid canalizate si imprastiate prin stratageme inventate, sovine ca doua minute de Ura. Speculatiile care ar putea aduce a atitudine de neincredere sau de revolta, sunt omorate de catre o disciplina interioara acceptata in tineretea sa.

Singura si cea mai simpla faza a disciplinei care ii poate fi indicata chiar de timpuri, se numeste in novlang arretducrime (arestarea criminalului). Arretducrime, este dreptul categoric (indiscutabil) de a aresta ca din instinct, de la inceput, din fasa, a unei gandiri, cugetari, considerata periculoasa. El include: de a intelege analogiile, de a nu intelege argumentele ce le mai simple, daca acestea sunt impotriva Angsocului. El cuprinde deasemeni puterea de a verifica ca grija sau dezgustul pentru toate sirurile de idei capabile sa duca intr-o directie neretica. Arretducrime inseamna nici mai mult nici mai putin de cat protectia prostiei.

Dar poate prostia nu este suficienta. Din contra, ortodoxia in adevaratul ei inteles, impune fiecaruia un control al proceselor mentale la fel de complet ca acel al unui acrobat asupra corpului sau.

Societatea oceanica in cele din urma se bazeaza pe convingerea ca Big Brother este atotputernic si atotstiutor si ca partidul nu este infailibil, o neobosita flexibilitate a actiunilor este de fiecare data necesara. Cuvantul cheie aici este noirblanc (negru-alb). Acest cuvant ca multe cuvinte novlang, are doua intelesuri contradictorii. Folosit fata de dusmani inseamna obisnuit sa afirmi cu nerusinare ca negrul este alb, in contrast cu intamplare reale.

Folosite de un membru de partid inseamna supunerea ireala sustinand ca negrul este alb, in cazul in care disciplina de partid o impune. Dar el mai inseamna la fel atitudinea de a crede ca negru este alb si sa uite definitiv ca niciodata nu a crezut altfel.

Aceasta aptitudine impune o continua schimbare a trecutului care face posibil ca realmente sa fie de acord cu toate falsurile si care in novlang sunt cunoscute sub numele de dublepanse.

Falsificarea trecutului este necesara din doua ratiuni din care una subsidiara, si asa fiind spus preventiva. Membrul partidului sau proletarul, tolereaza conditiile de viata impuse, pentru ca el nu are nici o posibilitate de comparatie. El trebuie tinut departe si rupt de trecut, exact cum i se taie legaturile cu tarile civilizate, deci izolat totalmente, deoarece este necesar ca el sa fie convins sa creada ca traieste in conditiunile cele mai bune fata de cele in care au trait atramosii sai si sa-si inchipuie ca nivelul mijlociu de confort material creste permanent. Insa cea mai importanta ratiune este ca partidul masluieste trecutul fara rusine, de departe privita fiind necesitatea salvgardarii perfectiunii sale in toate domeniile. Aceasta nu este numai pentru a demonstra ca predicile partidului sunt in toate cazurile exacte, ca discursurile statistice si rapoartele de toate felurile trebuie sa fie constant modificate dupa cerintele momentului. Deasemeni este ca, partidul nu poate admite o schimbare de doctrina sau de linie politica. O schimbare de decizie sau chiar de politica este o recunoastere de slabiciune. Daca, de exemplu Eurasia sau Estasia, nu importa care, este dusman, fara intarziere aceasta tara trebuie sa fie mereu dusmana, iar daca situatia este alta, faptele trebuiesc modificate imediat. Aceasta modificare a trecutului de la o zi la alta executata de Ministerul Adevarului, este la fel de necesara pentru stabilitatea regimului ca si activitatea de represiune salbateca si de spionaj ce se realizeaza in cele mai mici amanunte de Ministerul Amorului.

