Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza






NICULAE BATICU AMINTIRILE UNUI ALPINIST

Carti











ALTE DOCUMENTE

Vol.20
Disparitia confidentului
POVESTEA LUI LOBO sI A LUI FOFO, FECIORII ZMEULUI ZMEELOR
Ciuma - Albert Camus
O SANSA FORMIDABILA
ISTORICUL UNEI FAMILII OARECARE
ANI DE STUDIU
INCHISOAREA MILITARA TORGAU
SPITALUL SF


Coperta: VERONICA ELISABETA DUMITRACHE Fotografii din albumul autorului

Imaginea de pe coperta: Strunga Galbenelelor de pe valea cu acelasi nume din Bucegi

Redactor: VALENTIN BORDA Tehnoredactor: ECATERINA ALBICI

EDITURA SPORT - TURISM BUCUREsTI, 1981

NICULAE BATICU

AMINTIRILE UNUI ALPINIST

"Alpinismul este o forma de viata, o filozofie de viata".

Reinhold Messner

"Īn alpinism, ca si īn oricare alt sport, nu exista minuni. Talentul, experienta, tehnica si antrenamentul constituie cele mai valoroase chei ale succesului".

Lionel Terray

PREFAŢĂ

Marturisesc ca, īnainte de a scrie aceasta prefata, am citit cu mult interes si multa placere textul acestor Amintiri. Sīnt convins ca si generatiile mai noi de alpinisti din tara noastra vor manifesta acelasi interes si vor simti aceeasi placere la lectura cartii care apare acum.

Īn general, amintirile pe care le evoca cineva prezinta īn primul rīnd interes istoric si acest interes este cu atīt mai mare, cu cīt autorul lor a avut o participare mai activa la evenimentele pe care le evoca. Amintirile lui Baticu se refera la o perioada īn care alpinismul romānesc a facut progrese uriase, ajungīnd la nivelul alpinismului din tarile cu veche traditie īn acest domeniu. La realizarea acestor progrese autorul acestor amintiri a adus o contributie hotarītoare; de aceea ele prezinta atīta interes. Evident, procesul de modernizare a durat un numar de ani si el continua sa se desfasoare si astazi. Dar, daca mi s-ar cere sa fixez o data de nastere fazei noi īn care a intrat alpinismul romānesc, as alege data de 20 octombrie 1935, cīnd N. Baticu, īnsotit de Dan Popescu si Ion Trandafir, au escaladat pentru prima oara peretele Galbenelelor. Este impresionant modul simplu, fara emfaza, īn care Baticu povesteste aceasta realizare remercabila pentru vremea respectiva.

Dar Amintirile lui Baticu nu prezinta numai interes istoric. Sa-mi fie īngaduit sa evoc si eu aici amintiri din vremea tineretii īndepartate, cīnd ascultam cu nesat, īmpreuna cu fratele meu, fie pe inginerul Nestor Urechia, fie pe tipograful Vasile Teodorescu, fie pe vīnatorii de capre Niculae Butmaloi sau Niculae Gelepeanu, cum īsi depanau amintirile. Din povestirile lor capatam nu numai date de interes istoric privind modul cum se mergea la munte la īnceputul secolului nostru, ci si informatii pretioase privind locuri care ne erau necunoscute; am folosit din plin aceste informatii pentru propria noastra activitate turistica. La fel, din lectura Amintirilor lui Baticu se pot extrage informatii foarte precise cu privire la anumite trasee īn munti. Este drept ca astazi exista carti īn care sīnt descrise multe trasee, dar nu o data, citind astfel de descrieri, am avut impresia ca autorul nu cunoaste traseul decīt din auzite.

Mai mult decīt atīt, autorul Amintirilor detine informatii cu privire la tehnica moderna a alpinismului. Ar fi de dorit sa avem si īn romāneste, asa cum exista si īn alte limbi, un manual de tehnica alpina. Cine altul decīt Baticu este mai calificat sa scrie un astfel de manual ? El a īnvatat aceasta tehnica īn Italia si īn Austria īn anii 1937 si 1938. Este drept ca un astfel de manual nu īnlocueste īnvatamīntul practic, asa cum a fost el predat de catre Baticu īn scolile din Bucegi si Piatra Craiului īn anii 1938 si 1939. Aceste scoli, initiate, organizate si conduse de Baticu, au avut un rol deosebit de important īn evolutia alpinismului romānesc catre faza lui moderna.

Īn fine, Amintirile lui Baticu mai au si un alt aspect, care mi se pare a fi cel mai pretios: din ele se desprinde o anumita atitudine, sa-i zic morala, fata de munte si fata de mersul la munte, indiferent de gradul de dificultate a traseului parcurs. Muntele trebuie iubit si respectat; trebuie iubit ca cel mai statornic prieten si trebuie respectat, fiindca poate deveni un dusman de temut, īnca īn Cuvīntul autorului, Baticu scrie: cartea este "o suita de evocari ale unui om care, chiar daca nu s-a nascut si nu a trait zi de zi la munte, a iubit cu pasiune muntele...". Īn alta parte scrie: "...tin sa spun ca eu nu am mers niciodata la munte cu gīnd sa ajung «vedeta», sa ma afirm īn fata prietenilor, ci numai pentru frumusetile īntīlnite, pentru placerea acelui exercitiu ce se numeste «catarare». Aceasta este atitudinea pe care ar trebui sa o aiba oricine merge la munte...". Mai departe, citim urmatoarea fraza: "Azi continuu sa merg, mai īncet si mai jos, pe la poalele lor (ale muntilor) cu aceeasi dragoste ca īn trecut". Īn afara de un pic de melancolie, senina dealtfel, pe care mi-a provocat-o citirea acestei fraze, ea mi-a amintit si de un pasaj pe care l-am īntīlnit īn cartea alpinistului italian Guido Rey despre muntele Cervin (sau Matterhorn, cum i se spune de locuitorii din versantul elvetian). El povesteste cum, poposind cīndva īmpreuna cu cītiva colegi pe o poteca de la poalele Corvinului, a vazut īn departare un drumet singuratic, cu parul carunt, care mergea īncet pe poteca si se oprea din cīnd īn cīnd pentru a-si īndrepta privirea catre falnica piramida a muntelui. Cīnd drumetul s-a apropiat la o oarecare distanta de grupul care poposea, unul dintre membrii grupului l-a recunoscut si a soptit celorlalti: "este Whymper !" Cīnd drumetul a trecut pe līnga grup, toti s-au ridicat īn picioare si au salutat cu adīnc respect pe cel care pusese primul piciorul pe vīrful Cervinului. As dori ca si alpinistii nostri din generatia mai tīnara, cīnd īntīlnesc un drumet singuratic, care se plimba pe la poalele muntilor si īsi īndreapta adesea privirile spre culmile pe care cīndva s-a catarat, sa salute cu tot respectul ce i se cuvine pe cel care a facut atīta pentru propasirea alpinismului romānesc, pe alpinistul Nicolae Baticu.

serban Ţiteica

CUVĪNTUL AUTORULUI

Asa cum lasa titlul īnsusi sa se īnteleaga, Amintirile unui alpinist este o carte de evocari ale unui om care, chiar daca nu s-a nascut si nu a trait zi de zi la munte, a iubit cu pasiune muntele, a visat, īnca din tinerete, sa-i cunoasca tainele. Asemenea pasiune, asemenea vis au devenit apoi o obsesie; o obsesie pentru frumusetea peisajului montan, īn general, dar, mai cu seama, pentru riscul oferit de goliciunea stīncilor, pe care numai īndraznetii le pot iubi, īn perseverenta lor de a "cuceri inutilul".

Cartea este, īn primul rīnd, o marturisire despre aceasta pasiune, alpinismul, cataratura pe stīncile dure ale Carpatilor nostri, ale Dolomitilor italieni si ale masivului Wilder Kaiser din Austria. Īn paginile ei se povestec īntīmplari reale petrecute pe munte īn decursul cītorva decenii, cīnd semnatarul rīndurilor de mai jos s-a straduit, alaturi de altii, sa determine o opinie, o atitudine īntr-o vreme de pionierat īn tara noastra.

Cititorii vor afla, īntre altele, despre cītiva din cei mai buni alpinisti ai nostri, despre modul de organizare si succesele Clubului alpin romān, dar si despre dificultatile īnceputului, despre erorile si accidentele dintr-un timp al cautarilor. Vor afla, totodata, si vor aprecia ei singuri care a fost rolul autorului īn efortul colectiv de īnvatare si aplicare a cuceririlor tehnicii moderne de cataratura īn Carpatii romānesti.

Evocarile mele le doresc obiective, capabile sa prezinte adevarul despre framīntarile, aspiratiile si realizarile concrete ale confratilor mei, alpinistii, īntr-o epoca īn care tineretea ma ajuta sa fiu eu īnsumi īn "plutonul fruntas".

Citindu-mi amintirile, turistii, alpinistii, toti marii īndragostiti de muntii nostri, de istoria cuceririi lor, se vor convinge, sīnt sigur, ca īn prea putinele carti aparute pīna acum nu s-a spus īnca totul. Au fost aproape date uitarii - cu mici exceptii (volumele 80 de trasee turistice īn Muntii Bucegi de Alexandru Beldie, Bucuresti 1968, Trasee alpine īn Carpati de Walter Kargel, Bucuresti 1976, si Calatorie prin vreme de Valentin Borda, Bucuresti 1979, ca sa nu mai vorbim de cele cu totul date uitarii īnca de acum 70 de ani: Din plaiul Pelesului de Ion G. Babes, Bucuresti 1893, Sinaia si īmprejurimile de Al. G. Galesescu, Bucuresti 1903, sau cele ale arhimandritului Nifon) - momentele initiale, istorice, ale cuceririi muntilor Romāniei sau alte realizari prestigioase ale romānilor, cum sīnt urcusul pe Monch, īn 1855, al Dorei d'Istria (pseudonimul literar al Elenei Ghica) ori cel din 2 octombrie 1877, pe Mont Blanc, al lui Radu Porumbarii. Iata de ce īmi place sa cred ca paginile de acum aduc un plus de informatie, ca, dincolo de evocarile privind implicarea nemijlocita a autorului īn evolutia alpinismului īn Carpati, ele fac loc reamintirii unor secvente intrate īn umbra, unor nume de precursori care vor trebui sa figureze īn "galeria de aur" a deschizatorilor de drumuri.

Alpinismul, urcusul pe vai prapastioase, cataratura pe stīncile golase, escaladele temerare īn conditii de iarna aspra, cu zapada abundenta si gheata, au īn tara noastra traditii destul de glorioase. A sosit vremea sa le facem publice, īn toata lumina lor adevarata. Tot asa cum a sosit momentul elaborarii istoriei turismului si alpinismului din Romānia. Cīteva secvente ale acestei istorii vor putea fi īnchegate, īmi place sa cred, si pe baza evocarilor din modesta mea carte. As fi bucuros daca credinta mea de acum si-ar gasi ecou īn inimile cititorilor īndemnīndu-i, macar pe cītiva dintre ei, sa porneasca pe drumul greu dar si frumos al cercetarii, al scoaterii din anonimat a faptelor si evenimentelor de rezonanta din istoria alpinismului nostru. Ele s-ar adauga, ca o contributie a trecutului, Ia sirul de īntīmplari, fapte si evenimente ale ultimilor decenii, atīt de bogate si īn domeniul caruia i se circumscriu amintirile mele.

NICULAE BATICU

CU PRIETENII ĪN MICILE EXCURSII

29 iunie 1929 a fost ziua cīnd am facut primul drum pe munte. Pīna la aceasta data efectuasem cu scoala, cīnd aveam 14-15 ani, doua excursii: una la Calugareni-Oltenita-Turtucaia si a doua la Tīrgoviste-Pitesti-Curtea de Arges. Am calatorit o parte din drum cu trenul, o parte cu furgoane militare si am ramas cu amintiri, īmi aduc aminte, īntre altele, ca asa cum stam rezemati de partile laterale sau de fundul furgonului, furati de frumusetea privelistii, noi, copiii, nu am observat ca anumite proeminente de pe locurile pe care ne rezemam ne rodeau pantalonii. Aceasta s-a vazut abia acasa, bineīnteles, nu de noi, ci de parinti... Mai retin ca, de la Curtea de Arges, profesorul ne-a aratat, spre miazanoapte, īn departare, la orizont, niste pete mari, albe, parca atīrnate de cer, spunīndu-ne ca sīnt Muntii Fagarasului acoperiti de zapada. Despre munte nu stiam decīt ca "este o ridicatura de pamīnt", cum ni se spusese la scoala, īncīt, atunci, n-am īnteles cum putea fi el acoperit de zapada, de vreme ce acolo, pe locul unde ne aflam noi, nu era zapada, ci soare si iarba īnverzita ! Cīnd m-am facut mai mare, de 17 ani, si cīnd dobīndisem oarecare independenta, īmpreuna cu diferiti prieteni, colegi de scoala sau de serviciu, mergeam īn excursii īn jurul capitalei, la paduri sau la manastiri, pe la Pantelimon, Cernica, Pasarea, Branesti, Veresti, Comana, Gradistea, Ciorogīrla si īn alte parti. Ca bucurestean, nascut īn strada Orzari si locuind pīna la vīrsta de treizeci de ani īn acelasi cartier, vizitam des padurile Pantelimon, Cernica, Pasarea si Branesti, fiindca erau mai aproape de mine. Mergeam pe jos, cu bicicleta sau, arar, cu trenul, la clasa a IV-a, caci exista la tren si clasa a IV-a, formata din vagoane de marfa acoperite, cu banci īn interior. Pretul, de persoana, era pe jumatate decīt la clasa a III-a. Faceam aceste excursii pe jos, īn majoritatea cazurilor, parcurgīnd uneori chiar si 70 kilometri, pīna la Fundulea si Bel-ciugatele, dus-īntors īn aceeasi zi. Īmi placea sa privesc frumusetile peisajului, sa simt aerul proaspat al diminetilor si roua cīmpului, sa ma bucur de primele raze ale soarelui sau de linistea īnserarilor. Cu trenul mergeam la Veresti, Comana sau Gradistea. Pentru aceste excursii īmi procurasem si un oarecare echipament: bocanci, pantaloni "ofiteresti", jambiere, pulover, sapca si altele. Hrana, cīteodata, mi-o luam de acasa. De cele mai multe ori, īnsa, cumparam de-ale mīncarii de prin locurile prin care ma purtau pasii de flacaiandru. Plecam cu prietenii, dimineata īn zori, duminica sau īn zile de sarbatoare, din bariera Vergului, azi Piata Muncii, unde aveam cu totii punctul de īntīlnire. Atunci, pe soseaua Mihai Bravul, īn zona barierei Vergului, nu existau case decīt pe partea dreapta, adica īnspre oras. Locului i se spunea "bariera" fiindca se gaseau acolo o ghereta, o cismea si o Cīrciuma, a lui Nita Georgescu. Carele taranesti, din judet sau din alte parti, daca veneau īn Bucuresti prin aceasta bariera, opreau la ghereta si stapīnii lor plateau o taxa de intrare, apoi adapau caii la cismea si se opreau la circiuma, sa se cinsteasca ori chiar sa īncheie "tīrgul", daca li se iveau cumparatori īn cale. Asemenea "bariere" functionau la toate intrarile īn Bucuresti, ca si īn alte orase ale tarii. Obiceiul era vechi si se pastrase pīna tīrziu. Din bariera Vergului pornea, catre rasarit, soseaua Vergului, azi bulevardul Muncii. "soseaua" se gasea īn stare deplorabila, cu hīrtoape, nu avea trotuare, iar cīnd ploua apareau īndata baltoacele mari si īnspaimīntatoare. Pe stīnga soselei, cum ieseai din Bucuresti, se afla o plantatie cu duzi, frumos amenajata, cu alei drepte, sadita pentru azilul "Vatra luminoasa", unde cineva a avut ideea sa faca si o crescatorie de viermi de matase. Mai departe, tot pe partea stīnga, se vedea o casa cu etaj, darapanata, o vie "americana" si o groapa de unde se scotea nisip pentru constructii. Pe dreapta soselei, nici o cladire, nici o gospodarie mai acatarii; o singura ulita doar ducea prin praf ori prin noroaie, īn functie de anotimp, la cīteva cocioabe, īntr-o suburbie numita "Catelu". Mergīnd mai departe pe sosea, īntīlneai un loc unde pamīntul, dupa ploaie, cīnd īncepea sa se usuce, avea o culoare albicioasa. Era, probabil, rezultatul prafului de ciment de la Fabrica Titan, din apropiere, praf care se depunea peste tot. Locul respectiv se numea Balta Alba, deoarece, cīnd ploua, aici aparea o balta mare. Astazi, numele Balta Alba a fost īmprumutat de noul cartier ce s-a construit īn zona aceea, un cartier cu blocuri moderne, dar parca īnghesuite, un oras īn marele oras, totusi frumos. Īn continuare, pe soseaua Vergului, puteau fi vazute Fabrica de caramizi Rosca si Fabrica de ciment Titan, iar mai īncolo trecea linia ferata Bucuresti Obor- Oltenita. Azi, din soseaua Vergului a mai ramas, ca amintire, o bucata aflata īn partea terminala.

Mai tīrziu, īn bariera Vergului, pe stīnga soselei Mihai Bravul si pe stīnga soselei Vergului, s-a ridicat un nou cartier, al īmproprietaritilor de razboi, numit Parcul Calarasi. Īn continuarea parcului s-au construit "Asezamintele Sfīnta Elena", spital care a functionat sub conducerea doctorului Gomoiu. Duminica dupa-amiaza, la Asezaminte se tineau sezatori culturale pentru populatia din cartier, īmi amintesc ca noi, "tineretul", am īnfiintat un cerc cultural numit "Vergul", īn cadrul caruia dadeam spectacole ce aveau loc īn sala de box, din strada Claudiu, a maestrului Jean Constantinescu. Noi eram "artistii" si tot noi suportam cheltuielile pentru "scena" ! Dupa o iarna de activitate culturala, īn primavara, cīnd vremea a redevenit frumoasa si nimeni nu mai venea la spectacole, am īnfiintat clubul de fotbal "Vergul", care a functionat multi ani. Pusesem ochii pe groapa de nisip, care mai apoi a ajuns groapa de gunoi, vroind sa facem din ea un stadion asemanator cu "Velodromul" din soseaua stefan cel Mare, azi "Dinamo". Consideram ca "malurile" gropii formau tribune naturale, necesitīnd doar putina amenajare. Din pacate, demersurile noastre pe la sectorului II Negru n-au gasit nici un ecou, asa ca n-am avut de ales, decīt sa jucam fotbal pe unde apucam. Tot īn bariera, unul din feciorii cīrciumarului Nita Georgescu, pe nume Mitica Georgescu, a deschis renumitul depozit de vinuri "Valea mieilor". Pe dreapta soselei Vergului, Juliu Meinl, prin reprezentanta sa din Romānia, deschisese un magazin cu produse de cafea si un depozit. La capatul ei, soseaua Vergului se īntīlnea cu soseaua Pantelimon, care īncepea din Obor si continua pīna īn comuna Pantelimon. Comuna Pantelimon, suburbie a Bucurestilor, avea un spital de boli pulmonare, cīrciumi si o biserica, unde slujea "popa Metru". I se spunea asa fiindca era foarte mic de statura. Asezarea avea case scunde. Locuitorii ei se ocupau cu agricultura si cu īngrijirea vitelor de lapte. Cīstigau bine de pe urma vīnzarii laptelui proaspat. Pentru a se crea conditii de aer necesare bolnavilor pulmonari din Pantelimon, pe locul din spatele spitalului au fost plantati brazi, realizīndu-se, practic, un parc cu alei frumoase. Parcul acesta, cu timpul, a capatat numele de Padurea sau Parcul Pantelimon, īntr-o vreme, īn mijlocul brazilor, s-a īnaltat chiar un restaurant, avīnd ca proprietar pe un macedonean, Atanasiu, Pe sub arborii din Padurea Pantelimon crestea iarba, care īi īmbia pe bucurestenii din apropiere sa vina - duminicile sau īn zile de sarbatoare - sa petreaca aici ceasuri īntregi, "la padure". La sarbatori mai mari veneau "mahalagii" (asa erau numiti locuitorii din marginea Bucurestiului) īn camioane īncarcate "ochi". Veneau īn ele familii īntregi, cu mic, cu mare, si aduceau fripturi, cozonaci, damigene cu vin si sticle cu tuica. Unii purtau cu ei gramofoane sau patefoane. Se auzeau acolo cīntece vechi, imprimari cu "coana Chirita" sau cu tangouri moderne. Nu lipseau nici tarafurile de lautari, nici cobzarii singuratici... Negustorii pricopsiti soseau la Pantelimon īn trasuri, īn timp ce patronii "Crucii de piatra" veneau īn cupeuri elegante, trase de cai focosi, cu pneurile de la roti vopsite īn alb. Vizitiii erau īmbracati īn catifeluri cu zorzoane, aveau joben pe cap si manusi albe pe mīini. Aveau un bici lung, hamurile cailor erau lacuite, iar cataramele de alama erau date cu "Amor", stralucind de parca erau din aur pur. Padurea era vizitata si de tineri īndragostiti, care cautau locuri mai retrase, pentru o īmbratisare sau un sarut. Nu se cadea sa se faca aceasta īn public. Era o anumita decenta. Peste tot domnea o atmosfera de voie buna. Īn timp, cineva a dat ordin ca aceasta padure sa fie taiata. Īn locul ei a crescut, mai tīrziu, o vegetatie salbatica de foioase, īn care nu mai poti sta, ca pe vremuri, din cauza omizilor. Au disparut brazii si, odata cu ei, farmecul padurii de alta data. Acum, cu asanarea lacului, n-ar fi rau daca s-ar replanta brazii. S-ar realiza, astfel, īnca un parc de agrement atīt de necesar bucurestenilor.

La Cernica, unde mergeam de obicei cu bicicleta, nu exista strandul de acum. Se vizita doar manastirea. Firesc, aici atmosfera era mai sobra, dar dupa slujba religioasa oamenii mai treceau si la cele lumesti. Cumparau vin bun de la calugari si mergeau īn partea din spatele gradinii actuale, īnspre lac. Acolo, sub batrīnii stejari, monumente ale naturii, erau īntinse mesele direct pe iarba. Petrecerea se desfasura fara taraf de lautari si fara cobzari.

Spre deosebire de Cernica, care era manastire de calugari, Pasarea era manastire de maici. Excursiile la Pasarea decurgeau ca si la Cernica. Totusi, īmi aduc aminte ca aici, la Pasarea, padurea fiind mai mare decīt la Pantelimon sau Cernica, primaria orasului Bucuresti construise un loc de agrement, cu o cabana. I se spunea Parcul Pustnicul, iar eu si prietenii mei ma simteam bine acolo de fiecare data cīnd īl vizitam. Era frumos si era liniste chiar īn zilele de mare aglomeratie.

La Veresti sau la Gradistea mergeam pentru baie si soare. La Veresti satenii erau pudici, se scandalizau cīnd ne vedeau scaldīndu-ne īn costume de baie. Ziceau ca le stricam femeile si fetele. Uneori, taranii chiar ascundeau hainele celor ce intrau īn apa, ca sa-i determine sa nu mai vina acolo. Altminteri, erau oameni de treaba, ospitalieri. Grupul nostru tragea, de obicei, la o familie, care totdeauna ne primea cu voie buna, cu lapte proaspat, cu mamaliguta facuta īn ceaun, cu oua-jumari cu ceapa prajita. Nu lipsea de la masa nici traditionalul pui cu mujdei de usturoi, cum nu lipsea cīte o tuiculita de pruna sau un pahar de vin, bun, de "buturuga". Satul, prin asezarea sa, putea deveni un punct turistic, dar locuitorii lui nu īntelegeau acest lucru. Aveau bunastarea lor, cu gospodarii si copii.

MUNTELE

Anii au trecut, īmprejurimile Bucurestiului, mai ales cele apropiate de cartierul unde locuiam, le frecventam, cu prietenii, de primavara pīna toamna tīrziu. Ma īndragostisem de ele, de padurile lor, de ochiurile de apa ce le īnveseleau, de manastiri.

La sfīrsitul lunii mai sau īnceputul lunii iunie 1929, nu-mi amintesc exact, colegul meu de birou, Gogu Ionescu, a facut prima lui excursie pe munte. Entuziasmat, cīnd s-a īntors, mi-a povestit despre frumusetile vazute. Pe loc, am hotarīt sa facem īmpreuna o excursie asemanatoare. Am stabilit sa plecam la data de 29 iunie 1929, caci se īntīmplase sa avem atunci doua zile si jumatate libere. Gogu mi-a spus ca ascensiunile la munte nu sīnt ca plimbarile pe care le faceam noi la ses, īn jurul capitalei. De aceea, ne-am pregatit rucsacul cu alimente, īmbracaminte mai groasa, pentru vreme buna si pentru ploaie, si, astfel echipati, īn dupa-amiaza zilei de 28 iunie am plecat din Bucuresti. Am cumparat bilete dus-īntors, pe distanta Bucuresti-Busteni-Bucuresti. Īn tren[1], am mai īntīlnit un fost coleg de scoala, Traian Ionescu. Mergea sa se īntīlneasca cu fratele sau, Nicu, aflat la Casa Pestera[2] din Bucegi. Traian era un turist experimentat. Avea la activ nenumarate excursii. Pe drum el a evocat, pentru noi, cīteva din īntīmplarile traite īn drumurile pe munte, care mi-au aprins imaginatia si mi-au accentuat dorinta si nerabdarea de a ajunge cīt mai repede la Busteni. Dealfel, ascultīndu-l vorbind, ma trezeam ca privirile īmi aluneca des de pe chipul povestitorului dincolo de fereastra compartimentului, cautīnd curioase, īn zare, muntii, īnainte de a ajunge la Cīmpina, mi s-a parut chiar ca-i vad aievea. Cum nu eram sigur, am īntrebat:

- Gogule, aceia sīnt muntii ?

- Nu, ceea ce vezi tu sīnt dealurile. Pīna la muntii adevarati mai avem de mers, a fost raspunsul.

Īn seara aceea n-am vazut muntii, deoarece, īndata dupa Cīmpina, a īnceput sa ploua marunt. Dealurile, īntinse de o parte si de alta a caii ferate, īmi stīrneau si ele interesul. Spre dreapta, pe la Breaza, am zarit, prin pīnza deasa a picurilor, primii "pereti" de stīnca din gresie; curioasa conformatie, rotunjita. Pe stīnga ne īnsoteau dealuri īmpadurite. La Comarnic, prin cosurile Fabricii de ciment ieseau fumul si praful albind acoperisurile caselor si frunzele copacilor. Īn drumul sau, trenul trecea, īn acest defileu, peste mai multe poduri si prin mai multe tuneluri[3]. Īn continuare, prin ceata, am vazut o multime de stīnci spalate de ploaie. Muntii, asa cum mi-i īnchipuisem eu, nu voiau sa se arate deloc, īi banuiam aproape, aproape de tot, dar nu mi se īnfatisau privirilor, nici la Sinaia īn gara, nici la Busteni, unde am ajuns seara tīrziu. Aici, dupa ce am gasit repede o gazda pentru īnnoptare, am facut o tura prin sat, īntre strada Valea Alba si Fabrica de hīrtie. Traian Ionescu, erijīndu-se īn postura de ghid, ne-a dat cīteva informatii despre localitatea īn care eu venisem atunci īntīia oara. Pe strada principala, pe care tocmai ne plimbam, īmbracati toti trei īn tinuta de "alpinisti", se afla restaurantul Oancea, cel mai renumit si cel mai elegant local din statiune. Avea si o terasa acoperita, o veranda, īnspre fabrica, pe partea dreapta, peste drum de gara, functiona magazinul Pandelescu - bacanie, fierarie, cofetarie si restaurant. Mai la vale, īn aceeasi directie, se īnaltau cladirile domeniilor regale. Biserica Domneasca reprezenta un deosebit interes pentru vilegiaturistii acelor vremi. Primaria era pe atunci pe locul unde se īnalta astazi restaurantul Caraiman. Īn spatele ei si īn vecinatatea casei profesorului Gheorghe Ţiteica[4] se afla jandarmeria. Piata[5], īn forma semirotunda, avea vreo douasprezece "compartimente", din care patru functionau ca macelarii. Hotelul si restaurantul Caraiman, transformate azi īn spital, se gaseau ceva mai jos de piata. Līnga Fabrica de hīrtie si celuloza a fratilor Karol si Samuel Schiel[6] se īnalta cel mai elegant hotel, Marasesti, al lui Aldea. Pe partea stīnga a drumului, īn portiunea situata īntre Valea Alba si fabrica, am īntīlnit gara si monumentul eroului Musat[7] - monument ridicat īn cinstea eroilor din Busteni cazuti pe front īn razboiul din 1916-1918 - magazinul de coloniale si restaurantul Iancu stefanescu (acesta īnchiria si camere de dormit), restaurantul Popescu si complexul "Ursul" al fabricii de hīrtie, cu restaurant, cinematograf, cooperativa si sala de bal.

Cīnd am "descins" noi īn Busteni, sezonul abia īncepuse. Satul-statiune climaterica īsi astepta Vilegiaturistii. Noi am mīncat la restaurantul Popescu, īn centru. Popescu avea īn concesiune si cabana de la Gura Dihamului. Gazda de noapte ne-a fost Iancu stefanescu, care avea doi feciori, Nelu si Gica, mai mici decīt mine, cu care, mai tīrziu, m-am īmprietenit. Nelu a murit īn al doilea razboi mondial. Casa unde am dormit atunci mai dainue īnca, dar are o cu totul alta destinatie. Ea a jucat un rol important īn dezvoltarea turismului si alpinismului īn Busteni si, īn general, pe Valea Prahovei, deoarece multi pionieri ai acestor frumoase īndeletniciri au gasit la nea Iancu un adapost confortabil, curat, la un pret acceptabil si o ospitalitate deosebita. Iancu stefanescu a fost membru al Societatii anonime Hanul drumetilor si al Turing Clubului Romāniei. Sotia sa, doamna stefanescu, era din Sacele, iar nea Iancu dintr-un sat de pe Ialomita. Se stabilisera īn Busteni de tineri, cu gīndul sa-si faca un rost īn viata. Nu-mi dau seama de cīstigurile pe care le-au realizat de pe urma restaurantului si a magazinului de coloniale. stiu, īn schimb, ca amīndoi au fost oameni tare muncitori si cumsecade.

Noaptea am dormit bine. M-am trezit din somn la strigatele lui Gogu Ionescu:

- Nae, vino repede sa vezi muntele. Nu mai ploua. Curīnd va rasari soarele.

M-am sculat si am alergat la fereastra verandei de la etaj. Panorama din fata ochilor mi-a īnabusit aproape respiratia. Cerul era senin, atmosfera clara, pura, ca dupa ploaie. Chiar īn dreptul ferestrei, unde stateam parca īnmarmurit, se īnalta Caraimanul cu Crucea eroilor[8]. Īn dreapta - Costila. Īn stīnga - Jepii Mici si "claile" sale. Acolo īn stīnga, īn saua ce uneste Jepii Mici cu Jepii Mari, mi s-a spus ca se afla cantonul Jepi. Acolo trebuia sa ajungem...

Nu-mi venea sa ma desprind de la fereastra. Niciodata nu-mi imaginasem ca asa arata muntii, cu paduri imense asezate īn terase, ca-ntr-un amfiteatru, cu pereti de stīnca verticali, uneori crenelati, si cu vīrfuri semete. Ei erau atīt de aproape de mine, īncīt aveam credinta ca, daca as deschide fereastra si as īntinde mīna, i-as putea pipai. Le-am si marturisit parerea mea celorlalti doi tovarasi de excursie.

- Nu-i chiar asa ! m-a contrazis Traian Ionescu. Ai sa te convingi singur curīnd...

URCUsUL PE DRUMUL SCHIEL[9] - URLĂTORILOR

Pīna la urma mi-am desprins privirea de peisajul acela uluitor, nemaivazut vreodata īn viata mea. Prietenii īmi strigau ca trebuie sa ne grabim, asa ca m-am īmbracat, am mīncat si am plecat din casa primitoare a lui nea Iancu. Am luat-o pe līnga Fabrica de hīrtie, pe strada Industriei de azi, La capatul ei, cīnd am intrat īn padure, am lasat la dreapta poteca ce duce pe Valea Jepilor si am continuat, pieptis, catre cantonul Jepi, pe poteca marcata atunci cu banda neagra orizontala[10]. Conducerea grupului a fost asigurata de Traian Ionescu, cel mai experimentat dintre noi. Drumul pīna "La gratar"[11] - unde se adunau apele captate la cascada Urlatoarea, si care veneau pe un uluc de lemn, cu cele coborīnd din Valea Jepilor, tot pe un uluc, mergīnd apoi īmpreuna, prin conducta, la fabrica - a fost primul meu contact cu panta. La gratar, am luat o gura de apa rece si, dupa ce am schimbat cīteva vorbe cu paznicul de acolo, am plecat mai departe spre "Vinclu", Poteca a īnceput sa devina mai domoala. Am trecut pe sub linia funicularului. Am traversat Valea Seaca dintre Clai sau Valea Seaca a Jepilor, cum i se mai spune, si ne-am apropiat din nou de funicular, ajungīnd, īn sfīrsit, la "Vinclu"[12]. Am trecut pe sub sopronul care adapostea "Vinclu", am salutat paznicii īntīlniti si am continuat urcusul. Abia am facut cītiva pasi, cīnd Traian Ionescu ne-a aratat, īn stīnga, o potecuta, explicīndu-ne ca ea duce la cascada Urlatoarea, care este formata din apele izvoarelor aflate chiar sub noi, īn stīnga, din cele ce izvorasc dintre bolovanii din Valea Comorilor si din apele Urlatorii Mici[13], care-si au sorgintea la acelasi nivel ca si cele din Valea Comorilor. Toate aceste ape, a precizat "ghidul" nostru, se unesc deasupra unei stīnci si, īmpreuna, se varsa suvoaie īnspumate "de la īnaltime", formīnd cascada. Tot din acel loc, pe vremuri, ne-a spus Traian, se deschidea, pe dreapta, o potecuta ducīnd la "Banca reginei"[14], potecuta care īntre timp se stricase si a fost acoperita de vegetatie.

De la "Vinclu", poteca urca īn panta usoara si, dupa aproximativ 150 de metri, ajunge pe firul Vaii Comorilor. Trecīnd de firul Vaii Comorilor, Traian ne-a atras atentia asupra unui imens perete ce sta amenintator deasupra noastra, explicīndu-ne ca este peretele sudic al Claii Mari. Din Valea Comorilor, am luat-o la stīnga, pe fata nord-estica a crestei ce separa cele doua vai, Am mers ce am mers si cīnd a trebuit sa ocolim iarasi spre dreapta, am lasat, īn stīnga, pe creasta, un pilon al funicularului, cel de jos, de la "marele balans". Am continuat urcusul pe noua serpentine inegale, cea mai mica avīnd cinci metri lungime, pe fata sudica a crestei ce separa cele doua vai, si am ajuns īn firul Vaii Urlatoarea Mica. Celor noua serpentine le-am spus mai tīrziu "serpentinele rosii", datorita frunzelor de fag ce le acopera toamna si care au culoarea rosie.

Valea Urlatoarea Mica - ne-a spus iarasi Traian - īsi are obīrsia īn coama muntelui Jepii Mici, o deschidere īn forma de evantai, iar Valea Urlatoarea Mare - īn muntele Jepii Mari. Din locul unde ne aflam, am observat ca, mai sus, pe fir, valea se īmparte īn doua: spre dreapta - Valea Urlatoarea Mica, iar spre stīnga - sistoaca Schiel, pe care urcau sau coborau turistii si cantonierii iarna si primavara, cīnd serpentinele erau acoperite cu zapada.

Noi am plecat mai departe, luīnd-o spre stīnga, urcīnd patru serpentine situate pe fata Crestei Urlatorilor si traversīnd apoi Vīlcelul Crestei Urlatorilor. Am trecut de sistoaca Schiel si am urcat, pe fata dintre sistoaca si Valea Urlatoarea Mica, zece serpentine scurte, inegale, avīnd tot timpul Claia Mare īn directia nord, nord-est. Pe ultima serpentina, din cele zece, am mers la stīnga, am traversat sistoaca Schiel si Vīlcelul Crestei Urlatorilor si, dupa alte patru serpentine, am ajuns īn punctul numit "La mese"[15]. La capatul celei de a doua serpentine am īntīlnit o belvedere, unde am facut un popas si am privit spre Claia Mare, spre Busteni, Piatra Mare si spre muntii Baiului.

Punctul "La mese" este format dintr-un pinten ce iese din Creasta Urlatorilor, avīnd doua terase. Pe terasa de sus, īn decursul vremii, a existat cīnd o masa si o banca pentru odihna si masa turistilor, cīnd un chiosc cu racoritoare, cīnd nimic, totul īn raport cu modul īn care "turistii" au īnteles sa se comporte fata de un bun ce li s-a pus la dispozitie. Pe terasa de jos, un bolovan mare ofera, de asemeni, un scurt popas drumetului mai grabit. Aveam, din acest punct, o priveliste fantastica, mai bogata decīt am vazut-o de la belvedere. La stīnga, crestele muntelui Jepii Mici; Valea Urlatoarea Mica, care mai pastra petice de zapada, cobora īn jos, la dreapta. Jumatate la stīnga vedeam crestele ce separau Valea Urlatoarea Mica de firele Vaii Comorilor, apoi peretele de sud al Jepilor Mici. Claia Mare, vazuta spre nord, ne oferea īn fata splendoarea peretelui ei sudic. Īn extremitatea estica a Crestei Claii Mari se aflau Claitele, care ascundeau "Banca reginei". Īn dreapta am vazut Busteniul, Zamura, muntii. Piatra Mare si Baiului, putin din satul Poiana Ţapului. Īn spate se afla coama Crestei Urlatorilor.

Dupa ce am trecut padurea de fagi, am intrat īntr-una de molid, cu arbori drepti, falnici, cu aer īnmiresmat de mirosul rasinii, racoros. Cīnd am terminat de mīncat ceva, odihniti, am plecat mai departe, urcīnd īnca douazeci de serpentine, ultima ducīndu-ne pe fata nord-estica a Crestei Urlatorilor, unde am mai urcat cinci serpentine si am ajuns pe Creasta Urlatorilor. Am lasat padurea īn urma. Aici pe creasta, Traian Ionescu ne-a aratat, īn fata, sus pe coama muntelui, cantonul Jepi, prima noastra tinta din acea zi. Īn stīnga cantonului se īnalta muntele Jepii Mari, acoperit de jnepeni, cu vīrful lui de 2 075 metri altitudine. Ne-a explicat ca, din acel punct, drumul are doua variante: 1) poteca de cal de sub Creasta Urlatorilor, care, depasind firul Vaii Mieilor[16], se īnscrie pe fata de sub cantonul Jepi si ajunge, dupa un numar de serpentine neegale, la canton; 2) poteca de picior sapata īn stīnca, care īncepe cu o scara de lemn si care, dupa ce depaseste Valea Mieilor, se īntīlneste cu aceea de la punctul 1. Noi am urmat varianta a doua. Ne-am oprit pe terasa din spatele cantonului, dotata cu balustrade metalice, si am privit un peisaj minunat. La nord vedeam Crucea eroilor, de pe muntele Caraiman, iar īn stīnga acesteia, Vīrful Caraiman (2 384 m); īn prim-plan, peste vale, muntele Jepii Mici (2134 m); spre dreapta, Creasta Vīrfului Jepii Mici; spre nord, nord-est - Claia Mare; iar īn spate, spre sud, sud-est, Vīrful Jepii Mari[17] (2 075 m). Sub noi era o padure imensa de jnepeni. Coaste plesuve se īntindeau spre padurea imensa, care cobora pīna īn Busteni si de acolo urca pe muntii Baiului. Īn dreapta se afla Valea Urlatoarea Mare, lipsita de apa.

Cantonul Jepi, construit de fabrica de hīrtie odata cu funicularul ce avea sa transporte lemnul, materia prima, de la Brateiu si de pe cursul Ialomitei, adapostea muncitorii care trebuiau sa supravegheze si sa dirijeze bunul mers al funicularului. El era folosit la nevoie si de turisti, pentru adapost. Sta atīrnat pe margine de munte, asemenea cetatilor medievale, fiind compus din parter, pod si pivnita, cu terasa din spate de care am vorbit, si ea atīrnata. Īn fata, intrarea se face pe o scara cu patru trepte si are doua ferestre, una īn stīnga usii si cealalta īn dreapta. Pe fata dinspre sud se vad doua ferestre la pod, una la camera cantonierului, iar la pivnita o usa si o fierastruica. Īn partea stīnga se afla lipita de canton o alta constructie mica, numita "Casa naturalistilor". Īn fata cantonului era o ghereta unde, printr-o teava, curgea un jet de apa rece, captat printr-o conducta de la un izvor de sub Babele, de unde, mai tīrziu, se captase apa si pentru casa din saua Caraimanului. Astazi nu mai functioneaza nici una din aceste captari. Interiorul cantonului, format dintr-o īncapere mica, o salita, avea trei usi, care duceau: la dreapta - īn camera cantonierului, īn fata - īn camera rezervata familiei Schiel si functionarilor mai mari ai fabricii, iar la stīnga - īn camera rezervata turistilor. Cīnd mergeai mai des si te cunosteai cu cantonierii, mai dormeai si īn camera rezervata familiei Schiel sau īn cea a cantonierului. Camera turistilor era "mobilata" cu un prici mare, cu cetina de brad īn chip de saltea, iar pentru acoperit se afla la īndemīna o cerga mare, dar cam nespalata. Īn camera se mai gaseau o masa mare din brad, doua banci si o soba din caramida, care scotea fum mult si dadea caldura putina[18].

Din fata cantonului, dupa ce am baut o gura de apa si ne-am spalat obrajii pentru a ne racori, am privit, cu nesat si curiozitate, ceea ce aveam īnaintea ochilor...

Casa era situata īn mijlocul unei mari de jnepeni. Īn stīnga - muntele Jepii Mari, cu imensul lui covor de jnepeni, apoi saua peste care trecea linia funicularului si care ne oprea privirile sa vada mai departe. Īn fata, o poteca, printre jnepenisul defrisat, ducea spre Caraiman si Babele.

PRIMUL AVERTISMENT

Īn canton am intrat dupa ce, obositi de efort, ne-am odihnit privind īmprejurimile. Īn camera rezervata turistilor, am asistat la o scena care ne-a impresionat profund: pe prici, īntins pe cetina de brad, statea un tīnar dezbracat, gol, īn nesimtire; un alt tīnar si un cantonier īi faceau masaje; īn jurul lui se aflau mai multe sticle cu apa calda.

Cīt am stat acolo, omul acela nu si-a revenit. Ni s-a spus, a doua zi, la coborīre, ca, dupa ce s-a trezit, totusi, din starea aceea, a fost adus la Sinaia de unde a plecat la Bucuresti. Am aflat si povestea lui: era salariat la Banca elvetiana-romāna, a venit īn excursie pentru doua zile, īnsotit de un prieten; au calatorit īn acelasi tren cu noi, dar s-au oprit la Sinaia, de unde, netinīnd cont de semnele vremii, au urcat pe piciorul Pietrei Arse. Se pare ca mai fusesera pe munte si cunosteau oarecum drumurile. Cu toate acestea, cīnd au iesit īn platou, īn loc sa se duca la cantonul Jepi, s-au īndreptat direct catre cabana Omul. La vremea aceea nu existau pe platou alte adaposturi, decīt cabana Omul, cantonul Jepi si baraca de pe Caraiman, unde locuisera muncitorii care au ridicat Crucea eroilor. Era noapte, ploua si batea vīntul. Mergīnd spre Babele, cei doi au īntīlnit mai īntīi ploaia transformata īn lapovita si ninsoare. Dupa un timp, muntele se acoperise īn īntregime cu zapada, īncepuse chiar sa viscoleasca. Drumetii nu mai vedeau nimic īmprejur, īmbracamintea lor, uda, a īnghetat, īncet-īncet, devenind o adevarata "platosa de gheata". Cīnd si-au pierdut simtul orientarii, nu mai stiau poteca spre Omul. Au hotarīt sa se īntoarca, cu gīndul sa mearga la cantonul Jepi. Din nefericire, dezorientati din cauza furtunii, epuizati, n-au mai gasit cantonul. Au īntīlnit īn cale o baraca. Au intrat īn ea, dar aici, nemaifacīnd nici o miscare, i-a īnvaluit repede frigul. Unul din ei, elvetianul, mai slab fizic, a fost prins de simtoamele mortii albe. Spunea ca īi este cald, voia sa se dezbrace, sa iasa din baraca, sa se racoreasca. Celalalt[19], care era constient, s-a opus dorintei lui, dar a īntīmpinat rezistenta acestuia, īntre ei a avut loc o lupta scurta si, īn final, cel īnghetat a lesinat. Dimineata, īndata ce au mijit zorii, tovarasul sau a iesit din baraca, sa se orienteze. Nu mica i-a fost mirarea cīnd, la 200-300 de metri departare, a vazut cantonul Jepi. si-a dat seama ca, īn noapte, nimerisera īntr-o baraca de sub podul de descarcare a materialelor, aflata putin mai sus de canton. A alergat, a anuntat pe cantonier si, īmpreuna, au mers si au transportat pe cel lesinat īn īncaperea unde, la sosirea noastra, īi faceau īnca masaje. Au reusit sa-l readuca la viata abia dupa sapte ore de eforturi disperate...

SPRE BABELE - CASA PEsTERA - CABANA BOLBOCI

Nu era nevoie de ajutorul nostru la canton, asa ca am plecat toti trei spre Babele. La īnceput, poteca īngusta trecea printr-o padure de jnepeni, apoi, catre originea Vaii Mieilor, pe sub Vīrful Ciocīrlia, mergea de-a coasta, ca mai departe, īn panta usoara, sa urce īn plin platou, peste muntele Jepii Mici, pīna īn punctul unde se bifurca. Am mers la stīnga, urcīnd, coborīnd si iar urcīnd, pīna ce am ajuns la Babele. Drumul era marcat, din distanta īn distanta, cu stīlpi de lemn de catre Turing-Clubul Romāniei, cu concursul cercetasilor sinaieni si al cluburilor sportive Sport-club si Clubul Peles, din Sinaia.

Babele, acest splendid monument natural, care pe atunci arata asa cum īl daltuise natura, ne-a impresionat. Sīnt multe legende īn legatura cu Babele, dar modul cum s-au format de-a lungul mileniilor este īndeajuns de cunoscut. Am aflat de la Traian ca īn ziua de 15 august a fiecarui an la schitul de la Pestera Ialomitei este mare aflux de populatie venind din satele dinspre Pietrosita. Acest obicei era foarte vechi. De cīnd ? Se stie doar ca primul schit a fost construit pe la 1500-1509, pe vremea lui Mihnea cel Rau...

De la Babele am continuat drumul pe poteca ce coboara pe piciorul Babelor, printre niste stīnci, unde am facut fotografii, spre Casa Pestera, situata īn Poiana Crucii, la poalele Cocorei. Cabana, construita de Hanul drumetilor īn 1923 - visul Bucurei Dumbrava - a fost inaugurata la 21 septembrie acelasi an. Īn cursul anilor 1924-1925 s-au facut amenajari si adaugiri, īncīt inaugurarea ei definitiva a avut loc la 29 iunie 1925. La Pestera am īntīlnit grupul lui Nicu Ionescu, fratele lui Traian. Cabana era primitoare, avea un bun cabanier, pe Grigore Pescaru[20] din Busteni, ginerele lui Niculae Butmaloi[21]. Constructia era din lemn, avea camerele tencuite, de forma lunga - dreptunghiulara, dispunea, īn fata, de o veranda acoperita din care se intra īn sufragerie si īn dormitoare. Avea parter si pod. Pe fronton, pe o firma, scria: Casa Pestera - Turing-Clubul Romāniei. De la Casa am plecat īn grup marit sa vizitam pestera Ialomitei. Contra unei taxe infime, am capatat, de la calugari, lumīnari si festile si am intrat īn grota. Ghid ne-a fost Nicu Ionescu, care ne-a dat explicatiile necesare despre istoricul geologic al acelui gol subteran, despre importanta lui ca obiectiv turistic de mare interes pentru excursionistii din Bucegi, īntorsi la Casa Pestera, am intrat īn sufragerie, unde am gasit mai multi turisti, unii īn vīrsta, vorbind īntre ei, mīncīnd sau bīnd cīte un pahar cu vin, pacura Haret[22]. Ne-a impresionat mult linistea ce domnea acolo īn īncaperi: oaspetii se comportau de asa maniera, īncīt sa nu se deranjeze īntre ei. A doua zi dimineata noi am plecat spre Bolboci. Am trecut prin curtea schitului, peste apa Ialomitei, prin bolovanis si peste un pod, am coborīt de-a lungul Ialomitei pīna am ajuns la cabana Padina, proprietatea lui Serghie Popescu din Pietrosita[23]. Am gasit acolo lume adunata, la care s-a adaugat si grupul nostru. La intrare īn cabana, sus pe prispa, se afla un grup restrīns de oameni. Unul dintre ei tinea o cuvīntare. Am īnteles repede - din spusele lui Traian Ionescu - despre ce era vorba: "dizidentii'' Turing-Clubului Romāniei, care intrasera īn conflict cu Mihai Haret, se constituiau īn asociatie aparte, A.D.M.I.R., adica. Asociatia din muntii iubiti ai Romāniei. Cum cei din grupul din care faceam eu parte erau membrii fideli ai Turingului si credinciosi lui Haret, dupa ce am vazut despre ce era vorba am plecat mai departe. Pe drumul dintre cabana Padina si cabana "Bolboci"[24] am trecut prin faimoasele chei ale Tatarului, prin Plaiul Mircii.

POST-SCRIPTUM LA ĪNTĪIA EXCURSIE PE MUNTE

sederea la Bolboci a grupului nostru s-a īncheiat dupa odihna binemeritata si dupa foarte scurte "escapade" īn jurul cabanei. Cīnd soarele lucea īnca bine pe bolta cerului, coborīnd totusi spre amurg, Traian Ionescu a dat semnalul de īnapoiere la Casa Pestera. Pe drum ne-a anuntat ca a fost gasit pe Creasta Morarului, la iesirea din Valea Adīnca, cadavrul lui Niki Alexandrescu, disparut īn iarna trecuta. A urcat singur Valea Adīnca si a ajuns īn Creasta Morarului. Aici viscolul si oboseala l-au doborīt, a cazut cu fata īn jos, de-a lungul crestei, cu capul spre Vīrful Omul, tinta lui. Asa a fost descoperit de ciobani, care au vazut vulturii dīnd tīrcoale locului unde se afla cadavrul. Din īntīia mea excursie pe munte īmi amintesc si astazi - dincolo de traseul descris mai sus, pe care nu-l voi uita niciodata, dincolo de īntīmplarea de la cantonul Schiel si de povestea mortii lui Alexandrescu - ca atunci Nicu Ionescu, fratele lui Traian, mi-a vorbit de Turing-Clubul Romāniei, īntors la Bucuresti, īntr-o zi, m-am dus la Societatea romāna-americana, unde lucra acesta, si m-am īnscris īn asociatie. Am primit cartea de membru si, odata cu ea, numerele 2 si 3 din Anuarul Bucegilor[25].

Traian Ionescu mi-a spus, tot atunci, ca cel mai greu drum īn Bucegi era Valea Seaca a Caraimanului, pe care nu o urca decīt un singur grup, care se numea "grupul Ţut". Mai tīrziu am aflat ca Nestor Urechia o urcase īn anul 1907, apoi multi altii, īntre care profesorul Gheorghe Ţiteica cu cei doi fii ai sai, Radu si serban. Mi-am propus, īn taina, ca atunci cīnd voi urca pe drumul Schiel, īn doua ore īn loc de patru, sa īncerc sa merg si eu pe Valea Seaca a Caraimanului. Bineīnteles, nu ma gīndeam ca aceasta īnsemna antrenament.

SINAIA-PIATRA ARSĂ-VĪRFUL OMUL- VALEA CERBULUI

Prima īntīlnire cu muntele a fost hotarītoare pentru destinul meu de drumet si alpinist. Acasa, zile si nopti īntregi, īmi veneau īn minte īntīmplari al caror participant am fost īn cele cīteva zile petrecute īn Bucegi. Ma obsedau imaginile vazute pe munte: spectacolul cascadei Urlatoarea, privelistile de la cantonul Jepi, de la Babele, de la Pestera. Retraiam intens situatiile, altfel obisnuite, ale primului drum. Ma vedeam cīnd urcīnd pieptis portiuni dificile de teren, cīnd coborīnd pantele īnverzite, cīnd numarīndu-mi pasii, alaturi de ai tovarasilor mei, īn mersul nostru īn sir indian, ritmic, pe poteci. Revenirea la munte, īn a doua excursie, s-a petrecut curīnd. Pentu o noua excursie mai grea, pe ruta Sinaia- Piatra Arsa-Omul-Valea Cerbului, m-am pregatit intens, mai ales sufleteste. Era, cred, prin august 1929. Nu mi-am gasit īnsotitor, asa ca, īntr-o sīmbata noapte, am luat trenul din Gara de nord si am coborīt dimineata la Sinaia. Am īnceput sa urc pe la manastire, pe drumul ducīnd prin fata castelului Peles, apoi pe poteca spre Poiana Stīnii, unde am poposit de am baut o cana cu lapte. Īn timpul ascensiunii, am īntīlnit un cetatean care mergea tocmai pe traseul ce mi-l alesesem eu. Asa se īntīmpla la munte. Pleci singur si uneori te pomenesti cu un grup mare. Am pornit mai departe īn doi pe serpentinele Pietrei Arse, peste platou, la Vīrful Omul. De la Babele, am continuat sa merg pe līnga "Sfinx" si, dupa īnca putin urcus, am īnceput o coborīre lina pīna la obīrsia Vaii Sugarilor, am mai urcat putin si am ajuns la marginea dinspre nord a platoului, deasupra Vaii Cerbului. Pe drum, tovarasul meu se tot lauda cu cīt mersese el, cīti ani si cīti munti colindase, īncīt ziceai, dupa spusele lui, ca era cel mai grozav alpinist. Dar dupa ce am urcat Piatra Arsa, pe platou, omul īncepuse sa dea semne de oboseala. Nu a vrut totusi sa se opreasca. Sositi deasupra Vaii Cerbului, am mers, la stīnga, pe poteca de sub Ceardac (Brīul Obīrsiei) si, īntr-un loc, ne-am oprit. Am luat din rucsac zahar, i-am īntins cīteva bucati tovarasului meu de drum, am mai mīncat ceva si am baut īmpreuna cafeaua ce o aveam īn bidon. Refacuti, am scos harta din rucsac pentru a identifica locurile. Credeam ca ma va ajuta īnsotitorul, dar nu s-a īntīmplat asa: mi-am dat seama de asta cīnd am vazut ca nu cunostea īmprejurimile mai bine ca mine, ca nu era sigur de denumirile din harta. Am reusit, totusi, sa identificam īmpreuna cīteva repere. Īn spate, aveam zidul de piatra al Obīrsiei, deasupra caruia trecea poteca de iarna dinspre platou spre Vīrful Omul, pe care noi o ocoleam. Īn fata, jos, era albia larga si adīnca a Vaii Cerbului care se īnfunda īn dreapta, īn padure. Tot īn fata se īntindeau pantele sudice si creasta muntelui Moraru si Vīrful Omul, cu bolovanul lui si cu cabana spre care ne īndreptam. La dreapta, privirea se oprea asupra padurilor de pe Muchea Lunga si se pierdea spre muntii Baiului, Piatra Mare si, mai departe, spre Ciucas. Īn stīnga noastra se aflau muntele Batrīna, Coltul Ocolit, Bucura si poteca ce duce la Vīrful si cabana Omul. Dupa un timp de odihna am plecat mai departe. La Omul m-am despartit de tovarasul meu ocazional. Eu am coborīt Valea Cerbului si am ajuns la Busteni[26]. La īntoarcerea īn Bucuresti, cīnd am desfacut rucsacul, nu am mai gasit harta. Retinusem ca la plecarea de sub Ceardac m-am uitat īn urma, sa nu fi ramas ceva. Harta trecuse dintr-o mīna īn alta si, probabil, placīndu-i "omului meu", a retinut-o...

METROPOLA

Dupa doua-trei veri de la excursiile evocate[27], īn toamna anului 1933, mi-am reluat serviciul la Societatea generala de gaz si electricitate din Bucuresti. Era o vreme cīnd īnca se resimteau efectele crizei economice īncepute cu falimentul bancilor Bercovitz si Marmorosch, Blac & Comp, īn 1930, continuate cu neplata salariilor militarilor si functionarilor publici timp de opt luni de zile. Capitala atunci a avut parte, totusi, de un primar bun, cu vederi progresiste, avocatul Dem. Dobrescu. Acesta, cu toata criza, a reusit sa faca unele lucrari de pavare īn bulevardul Pieptanari, sa "modernizeze" soseaua Pantelimon, sa opuna rezistenta somajului declansat de criza si speculei. Pentru combaterea speculei, de exemplu, a īnfiintat "comitetele cetatenesti" de control a preturilor. Pe cīnd se afla Dobrescu īn fruntea primariei, a fost īntocmit planul pe cincizeci de ani de modernizare a orasului. Īn acest sens, este graitoare scrisoarea compozitorului George Enescu, datata 3 septembrie 1931[28], din care redau: "...am avut pentru prima data o impresie placuta. "Ah ! mi se pare ca Bucurestiul nostru e mai spalatel, mai pieptanetel. Cine o fi primarul actualului guvern ? La īntrebarea mea mi se r 16316e420q 59;spunde ca tot Dobrescu". Cu toate aceste realizari urbanistice, Bucurestiul acelor ani ramīnea orasul contrastelor. Exista, mai īntīi, o zona centrala īngrijita, mai ales dupa modernizarea bulevardului Bratianu (azi Nicolae Balcescu), unde se ridicau blocuri mari. Se īnaltau constructii noi - adaugīndu-se celor mai vechi - si pe Calea Victoriei, si īn Cotroceni, si la sosea, si īn alte parti. Proprietarii lor erau priveligiatii soartei, care, stiind sa-si ridice case frumoase, contribuiau - poate fara sa vrea - la accentuarea notei de modernitate a Bucurestiului deceniului al IV-lea. Alaturi de zona centrala, curata, sau, mai bine zis, de cele cīteva zone īngrijite, capitala prezenta vizitatorului aspectul unei aglomerari umane īn care abundau imaginile saracacioase. Pe Lipscani, de pilda, si īn īmprejurimile sale, la Obor sau la Piata Matache Macelarul se aflau centrele comerciale. Īn preajma lor, pe portiuni mari, se īntindeau mahalalele, cu multe case din chirpici sau paianta, pe care, vazīndu-le, te mirai cum pot rezista, iarna viscolelor, iar toamna ploilor si vīnturilor. Strazile mahalalelor erau rar pietruite, canalizarea lor era abia īnceputa. Oamenii traiau, aici, īn conditii de viata dintre cele mai precare. Pentru a veni īn ajutorul lor, o serie de īntreprinderi si institutii faceau eforturi cu scopul ridicarii nivelului de viata a salariatilor. Astfel, Caile Ferate Romāne, Ministerul de Finante, Banca nationala, Banca romāneasca, Societatea de telefoane, societatile petrolifere, Uzinele comunale Bucuresti, Societatea de gaz si electricitate au construit locuinte pentru salariatii lor, cu plata īn rate, au īnfiintat asociatii cultural-sportive. Īn asemenea īmprejurari, dupa plecarea concesionarilor straini ai Societatii de gaz si electricitate, director general al acestei īntreprinderi a fost numit inginerul Nicolae Caranfil, un om foarte capabil. Tot lui i s-a īncredintat si conducerea Uzinelor comunale Bucuresti. Pentru salariatii acestor doua īntreprinderi, Caranfil a īnfiintat o asociatie polisportiva, Metropola. Pentru practicarea sporturilor, Metropola a organizat o baza sportiva la Snagov, unde se afla azi clubul sportiv Dinamo. Aici au fost amenajate bazine de īnot, terenuri de tenis si un hangar plin cu tot felul de ambarcatiuni: caiace, skifuri, giguri, barci cu vele si barci tip... Cismigiu, pentru plimbatul celor care nu faceau sport. Folosirea bazei materiale a asociatiei era gratuita si nelimitata pentru toti salariatii celor doua mari īntreprinderi conduse de Nicolae Caranfil. O baza sportiva asemanatoare constituise Metropola si la Herastrau. Avea, īn plus, la Predeal, o vila, Aurora, unde mergeau, iarna, amatorii sporturilor albe. Pentru montaniarzii Societatii de gaz si electricitate, ca si pentru cei de la Uzinele comunale, inginerul Caranfil si consilierii lui au īnvestit o mare suma de bani la cabana Babele, īn calitate de coparticipanti. La Eforie, o alta vila statea la dispozitia salariatilor ce aveau nevoie de tratament heliomarin, dar si pentru practicarea sporturilor pe mare. Īn fine, amintesc ca la sediul Societatii de gaz si electricitate (bulevardul Take Ionescu 33, azi Gheorghe Magheru) existau doua sali moderne de sport - una pentru gimnastica, alta pentru scrima. Aici, īn cadrul activitatilor "patronate" de Metropola s-au remarcat unii dintre cei mai buni sportivi ai timpului, campioni nationali si internationali, ca: Niculae Ionescu-Cristea si Popa (motociclism), Niculae Ion Ţapu, Niculae Dobrin, Emil Jencec si fratii Niculici (ciclism), perechea Irca Timcic-Minculescu si Fredi Eisenbeiser-Fieraru (patinaj artistic), Magda Rurac (tenis), Petre Havalet (disc, greutate, scrima), Barbuc (īnot), apoi altii la tir, canotaj, vele etc. La munte, Metropola organiza excursii colective gradate, cum proceda si Clubul alpin romān. O atentie deosebita acorda Metropola copiilor salariatilor, care erau īndrumati spre sport, īn ce ma priveste, de Metropola ma leaga amintiri frumoase. Am practicat īn sectiile sale gimnastica, scrima, īnotul, canotajul, ciclismul, pilotajul si alpinismul. Toate aceste discipline sportive m-au fortificat īndeajuns ca sa ma ajute la escaladarea muntiilor tarii si a cītorva vīrfuri din strainatate. Succesele mele de mai tīrziu, ca alpinist ori ca pilot, īsi au izvorul, īn cea mai mare parte, īn participarile la activitatile sportive initiate de Metropola. O parte din ele le voi evoca īn paginile ce urmeaza, pentru ca, dupa parerea mea, au constituit īnceputuri. Pe de alta parte, amintindu-mi-le acum, amintesc fapte, īntīmplari, evenimente traite de mine, ca alpinist, si de alti īnaintasi, care - altfel - ar ramīne uitate pentru totdeauna ori ar fi denaturate grosolan dupa cum au īncercat sa faca unii dintre contemporanii mei...

NOI PRIETENI PE MUNTE

Īn primavara anului 1934, prin Gogu Ionescu, am cunoscut un grup destul de numeros de tineri care mergeau pe munte. Unii dintre ei facusera parte din Turing-Clubul Romāniei, dar acum, din cauza unor critici formulate la adresa lui Haret, nu se mai īntelegeau cu acesta, nu mai activau īn cadrul T.C.R. si nu se mai adaposteau la Casa Pestera, ci la cabana Padina a lui Serghie Popescu, zis "Joliul". Din acest grup faceau parte surorile Olly si Mutz Geresch, Frantz Bauschke, fratii Ticu si Gicu Manolelis, Sandu Spek, zis "Pasarica", Alfrei Pugi, Gogu Ionescu si altii. Cu ei am participat la cīteva excursii īn lunile martie-aprilie 1934 pe poteci, toate terminīndu-se la cabana Padina, unde familia Serghie Popescu ne primea cu multa caldura sufleteasca. Tot īmpreuna am facut tentativa urcarii Vaii Galbenelelor si a Vaii Seci a Costilei, cu iesirea īn Brīul Mare al Costilei, tentative despre care voi povesti mai jos. La Padina ne simteam ca acasa. La fel de bine ne simteam la Schitul Pestera, unde parintele Gherasim[29] ne primea cu cīte o afinata, īmi amintesc ca Pugi era mare "specialist" īn ciuperci. De aceea, deseori cīnd mergeam la Padina, se "pierdea" īn padurea de peste apa, culegea ciuperci si pregatea cīte o tocanita. Excursiile pe poteca le faceam fie pe drumul Schiel, fie din Sinaia pe la Poiana Stīnei si peste Piatra Arsa. Pe serpentinele Pietrei Arse am īnvatat ca drumul cel mai scurt, _ca timp si ca efort este serpentina. Uneori, cīte unul din noi o lua direct, urcīnd īn panta, "taind"[30] serpentinele. Rezultatul: cei ce urcau pe serpentine ajungeau īntr-un anumit loc mai repede si mai odihniti decīt cei care "taiau" serpentinele, care soseau īn acelasi loc mai tīrziu si mai obositi. Dupa ce ajungeam īn platou, urmam marcajul pe drumul lui Butmaloi, care, prin padurea Cocora, ducea la cabana Pestera. Alteori, īnainte de a ajunge la padurea Cocora, coboram panta ce se facea la stīnga. Īn capatul de jos al pantei se afla o stīna, de unde, prin padure, peste un pīrīias, ajungeam la cabana Padina. La Padina, ziua o petreceam facīnd mici "escapade" pīna la Pestera, la Bolboci, la Scropoasa, la Turnul Seciului, urcīnd Valea Horoabei sau prin spatele cabanei, pe muntele Colti, īn fata Culmei Strunga, unde am vazut pentru prima data o piatra de hotar de la fosta granita. Cīteodata, ne ofeream sa conducem, gratuit, pe unii vizitatori pīna la Vīrful Omul, lucru ce s-a īntīmplat sa-l facem si de doua ori pe zi. Seara, cīnd vremea era frumoasa, urmaream, dupa lumina lanternelor, grupurile de turisti venind prin saua Cocorei...

PRIMA TENTATIVĂ DE A URCA VALEA GĂLBENELELOR

Prietenii din grupul lui Olly Geresch īmi spuneau īn excursiile din primavara 1934 ca īn Bucegi exista si alte drumuri decīt cele pe care, īn mod obisnuit, le strabateam noi: drumuri fara poteca, unde nu īntīlnesti decīt stīnca si capre, īmi spuneau ca trebuie sa ma pregatesc eu īnsumi pentru un asemenea drum. De fapt, sufleteste, eram pregatit, deoarece īmi placea prea mult muntele, ca sa nu fiu gata oricīnd sa īnfrunt orice greutati mi-ar pune īn cale.

Asa se face ca, īn dimineata zilei de 24 aprilie 1934, am plecat din Busteni cu intentia de a urca Valea Galbenelelor. De data aceasta, plecarea nu s-a mai facut pe la Fabrica de hīrtie, ci pe strada Valea Alba. La capatul ei, am facut la stīnga si am intrat īn padure. Am urcat aproape la īntīmplare, condusi fiind de Olly. La īnceput, nu am vazut poteca si nici marcaj. Ajungīnd mai sus, am dat de urma unui drum facut īn timpul razboiului din 1916-1918. Grupul se compunea din vreo 12 persoane, din care cel putin jumatate mergeau pentru prima data pe un astfel de traseu. Dupa vreo doua ore de urcus prin padure, am ajuns īntr-o vīlcea. Cei ce conduceau grupul au crezut ca era Valea Costilei. Am urcat pe aceasta vīlcea īmprastiati. Cei mai multi preferau iarba si se agatau de jnepeni. Mie mi-a placut stīnca si am ales tot timpul firul vaii sau locurile stīncoase, īn ciuda rucsacului voluminos pe care-l aveam īn spate. Era un rucsac cu spatar metalic, dintre putinele care se gaseau atunci īn Romānia. Fusese adus din strainatate de Petrica Condeescu si Gogu Serafim, care cu cītiva ani īnainte facusera ocolul Europei pe jos. In rucsac, īn afara alimentelor si rufelor de schimb, aveam o manta mare de ploaie, foarte buna, dar foarte grea, deoarece era din pīnza cauciucata.

Grupul nostru, prea numeros, mergea cu dificultate. A trecut destul de mult timp pīna am ajuns la capatul de sus al vīlcelului. Acolo, drumul parea īnchis. Olly s-a dus singura mai departe sa vada daca exista vreo cale de iesire. La scurt timp s-a īntors si ne-a comunicat vestea trista, ca trebuia sa coborīm. Asa e la munte. De urcat urci mai usor, dar cīnd e vorba sa cobori, lucrurile se complica. Cu acest prilej, am īnvatat ca īnainte de a sti sa te catari trebuie sa sti sa cobori.

Coborīrea a fost o calamitate. Se mergea foarte īncet, atenti sa nu se īntīmple vreun accident. La un moment dat, cineva vazīnd īn Poiana Costilei, pe care o aveam īn fata, o vaca pascīnd, s-a exprimat:

- Ce n-as da sa fiu vaca aceea...

Ne-am amuzat, facīnd haz de necaz. De la voia buna, la urcus, toti eram stapīniti acum de o stare de pesimism, de teama. Pentru a schimba atmosfera, cineva a īnceput sa glumeasca, spunīnd ca locul unde ne aflam "miroase a Policandru". Gluma aceasta a trecut de la unul la altul, fiind mereu rostita de cei din grup de fiecare data cīnd aveau de coborīt o portiune de teren dificila. La Busteni, ne-am hotarīt sa-i spunem vīlcelului acela Vīlcelul Policandrului.

Azi, Vīlcelul Policandrului nu mai este, pentru alpinisti, o "īncuietoare", ci o cale de acces catre nenumarate trasee alpine ce se gasesc pe peretele care i-a luat numele.

A DOUA TENTATIVĂ: VALEA SEACĂ A COsTILEI[31]

Duminica urmatoare, am facut o noua tentativa īn abrupt. Am plecat la ora cinci dimineata din Busteni. Am urcat pe Munticel pīna la Poiana Costilei, de acolo am mers, la stīnga, pe malul drept, cum urci, al Vīlcelului Poienitii, pe o panta destul de īnclinata. Tot mergīnd pe sub perete, am ajuns pe o coama situata īntr-o sa, de unde privirea se oprea īn alta vale, cu pereti si tancuri. Ni s-a explicat: eram deasupra "Hornului pamīntos", pe care l-am coborīt pīna la Valea Malinului, la confluenta acesteia cu Valea Coltilor. Īn coama, īn stīnga "Hornului pamīntos", urcīnd putin, se afla un loc din care, daca priveai īn jos spre Valea Coltilor, se vedea o panta stīncoasa, īnclinata mai tare, pe care, daca coborai, ajungeai īn vale. Acolo, pe vremuri, exista o scara de lemn, de aceea locul se numea "Hornul la Scara".

Am urcat o portiune din Valea Malinului, apoi saritoarea mare. Am trecut peste coama īn dreapta cum urci si am ajuns īn Poiana Malinului, īn Valea Verde. Am traversat valea si am ajuns īn coama ce separa Valea Verde de Valea Seaca a Costilei si am īnceput sa urcam pe malul stīng, la suis, al Vaii Seci, pe Brīul Caprelor. Īn ascensiunea noastra am depasit o saritoare mare pe care o aveam īn dreapta si cīnd am terminat de urcat Brīul Caprelor am intrat īn firul vaii pe care am mers pīna la capat. Acolo, un zid de piatra, Coltul Malinului, ne īnchidea calea. Grupul nostru voia sa treaca īn Valea Ţapului. Componentii lui - desigur, cei cu experienta de munte - nu stiau sau nu au recunoscut locul de traversare, asa ca, pīna la urma, s-a hotarīt retragerea si coborīrea. La aceasta a contribuit īn buna parte ceata si ploaia. Am coborīt deci pe Valea Seaca a Costilei pīna la locul de unde venisem, apoi Valea Verde pīna īn Valea Cerbului. Eram uzi leoarca si murdari de noroi. Ne-am īntors la Busteni unde ne-am uscat hainele si am dormit. A doua zi a fost vreme frumoasa. Avīnd zi libera, am urcat pe Valea Cerbului pīna la Vīrful Omul si apoi am mers peste platou. Cīnd am trecut peste Costila, am gasit acolo o turma de oi, care, ca de obicei, avea si cīini. Acestia s-au repezit spre noi latrīnd. Au fost potoliti de ciobani. Ne-am īndepartat de turma mai mult de o suta de metri si, cīnd toti ne credeam īn siguranta, scapati de furia cīinilor, a aparut īn fuga mare unul, īnfingīndu-si coltii īn pulpa piciorului lui Repanovici, unul din participantii la aceasta excursie. Dupa aceasta isprava, cīinele s-a īntors linistit la oi... Cred ca fusese asmutit de ciobani.

Īn aceasta excursie, cineva a īntrebat-o pe Olly cum face de merge asa de bine pe munte. Ea a raspuns:

- Foarte simplu: īn fiecare duminica si zi de sarbatoare, urc o vale si cobor o vale.

Auzindu-i raspunsul, mi-am dat seama ca aceasta īnsemna antrenament, ca numai facīnd antrenament simti adevarata placere a ascensiunilor.

REUsITA

Īntr-o duminica, l-am īntīlnit pe Frantz Bauschke la Busteni īnsotit de un prieten. M-am alaturat lor si, īn trei, am pornit sa urcam Valea Galbenelelor. De data aceasta am nimerit intrarea īn vale. Am urcat Munticelul si am ajuns īn Valea Costilei la Ţancul Ascutit, unde s-a construit mai tīrziu refugiul Costila. De acolo, am urcat putin pe vale, apoi īn creasta din dreapta ce separa Valea Costilei de Valea Galbenelelor, pīna īn sa, si am coborīt īn Valea Galbenelelor. Ca sa coborīm ne-am folosit de un brad, cazut pe panta. Am urcat pe Valea Galbenelelor pīna la locul unde se desparte firul secundar de cel principal. Vremea era frumoasa si valea plina de soarele diminetii. Cerul era senin, albastru. Era un spectacol nou pentru mine. Īn fund si īn stīnga se vedeau, ziduri de stīnca, care parca īnchideau drumul. Zidul din fund era Umarul Galbenelelor, cu fisura lui, iar īn stīnga - peretele Galbenelelor. Privind peisajul acela nemaiīntīlnit, am simtit o strīngere de inima. Am īnceput sa urcam pe firul principal., apoi sa ne cataram. Erau primele saritori pe care le treceam. Mi-au placut foarte mult. Saritoarea mare a fost ocolita pe partea stīnga. Cum urcam, peretele Galbenelelor se īnfatisa īntr-o grandoare iesita din comun. Tot timpul ochii mi-au fost la el. Nu de teama ca se va pravalii peste noi, ci pentru frumusetea lui. Gimnastica catararii mi-a placut mai mult decīt mersul pe poteci. Este un joc al tineretii, al fortei, aī mintii, dar si al iscusintei. Urcīnd mai sus, tot pe stīnga, am vazut īn perete o mare despicatura. Mi s-a spus ca se numeste Hornul Coamei sau Verticala Galbenelelor. Am ajuns la baza Strungii Galbenelelor odata cu primele picaturi de ploaie. Ne-am adapostit sub bolovanul strungii. Īn timp ce rontaiam o bucata de zahar, Frantz, vrīnd sa ne arate Coltul Galbenele a vazut si ne-a aratat doi alpinisti catarīndu-se pe Muchea Coltului. Erau legati īn coarda. Am aflat mai tīrziu ca erau doctorul Veneriu Stroescu si domnisoara Ivana Popescu[32], englezoaica, cum īi spunea colegul meu Lica Minculescu. Vedeam atunci prima echipa de alpinisti adevarati care se catarau[33].

N-au cazut decīt cītiva stropi de ploaie. Am scapat ieftin de data aceea. Am iesit de sub bolovan si am urcat īn Strunga Galbenelelor. Spectacolul din fata mea m-a amutit, pur si simplu. Simteam un nod īn gīt si o teama. Īn imensitatea aceea de pereti, nu stiam pe unde vom merge. Peste tot se īnaltau numai ziduri de piatra. Īn stīnga era Valea Scorusilor, īnainte, spinarile Costilei care formeaza malul drept al Vaii Malinului. Jos, Valea Malinului, iar pe malul stīng al vaii se afla Coltul Malinului si Dintele dintre colti. Peste Coltul Malinului se vedea Creasta Morarului si Vīrful Omul. M-am speriat degeaba. Frantz a īnceput sa coboare spre Valea Scorusilor. Noi dupa el. Ajunsi īn firul vaii, mi-am dat seama ca locurile nu sīnt asa de salbatice cum le vedeam de sus din Strunga. Mi-am zis: ce īnseamna prima impresie si perspectiva ! Iar am īnvatat ceva. Numai de aproape, de la fata locului, poti sa-ti dai cu adevarat seama de situatie. Perspectiva te īnseala.

Din firul vaii, am urcat un horn scurt, apoi am īnceput coborīrea spre Valea Malinului, pe pantele din stīnga firului. Atent la coborīre, nu ma mai interesa restul. Valea Malinului am coborīt-o pīna la Hornul pamīntos, apoi, prin Vīlcelul Poienitii si Poiana Costilei, ne-am īntors la Busteni.

De data aceasta a fost o excursie reusita. stiam de acum intrarea īn Valea Costilei, īn Valea Galbenelelor, īn Malin si Coltilor. stiam sa ies īn platou, cum stiam si de Valea Seaca a Costilei. Aveam, asadar, un bagaj destul de bogat de cunostinte, facusem cīteva drumuri de vale, pe care puteam sa le repet si de unul singur. Īn plus, retinusem cele auzite de la Olly, īn legatura cu antrenamentul ei, īncīt, imitīnd-o, mergeam la munte īn fiecare duminica sau zi de sarbatoare, sa urc si sa cobor o vale.

OBSESIA

Cīnd mergeam la munte cu grupul Olly dormeam, noaptea, de obicei, īn camerele de sus de la restaurantul Oancea. Acolo, odata, dimineata la plecare, am vazut trei-patru persoane īmbracate cam straniu. Aveau atīrnate frīnghii, de gīt si de umeri, purtau bucati de fier pe la brīu, purtau ciocane si alte unelte īn mīini. Semanau cu niste cosari, dar nu erau negri de funingine ca acestia. Am pufnit īn rīs. Olly m-a mustrat, spunīndu-mi ca oamenii pe care-i vedeam sīnt cei mai buni alpinisti ai nostri... Altadata, pe cīnd ma aflam la Padina, a aparut īn sufrageria cabanei un tīnar cu o frīnghie facuta lat. A desfacut-o, a īnvīrtit-o si a īmprastiat-o pe toata podeaua īncaperii, ca apoi, strīngīnd-o, cu un aer de superioritate, sa īntrebe:

- Cine vrea sa mearga cu mine, sa coborīm Valea Adīnca ?

Am tacut. Nu stiam despre ce este vorba. A plecat cu el careva. Pe mine m-a urmarit, o vreme, denumirea aceea, parca ciudata - Valea Adīnca ! M-am interesat de ea. Mi s-a explicat ca este situata īn Valea Morarului, ca pentru a o coborī trebuie sa merg tocmai la Vīrful Omul. M-am hotarīt si am urcat la Omul. Am vorbit cu nea Stanila[34], cabanierul, cerīndu-i relatii despre Valea Adīnca, īncepuse sa-mi dea informatii, cīnd, prin fereastra, a vazut ca se apropie, cineva. Cabanierul s-a oprit din relatare spunīndu-mi:

- Uite, vine domnul Belitoreanu. El va va da lamuriri mai complete decīt mine.

Traian Belitoreanu, vechi alpinist, membru al Turing-Clubului Romāniei, a intrat pe usa, l-a salutat calduros pe nea Stanila, iar mie mi-a īntins mīna, prezentīndu-se. Cabanierul, imediat, i-a vorbit oaspetelui de dorinta mea, rugīndu-l sa-mi explice cum trebuie sa procedez ca sa cobor Valea Adīnca. Noul venit m-a chestionat mai īntīi īn legatura cu drumurile pe care le facusem pīna atunci. Auzind ca am fost si īn Valea Costilei, mi-a spus:

- Daca ai urcat si ai coborīt Valea Costilei, Valea Adīnca este floare la ureche.

Īncurajat de un asemenea "verdict", am ascultat explicatiile domnului Belitoreanu parca si mai atent. I-am multumit, la urma, si am plecat. Am urmat Creasta Morarului, asa cum mi s-a spus, pīna la crucea lui Alexandrescu[35], iar de acolo am īnceput sa cobor primul fir de vale ce se facea la stīnga, adica spre nord. Aveam rucsac si piolet. Cīnd acestea ma īncurcau, ca se īntīmpla si asta, le dadeam drumul la vale si apoi coboram si eu. Mi-a placut Valea Adīnca, care la coborīre a fost īntr-adevar mult mai usoara decīt alte vai pe care le mai coborīsem.

Asa s-a terminat cu "obsesia" Vaii Adīnci. Era īn vara anului 1934, luna si ziua nu mi le mai amintesc, oricīt m-as stradui...

ĪNTĪLNIREA CU NAE DIMITRIU

Dupa exemplul domnisoarei Olly, am tot urcat si am tot coborīt cīte o vale, singur, īnsotit de vreun amic, sau īn grupuri organizate de Metropola, pīna īn august 1934, cīnd, īntr-o sīmbata, īn Busteni, am revazut un om de statura mijlocie, slabut, cu un īnceput de chelie, cu nasul acvilin si avīnd culoarea fetei putin maslinie; era avocatul Nae Dimitriu, unul din "cosarii" de la Oancea, care mi-a spus:

- Domnule, te vad des prin Busteni, īti place muntele ?

- Da, i-am raspuns.

- Cu cine esti ? Unde vrei sa urci mīine ?

- Sīnt singur si īnca nu m-am hotarīt pe unde sa merg.

- Vrei sa mergi cu mine ?

- Desigur...

Seara am luat īmpreuna masa la restaurantul Oancea. Īn timpul cinei, Nae Dimitriu mi-a vorbit de īnfiintarea unei noi grupari alpine, Clubul alpin romān. Scopul asociatiei, preciza el, este acela de a initia o serie de excursii colective gradate, pentru popularizarea alpinismului. A doua zi dimineata am plecat pe munte īn urmatoarea formatie: inginerul Gheorghe Frim, avocatul Nae Dimitriu, Ion sincan si eu. Am mers prin Munticel-Poiana Costilei-Vīlcelul Poienitii-Malin-Valea Verde-Valea Seaca a Costilei pīna la baza Coltului Malin..Acolo, cei trei si-au schimbat īncaltarile; purtau acum ghete cu talpa din sfoara sau din pīsla, nu-mi amintesc exact; eu am ramas īncaltat cu bocancii mei, care aveau pe talpa tinte, iar pe margini asa-numitele "masele" sau "aripi de musca". Cataratura a īnceput din Strunga Neagra, situata ceva mai la dreapta si mai sus decīt intrarea īn Hornul Ascuns. Primul care a urcat a fost Nae Dimitriu, apoi Frim, al treilea sincan (acesta avea cu el o cutie cu vopsea rosie cu care īnsemna pe unde trecea), iar la urma, eu. O lungime, doua, trei de coarda si am iesit sus[36] pe colt. Am trecut Dintele dintre colti si am ajuns īn Brīul Mare al Costilei. Mi-a placut īnclinarea pantei, fiind ceva mai mare decīt a celor īntīlnite pe vai si ceva mai aeriana. Din Brīul Mare al Costilei am coborīt īn Valea Malinului. Acolo ne-am īntīlnit cu Alexandru Beldie, care conducea o excursie colectiva pe traseul Valea Alba-Brīul Mare al Costilei-Pripon-Valea Cerbului-Busteni. Dupa ce Nae Dimitriu si ceilalti componenti ai grupului nostru au facut un schimb de pareri cu Beldie despre traseele parcurse tocmai atunci, ne-am despartit. Noi am coborīt Valea Malinului, iar Beldie cu grupul sau a continuat drumul pe Brīul Mare al Costilei.

Aceasta a fost prima mea ascensiune facuta cu cineva din cadrul Clubului alpin romān. Probabil ca am avut o comportare buna. Spun asta pentru ca Nae Dimitriu, odata sositi īn Busteni, m-a īntrebat:

- Vrei sa te īnscrii īn clubul nostru ?

Cum stiam acum de existenta acestui club si cum ma convinsesem de natura excursiilor efectuate de membrii lui, bineīnteles ca nu am asteptat sa mi se spuna de doua ori. Am acceptat imediat, cu emotie, mai ales ca apartenenta mea la T.C.R. si la Metropola nu constituia o piedica pentru activitatea īn C.A.R. Am ramas chiar foarte surprins cīnd, cīteva zile mai tārziu, am aflat ca noua asociatie, care ma adoptase, m-a programat, alaturi de Bubi Schefler, sa conduc o ascensiune īn Bucsoiu. Eu nu mai fusesem, Bubi cunostea drumul.

ĪNTĪIA ASCENSIUNE COLECTIVĂ ĪN CADRUL C.A.R.

Īntr-o duminica de septembrie, asadar, dimineata la ora cinci, conform programului, ne-am prezentat eu si Schefler īn fata statuii caporalului Musat Constantin, erou al razboiului de reīntregire, asezata īn spatele garii din Busteni, pe bulevardul Libertatii, vizavi de biserica domneasca. Am gasit acolo, asteptīndu-ne, doua domnisoare simpatice. Purtau palarii mari de pai, cum obisnuiau sa poarte cei de prin Ţara Fagarasului. Se īmpodobisera cu ele, am ghicit noi, ca sa fie aparate de insolatie. Am facut cunostinta si, cinci minute mai tīrziu, am pornit toti patru la drum. Vremea era frumoasa, tinea cu noi si nici voia buna nu lipsea. Astfel, īncet-īncet, prin Munticel- Pichetul Rosu[37] - poteca Take Ionescu[38], am ajuns īn Bucsoiu. Am urcat Valea Bucsoiului, descurcīndu-ne destul de bine. Pe la saritori, mai ajutam fetele, care erau īncīntate de drum, de priveliste. Cīnd ne-a razbit foamea, am īntins o masa comuna, frateasca. Pe drum, una din fete, Vigi, care ne-a īnsotit īnca vreo doi-trei ani dupa aceea, exclama mereu:

- Unde-i Titi sa vada frumusetile acestea ?

La īnceput, credeam ca Titi este vreun frate, vreun var sau prieten. Am aflat curīnd, īnsa, ca Titi se numea sora mai mare a ei...

Am ajuns īn ziua aceea pe Vīrful Bucsoiului. Daca de pe Valea Bucsoiului privirile ni se opreau asupra muntilor Piatra Mare si Postavarul, asupra Predealului, toate scaldate īn lumina soarelui, de pe Vīrful Bucsoiului ni se īnfatisa o panorama magnifica. Vedeam cīt īi zarea: Valea Malaesti sta la picioarele noastre, īntinsa ca un sarpe asezat la soare, cu capul īn hornurile Malaesti, iar coada īn padurile ce coboara spre Rīsnov; cabana Malaesti parea o cutiuta azvīrlita de cineva, caruia nu-i mai era de trebuinta; Vīrful Omul, la stīnga, ne astepta ca oaspeti; mai īncolo - muntii Scara, Culmea Ţiganesti, Piatra Craiului, Fagarasul, Magura Codlei (fara caciula)[39], Ţara Bīrsei si, hat, departe, cīt cuprindeau privirile. Nu ne mai saturam de atīta maretie. Dar trebuia sa ne vedem si de drum.

Am ajuns, īn fine, la Vīrful Omul, am poposit putin la cabana si am coborīt Valea Cerbului, la Busteni. Asa a decurs prima excursie colectiva pe care am condus-o, īmpreuna cu Bubi Schefler, īn cadrul Clubului alpin romān. Ea nu s-a deosebit de obisnuitele excursii facute cu diferiti prieteni. Asemenea ascensiuni colective am mai efectuat si īn cadrul asociatiei Metropola sau a Asociatiei sportive a functionarilor comunali - A.S.F.C. Nu mi le mai amintesc si, chiar daca mi le-as aminti, n-ar avea rost sa le īnsir pe toate. Paralel, īnsa, īmi continuam si drumetiile solitare, pentru sufletul meu. Obiceiul acesta l-am pastrat pīna īn prezent, la peste saptezeci de ani, dīndu-mi satisfactii deosebite. Deseori, īn trenul de noapte nu-l īntīlneam decīt pe doctorul chimist Alexandru Steopoe, si el un singuratic. La Busteni stam adīndoi īn sala de asteptare a garii pīna ce se crapa de ziua. Uneori urcam īmpreuna pe munte, alteori plecam fiecare pe potecile noastre, singuri. Alexandru Steopoe era un foarte bun drumet si un bun tovaras de drum. Īn anul 1933 a urcat singur, īn premiera, Valea Poienei, situata pe versantul nordic al Morarului. Era un om retinut, vorbea putin si nu se īntovarasea cu oricine.

Cīnd te cunostea si vedea ca esti un om serios, era de o caldura sufleteasca deosebita, era comunicativ. Ne dadea sfaturi, cum sa ne impregnam īmbracamintea pentru a ne ocroti de ploaie. N-am sa uit niciodata pelerina lui larga si lunga, care-l apara de ploaie si de vīnt.

MEMBRU FONDATOR AL C.A.R.

Īn primavara anului 1934, facusem, cu Metropola, cīteva drumuri la casa Grindu din Piatra Craiului, construita īnainte de razboi (1907-1908) de Societatea turistilor din Romānia si apartinīnd acum asociatiei A.D.M.I.R., care a reparat-o si a pus-o īn functiune_īn anul 1933. Mersesem si prin satul Pestera, prin zapada, cu rachete (vīrzobi)[40], si prin "Prapastii"[41].

Īntr-o duminica din toamna anului 1934, mergeam cu Bubi Schefler pe Valea Cerbului, īmi povestea despre vizita unor alpinisti cehoslovaci la noi, īntre care unul Mira Baron. Cehii aveau materiale de cataratura mai evoluate si mai variate decīt noi. Chiar Bubi avea un scaun pentru bivuac īn perete, primit īn dar de la cehi. Era de fapt o scīndura dreptunghiulara, care la cele patru colturi avea cīte un orificiu pe unde erau trecute capetele de la doua bucle de coarda. Aceste capete aveau cīte un nod pe dosul scīndurii, ca sa nu iasa prin orificiu, iar deasupra - buclele, unite, pentru a putea fi prinse īn carabiniera. Alpinistul putea sta cu fundul sau cu piciorul pe acest "scaun".

Īn Valea Cerbului, Bubi mi-a propus sa urcam hornul de la intrarea īn Valea Caprelor sau Pripon. Am urcat cīt am urcat, am batut si un piton, primit tot de la cehi, dar nu am putut trece. Ne aflam prea la īnceput, nu eram pregatiti.

Īn 1934 s-a īnscris īn C.A.R. doctorul Vasile Steopoe, care mai tīrziu avea sa devina presedintele clubului, Victor Knapp, viitorul secretar, Stolear Leova si altii. Stolear Leova, student īn medicina la Grenoble, venise īn vacanta dupa primul an de studii. Acolo mergea pe munte cu ghizi francezi si a īnvatat sa se catare. La el am vazut pentru prima data o coarda cu adevarat pentru munte, din cīnepa, si primele espadrile cu talpa de sfoara. Mi-am exprimat si eu dorinta sa merg īn Franta, sa īnvat tehnica moderna de cataratura. Leova mi-a dat adresa unui ghid din Grenoble sau din Chamonix, amator sa-i īnvete pe īncepatori. scolile de alpinism īn Franta erau, deci, particulare - ale ghizilor, nu ale clubului. Asta nu mi-a placut si nu am plecat. Leova a urcat mai multe trasee īn Alpi, īn 1934 si dupa aceea. Īn 1938 a fost īmpreuna cu farmacistul Mircea Sterescu si pe Mont Blanc.

Īn cursul iernii 1934-1935 am īnvatat de la colegul meu de birou Lica Minculescu sa schiez. Mergeam, cu el, sīmbata noaptea, la Predeal, stateam la Cīrciuma lui Butoi, din spatele garii, pīna se lumina, apoi plecam cu schiurile pe coclauri, la Susai, prin Cioplea si Creasta Cocosului; la Trei Brazi prin Fetifoi-Forban, la Diham. Un alt drum era pe la fosta scoala normala si de acolo pe Clabucetul Baiului. Pe o poteca mergeam la Cleste si la cabana Vīnatorilor. Numai ca īn acele vremi de īnceput nu aparusera nici cabana Cioplea, nici Trei Brazi, nici cabana Vīnatorilor. Īn drumul spre Cioplea, un loc cu o usoara panta spre nord, locul de scoala al īncepatorilor, se numea "Biliard". Aici am īnvatat prima cristianie, din gresala, ferindu-ma de unul care-mi taiase calea. Fiindca iernile acelea aveau zapada multa si la Bucuresti, mai schiam la Cocioc sau pe Ţacalie[42].

Īn iarna 1934-1935 a fost īnfiintata sectia alpina a Asociatiei cultural-sportive a C.F.R., al carei conducator era inginerul Ion Nicolau-Ciaun. Pentru a stimula activitatea acestei sectii si pentru ca membrii ei sa īnvete sa se catare, multi dintre ei s-au īnscris si īn C.A.R. Totodata, o parte din membrii Clubului alpin, la solicitarea inginerului Nicolau, s-au īnscris īn sectia alpina a C.F.R. Printre acestia m-am numarat si eu. Au fost organizate, astfel, ascensiuni cu membrii sectiei alpine a C.F.R., conduse de noi. Sectia ne oferea, īn schimbul serviciului nostru, ordine de transport. Am facut nenumarate ascensiuni cu acesti minunati ceferisti, muncitori, corecti, cinstiti, pastrīnd amintiri frumoase despre ei.

Tot īn aceasta iarna s-a primit la secretariatul clubului o scrisoare, pe zece pagini, scrisa cu cerneala verde si semnata Ion Ionescu-Dunareanu. Nae Dimitriu a citit scrisoarea care continea numai laude la adresa autorului si a īntrebat:

- Cine-l cunoaste, cine a auzit de acest om ?

Tacere de mormīnt. Nimeni, absolut nimeni din cei īntrebati nu auzisera de el. Asa ca Nae Dimitriu a rupt īn bucati scrisoarea si a aruncat-o la cos...

Clubul alpin īsi tinea sedintele īn birourile asociatiei functionarilor comunali, din strada Vasile Boerescu. Acolo ne īntīlneam īn fiecare joi seara, cīnd aveau loc sedintele comitetului si apoi sedinta largita cu noi toti. Dupa sedinte, ne duceam prin apropiere, la restaurantul Duque, unde, la o gustare si un pahar de vin bun, continuam discutiile despre cele hotarīte la club. Era o atmosfera de voie buna si dorinta de a realiza ceva, dezinteresati.

Clubul alpin avea trei categorii de membrii: de onoare, activi si aderenti. La īnscrierea mea īn club, am fost acceptat ca membru aderent si am platit ca atare cotizatia pe semestrul II al anului 1934. Īn cursul iernii 1934-1935, am facut o serie de ascensiuni pe vai sau pe creste, cu C.A.R., sau singur, īn afara celor facute cu Metropola. Aceste ascensiuni de iarna pe vai sau creste s-au repetat an de an, fiind un mijloc de a "intra īn forma", de acomodare pentru ascensiunile de vara. Am urcat vaile Galbenelelor, Costila, Rīpa Zapezii si īn Piatra Craiului, pe creasta de nord sau de sud. Īmi aduc aminte ca īntr-o zi, fiind singur pe creasta de sud, mergīnd catre Vīrful "La Om" (Baciului), am īntīlnit pe farmacistul Petre Juster care venea tot singur pe creasta de nord, catre acelasi punct. Ne-am salutat si Juster, īn calitate de casier al C.A.R., mi-a cerut o suma de bani, drept cotizatie. I-am raspuns ca am platit cotizatia si ca, oricum, daca am ceva de platit, plata se face la club, nu pe creasta Pietrei Craiului. La prima adunare de comitet a clubului Petre Juster a comunicat ca am refuzat sa platesc suma ceruta de el. Dupa sedinta de comitet, am aparut si eu. Nae Dimitriu mi-a comunicat ca, pentru activitatea mea, comitetul a hotarīt sa ma coopteze ca membru activ al clubului, īnca de la īnfiintarea lui. Asa am devenit membru fondator al Clubului alpin romān. Nae mi-a spus, de asemenea, ca pentru aceasta trebuie sa platesc diferenta de cotizatie pentru semestrul īntīi si diferenta reprezentīnd noua mea calitate, acea de membru activ. M-a īntrebat, īn fine, de ce nu vreau sa platesc, fiindca Petre Juster asa informase comitetul. I-am raspuns ca Juster nu mi-a spus ce reprezinta suma pretinsa si ca o cotizatie se plateste la club si nu pe creasta Pietrei Craiului. Cu aceasta explicatie, lumea s-a lamurit si totul a fost clar.

Ascensiunile pe creasta Pietrei Craiului, iarna, pot fi periculoase din cauza corniselor ce se formeaza. Odata eram pe creasta de nord cu Nae Dimitriu si cu altii. Nae avansase sus pe creasta si, la un moment dat, cīnd a īnfipt pioletul īn zapada, coada acestuia, dupa ce a strabatut-o, s-a dus īn gol. si-a dat seama repede ca se afla pe o cornise si s-a retras.

ALTE ĪNTĪMPLĂRI PE MUNTE

Primavara anului 1935 a debutat cu o serie de ascensiuni. Vremea a fost frumoasa si stabila. Nu cadeau precipitatii. Zapada se fixase pe vai. Nu mai era pericol de avalanse, īntr-o zi am mers cu Vasile Nicolau, unul din fondatorii Clubului alpin romān, sa urcam Valea Seaca a Caraimanului. Īn Busteni, gospodinele profitau de vremea frumoasa pentru a-si dichisi casele īn vederea noului sezon, acum dupa ce scapasera de iarna. Locuintele, proaspat varuite, aratau care mai de care mai frumoase. Curtile īncepusera a fi īngrijite si īmpodobite cu flori, care asteptau caldura ca sa īnfloreasca.

Am plecat pe drumul obisnuit, adica prin strada Fīntīnii. Am intrat īn padure, unde copacii se redesteptau la viata, iar īn luminisuri felurite flori īmpodobeau peisajul si am urcat pīna īn firul vaii. Aceasta era plina cu zapada, buna pentru ascensiuni. De o parte si de alta a vaii, malurile īmpadurite creau o atmosfera mai rece, mai posaca. Cīnd am ajuns īn Poiana Mare, peisajul s-a schimbat. Loc larg si cu multa lumina. Īn fata noastra aveam zidul masiv al Caraimanului, deasupra caruia strajuia maret Monumentul eroilor. Zidul acesta de conglomerate avea doua adīncituri; īn stīnga - Hornurile vaii seci, iar īn dreapta - Spalatura vaii seci. Īn dreapta privirea ni s-a oprit pe un alt zid de piatra ce cobora spre rasarit, avīnd īn dreptul nostru si mai jos doua tancuri. Este, desigur, vorba de Creasta Picaturii, cu Coltul Strungii si cu Coltul Picaturii. Īn stīnga, īnsa, am vazut o coama mai scurta, īn care se afla Vīlcelul Mortului, iar mai jos Brīul Portitii, cu acea minunata poarta īn stīnca, care se numeste "Portita Caraimanului".

Din Poiana Mare, panta a īnceput sa se accentueze, ca apoi, īn hornuri, īnclinarea sa devina forte. Nu aveam la noi nici frīnghie, nici coltari. Numai pioleti. Faceam trepte, īn zapada buna, cu vīrful bocancului. Jos, pe firul vaii, mergeam cu Vasile alaturi. Din Poiana Mare am trecut eu īnainte, sa fac trepte. Vasile dadea semne de oboseala si ramīnea īn urma. Ma opream, īl asteptam si dupa ce se odihnea porneam iar. Am ajuns sub Saritoarea Mare[43], a carei panta se apropie de verticala. Am īnceput sa urc, dar īn urma mea l-am auzit pe Vasile spunīnd:

- Eu nu mai urc...

Am īncercat sa-l īncurajez, dar hotarīrea lui era ferma. Nu stiu daca aceasta decizie a fost determinata de oboseala sau de īnclinarea pantei. Oricum, īn astfel de situatii, este mai bine sa te īntorci decīt sa fortezi nota. Aceasta īnsa de la caz la caz[44]. Īn situatia noastra, fiind de preferat īntoarcerea, ne-am coborīt si am ajuns īn Busteni. Daca am fi insistat, s-ar fi putut īntīmpla un accident, ori acesta trebuie totdeauna evitat.

La 14 iulie 1935, am deschis seria ascensiunilor colective de vara ale C.A.R., cu Valea Costilei, la care am avut 15 participanti. Excursia a decurs īn conditii normale. Duminica de duminica, sarbatoare de sarbatoare, conduceam grupuri, īmi placea sa fiu īn mijlocul celor dornici sa cunoasca un nou drum si sa mai īnvete ceva. Odata, urcam pe Valea Rīpa Zapezii cu membrii asociatiei Metropola, colegi, baieti si fete. Pe traseu ne-a prins o ploaie strasnica. Prin suvoiul de apa, formata pe firul vaii, urcam uzi pīna la piele. Fetelor li se stricase coafura. Parul le atīrna ca niste late lungi. Ţinta noastra, acum, era sa iesim cīt mai repede īn strunga, pe creasta Morarului, sa scapam de suvoiul de apa. Chiar īn situatia aceea voia buna nu a disparut nici o clipa. Mergeam cīntīnd. Am ajuns īn strunga vīnat de frig.

De obicei, Valea Rīpa Zapezii se urca pe brīnele de iarba de pe versantul stīng al vaii, cum urci. Eu, īnsa, urcam pe firul vaii peste toate saritorile, cu exceptia celei mari de la intrare. Īn partea superioara, firul se bifurca īn trei ramuri, din care una e foarte frumoasa: o succesiune de ferestre prin care treci dintr-una īn alta.

Īntr-o duminica, conduceam pe aceasta vale un grup, īntr-o ascensiune colectiva a C.A.R. Printre participanti o aveam si pe Vigi. Īn urma noastra - o colectiva a grupului Brav, devenit īn 1937 Clubul carpatin romān. Dupa saritoarea mare de jos, am intrat īn firul vaii. Am trecut o serie de saritori, apoi a urmat una dubla, destul de dificila. Conducatorul de la Brav mergea cu grupul lui pe brīnele de pe flancul stīng. Unul dintre participanti, Viorel Niculescu, si-a parasit grupul si s-a luat dupa noi. Toate au mers bine pīna la saritoarea dubla. Tocmai trecuse ultimul om din grupul meu, cīnd s-a angajat si el īn trecerea acestei saritori. Vazusem ca nu urca cum trebuie, o facea din ambitie, din orgoliu, nu de placere si, pe deasupra, puterile nu-l ajutau. Am vrut sa-l ajut, dar m-a refuzat. Dupa cīteva īncercari nereusite, la un moment, cīnd pusese mīna pe o priza, mīna a īnceput sa-i tremure. Īn clipa urmatoare, i-a scapat de pe priza, īncīt omul a pornit cu capul īn jos, īn spaima tuturor, pe prima platforma. A sarit apoi, peste platforma, īn saritoarea de dedesubt, tot cu capul īn jos, oprindu-se pe platforma acesteia. Toti l-au crezut mort. Salvarea lui a fost sacul din spate, plin cu īmbracaminte; acesta, la fiecare cazatura, o lua īnaintea corpului si astfel caderea se facea cu capul pe rucsac. A fost o lectie pentru toti cei de fata: ca nu trebuie sa-ti parasesti grupul si conducatorul, ca nu trebuie sa īncerci lucruri peste puterile tale, ca niciodata nu e bine sa te ambitionezi si sa refuzi ajutorul ce ti se ofera.

Altadata, conduceam, īmpreuna cu doctorul Vasile Steopoe[45], un grup dintr-o colectiva C.A.R. pe Coltul Malinului, avīnd ca obiectiv Hornul Central-Comanescu si Hornul Ascuns. Am dormit la Oancea. Pe la ora patru dimineata ne-am trezit. Dupa vreo jumatate de ora, doctorul a īntrebat:

- Cum e vremea afara ? Nu ploua ?,

- Nu, i-am raspuns.

Mi-am dat seama ca nu prea avea chef de mers. Ca si mine, dealtfel. Se īntīmpla, uneori, sa nu ai chef de drum. E o stare psihica, careia nu-i poti comanda. Probabil de aceea, īn īntreaga lume, alpinismul (cataratura) nu a fost acceptat ca sport de performanta, de arena.

Nu am terminat bine dialogul nostru, ca cineva a batut la usa īntrebīnd de noi. M-am dus sa vad cine este. Venise unul dintre participanti sa ne anunte ca grupul a sosit. Nefiind īnca ora cinci, ora obisnuita de plecare pe munte, a spus:

- Afara e cam frig. Noi o sa pornim īnainte prin padure. O sa ne ajungeti dumneavoastra, cu siguranta.