Modificarile aduse trecutului constituie principiul de baza a Angsoc-ului. Se pretinde ca evenimentele trecutului nu au o existenta obiectiva si deci ele nu supravietuiesc decat prin documente sau marturisirile oamenilor. Insa cum partidul are control absolut si total asupra tuturor documentelor si a constiintei membrilor sai, rezulta ca trecutul este asa cum vrea partidul. Deasemeni rezulta ca trecutul, asa de bine falsificat, niciodata si in nici o imprejurare deosebita nu a fost schimbat.......Caci in caz ca a fost "aranjat" in forma ceruta de imprejurari, aceasta noua versiune ori care ar fi ea, este atunci trecut si nici un trecut diferit nu a putut exista vreodata. Aceasta este inca adevarata chiar daca, asa cum s-a intamplat adesea, un eveniment devine de nerecunoscut pentru a fi modificat de mai multe ori in cursul unui an. In toate cazurile, partidul este in posesia adevarului absolut si absolutul nu poate fi niciodata diferit de ceea ce este. Controlul trecutului depinde mai ales de disciplina memoriei (de ordinea amintirilor). A se asigura ca toate documentele sunt puse de acord cu ortodoxia momentului, nu este decat un act mecanic. Este la fel necesar a se aminti ca evenimentele sunt derulate in felul dorit. Si daca s-a gresit falsificarea amintirilor sau amestecarea documentelor, este necesar a se uita ca s-a actionat astfel.

Maniera de a reusi poate fi invatata ca ori ce tehnica mentala. Ea este studiata intr-adevar, de majoritatea membrilor de partid si in mod sigur de toti cei ce sunt inteligenti ca si ortodocsii. In novlang aceasta se numeste dublepense (gandire dubla), insa gandirea dubla are mai multe sensuri. Gandirea dubla este capacitatea de a pastra in spirit (in constiinta) in acelas timp, doua pareri contradictorii si sa accepti fara echivoc pe amandoua.

Un intelectual de tip nou creat de partid stie in ce sens trebuiesc denaturate amintirile. In consecinta el stie cand se poate juca cu realitatea, dar prin exercitii de gandire dubla, el crede ca realitatea nu a fost incalcata.

Procesul trebuie sa fie constient, altfel nu poate fi realizat cu o suficienta precizie, dar el trebuie sa fie inconstient.

Daca nu, el va aduce cu sine o impresie de falsificator si prin urmare, de vonovatie. Dubla gandire se situeaza chiar in centrul Angsocu-lui (socialismul englez) din moment ce actul esential al partidului este de a fi folosit excrocheria constienta, pastrand peste tot fermitatea de intentie, care merge mana in mana cu adevarata corectitudine.

A spune deliberat minciunile in care sa crezi sincer, a uita toate faptele devenite jenante, apoi atunci cand este necesar, sa invoci uitarea numai pentru intervalul de timp scurs, a tagadui existenta unei realitati obiective atunci cand se tine seama de realitatea ce se tagaduieste, totul prezinta o indispensabila necesitate. Pentru a servi insusi de cuvantul gandire dubla, este necesar a folosi dualitatea gandirii, caci a folosi cuvintul este sa admiti ca s-a modificat realitatea. Printr-un nou act de gandire dubla, se sterge aceasta cunoastere si astfel nelamurit, cu minciuna mereu inainte; dintr-o saritura peste adevar. In sfarsit, aceasta datorita dublei gandiri a partidului a putut si pe cat stim noi ar putea, in timpul a mii de ani sa opreasca cursul istoriei. Toate ologarhiile din trecut au pierdut puterea fie ca s-au osidificat fie ca li s-a micsorat energia.

Adesea ele devin stupide si arogante, nu ajung sa se adapteze noilor imprejurari si sunt rasturnate sau devin liberale si lase, fac concesii atunci cand trebuie sa foloseasca forta si astfel sunt date peste cap. Ele cad deci sau pentru ca sunt constiente sau pentru ca nu sunt constiente. Opera partidului este de a produce un sistem mental in care doua sisteme diferite pot coexista. Dominatia partidului nu ar putea fi recunoscuta permanent pe nici o alta baza intelectuala.