Am fost de acord cu aceasta solutie, ne-am īmbracat, am mīncat ceva la repezeala si am pornit, dupa ce ne-am īntīlnit mai īntīi cu niste prieteni, care au venit la ora cinci, si pe care i-am luat cu noi. Īn padure, dupa un timp, am ajuns īntr-adevar grupul. Cu cei adusi de noi eram īn total 20 de persoane. Prietenii nostri mergeau bine si contam, la nevoie, pe ajutorul lor. Prin padure i-am īntrebat pe unde vor sa mearga, pe care din cele doua trasee programate. Au raspuns ca vor sa mearga pe Hornul Comanescu. "De acord", am zis eu si doctorul Steopoe. Am ajuns īn Poiana Costilei, am mers, la stīnga, urcīnd panta de pe Vīlcelul Poienitii si am ajuns deasupra Hornului Pamīntos. Coborīrea hornului s-a facut cu grija, dar eu, aflīndu-ma īn capul coloanei, a trebuit sa fac cunostinta cu cioburile de sticla ascunse īn iarba de pe partea dreapta, tocmai acolo unde trebuia sa ma sprijin si astfel m-am taiat īn podul palmei drepte. Am ajuns īn Valea Malin, fara alt incident; am urcat saritoarea mare si am trecut, rīnd pe rīnd, si pe ceilalti participanti. Asa se īntīmpla īn colective: la fiecare saritoare trebuia sa-i ajuti pe participanti sa treaca, uneori folosind frīnghia. Peisajul era maret. Īn fund, spre vest, se vedea din evantaiul de stīncarii al Vaii Malinului, iar mai la dreapta Coltul Malinului se īnalta maiestuos. Cei care au ajuns primii deasupra saritorii, īmbiati de aceste frumuseti, au si īnceput sa faca fotografii, pe cīte o stīnca, pentru "eternizarea" evenimentului. Am trecut apoi, prin dreapta, coama īn Poiana Malinului, am traversat Valea Verde, am urcat coama ce separa Valea Verde de Valea Seaca a Costilei, am mers pe malul stīng al acesteia, cum urcam, si am continuat drumul pe Brīul Caprelor, pīna īn firul vaii, apoi pe fir īn sus pīna la zidul de piatra al Coltului, obiectivul nostru din acea zi. La un moment, am auzit pe cineva spunīndu-i lui Gogu Ionescu sa ramīna cu el, ca nu poate suporta sa fie ultimul. Vazīndu-l ca merge mai greu, am ramas si eu cu el, dar nu prea mult, ca trebuia sa fiu si-n fruntea plutonului. L-am dat īn seama prietenilor, care s-au īngrijit de el pīna la baza coltului, unde am sosit īn jurul orei 11 dimineata. Īn timpul unui repaus de o jumatate de ora, m-am dus cu doctorul Vasile Steopoe, īn stīnga, sa-i arat ceva īn Valea Malinului. Deodata, am auzit un zgomot si un tipat. Cīnd m-am uitat, am vazut pe "omul meu", cel care nu suporta sa ramīna īn urma, culcat pe panta cu fata īn jos, cu picioarele si mīinile ridicate īn sus, ca sa nu se zgīrīie, facut tampon, si alunecīnd la vale. Interventia rapida a altor tovarasi de drum, care l-au prins de chica, i-a oprit alunecarea. Dupa acest incident, i-am rugat sa-mi spuna pe care horn vor sa mearga. Cu totii au spus ca pe Hornul Ascuns. Īn aceasta situatie, am mers cu cei cinci prieteni īn Hornul Comanescu[46] si, de acolo, dupa ce l-am urcat, am venit īn Hornul Ascuns, unde, cu ajutorul lor, am īntins doua corzi. Astfel, dintr-o coarda īn alta, am adus pe toti participantii sus pe colt, fara vreun incident. Am coborīt pe creasta si am traversat apoi Dintele dintre colti. Pe un brīu mic de sub Coltul Brīului, am ajuns īn Valea Ţapului si īn Brīul Mare al Costilei. Speram ca odata ajunsi īn Brīu, lucrurile sīnt limpezi si ca vom merge repede pīna īn Valea Cerbului. Dar nu a fost asa. Oamenii, barbati si femei, obosisera de drum, iar acum se miscau ca melcul. Aveam lanterne putine. Ne-a apucat noaptea cīnd am īnceput sa coborīm Valea Priponului. La un moment, Gogu Ionescu a calcat īn gol si s-a prins de un jneapan, dupa ce a facut o tumba. Dupa un timp, alt participant a facut acelasi lucru, īngrijorat, pentru a preīntīmpina un eventual accident, am ales un loc mai plat si am oprit grupul, pīna a trecut noaptea. Īn situatii similare, conducatorul unui grup trebuie sa stie ca mai important este sa duci excursia la bun sfīrsit, fara accidente, decāt timpul consumat pentru aceasta. El trebuie sa fie stapīn pe situatie, ferm īn hotarīrile sale, sa nu lase nici un moment participantilor posibilitatea de a-si pierde īncrederea. Am stat cu totii jos, sub cerul liber, un cer cum n-am mai vazut. Īn atmosfera aceea pura, de la īnaltimea care ne gaseam, peste doua mii de metri, stelele erau mult mai multe si mai stralucitoare. A fost o noapte minunata. Oamenii au povestit īntre ei, ba una, ba alta. Numai pe unul dintre ei l-am tot auzit vaicarind u-se:

- Domnule Gogu, cine-mi va deschide mīine magazinul ?

Cum a īnceput sa mijeasca de ziua, am hotarīt plecarea. Pe drum, cineva mi-a spus ca amicul care nu suporta sa ramīna īn urma, prevazator, acolo īn locul de popas, a īnnodat doua batiste, puse cap la cap. Capetele libere, colturile adica, le-a legat, unul de un jneapan, celalalt de propria-i mīna. Īn plus, a īnfipt īn pamīnt, īntre picioare, bastonul ce-l avea cu el si, cu un cordon de la o haina, s-a legat īmprejur, cuprinzīnd si bastonul. Era obsedat de alunecarea de la baza Coltului Malin ! Acest cetatean a perseverat sa mearga pe munte. A īnceput chiar sa conduca si grupuri, dar totdeauna cauta sa fie īn fata. Īn anul 1939 conducea un grup pe Valea Coltilor, tot timpul aflīndu-se īn capul coloanei. La un moment dat, a dislocat un bolovan, pe care, īn loc sa-l opreasca, sa-l tina pīna cīnd ceilalti excursionisti ar fi reusit sa se fereasca din calea lui, i-a dat drumul. Bolovanul s-a rostogolit si s-a oprit īn abdomenul unei fete care statea lipita de perete. Moartea a fost fulgeratoare.

UMBRE sI LUMINI

Īnca din vremuri foarte vechi, omul a simtit nevoia sa cunoasca splendidul monument al naturii, care este muntele. E drept, l-a cercetat mai īntīi cu teama pentru duhurile care, chipurile, salasluiau īn el. Apoi, īncetul cu īncetul, a īnceput sa-l iubeasca, sa-l venereze, īsi īnsemna - ca sa nu se rataceasca - trecerea pasilor prin anumite locuri cu mici gramezi de pietre, mogīldete, ori cu semne facute pe copaci. Cīnd a intrat mai adīnc īn munte a consolidat potecile, drumurile, si nu numai pe cele ciobanesti, ramase din timpuri imemoriale. Nici numai pe cele ale vīnatorilor de capre. A construit el īnsusi, prin propria-i vointa, zeci si zeci de drumuri destinate "promenadei" īn munti, a facut marcaje pentru orientare si usurarea excursiilor, a ridicat adaposturi, refugii si cabane. La noi īn tara, primele adaposturi au fost schiturile, iar cele montane, construite de īnaintemergatorii turistilor din zilele noastre, au fost durate īn ultimul sfert al veacului trecut. Tot atunci, prin truda unui manunchi de entuziasti, au fost "batute" si primele marcaje.

Din pacate, nu toti calatorii prin munti au stiut īntotdeauna sa aprecieze eforturile īnaintasilor, sa se bucure de ele. Unii s-au pus pe rele, pe stricaciuni, anihilānd munca atītor prieteni ai muntilor si au pāngarit frumosul prin faptele lor necugetate...

Īn iulie 1935 am refacut, cu mai multi colegi de club, marcajele efectuate īn 1934 si distruse curīnd de "turisti", īn Buletinul alpin, anul III, nr. 3-4, pagina 45, sta scris: "La mai putin de o luna de la terminarea acestor marcaje s-a constatat ca o buna parte din semne si pancartele de ramificatie au fost distruse. Ceea ce este mai trist, e faptul ca pe copaci s-au putut identifica, cu precizie, lovituri de piolete". Aceste acte m-au indignat foarte mult, cu atīt mai mult ca ele nu erau un fenomen nou, ci vechi, de cīnd s-au facut īnlesniri pentru vizitarea acestor locuri minunate. De aceea, acum, din perspectiva vīrstei la care am ajuns, sa-mi fie permis sa evoc cīteva asemenea fapte, petrecute la diferite epoci. O fac cu durere īn suflet pentru distrugerile ireparabile si cu speranta ca factorii de raspundere se vor hotarī sa aplice sanctiuni severe vinovatilor.

Aflat pe ultimul prag al vietii, ma īngrozesc cīnd privesc īn urma. Ma īntreb, de ce unii oameni nu vor sa īnvete a trai civilizat, cu respect unul fata de celalalt, fata de bunurile aproapelui sau ale obstei, fata de natura, fata de tot ce ne īnconjura ? De ce cīnd ajung īn cel mai splendid templu al naturii, MUNTELE, uita de bruma, de spoiala de educatie si civilizatie pe care o au, lasīnd libere baierele instinctelor animalice, barbare, huliganice ? Ma īntreb: cīte sute sau mii de ani vor mai trebui sa treaca pīna cīnd toti oamenii vor īntelege ca mai frumos este sa construiesti decīt sa darīmi, ca ceea ce ne-a dat natura constituie un patrimoniu care trebuie pastrat īn vecii vecilor si nu distrus de primul venit ?

M-am īngrozit cīnd am citit ca, dupa 1898, cīnd Societatea carpatina "Sinaia" a desfundat Pestera Ialomitei, construind podete si balustrade pe o lungime de peste 400 de metri cīt avea Pestera dupa desfundare, īn loc de 100, montīnd lampi cu petrol pentru a putea fi vizitat acest monument al naturii, ei, "turistii", au īnceput sa traga cu pistolul, la tinta, īn lampile cu petrol, īn draperii, īn stalactite si īn stalacmite; ca acesti "turisti", pentru a nu plati infima taxa de intrare, au batut pe paznic, īn repetate rīnduri, determinīndu-l sa renunte la aceasta slujba. Iata o singura relatare de acest gen, cutremuratoare: "Acum, gratie vechei Societati carpatine din Sinaia prin energia mult regretatului ei presedinte Arhimandritul Nifon fost staret al mīnastirii Sinaia, care a largit Pasagiul īn 1897, trecerea mai departe se poate face relativ usor... (dincolo de Grota Mihnea Voda - 110 m)... Au fost Vandali (caci nu-i putem numai altfel) cari au tras la tinta cu revolverul īn draperiile boltilor si īn lampile cu petrol instalate de Societatea carpatina numai pentru placerea de a auzi un formidabil ecou",[47]. Ce a urmat se stie. Totul a fost distrus.

M-am īngrozit cīnd am citit ca "turistii" au dat foc, īn Octombrie 1911[48], casei de la Vīrful Omul, construita de "Societatea carpatina "Sinaia" īn anul 1900[49].

M-am īngrozit cīnd am citit brosura Sfaturi folositoare pentru turisti, īn munti, scrisa de alpinistul fotograf si tipograf Vasile Teodorescu īn tipografia lui din Busteni īn 1921, si din care citez: "La casa de adapost de pe muntele Caraiman (construita īn 1899), mai īnainte era pe timpul de vara un pazitor, care, pe līnga īngrijirea casei, mai ajuta si pe turisti, carora le oferea serviciile lui, facīndu-le focul si le prepara ceva de-ale gurii.

"S-au gasit unii nemernici care l-au batut si i-au luat bruma de bani ce o avea la el, facīndu-l ca sa se lipseasca de aceasta slujba...

"Cantonul liniei aeriene de pe muntii Jepi, care adaposteste multi turisti īn timpul verii, a fost despuiat de frumoasa terasa de pe care se admira cea mai splendida priveliste asupra Vaii Prahovei..."

M-am īngrozit citind īn primul anuar al T.C.R., publicat īn 1926: "...caci prin vandali desemnam pe acei pseudo-turisti, pseudo-alpinisti, cari se vede ca descind direct din barbarii navalitori, cari, ca si hunii lui Atila, lasau īn urma lor numai foc si pīrjol. Asa si cu acesti nemernici, īmbracati īn haine de om civilizat, dar cu sufletul ramas tot necioplit, cari strica, sparg si murdaresc tot pe unde trec".

M-am īngrozit vazīnd cu ochii mei cum baraca ce a servit ca dormitor muncitorilor care au īnaltat monumentul Cruceai eroilor de pe Caraiman, lasata turistilor, dupa terminarea lucrarilor īn 1928 a fost arsa de turisti bucata cu bucata, īncepīnd cu bancile si terminīnd cu camerele[50].

M-am īngrozit cīnd am vazut distruse marcajele si pancartele indicatoare, facute si puse de C.A.R. si de alte asociatii cu mare truda si jertfa de timp si de bani.

M-a īngrozit zgomotul īn noptile dormite īn cabane sau īn vile, unde "turistii", īn loc sa se odihneasca, ca a doua zi sase duca sa vada frumusetile naturii, cu tranzistoare si alte instrumente zgomotoase, faceau din noapte o tortura.

De curānd, am plecat de la cabana Bulnoc spre Rentea. La rascrucea de drumuri, unde se desparte cel ce duce la Piatra Mare de cel ce duce la Rentea, deci la scurt timp dupa plecarea de la cabana, am īntīlnit un stīlp metalic a carui sageata arata spre stīnga, unde cobora un drum. Nu mai fusesem pe-acolo. Am urmat indicatia sagetii si am ajuns īntr-un drum care venea de jos, din sat, spre Bolnoc. Am fost victima unei farse de prost gust. Cīnd, a doua zi, am ajuns la cabana Susai, venind de la Rentea, stīlpul metalic din marginea padurii avea sageata īndreptata spre Piatra Mare, iar pe ea scria: "Spre Predeal". Aceste farse duc la ratacirea celor ce nu cunosc drumurile, pentru care dealtfel sīnt puse indicatoarele si pot determina chiar accidente.

S-a scris mult si-n ultima vreme despre florile si plantele ocrotite, rupte fara mila. Odata am gasit pe poteca, aproape de Busteni, un buchet mare de flori de colt, pierdut de un tīnar bustenean, care le smulsese fara mila. Zilele trecute, oamenii legii au prins pe Brīul Mare al Costilei un pretins, "iubitor" al naturii, care a smuls nu mai putin de una suta-treizeci de flori de colt. Ce a vrut sa faca cu ele ? Specula ? A vrut sa le vīnda ? Sa le exporte ?

Un alt obicei rau, primitiv, au unii "turisti": ei arunca pietre īn vale, putānd accidenta chiar mortal pe cei ce urca pe drumurile sau traseele pe care se arunca aceste pietre. Urcam odata pe Valea Jepilor, īnainte de a ajunge la cabana, pe ultimile serpentine, veneau mereu pietre de sus. Urcīnd cu mare atentie pentru a nu fi loviti de ele, am gasit pe ultima serpentina, stīnd jos pe iarba, la oarecare distanta unul de altul, o fata si un baiat, care discutau, faceau glume si, ca un divertisment, aruncau pietre īn jos. Le-am spus:

- Ce faceti aici ? De ce aruncati cu pietre ? Vreti sa ne spargeti capetele, sa ne omorīti ?

S-au uitat unul la altul, cam mirati, si au raspuns cu un aer de naivitate:

- N-am stiut ca urca cineva !

Fapte ca cele aratate mai sus este bine ca īn muntii patriei noastre sa nu se īntīmple. Sa urmam, īn schimb, exemplul zecilor de mii de tineri constituiti īn echipajele numite "Cutezatorii", pe care eu nu o singura data le-am īntīlnit pe potecile sau prin vaile muntilor. Sa urmam exemplul acelora care, an de an, marcheaza mii de kilometri de poteci si care, īn tabere de corturi, īn vacante, traiesc cu adevarat viata de munte, calindu-se poate pentru viitoarele lor performante de cataratori pe stīncile minunatilor nostri munti ori pe īnaltimile mult mai mari ale muntilor din alte parti ale lumii. Sa luam de exemplu pe muncitorii din Pitesti, care, constituiti, īntr-un cerc turistic numit "Romānia pitoreasca", prin munca..si eforturi proprii, au construit pe Valea Dragoslavenilor din Piatra Craiului o cabana bijuterie, numita simbolic "Garofita Pietrei Craiului". Sa luam ca exemplu pe acei profesori din toata tara, care īsi "poarta elevii de mīna", īnvatīndu-i sa simta muntii patriei, cu padurile si apele lor, cu ciutele si cerbii lor, cu florile si fluturii lor.

Īn drumurile mele de aici īnainte pe munti as dori sa stiu ca Natura, acest templu fantastic, care din nefericire este din ce īn ce mai amenintat, nu va mai fi profanata macar īn zonele ei de altitudine, unde n-am vazut īnca fumegīnd cosul fabricilor, nici n-am auzit uruitul concasoarelor...

PREMIERE

Ca sa vorbesc de premierele mele, simt nevoia, mai īntīi, sa definesc aceasta notiune. Dar, mai īnainte, tin sa spun ca eu nu am mers niciodata la munte cu gīnd sa ajung o "vedeta", sa ma afirm īn fata prietenilor, ci numai pentru frumusetile īntīlnite, pentru placerea acelui exercitiu ce se numeste catarare. Chiar daca as fi mers de o suta de ori pe acelasi traseu, nu m-as fi plictisit, caci de fiecare data descopeream ceva nou, fie īn peisaj, fie īn modul de a ma catara. Nu am facut parte din categoria "blazatilor", care nu urcau a doua sau a treia oara acelasi traseu. Din aceasta cauza nu ma pot lauda cu multe premiere...

Revenind acum la ideea de la īnceputul acestor rīnduri, afirm ca premiera, asa cum sustine dealtfel si definitia moderna, īnseamna parcurgerea, de catre un om sau de catre o echipa, a unui drum pe care nu a calcat picior omenesc de la facerea lumii si pīna īn momentul cīnd īl calca cel ce descopera si strabate acest drum. Parcurgerea lui trebuie sa se faca īntr-un singur efort continuu, īntr-o zi sau īn mai multe, cu bivuac īn traseu, acolo unde l-a prins noaptea. Bineīnteles ca ma refer la alpinism, si īnca la alpinismul modern, nu la cel din perioada eroica sau la expeditii. Atunci, fiind perioada de īnceput, s-a mai mers si de mai multe ori, cum a fost cu Mont Blanc sau Matterhorn si chiar cu Cima Grande. Au fost tatonari, dar odata angajati īn traseu au mers pīna la capat. Valoarea unui traseu creste cu cāt sīnt folosite mai putine pitoane, cu cīt se merge mai mult la liber si scade cīnd sīnt folosite mai multe. Acelasi criteriu este valabil si īn aprecierea cataratorului sau a echipei.

Īn sprijinul afirmatiei de mai sus, citez din revista Sport si tehnica., nr. 12/1967, pag. 7, dintr-un articol nesemnat: "Īn cursul acestui an, patru ghizi din generatia tīnara au excaladat īn premiera absoluta directa peretelui de nord din Petit Dru.

Performanta se situeaza la nivelul celor mai mari realizari din ultimii ani...

Ei au reusit, totodata, sa se conformeze normelor prescrise de alpinismul clasic: realizarea premierei dintr-o singura intrare, transportarea īntregului material de catre echipa, curatirea peretelui dupa ascensiune".

PERETELE DE NORD AL ACULUI MARE DIN MORARU

Mersul pe vai īn anii 1934 si 1935, cum am mai spus, au constituit pentru mine un antrenament deosebit. Renuntīnd la obiceiul unor īnaintasi care ocoleau saritorile si mergeau prin jnepenis, am abordat toate saritorile, chiar si pe cele mai grele. Mai mult, cīnd conduceam unele grupuri, dar mai ales cīnd mergeam singur, cautam de-a lungul vailor dificultati care īn mod obisnuit nu era neaparat nevoie sa le trec. O faceam pentru placerea de a ma catara. Asa am gasit acea surplomba din Valea Galbenelelor, de sub "hotel".

La 1 septembrie 1935 am fost cu Nae Dimitriu, Costi Ţico, fratii Rodica si Dan Popescu, Radu Sturdza si Sorin Tulea īn Acele Morarului. Am urcat fata de nord a Acului Mare. Cap de coarda a fost Nae Dimitriu. Pentru a face aceasta ascensiune, am urcat Valea Rīpa Zapezii pīna īn dreptul unui horn pe care ne-am angajat, parasind firul vaii. Dupa horn am continuat urcusul pe coastele din stīnga vaii, am depasit Brīul Mare si am ajuns īn Brīul de mijloc, unde am facut un popas. Īn continuare, am urcat un alt horn, am mers la dreapta si īn sus si am ajuns la Brīul Acelor. Din Brīul Acelor a īnceput ascensiunea, o lungime de coarda destul de usoara. Nae Dimitriu a considerat aceasta drept premiera. Gresit, zic eu, deoarece pe Acele Morarului fusese īn anii de dupa 1921 Theodor Rosetti-Solescu - care avea scoala austriaca de cataratura din Keisergebirge - īnsotit de fratii Vatamanu, doctorul si maiorul. Īn anul 1921, la o ascensiune pe coama Acului Mare a participat si Bucura Dumbrava. Dupa efectuarea acestui traseu, ea a adaugat īn Cartea muntilor, editia a doua, capitolul Stīncile.

Tot pe Acele Morarului, īnca de mult, au urcat si brasovenii. Pe fata de vest a Acului Crucii (Degetul Prelungit), cum i se mai spune, se afla īn 1924 inscriptia "Kronen Turm".

Asadar, escaladarea peretelui de nord al Acului Mare din Moraru nu poate fi considerata o premiera.

COLŢUL sI CREASTA PICĂTURII

La 22 septembrie 1935 am fost cu Ion Trandafir pe Coltul si Creasta Picaturii. Eram prima echipa care facea traseul complet, din Busteni la Crucea eroilor de pe muntele Caraiman. stiam, la vremea aceea, ca ascensiunea Coltului Picaturii fusese facuta īn premiera de echipa Nicu Comanescu si Ion sincan īn vara anului 1934, prin Vīlcelul Spalat - Brīul Suspendat - Hornul cu Zade. Mai tīrziu am aflat īnsa ca prima ascensiune a Coltului Picaturii a fost efectuata de echipa Erwin Csallner[51] si Otto Wilk, din Brasov, īn 1932, urcīnd Vīlcelul Spalat tot pīna la Hornul cu Zade. Creasta Picaturii fusese urcata pentru prima data, din Valea Seaca a Caraimanului - Vīrful Strungii Mari, la Crucea eroilor, de echipa Nae Dimitriu, Petre Balaceanu si Stolear Leova, īn ziua de 6 august 1935. Eu si Ion Trandafir am plecat dimineata din Busteni pe drumul obisnuit, pe Valea Seaca. Am depasit aceasta vale si am continuat sa mergem pe poteca ce ducea īn Valea Alba, pe care am parasit-o dupa trei-patru sute de metri, cīnd am īntīlnit un vīlcel care avea la intrare, īn stīnga, un bolovan mare. Locul se numeste Vīlcelul Spalat. Fiindca vīlcelul era, chiar de la īnceput, plin cu vegetatie si copaci rasturnati, dupa ce am urcat putin pe el, l-am parasit si am suit prin padure, pe malul drept, cum urcam. Mergīnd cīteva sute de metri prin padure, am īntīlnit un marcaj facut cu vopsea rosie, banda verticala si o sageata, care ne-a īndrumat īn firul parasit. Nu am urcat decīt putin pe fir, pīna la o saritoare, unde o alta sageata ne-a īndrumat catre un horn, īn dreapta. Am urcat hornul si, dincolo de el, am vazut ca se facea o noua vale. Am suit un timp pe.malul stīng al acesteia, apoi, printr-o sa, am trecut din nou īn Vīlcelul Spalat[52].

Vremea era frumoasa, de toamna, cu soare si cer albastru. Din pacate, din cauza padurii si a crestelor, nu aveam perspectiva. Vedeam doar padurea de pe Munticel si auzeam pasarelele cīntīnd, bucuroase si ele de lumina neasemuita a zilei. Pe firul vaii, tufe bogate de zmeura, parca niciodata tulburate de mīna omeneasca, ne-au oferit un ospat bogat.

Cīt timp am urcat, Ion tot intra cīnd pe creasta din stīnga vīlcelului, cīnd pe cea din dreapta, cautīnd un alt traseu de acces la colt. Din aceste cautari, s-a īntors cu doua "trofee": o haina si o manta de ploaie, facute banduliera si parasite acolo cine stie de cine.

Am continuat ascensiunea pīna īntr-un punct unde, la dreapta, se facea un brīneag. Aici, locul mai larg, mai lipsit de vegetatie, parea mai luminos. Am mers pe brīneag la dreapta vreo douazeci de metri. Apoi, la stīnga, printre copaci si perete, pe Brīul Suspendat, care urca, spīnzurat, deasupra vīlcelului. Dupa vreo doua lungimi de coarda, am īntīlnit o mica ruptura de panta si o mica grota īn stīnca, īn care, īnghesuite, īncap patru persoane, la nevoie, pentru a se adaposti de ploaie. De la grota īn sus, brīul se īntrerupe. A trebuit sa urcam o fata stīncoasa de vreo 3-4 metri, folosind cele 2-3 pitoane ce le-am gasit batute acolo. Trecut si acest obstacol, am gasit la stīnga un brīu īngust, la capatul caruia am intrat īn Hornul cu Zade. Ascensiunea a continuat pe horn, printre copaci, cam doua lungimi de coarda, pīna am ajuns la un balcon de jnepeni. Īn fata si la dreapta aveam Coltul Picaturii. Prima surpriza am īncercat-o cīnd am ajuns la balconul de jnepeni, unde stateau si māncau patru alpinisti. Erau, pare-mi-se, brasoveni. Ne-am salutat. Ei au ramas acolo, īn vreme ce noi am īnceput sa urcam Coltul. Cap de coarda a fost Ion. La īnceput, traseul este format dintr-o fata cu o fisura īngusta ce se transforma īntr-un horn larg, īnclinat si cu pernite de iarba. La capatul acestui horn, Ion a īntīlnit o fereastra, prin care a trecut. M-a asigurat si am plecat si eu, urmīnd acelasi drum. Trecerea prin fereastra nu mi-a placut. De aceea, de fiecare data cīnd am mai fost pe Picatura, am ocolit acest loc prin dreapta. E mai aerian si mai placut. Ani mai continuat putin, cītiva metri, si am ajuns pe vīrf. Odata cu sosirea noastra pe Colt, am auzit larma mare: strigate si aplauze la "scena deschisa". Ne-am uitat īmprejur sa vedem de unde vin acele aplauze. Am identificat locul. Era Valea Alba, īn punctul "La Verdeata", unde se afla un public numeros. Desigur, aplauzele nu ni se adresau noua. De sus, de pe vīrf, am admirat privelistea. Īn continuarea Coltului, se vedeau Coltul Strungii si Creasta Picaturii. Īn stīnga lor, īn ordine: Spalatura Vaii Seci, Valea Seaca a Caraimanului, cu hornurile ei, si Saritoarea Mare, iar mai la stīnga - Vīlcelul Mortului. Totul parea foarte īnclinat, aproape de verticala. Deasupra acestor impresionanti pereti de stīnca statea Crucea eroilor. De pe Colt, o vedeam mai mare decīt de jos, din Busteni, si-mi facea alta impresie. La dreapta Crestei Picatura se profila Valea Alba cu imensul ei perete. De aici parea fantastic si nu banuiam, atunci, ca pe el se vor face atītea trasee de cataratura, necum ca-l voi urca si eu. Sub noi, spre rasarit, miazanoapte si miazazi, un covor imens multicolor, de o rara frumusete, ni-l oferea cu darnicie padurea. Mai departe, Piatra Mare, muntii Baiului si, cīt vedeai cu ochii, numai munti. Īn timp ce contemplam aceste frumuseti, au urcat pe Colt si cei patru alpinisti. Trandafir, cu ochii lui ageri, a vazut la unul din ei, atīrnate de brīu, mai multe pitoane. Cum noi duceam lipsa de ele, le-a solicitat unul. I-a fost īnmīnat cu amabilitate sportiva. Se vedea ca erau alpinisti. L-a luat si l-a batut īntr-o fisura de unde īncepea coborīrea īn Marele V. Se mai gaseste si azi acolo. Dupa ce am multumit pentru piton, ne-am pregatit de coborīre. Ceilalti patru alpinisti au ramas un timp pe Colt, apoi au facut cale īntoarsa pe unde au urcat. Noi, īn timp ce faceam primul rapel, am avut o a doua surpriza: din Valea Seaca a Caraimanului, prin strunga Marelui V, au aparut doi alpinisti si au continuat ascensiunea pe Coltul Strungii, parca erau la ei acasa. si chiar ca se aflau la ei acasa, cum am aflat mai tīrziu. A plecat Ion primul īn rapel, am urmat eu si asa am facut si urmatoarele doua coborīri, repede, pīna īn strunga, sa ajungem din urma pe noii musafiri, curiosi fiind sa vedem cine sīnt. Ajunsi īn strunga, am urcat Coltul Strungii, apoi am coborīt īn Turnuri. Am urcat Fata īnalta printr-un horn ce scapa spre Valea Seaca. Sub noi aveam un abis de vreo doua sute de metri, ametitor. Deasupra hornului ne-am īntīlnit cu cei doi, care locuiau īn Busteni. Am facut cunostinta: Costica Contes si stefan Fontanella, ambii lucratori la Fabrica de hīrtie din Busteni. Acum ma īntrebam: pentru cine venise multimea aceea de oameni de "La verdeata" ? Ce o fi zis vazīnd atītia alpinisti īn duminica aceea pe Picatura si pe Creasta ei ?

Īn continuare, se afla o portiune numita Hornurile sau Fata Hornurilor. Pe aceasta fata se gasesc: un horn īn extrema stīnga, ceva mai greu, de cataratura, avīnd stīnca curata; la dreapta, am gasit alte doua hornuri, la baza carora se afla un brīu cu iarba; la baza celui din extrema dreapta am gasit un rest de tigara, "marcajul" lui Nae Dimitriu, am zis noi. Am mers pe acesta, pe urmele, īnchipuite, ale lui Nae. Ajunsi deasupra, panta se īndulceste si curīnd am ajuns la Cruce. Pe acest traseu am mai mers de nenumarate ori, ba, o data, chiar si singur, neavīnd cu cine merge, lucru consemnat īn cartea de impresii de la cabana Caraiman. Īn aceste peregrinari pe Creasta, am mers pe Fata Hornurilor si pe hornul din stīnga, extrem de frumos. Dupa ce am urcat pe el vreo 8-10 metri, am gasit un tunel i, care conducea īn Valea Seaca. Din tunel, pentru a ajunge din nou pe creasta, deasupra, exista doua variante: a) īn continuarea tunelului, pe un brīu de iarba pīna-ntr-un pīlc de jnepeni si de acolo la dreapta īn sus pīna īn creasta si b) din mijlocul tunelului printr-un horn stīncos ce se face īn tavanul acestuia, urcīnd pe verticala. Ambele variante sīnt mai frumoase, mai bogate īn imagini si peisaj decīt hornul urcat initial.

l Jenica Radulescu, inginer si vīnator din Busteni, se tot īntreba: cum de dispar, deodata, caprele din Valea Seaca a Caraimanului, fara sa fie vazute trecīnd creasta ? Secretul era tunelul... (n.a.).

FISURA DIN UMĂRUL GĂLBENELELOR

Am vortbit despre cele doua ascensiuni de mai sus la capitolul Premiere, fiindca prima a fost considerata pīna acum ca atare. A doua fiindca a fost un traseu urcat īn īntregime de o echipa[53].

Īn creasta si Coltul Picaturii l-am īnsotit pe Ion Trandafir. La 13 octombrie 1935, tot el mi-a propus sa urcam Fisura din Umarul Galbenelelor, pe care nu mai urcase nimeni pīna la data aceea. Ideea mi-a surīs. Am plecat de dimineata de la Dan Popescu de acasa, din Busteni, ca de obicei, la ora cinci, īn grup de patru persoane, ca-ntr-o excursie: Ion Trandafir, Sorin Tulea, Dan Popescu si eu. Era o zi senina de octombrie, cu cer albastru, fara nori. Nu era nici racoare, dar nici prea cald; numai bine de urcat, chiar si pe pereti expusi soarelui.

Am suit Munticelul, apoi Valea Galbenelelor pe firul principal. Trecīnd saritorile, ne faceam toti patru "exercitiile de gimnastica matinala". Īn continuare, am mers pe Coltul Galbenelelor, parca pentru "īncalzire", īn vederea ascensiunii Fisurii din Umarul Galbenelelor.

Coltul Galbenelelor pare o peninsula īngusta de stīnca iesind din stīncaria firului Secundar al Galbenelelor, spre nord-est, deasupra marii abiselor de care este īnconjurat. Indiferent daca ascensiunea īncepe de pe coama ridicata de la obīrsia firului secundar sau din Strunga Coltilor, pe o fata de circa 6-8 metri īnaltime, aproape verticala, īn ambele cazuri, deci, se ajunge pe o coama care mai apoi se transforma īntr-o creasta ascutita. Aceasta creasta nu poate fi trecuta de toti cataratorii "īn picioare"; cei mai multi o trec "calare" si, astfel, ajung pe Coltul propriu-zis, mai ospitalier, unde īntīlnesc, pe o anumita portiune, un pīlc de jnepeni, apoi numai stīnca goala. De pe acest Colt, numit Coltul de Sus sau Principal, printr-un rapel, care se face din jnepenis sau de pe un piton batut īn regiunea de stīnca, se ajunge pe al doilea colt unde, pe vremuri, se afla o cruce formata din doua crengi de jneapan.

Noi am urcat Coltul prin Strunga Coltilor si am coborīt pe al doilea colt prin jnepenis, pe unde ne-am si īntors. Dupa ce am vizitat coltul, Ion īntīrzia cu "cercetarile" pe fata de est a acestuia, unde "dibuise" un traseu pe care voia sa-l urce. Eu n-am avut rabdare sa-l astept, asa ca am coborīt cu Dan Popescu si am mers direct la Fisura Umarului[54]. Aceasta fisura īsi are originea tocmai sus, īntr-o fereastra, īn Umarul Galbenelelor. Coboara vertiginos pīna īn brīul de sub Strunga Galbenelelor, apoi, lin, formīnd mai multe saritori frumoase, pīna la punctul de confluenta a Hornului Coamei cu Valea Galbenelelor. Am intrat īn traseu prin brīul care vine din Strunga Galbenelelor si duce pīna īn Hornul Coamei, acolo de unde azi īncepe traseul Rosculet. Am plecat eu cap de coarda. Aveam cu mine, ca material tehnic, doua frīnghii de 25 de metri, sase pitoane, patru carabiniere mici, gītuite, pompieresti, un ciocan complet de metal si īnca unul pentru batut cuie. Īncaltamintea - o pereche de bocanci cu tinte. Am urcat prima lungime de coarda destul de usor. Cīnd am terminat de urcat aceasta lungime, au venit si ceilalti doi, adica Ion Trandafir si Sorin Tulea. Īn patru, ascensiunea a īnceput sa fie mai greoaie. Trebuia sa urce fiecare pe rīnd. Cīnd panta s-a accentuat, am scos bocancii din picioare, fiindca alunecau pe stīnca, si am continuat sa merg īn ciorapi. Urcam catarīndu-ma liber. Numai cīnd situatia devenea critica, bateam cīte un piton. Tovarasii mei, care ma urmau, trebuiau sa scoata pitoanele batute, pentru a le refolosi. La un moment dat, panta s-a accentuat foarte mult si, īn final, a trebuit sa ies īn dreapta, pe un brīu foarte īngust de piatra, sa urc o fata verticala, care se termina pe o platforma, acolo unde azi se ajunge dupa ce se face rapelul din traseul Rosculet. Am urcat īn continuare hornul care duce īn fereastra, usor īnclinat, si, dupa ce am trecut prin fereastra, ne-am pregatit sa coborīm īn rapel spre Valea Scorusilor. Ion, dupa mai multe īncercari, a gasit un loc unde a batut un piton care se misca. El a plecat primul, pentru a "īncerca" rezistenta pitonului. Am urmat noi si apoi rapelurile s-au repetat, pīna īn vale. Aceasta ascensiune a fost prima noastra premiera adevarata, facuta, fara sa stim, conform regulilor clasice.

ASCENSIUNEA PERETELUI GĂLBENELELOR PE TRASEUL FURCILE

Odata, pe cīnd urcam o vale cu Bubi Schefler, acesta mi-a spus:

- Am fost duminicile trecute pe Valea Galbenelelor si l-am vazut pe Nicu Comanescu īn perete[55]. Īmpreuna cu tovarasii lui pareau agatati de stīnca, ca mustele.

Altadata, īntr-un grup de la Metropola, am ajuns pe Coltul Galbenelelor. Aveam la dispozitie timp suficient, deoarece am plecat din Busteni dis-de-dimineata, asa ca stateam pe coltul principal, la soare, culcat cu capul spre peretele Galbenelelor. Din aceasta pozitie am privit peretele, peste cap, si mi s-a parut complet vertical. Am stat mult asa si l-am privit. M-am sculat, m-am īntors cu fata spre el si iar l-am privit. si mi-am zis īn sinea mea: daca l-as urca vreodata, prin dreapta as īncerca ascensiunea. si ziua aceea a venit pe neasteptate. Dupa ce am urcat Fisura din Umarul Galbenelelor, joi seara, ca de obicei, am participat la sedinta Clubului alpin, unde am si prezentat comunicarea ascensiunii facute. Dupa sedinta, fara a mai trece pe la Duque, am plecat cu Ion Trandafir si cu Dan Popescu. Pe drum, Ion mi-a spus:

- Vrei sa intram, toti trei, duminica īn peretele Galbenelelor ?

- O sa se supere Comanescu, am raspuns eu, surprins de propunere.

- Nu-i nimic, aranjez eu asta, mi-a replicat el.

- Nu am bani pentru tren, am mai completat eu.

- Īti īmprumut eu 200 de lei, a intervenit Dan.

Nu mai aveam motive sa refuz. De aceea, chiar de a doua zi am īnceput pregatirile, īmi dadeam seama ca nu puteam urca īn bocanci cu cuie. Espadrile nu aveam. Am cumparat niste pantofi de plaja cu talpa de sfoara. Ion a cumparat de la Obor doua frānghii a cīte 25 de metri fiecare, din acelea folosite de carutasi. Habar n-aveam noi, la vremea aceea, de rezistenta pe care trebuia sa o aiba o frīnghie la cadere. s-apoi, noi mergem, sa urcam, nu sa cadem...

Pregatirile fiind gata, am plecat toti trei din Bucuresti la Busteni, sīmbata 19 octombrie 1935, dupa-amiaza. La Busteni, am trecut prin piata sa facem cumparaturi - cīrnati, slabiciunea lui Dan, si cartofi, pe care i-am preparat singuri, acasa la Dan Popescu, unde am dormit[56].

Īn afara materialelor mentionate mai sus, frīnghii si sandale de plaja, eu mai aveam un ciocan de fier, dintr-o singura bucata, cu gheara extractoare, de cuie, nu si de pitoane. Ion avea, de asemenea, un ciocan de batut cuie, cele sase pitoane si patru carabiniere pe care le folosisem si īn Fisura Umarului. Cam la atīt se reducea "arsenalul" nostru cu materiale de cataratura. Toti trei mai aveam īnca ceva: tineretea, entuziasmul tineretii si, īn plus, un foarte bogat si temeinic antrenament; toti fusesem īntreaga vara pe munte, efectuīnd numeroase trasee pe vai.

La ora cinci dimineata, duminica 20 octombrie, pe īntuneric, am plecat din casuta lui Dan. Prin padurea de pe Munticel, fermecatorul fosnet al frunzelor de fag ce acopereau poteca ne īmbia la drum. Multe toamne fosnetul frunzelor avea sa-mi calauzeasca pasii si sa-mi īncīnte auzul cu simfonia lor. Odata cu zorii, am ajuns la Ţancul Ascutit. Se prevedea o zi minunata. Am trecut din Valea Costilei īn Valea Galbenelelor si am urcat firul ei principal. Īn sus, dincolo de saritori, Ion a mai gasit un piton, pierdut de echipa Comanescu. Aveam acum sapte pitoane. O avere. Ne-am oprit undeva, sub "hotel" Galbenele, acolo unde azi se intra īn traseul celor Trei Surplombe. Pe o placa de piatra, cu vopsea rosie, scria: C.F.R. Pe Ion l-a deranjat acest lucru, considerānd ca muntele nu trebuie transformat īn locuri de reclame. De aceea a spus:

- Eu voi sterge aceste initiale. Nu au ce cauta aici.

Cu un piton si cu ciocanul, s-a apucat de treaba. N-a reusit, īnsa, sa stearga acea rana din munte, deoarece stīnca era poroasa si vopseaua intrase īn pori. A fost nevoit, asadar, sa se lase pagubas. Suparat, si-a desfacut "traista cu merinde" si a īnceput,sa manīnce. Dan i-a tinut compania. Mie nu-mi era foame, s-apoi ardeam de nerabdare sa ne apucam repede de ascensiunea propusa, nu-mi placea sa ne pierdem vremea cu "maruntisuri". Mi-am scos bocancii din picioare si am īncaltat pantofii de plaja cu fete de pīnza. Ca sa nu-mi cada din picioare, am facut īn pīnza cīteva gauri prin care am introdus o sfoara, pentru o legatura suplimentara. Am īnfasurat cu sfoara, la fiecare picior, pantoful si gamba. Astfel echipat, le-am spus celorlalti doi coechipieri:

- Voi pierdeti-va aici timpul cu nimicuri. Eu plec īn sus sa vad cum merge...

- Du-te, au raspuns ei.

Am luat-o īn sus si la stīnga, pe drumul pe care-l vizasem de pe Coltul Galbenelelor. Traseul se afla īn stīnga, adica la est de Hornul Coamei. Urcīnd, nu mi-am dat seama cīnd am intrat si cīnd am iesit din Horn. Am avut chiar impresia, pe care nici ceilalti nu mi-au dezmintit-o, ca nu am atins Hornul si ca tot timpul am mers īn stīnga lui. Datorita acestei erori, a aparut gresita descrierea si pe fotografie si īn Buletinul alpin. Abia cīnd am repetat ascensiunea, īn 1937, mi-am dat seama de eroare. Nu luasem cu mine nici un material. Sacul si bocancii ramasesera jos. Urcam la liber, neasigurat.

Īn timp ce urcam pe o fata destul de īnclinata, am auzit pe cineva Strigīnd:

- Maaa, nu pe acolo-i drumul, da-te jos !

Am tacut. Dealtfel, nici nu aveam cum sa angajez o discutie, fiindca tocmai ma aflam īntr-un punct mai critic al ascensiunii. Abia ceva mai tīrziu am īntrebat:

- Cine esti ?

- Florin stefanescu, a venit raspunsul.

- Noroc, Florine, aici Baticu, am zis eu.

Cu acest scurt dialog, lucrurile s-au lamurit. Florin stefanescu mi-era prieten. Era secretarul sectiei T.C.R. - Sinaia. Florin venea din Valea Coltilor si cīnd a iesit īn Strunga Coltilor a dat cu ochii de mine. A ramas mai departe īn strunga cu grupul lui, urmarind ascensiunea noastra (caci īntre timp, au urcat si Dan cu Ion).

Urcīnd, am ajuns pe un brīu de piatra destul de larg si lung de 20-25 de metri. Mi-am asteptat prietenii, care au venit tot nelegati īn coarda. Dan mi-a adus ceva de mīncare: un sandvis cu salam si doua mere. Cu forte noi, am plecat la drum. Am mers pe brīul de piatra spre est, īn cercetare, Am urcat pe un bolovan mare, unde Ion mi-a facut o fotografie. Ce am vazut de acolo, nu prea se arata a fi intrarea īn traseu. Am coborīt de pe bolovan pe brīul de piatra si de acolo, mai īn jos, vreo 5-6 metri, pīna am dat de alt brīu, tot de piatra. Pe al doilea brīu am mers catre est, pīna īntr-un mic vīlcel. Aici au venit si ceilalti doi tovarasi de escalada. Am continuat drumul urcīnd o rampa. Īn acel timp, īn strunga Coltilor a aparut un al doilea grup de alpinisti, condus de doctorul Nini Parhon. Ne-am salutat si l-am rugat pe Nini, care fusese īn perete cu Nicu Comanescu, sa-mi spuna daca ne situam ori nu pe linia obiectivului vizat, deoarece, de unde ne aflam, noi nu ne puteam orienta. Nini ne-a spus ca am depasit intrarea īn traseu. Ne-am īntors de aceea īn vīlcel si am luat-o la dreapta, stīnd cu fata spre perete, vreo 4-6 metri. Am urcat mai īntīi o rampa, apoi alti vreo 4-5 metri, pīna am īntīlnit un prag īngust de piatra. Am mers pe acesta, la stīnga, adica spre est, foarte atent, si m-am oprit pe o platforma mare, deasupra vīlcelului, la baza unui diedru, care forma īnceputul traseului nostru. Au venit si prietenii mei. Nini ne-a comunicat ca am ajuns pe linia buna a traseului. Am batut īn diedru un piton gros, solid, cu inel. Am introdus īn inel frīnghia, pentru a face economie de carabiniere, dupa care m-am legat la capatul ei. Am luat cu mine tot materialul: sase pitoane, patru carabiniere si un ciocan, pe cel metalic. Am īnceput ascensiunea. Pantofii mei aveau o destul de buna aderenta la perete. Pīna acum ma satisfaceau. Stīnca era uscata. Urcusul pe diedru, primul de acest fel pe care-l urcam, a fost foarte placut. Am ajuns cu usurinta la capatul lui. Acolo, un bolovan īmi īnchidea calea. Banuiam ca deasupra lui voi gasi o platforma de regrupare. Nu stiam la vremea aceea ce este o surplomba si mai putin stiam cum se trece peste un astfel de obstacol. Īn consecinta, ca sa-l depasesc, am batut sub bolovan un piton si, lasīndu-ma īn frīnghie, pe care o tineam cu mīna stīnga, m-am īntins catre dreapta, am prins o priza buna de mīna si am iesit pe fata, ocolind locul cu pricina. Aici am constatat ca prizele sīnt slabe, ca se rup. Am curatat locul si am īnceput sa urc spre platforma visata, īntradevar visata, deoarece cīnd am ajuns īn dreptul locului unde speram sa fie aceasta platforma, peretele se īnalta īn continuare. Putin mai sus am batut al treilea piton. Jos, la baza diedrului, manevre de schimbarea corzii din piton. Ion s-a legat la mijloc, adica īntre cele doua corzi, si Dan a ramas ultimul. Ion trebuia sa adune carabinierele de pe traseu, iar Dan sa scoata pitoanele. Pīna la capatul celor cincizeci de metri de coarda, am batut sase pitoane. Neavīnd decīt patru carabiniere, la primul piton nu am folosit nici una, asa cum am aratat, iar la al saselea am facut o bucla din sfoara ce o mai aveam īn buzunar, prinzīnd īn ea frīnghia si toarta pitonului. La capatul celor 50 de metri, nemaiavīnd carabiniere pentru asigurarea secundului, m-am īncastrat cu corpul īntr-un mic hornulet. Cīnd Ion s-a apropiat si mi-a liberat coarda necesara, am plecat mai departe si am ajuns pe o platforma larga. Rīnd pe rīnd, asigurati doar īn mīinile mele, au venit si Ion cu Dan. Lipsa de pitoane si carabiniere si acest mers pe rīnd, plus operatiunea de scoatere si recuperare a pitoanelor, ne-a rapit timp pretios. Īn continuare, traseul era format dintr-un horn larg, care mai sus se īngusta. Am plecat, nu īn ramonaj, ci mergīnd cu mīinile si picioarele pe ambii pereti, formīnd un X, sistem numit sprait, īnvatat mai tīrziu īn scoala din Italia.

Prietenii nostri din Strunga Coltilor ne-au urat succes si au plecat. Am ramas singuri. Singuri ? Am simtit atunci un sentiment ciudat, desi eram trei. Dar cīnd se urca solitar, cu adevarat singur ? De fapt, nu am fost chiar singuri. Pe līnga noi zbura si se aseza agatata de stīnca verticala o pasarica frumos colorata, fluturele de piatra. Am ajuns īn locul unde hornul se īngusta si te arunca īn afara, cam la 15 metri de la plecarea īn horn. Am batut un piton si am depasit si acest punct. A pornit si Ion dupa mine. Catre capatul celor cincizeci de metri de coarda, am batut si al doilea piton, pentru a urca si tovarasii mei. Regruparea am facut-o īntr-o mica grota cu fereastra, la capatul acestei lungimi. Fereastra o formase o lespede de piatra ce sta īncastrata īntr-un diedru prin care trecusem. Am crezut ca sta sa cada, de aceea am cerut amicilor mei sa se fereasca, deoarece voiam sa-i dau drumul jos. Dar cu toate eforturile depuse de mine, nu am reusit sa o clintesc din loc. Sta si acum acolo. Au venit si coechipierii mei īn fereastra. Aici, peretele pe care ne cataram si cu o coama a sa formau un unghi drept. Pe ambii pereti, la nivelul ferestrei se gasea cīte un prag de piatra, pe care te puteai plimba si sta, ca pe un balcon. Ion era īncīntat de aceste "balcoane" si nu mai contenea sa stea locului. Privelistea de pe aceste praguri ne īncīnta. Valea Galbenelelor, sub noi, parea un drum neted pietruit. Coltul Galbenelelor se vedea cu totul altfel de cum īl stiam. Īn departare, de la stīnga la dreapta, vedeam Vīrful Omul, Creasta Morarului, Dinamul, Predealul si Azuga. Munticelul se vedea splendid.

Am īnceput sa cercetez cele doua praguri, pentru a alege drumul de urmat. M-am hotarīt pentru pragul dinspre est. Aici, trecerea era oarecum blocata de tavanul de deasupra, de aceea am trecut primii metri tīrīs[57]. Īn continuare, brīul s-a largit si am gasit chiar si o mica grota, īn perete, unde ne-am fi putut adaposti de vreme rea. La capatul de est al acestei grote, se vedeau cīteva fisurele pe perete. Nu am putut īnsa bate nici un piton īn ele. A trebuit sa facem o piramida, pentru a bate un piton mai sus. Am urcat 4-5 metri, dupa care am mers la dreapta pe o platforma lunga si larga. La capatul ei dinspre vest, unde se facea un unghi drept īntre peretele propriu-zis si coama despre care am mai vorbit, am batut un piton de asigurare pentru secunzi. Creasta o vedeam deasupra noastra. Īn coltul unghiului se afla o stīnca pe care am urcat. Am batut un piton īn stīnga, īn fisura ce ducea īn creasta, dar, depasindu-l, coarda s-a blocat. Am tras eu īn sus, Ion īn jos, pīna ce pitonul a iesit si am putut ajunge īn creasta fara sa mai bat vreun piton. Acolo am gasit un hornulet putin īnclinat, m-am oprit si am facut asigurarea pe dupa umar.

L-am adus pe Ion. Se īnnoptase, Dan a trebuit sa urce pe īntuneric. Nu mai vedea prizele. Pentru a-l trage, ca asa a trebuit sa fac, am dat frīnghia peste spate, ma aplecam, scurtam frīnghia si apoi ridicam trunchiul si cu el pe Dan. A fost o munca obositoare. Totul a trecut cīnd ne-am vazut toti pe creasta.

Astfel s-a terminat ascensiunea pe peretele Galbenelelor. Īn Busteni si pe toata Valea Prahovei, atīt cīt puteam vedea, se aprinsesera de mult luminile. Eram fericiti. Ne-am strīns mīinile. Am īmpartasit celorlalti īngrijorarea mea, ca nu cunosteam drumul īn continuare pīna īn Brīul Mare al Costilei. Ion m-a linistit:

- Cunosc eu drumul...

Se vede ca mai fusese pe aici, mi-am zis eu īn gīnd. si, īntr-adevar, condusi de el, am ajuns īn Brīu. Acolo, īn pīlcul mare de jnepeni, care acum nu mai sīnt, baietii mi-au spus sa ramīn pe loc, pīna se duc ei sa aduca rucsacurile si bocancii. Am stat īntre jnepeni, unde am gasit adapost, ca vremea se cam racorise. Īn acest timp, am rulat, mintal, filmul ascensiunii. Cīnd au venit cei doi cu bagajul, am īncaltat bocancii. Ma simteam fericit. Calcam iar, cu toata talpa, pe un teren solid. Am iesit īn platou si am mers la cantonul Jepi. Apoi, pe drumul Schiel, la Busteni. Cu un tren de noapte, ne-am īntors la Bucuresti. Nu am dormit deloc īn noaptea aceea. La birou, pe la ora 9 dimineata, am fost chemat la telefon de Nae Dimitriu, care m-a īntrebat:

- Ce ati facut ieri ?

Am fost surprins de īntrebare, ca si de telefon. Nae nu-mi telefonase niciodata pīna atunci. Eram surprins cu atīt mai mult cu cīt atunci cīnd am acceptat sa merg īn perete i-am rugat pe ceilalti sa nu scoata o vorba, sa nu spuna nimanui de intentia noastra, fiindca nu se stia daca vom reusi ori nu. si acum ? īnsemna ca cineva vorbise. Am dat un raspuns vag:

- Am fost pe munte !

- Ce ati facut cu peretele Galbenelelor ? m-a īntrebat el fara ocol.

- L-am urcat, a fost raspunsul meu.

La celalalt capat al firului, am auzit o explozie de bucurie din partea mai multor persoane, īnsemna ca "ei" asteptau rezultatul...

Seara ne-am īntīlnit la restaurantul Mercur din pasajul Victoria. La un pahar de vin, am povestit cum a decurs ascensiunea, care a īnsemnat o cotitura pentru alpinismul romānesc - trecerea de la vai, hornuri si tancuri, la pereti. Ascensiunea Fisurii din Umarul Galbenelelor si ascensiunea Furcilor din peretele Galbenelelor, cum a fost numit acest nou traseu, au fost facute, fara a ne da seama, asa cum se face cu adevarat o premiera, dintr-un singur efort continuu.

As vrea sa spun si aici ca trebuie sa se retina un adevar de netagaduit. Anume, ca daca cineva a intrat o data (sau de mai multe ori) īntr-un traseu, īncercīnd sa faca o premiera, dar a coborīt, fie cu gīndul de a se duce alta data, fie pentru ca nu a putut urca, nu se mai poate spune ca acel cineva a facut o premiera. Alpinismul este o īndeletnicire omeneasca, liber aleasa de cei ce o practica. Este o confruntare a omului cu sine īnsusi. Pentru a avea cu adevarat satisfactii depline trebuie sa fii corect, cu tine, cu natura. Cu natura, pregatindu-te īn antrenamente si procurīndu-ti echipament corespunzator actiunii. Alpinistul trebuie sa abordeze traseul īn raport cu posibilitatile sale, fara a recurge la gesturi necinstite ca: parcurgerea īntregului traseu sau a unor portiuni, īn coborīre, cu depuneri de materiale sau diferite amenajari. Aruncarea frīnghiei de sus si tragerea (scoaterea din perete) a celor ce nu mai pot urca si nici coborī, īnseamna actiune de salvare[58]. Īntinderea de cabluri īntr-un traseu alpin, ca si baterea excesiva de pitoane, reduce gradul de dificultate al acestuia. Un traseu care depaseste gradul trei de dificultate nu poate si nu trebuie transformat īn bulevard si nimeni nu are dreptul sa modifice ceea ce a lasat natura.

Din pacate, de la asemenea reguli fac exceptie unii oameni. Acestia se mint pe ei si cauta sa induca īn eroare si pe altii afirmīnd ca au urcat trasee pe care nu le-au urcat sau ca au facut cine stie ce minunatii. Desigur, naivi care sa-i creada se mai gasesc. E timpul īnsa ca asemenea "cataratori", care umbresc succesele reale ale alpinismului romānesc, sa nu mai fie crezuti de nimeni. Ei īnsisi ar trebui sa se convinga mai repede ca adevarul va iesi pīna la urma la lumina.

Realizīnd traseul Furcile, nu mi-am dat seama curīnd ca satisfacusem ambitiile si orgoliul unora: daca īn lupta dreapta acestia nu se mai puteau masura cu Nicu Comanescu, au pus pe altii sa-l īmpiedice sa realizeze ceva mai mult decīt ei.

CUVINTE DESPRE ĪNAINTEMERGĂTORI

Īn Carpatii Romāniei alpinismul poate fi practicat atīt vara cīt si iarna. Altitudinea, destul de mica (cel mai īnalt vīrf, Moldoveanul, are numai 2 543 metri altitudine), favorizeaza lipsa ghetarilor īn acesti munti si ofera posibilitatea patrunderii īn cele mai multe locuri, asa īncīt ei au fost strabatuti, din timpuri foarte vechi, de ciobanii cu turmele, de vīnatori, de fugarii din fata navalirilor dusmane.

Este fara īndoiala ca altitudinea Carpatilor nostri, conformatia lor geologica si geografica au facut posibil ca multe trasee omologate ca "premiere", de dificultate mai mica, sa fi fost urcate cu secole īn urma. Pentru exemplificare, am sa evoc cīteva momente din istoria cuceririi muntilor nostri. Ele constitue dovezi ale dragostei pentru mersul la mari īnaltimi, dar si ale curiozitatii cunoasterii, sentiment atīt de propriu oamenilor.

La 1809, mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache, a urcat pe Ceahlau, "spre a privi tara Moldovei si īnca mai departe... pīna la mare si tara ungureasca". El a fost condus de calugarii de la schiturile apropiate. Se stie ca acolo, pe Ceahlau, exista schitul Ciribuc, care a fost acoperit de o avalansa īn primavara anului 1704, cu calugari si credinciosi cu tot[59]. Desigur, ciobanii, vīnatorii si calugarii de pe Ceahlau si-au purtat pretutindeni pasii pe platou si prin padurile masivului, au cunoscut brīnele si hatasele lui si, probabil, s-au catarat dupa florile minunate ce īmpodobesc acest munte. Īn excursia din 1809 mitropolitul din Iasi a sfintit chiar un izvor, la care cine altcineva īsi astīmpara setea daca nu oamenii din īmprejurimi obisnuiti sa urce potecile muntelui ?

Treizeci de ani mai tīrziu, Gheorghe Asachi mergea īn Ceahlau, descria drumurile umblate de el si recomanda cine anume trebuie sa fie calauzele excursionistilor: "Vrīnd a īntreprinde calatoria la acest munte neaparat este a fi īnsotit de locuitori de munte numiti plaiesi sau vīnatori de Alpi".

La 1833, spatarul Gane a facut drumul Falticeni-Stīnisoara- Brosteni, īnsotit de clucerul Dragos (Privighetoriu al ocolului muntelui) si a descris īn versuri calatoria sa īntr-o poezie intitulata Calatoria mea la munte.

Īn Bucegi, la 1839 a facut o excursie J. A. Vaillant si slugerul Angelescu fiind īnsotiti de Ion Puiu si Stoica Voda ciobani, probabil care cunosteau denumirile muntilor, vailor si chiar legendele lor[60].

La 1840 John Paget a fost condus pe Valea Horoabei de trei calugari de la schitul Pestera[61].

Ascensiunile īn Bucegi au fost facute si din partea transilvana. Astfel, īntre 19 si 22 septembrie 1834, un grup de 40 de persoane, unii calari, unii pe jos, īn majoritatea facīnd parte din administratia Brasovului, au īntreprins o calatorie plecīnd de la Bran, peste Gutan si Strunga, la Vīrful Omul si apoi la Pestera Ialomitei. Prima noapte au dormit la Bran, a doua la Pestera, iar a treia tot la Bran. La īntoarcere, de la Vīrful Omul au coborīt Valea Gaurei pīna īn Bran. Conducerea ascensiunii a avut-o Andreas Deak, castelanul de atunci al cetatii Branului.

Mihiai Haret a vizitat Valea Horoabei īmpreuna cu Niculae Bogdan īn 1903 sau 1907.  Ei au avut ca īnsotitori, pe Ieronim, fostul staret al schitului Pestera[62].

Muntele Piatra Craiului a fost urcat de doctorul Eduard Myss, pe ambele versante īn trei rīnduri īn anii 1853-1854. El scria ca "Ascensiunile pe Piatra Craiului nu erau rare nici īnainte de 1850. Exista pe atunci la Zarnesti vīnatorul de capre Gīrnita, care-si facuse un renume ca ghid pe Piatra Craiului si numele lui era cunoscut tuturor iubitorilor de munte. Cīnd īn 1853, la prima excursie care am facut-o īn Piatra Craiului, m-am interesat de el, mi-a fost prezentat un batrīn de vreo 90 de ani. Locul lui a fost luat de un tīnar atletic numit Didimok[63], despre care am avut toate motivele sa fim multumiti pentru bunavointa si cunostinta locurilor īn toate trei excursiile pe care le-am facut sub conducerea lui īn ultimi mei ani de gimnaziu, 1853-1854... Ghidul Didimok ne spusese dinainte ca stie bine o coborīre pe latura de vest si ca e gata sa ne conduca fara pericol īn Valea Bīrsei. Coborīrea, care a durat cinci ore, era foarte abrupta si obositoare, īnsa īn nici un loc periculoasa. Drumul pe care am coborīt noi atunci era sigur mai putin periculos decīt drumul Deubel din Bucsoiul, pe care l-am urcat īn acest an"[64].

Johan W. Filtsch, unul din īntemeietorii Societatii alpine din Brasov (10 mai 1873 povesteste ca īn 1872, īmpreuna cu altii 10 tovarasii de drum, a urcat īn creasta Pietrei Craiului, coborīnd apoi pe versantul de vest, pe a patra vīlcea la nord de Vīrful "La Om". Īn aceasta ascensiune, unde la coborīre excursionistii au folosit si frīnghia au fost condusi de Mihai Bartolomeu Bratu - un vīnator batrīn de 70 de ani. Purtator de bagaje, era Dragusi. Cu acest prilej se aminteste si de vīnatorii Gligor si Lolu junior. Īn septembrie 1885, acelasi Johan W. Filtsch a īntreprins o noua ascensiune pe versantul de vest al Pietrei Craiului, de data asta sub conducerea unui padurar. "Trecerea peste Piatra Craiului, din aceasta salbatic sapata parte de vest, scrie el, nu fusese niciodata īntreprinsa, cu exceptia unor pastori izolati".

Cum se poate observa din evocarea celor cīteva momente de ascensiune a Carpatilor, īnsotitorii excursionistilor au fost, de fiecare data, localnici romāni - padurari, vīnatori de capre ori pustnici. Ei stiau muntii din drumurile lor anterior facute, desigur, cu alti īnsotitori mai batrīni si ei buni cunoscatori ai potecilor de pe vai si de pe culmi. Era, asadar, o traditie īn aceasta privinta. Ei au fost, dealtfel, cei care au dat numele locurilor din Carpati, nume care, ulterior, au fost trecute pe harti cu forma romāneasca, pastrata din mosi stramosi. Lor li se cuvin, cred eu, de fiecare data, cuvinte de lauda si de emotionante aduceri aminte. Cei ce am venit dupa ei n-am facut decīt sa ducem mai departe dragostea lor pentru munte. Cataratorii, aceasta categorie aparte de īndragostiti ai īnaltimilor, ne-am avīntat pe verticala stīncilor ajutati de cuceririle tehnicii alpine moderne, de care n-au avut cum sa beneficieze marii nostrii īnaintemergatori.

ĪN COLŢUL MĂLINULUI, IARNA, PRIN HORNUL ASCUNS

Īntreaga iarna am schiat. Nu mai dormeam cu capul pe mesele lui Butoi. Metropola a cumparat, pentru membrii ei, o vila la Predeal, ca acestia sa poata practica sporturile de iarna. Costa 20 de lei pe noapte cazarea. Practicam schiul īn jurul Predealului, cu colegii. Am ramas din aceste excursii cu fotografii si amintiri frumoase. Apoi am īnceput ascensiunile de iarna. Pentru iarna 1935-1936, cele doua asociatii īn conflict, C.F.R. si C.A.R., au cautat sa se īntreaca īn programarea traseelor dificile, ceea ce, cum vom vedea, a dus la un tragic accident. S-a facut o ascensiune pe Valea Galbenelelor, una pe Valea Coltilor si una pe Valea Costilei. Dintre ele, demna de retinut īn aceste pagini de memorial este Hornul Ascuns din coltul Malinului...

Pentru ziua de 15 martie 1936, C.A.R. avea programata ascensiunea Hornului Ascuns. S-a stabilit ca ea sa fie condusa de Niculae Baticu si Dan Popescu. S-au īnscris la aceasta ascensiune Ion Ionescu Dunareanu, care a venit īnsotit de un prieten, si Ion sincan. La ora cinci dimineata, pe frig si īntuneric, am plecat cu totii de la casa lui Dan Popescu. Am urcat Munticelul, pe o zapada de curīnd cazuta, nu prea mare, si am ajuns īn Valea Cerbului. Dupa ce am parcurs o mica portiune din aceasta vale, dincolo de poiana cu acelasi nume, am ajuns la confluenta acesteia cu Valea Seaca a Costilei. Valea era plina cu zapada, īn cantitate mare. Toate saritorile fusesera acoperite, inclusiv cea mare. A fost o imprudenta ca am plecat īn astfel de conditii, dar la vremea aceea nu aveam experienta necesara. Nu stiam nimic despre avalanse, despre formarea lor. Am īnceput sa urcam īn sir indian, adica unul īn spatele celuilalt, pe aceeasi linie de panta. Mergeam nelegati. Eu ma aflam īn capul coloanei si faceam trepte īn zapada, pe care le foloseau si ceilalti. Mai sus, am fost schimbat de Ion sincan si apoi de Dan Popescu. La ora 11 īnainte de amiaza am ajuns la baza coltului.

Coltul Malinului, situat pe coama ce desparte Valea Malinului de Valea Ţapului, sub Brīul Mare al Costilei, este format din coltul propriu-zis si o coama care-l leaga de spinarile Costilei. Pe aceasta coama de legatura se afla "Dintele dintre Colti" si "Coltul Brīului".

Privit din poteca Vaii Cerbului, Coltul Malinului pare, printre alte vīrfuri, ca o cetate medievala cladita īn vīrf de munte. Privit mai de aproape, din Valea Seaca a Costilei, pare o mareata catedrala din marmura alba. Sub mantia zapezii si sub scīnteierile soarelui, arata īn ziua aceea ca ceva fantastic, de basm.

Coltul Malinului are trei laturi abrupte: latura de sud-est, scapīnd īn Valea Malinului, latura de nord-est, situata deasupra Vaii Seci a Costilei, si latura de nord, pravalindu-se īn Valea Ţapului. Fata nord-estica are trei trasee alpine: 1) fata Seaca-Malin sau Creasta Malinului (a fost urcata de echipa: Nicu Comanescu, Nae Dimitriu, Gheorghe Frim si Ion sincan, la 19 noiembrie 1933); 2) Hornul Central sau Hornul Comanescu (a fost urcat de Nicu Comanescu si Ion sincan īn anul 1934); 3) Hornul Ascuns, care a fost escaladat de Nae Dimitriu, Petre Balaceanu, Alexandru Steopoe si Lupescu, tot īn 1934. Īn ascensiunea Crestei Malinului, din 19 noiembrie 1933, dupa ce echipa a ajuns pe Colt, a facut coborīrea pe Hornul Ascuns, plin cu zapada si gheata.

Īn martie 1936, cīnd am ajuns noi la baza coltului, am desfacut coarda si i-am spus lui Dunareanu sa se lege si sa porneasca cap de coarda. S-a legat, s-a apropiat de Horn, a īncercat ceva, dupa care a spus:

- Nu se poate urca !

Hornul era plin cu zapada si gheata. S-a dezlegat. L-am invitat pe Ion sincan sa plece cap de coarda. A procedat ca si Ion Ionescu Dunareanu. A venit rīndul lui Dan Popescu, dar rezultatul a fost acelasi.

Īntrucīt ascensiunile colective gradate formau si un fel de scoala (asa consideram eu), am procedat īn acest mod, atunci si mai tīrziu, oferind participantilor posibilitatea de a se afirma, de a īncerca sa devina ei īnsisi conducatori, nu sa mearga ca niste simple pachete, trasi cu sfoara, fara sa stie pe unde au umblat. Greseala pe care au facut-o toti trei a fost ca au īncercat sa urce hornul ca vara, pe verticala, din priza īn priza. Desi aveau toti coltari, īn modul acesta de a urca, piciorul aluneca. La urma m-am legat eu īn coarda si am īnceput sa urc, prin opozitie, cu picioarele pe stīnca, cu toata talpa, corpul lasat pe spate, tinīndu-ma cu mīinile de buza hornului. Nu stiam atunci ca acest sistem de  catartura se numeste "bavareza" sau "Dulfer". Am urcat vreo 15 metri si m-am oprit la un loc convenabil, unde am batut un piton de asigurare. Ca sa pot bate pitonul, am scos manusa din mīna stīnga, tinīnd-o īntre dinti. Una din loviturile ciocanului, strasnica, nu a nimerit pitonul, ci mīna mea. De durere, involuntar, am spus ceva nepoliticos ciocanului si, ca pedeapsa, am patit ca-n povestea cu vulpea si corbul. Manusa, nu cascavalul, mi-a cazut dintre dinti, a luat-o la vale pe zapada, transformīndu-se īntr-un cocolos din ce īn ce mai mare. Vazīnd ca am urcat, Ion Ionescu Dunareanu a spus ca el si prietenul lui nu merg mai departe si ca vor sa coboare. Dorinta le-a fost īndeplinita. I-am spus lui Dan Popescu sa-i īnsoteasca. Lui Dan nu i-a convenit sa renunte la o ascensiune frumoasa, dar i-a luat si i-a dus īn Busteni. Asa cerea disciplina consimtita īntre noi. Am ramas cu Ion sincan, care (asta mi-a spus-o Dan mai tīrziu -), cīnd a vazut ca am īnceput sa urc, s-a dezlegat din frīnghie, ca nu cumva, daca am sa cad, sa-l trag si pe el dupa mine. Om prevazator ! Dupa incidentul cu manusa si dupa plecarea celor trei, m-am asigurat cu o carabiniera īn pitonul batut, si am pornit mai departe pīna la bolovanul ce īnchide calea. Am batut un nou piton si l-am adus si pe sincan līnga mine. Am mers putin la stīnga, apoi la dreapta īn sus, pe hornul care avea foarte multa zapada.

Am putut merge īn sprait, adica cu picioarele si mīinile pe peretii laterali, fara a atinge zapada sau fundul hornului. Prima portiune, mai īnclinata, avea zapada proaspata si placi de gheata. Partea de sus fiind mai putin īnclinata, am parcurs-o mai usor. Am ajuns, īn fine, pe vīrful Coltului. Pe parcurs, ani gasit pitoanele batute de echipa care coborīse la 19 noiembrie 1933. Ajunsi sus, ar fi fost indicat sa coborīm īn rapel hornul. Noi īnsa am continuat drumul. De pe colt am coborīt īn creasta, apoi am traversat "Dintele". Trecerea lui a fost destul de dificila. Locul de trecere, expus spre nord, l-am gasit cu prizele acoperite de gheata. Agatat de cīte un "dinte" lateral al coltarilor, am reusit sa trec de cealalta parte a "Dintelui". Tot asa de dificila a fost īn continuare si drumul pīna īn firul Vaii Ţapului. Brīul īngust din aceasta portiune, care vara poate fi depasit cu usurinta, acum era acoperit cu o platosa de gheata.

Sositi īn Valea Ţapului, ne-am gīndit ca trebuie sa coborīm. si īnca repede. "Dar pe unde ?" ne īntrebam. Aveam un singur piolet. Daca urcam īn Brīul Mare al Costilei, riscam, deoarece nu stiam daca vom putea patrunde īn Valea Malinului. Deschiderea mare a Vaii Malinului, plus Valea Scorusilor, putea da nastere unei imense avalanse de zapada. Continuarea drumului pe Brīul Mare al Costilei spre Valea Cerbului nu se putea face din cauza alunecarilor de zapada si a noptii care se apropia. Singura solutie era sa coborīm pe Valea Ţapului, unde, dealtfel, ne pastea acelasi pericol de avalanse. stiam ca Valea Ţapului avea, cam pe la mijlocul ei, o ruptura de panta de circa 80 de metri. Am hotarīt sa nu ne abatem pe fete si sa coborīm numai pe firul vaii, care avea zapada mai multa. sincan a pornit primul, īn vreme ce eu īl asiguram cu pioletul īnfipt adīnc īn zapada. Am convenit ca el sa coboare īncet si sa-mi semnaleze toate denivelarile zapezii, deoarece eu urma sa merg neasigurat. Īn mers de melc, coborīrea se facea coarda dupa coarda. Se īnnoptase. Am ajuns, īntr-un tīrziu, deasupra rupturii de panta. Ion a luat-o la stīnga, o lungime de coarda, spre locul prin care se ocoleste aceasta ruptura. Cīnd coarda s-a īntins, i-am spus sa se opreasca si am pornit dupa el. Coboram foarte atent spunīndu-i mereu sa scurteze coarda, pe masura ce īnaintam. Era o noapte fara luna si nu aveam lanterne. Īn īntunericul dimprejur, ochiul se obisnuise, dar nu puteam distinge amanunte. Asa se facu ca, deodata, am calcat īn gol. Zapada a fugit cu mine la vale spre ruptura de panta. Inevitabilul s-a produs. Nu m-am pierdut, totusi. Am pus pioletul sub bart īncercīnd sa frīnez, cu toate ca zapada afīnata nu ma ajuta. Īn īncercarea mea de frīnare, distanta fiind mica de la locul alunecarii si pīna la marginea rupturii, m-am trezit īn hornul cel mai din dreapta cum urci Valea Ţapului, cu picioarele īntr-un perete si cu spatele īn celalalt, īn pozitia de ramonaj. Zapada continua sa cada peste mine, si, mai departe, peste ruptura, īn josul vaii. Cīnd s-a īngramadit, īncīt o simteam apasīndu-ma din ce īn ce mai greu, m-am īntrebat: "Voi rezista oare greutatii ?" Cīnd am simtit ca zapada asternuta deasupra mea a īnceput sa se miste. Instinctiv, am īntrebat:

- Tu esti Ioane ?

- Eu sīnt, mi-a raspuns. Nu stiu ce s-a īntīmplat ca a fugit zapada cu mine...

I-am spus sa se ridice binisor, sa ia pioletul de la mine si sa se duca īn sus. Acolo sa ma asigure, pentru a putea iesi din situatia īn care ma gaseam. Dar el mi-a spus:

- Nu stiu de ce s-a agatat frīnghia, ca sta īntinsa. L-am rugat sa traga usor de coarda si sa vada daca nu se desprinde. A tras si nu s-a desprins. Atunci i-am spus:

- Du-te īn sus, tinīndu-te de ambele capete ale frīnghiei, ia si pioletul cu tine si vezi de ce s-a agatat coarda. Apoi asigura-ma si pe mine.

Ce se īntīmplase ? Fiind atent la traversare, sincan a uitat sa-mi spuna ca īn calea lui a īntīlnit o denivelare de jumatate de metru. Eu, convins ca nu am īn cale nici un obstacol, am mers degajat, am calcat īn gol si avalansa s-a declansat antrenīnd īntreaga masa de zapada, inclusiv pe amicul meu. Norocul nostru a fost ca īntre noi a existat un mic molid, pe care Ion nu l-a vazut cīnd a trecut de el, asa ca noi am fost tinuti de el. Unul de o parte si celalalt de cealalta parte a lui.

Ajuns la arboras, care nu avea trunchiul mai gros de 5-7 centimetri īn diametru, Ion m-a asigurat si am putut iesi din horn. Mi-am dat seama ca sīntem la limita superioara a padurii si ca molidul salvator era cel mai īnaintat din "avangarda" acesteia. L-am asigurat pe sincan, care a coborīt ceva mai putin de patruzeci de metri, pīna la primul molid. Coborīnd mai departe din arbore īn arbore, am ajuns sub ruptura de panta. Am gasit, la baza hornului īn care ma blocasem, o multime de stalagmite de gheata, groase si īnalte, īntre unul si doi metri, ca niste tepi uriase. Parca asteptau sa ne primeasca. Soarta ne-a ferit de aceasta placere. De acolo īn jos, valea nu mai prezenta obstacole majore. Marea saritoare de la intrarea īn vale era acoperita de zapada. Prudenti, cu asigurarile de rigoare, am ajuns īn Valea Cerbului. Aici am vazut urmele lasate de schiurile celor ce coborīsera de la Vīrful Omul. Ne-am dezlegat din coarda, am coborīt Valea Cerbului pīna īn Poiana cu acelasi nume. Am luat-o peste Gīlma, direct catre soseaua Gura Dihamului-Busteni. Pe la jumatatea drumului, cīnd am terminat cu zapada si gheata, am scos coltarii de la bocanci. De abia acum, calcīnd iar pe pamīnt, ne simteam bine. Aventura care putea sa ne coste viata s-a terminat. Am ajuns īn sosea si de acolo la Dan acasa. Credeam ca am facut o isprava mare. Nu stiam atunci ca īn anul 1855 Dora d'Istria urcase īn premiera absoluta pe versantul grindelwaldez  muntele Mo'nch, ca Radu Porumbacu urcase īn anul 1877 pe Mont Blanc si ca mai aproape de noi īn februarie 1929 Karl Lehmann si Erwin Csallner au parcurs creasta Fagarasului de la Bīlea la PlaiuL Foii[65] - prima parcurgere a acestei creste - iarna, cīnd nu exista cabana Podragu nici corturi izoterme, nici alimente concentrate, vitamine.

UN GRAV ACCIDENT

Cīnd am ciocanit īn usa casei lui Dan, a aparut īngrijitoarea, speriata. Vazīndu-ne, a facut ochii mari si ne-a īntrebat:

- Cum, n-ati murit ?

- Nu, dupa cum vezi ! Dar unde-i domnul Danut ? Nu-i acasa ?

- Nu, nu-i acasa. S-a dus īn Valea Alba unde s-a-ntīmplat un accident.

Eram foarte mirati de cuvintele femeii si am cerut lamuriri. Despre ce accident este vorba. Femeia a continuat:

- Domnul Comanescu si cu grupul lui au cazut si au murit. Domnul Danut si cu altii s-au dus acolo.

Acum eram si mai nelamuriti. Unde au fost īn Valea Alba ca sa moara. Ne gāndeam ca poate femeia a īncurcat lucrurile si ca poate exagereaza. Am rugat-o sa ne faca un ceai fierbinte pe care l-am baut si, asa obositi, incapabili de a mai face vreun efort, īn noapte, ne-am īndreptat spre gara.

La Bucuresti, abia am reusit sa trec pe acasa, sa ma schimb. La serviciu, toata lumea, toti colegii stiau de accident. Ziarele de dimineata publicasera deja trista veste. Nicu Comanescu avea un frate, Vasile, care lucra la aceeasi īntreprindere cu mine. seful meu, Filip Ionescu, cīnd m-a vazut, m-a certat ca nu am ramas la Busteni sa dau o mīna de ajutor:

- Īn asemenea situatii, īntelegem cum stau lucrurile si nu te dam absent.

Am apreciat, desigur, atitudinea lui Filip Ionescu, fara sa-i spun atunci ca si eu fusesem la un pas de moarte. Pe deasupra, el nu stia - cum nu stiam nici eu - ca la ora patru dimineata operatiunile de salvare a ranitilor si evacuarea mortilor, cu exceptia lui Gheorghe Botez, acoperit de zapada, se terminasera.

A doua zi, seara, m-am īntīlnit cu Dan Popescu, revenit īn Bucuresti. Mi-a povestit īn amanunt cum, īn aceeasi zi de 15 martie, cīnd noi am urcat Coltul Malinului, a sosit la Busteni, probabil cu un tren de noapte, Nicu Comanescu īmpreuna cu un grup din sectia de alpinism a asociatiei C.F.R. Colectivul condus de el era format din Gheorghe Botez, Ion Marinescu, Virgil Georgescu, Costache Vintila, Codruta Mihai, Ion Iliescu si Petre Catian. Aveau programata pentru ziua aceea, de urcat, Valea Costilei. Ca si noi, n-au tinut cont de starea zapezii si a vremii, desi Comanescu avea mai multa experienta de munte. Au plecat voiosi la drum si au ajuns cam pe la orele 12-13 pe Brīul Mare al Costilei, la baza tancului ce strajuieste intrarea īn "Hornul Coltului"[66]. Acolo, la soare, au mīncat si au facut o fotografie, unica gasita īn aparatul fotografic. De la locul popasului mai aveau treizeci de metri pīna īn platou. Nu au batut īn tanc nici un piton sa se asigure si, īn plus, au comis greseala ca au lasat sa plece īn cap de coarda pe Ion Marinescu, luptator de greco-romane, cīntarind 120 de kilograme. Acesta a īnceput sa bata trepte īntr-o zapada proaspat cazuta, pe un teren īnclinat, de care nu avea cum se ancora. De asemeni, echipa Comanescu nu a tinut cont de ora si nici de temperatura. Toate la un loc au contribuit la declansarea unei avalanse, care s-a produs, īntr-o cadere fulgeratoare, ea a antrenat pe toti cei opt alpinisti. Comanescu, Botez, Iliescu si Virgil Georgescu nu au fost legati īn coarda, ceilalti, da. Īn caderea-i vertiginoasa, avalansa i-a īmprastiat, īn special pe cei nelegati. Cīnd ultimile resturi de zapada au īncetat sa mai curga la vale, linistea s-a asternut peste acest loc, unde si-au dat sfīrsitul patru alpinisti...

Deodata, zapada a īnceput sa se miste. De sub ea, ca din valurile unui fund de ocean, a aparut un om buimacit. Era Ion Marinescu. Īn cadere, nu s-a lovit de stīnci si cum a fost acoperit de zapada, a simtit nevoia de aer, s-a zbatut si a reusit sa iasa la suprafata. Primul act reflex, inconstient, a fost tentativa de a fugi din acel loc. S-a simtit īnsa retinut de frīnghia cu care se legase. si-a revenit fulgerator, īntr-o clipa, īn fata ochilor lui s-a derulat īntregul film al ascensiunii: plecarea din Busteni, sosirea la Ţancul Ascutit, urcarea Vaii Costilei, popasul si catastrofa. S-a īntrebat unde-i sīnt tovarasii de drum. Cu ultimele resurse fizice, a tras de frīnghia de care era legat, a scormonit cu mīinile īn zapada de-a lungul frīnghiei si a reusit sa dea de Costache Vintila, care traia. O clipa numai si Costache si-a revenit. Au scormonit mai departe, amīndoi, si au gasit-o pe Codruta Mihai, ranita. stiau ca la capatul celalalt al corzii trebuia sa fie Petre Catian. L-au cautat si l-au gasit mort ! īn cadere s-a lovit de stīnci. Zvīrliti sub stīncile unde acum, īn amintirea accidentului, strajuieste o cruce, se aflau Virgil Georgescu si Nicu Comanescu. Costache Vintila a plecat la Busteni sa anunte catastrofa si sa aduca ajutoare pentru a transporta ranitii. Īn drum, acolo unde a fost vechiul refugiu Costila, pe un tanc de piatra, l-a vazut pe Iliescu[67]. Era ranit la cap. Costache a vrut sa-l ia cu sine, dar acesta a refuzat, spunīnd:

- Du-te de-i ajuta pe ceilalti !

Cu un prosop, Costache i-a legat rana sīngerīnda de la cap. A fugit apoi la Busteni, s-a prezentat la postul de jandarmi si a dat alarma. Jandarmii au pornit din casa īn casa, abia reusind sa adune cītiva oameni, īntre timp, s-a īnapoiat si Dan Popescu la Busteni. Aflīnd de accident, a contribuit la adunarea oamenilor si, cu totii, au mers la locul tragediei. Pe drum i-a apucat noaptea. La luminile lanternelor, cu primul transport a fost luata Codruta Mihai si unul dintre decedati. Iliescu a refuzat sa fie transportat. Avea un suflet deosebit. Cīnd salvatorii au venit a doua oara, la miezul noptii, Iliescu nu mai traia. Cīta daruire ! Va ramīne vesnic īn amintirea celor ce l-au cunoscut si a adevaratilor alpinisti, ca un exemplu. Lucra la C.F.R. - Ploiesti.

Cīnd Dan Popescu si ceilalti salvatori au vrut sa ridice "cadavrul" lui Virgil Georgescu, au constatat ca acesta respira. Cīta rezistenta fizica a avut Virgil ! Trecusera douasprezece ore de la accident ! A rezistat, cu tot frigul, si ranit grav ! A fost dus direct la spitalul din Azuga, ca si Codruta Mihai. Nicu Comanescu avea craniul sfarīmat.

A doua zi, luni, Dan Popescu, Costica Contes si altii, scormonind zapada, l-au gasit si pe Gheorghe Botez. Murise acoperit de zapada. Din grupul de opt, au murit, asadar: Nicu Comanescu, Ion Iliescu, Gheorghe Botez si Petre Catian; au fost raniti Virgil Georgescu si Codruta Mihai, care au stat mult īn spital pentru refacere; Ion Marinescu si Costache Vintila au scapat neatinsi[68].

EPILOG LA ACCIDENT

O saptamīna mai tīrziu - la 22 martie 1936 - Clubul alpin avea programata ascensiunea Albisoara Gemenilor. Am fost desemnat conducatorul actiunii, dar atīt de profunda a fost impresia creata īn rīndul alpinistilor de tragicul accident din Valea Costilei, ca nimeni nu a mai dorit sa participe. La Busteni, am asteptat zadarnic īn gara la ora convenita. M-am dus singur pe Valea Alba. La Verdeata si mai sus am facut dese popasuri si am privit īmprejurimile. Din peretele Vaii Albe cadeau pietre cu un suierat lung ca sunetul unui proiectil īn zbor...

Scurta vacanta de Pasti, īn acelasi an, am petrecut-o la cabana Padina cu mai multi prieteni, īntr-o noapte, am aflat ca la schitul Pestera i s-a facut rau Ceciliei Benckner, prietena lui Nicu Comanescu. A fost dusa la cabana, apoi la Bucuresti, unde, īn toamna, a murit la spital.

Cecilia era o buna alpinista, dar a fost "eroina" a doua īntīmplari neplacute: o data, iarna, īmpreuna cu Ivana Popescu, au urcat pe Piatra Arsa, pentru a merge la cabana Pestera.

Le-a prins īntunericul pe drum si, neputīnd trece ultima portiune de poteca, īn locul unde se gaseste si azi un jnepenis, au stat toata noaptea īn zapada tremurīnd de frig... Īn aprilie 1934, cele doua fete au urcat, īnsotite de Radu Sturdza, Valea Galbenelelor si Valea Scorusilor. Deasupra Brīului Mare al Costilei, fetele n-au mai putut merge. Au ramas iarasi tintuite locului toata noaptea. Radu s-a dus la Pestera, de unde abia a doua zi a venit cu ajutoare, reusind sa le scoata īn platou. Toate acestea si-au spus cuvīntul, contribuind la decesul Ceciliei, care a murit de o boala de inima.

Īmi aduc aminte ca printre cei plecati de la Pestera īn actiunea de salvare a fetelor se afla si un batrīn, mos Gheorghe din Azuga, care a uimit pe ceilalti alpinisti prin usurinta cu care se deplasa pe fetele de stīnca din Valea Scorusilor. Purta īn picioare, ca primii alpinisti din Dolomiti, niste pantofi - scarpe - confectionati de el, cu talpile de stofa sau pīsla. Strabunele espadrilelor la noi...

ASCENSIUNEA CRESTEI COsTILA-GĂLBENELE

Printre cei īntīlniti la Pestera Ialomitei si la cabana Padina īn scurta vacanta de Pasti 1936 se afla si Costica Contes din Busteni, īl cunoscusem īn Creasta Picaturii la 22 septembrie 1935. Acum venise īnsotit de doi prieteni din Ploiesti, Toma Boerescu si Sica Datculescu, pe care mi i-a prezentat atunci. Toma schia frumos. Ne īncīnta pe noi, cei care abia ne miscam pe schiuri. Acolo, la cabana, īntr-o zi, īn timp ce stateam la masa, Toma si Costica mi-au reprosat ca noi, bucurestenii, facem opinie separata, ca nu-i luam si pe ei īn ascensiunile noastre. Le-am aratat ca gresesc, deoarece Clubul alpin facea, saptamīnal ori la doua saptamīni, ascensiuni colective gradate, cu membrii clubului, mai īntīi, dar la ele putea sa participe oricine. Or, pe ei, le-am spus, nu i-am vazut niciodata alaturīndu-ni-se. Le-am vorbit īn continuare despre Clubul alpin si fiindca ne-am īmprietenit (eu asa credeam), le-am promis ca, la prima ascensiune noua, am sa-i invit si pe ei.

Pusesem ochii pe creasta ce separa Valea Costilei de Valea Galbenelelor. Aceasta, se pare, a fost prima premiera pornita din initiativa mea. Am programat actiunea pentru ziua de duminica 31 mai 1936, comunicīnd data si noilor prieteni. Trebuia sa mergem īn urmatoarea formatie: Niculae Baticu, Dan Popescu, Costica Contes si Toma Boerescu, patru persoane. Īn dimineata zilei de 31 mai, la ora cinci, cīnd ne-am īntīlnit, īn loc sa vina numai cei trei prieteni, m-am trezit ca aduceau dupa ei īnca vreo zece. M-am suparat cīnd am vazut ceata aceea de oameni līnga statuia eroului Musat. Nu mai aveam ce face īnsa. Nu mai puteam da īnapoi, mai ales ca le dezvaluisem "secretul" traseului ce voiam sa-l urcam.

Am pornit cu totii spre Valea Costilei. Acolo am intrat īn hornul cu iarba si jnepenis situat la 100-150 de metri amonte de Ţancul Ascutit. De la īnceput, ca initiator al traseului, am luat conducerea ascensiunii. Voiam sa urcam creasta, matematic, chiar de jos, de la baza. Dupa o munca titanica cu jnepenisul, am ajuns la Pintenul Crestei, unde am facut fotografii. Este un loc minunat, atīt pentru fotografii, cīt si pentru privelistea ce ti-o ofera. Ziua era frumoasa; soare, lumina, noi - tineri. Baietii venisera si cu o fata, Ghisy Bayca, viitoarea doamna Boerescu. Aveam īn fata noastra Creasta Costila-Galbenele, care se īnalta spre cer plina de mistere. Īn stīnga vedeam Valea Costilei care mai pastra zapada si pe care din locul unde ne aflam o vedeam altfel decīt de obicei. Īn continuare, Creasta Vaii Albe sau a Policandrului si, departe, privirile cautau spre Sinaia si spre... Ploiesti. Īn dreapta priveam Valea si Coltul Galbenelelor cu creasta lui estica. Spre rasarit, padurea Munticelu, Muchea Lunga si muntii Baiului.

Dupa ce m-am legat īn frīnghie, am plecat cap de coarda, urmīnd creasta, pīna īn jnepenisul prim, ce se afla pe aceasta creasta. Am avut si o surpriza: unul din participanti, Valoff, salariat la Fabrica de cabluri "Anglia" din Ploiesti, a venit cu un odgon gros de vreo treizeci de miliemetri, pe care a īnceput sa-l īntinda pe traseu. Dupa prima lungime de coarda, ascensiunea a īnceput sa fie o parodie. S-a mers īn continuare cap schimbat. Capul de coarda ducea dupa el odgonul, pe care participantii urcau "pompiereste", asigurati īn coarda. Mīinile lor nu au atins stīnca, ba au si fost tractionati.

Ce am dorit sa fac si ce a iesit ? Am ratat una dintre cele mai frumoase ascensiuni. Mi-am jurat sa nu mai repet o astfel de greseala si nu am mai repetat-o. Īn schimb, am facut altele. Datorita multimii participantilor si a felului īn care am fost obligati sa mergem, īn loc sa urcam creasta īn doua- trei ore, a durat unsprezece ore ! De aceea, cīnd am iesit īn platou cobora noaptea. Am dormit la cantonul Jepi[69]. Noaptea ne-am trezit cu totii din cauza unui zgomot ciudat: l-am vazut pe Toma, sarit de la locul lui de dormit, de pe priciul de sus; sub puternica impresie a ascensiunii, a visat ca cineva i-a scapat din mīna si s-a repezit sa-l prinda...

Dupa aceasta ascensiune, am gasit o intrare mai comoda īn creasta. Azi se poate ajunge īn Creasta Costila Galbenele: a) prin Hornul din Costila, b) prin punctul cel mai īnalt al potecii ce duce īn Valea Galbenelelor, acolo unde a fost parasit si a murit Marian Bulearca, c) din Valea Galbenelelor - fie de sub marea saritoare, spre stīnga, fie dupa ultima saritoare.

Din punctul cel mai īnalt al potecii ce duce īn Valea Galbenelelor, se merge īn sus prin padure, se depaseste un fir īnclinat si se ajunge la Pinten si de acolo la creasta.

Din Valea Galbenelelor, de sub saritoarea mare, putem urca cīteva trepte de piatra īn stīnga; traseul trece apoi īn dreapta, īntr-un fir pe care-l urcam pīna ce se pierde; mergem īn continuare, putin catre stīnga, pe pragurile de piatra sau de iarba, pīna la un bolovan mare, unde de obicei īncepe legarea īn coarda. La bolovan putem ajunge si urcīnd pe firul principal al vaii pīna dupa ultima saritoare, apoi catre stīnga pe o potecuta care duce īntr-un jnepenis, īl ocolim la dreapta, coborīm putin, apoi urcam catre stīnga.

De la bolovan continuam ascensiunea spre dreapta, īn sus, circa 60 de metri, pīna la o surplomba sub care gasim o platforma cu iarba. Aici ne asiguram īn piton si dupa ce traversam spre stīnga 12 metri pe curba de nivel, urcam pe prize de piatra si praguri de iarba catre un hornulet. Trecut si acesta, urcam catre creasta folosind niste prize formate din pietre prinse īn masa de conglomerat. Aceasta portiune are o lungime de coarda, adica patruzeci de metri. Urcam pe creasta prin jnepenis si pe stīnca, loc usor īnclinat, alti 60 de metri si am ajuns īn punctul unde panta devine foarte īnclinata. Īn acest loc putem veni si prin Hornul Costilei sau traseul Balcoane. Pentru a continua, am ocolit un pīlc de jnepeni, am urcat o fisura īnalta de 3-4 metri marcata de prezenta unei tufe de anin, am trecut la dreapta si īn sus pīna la un prag. Īn fata am avut o fisura care se apropia de verticala, īnalta de vreo opt metri, La īnceput era īngusta si cu pamīnt, dar mai sus se largea si se adīncea de am putut baga mīna. Īn partea de jos au fost batute doua pitoane. La iesirea din aceasta fisura, īn stīnga se afla un smoc de iarba si o radacina care au fost folosite ca prize de mīna. Pe urma am batut si un piton īn dreapta. Cītiva metri mai sus am facut regruparea. Traseul urmeaza 3-4 metri la stīnga pe un prag, am suit patru metri pīna la baza unui diedru, care poate fi urcat, frumos, īn sprait, avīnd o iesire interesanta. Deasupra am gasit o platforma larga. Urmeaza o regiune framīntata de conglomerat si gresie pe care am urcat catre dreapta 10-12 metri pīna la o surplomba, am mers cinci metri la stīnga pe un prag orizontal de piatra, la capatul caruia traseul urca la dreapta īnca 80 de metri, īntr-o regiune de roca friabila si printr-un grup de jnepeni am ajuns pe un tapsan, cu o platforma mai mare. De pe aceasta platforma ascensiunea continua pe creasta īnca 60 de metri pīna la un horn. Pe acest horn am urcat cam 20 de metri, punct din care pot fi alese doua variante. Īn sus, pe o fata expusa, dar frumoasa, sau īn dreapta doi pasi si īn sus printr-un hornulet se ajunge din nou pe un tapsan. Mai departe īnca doua lungimi de coarda, putin spre stīnga, am ajuns īntr-un horn putin īnclinat, la capatul caruia am urcat pe un bolovan, apoi 5-6 metri la stīnga pe un prag si am ajuns la punctul terminus al escaladei propriu-zise.

Pe tot parcursul crestei, dar mai ales din acest punct, indiferent īn ce parte am privi, peisajul este de o frumusete rara. Īn general, se vad aceleasi locuri de care am mai vorbit la īnceput, la Pintenul Crestei, dar sub alta perspectiva.

ĪNSEMNĂRI RĂZLEŢE

Primavara si vara odata instaurate, am participat la actiunea de efectuare si de refacere a marcajelor. Īn echipe de cīte trei, patru oameni, cu peria de sīrma, curatam locul unde trebuia aplicat marcajul, apoi, cu pensula, aplicam marcajul rosu sau albastru īn chenar alb. Au urmat, īn fine, ascensiunile de vara. La 7 iulie am fost cu un grup pe Coltul Picaturii si, dupa ce am coborīt cele trei rapeluri pīna īn marele V, am continuat coborīrea īn Valea Seaca a Caraimanului. Acolo, la primul rapel trebuie sa fi atent sa prinzi brīul ce se face īn stīnga cum cobori, pentru a iesi īn Poiana Mare din Valea Seaca. Netinīnd seama de acest brīu[70], te poti accidenta. La 12 iulie, conducīnd un grup de sapte persoane, am urcat Hornul Central - Comanescu, din Coltul Malinului. La 19 iulie am repetat aceasta ascensiune cu un grup de cehoslovaci din Clubul turistic cehoslovac, condus de Jira Holy, care a facut a doua vizita īn muntii nostri. La 21 iulie, cu un grup numeros, am urcat Picatura si Creasta Picaturii pe o vreme rea, cu ploaie si negura. La 2 august, īmpreuna cu doctorul Vasile Steopoe, am condus un grup de 11 persoane pe Vīlcelul Portitelor din Bucsoiu. La iesirea din acest traseu, doctorul, prevazator, mi-a facut o fotografie līnga o stīnca, sa o aiba pentru o eventuala... publicare īn buletin. La 9 august am condus un grup de 9 persoane pe Valea Seaca a Caraimanului, pe ploaie. La 20 septembrie am condus o noua excursie colectiva, cu Constantin Contes, pe Coltul Malinului - Hornul Comanescu.

Īn aceeasi vara am mai facut ascensiuni cu Asociatia Metropola si Asociatia sportiva a functionarilor comunali, al carui presedinte, avocatul Calin, a intentionat, atunci, sa organizeze o excursie īn Caucaz. Īn lotul constituit, am fost inclus si eu. Dar pīna la urma excursia nu s-a mai facut.

MICI DEZILUZII

Īntr-o duminica dupa-amiaza, coboram cu Costica Contes. Valea Galbenelelor, La un moment dat, ne-am oprit sub perete. Privindu-l, i-am spus prietenului meu:

- Costica, vrei sa īncercam duminica viitoare Cele Trei Surplombe ?

- Da, Naita, a venit raspunsul.

M-am bucurat atunci de acest raspuns, sperīnd īn sinea mea ca īn compania lui Costica vom reusi ceva. Era, bineīnteles, vorba de o īncercare, nu stiam daca vom reusi sau nu. A ramas ca sīmbata urmatoare, cīnd trebuia sa vin īn Busteni, sa-l anunt, pentru a pleca duminica dimineata īmpreuna. Cīnd am sosit īn localitate, m-am dus la fabrica, sa-l anunt ca am sosit, sa se pregateasca pentru a doua zi. L-am gasit pe Contes īn poarta fabricii stīnd de vorba cu Toma Boerescu. Rīzīnd amīndoi, Costica mi-a spus:

- Nu mai merg cu tine, ma duc cu Toma !

Am ramas uimit de aceasta atitudine, pentru ca propunerea de a urca traseul Celor Trei Surplombe era a mea, iar el, acum, intentiona sa mearga cu altul. Chiar s-a si dus a doua zi, el cu Toma si cu Sica Datculescu, dar nu au facut nimic. Eu, dupa o saptamīna de pregatire sufleteasca pentru acest traseu, brusc, am simtit gustul amar al dezamagirii. A fost o grozava lovitura, ca de ciocan. Īn dimineata aceea, cīnd ei s-au dus īn perete, eu, descumpanit, m-am dus īntr-o plimbare pe platou.

Dupa aceea a tot īncercat Toma, cu diferiti insi, mergīnd din 1936 si pīna īn 1945, dar nu a reusit sa urce acest traseu, pe care, ca un facut, tot eu l-am urcat īn cap de coarda īn 1946. Mai tīrziu, unul din participantii la aceasta premiera a scris ca eu am avut "sansa" (?) sa trec surplombele. Ce a vrut sa spuna nici azi nu īnteleg. Se vede ca si īn alpinism exista un rebus !

DOUĂ ARTICOLE DIN STATUTUL CLUBULUI ALPIN ROMĀN

Īn vara anului 1936 Clubul alpin romān si-a capatat personalitate juridica. si-a īntocmit si un nou statut, din care retin articolul 4, litera a, si articolul 6, pentru a le discuta.

Īn articolul 4, litera a, se scrie: "Efectuarea unui cīt mai mare numar de ascensiuni prin tinuturile putin cunoscute sau necunoscute ale muntilor nostri si īn tarile straine". Era deci vorba de premiere. Pentru aceasta trebuia mers si vazut ce se īntelege prin acest cuvīnt, cum se efectueaza o premiera si cum se denumeste ea. Nu s-a facut asa. Acest rol si l-a luat Nae Dimitriu, care, cu toata dragostea lui pentru munte si dorinta de a face ceva, ca omul, a mai si pacatuit. De unde īn alpinism se practica obiceiul ca denumirea unui traseu nou sa fie data dupa numele capului de coarda, ca: Via Comici, Dulferweg, drumul lui Deubel, poteca Take Ionescu sau drumul lui Butmaloi, el a propus ca traseelor noi sa li se dea nume proprii, ca: "Furcile", "Trei surplombe" etc., iar participantilor la aceste trasee numele sa le fie trecut īn ordinea alfabetica. Ca nici aceste norme nu au fost respectate, asta este deja altceva. Aceasta solutie a lui Nae a dus la dificultati īn ce priveste istoria alpinismului.

Daca deschidem un ghid alpin din Alpi, vom gasi scris, asa cum am aratat mai sus, Via Bonatti sau Casin. stim, astfel, ca acel traseu a fost urcat cap de coarda, pentru prima data, de Bonatti sau de Casin. Dupa reputatia alpinistului, stim si ce valoare are traseul[71].

La noi, īn publicatiile mai vechi (caci azi nu se prea stie cine a facut un traseu), citesti, cu referire la realizarea unui traseu nou, pe Albu īn capul coloanei, pentru ca a avut "sansa" ca numele lui sa īnceapa cu a, cīnd de fapt el a fost codasul echipei, iar pe Radu, care a fost capul de coarda si realizatorul traseului, la coada coloanei, fiindca a avut nesansa ca numele lui sa īnceapa cu r ! Acest sistem a dat loc si la incorectitudini; cei mai "īndrazneti" au revendicat, mai tīrziu, trasee īn escaladare carora au fost doar simpli participanti...

Tot din lipsa de informare si din "interese" de club, s-au publicat īncercari de escaladare a unor trasee ca fiind premiere (extremele din peretele Galbenelelor !) sau nu s-a admis ca se poate catara pe verticala. Asa, īmi amintesc ca īntr-o seara, dupa sedinta de club, Nae Dimitriu tot īnvīrtea o revista straina adusa de Leova, pare-mi-se, pe a carei coperta se putea vedea un catarator urcīnd pe verticala. Nae a īnclinat-o spre stīnga dīnd pantei o īnclinare de 60-70°, dupa care a spus:

- Cam asa trebuie sa fi fost. Ce īncearca "astia" sa ne puna barbi ? !

Mai tīrziu, īn Kaisergebirge, pentru a-i dovedi ca totusi se poate catara pe verticala am facut eu si Dan Popescu fotografiile de traversare din Totenkirchl, publicate īn Buletinul C.A.R.

Articolul 6 din statut prevedea: "Persoanele de sex feminin nu sīnt admise īn club sub nici un motiv". Acesta a fost punctul de vedere al lui Nae, care sustinea ca Nicu Comanescu a plecat din C.A.R. datorita Ceciliei Benckner, ceea ce nu era adevarat.

O STATISTICĂ...

Īn vara 1936, cu Nae Dimitriu, am participat la punerea pietrei fundamentala a casei BaBele. Aceasta casa, utila pe platoul Bucegilor, putea fi amplasata īn alta parte, ceva mai spre est, pentru a nu strica farmecul "Babelor", monument al naturii. Īn toamna am participat, tot cu Nae, la punerea pietrei fundamentale a altei case de adapost. Este vorba de cabana Sergiu Dimitriu - Brav, a grupului alpin Brav, cum īsi zicea atunci pe locul vechii cabane construite de Societatea  carpatina "Sinaia" īn anul 1899.

Iata un rezumat al darii de seama a activitatii acestei societatii, pe anul 1899:

"1. A instalat pe tot timpul sezonului de vara agentul conducator la grote.