Pentru a conduce si a continua sa conduca trebuie sa fie capabil sa modifice sensul realitatii. Secretul dominatiei este de a-si alia legea la propria-i infailibilitate la aptitudinea de a admite lectiile trecutului. Trebuie sa spunem fara teama ca cei mai rafinati practicieni ai gandirii duble sunt acei care inventeaza si care stiu ca ea este un vast sistem de excrocherie (inselatorie) mentala. In societatea noastra, acei care au cunostinte mai complexe despre ceea ce se intampla, sunt la fel cu acei care sunt mult mei indepartati sa vada lumea asa cum este. In general, mai intinsa este puterea de intelegere, mai adanca este iluzia. Cel mai inteligent este putin normal.

Faptul ca isteria razboiului creste in intensitate treptat si in masura in care se dezvolta, clasa sociala isi da seama de ceea ce a fost inainte. Acei a caror atitudine fata de razboi este mult mai aproape de o pozitie rationala sunt popoarele supuse din teritoriile disputate. Pentru aceste popoare, razboiul este o continua calamitate care, arbitrar se duce si vine, maturandu-i. Lor le este indiferent sa-l cunoasca pe invingator. O schimbare de directie pentru ei inseamna aceeasi munca ca inainte pentru noii stapani care le va aplica acelasi tratament ca si vechiul stapani.

Muncitorii oricum mai favorizati decat cei care ii numim proletari, nu sunt decat prin intermitenta constienti de razboi. Se poate cand este necesar, sa stimuleze in ei pasiunile de teama si ura, dar lasati in voia lor. Ei sunt capabili sa uite intr-o perioada indelungata, ca tara se afla in razboi. Aceasta se intampla in randurile partidului, mai ales in sanul partidului interior, la care gasim adevaratul entuziasm razboinic. Aceea sunt care socotesc imposibil sa creada cu strasnicie la cucerirea lumii. Aceasta inlantuire speciala de contrarii (cunoasterea si ignoranta, cinism si fanatism) este unul din principalele trasaturi care disting societatea oceanica. Ideologia oficiala abunda in contradictii chiar atunci cand nu au nici o ratiune de a exista. Astfel partidul arunca la cos si deformeaza toate principiile care fusesera la originea miscarii socialiste, dar el pretinde ca actioneaza astfel in numele socialismului. El predica fata de clasa muncitoare, o confuzie care dupa secole nu are exemple, ca el imbraca pe membrii sai cu o uniforma care intr-o epoca aprindea muncitorilor manuali si pe care a adoptat-o tocmai pentru acest motiv.

El submineaza solidaritatea familiala dar isi boteaza seful cu un nume care este un impuls direct la sentimentul de loialitate familiala.

Insasi numele celor patru ministere care ne conduc, scot in relief u fel de nerusinare prin falsificari deliberata a faptelor.

Ministerul Pacii se ocupa de razboi, cel al Adevarului, de minciuni, intriga si subminari, acel al Dragostei de arestari, schingiuiri, torturi, terorizari, acel al Belsugului, de infometarea sistematica si premeditata a proletariatului. Aceste contradictii nu sunt accidentale, ele nu rezulta numai dintr-o ipocrizieordinara, ele sunt rezultatul unor exercitii deliberate de gandire dubla. Aceasta nu este decat inpaciuirea contrariilor, ca puterea sa fie pastrata la infinit. Vechiul ciclu nu putea fi distrus in nici un fel. Pentru ca egalitatea omeneasca sa fie indepartata pentru totdeauna, pentru care bunicii asa cum ii numim noi, pastreaza la nesfarsit fotoliile lor, conditia mentala dominanta trebuind sa fie dirijata, la nebunie. Pentru ce trebuie sa fie evitata egalitatea omeneasca ? Presupunand ca mecanismul procesului ar fi fost descris cu exactitate, care este motivul acestui efort considerabil si mai precis pentru a intepeni istoria intr-un moment doesebit ?