2. A sporit numarul lampilor de iluminat.

3. A facut un numar de mantale necesare publicului vizitator, pentru a-l feri de umezeala sau picaturi īn grote.

4. Pe līnga aceste lucrari, comitetul, vazīnd ca se simte trebuinta de crearea a noi drumuri pe munti, si-a īndreptat activitatea si īn aceasta directiune. A facut drumul pe Valea Jepilor, legīnd Caraimanul cu Bustenii pe o lungime de 6 km; cu chipul acesta s-a facut accesibil publicului amator unul din cele mai īncīntatoare defileuri ale Bucegiului, coborīnd din cascada īn cascada pe scari sapate īn piatra si trecīnd vaile adīnci pe poduri si podete solide.

5. Un alt drum de cal s-a construit asemeni pe muntele Dihamu, legīnd astfel Bustenii cu statiunea transilvana Malaesti si Valea Morarului, pe o lungime de 3 km (este vorba de poteca Take Ionescu, de la Pichetul Rosu la Prepeleac, n.n.). Acesta s-a facut cu scopul de a īnlesni excursiunile de munte atīt ale publicului amator cīt si ale elevilor veniti īn vilegiatura la Sanatoriul din Predeal.

6. Comitetul a construit si o casa carpatina de munte pe Caraiman, avīnd īn aceasta privinta initiativa si concursul d-nei si d-lui Take Ionescu, caror comitetul le ramīne adīnc recunoscator.

7. Eforia spitalelor si īn anul acesta ca si īn trecut a venit īn sprijinul Societatii carpatine, construind pe munti o retea īnsemnata de drumuri īn diferite pozitiuni frumoase, īntre care: drumul de cal pe Piatra Arsa īn lungime de 7 km, legīnd astfel Poiana stīnei cu casa Caraiman.

8. De asemeni, drumul de cal de la Pavilionul Vīrful cu Dor pīna la Valea Cocorei pe o lungime de 3 km.

9. Ministerul Domeniilor, īn vedere ca poseda vaste domenii cu paduri īntinse pe Valea Ialomitei, īn interesul atīt al acelor proprietati cīt si pentru a īnlesni excursiunile pe domeniile sale a construit, prin serviciul sau silvic din Sinaia, un drum de cal pe o lungime de 6 km, legīndu-se reteaua Sinaia-Vīrful cu Dor, cu schitul Pestera.

Īn rezumat, reese dar ca īn anul 1899 s-au construit drumuri pe munti īn lungime de 25 km, legīnd īntre ele pozitiunile cele mai īncīntatoare si pline de farmecul variatiuni.

Asadar, iata activitatea Societatii carpatine, care īn decursul anului trecut a lucrat cu multa dragoste si rīvna pentru folosul si binele societatii. Credem dar ca si īn anul viitor Societatea carpatina va avea acelasi succes. Dam mai jos si bilantul societatii pe anul 1899-1900[72].

UN ACCIDENT ALPIN

Dupa prima ascensiune a Crestei Costila-Galbenele voiam sa repet urcarea pe acest traseu, sa gust, cu adevarat, placerea cataraturii pe aceasta frumoasa creasta. Am hotarīt acest lucru, īmpreuna cu Dan Popescu, pentru ziua de l mai 1937. Era cu adevarat o zi frumoasa de mai. Am plecat īmpreuna de dimineata, am urcat Munticelul si am ajuns la Ţancul Ascutit. Dupa un scurt popas, am mers la Pintenul de la baza crestei. Prima lungime de coarda, pe creasta, s-a desfasurat īn mod normal. Am trecut prin jnepenis si am ajuns acolo unde panta se accentueaza. Ascensiunea a īnceput pe o firava fisura cu un anin pe ea, am trecut la dreapta si, īn sus, pīna la o platforma, unde am facut regruparea. Am continuat peste cīteva praguri pe fisura cu doua pitoane si "cheia" de mīna, despre care am mai vorbit. Dupa ce am asigurat coarda si īn al doilea piton, fara a folosi "cheia", mergeam īn afara fisurii. Cu mīna stīnga, m-am tinut de o piatra iesita īn relief. Piciorul drept īl aveam pe o gramada de pietre suprapuse, care pareau ca stau sa cada, dar care nu au cazut nici pīna azi. Cu mīna dreapta, faceam doar aderenta pentru echilibru. Am īncercat sa pun piciorul stīng pe piatra pe care a fost mīna stīnga, ca apoi, saltīndu-ma pe el, sa prind pitonul de deasupra si smocul de iarba. Cīnd m-am saltat pe piciorul stīng, piatra s-a rupt, iar eu am venit peste cap, fiindca nu aveam prize de mīna, decīt pentru aderenta. Am vazut cerul, apoi vaile Costila si Galbenele cu putina zapada pe ele. Īn cadere, departat de stīnca, la un moment am simtit o smucitura, s-a produs o rasturnare si iar am vazut vaile si cerul. Cadeam cu capul īn jos. Undeva, am vazut o creanga de jneapan, pe care am sperat, ultima speranta ! sa o prind cu mīna dreapta de care atīrna ciocanul. Un nou soc si... deodata m-am oprit pe o platforma destul de mica, ca abia-mi īncapeau picioarele, īn pozitia "sezīnd pe vine". Am stat asa, un timp, fara sa respir. Dan, speriat, astepta din clipa īn clipa sa-l smulg de pe platforma. Contrariat ca acest lucru nu s-a petrecut, m-a īntrebat:

- Ce-ai facut, ma, te-ai oprit ?

Atunci am īndraznit sa ma misc putin, convins ca nu l-am smuls, si sa-i strig:

- Da, m-am oprit. Scurteaza frīnghia !

Am vazut cum coarda a īnceput sa se miste si sa plece īn sus. Cīnd s-a scurtat suficient, am pornit si eu pīna pe creasta. Odata ajuns, m-am asezat jos si au īnceput emotiile. Tremuram. Ma ardea pe gīt, spatele ma ustura si-mi era sete. Au īnceput momentele de depresiune, regretele. Ma īntrebam: ce caut acolo ? de ce nu ma astīmpar ? de ce nu ma īnsor si eu ca toti tinerii, sa am familie, nevasta, copii ? Ma gīndeam la atītea situatii avute, cīnd puteam face acest pas, si nu l-am facut, preferīnd sa fiu liber, sa merg pe munte...

Am stat pe creasta, deasupra jnepenisului, mai multa vreme, timpul fiind frumos, fiind cald si soare. Am īnceput sa recapitulez cele īntīmplate... Dan ma fila īn timp ce eu urcam, īmi aminteam ca am asigurat coarda īn cele doua pitoane existente, dar batute īn locuri necorespunzatoare. Am vrut sa urc pentru a ajunge la al treilea piton, dar priza s-a rupt si, cum cu mīinile nu-mi tineam decīt echilibrul, am simtit cum m-am desprins de stīnca. Am strigat:

- Dane, tine...

Dan, care ma urmarea īn timpul ascensiunii, vazīndu-ma ca scap si ma prabusesc, a dat drumul frīnghiei din mīna si s-a lipit de stīnca. Astepta momentul fatal, cīnd sa-l antrenez īn cadere.

Cum s-a īntīmplat de am scapat si nu m-am zdrobit de stīnci ? Simplu. Īn caderea mea, coarda a īnceput sa se deruleze. Nefiind controlata, a facut o bucla, care a opus rezistenta īn carabiniera. Datorita miscarii accelerate cu care cadeam, trebuiau sa cedeze coarda sau pitonul. A cedat pitonul, iesind, fiind batut īntr-o fisura cu nisip si pamīnt. Rezistenta opusa de piton m-a rasucit si iar am vazut cerul si pamīntul. Īn momentul cīnd cadeam cu capul īn jos si voiam sa ma prind de creanga de jnepan, o alta bucla a corzi a opus rezistenta īn a doua carabiniera, a amortizat caderea, m-a īntors cu picioarele īn jos si asa am aterizat usor pe acea mica platforma īn pozitia "pe vine". Centrul de greutate fiind jos, nu m-am mai rostogolit. Am cazut circa treizeci de metri, acesta a fost motivul ca nu l-am tras pe Dan dupa mine.

Fiind cald si vremea frumoasa, urcam īn camasa. Acum spatele camasii era fīsii, fīsii. Rani nu aveam, doar zgīrieturi pe spate. Dupa ce am stat un timp de m-am linistit, am īnceput sa cobor. Mergeam primul. Dan ma asigura. Am ajuns īn Busteni, la Dan acasa, īnainte de amiaza. M-am culcat īntr-un pat, cu fata īn jos, deoarece spatele ma durea. Simteam totusi niste dureri, la care se adauga acea ardere din gīt. Seara ne-am īntors la Bucuresti. A doua zi m-am dus la medic, la doctorul Vasile Steopoe. Diagnosticul: doua coaste fisurate si mai multe alveole pulmonare sparte. Pe corp, la mijloc, aveam doua dungi rosii, facute de coarda, atunci cīnd pitoanele au fost solicitate. La gīt, īn stīnga si īn dreapta, obisnuitele goluri se umplusera cu aer si gīlgīiau. Prin alveolele sparte, iesise aer īn corp. Devenisem, deodata un caz interesant, aparte, pentru medici. Mai multi medici, care au aflat patania mea, au vrut sa ma vada. Eram omul care a vazut moartea. Īn tot timpul caderii, m-am gīndit sa fac ceva sa ma salvez. Sa ma agat de acea crenguta de jneapan. Nu a fost o abandonare. Luciditatea s-a pastrat tot timpul. Dupa cum se vede, nu mi-a fost dat sa mor acolo. Timpul a trecut. Vreo doua saptamīni n-am mai urcat pe munte. Au trecut si durerile, s-au dus si remuscarile. Ce buna este uitarea. Am reīnceput sa urc, ca si cum nimic nu s-a īntīmplat. Activitatea mergea bine. Gimnastica, bicicleta, canotaj si... zbor, iar duminica, pe munte.

ĪN ITALIA

sCOALA DE ALPINISM DE LA VALBRUNA

PREGĂTIRI

Īntr-o zi de primavara, am intrat īn libraria italiana din Bucuresti. Dintr-o publicatie am aflat ca īn vara anului 1937 Clubul alpin italian organizeaza o scoala de alpinism pentru amatori. Am redactat o scrisoare si am trimis-o la adresa indicata īn acea publicatie. Dupa o vreme, am primit raspunsul: puteam participa la "campamentul" ce se tinea īn luna august la Valbruna, īn regiunea Alpilor Iulieni. Dorinta mea de a urma o scoala de alpinism, de a īnvata sa ma catar bine pe stīnci putea acum sa se īmplineasca. Pentru asta trebuia sa actionez: sa scot pasaport si sa fac rost de bani. Cu pasaportul treaba a fost usoara O cerere la prefectura, o adeverinta de la servici - ca trebuia sa ai o ocupatie -  si una ca am satisfacut stagiul militar, o taxa de 500 de lei pentru "turism" si, īn trei zile, am devenit posesorul documentului. Banii de drum si de īntretinere, īnsa, de unde puteam oare sa-i procur ? Singura solutie era un īmprumut la Casa de credit si ajutor din cadrul īntreprinderii unde lucram. Am scris o cerere si m-am dus cu ea, pe scara ierarhica, la seful meu de serviciu, Filip Ionescu. Acesta era un om bun, īntelegator si foarte muncitor. S-a ridicat numai prin propria-i munca si vointa, neajutat de nimeni. Ne aveam destul de bine si, uneori, purtam cu el discutii apropiate.

Chiar ma "finanta", daca ramīneam "īn pana" de bani. Asa ca, primind hīrtia ce i-am īnmīnat-o, a citit-o si mi-a spus:

- De ce esti tu prost si soliciti īmprumut, īn loc sa te adresezi Metropolei, pentru o subventie. Toti sportivii procedeaza asa. si Ion Udriste-Olt, si Niculae Ionescu-Cristea, si Petre Havalet au facut la fel. Īn concluzie, scrie cererea si da-mi-o mie !

Filip Ionescu era si secretarul Asociatiei polisportive Metropola. stia el ce stia. Am rupt hīrtia prin care ceream īmprumut si am facut una pentru subventie. A trecut un timp. Apoi, īntr-o dimineata, Filip Ionescu m-a chemat la el comunicīndu-mi ca s-a īntrunit comitetul asociatiei si ca mi s-a aprobat suma solicitata de 20 000 lei.

Īn 1937 aveam dreptul la un concediu legal de 20 de zile. Mi s-au aprobat 30, asa ca puteam beneficia de libertate toata luna august. Cursurile la scoala de alpinism de la Valbruna urmau sa dureze o saptamīna. Īn rest, voiam sa fac cataraturi. Pentru aceasta trebuia sa merg cu un īnsotitor. M-am gīndit la Costica Contes din Busteni. L-am īntrebat daca poate sa-si plateasca drumul pīna īn Italia, care costa 3 500 lei, asigurīndu-i ca, pentru alte cheltuieli, am eu bani destui. Costica a fost de acord, a scos pasaport si am īnceput pregatirile. L-am preferat pe Costica Contes pentru ca mergea bine pe munte si, pe deasupra, ma gīndeam ca, daca mi se va īntīmpla vreodata ceva, sa ramīna cineva care sa cunoasca cataratura tehnica moderna si care sa locuiasca, īn acelasi timp, la munte.

Am fost la agentia C.F.R. de la Fundatie si am scos bilete pe ruta Bucuresti-Triest-Valbruna. Functionarul de la agentie ne-a atras atentia ca īn Italia vom beneficia de o reducere de 50% pe caile ferate. Am depus banii, 20 000 de lei, la Banca Nationala, sa fie transferati telegrafic la Triest. Exista la vremea aceea o conventie internationala īn baza careia, pentru turism, schimburile valutare se faceau la un curs mai scazut decīt cel oficial. Astfel, o lira turistica italiana revenea la cursul de 6 lei īn loc de 10, o marca germana - la cursul de 30 lei īn loc de 40... Aceasta conventie avea drept scop dezvoltarea turismului. Probabil ca functiona si un sistem de compensare. Oricum, exista numai o anumita cantitate de "moneda turistica", anual, care se epuiza de fiecare data īn primele luni. Profitau de acest avantaj cei care aveau relatii.

Noi, care am mers realmente pentru turism-alpinism, pentru a face o scoala, nu am primit lire cu pret redus si am platit cursul normal, 10 lei bucata. Pentru 20 000 de lei am primit 2 000 de lire italiene care aveau valoare atunci.

CĂLĂTORIA

Am plecat cu trenul accelerat, īn ziua de 31 iulie 1937, spre Timisoara-Jimbolia-Belgrad-Triest. Am calatorit bine īn tara. Bagaj nu prea aveam, deoarece hotarīsem ca echipamentul necesar ascensiunilor sa-l cumparam din Italia. Fiind noapte, am dormit putin, atīt cīt se poate dormi īntr-un compartiment de clasa a III-a. Dimineata am ajuns la Timisoara. Gara era aproape goala. S-au urcat īn vagoane cītiva pasageri obisnuiti, granicerii si vamesii. Pe drum, pīna la Jimbolia, ni s-au verificat actele si s-a facut vama. Intrīnd pe teritoriul iugoslav, īn scurta vreme am oprit la Belgrad. S-a facut si aici vama si s-au verificat actele. Surpriza am avut-o la controlul biletelor de tren, caci īn Iugoslavia trenurile accelerate nu dispuneau de vagoane de clasa treia. Trebuia, deci, sa platim diferenta de pret pentru calatoria īn vagoane de clasa a II-a. Noroc ca mai pastrasem cītiva lei, īncīt am putut plati cu ei diferenta.

Printre calatorii urcati īn tren se gasea si un tīnar medic, care-si facuse studiile īn Italia. Acum mergea din nou īn Peninsula si pe drum ne-a vorbit despre o serie de obiceiuri din Italia de care sa tinem seama si ne-a recomandat, pentru punga noastra, hotelurile populare.

Ziua si noaptea urmatoare le-am petrecut īn tren, strabatīnd teritoriul iugoslav. Am trecut, fara a coborī, prin Belgrad, Zagreb si Liublijana. Ne-am multumit sa admiram peisajul ce ni-l oferea fereastra compartimentului. Cīnd am trecut prin Liublijana se īnserase. Luminile aprinse lasau sa se vada un oras occidental. La Postumia, punctul de frontiera iugoslavo-italian de atunci, abia se lumina de ziua. Am facut vama si ne-au luat īn primire carabinierii italieni. La Postumia, azi Postojna, se afla o pestera renumita, pe care n-am putut-o vizita, desi am fi dorit sa-i cunoastem galeriile cu stalactite si stalagmite, īnfatisarea neobisnuita a acelui gol subpamīntean de care auzisem. De la Postumia pīna la Triest, trenul a fost invadat, īn toate garile, de tarani ducīnd lapte si alte alimente la oras. Vorbeau pe limba lor, astfel ca nu-i īntelegeam. Priveau, pe parcurs, la locurile unde se dadusera lupte īn timpul razboiului si, dupa gesturile lor, mi-am dat seama ca nu se īmpacau cu starea de lucruri de atunci. Dupa ce am trecut frontiera, am observat ca drumurile secundare erau frumoase, pavate cu piatra marunta de calcar alb, parca fusesera betonate, fara gropi, cu santuri de scurgere si podete, pe care scria īn cifre arabe anul constructiei, iar īn cifre romane anul de cīnd preluasera fascistii puterea.

Dimineata la ora 7 ajunseseram la Triest. stiam despre localitate ca este port īn nord-estul Italiei, situata pe tarmul estic al golfului Triest, la Marea Adriatica. stiam ca printre monumentele ei arhitectonice, se bucurau de faima biserica San Giusto (secolul IX-XV), biserica Iezuitilor (secolul XVII) si castelul Miramore. Atunci, la ceasul matinal al sosirii noastre, orasul era pustiu, dar frumos si curat. Ni s-a spus ca activitatea īntreprinderilor si institutiilor īncepe la ora 9 dimineata. Banca si magazinele se deschideau, desigur, tot la ora 9. Noi, negasind un hotel popular, am tras la unul de mīna a II-a, unde dormitul de noapte, pentru o camera de doua persoane, costa 9 lire. Am lasat lucrurile si am pornit sa hoinarim prin oras. Golful Triest era minunat, marea era linistita si splendida, iar cladirile urbei, masive. Īn partea opusa marii se ridicau dealuri si chiar munti. Īn hoinareala noastra pe strazi, am dat peste un magazin de sport, īn vitrina caruia am vazut atītea obiecte necesare ascensiunilor, īncīt mi s-a umplut inima de bucurie. Abia asteptam sa se deschida banca. Cīnd s-a facut ora 9, usa bancii s-a deschis īntr-adevar, noi am intrat īnauntru, ca primii clienti. Prezentīnd la ghiseu actele de transfer al banilor, ni s-a comunicat ca acestia nu au venit īnca. Ne-a cuprins panica. Insistīnd sa se mai verifice o data, functionarul de serviciu s-a dus īntr-un birou de la etajul cladirii si, cīnd s-a īntors, ne-a dat vestea cea buna: banii sosiera ! Am īncasat cele 2 000 de lire italiene si am dat fuga la magazinul cu articole de sport Tomasini, cel pe care-l vazuseram mai īnainte. Patronul ne-a primit si ne-a servit foarte īndatoritor, mai ales cīnd a aflat ca sīntem romāni; avea si el un frate la Bucuresti, constructor de monumente funerare prin bulevardul Filantropia. Am cumparat o frīnghie de 40 de metri, 25 de carabiniere, pitoane, ciocan, espadrile cu talpa de manson, saci de dormit Pirelli, pantaloni de cataratura, bocanci si alte obiecte trebuitoare unor "adevarati" cataratori. Le-am dus la hotel, am umplut geamantanul, am platit dormitul si am mers sa mīncam ceva. Am petrecut toata ziua īn oras, cautīnd sa vedem cīt mai mult. M-a frapat faptul ca, la stopuri, nu se opreau masini, ci biciclete. Toata lumea mergea pe bicicleta. Localitatea era plina de turisti straini, care venisera cu bicicletele, foarte multi tineri nemti si austrieci. Plimbīndu-ne, ne-a prins si o ploaie. Un nor negru s-a ridicat deodata dinspre mare, apoi, brusc, au īnceput sa curga din el picaturi mari, care au spalat asfaltul. Acolo nu se gasea praf si nici noroi. Dupa ploaie, cerul s-a īnseninat din nou. Seara, obositi, ne-am dus la hotel sa ne pregatim lucrurile pentru a doua zi si sa ne odihnim. Dimineata trebuia sa plecam spre Valbruna, localitate situata īntre munti, la o statie departare de punctul de frontiera cu Austria, Tarvisio-Villach. Pīna sa ne suim īn tren, am aflat ceva interesant: īn ziua aceea se facea o excursie īn diferite localitati din sudul italiei. Astfel de excursii se organizau din toate orasele tarii, deoarece, si pe atunci, īn Italia, miscarea turistica era foarte dezvoltata. Excursiile se anuntau īn cursul saptamīnii prin ziare si prin alte mijloace de informare. Biletele se procurau direct din gara. Participantii beneficiau de mari reduceri la transport. Cine mergea īn sud avea reducere de 80% din tariful normal de calatorie, cine prefera restul tarii - 50%. Īn dimineata aceea, au plecat din Triest douasprezece garnituri de tren pline cu turisti[73]. Ne-am suit īn vagon si am plecat la drum. Dupa ora prīnzului am ajuns la Udine, unde trebuia sa schimbam. Am coborīt si am aflat ca legatura spre Valbruna urma sa o avem abia peste cīteva ore. Ca sa nu pierdem timpul, ne-am plimbat prin oras, īmprejurul garii. Cīnd s-a apropiat ora sosirii trenului, am revenit īn statie. Pe peron, am īntīlnit doi italieni echipati de munte, cu rucsacuri mari īn spate. I-am īntrebat daca nu merg cumva la Valbruna.

Auzind ca vorbeam o italiana destul de stricata si saraca īn expresii, īntr-o explozie de bucurie, cum numai italienii sīnt capabili sa o faca, au strigat:

- Voi siete romeni ?

- si ! Noi siamo romeni, am raspuns.

Erau doi tineri milanezi. Mergeau la Valbruna pentru a duce acolo corespondenta si alte mesaje din partea sectiunii Milano a Clubului alpin italian, īntre altele, "curierii" aveau la ei si corespondenta prin care conducatorul campamentului era īnstiintat de venirea noastra.

Cīnd am ajuns la Valbruna, era pe īnserat. Localitatea se īnfatisa ca un sat de munte, cu aspect de orasel, cu strazi pavate, cīteva case cu etaj, cu restaurante si un hotel. Īn afara faptului ca se afla pe linia ferata internationala ce leaga Italia de Austria si numai la o statie departare de frontiera, fiind situata īn mijlocul Alpilor Iulieni, constituia si o statiune climatica, īnsotiti de ghizii nostri ad-hoc, ne-am īndreptat spre hotel, sa cautam camera pentru īnnoptare. Hotelul era ocupat, īnsa, de cei ce venisera pentru noua serie. Neavīnd alta solutie, am pornit pe jos spre campament. Italienii, īn ciuda sacilor voluminosi, mergeau destul de repede. Eu, cu geamantanul īn mīna, plin, cu greu reusiam sa ma tin de ei. Īn cele din urma, pe cīnd valul noptii cuprinsese strīns īmprejurimile, am ajuns cu bine la destinatie. Mai erau cīteva ore pīna cīnd orologiile trebuiau sa marcheze trecerea īntr-o noua zi - duminica 8 august 1937.

ATTENDAMENTO NAZIONALE

Campamentul se afla īntr-o poiana semanīnd cumva cu Poiana Vaii Cerbului. Era format din mai multe corturi, mai mici sau mai mari, rotunde sau dreptunghiulare. Un cort imens, dreptunghiular, servea ca sala de mese. Īncapeau īn el circa 120 de persoane. Mesele, lungi, ca de trupa, stateau asezate īn forma de U. De-a lungul celor doua laturi mari, luau loc "cursantii", iar īn capul mesei - conducerea campamentului.

Am intrat īn acest cort-sufragerie, unde cina se servise de mult. Zaboveau acolo numai cei din conducerea campamentului īn asteptarea solilor de la Milano. Am fost prezentati. Ni s-a servit masa la toti patru. Dupa cina, milanezii ne-au invitat īntr-un cort īn care era instalat un bar. Exista si asa ceva. Am fost tratati cu cīte un paharel, pentru digestie. Dupa aceea ni s-a repartizat un cort de doua persoane. Paturile, mobile, erau construite dintr-un sistem de sipci de lemn, ca la sezlonguri, cu pīnza pe deasupra. Ni s-au dat cīte patru paturi, doua pentru a le aseza īn chip de saltea si doua pentru a ne acoperi cu ele. Am dormit bine. A fost o noapte placuta, cu aer rece si proaspat de munte. Cīnd ne-am sculat, am observat ca peste noapte am primit si vizita unui musafir neasteptat: un soricel de munte, un "topo", cum īl numesc localnicii, s-a plimbat īn voie prin lucrurile noastre si mi-a ros pantalonul, nou-nout, īn dreptul buzunarului. Ne-a amuzat aceasta vizita de bun sosit si am zis: "Asta sa fie paguba". Am iesit apoi din cort. Era liniste, deoarece, fiind duminica, zi īn care o serie pleca si alta venea, lumea a dormit mai mult. Ne-am dat seama repede ca poiana īnconjurata de paduri de brad cuprindea o multime de corturi cu destinatii diferite: sufragerie, bucatarie, bar, magazin cu articole sportive, capela, corturi mari pentru barbati nefamilisti, corturi pentru femei nefamiliste, corturi mici pentru familisti. Īn marginea poienii curgea un pīrīias. Dincolo de paduri - muntii falnici, cu pereti de stīnca, īsi trimiteau vīrfurile catre cer. Īnaltimea lor atingea trei mii de metri.

Attendamento nazionale, cum se numea campamentul īn care sosisem īn ajun, era organizat de Clubul alpin italian prin sectia din Milano, īn fiecare an, de fiecare data īnsa īn alta grupa de munti. Durata campamentului era de cinci saptamīni si cuprindea cinci serii. Actiunea se desfasura, deobicei, īntre 20 iulie si 25 august. Īn cadrul programului se executau doua excursii de prezentare a regiunii, la care lua parte cine dorea. Īn aceste excursii, elevii scolii de alpinism faceau si aplicatii practice. Pentru alpinistii īncepatori, dornici sa īnvete tehnica moderna de cataratura, existau instructori care īsi īnvatau elevii dupa un program bine stabilit. Avansatii aveau la dispozitie ghizi, pentru a-i conduce īn locurile de escalada; dar avansatii puteau face si ascensiuni pe cont propriu. Existau, de asemenea, porteuri, care duceau bagajele. Aceste servicii se efectuau, desigur, contra plata, dupa un tarif stabilit īn prealabil[74].

Viata īn acest campament se dovedea a fi animata si plina de voie buna. Italienii se aratau foarte prietenosi. Noi, romānii, constituiam obiectul curiozitatii tuturor celor ce plecau si a celor ce veneau. Nu mai vazusera ei pe acolo alpinisti romāni ! Dimineata, la micul dejun, am fost asezati cam la mijlocul unei laturi a mesei, stīnd cu spatele īn exterior, asa ca aveam īn fata rīndul de la masa noastra si cele doua rīnduri de la masa vecina. Īn dreapta era latura scurta a acelui U, unde stateau conducatorii campamentului. Īn stīnga aveam pe Costica Contes, līnga care s-a asezat o familie de medici, interesati sa stie ce se mai īntīmpla prin Romānia. Erau evrei fascisti. Sustineau ca fascismul nu avea caracter antisemit (?!). Īn dreapta mea statea un tīnar care o iubea pe fata proprietarului restaurantului. Aceasta ordine a fost pastrata tot timpul cīt am stat īn campament. La prīnz ni s-au servit, printre altele, si traditionalele macaroane. Cīnd sa le mīncam, am observat ca mai multi barbati si femei se uitau la noi. Marturisesc ca nu stiam sa manīnc macaroanele ca italienii. Ca sa nu ne facem de rīs, i-am spus lui Costica sa fie atent la mine si sa ma imite. El m-a ascultat, stīnd de vorba cu cel ce ocupase locul īn stīnga lui, dupa ce am intrat eu īn vorba cu amicul meu din dreapta, "Romeo". Am procedat asa ca sa vedem cum manīnca peninsularii macaroanele, sa le furam "taina" si sa nu dam satisfactie curiosilor. Tactica ne-a reusit, deoarece īn vreme ce noi conversam cu vecinii, ceilalti comeseni nu au mai avut rabdare sa astepte. Asa ca, observīnd cum procedeaza ei, am īnfipt furculita īn macaroane, am īncarcat-o, am ridicat-o aproape deasupra capului si am īnceput sa sorb. Contes ma imita īntocmai. Uitīndu-se la noi, gazdele cele curioase s-au pornit pe un hohot de rīs. Noi ne-am pastrat calmul si seriozitatea, prefacīndu-ne ca nu stiam cauza hazului lor. Am īnfipt din nou furculita īn macaroane. De data aceasta n-am mai īncarcat-o pīna la refuz. Am īnfasurat pe ea macaroanele si, asa, am īnceput sa le mīncam. Efectul a fost invers decīt cel asteptat: n-au mai facut haz; dimpotriva, au crezut ca noi eram cei ce ne distram pe seama lor ! Ca bautura, am fost serviti cu un vin rosu. I se spunea "Chianti vero e fresco". Rece era, ca sticlele fusesera tinute īn apa pīrīului, dar bautura se situa departe de Chianti ! Totusi, era buna.

ĪNVĂŢĂTURĂ

Īn fine, a sosit lunea, prima zi de scoala de tehnica moderna de cataratura. Programul cursului īl stiam din prospectul tiparit, pe care-l primisem. Lectia l: notiuni generale, noduri, asigurarea, folosirea frīnghiei si ascensiunea libera pe perete; lectia 2: creste, pereti, hornuri, coborīrea īn rapel; lectia 3: aplicatii practice īn excursii; lectia 4: folosirea pitoanelor īn asigurare, cataratura la coarda dubla, cataratura eleganta; lectia 5: traversari asigurate īn piton (Dulfer), depasirea surplombelor cu ajutorul scaritelor; lectia 6: aplicatii practice īn excursii; erau prevazute, īn acelasi timp, lectii de topografie si orientare cu ajutorul busolei, recomandari privind alimentatia, primul-ajutor.

scoala italiana de alpinism, alaturi de cea austro-germana, erau la vremea aceea recunoscute ca cele mai bune din lume. Multi doreau - fie baieti, fie fete - sa īnvete la una din aceste doua scoli. Aici, la Valbruna, atunci, īn afara de noi romānii, venisera numai italieni. Ne-au fost repartizati doi instructori simpatici, ghizi de profesie: Giuliano, un tip voinic, plinut, antifascist declarat, milanez, care-l simpatiza pe Costica; celalalt, Umberto, subtirel, brunet, nascut īn Triest, ma simpatiza pe mine. De aceea de fiecare data cīnd mergeam cu Giuliano, milanezul īl alegea pe Costica sa execute īn cap de coarda diferitele exercitii; cīnd ne īnsotea Umberto, aceasta ma prefera pe mine.

Cīnd am plecat din campament catre locul de exercitii, instructorii ne-au sfatuit sa udam talpile espadrilelor īn apa pīrīiasului pe care-l traversam, pentru ca ele sa aiba mai multa aderenta pe calcarul unde trebuia sa facem scoala. Espadrilele erau prevazute cu talpi de pīsla, care avea aderenta la stīnca. Odata ajunsi la locul de exercitii, am īnceput treaba. Ni s-au explicat, mai īntīi, cīteva notiuni generale despre alpinism: ce este un traseu, ce este o premiera si cum se face etc, ni s-a vorbit despre diferite sisteme de noduri si despre īntrebuintarea lor, despre asigurare si despre urcarea pe perete. Dupa ce ni se vorbea, se trecea la aplicarea īn practica a teoriei, cu fiecare elev īn parte. Exercitiile au fost foarte frumoase, pline de viata. Instructorii, tineri, competenti, erau prietenosi, fara a fi vulgari, veseli, asa ca "sudura" īntre noi si ei s-a facut chiar din prima zi. Se vedea bine ca aveau experienta lucrului cu "novicii", pareau a fi psihologi fini si talentati practicieni.

Marti, pe un timp splendid, ca si cel din ajun, cu cer senin, īn bataia soarelui si īn atmosfera creata de frumusetile poienilor alpine, am facut exercitii īn cataratura libera, folosind toate conformatiile pe care stīnca ni le oferea cu generozitate: creste, fisuri, placi, perete pur, hornuri. Am īnvatat coborīrea pe coarda dubla, rapelul īn diferite feluri: Dulfer īn trei sisteme: a) pe piciorul stīng, b) pe piciorul drept si c) īncrucisat-scaun. Sistemul de coborīre pe piciorul stīng consta din a primi prin fata cele doua corzi ce vin de sus (de la piton, pom, stīnca sau orice, de care frīnghia este prinsa), a le trece printre picioare, pe sub piciorul stīng, aduse īn fata peste piept si umarul drept, lasate peste spate si prinse cu mīna stīnga. Mīna dreapta tine echilibrul pe corzile ce vin de sus, cam īn dreptul capului. Pozitia mīinii stīngi este adusa īn fata īn dreptul soldului. Coborīrea se face prin alunecarea corpului printre corzi. Ea poate fi mai lenta sau mai rapida. Mīinile sīnt relaxate, īncīt corzile aluneca printre ele. Cīnd vrem sa frīnam, strīngem corzile īn mīini. Pozitia corpului trebuie sa fie lasata pe spate īntr-un unghi de aproximativ 45 °. Picioarele e necesar sa fie desfacute si sprijinite pe stīnca, pentru echilibru. Sīnt situatii cīnd coborīrea se face peste o surplomba. Īn asemenea cazuri, picioarele nu mai sīnt sprijinite de stīnca, iar pozitia corpului este aproape verticala. Capul si privirea, īn acest sistem de rapel pe piciorul stīng, sīnt īndreptate spre stīnga, pentru a urmari traseul, sau, eventual, pentru a cauta un loc de regrupare. Pentru rapelul pe piciorul drept, se procedeaza asa: trecem frīnghia pe sub piciorul drept, o aducem īn fata, peste piept si umarul stīng, apoi pe spate, prinzīnd-o cu mīna dreapta. Asadar, cīnd recurgem la acest al doilea sistem de coborīre, mīna stīnga o vom tine pe frīnghie, īn fata, īn timp ce mīna dreapta va prinde frīnghia venita peste spate. Capul si privirea vor fi īndreptate catre dreapta. Sistemul "scaun" este un "compromis" (combinatie) īntre modalitatile descrise anterior. Cu una din cele doua corzi pe care se executa rapelul, se face primul sistem, iar cu cealalta al doilea, adica una pe sub piciorul stīng si una pe sub piciorul drept. La acest sistem avem posibilitatea sa ne īndreptam privirea īn ambele directii, dupa cum nevoia o cere. Avīnd o frecare dubla decīt celelalte doua moduri de coborīre, el se foloseste atunci cīnd sīntem nevoiti sa facem o coborīre lenta, de regula īntr-o regiune necunoscuta. Pentru coborīrile pe locuri cunoscute, sau cīnd frīnghia este uda si frecarea mare, se foloseste o bucla de coarda. Aceasta bucla, de forma O, se executa dintr-un capat de coarda uzata, cu o lungime de 120-150 de centimetri. Capetele se leaga foarte bine unul de celalalt. Se poate folosi īn forma initiala (O), sau īn forma de 8. Picioarele se introduc īn interiorul cercului, īn cazul prim sau īn interiorul cercurilor formate de bucla rasucita ca cifra 8. Cu o carabiniera se prinde, printre picioare, īn partea superioara, latura din spate si latura din fata a buclei sau ambele laturi, acolo unde se intersecteaza īn cazul 8. Odata terminata aceasta operatie, se prinde īn carabiniera coarda ce vine de sus, iar partea ce atrīna īn jos se da peste spate, fie pe umarul stīng, fie pe cel drept; coarda poate fi trecuta īnsa si peste amīndoi umeri, dupa cum ne convine. Operatiunea de coborīre decurge ca si la celelalte cazuri. Ni s-a atras atentia ca atunci cīnd introducem coarda īn carabiniera sa avem grija ca ea sa nu se rasuceasca, ci sa curga lin; altfel va frīna si ne va da bataie de cap, De asemenea, ni s-a spus ca hanoracul sau īmbracamintea de orice fel, daca atīrna īn jos, e obligatoriu sa fie bagata īn pantaloni, pentru a nu fi prinsa īntre carabiniera si coarda. Gulerul de la hanorac sa fie ridicat pentru ca frīnghia sa nu alunece de pe umar pe gīt, ca produce arsuri. Doua sau trei carabiniere, īn coborīre, se folosesc pentru a mari procentul de frīnare. Pentru a recupera corzile de rapel, atunci cīnd sīnt doua corzi legate una de alta, ni s-a spus, daca inelul mobil al pitonului este īnclinat īntr-o parte, nodul de la corzi sa fie sub inel si oricum sa se traga de capatul de coarda de sub inel. Daca s-ar trage de coarda de deasupra inelului, aceasta ar apasa pe el si prin presiunea exercitata ar bloca frīnghia. La corzile rasucite trebuie ca ultimul care coboara sa le departeze una de alta, la plecarea īn rapel, deoarece la recuperare, datorita toroanelor, corzile se rasucesc una catre cealalta si se blocheaza.

Miercuri, īn ziua a treia, programul prevedea o tura de prezentare a regiunii pentru aplicarea celor īnvatate anterior. Am urcat pe muntele Jof Montasio, 3 000 de metri altitudine. Ascensiunea s-a facut pe un drum sapat īn stīnca, treapta cu treapta. Era o scara nesfīrsita, construita īn timpul razboiului din anii 1914-1918 sau poate chiar mai īnainte. Īn aceasta regiune avusesera loc lupte crīncene īntre trupele austro-ungare si cele italiene. Cīnd am ajuns sus, am vazut, de-a lungul unei creste, urmele unor baraci ce au adapostit ostasi si munitii. Mai ramasesera īnca bucati de cartusiere si de īncarcatoare. Vīrful muntelui era sfredelit pe trei laturi, avīnd o īncapere īn interior, unde se spunea ca a fost instalat un tun, care controla valea. Pe peretele vertical al acestei vai, sub vīrf, se vedea, printr-o deschizatura, o scara de frīnghie atīrnīnd īn gol. "Sa fie din timpul razboiului", m-am īntrebat ? Pe partea coltului pe unde urcasem se gaseau fel de fel de obiecte militare: cartusiere, casti, bidoane, cartuse, resturi de lopeti Linenmann, baionete ruginite si sīrma, sīrma ghimpata din belsug. Atunci, cīnd priveam aceste relicve ale mortii si groazei, nu puteam sa-mi dau seama de tragediile ce s-au consumat, acolo sus, pe acesti munti minunati. stiam ca au luptat īn acele locuri si romāni banateni, transilvaneni si bucovineni, aflati īn fosta stapīnire habsburga. Mai tīrziu am stat de vorba cu unii dintre cei ce luptasera pe acel front si scapasera din iadul razboiului. Se īncretea pielea pe mine si parul mi se sburlea cīnd mi se povestea cum mureau oamenii, loviti de gloantele inamice ori secerati de boli, cum nu aveau unde sa-si īngroape mortii, pe stīncile acelea, cum erau arse cadavrele de echipe speciale...

Joi am facut exercitii de folosire a pitoanelor pentru asigurare, dupa ce, mai īntīi, instructorul ne-a vorbit despre tipurile de pitoane existente, despre pitoanele de fisura verticala, orizontala, si pentru rapel. S-a facut si un scurt istoric al evolutiei pitoanelor si s-a insistat pe aspectul referitor la raportul īntre lungimea, latimea si grosimea lor, asupra modului de batere si a pozitiei lor īn fisuri. Īn fine, tot īn ziua a patra am primit explicatiile de rigoare despre cataratura la coarda dubla. Ca si īn zilele precedente, exercitiilor practice au fost supusi fiecare elev īn parte.

Vineri am exersat traversarea asigurata, cu balustrada (Dulfer) si sistemul prin balansare. De asemeni, depasirea surplombelor cu ajutorul scaritelor si pedalelor, sistemul de catarare prin opozitie, denumit "Dulfer" sau "Bavareza". Ni s-a explicat si cum sa folosim nodul Prusik[75].

Ultima zi, sīmbata, am facut o noua tura de prezentare, pe Jof Fuart, mai putin interesanta decīt prima, si am facut din nou cīteva exercitii aplicative.

AGO Dl VILAGO

O saptamīna petrecuta īn campament, pe o vreme splendida si īntr-o atmosfera de neuitat, a costat 105 lire de persoana, adica l 050 lei. Īn aceasta suma a intrat cazarea īn cort, masa, asigurarea si scoala. Aflam pentru prima data ca alpinistii se asigurau pentru cazurile cīnd ar fi fost accidentati.

Noi, romānii, am fi dorit sa īnvatam mai mult decīt se putea īnvata īntr-o serie. Am solicitat, de aceea, sa mai ramīnem īn campament īnca o saptamīna. Ni s-a aprobat. S-a īntīmplat īnsa ca din cele sapte zile, trei au fost cu ploaie. Īn plus, lectiile si exercitiile nu aduceau nimic nou pentru noi. Am hotarīt sa urcam, eu si Costica, un perete ce se vedea īn apropiere. L-am urcat, dar ascensiunea nu ne-a satisfacut. Era peretele de nord din Grand Nabois. Cu o zi īnainte, Umberto ne-a luat cu el - pe noi doi si īnca doua fete, surori, Maria si Dana Bandelli. Am ocolit un masiv si am dat de un refugiu. Peste drum de refugiu se ridica un vīrf. Ascensiunea lui īncepea chiar din drum. Umberto m-a īndemnat sa pornesc eu primul. Am urcat, cap de coarda, cam jumatate din traseu, apoi a trecut el īn frunte. A fost o actiune.frumoasa, pe un perete de calcar sanatos, de la care am ramas cu cīteva fotografii, ca amintire. Instructorul italian a afirmat ca acest vīrf se numeste Ago di Vilago si ca noi eram a doua echipa care l-a escaladat[76]. De pe vīrful acestui "ac", Umberto ne-a aratat un "ac" vecin, situat la o departare de circa 30 de metri; ne-a spus ca se poate merge, aerian, de pe un vīrf pe celalalt. Atunci ne-a vorbit despre "funicular", despre felul cum se monteaza si cum se face trecerea[77].

ALTE ĪNTĪMPLĂRI DIN CAMPAMENT

Din pacate, īn zilele celei de a doua saptamīni a sederii noastre la Valbruna s-a īntīmplat un accident mortal: doua fete au īncercat sa urce singure un traseu. Au cazut. Una s-a lovit de stīnci si a murit. Cadavrul a fost depus īn cortul-capela. Au venit carabinierii si au īncheiat actele, apoi trupul tinerei femei a fost coborīt de pe munte, īn alta zi, tot cu Umberto, am fost pe o vale unde se mai pastra zapada si unde Costica s-a simtit la largul lui dīndu-si drumul pe bocanci, ca pe Valea Jepilor sau pe Urlatoarea Mica. Acolo am vazut un perete fals, facut din beton, pentru apararea acelei treceri.

Īn aceasta scoala am īnvatat, deci, cum se practica cataratura tehnica moderna si, mai ales, ce este si cum se efectueaza o premiera, dintr-un singur efort continuu. De asemenea, am īnvatat despre etica si fair-playul īn alpinism. Am mai observat īn cele doua saptamīni traite īn campament ca italienii scriau foarte multe scrisori sau vederi si primeau la fel de multe, cu toate ca stateau numai o saptamīna. Mi-am zis ca acest obicei este consecinta naturala a civilizatiei, a dorului de cunoastere, de comunicare.

Īnainte de a pleca din Valbruna ne-am īnteles cu Umberto sa ne īntīlnim, peste cīteva zile, īn Dolomiti, sa facem īmpreuna cīteva ascensiuni.

De la campament la gara, bagajele, de data aceasta, ne-au fost transportate cu caruta, īmi aduc aminte ca aici, la gara, am trait un moment neplacut. Vrīnd sa cumparam bilete de tren pe distanta Valbruna-Triest, casierul n-a vrut sa ni le vīnda cu reducere. El avea dreptate. De ce ? La agentia de voiaj C.F.R. din Bucuresti, cīnd ni s-au īnmīnat biletele, desi ni s-a spus ca īn Italia vom beneficia de 50% reducere pe calea ferata, ni s-au dat, totusi, bilete cu pret īntreg. Dispozitia cailor ferate italiene prevedea ca strainii beneficiaza de reducere numai daca intrau īn Italia cu bilet cu pret redus. Or, noi... Explicīndu-i sa sīntem straini, ca avem pasapoarte, cu greu l-am īnduplecat sa ne vīnda bilet cu pret redus. A facut-o pīna la urma, dar ne-a recomandat sa ne prezentam la Triest, la birourile cailor ferate pentru a obtine mentiunea ca beneficiem de reducere. La Triest, cu toate ca era duminica dupa-amiaza, la birourile cailor ferate am gasit doi salariati de serviciu. Le-am aratat actele si oamenii au īnteles greseala facuta la Bucuresti. Pe biletul cu care am calatorit au scris: "e bine aplicata reducerea de 50%" au semnat si-au pus o stampila. Atīt, fara petitii, referate si suprareferate. Ba, mai mult, functionarii aceeia ne-au rugat sa trecem pe la birourile lor a doua zi ca sa recuperam suma platita īn plus la Bucuresti. Le-am multumit, dar nu am mai trecut pentru ca īn seara aceea plecam spre Dolomiti..!

ĪN DOLOMIŢI

Trebuie sa recunosc un adevar: cīnd am plecat din tara stiam sigur ca, īn Italia, vom urma cursurile unei scoli de alpinism. Īn rest, cunostintele mele, ca si ale lui Contes, despre Alpi erau extrem de vagi. Asta pentru ca nu exista, pe la cluburi sau asociatii, nici o biblioteca de specialitate, ca si azi dealtfel. Poate doar S.K.V. din Sibiu sa fi dispus de documentarea necesara. Īn Bucuresti nu era nimeni care sa ne dea vreo īndrumare. E drept ca si ideea cu Dolomitii ne-a venit acolo, la scoala, īn discutiile cu Umberto. Asa ca, dupa indicatiile lui, dupa ce am strabatut distanta Triest-Bolzano, cu o scurta escala īn Padova, am luat trenul electric spre Cortina d'Ampezzo. Drumul acesta a fost minunat, ziua cu soare, frumoasa. Urmīnd lungimea unui defileu, avīnd tot timpul pe stīnga si pe dreapta munti, traseul oferea ochilor nostri privelisti nemaiīntīlnite. Vreme de 7-8 ore, cāt am calatorit, am vazut vīrfuri si creste, care mai apropiate, care mai īndepartate. Linia ferata electrica era dublata de o sosea asfaltata, amīndoua trecīnd prin tunele si peste viaducte. Am ajuns, īn fine, īn celebra statiune a sporturilor. Nu-i cunosteam atunci valoarea. Ne-am īnvīrtit putin prin centru unde se gaseau hotelurile, restaurantele, magazinele, apoi am pornit spre celebrele "Tre Cime di Lavaredo". Pe serpentinele ducīnd spre cele trei vīrfuri, l-am īntīlnit pe Umberto. Aveam īntīlnire cu el la cabana si s-a tinut de cuvīnt. Plecase din Valbruna, unde-i venise īnlocuitor, si sosise īn Dolomiti īnaintea noastra. A avut īnsa un ghinion: calatorise īn compania unor prieteni, cu masina. La un moment dat, la viraj īntr-o serpentina, cīnd soferul a schimbat viteza, autovehiculul s-a oprit. Umberto, totdeauna serviabil, s-a dat jos sa traga la manivela. Ea a facut un recul si l-a lovit la genunchi. Asa ca acum, sarmanul, renuntīnd la munte, cobora schiopatīnd. Ghinionul lui Umberto a fost, de fapt, si al nostru: ni s-au spulberat visele frumoase faurite la Valbruna. Totusi, am continuat drumul. Pe la ora 10 seara am ajuns la baza celor Tre Cime, la 2 500 metri altitudine. Cerul era plin de stele. Cele trei vīrfuri de cīte cinci-sase sute metri īnaltime se profilau marete pe bolta īnstelata. N-am prea stat mult sa le admiram, ca frigul ne-a trimis īn adapost. Cabana "Principe Umberto" avea parter, etaj si mansarda, functiona zi si noapte si era asezata īn spatele imensului perete de calcar. Am intrat īn sufragerie, eu si Costica si, dupa cina, ne-am culcat la mansarda. Aici se gaseau doua rīnduri de paturi, unul pe stīnga si celalalt pe dreapta. Atmosfera se īncalzea, oarecum, de la un tub de tabla ce aducea caldura de la bucatarie si care traversa īncaperea de la un capat la celalalt. Dimineata ne-am sculat odihniti, am mers īn sufragerie. Conform obiceiului de acasa, am baut cīte un ceai. Am observat ca ceilalti oaspeti ai cabanei nu beau ceai, ci mīncau bine; la īnceput, o supa consistenta, apoi alte mīncaruri. Am zis ca asa or fi ei obisnuiti...

Dupa ce am iesit din cabana, la o mica departare, am zarit, sapata īn peretele de piatra al muntelui, o grota de dimensiunile unei camere mari. Servise, probabil, īn timpul razboiului, ca adapost pentru trupe ori ca loc pentru depozitarea munitiei. Am facut un īnconjur si am ajuns īn partea de miazanoapte a celor trei vīrfuri. Iata-ne la baza peretelui de nord a lui Cima Piccola. Apoi la baza peretelui lui Cima Grande, escaladat prima oara abia cu patru ani īn urma, īn 1933, de catre celebrul alpinist italian Emilio Comici, īnsotit de fratii Giuseppe si Angelo Dimai. Aici la baza lor se afla o potecuta. Umblam īncoace si īncolo pe ea, cautīnd locul unde īncepea traseul si cu speranta ca vom descoperi vreun piton. Nimic ! Stateam sub peretele, imens, vertical si cu surplombe, īnalt de 600 meri, si nu-i distingeam vīrful. Am observat ca picaturile de apa ce veneau de sus cadeau la o departare destul de mare de baza peretelui. Uimit de cele vazute, am trecut si pe sub surplombele vīrfului Cima de vest. Pentru a admira cum se cuvine aceste trei piramide de piatra, ne-am īndepartat de ele spre nord. De la distanta de 100-150 de metri le puteam cuprinde cu privirea īn toata splendoarea lor. Ne-am dus, de aceea, la cabana situata vizavi de acesti pereti, alta decīt aceea īn care eram cazati, ne-am asezat la o masa līnga fereastra si am privit cu nesat īnaltimile acelea ametitoare. Trei colosi de piatra asezati pe un platou, īmprejurul lor, putin grohotis. Baza tuturor, asa cum sīnt aliniati ca la parada, nu depaseste īnaltimea lor, iar īn adīncime - daca au 100 de metri. Cea mai svelta, īn centru, este Cima Grande. Ca o sticla de sampanie. Mai lata la baza, abia dincolo de mijloc īncepe sa se strīmteze, iar sus, īn vīrf, surplombele parca ar fi dopul. Surata ei din stīnga, Cima Piccola, e mai lata, mai crenelata, e prima care s-a lasat cucerita. La dreapta, Cima de vest, cea mai lata si cu surplombele cele mai afurisite, mult timp a bagat groaza īn cataratori. Ea a fost ultima care s-a lasat īnvinsa. Toate trei sīnt "pietrele" de īncercare a celor mai buni cataratori. Īn aceeasi zi, dupa-amiaza, ne-am apropiat din nou de ele. Dupa atīta contemplare, parca se mai īmblīnzisera, parca erau mai ospitaliere. Nu ni se mai pareau atīt de salbatice, de īnfricosetoare, ca atunci cīnd le-am vazut īntīia data. Ba, chiar īncepusem sa le īndragim, īncet - īncet.

Regretam ca nu se catara nimeni pe ele, ca sa putem īnvata ceva privind.

Dimineata am fost trezit de Costica:

- Scoala Naita, ca austriecii veniti aseara se īmbraca si pleaca.

Am sarit din pat si m-am īmbracat mai repede ca la armata, la alarma. Am luat coarda, carabiniere, pitoane, ciocanul si, dupa ei ! Au intrat īn sufragerie s-au asezat la masa si au mīncat copios. Noi, cu ceaiul nostru... Am mers cu totii la baza peretelui Cima Grande. Doi dintre austrieci s-au legat īn coarda. Am facut si noi acelasi lucru. Capul lor de coarda s-a urcat īn dreapta peretelui pe un bloc de stīnca, lipit de perete. De acolo a īnceput catararea putin spre stīnga, spre centrul peretelui. Noi eram gata sa-l urmam. A urcat vreo treizeci de metri si s-a oprit. Secundul i-a facut cīteva fotografii, apoi au coborīt amīndoi. Ne-a deceptionat mult gestul lor, dar noi aflaram punctul de intrare īn Cima Grande...