Noi atingem aici un secret central. Asa cum am vazut, misticismul partidului si mai ales al partidului interior, depinde de gandirea dubla. Insa aceasta ratiune originala, instinct niciodata discutat care conduce mai intai la acapararea puterii apoi ajuta sa se nasca dubla gandire. Politia gandirii, razboiul continuu si toate celelalte calabalicuri necesare. Acest motiv se bazeaza pe....

Winston se opri din citit ca si cum s-ar fi pregatit pentru o noua lecturA. I se parea ca dupa aproape cateva clipe, Julia dormea tun. Ea statea intinsa langa el goala pana la mijoc, cu mana sub obraz si o suvita de par negru ii acoperea ochii. Pieptul sau se umfla si se dezumfla incet si ritmic.

Julia !

Nici un raspuns.

- Julia, tu dormi ? Nici un raspuns. Ea adormise. El inchise cartea si o aseza cu grija pe parchet se culca si trase patura peste ei. El se gandea ca nu a aflat ultimul secret. El intelegea comment (pentru ce), el nu intelegea pourqoi (pentru ce).

Capitolul 1 si capitolul 3 nu-l ajutase sa invete nimic mai mult fata de cat stia dinainte. Acolo era adevarul, acolo era minciuna si daca se agata de adevar chiar impotriva intregii lumi, era o nebunie.

O raza galbena si oblica de asfintit de soare strabatu fereastra si cazu peste urechi. El inchise ochii. Soarele de pe chipul sau si corpul neted al femeii de care era lipit, ii dadea o senzatie puternica, odihnitoare, de incredere. Era in siguranta, totul va fi bine. Adormi murmurind, "nu se poate cunoaste statistica sanatatii mentale", cu impresia ca aceasta remarca continea a adanca intelepciune.

- X -

Cand se trezi, avusese impresia ca a adormit timp indelungat, dar o privire pe pendula demodata afla ca nu era decat ora 23.

Ramasese motaind un moment, apoi obisnuitul cantec cantat cu putere strabatea curtea:

Acesta nu-i decat un vis fara sperante,

el moare ca o zi de aprilie,

doar o privire si un gand si visele ce se nasc,

rasucesc inca fibrele inimii mele...

Rotornela parea sa fie la moda. Melodia se auzea in tot orasul. Ea dura cu mult timp inaintea cantecului Urii. Julia se trezi, din cauza galagiei, se intinse cu voluptate si cobora din pat.

- Mi-e foame, spuse ea. Sa facem inca putina cafea.

La naiba. Lampa de gatit era stinsa si apa rece.

- Ea lua lampa si o clatina. Nu mai avem petrol.

- Ce ciudatenie ! si eu care eram sigura ca este plina !

Cred ca batranul Charington ne va da putin petrol.

Ea adauga:

- Vreau sa ma inbrac. Mi se pare ca s-a facut putin rece.

Winston se ridica la fel si se imbraca.

Vocea neobosita continua sa cante:

Se spune ca timpul alina toata durerea,

se spune ca totul se uita.

insa zambetele si lacrimile dureaza ani,

inlantuite inca de fibrele inimii mele....

Dupa ce si-a pus centura salopetei mersese la fereastra.

Soarele cobora in spatele cladirii. Nu mai lumina curtea.

Granitul era inca umed ca si cum fusese spalat si Winston avea impresia ca si cerul a fost spalat incat albastrul era proaspat si palid intre ulite. Femeia neobosita se ducea si venea, isi umplea gura cu carlige de rufe, le scotea, canta, apoi se linistea, prinzand in carlige multe scutece ziua intreaga. El se intreba daca femeia spala pentru a-si castiga existenta sau era o simpla sclava la vreo 20-30 de copii. Julia se apropie de el. Ei priveau impreuna cu un soi de fascinatie robusta siluieta din curte. Winston, lovit de atitudinea caracteristica a femeii, bratele groase pentru a ridica rufele pe franghie erau in continua miscare, soldurile solide iesite in afara, provocatoare ca de iapa, abia acum si pentru prima data isi dadea seama ca femeia era frumoasa. Dar ea era intr-adevar frumoasa. Si dupa toate astea de ce nu ar fi ?