CIMA PICCOLA

Coborīnd de pe Cima Grande, capul de coarda austriac a luat-o la stīnga, peste un banc de zapada aflata īntre Cima Piccola si Cima Grande si a īnceput sa se catare pe peretele nordic din Cima Piccola. Cīnd cei patruzeci de metri de coarda s-au derulat, a plecat si secundul, fara a se regrupa. La doi metri īn urma lui am pornit eu, iar cīnd coarda noastra s-a īntins, a plecat si Costica.

Roca celor trei vīrfuri era stratificata orizontal. Prizele erau foarte bune si sanatoase. Austriecii cunosteau drumul, īncīt noua nu ne-a mai ramas decīt sa ne tinem de ei. Distanta dintre mine si secundul austriac nu a depasit niciodata doi metri. Cataratura se desfasura pe fata peretelui, fara hornuri sau fisuri, fara sa batem vreun piton. Dealtfel, nu am īntīlnit decīt pe la jumatatea traseului un piton pe care nu l-a folosit nici unul dintre noi. Alegeam prizele cele mai convenabile, cīnd la stīnga, cīnd la dreapta. Ascensiunea constituia pentru mine o adevarata placere. Atenti la fiecare miscare, am ajuns pe vīrf. Companionii nostri se aratau foarte contrariati de urmaritorii lor. Acolo, sus, se gasea o cutie dubla de tabla zincata īn interiorul careia se pastra un registru. Austriecii au luat cutia, au desfacut-o, au scos registrul, si-au scris numele si data ascensiunii. Am procedat si noi la fel, dupa care ei au luat registrul si au citit: "Niculae Baticu - Bucuresti, Costica Contes - Busteni, ROMĀNIA. 24 august 1937". Curiozitatea lor a fost determinata, cu siguranta, de faptul ca, auzindu-ne vorbind, nu-si dadeau seama ce neam sīntem. Dupa ce au citit, au ramas si mai contrariati; nu auzisera de alpinisti romāni ! Apoi, dupa ce ne-am prezentat reciproc, am īnceput toti patru o conversatie amicala si ciudata. Ne-am īnteles, totusi, īntr-o "limba" romāno-germana-italiana. Austriecii s-au interesat de Romānia si de muntii ei. Am stat putin pe vīrf, privind īmprejurimile cu piscuri si creste crenelate, pe care nu le cunoasteam. Ne-am pregatit de coborīre. Din vīrf, se face, obisnuit o coborīre īn rapel, pīna la o sa: un rapel de 40 de metri sau doua de 20 de metri, īn functie de cīte corzi sīnt, una sau doua, si de lungimea lor. Cum ambele "echipe" aveau cīte o singura coarda de 40 metri, le-am unit si am facut un singur rapel. Dupa aceasta coborīre, am strīns corzile si am continuat drumul neasigurati, din priza īn priza, pe un perete destul de īnclinat, mergīnd cu fata spre stīnca. Acest traseu de coborīre era drumul pe care se facuse prima escaladare a Cimei Piccola de catre Hans si Michel Innerkofler īn anul 1881. Am gasit pe traseu batute īn fisuri, simple piroane, din acelea pe care gospodarii le bat īn perete pentru a atīrna tablourile mari. Ele au fost folosite, cīnd s-a facut premiera acestei fete, doar la coborīre. Se dadea frīnghia dupa piron si se cobora īn mīini. Traseul pe care l-am urcat pe Cima Piccola avea gradul V, iar cel de coborīre - III. Dupa isprava noastra, conjugata cu a austriecilor pe care, cum am lasat sa se īnteleaga, i-am imitat la urcus, ne-am īnapoiat la cabana. Ziua se mentinuse īn continuare superba. Seara, īnainte de culcare, firmamentul era ca de basm, cu stelele sclipind stralucitor si cu o luna fara pereche īn frumusete. Multumiti de ascensiune, am adormit repede cu gīndul ca īn dimineata urmatoare vom urca din nou. A doua zi īnsa, cīnd ne-am sculat, afara viscolea. Eram consternati: cazuse zapada grosa de jumatate de metru ! Ne-am interesat la cei de la cabana si am aflat, cu tristete, ca vreme de o saptamīna timpul nu va mai fi favorabil ascensiunilor. Era 25 august. La 1 septembrie trebuia sa fiu la servici. Cu durere īn suflet, am hotarīt sa coborīm de la cabana.

- Degeaba stim acum locul de intrare īn Cima Grande, mi-a spus la plecare Contes. Poate ca vīrful acesta nici nu-l vom mai revedea vreodata.

- Ghinionul nostru, i-am raspuns prietenului meu, prefacīndu-ma ca sīnt optimist. Numai Umberto e de vina - am spus īn gluma - ca s-a accidentat, si vremea asta pacatoasa, care ne alunga de aici. Dar nu-i nimic, vom reveni !

A venit īnsa razboiul cu grozaviile lui. Dolomitii nu i-am mai revazut, nici eu si nici Contes. Ne-am reīntīlnit, īn schimb, īn Carpatii nostri dragi, curīnd. Nu īnainte de a hoinari putin prin orasele italiene...

POPAS LA VENEŢIA

Am planuit sa mergem sa vedem Venetia, apoi Milano, unde voiam sa-l vizitam pe stefan Fontanella, fostul tovaras de munca a lui Costica la Fabrica de hīrtie si celuloza din Busteni. Ne-am facut bagajele si am coborīt la Cortina d'Ampezzo. De acolo, cu trenul, la Bolzano si, mai departe, la Venetia. Dupa o noapte de motait īn tren, am ajuns la destinatie dimineata.

Venetia este asezata īn nord-estul Italiei, īntr-o laguna a Marii Adriatice. O parte a orasului e strabatuta de canale, care se revarsa īn Canale Grande. Exista īnsa si strazi adevarate, pe uscat, ca īn oricare alt oras. Canalele sīnt traversate de sute de poduri. Legatura cu tarmul continental se face printr-un pod lung, pe care trece o cale ferata si o sosea.

Vremea era frumoasa, cerul senin, soarele abia rasarise. Cum am parasit tarmul continental, tot drumul pe pod pīna īn oras, de o parte si de alta, se īntindea marea. Din gara, am cautat sa ajungem cīt mai repede īn piata San Marco. Am gasit o camera la niste particulari si am īnchiriat-o pentru doua zile. Din cauza renumitilor tīntari, paturile erau acoperite cu cīte un baldachin din tifon sau pīnza de perdele. Am vizitat piata si biserica San Marco, la usa careia statea un paznic oprind intrarea īn biserica al celor īmbracati indecent. Piata era plina de porumbei, care veneau si se asezau pe umerii vizitatorilor, pe brate sau pe palarie, asteptīnd sa li se dea seminte. Īn oras magazinele cu artizanat erau pline cu fel de fel de obiecte, unele mai atragatoare decīt altele.

Bani sa fi avut, sa cumparam tot ce ochilor le placea ? Din distanta īn distanta, stateau oameni cu maldare de prospecte pe care le ofereau gratuit, īn care te īmbiau sa vizitezi Italia. Aveau prospecte si pliante despre toate regiunile pitoresti ale tarii. Erau atragatoare, cu multe imagini colorate si cu harti. Am luat si noi cīteva, ca amintire. Nu aveam cum sa raspundem īmbietoarelor reclame din ele. Am privit celebrele palate de marmura īn care au locuit dogii Venetiei. M-a impresionat masivitatea acelor palate si valurile apei care bat de secole īn zidurile lor. Fiecare din aceste cladiri are cīte o usa mare, intrarea principala, dotata cu o scara, tot de marmura, ce coboara pīna īn apa. De fiecare scara sīnt ancorate una sau mai multe barci-gondole. Īn noaptea dintre cele doua zile cīt am stat noi acolo, am avut ocazia sa asistam la o mare serbare pe Canale Grande. Asemenea serbari se organizau destul de des, deoarece multi turisti, ca si noi, veneau doar pentru doua, trei zile. Serbarea a fost feerica. Sute de gondole, conduse de gondolieri frumos costumati, purtau perechi de "tineri īndragostiti" (turisti) īn barcile lor discret luminate de lampioane si īn cīntecul mandolinelor. Spectacolul era īntregit de jocurile de lumini si de artificii, de muzica ce invadase, pīna tīrziu īn noapte, laguna. Bineīnteles, noi nu ne-am numarat printre "tinerii īndragostiti". A doua zi dimineata am mers īn port. Am urcat īntr-un vaporas ce ne-a dus īn renumita statiune Lido Venetia. Cīt ne aflam pe mare, am vazut ancorate multe nave de razboi italiene.

Lido Venetia este o insula lunga si īngusta, orientata pe directia nord-est - est-sud. Am acostat, cred, īn portul Santo Lazzaro. Din port, am luat-o pe un bulevard, la stīnga. Pe partea dreapta a bulevardului se īnsirau, unul dupa altul, nenumarate hoteluri, de diferite categorii, toate avīnd īn partea opusa fatadei, spre mare, terase si stranduri, cu nisip foarte fin, orientate spre est-sud. La capatul bulevardului se gasea strandul popular. Aici tarifele erau mici, accesibile oricui. Am intrat si noi, ne-am scaldat si am stat tolaniti īn nisipul fierbinte aproape o zi īntreaga. Marea si cerul se īntreceau parca īn frumusetea albastrului lor. Nu ne īnduram sa parasim acel loc. Am mīncat acolo, pe terasa acelui strand, fripturi la un pret foarte convenabil. Spre seara, obositi de cīt ne-am balacit īn apa, ne-am īndreptat spre gara. Peste ani, am regretat mult ca n-am folosit altfel cele doua zile ale popasului meu venetian. Am regretat, mai ales, scaldatul acela prelung īn apele marii si līncezeala pe nisipul fierbinte. Ca o consolare, mi-am gasit totdeauna o scuza putinului meu interes de atunci pentru capodoperele Venetiei: dragostea tinereasca pentru sport, pentru munte...

De la Venetia la Milano am calatorit noaptea, dormind oarecum īn tren. La intrarea īn oras, ne-a impresionat, īn primul rīnd, imensul pod pe care patrunde trenul īn inima cetatii si pe sub care treceau, traversīndu-l, strazi circulate de o sumedenie de vehicule. Am ajuns īn gara la ora sapte dimineata. Am coborīt pe un peron imens, situat la etaj. La capatul peronului se aflau birouri si o scara monumentala, din marmura, pe care trebuia sa coborīm ca sa iesim īn strada, pentru a lua tramvaiul sau o masina. Totul era splendid si maret. De afara, daca te uitai la cladire si nu stiai ca este gara, puteai crede ca este un palat al unui print. Am cumparat o harta a orasului, care avea strazile trecute pe verso, dupa care ne-a fost foarte usor sa ne orientam. Am gasit, pe harta, strada lui Fontanella, dar, fiind dimineata, nu am vrut sa mergem direct la el. Am cautat un hotel popular, "Albergo populare", de existenta caruia stiam. Era un hotel foarte curat si ieftin, cu restaurant, biblioteca, sala de lectura. Avea mai multe etaje si la fiecare mai multe sali mari. Fiecare sala avea, pe dreapta si pe stīnga, o serie de boxe-camere, despartite īntre ele prin cīte un perete din placa de marmura, groasa de 2*/2-3 centimetri si īnalt, care nu atingea tavanul. Usa era formata dintr-o rama metalica cu plasa de sīrma. Prin plasa de sīrma īmpletita se vedea din camera afara, adica pe culoar, si invers, de pe culoar īn camera. Camerile erau mobilate cu cīte doua paturi curate si noptiere. Oaspetii nu aveau voie īn ele decīt īn timpul afectat dormitului, de la ora 8 seara la 8 dimineata. Pretul pentru dormit fiind foarte mic īn raport cu celelalte hoteluri, turistii straini īl solicitau foarte mult. De asemenea, la restaurantul hotelului popular se mīnca bine si cu pret convenabil. Noi am ocupat camera, am lasat bagajele si am plecat sa vizitam orasul. Am observat ca avea cladiri masive, vechi, dar nu prea mari. Am vazut Domul, edificiu impresionant, cu sute de turnuri si turnulete, cu statuete si ornamente, si cu numeroase altare īn interior. De la Dom ne-am īndreptat spre Scala di Milano. Era īnchisa, asa ca n-am admirat-o decīt dinafara. Īn drum spre Scala am trecut printr-un pasaj īn mozaicul caruia, pe pardoseala, am vazut un leu, care-si avea povestea lui... Am preferat hoinareala prin oras, uitīndu-ne ba la o cladire, ba la alta, fara pofta prea mare de a le cerceta cu de-amanuntul. Mai tīrziu, īn tara, am aflat ca unul din obiectivele demne de vizitat la Milano, cimitirul, se situa pe primul loc, cu monumentele sale mortuare, de mare valoare. Īn fine, dupa-amiaza am mers la Fontanella. Mama acestuia, romānca din Busteni, vazīndu-l pe Costica, la īnceput nu-i venea sa creada ca este el, apoi, īn izbucnirea ei de bucurie si de emotie a īncurcat-o mai mult pe italieneste decīt pe romāneste. Cu un an īnaintea lui stefan Fontanella, plecase īn Italia un frate de-al lui, mai mare, care lucra deja la uzinele Caproni. A plecat apoi si stefan cu mama lui. Tatal lor, italian, murise la Busteni, unde si fusese īnmormīntat. Acasa la prietenul nostru am gasit pe mama si pe sotia lui, o tīnara venetianca. Dupa un timp, a venit si el de la servici. Bucuria revederii a fost mare. Īn ziua aceea am petrecut toata dupa-amiaza si seara īn familia lui. Ne-a povestit de toate. Am retinut īntīmplarea legata de intrarea lui īn serviciu cīnd a venit din Romānia... S-a prezentat la un oficiu de plasare a bratelor de munca, unde i s-au cerut acte. A aratat pe rīnd: actul de nastere, de cetatenie, de lucrator, de mester. Cel ce i le cerea strīmba din nas, spunīnd:

- Altceva ?

Nemaiavīnd ce prezenta, stefan a aratat cartea de membru al partidului fascist.

- Asta, domnule, trebuia sa o dai de la īnceput ! a strigat respectivul functionar si l-a angajat pe loc.

- A fost pentru mine cea mai trista experienta si īntīmplare de cīnd am venit īn Italia, ne-a spus Fontanella.

A doua zi ne-am luat ramas bun de la familia Fontanella si am plecat spre tara, cu trenul. Pe parcursul calatoriei am mai cumparat ceva de mīncare. Totusi, ajunsi la Timisoara, eram lihniti de foame. Cu ultimi bani, am cumparat din gara pīine, rosii si salam. Ne-am astīmparat astfel foamea, eu pīna la Bucuresti, Costica pīna la Busteni.

Dupa aceasta vizita īn Italia si īn urma scolii ce o urmasem si cunostintelor noi capatate, am propus Clubului alpin romān sa organizez o scoala de tehnica moderna de cataratura, dupa modelul celei urmate. Clubul a consimtit si au si īnceput pregatirile īn acest sens. Aveam si materialele necesare functionarii acestei scoli, cumparate de mine: frīnghie speciala de cataratura, din cīnepa rasucita, marca "Fussener", lunga de patruzeci de metri, carabiniere, pitoane, ciocane, espadrile.

DIN NOU ĪN BUCEGI

DIFERITE ASCENSIUNI

Īnainte de plecarea mea īn Italia si dupa aceea am continuat, firesc, īn timpul liber, ascensiunile īn Muntii Carpati, ca membru al Clubului alpin. Dintre actiunile de acest gen efectuate chiar īn 1937 īmi amintesc: tura de schi din Piatra Mare, facuta de doctorul Vasile Steopoe si cu alti sase participanti (7 februarie), excursia din Valea Seaca a Caraimanului (16 mai), la care a luat parte, alaturi de mine, īn calitate de conducator, si Victor Knapp; īmpreuna cu Nae Dimitriu am condus un grup (11 iulie) si 9 persoane pe Vīrful si Creasta Picaturii, iar cu Costica Contes (l august) - un grup pe Creasta Coltului Malinului.

Īn legatura cu Victor Knapp, īmi amintesc o īntīmplare...

Īntr-o duminica seara, īntorcīndu-ne dintr-o excursie, am mers la restaurantul Oancea pentru a bea o bere, eu, Victor Knapp, Titi Ionescu si poate mai era cineva. Victor, īn vremea aceea, lucra la Cluj. Apropiindu-se ora sosirii trenului de Cluj, Victor, īn graba, si-a luat ramas bun si a plecat la gara. Cīnd s-a apropiat si ora sosirii trenului de Bucuresti, Titi Ionescu a observat, pe un scaun, un vindiac, care nu era al nostru. Ne-am amintit ca l-am vazut la Victor. Titi m-a īntrebat ce facem cu el. I-am raspuns:

- Ia-l la tine si adu-l sīmbata viitoare, sa-l restituim proprietarului.

Īntr-adevar, sīmbata urmatoare, cīnd Victor a sosit īn Busteni, noi i-am predat vindiacul. Foarte emotionat, ne-a spus:

- Am observat lipsa lui īn tren, dar nu ma mai asteptam sa-l gasesc. Sīnteti niste baieti minunati. De atunci am ramas buni prieteni.

Paralel cu aceasta activitate am continuat si pe aceea de cercetare...

Odata, am mers cu Toma Boerescu pe Valea Policandrului si am ajuns, printr-un brīu, la baza traseului ce se numeste azi "Mult Dorita". Am vrut sa plec eu cap de coarda, dar Toma a spus sa-l las pe el. L-am lasat, a īnaintat o lungime de coarda, adica pīna la baza surplombei. Ajuns acolo, mi-a comunicat ca nu se poate merge mai departe. Dupa ce a batut un piton īn bolovanul de sub surplomba, a coborīt īn rapel[78]. La 28 septembrie 1937 am repetat ascensiunea peretelui Galbenelelor pe traseul Furcilor pe unde nu a mai urcat nimeni de la premiera din 20 octombrie 1935. Au participat la aceasta actiune urmatorii alpinisti: Nae Dimitru, Toma Boerescu, Sorin Tulea, Ion Badila, Edy Aerkeder si eu, deci sase persoane[79]. Fiind foarte multi si trebuind sa se faca fractionarea fiecaruia pe rīnd, s-a pierdut timp pretios. Īn plus, Nae Dimitriu a avut o indigestie, poate de emotie, poate pentru ca a mīncat ceva ce nu i-a priit. Oricum, am avut motiv sa īntīrziem. Noaptea ne-a prins īn grota situata pe terasa de la nivelul "ferestrei". Am stat acolo pīna a doua zi dimineata, pe frīnghii, unul īn altul, īncercīnd sa atipim. Morfeu ne-a ocolit, desigur, asa ca Sorin a avut prilejul sa-si arate talentele... Unde-i voie buna, noaptea trece repede. A si trecut chiar. Dimineata, ca sa fie tacīmul complet, a mai tras si o ploicica. Pīna la "fereastra" am fost eu cap de coarda, ca "gazda". Īn continuare l-am lasat pe Toma cap. Ghicisem ca avea aceasta dorinta. Dealtfel, trebuie sa recunosc, ploiesteanul s-a descurcat bine. Pacat īnsa, asa cum am aratat, grupul nostru a fost - iarasi - prea mare...

FISURA ŢAPULUI

Fisura aceasta este o spintecatura distincta, situata pe fata stīnga a Vaii Ţapului (cum urcam) īn amonte de punctul unde brīul, coborīnd din Creasta Frumoasa, atinge firul vaii. Privita de la distanta, pare o despicatura verticala.

Ascensiunea traseului am facut-o la 3 octombrie 1937. Aveam, ca secund, pe Ion sincan. S-a efectuat acest drum pentru a īnlesni unor membrii aderenti ai clubului sa promoveze īn categoria activi, asa cum cerea statutul: de a fi participat la o premiera.

Primii pasi īn Fisura Ţapului i-am facut pe peretele din dreapta, avīnd fisura īn fata. Dupa ce am urcat liber cītiva metri, am fost nevoit sa ma īntorc catre stīnga si sa folosesc muchea din stīnga a fisurii. Īn acest loc am batut un piton pentru asigurare, deoarece peretele ma arunca īn afara. Cum fisura era īngusta, neavīnd caracter de horn, nu se putea face ramonaj. Singura solutie ca sa avansez a fost sa folosesc prizele mici īntīlnite. Am urcat īnsa īn sprait, adica prin opozitie, atīt cu mīinile cīt si cu picioarele. Dupa ce am parcurs o bucata de drum, am batut un al doilea piton. La capatul unei lungimi de coarda, am ajuns īn Hornul Negru, a carui īnclinare este mai mica. Am batut acolo al treilea piton ca sa-i asigur pe ceilalti, pe care i-am adus pe rīnd īn horn. Hornul Negru este scurt, nu prezinta dificultati, asa ca l-am urcat repede si am iesit īn Strunga Neagra, de acolo īn Valea Seaca a Costilei la baza Coltului Malinului.

LA SCHI PE MARILE ĪNĂLŢIMI

A venit iarna cu zapada. Am īnceput sa merg la schi īn Predeal si īn īmprejurimile lui cu colegii de la Metropola. Cu ei am petrecut zile minunate īn excursii, pe schi, de unde am.si ramas cu amintiri imortalizate pe pelicula fotografica. Animatorul unor asemenea "escapade" era Lica Minculescu. Mergeam la Cioplea sau pe Creasta Cocosului la Susai, uneori; alteori, la Trei Brazi sau, peste Fetifoi, prin Forban, la cabana Diham. De fapt, nu prea trageam pe la cabane. Masa de prīnz o "luam" sub cerul liber, la soare, cīnd vremea era frumoasa. Cīnd era furtuna, la adapost de vīnt, faceam cīte un foculet unde frigeam slanina sau cīrnati, īn cīte o vīlcea sau īn padure. Aceste mese au fost, fara īndoiala, cele mai grozave din lume, Mīncam cu o pofta de lupi si sorbeam cu nesat aerul curat si rece.

Catre primavara, am cunoscut un grup de schiori cu care am fost īn masivul Fagaras, la lacul Bīlea. Am petrecut acolo zilele de Pasti, dar am cunoscut, totodata, alt peisaj, alti oameni., alta zapada si alt mod de practicare a schiului. La Predeal sau la "Cleste" pe Dihamu, am īntīlnit schiori mai vīrstnici, īn special pe sasii brasoveni. Ei faceau īntoarceri īn sistemul "Telemark", īn vreme ce la Bīlea am vazut īntoarceri īn cristiane scurte, īn viteza, dupa sistemul lui Schnabel, instructorul austriac adus de federatia de schi. Cu aceasta iesire la lacul Bīlea am prins gustul īnaltimilor pentru schi. De aceea, de acum īncolo, am schimbat Predealul cu platoul Bucegilor, cu Vīrful cu Dor, cu Piatra Arsa, Babele, Omul si chiar cu Pestera. Am constatat ca sus, la īnaltime, zapada se pastreaza mult mai tīrziu, īncīt placerea de a schia o puteam simti intens uneori pīna prin mai. Dealtfel, pentru acest sezon de iarna, Clubul alpin a prevazut un program mai bogat, cu excursii de schi si cu obisnuitele ascensiuni pe zapada pe vaile abruptului prahovean al Bucegilor sau pe crestele Pietrei Craiului. Faceam excursii colective, dar am mers pe vai si de unul singur, cum s-a īntīmplat odata cīnd am urcat, cu schiurile īn spate, Valea Costilei. Sus īn platou fiind zapada, am pus schiurile īn picioare si am plecat spre Babele. Era ceata pe platou, atmosfera care mi-a marit placerea drumului deoarece, desi mergeam fara busola nu m-am ratacit; stiam bine conformatia platoului. Acest lucru nu-l recomand īnsa celor ce nu au o experienta īndelungata, masurata īn ani de ascensiuni de iarna pe vai si cu iesiri sus si care sa aiba, īn plus, simtul orientarii foarte dezvoltat.

La 19 martie 1938 s-a tinut adunarea generala a Clubului alpin romān. Am devenit membru īn comitetul clubului ales pentru anii 1938-1939. Noua conducere: presedinte - doctor Vasile Steopoe, vicepresedinte - avocat Nae Dimitru, secretar general - Victor Knapp, casier - doctor Barbu Nestorescu, membrii - inginer Radu Ţiteica, Petre Balaceanu, Niculae Baticu si Gheorghe Creanga, ca si cea veche, a avut multe realizari pozitive. S-au īnregistrat īnsa si unele parti negative, despre care voi spune cīteva cuvinte īn amintirile de acum...

VIZITA STUDENŢILOR ALPINIsTI ITALIENI

Īn luna iulie 1938 a venit īn Carpati un grup de alpinisti italieni, din proprie initiativa, dornici sa-i cunoasca. Cu trei dintre ei - īntre care unul, Oreste, ghid, profesionist - am plecat īn ziua de 17 iulie īn peretele Galbenelelor, pe traseul Furcile. Ni s-au alaturat Toma Boerescu si Sorin Tulea. Cīnd eu si italienii am sosit la baza diedrului, dintr-un nor, au īnceput sa cada cīteva picaturi de ploaie. Ele s-au transformat īndata īntr-o grindina cu boabe mari cīt aluna turceasca. Fiind grupati, cei patru, pe linia Furcilor, totul se scurgea īn capul nostru. Jos, la picioare, pe platforma, stratul de grindina trecea de glezna. Unul dintre italieni, Toni Citerio, din Como, tipa:

- Baticu, io more !

Cīnd grindina s-a oprit, italienii au refuzat sa mai urce. Erau uzi si vineti de frig. Toma si Sorin, ramasi īn urma, au avut unde se adaposti.

Ne-am īntors īn brīul de piatra si am facut rapel īn Hornul Coamei. Ajunsi īn Valea Galbenelelor, am intrat īntr-o zona cu soare. "Ce aproape e viata de moarte", mi-am spus īn gīnd. La "hotel" Galbenele asteptau mai multi prieteni de alpinism, baieti si fete, veniti sa vada cum urca italienii. La īnceput, spectacolul a fost frumos, dar cīnd a īnceput grindina, īntre ei si noi s-a īntins o perdea alba, de gheata, si timp de 30 de minute au tremurat si ei, nu de frig, ci de grija noastra, a celor din perete.

Vizita alpinistilor italieni a prilejuit un spectacol ciudat din partea conducatorilor cītorva asociatii de turism, care, la aeroportul Baneasa, au īnceput sa-i suprasolicite, fiecare pretinzīnd ca sīnt invitatii lor[80]. De la noi, italienii au plecat īn Bulgaria[81].

Īn afara activitatii alpine, īn cadrul asociatiei Metropola am continuat sa fac gimnastica, scrima, canotaj, ciclism si, īn special, sa ma antrenez pentru zbor. La gimnastica, dincolo de programul obisnuit, alergam mult pentru a cīstiga suflul si forta necesare īn ascensiuni. Dealtfel, toate celelalte activitati sportive le practicam ca antrenament pentru cataratura; exceptie facea zborul; aici traiam senzatii si satisfactii aparte. Pentru obtinerea brevetului de gradul II, adica de pilot international pe avioane de turism, am reīnceput zborul la aceeasi scoala A.R.P.A., la 26 februarie 1938, avīnd ca instructori pe fratii stefan si Haralambie Simion, doi piloti excelenti si buni instructori. Trebuia sa termin si sa obtin brevetul īn vara, īnsa a intervenit ceva neprevazut, scoala de alpinism din Austria, īncīt abia la 10 octombrie 1938 Comisia de examinare a scris īn carnetul meu de zbor: "Trecut cu succes probele de brevet gradul II".

Īn vara anului 1938 o echipa condusa de Toma Boerescu a reusit sa treaca Surplomba Mare din Peretele Galbenelelor. Īn legatura cu acest eveniment, īn Buletinul de informare nr. 8-9 al I.P.G.G., la pag. 70, Toma Boerescu scrie: "A trecut si anul 1937 si numai dupa ce s-au īntors din Italia alpinistii nostri, unde au cunoscut metoda escaladei la coarda dubla, am īnceput sa credem ca este posibila trecerea ei (a surplombei n.a.)... Escalada la coarda dubla si scarite tot ei au adus-o si cīnd ne-am hotarīt pentru surplomba eu īnca nu īncercasem urcarea īn acest mod".

Anterior, traseul a fost tatonat de Nae Dimitriu īn anul 1936 īn doua rīnduri, dar nu a ajuns decīt pīna la baza surplombei. Toma a trecut surplomba īn 1938 īnsa nu a reusit terminarea traseului, ci a iesit īn dreapta, coborīnd īn Hornul Coarnei. Abia la 17 septembrie 1939, echipa Dan Popescu, Sorin Tulea si Niculae Cretu au urcat partea finala a traseului, venind din Hornul Coamei. Abia atunci s-a putut vorbi de un traseu nou al extremei vestice a peretelui Galbenelelor sau de traseul Surplomba Mare, cum i s-a spus īn final. Un traseu alpin īnseamna un drum pornit de jos de la baza, pīna sus īn creasta sau vīrf. Īncercari nereusite sau portiuni de traseu[82] nu īnseamna un drum, un traseu. Cum am mai spus īn cuprinsul acestor pagini, premiera este urcarea unui drum, care nu a mai fost urcat de nimeni, niciodata, īntr-un singur efort continuu, de la baza si pīna la iesire īn creasta sau vīrf. Numai aceasta forma de escalada se numeste premiera alpina. Traseele alpine noi, facute la longue, nu sīnt premiere, ci "constructii" de drumuri "accidentate", īncercarile ramīn simple īncercari. Exista si īn alpinism o etica, care trebuie si la noi respectata, ca orice etica, regula sau fair-play din toate celelalte sporturi. De ce alpinismul sa faca exceptie de la regulile internationale ?

Īn septembrie 1938 am fost cu Toma Boerescu si altii īn Surplomba Mare. Fiind cap de coarda, am trecut surplomba prin metoda Dulfer, de traversare cu balustrada. Dupa ce am ajuns deasupra ei, am adus pe d-na Knapp, pe care am lasat-o sa-l asigure pe Toma, eu continuānd mersul catre creasta, fara sa stiu ca Toma nu terminase traseul. Urcasem vreo 10 metri. Cīnd a venit Toma si m-a vazut, mi-a strigat sa ma dau jos. I-am spus ca vreau sa ajung īn creasta, dar el nu a fost de acord, asa ca am coborīt...

REFUGIUL METALIC "COsTILA"

La īnapoierea din Italia am povestit colegilor si conducatorilor Clubului alpin romān cum sīnt organizati alpinistii italieni, cum functioneaza cabanele lor. Le-am vorbit, de asemenea, despre refugii si despre importanta lor īn zonele de cataratura. Cum noi, cei de la C.A.R., ramasesem īn urma fata de asociatiile A.D.M.I.R. si Brav īn ce priveste constructiile, s-a hotarīt realizarea unui refugiu. S-a stabilit ca locul lui sa fie intrarea īn Valea Costilei, la Ţancul Ascutit. A fost formata o comisie cu sarcina de a se ocupa de aceasta problema. Meritul deosebit l-a avut inginerul Gheorghe Frim. Prin relatiile sale, acesta a procurat materialul necesar.

Despre īnceputul propriu-zis al acestei initiative de mare perspectiva pentru miscarea alpina din Romānia, las sa vorbeasca urmatoarea pagina din Buletinul C.A.R. anul VI, nr. 1/1938:

"Īncepīnd de duminica 12 iunie clubul a pus īn lucru refugiul din Valea Costilei, sub Ţancul Ascutit. Transportul materialelor si constructia se fac numai prin munca membrilor clubului. Aceasta a continuat īn zilele de 13, 19, 26 iunie si 2 iulie.

Membrii sectiunii Bucuresti, precum si cei ai sectiunii Busteni, īn frunte cu domnul presedinte Eremia Cretu, au transportat peste l 500 kg sine de fier, tabla ondulata de o greutate egala si cheresteaua necesara peretilor interiori. De asemenea, s-au executat sapaturile de nivelarea terenului. extrem de accidentat īn acest tinut, si fundatiile. Īn continuare, urmeaza sa se execute montarea scheletului de fier si a peretilor metalici cu dubla captuseala de lemn, tot de catre membrii clubului. Comisiunea tehnica a lucrarii este compusa din d-nii: inginer Gheorghe Frim, Ion sincan, Ion Marinescu si Constantin Toboc".

As vrea sa mentionez, sa subliniez chiar, contributia de specialitate īn constructia refugiului a muncitorilor de la C.F.R., membrii ai C.A.R. Cu munca de teren a fost īnsarcinat Titi Toboc. El, luīndu-si treaba īn serios, s-a instalat la Busteni, organizīnd transportul materialelor catre Ţancul Ascutit - la "santierul" refugiului. Socoteala era simpla: cīnd cineva urca catre locul cu pricina, Titi, fara multa vorba, īi punea doua scīnduri īn spate, sau punea cīte doi insi la o tabla ondulata, ca aceasta atīrna ceva mai mult. Sporul la transport crestea īn special sīmbata si duminica. Pentru materialele care nu au putut fi transportate asa cum am aratat mai sus, Titi a aranjat cu nea Marin, un locuitor al Busteniului; care a dus, cu o caruta, materialele grele pīna īn poienita de la "Sfatul uriasilor", de unde tot bratelor si spinarilor le-a revenit sarcina de a definitiva treaba. Ajunsi sus, la "santier", dupa ce depuneau sarcina transportata, prietenii nostri, se "odihneau" activ, punīnd mīna pe baros si spargīnd din stīnca, pentru amenajarea unei portiuni plane, pentru constructia refugiului. De asemeni, tot cu barosul si tancusa, au fost sapate īn stīnca gaurile unde au fost īmplāntati īn beton, stīlpii metalici, scheletul metalic al refugiului. Fotografiile facute cu aceasta ocazie sīnt elocvente.

Īnceputa la 12 iunie, constructia refugiului a fost terminata la jumatatea lunii august a aceluiasi an, putīnd astfel gazdui prima scoala de tehnica moderna de alpinism din Romānia.

CĂMINUL ALPIN - BUsTENI

Īndata dupa īnfiintarea Clubului alpin romān, īn martie 1934, īn Buletinul alpin, anul II, nr. l, la paginile 27-28, a fost tiparit primul statut al noii organizatii de alpinism. La punctul 10 al documentului se scria ca asociatia īsi propunea "constructii de refugii". Clauza aceasta s-a mentinut si īn formularea din 1936 a statutului: "constructii de refugii si case de adapost".

Din nefericire, concretizarea acestei clauze statutare presupunea existenta unui fond financiar la dispozitia clubului. Or noi, membrii lui, eram putini si fara bani. Īn afara de astu, banii adunati din cotizatii se cheltuiau pentru tiparirea Buletinului si a marcajelor, atītea cīte se faceau. Totusi, C.A.R.-isti au hotarīt ca nu pot ramīne īn urma altor asociatii turistice, ca A.D.M.I.R. sau Brav. Mai ales Nae Dimitriu nu putea fi indiferent la o asemenea situatie. Se tot framīnta de unde sa scoata bani. Fortuna ajuta pe īndrazneti. Tot discutīndu-se si cautīndu-se solutia care sa puna la dispozitia clubului banii necesari, Bubi Schefler ne-a informat ca are un unchi care profeseaza diferite meserii: macelar, restaurator, chelner pe vagon lits, bucatar pe vapor etc. Daca s-ar discuta cu el, credea Schefler, nu-i exclus sa-si dea acordul privind concesionarea restaurantului ce va lua fiinta la casa ce urma sa o construim. Īn acest caz, el ar putea avansa o suma de bani. Comitetul C.A.R. a retinut aceasta idee si l-a delegat pe Nae Dimitriu sa discute si sa trateze cu unchiul lui Bubi. Asa se face ca īntr-o seara, la o gradina de vara din Bucuresti, s-a facut tīrgul: unchiul lui Schefler a avansat Clubului alpin romān suma de 200 000 lei si a obtinut īn schimb concesiunea restaurantului pe termen de cinci ani. Combinatia a fost avantajoasa pentru ambele parti. Aflat īn posesia acestei sume, clubul a cumparat de la inginerul Octavian Martinian un teren de 500 m2 īn Busteni, īncheind actul de vīnzare-cumparare la 30 octombrie 1937. Cu restul banilor s-au cumparat materiale pentru constructia Caminului alpin, cum a fost numita casa noastra.

Despre momentul de debut al lucrarilor de la Busteni, revista Clubului alpin romān consemna īn numarul 1, anul VI/1938, la pagina 36: "Primele lucrari ale caminului Clubului alpin, Busteni, au īnceput īn ziua de 15 iulie crt. conform planurilor īntocmite de arhitect J. Demetrescu si-n antrepriza d-lui Ion C. Marin-Breaza.

Comisia īnsarcinata cu aceasta constructie, īn a carei compunere a intrat inginerul Gheorghe Frim, doctorul Vasile Steopoe si avocatul Nae Dimitriu, a luat masuri pentru transportarea materialelor pe santier.

Caminul, avīnd o suprafata de 250 mp constructie propriuzisa si 90 mp terasa, va fi īncheiat īn toamna anului acesta, urmīnd ca lucrarile interioare si amenajarea (tīmplarie etc.) sa continuie īn tot timpul iernii".

Caminul alpin din Busteni, īn forma proiectata, nu putea fi construit cu suma de 200 000 lei. De aceea, membrii cu relatii ai clubului - inginerul Gheorghe Frim, doctorul Vasile Steopoe si avocatul Nae Dimitriu[83] - au īntocmit o serie de pliante cu stadiul lucrarilor casei din Busteni si a refugiului Costila. Ei le prezentau diferitelor autoritati, institutii si īntreprinderi obtinīnd, astfel, frumoase subventii. Cīnd si aceasta sursa a fost epuizata, printr-o interventie a doctorului Vasile Steopoe, s-a obtinut de la Societatea Creditul Industrial un īmprumut de 500 000 lei platibil īn cinci ani. Subventia O.N.T. de atunci a fost neīnsemnata: 10 000 lei. Valoarea lucrarilor Caminului alpin s-a ridicat la peste 2 000 000 lei.

Īn fine, cīnd lucrarile au fost terminate, s-a ridicat o alta problema, aceea a mobilierului. si aici, ca si la constructie, nu s-a facut economie. Au fost cumparate mobila fina pentru dormitoare si pentru sufragerie, lampi fanteziste, doua rīnduri de rufarie de olanda fina, plus rezerve. Martore despre cele aratate mai sus, īn mica parte, stau fotografiile facute la epoca respectiva. S-a depus o munca sustinuta, entuziasta, iar "eroii" ei doreau ca, la sfīrsit, stradania lor sa se concretizeze īn ceva util si frumos. Eu cred, chiar si astazi, ca n-au gresit.

INAUGURAREA CĂMINULUI ALPIN

Inaugurarea Caminului alpin din Busteni a avut loc īn ziua de 6 august 1939. Pentru aceasta festivitate s-au facut pregatirile de rigoare. Caminul a fost amenajat ca de mare sarbatoare. Dormitoarele, sufrageria si bucataria, toate īntr-o perfecta ordine si curatenie, parca rīdeau, erau pregatite pentru aceasta mare solemnitate. Sufrageria, cu mesele frumos aranjate, cu fotografii, mari, de cataratura, ce īmpodobeau peretii, si cu o vitrina plina cu carti, buletine, prospecte ale scolii de alpinism, stralucea de frumusete.

Vremea, o zi calda de īnceput de august, cu un soare orbitor, a dat concursul ei neprecupetit, din belsug, acestui eveniment, care a īnsemnat īnca un triumf pentru ridicarea turismului si alpinismului romānesc.

Participantii, īn numar impresionant, veniti, unii din pura curiozitate, altii reprezentīnd asociatii si cluburi similare, asa cum vom vedea, au adus salutul si cuvintele de lauda ale acestora. Prezenti au fost si reprezentantii autoritatilor.

La ora 12 a fost deschisa solemnitatea. Doctorul Vasile Steopoe, presedintele C.A.R., dupa ce a citit o serie de telegrame trimise īn numele clubului, a tinut o cuvāntare īn care a aratat evolutia clubului si realizarile lui pe toate planurile, de la īnfiintare si pīna la zi. A insistat asupra efortului facut pentru construirea refugiului si a Caminului alpin. Din partea asociatiei Hai la drum, reprezentata de o delegatie de 18 membrii īn frunte cu vicepresedintele Ioan Tamasescu, a vorbit Armis Lucasievici, care, dupa ce a omagiat Clubul alpin pentru activitatea depusa, a prezentat un pergament cu urmatorul continut: "Clubului alpin romān, sincera admiratie pentru opera īnfaptuita, urari pentru izbīnda desavīrsita īn ceea ce urmareste si īncurajari ale unor adevarati camarazi pentru tinuta de perfecti drumeti cu care ne-au īntīmpinat". Dumitru Gherasi, presedintele Clubului carpatin romān, a insistat, īn cuvīntarea sa, asupra datoriei ce o au forurile oficiale de a sprijini initiativa particulara īn opera constructiva. Īn numele asociatiei Romānia pitoreasca, presedintele ei, profesorul Nicolae Ioan, īntr-o cuvīntare plina de poezie, cum numai el stia sa vorbeasca, s-a referit la rolul turismului si alpinismului īn educarea tinerelor generatii. Consilierul Niculae serbanescu, presedintele Federatiei societatilor de turism din Romānia si al asociatiei Amicii Predealului, dupa ce a adus un omagiu Clubului alpin romān pentru opera īnfaptuita, din partea Federatiei si a sa personal, a facut un apel la O.N.T. sa sprijine mai larg Federatia si pe membrii ei, pentru a-si putea continua operele īncepute. Seria cuvāntarilor a īncheiat-o Vintila Paraschivescu, presedintele Oficiului National de Turism, care, dupa ce a expus programul de viitor al O.N.T., a promis deplina libertate asociatiilor de turism īn opera lor constructiva. Doctorul Vasile Steopoe a citit telegrame primite de la Eugen Titeanu, inginer Ion Gigīrtu, Paul Nedelcovici, Nerva Stoica si Mihai Haret, precum si din partea asociatiilor S.K.V. si Societatea turistica din Brasov, prin care se scuza ca nu au putut participa la inaugurare si prin care au felicitat C.A.R.-ul pentru frumoasele realizari. Asistenta, circa 100 de persoane, dupa ce a vizitat Caminul, s-a īntrunit la o masa comuna, īn ambele sali ale sufrageriei. Printre cei prezenti au fost remarcati: profesor Alexandru Marcu, Stavri Cunescu, Otto Schiel, Alexandru Badauta, inginer Grigorescu, Eremia Cretu, Dumitru lanculescu, Dumitru Stoenescu, doctor Marin Ionescu, Izvoranu, Virgil Costescu, Iosif Salter, Ivana si doctorul Veneriu Stroescu, D. D. Popescu, profesoara Viorica Steopoe, plus cei ce au tinut cuvīntari. Din partea Clubului alpin romān au fost prezenti: inginerul Gheorghe Frim, avocatul Nae Dimitriu, inginer Radu Ţiteica, doctor Barbu Nestorescu, d-na si Francisc Severin, Niculae Baticu, Gheorghe Creanga, Dumitru Teodoru, farmacist Dan Popescu, Victor Knapp, d-na M. Knapp, Titi Toboc, Francisc Jelenici si Ion Marinescu.

Refugiul Costila si Caminul alpin au creat baza de plecare a alpinismului romānesc. Pentru alpinistii care ajungeau acum īn Busteni nu se mai punea īntrebarea, ca īn trecut: unde vom dormi ?

ĪN AUSTRIA

sCOALA DE INSTRUCTORI DE ALPINISM DIN MASIVUL WILDER KAISER

Ne pregateam pentru scoala de alpinism pe care voiam sa o organizam īn cadrul Clubului alpin romān, īntr-o zi, pe cīnd faceam aceste pregatiri, Victor Knapp, secretarul general al C.A.R., m-a īntrebat daca nu ma intereseaza cursul unei scoli de instructori de alpinism organizata īn luna august de catre Clubul austro-german. Citise el undeva, mi-a spus, īntr-o revista sau īntr-un ziar, o asemenea informatie. Mi-am exprimat acordul cu propunerea lui Victor, iar acesta a facut, īn numele clubului nostru, o adresa, īntrebīnd daca putem participa. S-a primit raspuns ca pot participa la acea scoala doi romāni. Am cautat un tovaras, dispus sa mearga cu mine. L-am gasit īn persoana farmacistului Dan Popescu, vechi tovaras de coarda. De data aceasta, cheltuiala trebuia sa o suportam fiecare din noi. Metropola nu m-a mai ajutat cum o facuse cīnd am plecat īn Italia. Am īnceput pregatirile de plecare. Urma sa ne īnsoteasca, īntr-o calatorie de vacanta, si colegul de club, Gheorghe Creanga. Plecarea din tara am hotarīt-o pentru 1 august 1938, cu toate ca scoala īsi deschidea cursurile abia la 20 august. Intentionam sa ne rezervam un timp de acomodare si sa urcam cīteva trasee īnainte de īnceperea cursurilor. Lucrurile nu s-au petrecut, īnsa, asa cum planuisem noi. Īn ce ma priveste, de exemplu, neprimind concediu suplimentar, fara plata, cum cerusem, am fost silit sa ma urc īn tren, nu la l august, ca ceilalti doi, ci la 6 august. Am stabilit sa ne īntīlnim īn gara la Munchen. Ma despartisem, la Busteni, de Nae Dimitriu si de alti colegi de club, cu care facusem īn ziua aceea o tura. I-am rugat sa se ocupe ei mai departe de propaganda pentru īnscriere la scoala de alpinism ce fusese anuntata. Am calatorit doua nopti si doua zile. Am trecut prin Budapesta si Viena, fara sa ma opresc. Ajuns la destinatie, am asteptat sa coboare din tren toti pasagerii. La urma am coborīt si eu. Dupa cītiva pasi pe peron, m-am auzit strigat īn limba romāna. Revederea cu prietenii a fost placuta, compatriotii mi-au povestit cu de-amanutul tot ce au facut de la plecarea lor si pīna la sosirea mea. Se oprisera la Budapesta si Viena, pentru cīte un tur al oraselor. La Munchen l-a vizitat acasa pe Fritz Schmitt, secretarul clubului alpin austro-german, sectia muncheneza, organizatoarea acestei scoli. A doua zi, dimineata, ne-am plimbat prin oras. Catre prīnz, ne-am īndreptat cu totii spre locuinta lui Fritz Schmitt, situata īntr-un cartier marginas de vile. Īn drum, ne-am oprit sa mīncam īn gradina unui restaurant. Se facuse ora prīnzului. La o masa vecina erau niste muncitori zidari. Auzind ca vorbim alta limba decīt a lor, au īntrebat de unde sīntem. Le-am spus. Ei cam īncurcau Romānia cu Bulgaria, desi cītiva dintre ei fusesera īn timpul razboiului prin aceste doua tari. Īsi mai aduceau aminte, ca nume, de Ploiesti, Braila, Bucuresti, fara sa stie exact īn ce tara se afla aceste localitati. Ne-a frapat cīt mīncau: supa, mīncare si friptura, plus berea. Ne-am interesat cīt cīstiga. Ne-au raspuns ca ei cīstiga suficient ca sa poata mīnca asa cum i-am vazut, acasa sa se gateasca pentru familie, sa poata face duminica o excursie si sa mai puna ceva deoparte pentru nevoi neprevazute.

Fritz Schmitt ne-a primit cu placere, ca un adevarat alpinist. Am fost prezentat si gazda a īntrebat cine dintre noi va fi cap de coarda la turele pe care le vom face. Dan si Gigi m-au indicat pe mine. Am īncercat un sentiment de vie emotie; eram cel mai prapadit dintre toti; sa tot fi avut vreo 52 de kilograme ! Ne-a fost aratata biblioteca gazdei. Continea foarte multe volume. Cred ca la noi toate asociatiile si toti alpinistii la un loc nu o puteau egala. Era, de fapt, o casa īntreaga de carti ! Fritz Schmitt ne-a vorbit si despre ascensiunile lui. La vīrsta de 22 de ani urcase, īn premiera, peretele sud-vestic al Christaturm-ului din Wilder Kaiser! Ascensiune de gradul VI. Īn Alpi, a precizat interlocutorul nostru, exista traditie īn cataratura, dar chiar cīnd nu ai īn familie ascendenti alpinisti, poti deveni cineva. Copiii se catara de mici pe trasee corespunzīnd puterilor lor. Dintre ei, multi devin "asi", īn stīnca, la vīrsta de 18-22 de ani; escaladarea pe gheata o īncep cam la 25 de ani, cīnd organismul este format.

Fritz Schmitt era de profesie scriitor. Scrisese multe carti personale. Ultima se intitula Der Bergsteiger von heute[84]. El scria carti si pentru altii. Alpinistii veneau la ei si-i povesteau īntāmplarile, el transpunea artistic apoi subiectele īn scrieri cu mare tensiune dramatica. Cunostea bine tehnica cataraturii, cunostea muntele, improviza numai īn privinta naratiunii. Asa au aparut atunci Ein Bergsteiger[85] semnata de Kasparek, Um die Eiger Nordwand [86] si altele, cu titluri ce tratau despre escalade curajoase si periculoase pe Nanga Parbat, īn Himalaya. Alpinisti celebri, dar fara talent de scriitori, veneau la el, povesteau, apoi aparea cartea pe numele lor. Pentru aceasta munca el īsi lua, desigur, "tainul" corespunzator. Dupa razboi, Fritz Schmitt s-a ocupat cu editarea si redactarea revistelor Clubului alpin german, pīna īn 1968 cīnd a iesit la pensie. Acum traieste din amintiri. Atunci a fost amabil cu noi, ne-a dat īndrumari, ce sa facem, ce sa urcam. Ne-a īmprumutat si un ghid al regiunii Wilder Kaiser, apoi ne-am despartit prieteneste, ca oamenii de munte. Noi am mai cumparat ceva materiale de la magazinul Schuster si am plecat spre munte. Am ajuns cu trenul la Kufstein, localitate situata la frontiera de vest a Austriei. Kufstein, fara a f i un oras mare, era frumos, cu cladiri vechi, solide, īn stil german, de munte. Noi nu am zabovit.prea mult acolo. Dupa ce am capatat informatiile absolut necesare, am iesit pe una din portile burgului si, īn scurt timp, ne aflam pe o poteca. Chiar la īnceput de drum, am īntīlnit o tīnara īnsotita de o doamna īn vīrsta, dar tare grasa. Coborau de la munte. De la Kufstein pīna la prima cabana, Hinterbarenbad, Unde am īnnoptat, am strabatut o poteca comoda urcīnd īn panta lina prin asa-zisul Kaisertal, timp de cinci ore. Cinci ore de poteca, oricīt de frumos a fost peisajul, ne-au obosit, asa ca ne-am culcat īndata ce am ajuns. Dimineata, dupa ce am mīncat si dupa ce am scris primele vederi la cei dragi din tara si la prietenii din Italia, am pornit spre cabana Stripsenjoch, tinta noastra, pe o panta ceva mai īnclinata decīt īn ajun. Pīna la locul de popas am facut doua ore. Īn drum, am vazut undeva, īn dreapta, un bloc de stīnca marcat de multe placute. Apropiindu-ne, am constatat ca acele placute erau puse acolo īn memoria alpinistilor care si-au īncredintat trupurile muntilor. Citindu-le, parca citeam istoria alpinismului, cu figurile ei celebre, ca Hans Fiechtl... Īn timp ce mergeam pe poteca a īnceput sa ploua. Am scos din rucsac hanoracele nou-noute, cumparate din Munchen, confectionate din acelasi material (asa ni s-a spus) din care fusesera confectionati sacii de dormit "Zdarski", folositi de alpinistii ce se catarasera, īn aceeasi vara, pe peretele de nord al Eigerului.

Cabana Stripsenjoch se afla asezata pe o sa, la cumpana dintre doua vaii. Dealtfel Joch, īn limba germana, īnseamna si sa de munte. Cabana, destul de mare, avea parter, etaj si mansarda. Dispunea de lumina electrica si de apa curenta. Īn fata, spre munte, avea o terasa mare. Probabil ca la aceasta terasa se referea Nae Dimitriu cīnd spunea ca īn localitatea Munich de līnga Munchen vizitatorii beau bere īn timp ce alpinistii se catara, īntr-adevar, de pe terasa vezi tot Kaiserul, muntii Predigtstuhl, Fleischbank, Totenkirchl etc. Poti vedea chiar cum unii se catara pe stīnci, cum poti bea oricīta bere aici. Trebuie precizat īnsa ca pe terasa cabanei Stripsen vizitatorii nu veneau sa chefuiasca. Ei veneau īn acest loc ori sa se catare, ori sa priveasca natura, sa petreaca ore de odihna agreabila īn aerul ozonat de munte. Dealtfel, austriecii nu obisnuiau nici atunci si cred ca nu obisnuiesc nici acum sa priveasca, adunati īn cīrduri, "bravadele" cataratorilor. Alpinismul trebuie sa ramīna sportul fara spectatori. Altminteri īsi pierde tot farmecul.

La intrarea īn cabana, o sala lata de 2,5 metri si lunga de 6-8 metri ducea, īn stīnga īntr-o sufragerie mare, īn fund, la alte 2-3 sufragerii mai mici, iar īn dreapta - la bucatarie. O bucatarie cum nu mai vazusem. Avea o soba de gatit de vreo 5-6 metri lungime si lata de 2 sau mai bine. Soba avea o plita imensa pe care se puteau pune īn acelasi timp zeci de cratite si oale pentru preparat mīncarea. Pe laturi se aflau cuptoare, iar la mijloc, pe toata lungimea sobei, un rezervor īn permanenta cu apa calda. Oaspetele putea comanda orice, cu certitudinea ca va fi servit īntr-un timp scurt. La intrare, īn dreapta, īntr-o camaruta, statea o doamna mai īn vīrsta Se ocupa de cazarea celor ce poposeau la cabana. Noi ne-am instalat īn dormitorul comun, de la mansarda. Paturile erau individuale, cu plase de sīrma, puse pe grinzi de lemn, doua cīte doua, avīnd saltele de līna, cearsafuri si paturi. Īn fata patului, o lada mare cu capac, niciodata īncuiata, servea pentru depozitat lucrurile de īmbracaminte si materialul sportiv al fiecarui alpinist īn parte.

Primele zile dupa sosirea noastra am stat inactivi din cauza vremii. Ploua. Tot īnvīrtindu-ne prin cabana, am descoperit, līnga camaruta de cazare, o masa pe care se gaseau mai multe registre. Cīteva din ele erau destinate impresiilor vizitatorilor. Īn unul īnsa, trebuia sa scri unde pleci, unde si pe ce traseu doresti sa te catari si unde te duci dupa coborīre. Utilitatea acestui ultim registru este evidenta pentru oricine...

Masa era servita īn sufrageria mare. Fiecare comanda de mīncare ce poftea. Berea se bea īn pahare de un litru, bere bavareza, buna. Oficiul de ospatari era asigurat de un om maruntel, mai īn vīrsta, si de o fata tīnara, īnalta si masiva, pe nume - Traudel. Ne amuza dexteritatea lor. Purtau īn mīini, pe brate, nenumarate farfurii, suprapuse unele peste altele, cu fel de fel de mīncaruri. Alteori īn mīini tineau o sumedenie de pahare cu bere. Faceau o adevarata echilibristica. La īnceput noi, romānii, eram mai rezervati. Priveam pe unul si pe altul. Cumparam, cum se spune. Cīnd vedeam cīte o figura mai aratoasa, cu cīte o insigna pe piept, ne īntrebam, daca omul aceia nu este cumva vestitul Peter Aschenbrenner ?

Dupa vreo doua zile, ne-am obisnuit cu atmosfera de acolo. Curiosi, am īnceput sa īntrebam pe doamna de la cazare cīnd vine Peter Aschenbrenner ? Ni s-a raspuns:

- E pe aici !

Ne īnchipuiam ca trebuie sa fie o "figura'' cu prestanta, īnalt, bine legat, cu o pipa īntre dinti si distant. Nereusind sa-l identificam, am apelat la Traudel:

- E pe aici, ne-a raspuns si ea.

A mai trecut o zi si nu am reusit sa cunoastem pe viitorul nostru instructor. Am apelat din nou la Traudel. Mirata, ne-a īntrebat:

- Cum, nu l-ati gasit ?

La raspunsul nostru negativ, acolo īn sufragerie unde ne aflam, s-a oprit, si-a rotit ochii īmprejur si cīnd omul acela micut, care servea la mese, s-a īntors, dupa ce a asezat un platou cu mīncare īn fata unor oaspeti, l-a apucat de mīna, l-a tras cu putere dupa ea si... victorioasa, ni l-a prezentat:

- Uitati-l pe Peter !

Am ramas uluiti. Omul acesta pe care-l vedeam zilnic servind la mese, pe care-l īntīlnisem pe drum cu cīinele sau cel frumos, era Peter Aschenbrenner, supravietuitorul expeditiei din Nanga Parbat - 1934[87], autorul unor premiere de mare dificultate, conducatorul a numeroase scoli de alpinism de vara si de iarna, cel care urma sa ne fie profesor ? Nu ne venea sa credem. si, totusi, asa era. Traudel ne-a prezentat, spunīndu-i cine sīntem. Peter Aschenbrenner ne-a vorbit linistit, spunīndu-ne ca a primit īnstiintarea ca vom veni.

Peter Aschenbrenner, ghid de profesie si administratorul cabanei de la Stripsenjoch, avea la vremea aceea 38 de ani. Era de statura potrivita, cam 1,65 m, dar extrem de viguros. Nascut īn Kufstein, mergea pe munte de copil[88]. Trecea drept un om foarte serios. Ducea o viata sobra. Nu privea lucrurile superficial. Cotat ca un alpinist cu calitati exceptionale, nu bea, nu fuma, nici chiar pipa, si, pe līnga calitatile lui de catarator īn stīnca, era un specialist īn gheata si un perfect schior. Īn 1934, īn Nanga Parbat, īmpreuna cu Schneider, au fost singurii supravietuitori care s-au salvat coborīnd zi si noapte de la lagarul 7 la lagarul 4 prin furtuna groaznica, fara a suferi ceva. Īn Kaiser, ca si-n alte grupe de munti, o serie de trasee de mare dificultate īi poarta numele, īmpreuna cu Lucke, care acum avea vīrful degetelor de la mīini amputate din cauza degeraturilor, a urcat un traseu īn Fleischbank (Ostwand), extrem de greu, avīnd 40 de metri de surplomba. El a fost capul de coarda a celei de a doua ascensiuni a traseului din Cima Grande, facut īn premiera de Emilio Comici si fratii Dimai. La cabana īl ajuta sotia, o femeie distinsa. Dupa razboi si-a construit cabana lui proprie, tot īn Wilder Kaiser. Era cautata si pentru sezon de schi, mai ales ca avea si teleferic.

Īn putinele clipe din aceste zile cu ploaie, cīnd puteam privi peisajul de pe terasa cabanei, masivul Kaiser parea maret, numai stīnca, fara pic de vegetatie, paradisul cataratorilor. La stīnga, Predigtstuhl cu creasta lui nordica īsi īntindea coama spre sud, lasīnd spre vest, adica spre cabana, sa se vada peretii sai verticali, cu o diferenta de nivel de 600 metri. La mijloc se afla Fleischbank, al carui perete formidabil nu se vedea. Totenkirchl, la dreapta, parea o catedrala gotica, avīnd trei terase, cu nenumarate hornuri si turnuri[89].

Īn ziua de 16 august vremea s-a īmbunatatit si, dupa sfatul lui Fritz Schmitt, am facut, ca prima tura, ascensiunea pe Kopftorlgrat, o creasta frumoasa, cu sase vīrfuri. Pentru a ajunge īn acest traseu, am ocolit muntele Totenkirchl, am coborīt putin pe drumul pe care am venit de la cabana Hinterbarenbad, apoi am mers la stīnga si am dat de creasta. Īn spatele nostru era peretele de vest al Totenkirchl-ului, cu faimosul Dulferweg. Īn stīnga noastra aveam o depresiune, un circ glacial, iar jos, la capatul circului, se vedea cabana Gaudeamus, unde a īnvatat sa se catare Hans Dulfer[90]. Acolo, la Mutter Maria, el a prins dragostea muntelui, īncīt din copilul slabut ce fusese a devenit cel mai mare alpinist al timpului sau. Avea 14 ani cīnd a fost trimis la munte. A murit pe front la 15 iunie 1915, luptīnd ca voluntar. Alpinismul īi datoreaza o serie de metode de cataratura care-i poarta numele. Nieberl[91], scria despre el: "Einer der besten Kletterer aller Zeiten, eine Klasse fur sich"[92]. Kopftorlgrat este ceva mai scurta decīt creasta Pietrei Craiului, dar mai accidentata. Pe parcursul ei sīnt sase turnuri. Cinci dintre ele pot fi ocolite, dar daca vrei sa le escaladezi, ridica unele probleme. Al saselea turn, Elmauer Halt, 2 344 m, este vīrful crestei. Pe acest vīrf se afla un refugiu, fara paznic. Al cincilea turn, numit die Kapuze, de forma unui capison, de unde-si trage si numele, are fata de sud complet surplombanta. Pe vīrf se gasea montat un cocosel de metal, ca semn ca fusese urcat. La baza surplombei am gasit trei tineri nemti, alpinisti; voiau sa urce aceasta surplomba, pentru a ajunge pe vīrful turnului. Cīnd am ajuns noi acolo, am vazut ca unul din ei, capul de coarda, angajat īn ascensiune, avea o pozitie critica: pitonul era slab batut, īncīt cataratorul sta sa cada. Le-am spus lui Dan si lui Creanga sa vina repede sub el. Norocul lui a fost ca l-am prins noi īn brate. Cazatura a fost pe verticala, de la vreo trei metri īnaltime. Am observat ca cei trei nemti nu stiau sa faca scarite. Ca scarita, īnnodau o bucla de frīnghie la mijloc, pe care o atīrnau de piton cu ajutorul unei carabiniere. Punīnd piciorul īn scarita pe prima treapta, prin greutatea corpului, toata bucla s-a īntins si nu a mai lasat posibil sa se aseze piciorul pe treapta a doua. Cīnd am sosit noi la baza surplombei, capul de coarda se muncea sa introduca al doilea picior īn scarita, operatiune care nu-i reusea. Ceilalti doi tovarasi de ascensiune īl asigurau, tinīndu-l agatat īn coarda, fara sa observe ca pitonul ceda. Dupa ce l-am prins, ne-am prezentat, apoi le-am aratat cum se face o scarita, astfel ca fiecare bucla sa nu se strīnga, atunci cīnd prima, aceea de jos, este īncarcata cu greutate. Acest lucru īl īnvatasem īn Italia.

Īntorcīndu-ne la cabana, Peter ne-a īntrebat pe unde am umblat. I-am vorbit despre locurile vazute si i-am relatat si despre patania celor trei tineri nemti.

- Acolo eu urc īn mīini, neasigurat si fara piton, ne-a spus el.

Auzindu-1, nu ne venea sa credem. Sesizīnd nedumerirea noastra, a facut pe loc o demonstratie, chiar īn sala de la intrare. Tavanul acestei sali, format din scīnduri asezate pe grinzi groase de vreo 10 centimetri, vopsite, a fost locul demonstratiei. Peter a īntins bratul drept, a prins grinda īntre degetul mare si celelalte patru, pe partile laterale, a strīns-o si s-a ridicat īntr-un singur brat de cīteva ori. A fost o demonstratie de forta, cum n-am mai vazut.

A doua zi, 17 august, am mers sa urcam unul din numeroasele hornuri din partea de sud a muntelui Totenkirchl. Am ales Kraftkamin, un horn, care, ca si altele, face legatura īntre prima si a doua terasa. Am ales acest horn pentru ca intrarea īn el se face printr-o traversare mai grea, pe o fata verticala. Am facut, cu acest prilej, cīteva fotografii. Unele din ele au fost publicate īn Buletinul C.A.R., pentru a arata ca acolo sīnt pereti verticali pe care se circula si ca ceea ce se vede īn revistele straine de specialitate sīnt realitati, nu povesti. Īn traversare am gasit, īntr-un loc, o priza minunata, cum numai īn calcar se poate īntīlni. O parte din calcarul dizolvat a lasat īn margine o coloana, ca o toarta, de care te puteai tine cu mīna si puteai sa dai dupa ea o bucla de frīnghie, de capetele careia sa atīrni o carabiniera si sa faci o asigurare. Trecerea avea aproape o lungime de coarda. Chiar de la īnceput, prizele lipseau. Pentru a depasi o portiune de doi metri m-am lasat īn frīnghia trecuta dupa un bolovan. Acolo īn calcar se gaseau foarte multe proeminente dupa care se putea da coarda si se putea face rapel. Dupa vreo 10 m a urmat iar un punct greu care a necesitat un sprait (grand-ecart). Hornul a fost destul de dificil. Fiind larg, nu a permis un ramonaj normal, iar īn partea superioara era si surplombant si umed. Pentru a-l urca, am facut totusi un ramonaj, īntr-o pozitie foarte ciudata. La un moment, ma aflam cu vīrful picioarelor pe un perete, iar pe celalalt cu ceafa si capul, īnaintarea se facea foarte anevoios. Dupa trecerea acestui punct dificil a urmat o portiune mai usoara si am ajuns pe a doua terasa, īntoarcerea s-a facut pe un drum de coborāre Fuhrerweg (drumul ghidului, al conducatorului) care este mai dificil decīt Valea Seaca a Caraimanului prin hornuri, īntorsi la cabana, Peter, ca de obicei, a īntrebat cum a fost. I-am spus ca a fost frumos, numai ca hornul a fost umed si larg; ca am ramonat greu īn el. Ne-a ascultat, a zīmbit si ne-a spus ca el urca acest horn īn sprait. Pentru a spulbera nedumerirea noastra, ne-a facut o noua demonstratie, a facut un spagato cu o deschidere de doi metri, ca o tīnara balerina.

A treia zi, la 18 august, pe o vreme minunata, am facut o tura mai grea: Nordkante īn Predigtstuhl. Īn ajun fusesera doi nemti īn acest traseu. Am vazut mai multa lume pe terasa cabanei urmarind aceasta ascensiune. Peter se uita printr-o luneta, lunga de un metru, prin care se distingeau toate detaliile. Urmaream si noi, alaturi de ei, cu ochii liberi. La un moment dat, am vazut iesirea echipei pe o coama, apoi pe vīrf.

Am consultat ghidul primit de la Fritz Schmitt. Seara, am cerut relatii suplimentare celor doi tineri care se īnapoiasera la cabana. Cu cele vazute, cu informatiile culese si cu ghidul īn mīna, a doua zi, dis-de-dimineata, am pornit la treaba. Escalada a īnceput din Steinerne Rinne, o vale īntre Predigtstuhl si Fleischbank, printr-o traversare destul de grea. La capatul ei, catre dreapta, am mers īn sus pe un fel de horn. Am urcat aproape tot timpul ca pe un marcaj natural. Din loc īn loc, acolo unde s-a pus mīna sau piciorul, calcarul era īngalbenit, īnnegrit. Pitoanele īntīlnite au fost foarte rare.

Dupa ce am urcat o fisura, apoi un horn, cīteva lungimi de coarda pe o muche si īnca o portiune mai putin dificila, am iesit īntr-o coama, unde īn ajun vazusem pe cei doi alpinisti. De acolo īn sus se īnalta vīrful, Nordgipfel, de 40 de metri. Aceasta este portiunea care poate fi urmarita de la cabana. Pentru a urca pe vīrf sīnt doua variante: una tehnica, adica urcīndu-se la coarda dubla si cu ajutorul pitoanelor, carabinierelor, scaritelor etc. si a doua, īn cataratura libera, fara nici un material tehnic, ci folosind doar ce natura a lasat, adica prizele.

Ca alpinisti romāni, dornici sa aratam ce putem, noi si alpinismul romānesc, am ales traseul aerian, adica al doilea, fara de materiale si numai prin mijloace proprii. Aceasta varianta demonstra curaj si maestrie. Am mers cītiva metri pe un prag de piatra foarte īngust, avīnd sub mine un abis si un perete vertical de 600 metri. Pe acest prag am gasit un piton. Am asigurat coarda īn el cu ajutorul unei carabiniere si am īnceput sa urc. Din vīrf, prin topirea zapezilor si scurgerea apelor ploii, pe fata de calcar a peretelui, se sapasera santulete. Acestea se uneau aproape de baza vīrfului, īntr-unul din aceste santulete (al locului de unire a lor) am pus vīrful piciorului drept si, cu mīinile, prin presiunea exterioara facuta pe muchiile acestor santulete, am reusit sa fac primii pasi. Am dat apoi de niste prize micute, dar bune. Le-am folosit si, īncet, īncet, pas cu pas, fara a ma gīndi la haul de sub mine, am urcat cei 40 de metri. Cīt de ciudata este psihologia unui catarator ! Eu, de cīte ori urcam o tura, simteam o teama, o retinere, si ma īntrebam: oare am sa pot urca ? sīnt oare suficient de antrenat ? Odata intrat īn traseu, īnsa, dupa primii pasi, toate īndoielile dispareau si urcam cu o placere pe care niciodata nu o voi putea exprima īn cuvinte. Nu am pornit niciodata fara antrenamentul necesar. Antrenamentul era secretul meu īn cataratura. si ca sa nu mint, totusi, am plecat odata sa urc hornul din Costila si Creasta Costilei, cu mai multi prieteni, la un īnceput de sezon. Nu aveam antrenamentul necesar. Urcīnd hornul, mi-am dat seama de lipsa antrenamentului, nu am mai urcat creasta si am coborīt īn Valea Galbenelelor. Nu stiu ce si-au zis prietenii, dar nu mergeam fara sa ma simt bine cīnd urcam.

Fiindca īn vremea aceea iarna nu ne cataram, īncepeam activitatea abia īn primavara. Dupa o vara īntreaga de antrenament, toamna faceam, uneori, un drum frumos, īn minimum de timp posibil si īn conditiile cerute de practicarea acestui sport al sporturilor.

Ajuns pe vīrf, dupa mine a venit Dan Popescu, apoi Gigi Creanga, pe care l-a asigurat Dan. Am stat putul pe vīrf, am notat ascensiunea noastra īn cartea ce se gasea acolo si ne-am pregatit de coborīre.

Coborīrea din vīrf trebuia sa o facem pe un horn, numit Botzongkamin, īn rapeluri. sase sute de metri de rapel īnsemnau 15-20 lungimi de coarda. Necazul mare a venit acum. Am facut o trista constatare: Gigi Creanga, desi mergea cu noi īn ascensiuni de vreo doi ani, nu facuse nici un rapel pīna atunci. Vrīnd - nevrīnd, a trebuit sa īnvete acum, dar asta a costat timp pretios. Cīnd am terminat coborīrea si am ajuns la locul de plecare, se īntunecase[93]. Īncet si cu prudenta am coborīt pe īntuneric pīna īn poteca si de acolo la cabana. Cīnd am ajuns aici, de cealalta parte a usii, cu mīna pe clanta, statea unul din ghizi, iar īn spatele lui altii; erau constituiti īn echipa de salvare, gata sa plece dupa noi. Ne urmarisera īn timpul ascensiunii si s-au convins ca urcam normal, ne-au vazut si cīnd am ajuns pe vīrf, dar n-aveau cum sa stie ca Gigi nu se pricepea la coborīrea īn rapel.

Aschenbrenner ne-a īntrebat din nou cum a fost. Pentru ca ne urmarise cu luneta, i-a facut observatie lui Dan ca nu l-a asigurat corect pe Creanga. Am observat, īn acelasi timp, ca Peter era multumit de noi. Acesta a fost examenul, neoficial, prin care am cīstigat simpatia lui pentru alpinismul romānesc. Traseul urcat avea gradul 5.

Ziua a patra, 19 august. Vremea s-a mentinut frumoasa. Ne-am propus sa facem alta tura: Predigtstuhl Westwand-Dulferweg. De cīnd doream sa urc un drum realizat īn premiera de Hans Dulfer... Situat la jumatatea drumului īntre Botzongkamin si Angermannweg, traseul ales de noi are intrarea printr-un horn larg, care devine vertical si surplombant. Am intrat īn horn si, īn sprait, am urcat pīna la surplomba, unde am facut o traversare la stīnga, destul de grea. De īndata ce am depasit surplomba, am trecut peste o creasta si am urcat din nou 10 metri verticali si o alta surplomba, pe care am trecut-o tot pe stīnga pīna īntr-o fisura. Mai departe, am trecut a treia surplomba, am atins un perete negru si am trecut a patra surplomba. Acolo a fost cheia ascensiunii. Am facut o traversare extrem de grea la stīnga, de trei metri, pentru a intra īntr-o fisura. A urmat un horn cu o īnclinatie medie pe care dupa un timp l-am parasit pentru a urca o banda oblica. Banda, un prag īngust, īnclinat, am trecut-o la īnceput pe burta, tīrīs, apoi comod si, dupa ce am depasit un colt si o sa, am intrat īntr-un horn usor ce ne-a dus īn Hauptgipfel. Īnaintea noastra mai erau angajate pe acelasi traseu īnca trei echipe: trei tineri nemti, ghidul Lucke cu un englez si doi elvetieni. Fiind mai aproape de noi, i-am īntrebat pe acestia de ce vin īn Austria sa se catare, de vreme ce Elvetia e renumita prin muntii ei ? Au raspuns ca la ei īn tara trasee de cataratura īn stīnca nu au decīt unele foarte grele, ce nu depasesc 80 de metri[94]. Pe Hauptgipfel am stat ceva mai mult si am admirat īmprejurimile, primind explicatii de la acesti doi elvetieni de limba germana, cunoscatori ai regiunii. La nord privirea se pierdea īn cīmpiile Tirolului catre Walchsee. La sud zaream muntii acoperiti de zapada: Hohe Tauern si vīrful cel mai īnalt din regiune, Grossglockner. Spre vest vedeam turnurile de calcar ale Watzmann-ului, iar la rasarit Berchtesgarden cu muntii īnconjuratori. Coborīrea am facut-o pe Angermannweg, drumul cel mai usor care duce la vīrf.

Ziua urmatoare, a cincea, 20 august, a fost tot frumoasa. I-am propus lui Dan sa urcam īn doi peretele de sud al Fleischbank-ului, traseu de gradul sase.

- Ce-s nebun ? Eu vreau sa mor acasa, a replicat el propunerii mele.

Īn aceasta situatie, nu am avut ce face. Am regretat mai tīrziu ca nu am solicitat pe altcineva, ori sa fi mers īnsotit de un ghid...

Gigi Creanga si-a luat ramas bun; pleca sa viziteze Berlinul si alte orase din Germania. Noi am ramas la cabana īn asteptarea zilei fixate pentru īnceperea cursurilor. Īn zilele ce au trecut, Traudel, fata cea voinica, tīnara si simpatica, a fost foarte amabila: de cīte ori observa ca ne īntoarcem din turele noastre, aparea pe treptele terasei cu paharele pline cu bere; stia ca sīntem īnsetati, ori pusese "gīnd rau" unuia dintre noi ? Cui ? N-am aflat niciodata, dar gestul ei ni s-a parut dragut si nu-l voi uita nicicīnd.

Aschenbrenner, crescut acolo, īn munti, cunostea capriciile vremii. Se ajuta si de semnele unui barometru. Cīnd vremea se arata buna, īsi lua nepotul, baiat de 14-15 ani, si pornea cu el īn ture, sa-l formeze. Nu stiu ce a devenit adolescentul, īmi aduc aminte ca, īntr-o zi, era tare īncīntat de ce facuse atunci. Simtea nevoia sa īmpartaseasca cuiva bucuria lui. M-a gasit pe mine. A īnceput sa-mi povesteasca, cu pasiune, īntr-o bavareza din care nu īntelegeam nimic. L-am lasat totusi sa vorbeasca, vazīnd cīta placere īi facea confesiunea. Bucuria i-a stricat-o Traudel; i-a spus ca nu sīnt neamt si ca nu stiu bine germana. Bietul copil, s-a rusinat...

ĪNCEPEREA CURSURILOR

Duminica 21 august sosise, īn sfīrsit, ziua cīnd trebuia sa īncepem scoala sub conducerea lui Peter Aschenbrenner. Avea, ca ajutoare, doi ghizi foarte buni: Weinberger si Lucke.

Odata cu debutul cursului, am fost "coborīti" de la mansarda la etaj, īn camere de cīte doua persoane, cu paturi suprapuse si cu lavoar; intrasem īn regim de scoala. Masa se servea īntr-o sufragerie mai mica, īmpreuna cu Peter si cu ceilalti opt elevi. Se crease repede o atmosfera aproape intima, mai ales ca, de la prima prezentare, Aschenbrenner ne-a interzis sa-i spunem domnule.

- Eu sīnt pentru voi, du Peter, ne-a atras atentia marele alpinist.

Programul primei zile de scoala prevedea: orientare īn teren, folosirea hartii si a busolei, precum si a tuturor modurilor de orientare. Din pacate, cīnd ne-am sculat, dimineata, era ceata. Nu se vedea nimic īn jurul cabanei, īncīt am intrat īn sufrageria mica, rezervata noua, pentru o lectie teoretica. Peter a facut un istoric al evolutiei fiecarui material īn parte. Ne-a spus cīnd si unde a fost folosita prima oara frīnghia, ca auxiliar īn ascensiune, ne-a vorbit despre īncercarile de a se folosi - pentru confectionarea ei - materiale ca rafia, manila, cīnepa, matasea ori diferite combinatii cu miez metalic. De asemenea, a evocat momentul īn care s-a utilizat pentru īntīia oara pitonul, evolutia acestuia, de la simplu piron la pitonul de otel īn trei muchii, apoi la pitoanele Fiechtl. Ne-a vorbit despre pitoanele de rapel, de fisura orizontala sau verticala, a insistat asupra modului de batere corecta, īn fisura, a unui piton. A vorbit apoi despre carabiniere, piolet si coltari si despre istoricul si evolutia fiecaruia īn parte. Tot īn prima zi am aflat de la Peter Aschenbrenner ca au existat oameni[95] ce sustineau ca adevarata cataratura este aceea unde se foloseste numai stīnca, cu conformatiile ei, neacceptīndu-se frīnghia, pitonul sau carabiniera. A triumfat pīna la urma, ni s-a explicat, cum era si firesc, adevarul ca mijloacele tehnice reduc numarul accidentelor alpinistilor, ca ele contribue la asigurarea unui moral ridicat, datorita caruia s-au facut escalade deosebit de dificile.

A doua zi, luni 22 august, ploua. Am ramas īn cabana, īn sufrageria noastra. Am repetat descrierea si folosirea materialelor. Am observat īnsa o anumita stare de neliniste, de nervozitate a oamenilor, īncet, ne-am dat seama despre ce era vorba: o echipa de doi medici plecase īn dimineata zilei anterioare sa urce traseul Dulfer din Totenkirchl Westwand si īnca nu se īntorsesera la cabana. Un grup de ghizi, constituiti īn echipa de salvare, au plecat, pe traseul Fuhrerweg, īn vīrful muntelui, sa constate daca se observa ceva jos, īn prapastii. Peretele este vertical, iar traseul - de gradul VI - are doua traversari grele, una de 40 de metri si alta de 20 metri. Īn jurul prīnzului, echipa ghizilor a cerut ca, imediat, sa plece o alta echipa la baza rutei urcata de cei doi disparuti. Dupa ce am luat dejunul, toti cursanti, condusi de Peter, am plecat la locul indicat. La scurt timp dupa sosirea noastra acolo, au venit si salvatorii care fusesera pe vīrf. Au dat raportul: īn perete au descoperit, nu doi, ci patru alpinisti, din care trei erau morti; unul singur mai traia, agatat īn perete. Ce se īntīmplase ? Cei doi alpinisti plecati de la cabana, alpinisti buni, cunoscuti, s-au dus sa urce drumul mentionat. Au scris īn registru īn ce loc se duc. Seara, cineva a observat ca nu s-au īntors. Ei au plecat dis-de-dimineata. Era ceata, cerul acoperit. Au plecat, totusi. Au ajuns cu bine īn locul de acces - o vale (Schlucht). Au lasat la baza bocancii si rucsacurile, cum se obisnuia. Au urcat valea, care avea ceva īnclinatie, din trepte īn trepte. S-au angajat apoi, īn stīnga, pe perete. Urcau cu tot timpul nefavorabil. Nu ploua, e drept, desi cerul era acoperit. Au trecut cu bine prima traversare, de 20 de metri. Abia atunci a īnceput sa ploua marunt, dar nu au dat importanta acestui fapt continuīnd ascensiunea. Capul de coarda s-a angajat īn traversarea de 40 de metri. Cīnd aproape sa-l termine, s-a produs o alunecare. Prabusirea a fost inevitabila. Pitoanele fiind rare, socul a fost puternic. S-a rupt pitonul, s-a dezdoit carabiniera si, īn final, s-a rupt coarda. Capul de coarda s-a prabusit īn vale si a murit. Secundul, avīnd asigurare personala, a ramas īn perete, de unde a fost scos a doua zi dupa-amiaza.

Īn aceeasi zi, o alta echipa de doi alpinisti a venit de jos, din Kufstein. Nu a trecut pe la nici o cabana sa se īnregistreze. Oamenii au mers sa urce acelasi traseu, nestiind de cei plecati de la cabana noastra. Se pare ca īn timp ce echipa din Kufstein facea prima traversare, aceea de 20 de metri, s-a produs prabusirea capului de coarda amintit. E posibil ca acesta, īn cadere, sa-i fi antrenat pe cei doi. Dar poate ca emotia, ori ploaia, ori pietrele rostogolite de sus, ori toate la un loc au contribuit la prabusirea inevitabila a celei de-a doua echipe, fara ca frīnghia sa se fi rupt. Au cedat pitoanele si carabinierele. Alpinistii au murit legati īn coarda. Acest accident a impresionat pe toata lumea, chiar si pe ghizii obisnuiti cu astfel de īntīmplari.

Aschenbrenner, īnsotit de cītiva ghizi si elevi nemti, au plecat pe Winklerschlucht, cum se numea valea. Au luat cu ei saci si cordelina. Mortii au fost bagati īn saci, legati cu cordelina. Sacii au fost apoi aruncati din saritoare īn saritoare. Īn timpul acestei operatiuni de "curatire" a muntelui, noi cei de jos taiam crengi mari de jneapan, pentru a face sanii cu ajutorul carora sa poata fi transportate cadavrele. Īn fine, odata adusi īn poteca, mortii au fost bagati īntr-un alt rīnd de saci, curati. Au fost asezati pe crengile de jneapan, legati bine cu cordeline, sa nu se pravaleasca, si caravana a pornit. Unii din noi trageau sania la vale, altii tineau din deal, cu alte corzi, sa nu se rostogoleasca, deoarece drumul era īnclinat. Astfel am tīrīt acele crengi, cu trupurile neīnsufletite, pīna īn poteca principala. Le-am lasat acolo, adapostite dupa un copac, unde, probabil, mai "poposisera" si altele. Le-am acoperit cu crengi verzi de brad, ca īntr-un ritual. Curīnd, urmau sa fie transportate la vale si predate familiei...

Īn vreme ce noi, cei de la cabana Stripsen, participam la aceste operatiuni, cerul continua sa ramīna partial acoperit. Valuri de nori treceau si astupau, din timp īn timp, crestele muntilor. Undeva aproape, pe Kopftorlgrat, urcau alti cataratori, īsi anuntau prezenta acolo prin iodlare. Strigatele lor, mi se parea mie, aveau un ecou sinistru īn munti īn ziua aceea...

A treia zi de scoala, marti 23 august, vremea a fost tot proasta. A īnceput sa ninga īnca din cursul noptii. Tot īn mica noastra sufragerie, ni s-au aratat diverse truse medicale, de ajutor imediat, īntrebuintate īn munte, precum si diferite sisteme de bandajare a ranitilor īn diverse locuri ale corpului. Cu toate acestea, printre explicatii, observam ca starea de spirit ramasese īncordata. Peter nu se simtea īn largul lui. Se tot dadeau sau se primeau de la cabane telefoane repetate. Mereu cīte un ghid venea si-i comunica ceva īn taina. El dadea dispozitii scurte. La prīnz, s-a īntors de pe Kopftorlgrat o echipa de salvare formata din ghizi[96]. Am aflat atunci ca cei doi alpinisti, caci doi erau, de pe creasta, cu care īn ajun schimbasem iodlare, nu s-au mai īntors acasa, Cu greu, prin viscol si zapada, echipa a ajuns la turnul cinci, a auzit semnale de ajutor, dar din cauza furtunii nu a putut afla locul unde se gaseau accidentatii. Dupa-amiaza a plecat īnsusi Aschenbrenner īnsotit de mai multi ghizi. Din aceleasi motive, victimele nu au fost gasite.

A patra zi de scoala, miercuri 24 august, dupa masa de dimineata, s-a īntreprins o ampla actiune de salvare. Am primit hrana rece si am plecat cu totii, elevi si instructori, sa cautam victimele. S-a mers, prin zapada mare de o jumatate de metru, pe drumul de coborīre, la refugiul de pe vīrf. Actiunea īncepea acum de sus īn jos. Participau la ea si alti ghizi veniti de la cabana Gaudeamus. Intre salvatori se aflau si cei trei tineri īntīlniti īn prima noastra ascensiune la turnul "die Kapuze". Au fost constituite, rapid si īn ordine, trei grupe. Peter conducea operatiunile. O grupa formata din vechii ghizi a coborīt pe creasta, spre turnul cinci. A doua - formata din noi, novicii - am ramas pe loc, avīnd sarcina sa aducem zapada de afara, sa o topim la primusuri si sa facem permanent ceai. A treia echipa asigura legatura īntre noi si prima grupa, apro-vizionīnd-o pe aceasta cu ceai fierbinte. Catre prīnz, vremea luminīndu-se, alpinistii au fost gasiti pe fata vestica dinspre Gaudeamushutte. Unul era mort. Cel care traia a povestit ca din cauza norilor, atīt de desi ca nu vedeau nici unde calcau, au cazut īn gol. Īn cadere, au īntīlnit o muche de stīnca. Unul a cazut de o parte a muchiei, celalalt īn partea opusa. Cīnd a sosit echipa de salvare, cel īn viata a cerut sa i se arunce un capat de coarda. S-a catarat singur, asigurat, pīna īn creasta, dupa 48 de ore de sedere sub cerul liber, īn zapada si viscol ! A fost adus la refugiu si de acolo la cabana Gaudeamus.

Am strīns si noi lucrurile si am plecat tot pe drumul de coborīre. A fost cea mai frumoasa si spectaculoasa coborīre din viata mea, Ca īn filme. Fiind noapte, s-au aprins facle si lampi cu benzina. Mult īn fata noastra mergea grupul cu cel accidentat. Noi, cei de la Stripsen, aliniati, īnaintam unul dupa altul la oarecare distanta. Muntele acoperit tot cu zapada stralucea feeric la lumina tortelor si a lampilor. Mortul a mai ramas o noapte īn perete, urmīnd sa fie coborīt a doua zi, cu obisnuitul ceremonial. Am ajuns la cabana lihniti de foame.

A cincea zi de scoala, joi 25 august, am mers īn apropierea cabanei, pe drumul ce duce spre Totenkirchl si Steinerne Rinne. Aschenbrenner a facut acolo o demonstratie de traversare Dulfer, auserstschwierig [97]. Dupa-amiaza am facut rapeluri si traversari. Traversarile au un mare rol īn cunoasterea tehnicii alpine. Mie instructorul mi-a dat sa urc o fisura oblica, cu niste prize īn forma de alveole. Am urcat-o pe toata, dar mi-au īnghetat mīinile. Īn timpul exercitiilor noastre, un fapt deosebit ne-a atras atentia tuturor: a aparut un cetatean, trecut de 40 de ani, īmbracat īn haine negre, īntr-o tinuta corecta, cu palarie pe cap, cu ochelari cu rama de aur si īncaltat cu ghete negre; īn spate purta un rucsac. Omul s-a oprit īn poteca, privindu-ne. Dupa un timp, a dat jos de pe spate rucsacul, l-a desfacut, a scos din el o frīnghie nou-nouta, pitoane, carabiniere, ciocan... Cu un aer de seriozitate absoluta, a batut un piton īn drum, a asigurat coarda cu o carabiniera si a īnceput sa faca rapel pe aceasta panta usoara de 5° īnclinatie. M-am īntrebat: oare ne parodiaza ? īntr-un moment de cumpana sau de "oboseala", omul si-a scos palaria de pe cap, lasīnd sa-i apara o chelie, cu trei fire de par rasucite īn sus. Atunci am exclamat:

- Iata-l pe Nimbus, profesorul Nimbus[98].

Vineri, 26 august 1939. Ziua a sasea de scoala. Am mers cu totii īn Predigtstuhl, pe Angermannweg. Romānilor ni s-a dat sa urcam o varianta mai grea, foarte aeriana: Siidgrat. Avea Peter pareri bune despre noi. Īl cucerisem. Coborīrea de pe Hauptgipfel am facut-o pe drumul normal pīna īn Predigtstuhl Scharte, iar de acolo am urcat o creasta ferestruita, pentru a ajunge pe Vordere Goinger Halt, apoi pe Hintere Goinger Halt si, mai departe la locul de plecare. Am mers pe o muche destul de larga, īnierbata, detasati. Instructorul nostru ne-a spus sa fim atenti, ca foarte multe accidente se īntīmpla dupa terminarea traseului, mai ales daca el a fost greu, deoarece concentrarea scade, favorizīnd greseli mici cu efecte mari, care uneori costa viata. Eram īn grupul din fata, cu Peter, cu Weinberger si cu doi nemti tineri. Am facut un popas, ceva mai jos de unde lasasem bocancii, sa-i asteptam si pe ceilalti. Venind mai la urma, l-am rugat pe Dan sa aduca si bocancii mei. Cīnd am strigat Dan, nemtii tineri s-au pornit sa rīda, fiindca īn teoria lor rasista numele de Dan era considerat nume iudaic. Peter i-a mustrat, spunīndu-le:

- Lacht nicht, Sie sind sehr gut ![99]

M-a uns la suflet aprecierea celebrului Peter Aschenbrenner, dar am retinut si mustrarea adresata celor tineri.

Ultima zi de scoala, a saptea: sīmbata 27 august. Am urcat Totenkirchl pe Heroldweg. La īnceput am mers pe Fuhrerweg pīna la traversarea care duce la Fuhrerkamin. Am īntīlnit acolo cītiva nemti chinuindu-se sa urce un hornulet. De, nu toti nemtii erau pe masura cuceritorilor Eigerului ! Unul atīrna īn coarda ca un salam, cu fata īn afara, cu mīinile si picioarele luate de pe prize, parca se ferea sa nu-l muste sau sa-l zgīrīie. Bietul Peter ! Rusinat, a remarcat:

- Auch wir haben unseren ungeschickt ! [100]

Am continuat drumul pe un brīu de piatra, circular, pīna īntr-o sa. Ajunsi aici, noua romānilor ni s-a indicat sa urcam traseul numit Ullmann-wariante (sehr schwierig)[101]; o fisura verticala, grea apoi un horn si o treapta cu un loc bun de asigurare; īn continuare, am urcat alt horn, un turn, am ajuns pe terasa a treia si de acolo pe vīrf. La iesirea din traseu am īntīlnit un alt grup de alpinisti, baieti si fete, care au spus ca noi am facut un drum mai greu decīt ei. Ne-au si fotografiat ca amintire. Pe vīrf ne-am reīntīlnit cu ceilalti colegi, cursanti, si am facut ultimile fotografii.

Dupa-amiaza a urmat o masa de adio. Ni s-a oferit chiar cīte un pahar de vin, īnsotit de cīntece tiroleze si vieneze. A doua zi am coborīt la Kufstein, īmpreuna cu doi frati din Stuttgart, care urmasera si ei scoala.

Ajunsi la Kufstein am fost condusi de prietenii nostri īn subsolul unui restaurant unde se gaseau mai multe īncaperi toate avīnd pe pereti, pictate sau īn relief, scene-motive inspirate de alpinism, de cataratura. Era ceva foarte frumos, sugestiv.

CORESPONDENŢA

Dupa participarea noastra la cursurile de instructori din Wilder Kaiser, īntre C.A.R. si Deutscher Alpenverein s-a purtat o scurta corespondenta. Transcriu mai jos o scrisoare primita din Austria pe adresa C.A.R...

"DEUTSCHER ALPENVEREIN

INNSBRUCK ERLERSTRASSE 9, III

Revenim asupra ultimei dvs. scrisori si ne face o deosebita placere sa va putem aduce la cunostinta ca membrii dvs. N. Baticu si Dan Popescu au participat cu succes la cursul de perfectionare de instructori pentru escalada īn stīnca ce a avut loc de la 20 august la 27 august 1938.

Conducatorul cursului, Peter Aschenbrenner, ne scrie ca, īn ce priveste membrii dvs., nu poate comunica decīt cele mai bune relatiuni care se pot da despre un alpinist si ca ambii reprezentanti ai dvs. au dat dovada unor aptitudini cu totul deosebite pentru escalada"[102]. Reproduc, de asemenea, īn traducere, un fragment dintr-un articol aparut īn revista Der Bergsteiger (Cataratorul) oficios al Deutscher Alpenverein:

"O mentiune elogioasa despre participarea alpinistilor romāni, membrii ai C.A.R., anume N. Baticu, G. Creanga[103] si Dan Popescu, la cursurile de instructori ale Clubului alpin german. Fotografiile de cataratura anexate ilustreaza cea mai moderna tehnica, cu coarda dubla si piton, precum si scarite de frīnghie".

Concluzia revistei germane era ca, dupa rezultatele ultimului an, alpinismul romānesc se putea mīndri cu un remarcabil progres.

Ca urmare a legaturilor stabilite de C.A.R. cu D.A.V. si a schimbului de publicatii, C.A.R. a primit doua colectii īntregi ale revistei alpine Der Bergsteiger. Din nefericire, alpinistii nostri nu au stiut sa le pastreze.

MUZEUL ALPIN DIN MUNCHEN

Dupa vizita interesantului subsol din Kufstein, am plecat cu cei doi frati nemti si cu Dan la Munchen. Aici ne-am despartit. Nemtii se duceau la casele lor, Dan urma sa se īntīlneasca cu Gigi Creanga, iar eu trebuia sa iau trenul spre Bucuresti.

Cīnd s-au īntors īn tara, Dan Popescu a publicat īn Buletinul C.A.R. anul VI, nr. 2, un articol amplu [104]. Reproduc īn īntregime, partea care priveste muzeul, pentru a exprima si astfel, īnca o data, dorinta si necesitatea īnfiintarii unui muzeu al turismului-alpinismului din Romānia, idee pentru care militeaza congenerii mei.

"A doua vizita pe care am facut-o la Munchen, interesanta din punct de vedere alpin, a fost la Alpines Museum, care e unic īn lume. Situat īn Prater Insei pe malul Issarului, ocupa o cladire destul de mare cu o gradina īn care se afla instalata īntreaga flora alpina. La parter, primul lucru care īti atrage atentia este un grup de ceara: tehnica īn stīnca si gheata. Tehnica īn stīnca reprezinta o ascensiune la piton, cu maniera corecta de a asigura si a īnainta īn stīnca cu ajutorul pitoanelor. Tehnica īn gheata reprezinta o ascensiune īn Obergabel-horn, cu taierea treptelor si asigurarea la piton de gheata si la piolet. Chiar pe perlele de līnga usa de intrare se afla reprezentati muntii din lume īn ordinea īnaltimii.

O piesa interesanta este un tablou cu schema tuturor sectiunilor D.u.O.A.V. Īn ordinea īnfiintarii. Osterreichi-scher Alpenverein s-a īnfiintat īn 1862, iar Deutscher Alpenverein īn 1869[105].

Īntr-un colt al salii se afla īntreaga istorie a pioletului de la Eisbeil, īntrebuintat īn 1875 de suitorii lui Parseier-spitze si pīna la pioletele moderne. Eisbeilul avea forma unei sāpāligi de gradina cu coada lunga si servea la taiatul treptelor. Ghizii din Garmisch au fost primii care au īntrebuintat un piolet asemanator cu cele actuale.

Īn partea centrala a salii se afla relieful Jungfraului la scara de l: 10 000. Ocupa 15 pīna la 20 de metri patrati. Alte reliefuri mai mici din aceasta sala sīnt ale muntilor: Berner Oberland, Watzmann, Drei Zinnen, Vajoletturme si, comparativ, Der Dom zu uns Frau din Munchen. Tot la parter se mai afla o frumoasa colectie de stalactite, stalagmite si cristale de munte. Pe doua panouri sīnt hartile geologice ale reliefului Austriei si Wettersteinului. Interesanta este prezentarea dezvoltarii cartografiei īn Austria, Bavaria si Elvetia; de la primele harti, cu desene de animale si case si pīna la hartile moderne. Alaturi, sīnt fotografiile instrumentelor modrne cu care se face o harta. O piesa istorica este foaia din jurnalul locotenentului Nauss, primul suitor al Zugspitzului, cel mai īnalt munte din Germania... Muzeul mai poseda o bogata colectie de desene vechi alpine.

Īntreaga flora alpina, clasata pe regiuni, este reprezentata prin fotografii colorate. O piesa rara este o floare de colti enorma, cu un diametru de 8-10 centimetri, culeasa īn Langental. Pe pereti se gasesc īmpaiate toate pasarile alpine. Pe o masa se afla o colectie completa de serpi de munte conservati īn alcool. Dintre animale: o marmota mumificata, capre negre, rīsi, hermeline etc. Īntr-o anexa a parterului se afla explicatia curiosului fenomen observat adesea si numit zapada rosie, lucru interpretat de popor ca prevestitor de razboaie. Zapada este colorata īn rosu de sporii unor alge. Tot aici este aratata si singura insecta care traieste pe ghetar: Descria glacialis, numita popular puricele de ghetar. Documente istorice sīnt desenele care reprezinta prima ascensiune a Matterhornului, cu celebra catastrofa, si prima ascensiune a Mont Blancului. Aici este aratata trecerea unei crevase din Glacier de belle Cote cu ajutorul unei scari.

Ghetarii sīnt si ei reprezentati prin sectiuni īn reliefuri si schite care arata modul lor de formare si variatiile pe care le sufera īn cursul anilor. O sala īntreaga e dedicata Grossglocknerului cu reliefuri, tablouri, fotografii, ascensiuni noi, ascensiuni grele, panoramice etc. Prima ascensiune a fost facuta de fratii Klotz Henn si von Hohenwart la 25 august 1799.

Pe peretii scarii care duce la etaj este aratata īmpartirea regionala a bondarului īn diverse regiuni alpine din lume. Acest bondar este caracteristic, caci īn fiecare regiune are alta culoare. Afara de aceasta, mai putem admira minunate fotografii īn culori de flori alpine. La etaj, o sala e consacrata salvarilor īn munti. O macheta arata coborīrea unui ranit din perete cu ajutorul unui sac special, o sanie pe schiuri, diverse truse medicale pentru ajutor imediat si fotografii de salvari īn munti. O schita arata lucrarile ghizilor īn peretele nordic al Eigerului pentru salvarea celor patru alpinisti germani morti acolo īn 1936. O serie de 6 fotografii arata caderea progresiva a unei lavine īn Caucaz.

Razboiul īn munti este reprezentat īntr-o sala alaturata. Regiunea cea mai celebra este Marmolada, despre care o macheta arata īntreaga situatie a liniilor de lupta. Cīteva informatii interesante: īn Eiskofel la 3 400 metri a fost instalat un tun de 149 mm, iar punctul cel mai īnalt unde a fost instalat un tun este Ortler-Vorgipfel 3872 metri.

O alta sala contine urmatoarele reliefuri: Dachstein, Pallagruppe, Santis, Marmolada si, comparativ, Vezuviul. O vitrina contine motive de arta taraneasca alpina executata la Cortina de scoala lui K. K. Fach.

Standul rezervat lui Wilder Kaiser, masivul īn care s-au format toti cataratorii germani, arata: reliefuri, fotoitinerare si fotografiile celor mai buni cataratori din acest masiv, cu fragmente din jurnalele lor. Īi putem vedea aici pe Dulfer, Fiechtl, Maduschka etc.

Doua vitrine sīnt rezervate insignelor cluburilor alpine si de schi din īntreaga lume. Cea mai interesanta si mai simpla insigna este aceea a Alpin-clubului englez. Este de marimea unui nasture de haina, de culoare caramizie si are īn relief numai literele: AC. Am gasit si insigna S.K.V.

Deoarece numai insigna Clubului alpin romān lipsea, am predat una d-lui Schmitt spre a completa pretioasa colectie a Muzeului alpin.

O alta sala este rezervata costumelor taranilor din regiunile muntoase. Sīnt interesante costumele de nunta ale taranilor din Grodner.

Expeditiilor alpine din strainatate, care au adus celebritatea alpinistilor germani si austrieci, au rezervata o sala mare. Pe ferestre sīnt diapozitive minunate din expeditia din Nanga Parbat 1934. Tot aci sīnt reliefuri ale Everestului, Kilimandjaro, Uschba, Matterhorn etc. Īntr-o vitrina se pot vedea bocancii din expeditia Nanga Parbat 1934 si un fel de ghete de pīsla prin care ies numai vīrfurile coltarilor. Bocancii care erau enormi si foarte grei nu se mai īntrebuinteaza azi. Līnga relieful muntelui Uschba din Caucaz se afla o scrisoare prin care, īn 1903, un print tatar facea cadou unei alpiniste, care vizita regiunea, muntele Uschba. Cel mai greu perete al acestui Matterhorn al Caucazului, cel apusean, a fost suit pentru prima oara de Schmaderer acum 2 ani[106].

Urmeaza tablourile alpinistilor morti īn expeditiile Himalaya: H. Pfann, W. Merkl, H. Schaller, Catastrofa din Nanga Parbat 1934 are o placheta īn care sīnt trecuti toti alpinistii si ghizii cazuti acolo. O fotografie arata si pe membrii expeditiei din Nanga Parbat 1937 care au murit aproape īn īntregime. Kangchendzonga are un minunat panoramic. Relieful Nanga Parbat lipsea, caci era dus pentru a fi rectificat dupa datele aduse de ultima expeditie.

Subsolul muzeului e rezervat: reliefurilor istorice, tehnicii īn stīnca si ghiata, cabanelor, echipamentului si ascensiunilor de iarna.

Cabanele D.u.OA.V. sīnt reprezentate prin diferite machete...

Īn jurul unui stīlp sīnt o serie de piolete istorice: al lui E. T. Compton, L. Purtscheller, Eckenstein, Frantz Steiner etc. Un perete īntreg e rezervat evolutiei coltarilor, legaturilor de schi, pitoanelor si īntregului material de escalada la diverse popoare.

Fotografii cu trasee indica coborīrile celebre pe schi: Marmolada, Kandahar, Wiesbachhorn, Parsenn, Derby Davos, Grossglockner etc.

O sala īntunecoasa contine urmatoarele diorame: razboiul īn munti, cu o galerie sapata īn stīnca prin care iese teava unui tun, liniile de lupta īn ghetarul Marmoladei si St. Christoph am Arlberg.

Tehnica moderna īn stīnca este ilustrata printr-o serie de fotografii de traverseuri si ascensiuni la coarda dubla īn: Fleischbank Sudostwand, Schusselkarspitze Sudver-schneidung, Bauern Predigtstuhl Westwand, Riffelkopf-ostwand si Schusselkarspitze Sudostwand.

Pe veranda care duce īn gradina gasim o colectie de stalactite si stalacmite din diverse regiuni, iar īn curte - toate rocile din care sīnt alcatuiti muntii.

Alt lucru demn de vazut din punct de vedere alpin īl constitue Alpenvereinsbucherei de sub conducerea doctorului Biihler. Biblioteca contine 56 000 volume alpine, 24 000 fotografii si tot atītea diapozitive.

Pe fiecare vīrf mai important din Germania si Austria, D.u.O.A.V. are un registru, «Gipfelbuch», asezat īntr-o cutie solida de tabla si care imediat ce se termina este instalat la Alpenvereinsbucherei, asa īncīt putem urmari aici īntreaga colectie a registrelor cu numele celor care au ajuns pe vīrf".

IARĂsI ACASĂ

PRIMA sCOALĂ DE TEHNICĂ MODERNĂ DE ALPINISM DIN ROMĀNIA

Īn 1937, cīnd am plecat la scoala de alpinism din Italia, m-am gīndit ca la īntoarcere sa fac o scoala de alpinism la noi īn tara. Am considerat ca este necesar ca alpinistii nostri sa cunoasca tehnica moderna de cataratura, ca este mai important sa īnveti si pe altii sa se catare, decīt sa te ridici numai pe tine. Ca organizator, am optat pentru Clubul alpin romān, judecīnd ca el era singurul club de specialitate din Romānia.

Propunīnd functionarea scolii de alpinism īn cadrul C.A.R., comitetul a aprobat imediat initiativa si a trecut la propagarea ideii cu ajutorul presei, a Buletinului C.A.R., prin prospecte si, īn final, prin vitrina librariei Cartea romāneasca.