El nu-si imaginase niciodata ca corpul unei femei la 50 de ani sa nu fie deformat la dimensiuni monstruoase ca urmare a nasterilor aproape de nesuportat, franta de oboseala din cauza muncilor, precum o samanta de nap zgrunturoasa si ajunsa la maturitate, putea fi frumoasa ?

Dar ea era cu adevarat frumoasa, dupa toate astea, de ce nu ar fi ? Corpul solid si atragator, ca un bloc de granit si pielea rosie si aspra, avand aceeasi asemanare cu trupul unei fecioare, precum fructul de maces cu acel al unui trandafir. El imbratisa cu dragoste talia supla a Juliei. Pulpa piciorului in rina se infingea in el. Din ei nu se va naste nici un copil. Era unicul lucru pe care nu-l puteau face. Ei nu puteau transmite secretul de la un suflet la altul, decat prin cuvinte. Femeia din curte nu avea suflet, nu avea decat brate puternice, o inima inflacarata, o burta producatoare de copii. El se intreba cam cati copii a putut naste femeia aceasta. Pe usor, vre-o 15. Ea depasise apogeul sau infloritor. Un an poate fusese frumoasa ca un trandafir salbatec, apoi se ingrasase dupa indelungate fertilizari si in cele din urma devenii dura, aspra. Viata si-o petrecuse spaland, periind, carpind, facand mancare, maturand, lustruind, mai intai pentru copii, apoi pentru nepoti, timp de 30 de ani neintrerupti...

La capatul celor treizaci de ani ea mai canta. Respectul mistic de care era stapanit Winston era amestecat in privirile sale cu aspectul pal al cerului fara nori care se intindea departe in spatele cosurilor de pe case. Winston gandea ca era atat de ciudat ca intreaga lume impartea acelas cer in Estasia si Eurasia, la fel ca in Oceania. Si acesti oameni care traiesc sub acelasi cer, toti sunt la fel. Pretutindeni in lumea intreaga sute de mii de ziduri ale Urii improscatoare de moarte si minciuni si in acelas timp aproape exact aceiasi oameni care au inventat vreodata sa gandeasca, dar care adunau in inimi, in burti si in muschii lor, forta uriasa cu care maine vor rasturna intreaga comedie.

Daca avea vre-o speranta, era la proletari.

Fara sa termine de citit cartea Winston stia ca aceasta era mesajul final al lui Goldstein. viitorul apartinea proletarilor.

Dar putea fi sigur ca lumea pe care vor construi cand va sosi ceasul nu-i va fi straina lui Winston Schmit, ca lumea partidului.

Da, caci aceasta va fi o lume mai putin sanatoasa. Acum sau mai tarziu forta va deveni constienta si va actiona. Proletarii erau nemuritori. Nu se putea indoi cand se uita la curajoasa silueta din curte.

In sfarsit, ora desteptarii a sunat. Si pana atunci, chiar daca timpul va veni in 2000 de ani, ei vor trai in ciuda intamplarilor, ca pasarile, transmitand de la un corp la altul vitalitatea pe care partidul nu o putea imparte si nici ucide.

- Iti amintesti de sturzul care ne-a cantat in prima zi la marginea padurii ?

- El nu a cantat pentru noi, ci a cantat ca-i place lui.

Nu chiar asa. El canta, asta-i tot. Pasarile cantau, proletarii cantau, partidul nu canta ci spioneaza. Peste tot in lume, la Londres si la New York, in Africa, in Brazilia si in tarile misterioase si aparatele frontiere, in strazi la Paris sau Berlin in satele de pe intinsul campii rusesti, in pitele Chinei si Japoniei, peste tot se ridica aceiasi silueta puternica si de neinvins, monstruoasa forta de munca si de procreere care sufera de cand se naste si pana moare, dar canta inca.

Din acesti regi puternici o rasa de fiinte constiente va trebui sa se nasca intr-o zi. Vor fi morti, dar viitorul le apartine.

Insa nu putea imparti acest viitor aparand sufletul viu ca sa pastreze trupul si sa transmita doctrina secreta cum ca doi si cu doi fac patru.

- Noi suntem morti, spuse el.

- Noi suntem morti, repeta ascultatoare Julia.

- Voi sunteti morti, spuse o voce de fier in urma lor.

Ei se indepartara unul de altul cu groaza. Lui Winston i se parea ca matele i s-au racit de spaima. El putea vedea in jurul irisilor albul ochilor Juliei, in timp ce fata ii era alba va varul. Pata de ruj ce o avea pe fiecare obraz era scoasa in relief puternic, parand ca nu s-a prins de piele.

- Sunteti morti, repeta vocea de fier.

- El era in spatele tabloului, spuse Julia.

- El era in spatele tabloului, repeta vocea. Ramaneti unde va gasiti. Nu faceti nici o miscare fara sa va ordon. Aici se afla sfarsitul. Ei nu puteau face nimic decat sa ramana in picioare in fata ochilor care ii fixau. Sa se salveze fugind, sa fuga din casa inainte de a nu fi prea tarziu, o asemenea idee nu le trecuse prin minte. Nu puteau face sa nu asculte vocea care strabatea peretele. Se auzi un zgomot ca de incuietoare de zavor si pahare sparte. Tabloul cazuse pe parchet lasand sa se vada pe peretele din spatele sau, telecranul.

- Acum ne poate vedea, spuse Julia.

- Acum va putem vedea, spuse vocea. In picioare, in mijlocul camerei, spate la spate cu mainile incrucisate dupa cap.

Nu va apropiati. Ei nu apropiasera, dar lui Winston i se paru ca Julia este prinsa de un tremur. S-ar putea sa tremure chiar el.

El abia se putea stapani sa nu-i clantane dintii. Genunchii lor scapau de sub control. Deodata se auzi jos in cladire si in jurul casei un zgomot de cizme. Curtea parea plina de oameni. Cantecul femeii inceta brusc. Se auzise un puternic huruit ca de hardau care fusese aruncat in curte, apoi strigatele confuze de furie care se terminara printr-un strigat de durere.

- Casa este incercuita, spuse Winston.

- Casa este incercuita, spuse vocea. El intelese ca Julia isi strangea dintii.

- Consider ca trebuie sa ne luam adio, spuse Julia.

- Faceti bine sa va luati adio, spuse vocea. Atunci, o alta voce cu totul deosebita, voce clara a unui om cult cu care Winston parea sa se fi inteles, interveni: si la momentul potrivit in care noi suntem cu acest supus, iata candela pentru a merge la culcare, iata satirul pentru a va taia capetele. Ceva se strivise de pat in urma lui Winston. O scara inalta fusese introdusa prin fereastra si aceasta lovi rama care cazuse la pamant. Cineva se catara pe acolo....

Zgomotul bocancilor ce urcau se auzeau deslusit. Incaperea se umplu cu oameni solizi in uniforme negre, incaltati cu bocanci de fier si inarmati cu maciuci. Winston nu mai tremura. El misca cu truda chiar si ochii. Un singur lucru conta: sa stea pe loc si sa nu le dea ocazia sa-l maciuceasca. Un barbat cu falca de boxeur a carui gura nu era decat o liniuta, se opri in fata lui leganind linistit maciuca intre aratator si degetul mare. Lui Winston ii este cunoscuta figura. Impresia de goliciune pe care o resimtea, cu mainile dupa ceafa, cu fata si corpul expuse in intregime, era de nesuportat. Omul isi scoase putin limba alba, linse locul unde ar fi trebuit sa aibe buze, apoi trecu.

Se petrecea o noua galagie. Cineva luase de pe masa pres papierul de sticla si-l prefacu in tandari pe piatra de la soba. Fragmentul de coral, o floare minuscula si plata, ca un boboc de trandafir de zahar deasupra unei prajituri, se invartea pe covor. Cat gandea Winston, cat dorea sa mai fie micut ! Auzi o gafaiala si un zgomot in spatele lui produs de o lovitura pe care o primi peste picior, atat de puternic incat era pe punctul de a-si pierde echilibrul. Unul din oamenii o lovise puternic pe Julia, cu pumnul exact in plin plex solar, care o facu sa se indoaie ca o rigla de buzunar. Intinsa pe parchet se chinuia sa-si recapete suflul. Winston nu cuteza sa intoarca capul nici macar cu un milimetru, insa fata livida, gafaind statea parca dojenitoare inaintea lui. Trecand peste teroarea la care era supus, lui i se parea ca-i simte durerea ei in propriul sau corp, durere de moarte care in acest timp era mai putin urgenta decat lupta pentru recapatarea suflului. El intelegea ceea ce simtea ea, o suferinta ingrozitoare, chinuitoare si teribila, care nu o va parasi, dar la care se mai putea gandi, caci inainte de toate era necesara puterea de a respira. Doi oameni o apuca de genunchi si de umeri si o transportara afara din camera ca pe un sac. Winston cerceta pe furis chipul celor doi mostrii cu fetele galbene si contursionate, cu privirile hotarite si cu un buzunar rosu sub fiecare falca. Fusese ultima viziune ce o mai avu despre ea. El statea in picioare nemiscat ca un mort. Nimeni nu-l lovise. Gandurile care-l obsedau, dar lipsite de interes, incepeau sa-i umble prin cap. El se intreba daca dl. Charington a fost prins. Se mai intreba ce facuse femeia din curte. El isi dadea seama ca are o pofta nebuna sa se pise si se mira, caci nu trecusera de 2-3 ore de cand se pisase. Observa ca acele pendulului aratau cifra 9 ceea ce insemna ora 21. Dar lumina parea destul de vie. Pentru ca lumina la ora 21 nu se reduce in timpul lunii august ? El se intreba daca dupa toate acestea nu se inselase atat el cat si Julia, asupra orei, daca nu dormisera in timpul miscarii acelor de ceas in jurul cadranului si gandeau ca erau 23 de ore atunci cand in realitate era a doua zi dimineata ora 9. Insa nu mai putu continua firul acestor ganduri. Nu erau interesante. Pe palier auzi un pas usor. Dl. Charington intra. Atitudinea oamenilor in uniforma neagra devenise mai moderata. Prezenta dlui. Charington ii schimbase. Strangeti cioburile, spuse taios. Un om se apleca ascultator. Accentul vulgar disparuse. Winston isi dadu seama ca vocea din telecran il intelese. Mai erau cateva minute. Dl. M. Charington mai purta vechea veste de velur insa parul sau, care fusese aproape alb acum devenise negru. El nu mai purta ochelari. Arunca o privire asupra lui Winston ca pentru a-i verifica identitatea, fara insa sa-i acorde vre-o atentie. El ii era recunoscator, dar Dl. M. Charington nu mai era acelas individ. Trupul sau se inalta si parea mai plin. Figura sa nu suferise decat imperceptabile modificari, dar ele operasera o transformare completa. Sprancenele negre nu mai erau stufoase, ridurile disparusera si toate trasaturile fetei pareau schimbate. Chiar nasu parea putin mai scurt. Era o figura rece si vigilenta, apartinand unui barbat in jur de 35 de ani. Winston gandea ca pentru prima data in viata lui, privea in cunostinta de cauza un membru al politiei gandirii.



loading...











Document Info


Accesari: 1959
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright Contact (SCRIGROUP Int. 2020 )