Īmi aduc si astazi aminte cum m-am prezentat īn fata lui Leon, seful raionului de materiale sportive de la Cartea romāneasca, veche cunostinta, caruia i-am īmpartasit gīndurile. El m-a ascultat, apoi, īmpreuna, am mers la directorul sau, Ioanitiu. Acesta a acceptat imediat propunerea, ba, mai mult, a contribuit la reusita bunei organizari a vitrinei. Astfel, īn vitrina[107] larga de vreo patru metri si īnalta de doi, īn partea stīnga, pe un panou, erau expuse o frīnghie, un sac de dormit "Pirelli", pedale, scarite si bucle. Pe panoul din dreapta - ciocane, carabiniere, pitoane de diferite forme. Pe panoul din mijloc - insigna C.A.R., fotografii marite cu peisaje de munte, un colt de cabana. Jos se aflau diferite materiale sportive ce se gaseau īn magazia Cartii romānesti, īntre ele, o pancarta pe care scria: "Clubul alpin romān, primul curs de escaladare moderna īn stīnca. Durata cursului: 21 august-11 septembrie 1938".

Aranjarea vitrinei s-a facut cu sprijinul membrilor C.A.R., fiindca eu am plecat la scoala de instructori din Austria.

Īntors īn tara, m-am oprit la Busteni si am urcat imediat la refugiul Costila, unde l-am gasit pe Titi Toboc tinīndu-mi locul, cum convenisem la plecare. Avea la scoala doi elevi, pe fratii Vlad si si Sergiu Cunescu, elevi de liceu. Am preluat conducerea si am īnceput exercitiile. Cu fratii Cunescu, care locuiau vara la Busteni, venea la refugiu un domn mai īn vīrsta, prieten al familiei. Acesta urmarea cu viu interes cursul pe care-l faceam cu baietii. Īn cea de a doua zi a vizitei sale, pe cīnd faceam exercitii, mi-a facut un compliment:

- Ai mult talent pedagogic, domnule. Ţi-o spun eu care ma pricep !

Am rosit, de emotie, auzindu-l ca ma lauda. Practic, m-am pierdut tot, ca nu eram obisnuit cu asa ceva. Faceam scoala din placere, cu daruire si cu dorinta ca din ce īn ce mai multi sa īnvete din cunostintele acumulate de mine īn Italia si Austria. Lucram cu pasiune sincera. Cīt despre omul care mi-a facut primul compliment īn calitatea mea de instructor, abia mai tīrziu, īn alta īmprejurare, am aflat ca era profesorul universitar Alexandru Marcu.

Cursul cu fratii Cunescu s-a īncheiat sīmbata 3 septembrie. Luni, 5 septembrie 1938 au īnceput cursurile adevarate, cu elevii care au venit si-au locuit la refugiu. Dar, cu toata propaganda facuta prin vitrina de la Cartea romāneasca, prin Buletinul C.A.R., prin ziarele cotidiene si prin intermediul unui prospect-brosura, participarea a fost foarte redusa; asta īn conditiile cīnd cursul si cazarea erau gratuite ! S-au prezentat: doctorul Francisc Severin din Cernauti, Francisc Jelenici din Cīmpulung-Bucovina, Constantin Toboc, Victor Knapp, Ion Bedreag, domnisoara Rodica Popescu si doamna Madeleine Knapp.

Dupa modelul cursurilor pe care le frecventasem eu īnsumi, īn prima zi am vorbit despre materialele necesare īn tehnica moderna de cataratura, īncepīnd cu frīnghia. Am explicat ca frīnghia a fost folosita īnca de la īnceputurile alpinismului. Primul care a aratat necesitatea legarii īn coarda, pe gheata, a fost parohul din Zurich, Josias Simler, īn cartea Vallesiae et Alpium descriptia - publicata īn 1574 si considerata primul manual de alpinism. De la folosirea frīnghiei pe gheata, s-a trecut usor la utilizarea ei pe stīnca. Ca material pentru confectionarea corzilor, alpinistii tuturor timpurilor au īncercat folosirea rafiei, manilei, sisalului, cīnepei si matasei. Au optat īn final, pentru stīnca, la cīnepa italiana cu firul mai lung, din care, la vremea aceea, se confectionau corzile Fussener. Pentru gheata au ales matasea, ce nu se īmbiba cu apa si deci nu devenea rigida. Le-am spus elevilor mei, cum īnvatasem si eu, ca frīnghiile sīnt de doua tipuri: īmpletite sau rasucite. Uneori, pentru rezistenta, s-a recurs la sīrma, ca un "miez" mai puternic al frīnghiilor, dar repede s-a renuntat la el, constatīndu-se ca ataca fibra de cīnepa. Corzile rasucite sīnt confectionate din trei toroane si au lungimea īntre 25 si 40 de metri (azi se folosesc curent corzi de 60 si 80 de metri). Am aratat, de asemenea, cum trebuie īngrijita si tratata o coarda. Am trecut apoi la explicarea modului de folosire a funiei si de confectionare a nodurilor. Am aratat cum se leaga o frīnghie de alta, cum trebuie sa se lege capul de coarda, secundul si ceilalti participanti. Am demonstrat practic cum se face nodul ghidului, nodul Bulin, simplu si dublu, cu si fara bucla diagonala, nodul marinaresc sau chirurgical, nodul de vacar si altele. Am aratat de asemeni cum se confectioneaza nodul-scaun, cu ajutorul caruia poate fi tras un accidentat din perete sau crevasa, ori poate fi lasat īn jos. O atentie deosebita a fost acordata nodului Prusik, cu multiplele lui aplicatii. Trecīndu-se la punerea īn practica a celor īnvatate, fiecare cursant a facut numeroase exercitii, pīna le-a īnvatat pe toate. Desigur, tot īn cadrul lectiei de īnceput, am aratat cum se confectioneaza o pedala si scaritele.

Considerīnd ca īn cataratura mai īnainte de a sti sa urci trebuie sa sti sa cobori, am trecut la locul de exercitii, numit "Belvedere". Aici, dupa ce am aratat personal cum se executa un rapel, am cerut fiecarui elev īn parte sa treaca la executarea lui. S-a executat toata gama de rapeluri pe care am īnvatat-o de la italieni. Acest exercitiu a placut, desfasurīndu-se īntr-o atmosfera de veselie, fiecare dintre participanti cautīnd sa-l execute cīt mai corect.

Odata coborīrea īnvatata, am trecut la capitolul ascensiuni. Am vorbit mai īntīi despre prize si despre rolul lor īn cataratura - prize de picior, de mīna, prize concave, īn relief, muchii, fisuri, hornuri. Exercitiile de escalada libera au fost executate, īn prima zi, pe placa de la Ţancul Ascutit, de līnga refugiu[108], Am demonstrat cum se face cataratura adevarata, mersul pe vīrful labei piciorului, cu pasi marunti, tinīnd mīinile la īnaltimea umerilor, corpul departat de stīnca. Ascensiunea aceasta, le-am atras atentia cursantilor, se face tot timpul numai pe picioare, mīinile servind la mentinerea echilibrului. Le-am vorbit, īn continuare, despre "legea" celor trei puncte de sprijin, dupa care le-am aratat cum se urca. Apoi, fiecare participant, pe rīnd, a trecut la exercitii aplicative cu asigurare si filare printr-un piton batut sus. Aceste exercitii au placut, dar fiind mai dificile, am insistat mai mult asupra lor.

Odata terminate aceste exercitii, am revenit, dupa o pauza, la materiale. Am vorbit despre espadrile, ca auxiliar pretios pentru ascensiunile mai dificile. Am precizat ca prima espadrila dateaza din 1780, cīnd Hacquet a īntrebuintat pentru prima data īn cataratura sandale cu talpa din sfoara tesuta, ca alpinistul Grohmann [109] a vazut, īntre 1860-1870, primele "scarpe" [110], la vīnatorii din Dolomiti, ca espadrila cu talpa de manson a fost introdusa pe la 1910, odata cu pitonul si carabiniera, ca īn 1937 exista īn Italia īncaltaminte cu talpa de Vibram, folosita atunci, pentru ascensiunile mixte - stīnca si gheata. Am trecut apoi la piton, aratīnd ca alpinistii din Dolomiti, īn īncercarile lor de a cuceri Cima Piccola, au folosit piroane īn forma de L. Ei bateau īn fisuri bratul lung al acestor piroane, pīna aproape de capat. Le foloseau doar la coborīre, dīnd frīnghia dupa bratul scurt, care era īndreptat īn sus. Asemenea piroane se folosesc si īn gospodarii pentru atīrnat tablourile mari. Mai tīrziu s-au īncercat pitoane īn trei muchii, din otel, care nu au dat rezultate. Pitoanele folosite īn scoala erau model Fiechtl, realizate īn anul 1910 īn trei variante: pentru rapel, pentru fisura orizontala si pentru fisura verticala, din otel moale, prin forjare. Ni s-a atras īn mod special atentia la scoala din Austria, lucru ce l-am spus si eu aici, ca otelul, īn conditiile implantarii sale īn stīnca, "īmbatrīneste", devine casant[111], si se rupe, de aceea, cam la 10 ani, pitoanele trebuie īnlocuite, bineīnteles, ca nu este vorba de acelea numite "morcovi". Am mai spus elevilor, ceea ce īnvatasem si eu, ca nu este admisibil sa se foloseasca pitoane cu inel mobil, fara ca cele doua capete ale inelului sa fie bine sudate.

Carabinierele au aparut tot īn 1910, fiind folosite de Otto Herzog la o īncercare de a urca peretele de est din Fleischbank. El le-a vazut folosite de pompieri. Am aratat ca s-au experimentat trei variante de carabiniere: forma rotunda, ovoidala si paroidala. La carabiniera rotunda s-a renuntat de la īnceput fiind periculoasa, clapa putīndu-se usor deschide prin frecarea cu stīnca sau pitonul, ori la cea mai mica solicitare. S-au mentinut celelalte modele, care azi au evoluat mult.

Dupa terminarea partii teoretice s-a trecut la cele practice, la aplicarea lor. S-a insistat mult asupra modului de alegere a fisurilor, de batere a pitoanelor si a felului de introducere a carabinierei cu coarda īn piton. Trecīndu-se din nou la exercitii, am insistat asupra pozitiei corpului si am aratat ca nu este recomandata folosirea genunchilor ca mijloc de catarare.

A doua zi de scoala, marti 6 septembrie 1938, s-au īntreprins doua ture de prezentare si cu aplicatii practice pe traseu. Prima, condusa de inginerul Radu Ţiteica si avīnd ca participanti pe Victor Knapp si Francisc Severin, a urmat itinerarul: Poiana Costilei-Poiana Morarului-Valea Morarului-Casa Omul-Vīrful Costilei-Valea Priponului-Valea Cerbului- Poiana Costilei-refugiu. A doua, condusa de Niculae Baticu si avīnd ca participanti pe Ion Bedreag, Constantin Toboc si Francisc Jelenici a mers pe itinerarul: Valea Cerbului-Valea Priponului-Brīul Mare al Costilei-Brīul Caraimanului- cabana Brav, cantonul Jepi-poteca Schiel-Busteni - refugiu. Vremea frumoasa a facut ca ambele drumuri sa īncīnte pe participanti.

Miercuri 7 septembrie, a treia zi de scoala, s-a facut o ascensiune cu caracter aplicativ pe firul principal al Vaii Galbenelelor. Sub conducerea subsemnatului, au participat: Francisc Severin, Francisc Jelenici, Victor Knapp, Ion Bedreag si Rodica Popescu[112]. Cu ajutorul frīnghiilor, acolo unde a fost cazul, s-au trecut toate saritorile, insistīndu-se asupra felului de catarare, de folosire a prizelor, a fisurilor, facīndu-se si lectii de ramonaj si mersul īn sprait. Am urcat apoi cu totii pe Coltul Galbenelelor. Mersul pe creasta acestui colt a fost ceva mai dificila, datorita ascutiimii ei.

Ziua a patra, joi 8 septembrie, a fost rezervata traversarilor. Am vorbit de traversarea prin balans si apoi de traversarea Dulfer. La partea aplicativa, lucrurile au mers mai greu, doar pe "balustrada" s-au mai descurcat oamenii. Pentru a executa aceasta traversare, am procedat īn felul urmator. Am ales ca punct de plecare fata de perete din stīnga drumului cum urci la "Belvedere", īntr-o fisura oblica am batut un piton gros, cu inel. Dupa ce m-am legat cu un capat al corzii la mijloc, ca de obicei, am prins coarda īntr-o carabiniera, si aceasta īn inelul pitonului, ca pentru asigurare. Alta coarda am prins-o la mijloc īn alta carabiniera si apoi īn acelasi inel mobil al pitonului gros. M-am asezat īn aceasta a doua frīnghie īn pozitia de rapel Dulfer pe piciorul stīng. Pīna acum ma aflam īn rapel asigurat. Pentru a face o traversare la stīnga, cīt mai aproape de aceeasi curba de nivel la care ma gaseam, nu am slabit frīnghia de rapel ca sa nu alunec īn jos, am strīns piciorul stīng catre piept, vīrful tinīndu-l sprijinit pe stīnca pentru echilibru, iar cu piciorul drept, cu vīrful pe o priza sau prin aderenta, am īmpins corpul catre stīnga si cīt mai sus. Ma aflam acum cu corpul sprijinit īn funie, departat de stīnca, de care se sprijineau numai vīrfurile picioarelor. Am cautat cu mīna stīnga o fisura pīna am gasit-o, am īnfipt īn ea un piton, pe care l-am batut cu ciocanul. Odata pitonul batut, am introdus īn el o carabiniera cu coarda de asigurare. Secundul a tras de aceasta coarda, pīna ce am ajuns cu mijlocul la piton. Pentru a ajuta munca secundului, m-am apucat si eu cu mīinile de capatul de care el tragea, īncarcīnd acesta cu o parte din greutatea mea, si saltīndu-ma cu mijlocul catre piton. Īn aceasta pozitie, pentru a nu-l obosi pe secund, care ma tinea īn coarda, am prins cu o carabiniera bucla ce o aveam la mijlocul corpului pentru asigurarea personala si am fixat-o īn piton. Acum stateam agatat īn piton numai prin bucla de asigurare. Pentru a nu obosi, aveam trei solutii: sa prind o scarita īn piton si sa stau cu picioarele īn ea, sa stau pe vreo platforma - daca exista - sau sa stau sprijinit cu picioarele pe perete. Am ales ultima solutie. Am slabit putin coarda de rapel si am introdus-o īn carabiniera īn care era si coarda de asigurare. Asezat iar īn pozitia de rapel asigurat, pentru a merge mai departe am procedat ca la īnceput. Am ajuns la capatul traverseului, unde, gasind o platforma, m-am oprit pe ea. Mi-am facut o asigurare proprie cu bucla ce o aveam la brīu. Am iesit din rapel si, atent ca cele doua corzi de rapel sa nu fie rasucite, am tras de ele, sa fie īntinse, am facut o bucla si, cu o carabiniera, am prins-o īn piton. De acum, balustrada era gata. Secundul si participantii puteau veni. S-a facut si acest exercitiu. Pentru trecerea pe balustrada a unui participant s-a procedat astfel: secundul meu a tras frīnghia de asigurare la el, cīt s-a putut; a facut o bucla pe ea, īn care a legat pe participant; acesta mai avea o bucla de asigurare personala, legata de mijloc; cu o carabiniera, a prins bucla de asigurare personala de balustrada; lasīndu-se cu greutatea corpului īn balustrada si cu picioarele sprijinite de stīnca, a īnceput sa se deplaseze spre stīnga; cīnd a ajuns la primul piton, cu o cordelina, agatata de piton, s-a sprijinit īn ea, pīna ce a putut scoate carabiniera din piton, apoi s-a lasat iarasi usor īn balustrada si a continuat īnaintarea pīna la capat; au venit ceilalti participanti si la urma secundul. Pentru recuperarea corzii de rapel a fost scoasa bucla din carabiniera si desfacuta. Dupa ce am verificat din nou sa nu fie corzile rasucite, am dat drumul corzii de jos si am īnceput sa trag de capatul care era deasupra. Am tras pīna am recuperat īntreaga funie. Acest gen de traversare, foarte spectaculos, ajuta mult pe cel pregatit sa-l execute si īncurca pe cei ce nu sīnt pregatiti. S-au exersat mult aceste treceri, care au placut.

Īn ziua a cincea de scoala, vineri 9 septembrie, am urcat din nou Valea Galbenelelor, am traversat vaile Scorusi si Malin si, de pe Brīul Mare al Costilei, am coborīt pe coltul Malinului, apoi pe Hornul Ascuns pīna īn Valea Seaca a Costilei. Am avut īn aceasta tura numai trei persoane: Francisc Severin, Ion Bedreag si d-na Knapp. Am urcat cu ei Hornul Central-Comanescu. Suisul a fost cam greu si pentru Francisc Severin, care era cam voluminos iar hornul īngust, si pentru mine, care a trebuit sa trag 84 de kilograme. Ascensiunea terminata cu bine, ne-am īntors la refugiu pe acelasi drum.

Pentru ziua a sasea s-a programat ascensiunea Crestei Vaii Albe, pe traseul urcat de Nicu Comanescu. Conducerea turei a avut-o Constantin Toboc. Au participat Francisc Severin si Madeleine Knapp. Drumul a fost frumos si cu perspectiva, fiind prima ascensiune, dupa premiera. S-a iesit pe platou si de acolo, coborīnd Valea Jepilor, s-a ajuns īn Busteni.

Duminica 11 septembrie a fost ultima zi de scoala. Am urcat Coltul si Creasta Picaturii, pe care le aveam programate, ca ascensiune colectiva, alaturi de doctorul Barbu Nestorescu. El nu a venit, fiind retinut la serviciu. Au venit alti amatori pentru aceasta ascensiune. La ora cinci dimineata, ca de obicei, din fata statuii eroului Musat, am plecat īnsotit de Francisc Severin, Dan Popescu, doamna Madeleine Knapp, Giulio Goretti, Ion Bedreag si domnisoara Titi Rossignon. Am urmat traseul pe care l-am mai descris. Desi grupul a fost cam numeros, totusi, s-a mers bine. Dupa o saptamīna de vreme frumoasa, de asta data si-a facut prezenta si o ploaie. Am fost bine udati, dar numai īn partea finala a traseului. Nu stiu cine a fost cu ghinionul, cine a adus ploaia. De la Crucea eroilor am mers la cabana Brav si apoi la Busteni pe Valea Jepilor[113].

Acesta a fost primul curs de alpinism tinut īn cadrul Clubului alpin romān. Profesorul doctor Francisc Severin a venit din Cernauti, iar Francisc Jelenici din Cīmpulung Moldovenesc, ambii fiind membrii T.C.R...

Īn paginile de mai sus am relatat cum s-au desfasurat cursurile primei scoli de alpinism din tara noastra. Am vorbit despre programul teoretic si despre aplicatiile practice de la aceste cursuri[114].

Ma simt īnsa dator sa fac o precizare... Buletinul C.A.R., anul VI, nr. l, pag. 37, īnsera urmatorul anunt: "... cursurile fiind conduse de d-nii Toma Boerescu, Niculae Baticu, Constantin Contes, Nae Dimitriu, Ion sincan, inginer Radu Ţiteica etc.".

Citind aceste rīnduri, cercetatorul de astazi poate da crezare continutului lor. Īn realitate, cei care au publicat acest anunt s-au grabit[115].

Dealtfel, īn Buletinul C.A.R., anul VI, nr. 2, pag. 31, a trebuit sa scrie adevarul: "Delegat al clubului, īnsarcinat cu organizarea si conducerea acestor prime cursuri de alpinism, care se vor repeta si īn anii viitori, a fost d-l Niculae Baticu".

UN ACT INSOLIT

Pīna īn primavara anului 1933 activa, īn cadrul Turing-Clubului romān, un grup de tineri: "Gruparea alpina". Datorita divergentelor cu Mihai Haret, aceasta grupare a parasit Turingul si s-a īncadrat īn asociatia A.D.M.I.R., ai carei membrii fondatori se desprinsesera tot din Turing īn anul 1929. Īn cadrul asociatiei A.D.M.I.R., Gruparea alpina a activat un an, pīna īn martie 1934, cīnd a fondat Clubul alpin romān. Īn anul īn care au activat la A.D.M.I.R., membrii gruparii alpine au organizat o serie de ascensiuni colective si au editat Buletinul alpin, anul I, nr. l-2, 3 si 4.

Constituindu-se īn Club alpin romān, fosta Grupare alpina, creatoarea Buletinului alpin, a luat revista, care, īncepīnd cu anul II, nr. l, a aparut sub egida Clubului alpin romān. Transferarea revistei s-a facut prin buna īntelegere, ca īntre alpinisti, fara nici un act autentic, recunoscīndu-se ca, material si editorial, īntreaga contributie a fost a Gruparii alpine. Dupa constituirea Clubului alpin romān, īn Buletinul alpin, anul II, nr. l, pagina 29, la Cronica alpina, a aparut urmatoarea nota: "īncepīnd cu numarul de fata, Buletinul alpin apare sub egida «Clubului alpin romān». Comitetul de redactie aduce viile sale multumiri «Asociatiei Drumetilor din Muntii Romāniei», Bancii Nationale a Romāniei si abonatilor, pentru pretiosul concurs dat revistei īn cursul anului 1933".

Īn acelasi Buletin, la pagina 28, se arata ca secretar general al C.A.R. a fost ales Ion Udriste Olt, la a carui locuinta este si redactia revistei, iar printre membrii de onoare ai C.A.R., proaspat proclamati, figura si doctorul Gheorghe Dumitrescu, presedintele asociatiei A.D.M.I.R. Raporturile īntre cele doua asociatii, ca si īntre membrii lor, au ramas bune. Īn fiecare numar din Buletin aparea si o nota īntitulata De la asociatia A.D.M.LR...

Īn 1938, asociatia A.D.M.I.R., īn taina, folosind un exemplar al Buletinului, vechi din 1933, cīnd publicatia a aparut sub egida acestei asociatii, a īnscris la Camera de Comert, cum era pe atunci, Buletinul alpin, ca "proprietate" a ei. Functionarul care a facut aceasta īnregistrare a omis, "din greseala", sa ceara si alte exemplare, pīna la zi. Cu actul de īnscriere īn posesia ei, asociatia A.D.M.I.R. a dat Clubul alpin īn judecata si a obtinut o hotarīre de sechestru asupra Buletinului alpin, a cliseelor si a īntregului material ce apartinea de Buletin. Comitetul Clubului alpin nu a stiut nimic de aceste manevre, pīna īntr-o noapte cīnd s-a pomenit cu portareii si delegatul A.D.M.I.R., care venisera sa confiste ceea ce niciodata nu le-a apartinut[116].

Ca urmare a acestui fapt, Comitetul Clubului alpin romān a fost obligat sa schimbe titulatura si coperta Buletinului si a editat īn continuare Buletinul C.A.R., anul VI, VII si VIII, pīna a īnceput razboiul. Īn timpul razboiului si mai tīrziu, Buletinul C.A.R. nu a mai aparut.

Īn sase numere consecutive ale Buletinului C.A.R., doctorul Alexandru Rudeanu a scris articolul Ascensiuni grele īn muntii Fagarasului, īn care, cu competenta cunoscatorului, a descris īntregul masiv. Profesorul doctor docent Radu Ţiteica a scris: Lacurile de altitudine si Asupra istoriei alpinismului romānesc. Victor Knapp, articolul intitulat Salvati flora alpina, Vasile Steopoe si Victor Knapp - Nodul prusik. Profesorul doctor Francisc Severin, farmacistul Dan Popescu si Niculae Baticu au scris despre scolile de alpinism, inginerul Ion Coman, doctorul Oscar Schobesch, farmacistul Dan Popescu, Niculae Baticu, Sorin ^ulea si Francisc Severin au descris diferite trasee noi īn Bucegi, Piatra Craiului si Fagaras. Au fost publicate, de asemenea, Cronica Clubului alpin romān, semnata de Nae Dimitriu, articole privind constructia refugiului Costila si a Caminului alpin, darile de seama ale activitatii clubhii, recenzii despre articole scrise īn revistele: Le Alpi, Der Bergsteiger, La Montagne etc. "Cronicari" ai vremii, Buletinul alpin si Buletinul C.A.R., au fost īndrumatoare īn dezvoltarea alpinismului, īn care s-au scris pagini din istoria alpinismului din Romānia.

PE CREASTA FĂGĂRAsULUI, IARNA

Iarna 1938-1939 am mers la schi si am facut cīteva ascensiuni pe vai. Īn vacanta de Pasti, avīnd patru zile libere, īmpreuna cu Dan Popescu, Madeleine Knapp si doctorul Oscar Schobesch, am hotarīt sa parcurgem creasta Fagarasului de la lacul Bīlea pīna la cabana Sīmbata. Nu stiam atunci ca, cu zece ani mai īnainte, echipa Karl Lehmann[117] si Erwin Csallner o parcursesera pīna la Plaiul Foii.

Pentru tentativa noastra am facut unele pregatiri. Aveam doua corturi de cīte doua persoane, din care unul izoterm, celalalt obisnuit. Pentru īnnoptare aveam saci de dormit Pirelii, din pīnza cauciucata, īn care transpirai, neexistīnd posibilitatea de aerisire. Am mai luat, pentru fiecare cort īn parte, cīte o patura. Ca materiale necesare la ascensiune, am luat schiuri, frīnghii, pioleti, coltari, spirtiera. Am plecat seara din Bucuresti. Am schimbat trenul la Brasov si, de la gara Arpas, am mers pīna la Glajarie cu o caruta. De acolo, pe jos, pīna la cabana de la lacul Bīlea. Dupa o noapte de odihna binemeritata, am plecat catre creasta. Bagajele, multe si grele, sacii īncarcati au facut ca urcusul, īn zapada, sa fie greu. Am ajuns īn saua Caprei, unde, jur-īmprejur, am avut o frumoasa priveliste: spre vest se vedea lacul Bīlea acoperit de gheata si zapada; dincolo de el - Piscul Bīlei si saua Curmaturii Bīlei prin care se ajunge īn Valea Doamnei; catre dreapta - Vaiuga, Netedul, īntorsi cu fata spre est, am vazut, īn jos, lacul Capra si, īn zare, Muchia Rīiosului. Am coborīt catre lacul Capra si, pe un loc aproape orizontal, am instalat corturile. Am asezat pe zapada mai īntīi schiurile, cu talpile īn sus, apoi deasupra lor am īntins corturile. Pentru a simti mai putin frigul, am asternut, jos īn cort, patura. Dupa operatiunea de asezare a corturilor, Dan si Schobesch au coborīt la cabana unde au dormit. Noi am dormit īn cort, īmbracati, sacul de dormit dovedindu-se a nu fi practic. Īn cursul noptii am mai aprins spirtiera pentru a īncalzi atmosfera si pentru a prepara un ceai. A trecut noaptea si dimineata a fost senina, cu soare. Pīna ce au venit ceilalti doi tovarasi ai nostri, noi ne-am īncalzit la soare, am mīncat, am strīns cortul si am facut rucsacul, fiind gata de plecare. Dupa sosirea lor si dupa ce si-au strīns si ei lucrurile, am coborīt spre lac, pentru a evita o eventuala avalansa. Coborīrea si traversarea spre est a fost destul de anevoioasa, am folosit si frīnghia din cauza ghetii. A urmat urcusul pe piciorul sudic al Buteanului, am coborīt si, dupa ce am trecut pe sub peretii sudici ai crestei Arpaselului, bineīnteles mai pe jos, am urcat catre Portita Arpasului sau Strunga mica. De la Portita Arpasului am mers pe versantul nordic al muntelui, pīna īntr-o caldare, Caldarea Pietroasa, se pare, unde am asezat corturile. Am īnnoptat aici. A doua zi dimineata, ningea. Doctorul Oscar Schobesch, care a avut conducerea acestei īncercari de parcurgere a Crestei Fagarasului, sustinea sa ne continuam drumul, dar noi nu am fost de acord, trebuind sa mergem la serviciu. Doctorul s-a urcat pīna pe coama spre sud-est, si ne-a comunicat ca de acolo se vedea lacul Podragul sau Podragelul, nu-mi mai amintesc. Am strīns corturile si am coborīt pe Valea Arpasului Mare, plina de zapada. Jos la Glajarie am dormit la o casa de vīnatoare. Gazdele, foarte primitoare si binevoitoare, ne-au ajutat cu de toate si, īmpreuna, am vorbit pīna noaptea tīrziu despre munte si despre animalele padurii, capre, lupi, ursi si despre vīnatoare. Acolo am citit, īn revistele de vīnatoare, frumoase si interesante povesti din viata animalelor: despre prietenia si devotamentul cīinelui, despre recunostinta ursului caruia i s-a extras un ghimpe din laba piciorului si altele. A doua zi am plecat la gara si de acolo la Bucuresti.

ALTE PREMIERE

Īn vara anului 1939 intentionam sa merg din nou īn Alpi. Nu neaparat pentru a mai īnvata ceva, desi īn cataratura tot timpul se īnvata, cīt pentru a escalada cīteva trasee de rasunet si pentru a duce mai departe ce facusera, īnaintea mea, Dora d'Istria īn 1855, Radu Porumbaru īn 1877 sau alti romāni mai apropiati de vremea noastra; Rosetti-Solescu, īn Wilder Kaiser īn perioada 1902-1914. Alexandru Colfescu si Gogu Popescu, īn 1928, pe Mont Blanc, fara ghid. Gīndul rneu nu s-a putut concretiza din cauza norilor negri ce se adunau, tot mai amenintatori, pe cerul Europei si al lumii īntregi.

La Clubul alpin, lucrurile au īnceput si ele sa se tulbure. Pentru anul 1939, conducerea asociatiei a hotarīt, īntre altele, sa nu se mai efectueze ascensiuni colective. O abatere de la statut !...

Personal, am initiat, cīt a fost posibil, excursii colective īn cadrul Metropolei si A.S.F.C. Sectia C.A.R. de la C.F.R. si cea de la Busteni au continuat, de asemeni, sa faca ascensiuni colective. Īn acelasi timp, munca de reīmprospatare a marcajelor era o actiune care nu īncetase nici īn noile conditii, cīnd, īn mod firesc, preocuparile oamenilor nu puteau ramīne īn afara de grijile cotidiene.

Chiar īn astfel de īmprejurari, oarecum trist ca nu aveam cu cine sa urc trasee mai grele, am urcat la 23 iulie 1939 Hornul din peretele Costilei, iar la 23 august 1939 - Fisura Scorusilor din Umarul Galbenelelor.

HORNUL DIN PERETELE COsTILEI

Este situat īn partea inferioara a peretelui scapīnd spre sud din creasta Costila-Galbenele, perete care formeaza malul stīng al Vaii Costilei. Ca sa-l "cucerim", īn dimineata zilei de 23 iulie am pornit de la refugiu īn urmatoarea formatie: Niculae Baticu, Gheorghe Creanga, Madeleine Knapp, Giulio Goretti, Dan Popescu. Era vorba de o ascensiune scurta, usoara si aproape de "casa", asa īncīt numarul participantilor a fost mai mare decīt se obisnuieste la o premiera. Am urcat pe Valea Costilei, cīteva sute de metri amonte de saritoarea mare, si am ajuns la baza traseului. Am escaladat o fata marcata de o fisura, situata pe peretele din dreapta, cum am urcat, pe prize mici. Dupa vreo treizeci de metri de la plecare, ascensiunea a devenit mai usoara; am intrat īntr-un gang putin īnclinat. Ceva mai sus, cīnd frīnghia s-a derulat toata, am batut un piton de asigurare si am facut regruparea. Am continuat drumul pe acest gang, pīna am ajuns la hornul propriuzis, īnalt de vreo 15 metri, care īn partea finala era putin surplombant. Fiind cap de coarda, am urcat īn ramonaj cu fata spre peretele din dreapta si cu spatele spre vale. La capatul hornului, am gasit o platforma. Am suit pe ea, apoi am urcat īnca un mic hornulet, pīna īn zona unde panta scade. Am batut un piton si, cu asigurarea respectiva i-am adus si pe ceilalti. Pentru mine, fiind subtirel, trecerea a fost usoara. Nu tot asa s-au īntīmplat lucrurile cu Creanga si cu Goretti, care, fiind plinuti, s-au chinuit putin[118]. Mai departe, am mers cu totii pe un horn nu prea īnclinat, un fel de jgheab de stīnca, unde nu a fost nevoie de asigurare. Īn continuarea traseului urmeaza un horn īnclinat pe care l-am ocolit, preferīnd cataratura pe fete, nu īn hornuri[119]. Am urcat, deci, pe stīnga hornului, pe fata. La o oarecare distanta de mers, am batut un piton, am trecut din nou īn dreapta si am iesit īntr-un brīu larg. Dupa regrupare, am luat-o la dreapta pe brīu si am ajuns pe Creasta Costila-Galbenele. Din acest punct se poate urca īn continuare creasta ori se poate coborī īn Valea Galbenelelor.

FISURA SCORUsILOR DIN UMĂRUL GĂLBENELELOR

De cīte ori am trecut pe Valea Scorusilor, am privit fisura ce pare ca scapa vertical din Umarul Galbenelelor. Īn ziua de 23 august am hotarīt, īmpreuna cu Toma Boerescu si doamna Knapp, sa o urcam. Am plecat toti trei de la refugiul Costila, am urcat Valea Galbenelelor si, dupa ce am trecut prin Strunga cu acelasi nume, am urcat pe Valea Scorusilor circa 15 minute. Privind la stīnga, aveam fisura īn fata. Am mers, pastrīnd aceeasi curba de nivel, pīna la baza ei. Ne-am legat īn coarda si am suit cap, prima portiune, destul de scurta, zece metri, pe o fisura din dreapta, cum mergeam, si am ajuns pe o platforma comoda. Aici se gaseste si o mica grota īn care te poti adaposti de ploaie si de pietrele care pot sa cada de sus, mai ales la rapel, De la platforma īn sus am urcat o lungime de coarda, patruzeci de metri, pe un horn framīntat ce ofera variate forme si posibilitati de cataratura. Se poate folosi ramonajul. Eu am urcat īn sprait, aratīnd īnsotitorilor mei cum se practica acest mijloc de cataratura si avantajele lui; efort mic si randament mare. Dealtfel, hornul īmi era cunoscut, īl coborīsem toti cei patru care am urcat, la 13 octombrie 1935, fisura din Umarul Galbenelelor. Ajunsi īn fereastra descrisa la ascensiunea Umarului, Toma a luat conducerea grupului si a urcat pīna īn creasta lui folosind un singur piton. Am continuat cu totii drumul pe creasta pīna īn Brīul Mare al Costilei si am iesit īn platou.

PIATRA CRAIULUI

REMEMBER

Īn primavara anului 1934 am facut, cu asociatia Metropola, sub conducerea lui Ion Udriste Olt, o ascensiune la casa Grind, mergīnd prin satul Pestera. Zapada era mare si am mers greu, grupul fiind numeros. Tot cu Metropola am mers, prima data, si pe peretele de vest, pe drumul Deubel. Am mai urcat si singur, vara sau iarna, asa cum am aratat, cīnd l-am īnītlnit pe Petre Juster. Am fost si cu alti prieteni sau cu sotia mea de atunci, cu care am stat un timp la Cabana Ascunsa.

Un mare pasionat al Pietrei Craiului a fost si tovarasul meu de coarda, Ion Trandafir, care colinda singur masivul sau cu diversi prieteni. Ion era tare īndragostit de Ţimbale. Am si acum de la el niste fotografii cu Piatra Craiului.

Īn Piatra Craiului a umblat si Titi Ionescu, un alt pasionat de munte. Cu Titi eram prieten din copilarie. Stateam foarte aproape unul de altul si am fost colegi de scoala primara. Amīndoi am īnvatat la scoala Arhiereul Calist. Acum, faceam amīndoi parte din asociatia Metropola. De la mine a īnvatat Titi sa mearga pe munte si sa se catare, īn turele ce le faceam cu Metropola. Apoi, prin forta lucrurilor, a trebuit sa se īnscrie si īn asociatia A.D.M.I.R., Udriste fiindu-i sef de serviciu. Asa s-au despartit drumurile noastre. Titi īmi povestea cu sinceritate ca pe unde umbla īn Piatra Craiului gasea mogīldete de pietre, numite "momīi", puse de Karl Lehmann si altii, ca sa marcheze locurile pe unde au trecut.

Piatra Craiului a fost un masiv foarte cunoscut brasovenilor, cīt si locuitorilor din Cīmpulung Muscel si chiar pitestenilor.

La constituirea Societatii turistilor din Romānia, printre membrii figura si farmacistul Gabriel Dimitriu din Cīmpulung Muscel, care a īnfiintat o sectiune S.T.R. Īn acest oras, cu 24 de membrii, carora li se datoreste constructia cabanei Grind (1907).[120]

Prima atestare documentara despre ascensiunea acestui masiv dateaza din anul 1843, cīnd un grup din care a facut parte si Anton Kurz, povestitorul, sub conducerea unui batrīn vīnator de capre (o fi fost Gīrnita, Mihai Bartolomeu Bratu sau altul, nu stim, deoarece nu se da nici un nume, n.a.) a mers la "Moara Dracului". Īn aceasta descriere[121] Anton Kurz vorbeste pentru prima data despre piton: "Accesul ar fi posibil numai daca s-ar folosi pitoane cu scari de frīnghie..." Aceeasi Moara a Dracului a fost descrisa la 1875 de Mehely Lajos [122]. Īn revista Turismul popular, seria a II-a, nr. 5, septembrie 1949, s-a publicat un extras din descrierea lui Anton Kurz si s-a pus problema elucidarii acestui "mister" care īnconjura Moara Dracului. Īn zilele de 13 si 14 septembrie 1950 elevii scolii de alpinism a C.G.M., de la cabana Curmatura, seria a III-a, sub conducerea instructorului lor, Erwin Csallner, au elucidat aceasta problema, urcīnd īn toate cele trei "mori" descrise de Anton Kurz, care se afla pe drumul Deubel - "La lanturi" - si au mers si īn pretinsa moara din peretele Marelui Grohotis, unde nimic nu corespunde descrierii de la 1843.

Pentru a ne da seama cīt de dezvoltat era alpinismul īn Piatra Craiului este suficient sa amintesc ca acolo a luat fiinta prima asociatie de pe pamīntul patriei noastre, īntr-adevar, īn septembrie 1872 un grup din Brasov format din 10 persoane (...) au hotarīt, acolo, pe Vīrful Pietrei Craiului, fondarea unei "societati alpine a Transilvaniei". Johan W. Filtsch, unul din fondatorii acestei societatii, īn septembrie 1885, īnsotit de un padurar care a fost cioban, a urcat peretele de vest, dupa ce timp de sase ore a fost purtat de acesta īntīi spre sud, apoi spre nord trecīnd peste vai si creste. Asadar, īn ultima parte a secolului trecut, peretele de vest era cutreierat de ciobani si vīnatori de la un capat la altul.

Dupa razboi, farmacistul Gabriel Dimitriu a facut parte din Turing-Clubul Romāniei si, la urma, din A.D.M.I.R. El a īnfiintat o sectie a acestei asociatii la Cīmpulung Muscel.

Piatra Craiului a fost "patria" brasovenilor, rīsnovenilor, zarnestenilor si a celor din Cīmpulung Muscel. Īn afara ascensiunilor de vara, a fost parcursa, iarna, creasta de la un cap la altul īn ambele sensuri; īn 1924, Erwin Csallner si Andreas Streitfert a urcat Padina Hotarului. Tot asa au fost urcate tot iarna, Padina Popii, Padina Īnchisa, Padina sindileriei, Calinetul, drumul Deubel si altele. Nume ca: Anton Kurnz, Gīrnita, Lolu, Mihai Bartolomeu Bratu, Gligore, Dragusin, Johan Filtsch, Mehely Lajos, Friedrich Deubel, Karl Lehmann, Erwin Csallner, Dresnand, Otto Wilk, Iosif Puscariu, Bomches, Gabriel Dimitriu, Blebea, Mirean, Nicolaescu-Bugheanu, din generatiile vechi, chiar daca realizarile lor nu s-au publicat la timpul respectiv, vor ramīne legate de istoria Pietrei Craiului.

sCOALA DE ALPINISM - PIATRA CRAIULUI 1939

Dupa ce am absolvit scoala de perfectionare a aviatiei, de la Buzau - īn luna iulie - la 6 august am participat la festivitatea de inaugurare a Caminului alpin din Busteni. Īn aceasi seara, cu īntregul bagaj, corturi si echipament, am plecat īn Piatra Craiului. Citez din Buletinul C.A.R., anul VII, nr. 3:

"Īn vara anului acesta Clubul alpin romān a organizat ca si īn anul trecut o scoala de tehnica moderna de escaladare īn stīnca. Cursul a fost īmpartit īn doua serii. Prima serie a avut loc īn abruptul de apus al Pietrei Craiului de la 6 la 13 august..

Alegerea sediului primei serii īn acest masiv si anume īn regiunea numita Capul Tamasului a fost determinata de dorinta ce o manifesta echipele C.A.R. sa cerceteze, īn cadrul scolii, versantul de apus al Pietrei Craiului, cuprins īntre Capul Tamasului si Drumul Granicerilor, versant cunoscut sub denumirea generica de Marele perete al Grindului.

Cu toate ca multi dintre turistii bucuresteni sustin ca atīt aceasta portiune cīt si cea cuprinsa īntre Tamas si Curmatura sīnt necunoscute, adevarul este ca turistii brasoveni, īndeosebi, au cunoscut si cercetat amplu si de multa vreme aceste tinuturi"[123].

Īntr-adevar, am ales aceasta regiune fiindca, īn parte, o cunosteam si stiam ca Umerii Pietrei Craiului se preteaza la o scoala. De aici, din Umeri, deseori am iesit īn creasta, pe un drum umblat ce abia acum are un nume (!?). Aici, pe acest drum, l-am īntīlnit si l-am cunoscut pe Karl Lehmann, cu care mai apoi m-am īmprietenit. Lehmann este un om care nu se īmprieteneste cu oricine. Tot pe aceste drumuri am īntīlnit alpinisti din Cīmpulung, cum sīnt fratii Sandescu.

Aici, īn Capul Tamasului, dupa alegerea unui loc convenabil, am instalat cele patru corturi. Am gasit chiar si un izvor cu apa rece. Au participat la aceasta prima serie: doamna Severin si profesorul Francisc Severin, Dan Popescu, doamna Knapp, Gheorghe Creanga si eu. Dupa instalarea corturilor, s-a facut o tura de prezentare si recunoastere. Echipele au urcat pe drumul Deubel, au parcurs Creasta sudica, iar īntoarcerea la corturi s-a facut pe drumul Granicerilor, peste seriile de grohotisuri. Patru zile vremea a fost urīta, cu ploaie. Printre picaturi s-a mai facut cīte un exercitiu īn Umeri.

Vineri 11 august, Dan Popescu si Francisc Severin au plecat si au urcat un traseu īn peretele Marelui Grohotis. Ceilalti am ramas la corturi si am facut exercitii.

La 12 si 13 august am urcat eu īn cap de coarda doua trasee īn peretele Marelui Grohotis, numite mai tīrziu Peretele Mare din Padina Lancii si Muchia din Padina Lancii. Pe cīt pare de impresionant acest perete, pe atīt de usoare sīnt traseele, dar roca este friabila. Iata si descrierea acestor doua trasee, dupa notitele de atunci:

"Mergīnd spre sud din Capul Tamasului vreo 30 de minute, peste trei grohotisuri si īnainte de a ajunge la Marele Grohotis, de care ne desparte īnca un fir de vale ce urca īn sus pīna īn Poiana īnchisa ne aflam īn fata unei vai īnguste īn forma de canion. La baza sa are un grohotis īntins. O parcurgem totusi usor īn circa 30 de minute, dupa care ea este īnchisa de o saritoare spalata, de 8 m īnaltime. Se poate urca, fie mai jos 30 m īn stīnga, pe un horn usor si pe fete de iarba sau, tot īn stīnga saritorii, printr-un horn de o īnclinatie mai pronuntata si īn cele din urma chiar direct prin saritoare. Traseul prin dreapta saritorii este mai greu.

Deasupra acestei saritori se afla un circ īn care vedem, la stīnga, un fir de vale, la centru altul (continuarea celui parcurs pīna aici) si īn extrema dreapta a circului o strunga. Prin aceasta strunga trece brīul de mijloc[124] care vine din drumul Deubel [125]...

Īn acest circ descifram cinci trasee:

1.Firul din stīnga, creasta-vīlcel-Creasta sudica;

2.Firul principal, fata din stīnga-Creasta sudica;

3.Firul principal;

4.Fata dintre firul principal si strunga din dreapta- Creasta sudica;

5.Creasta din Strunga pīna īn Creasta sudica.

Descrierea primului traseu. Din circ, mergīnd la stīnga vreo 50 m pe un grohotis care aluneca, ajungem la un vīlcel pe care urcam 50 m. Ajunsi sus si privind īn jos, avem īn fata noastra corturile campamentului instalate pe Capul Tamasului si la stīnga Plaiul lui Ivan. Pornind de aici la dreapta 40 m, ajungem pe o creasta cu destula iarba pe care, dupa un urcus de vreo 40 de minute am parasit-o si ne-am lasat putin spre dreapta si apoi am mers de-a coasta pīna īntr-un vīlcel. De acolo, urmīnd vīlcelul, dupa 30 de minute de urcus, am ajuns īn Creasta sudica.

A fost traseul cel mai usor, avīnd o splendida priveliste catre apus. S-a parcurs īn doua ore, plecīnd din circ, fara īntrebuintarea vreunui mijloc tehnic.

Sa nu fi fost oare parcurs de altcineva pīna atunci, ma īntreb eu azi ?

Descrierea celui de al doilea traseu. "Am urcat firul principal de deasupra saritorii spalate pīna īn punctul unde brīul de mijloc traverseaza acest fir si apoi ne-am angajat pe fata din stīnga ce parea a fi traseul cel mai greu dintre toate cele cinci enumarate mai sus. Aceasta fata este formata dintr-o stīnca foarte sfarīmicioasa.

Am parcurs 90 de metri direct īn sus, apoi, dupa o traversare de 20 m spre stīnga si dupa escaladarea unei noi fete, am ajuns īntr-o sa. De acolo am observat īn partea stīnga un vīlcel care nu e altceva decīt continuarea (partea finala) a traseului descris mai sus. Am pornit mai departe pe fata cuprinsa īntre acest vīlcel si firul principal. Pe aceasta portiune, īnalta de 90-100 m, panta se apropie din ce īn ce de verticala. Dupa folosirea a 2-3 pitoane de asigurare, am rezolvat si aceasta ultima parte si am ajuns dupa 2 h 30'-3 h de parcurs, īn Creasta sudica. Dificultatea īntregului traseu nu depaseste gradul 3".

Dupa aceste zile de ploaie si putina vreme frumoasa, ne-am strīns corturile si, dupa ce am facut o halta īntr-un smeuris, unde alaturi de un urs, pe care nu-l vedeam, dar īl simteam, ne-am ospatat din plin cu smeura, am plecat catre casa[126].

BUCEGI - REFUGIUL COsTILA - 1939

Doua saptamīni mai tīrziu, la 27 august, ne-am īntīlnit din nou la refugiul Costila unde īsi tinea cursurile seria a doua a scolii de alpinism, pe 1939. Clubul alpin romān facuse o īntīmpinare scrisa la O.N.T. pentru transformarea scolii de alpinism a C.A.R., īn scoala nationala de alpinism, dar, datorita evenimentelor sau altor cauze, aceasta nu s-a putut realiza.

Prima zi de scoala, duminica 27 august, inginerul Radu Ţiteica a facut o prezentare a masivului Bucegi; geografie, geologie. Erau de fata; profesorul Francisc Severin si Liviu Ţopa de la Cernauti, avocatul E. Pīnzaru din Focsani, Niculae Cretu din Busteni, iar din Bucuresti: doctorul Vlad Sidorovici, doctorul Schobesch, Giulio Goretti si Constantin Culica.

Luni 28 august, a doua zi de scoala, am facut prezentarea materialului tehnic: frīnghie, cordelina, pitoane, carabiniere, ciocane, bucle - de rapel si pentru nodul Prusik - scarite, pedale[127] etc. S-a vorbit despre fiecare īn parte. Am facut un scurt istoric al evolutiei lor si diferentierea calitativa la fiecare obiect īn parte, ca si īn anul precedent. Am aratat cum se strīnge si cum se desface o frīnghie, acesta avīnd un rol important īn cataratura. Am aratat si am exersat tot felul de noduri, pentru asigurare, salvare, coarda dubla, pedale etc. Ca si la celelalte cursuri, fiecare participant a trecut la executarea lor. Dupa-amiaza au urmat coborīrile īn rapel, exercitiu foarte placut, care s-a desfasurat īntr-o atmosfera de voie buna.

īnca de dimineata, venind din sus, de pe Valea Costilei sau a Galbenelelor, a aparut un tīnar, care tot timpul, toata ziua a stat si a urmarit desfasurarea cursurilor. Seara mi s-a adresat:

- Ma numesc Ionel Coman, sīnt din Bucuresti. Am stiut de acest curs, dar nu m-am dus la doctorul Steopoe sa ma īnscriu. Vreti sa ma primiti si pe mine īn continuare ?

- Sigur ca da, dar de unde veniti ?

- Din Piatra Craiului !

- Īnseamna ca sīnteti un alpinist īncercat, daca ati venit aici peste munte. Ce trasee ati mai urcat pe aici ?

- Am fost pe Picatura si īn alte locuri.

- Cu cine mergeti de obicei ?

- Cu fratele meu, dar mai mult singur.

Dupa acest dialog, care a fost un prilej de a ne cunoaste, dar si de a ne apropia, sudura s-a facut si Ion a intrat īntre noi, ca un vechi prieten. El a fost al zecelea cursant.

Marti 29 august, a treia zi, s-a repetat facerea nodurilor, pīna ce toti le-au executat corect. Īn continuare, am vorbit despre fisuri si despre baterea pitoanelor. Fiecare elev a trebuit sa caute fisuri prin apropiere. Am aratat care fisura e mai buna, de ce una e mai buna decīt alta. Am aratat cum se bat si cum se scot pitoanele. Am insistat asupra importantei acestui lucru īn raport de solicitarea ce se exercita asupra pitonului īn caz de cadere īn coarda. Am aratat cum trebuie sa fie pozitia toartei pitonului fata de conformatia fisurii. Apoi am trecut cu totii la exercitiile de escalada. Fiecare a trebuit sa caute prize, sa le īncerce si sa foloseasca materialul tehnic. Executam escalada libera, cu asigurare. Dupa-amiaza am trecut la īnvatarea nodului Prusik; confectionarea si folosirea lui. Totodata, la confectionarea pedalelor, absolut necesare la folosirea nodului Prusik. Seria aceasta avīnd un numar mai mare de participanti, fiecare exercitiu a luat un timp mai īndelungat pentru ca toti sa-l execute īn parte.

Miercuri 30 august, lectia a patra, am repetat nodurile si suitul pe coarda cu ajutorul nodului Prusik. Apoi am exersat cu totii escalada pe verticala, īn traverseuri si traversarea Dulfer, pe care am descris-o la primul curs din 1938.

A cincea zi, joi 31 august, am facut aplicarea practica a celor īnvatate. Cum s-ar spune, am trecut pe teren. Am mers īn Hornul din peretele Costilei. Pe Valea Costilei, la fiecare saritoare ne-am oprit si am aratat cum trebuie trecut si, acolo unde a fost cazul, am urcat pe mai multe variante. Am insistat asupra escaladei libere, a evitarii hornurilor, a ramonajului si la urcatul elegant, departat de stīnca, pe vīrfuri si cu pasi marunti, fara tractionari īn brate. De-a lungul Vaii Costilei, ne-am dat seama ca o parte din elevi, care la terenul de scoala īncepusera sa se descurce, pe traseu, adica pe vale, aveau probleme, cea ce demonstra ca, alaturi de cursurile la locul de scoala, se impunea iesirea īn afara, īn locuri necunoscute, unde sa aiba realitatile īn fata. Dupa ce acest "extemporal" de pe Valea Costila a fost trecut, am ajuns la baza hornului. Capul de coarda l-am īncredintat unuia din elevi, Niculae Cretu, care a trecut cu usurinta cei treizeci de metri ai primei fete. Dupa patruzeci de metri, o lungime de coarda, s-a oprit si a facut asigurarea pentru toti ceilalti. Acolo, īn culoarul acela larg si putin īnclinat, a īncaput toata lumea. Niculae Cretu a continuat ascensiunea, īntīi pe culoar, apoi pe hornul propriu-zis, pe care īn prima parte l-a urcat convenabil, dar s-a poticnit īn partea finala. Am constatat ca s-a bagat prea adīnc īn horn, nu a ramas īn afara. Cu īndrumarile date de jos, a reusit īn final sa urce si ultima parte. A ajuns pe platforma, unde a facut asigurarea, pentru venirea celorlalti. Pentru trecerea acestui horn, puterile si nervii elevilor au fost puse la grele īncercari. Au avut ocazia sa constate, īnca o data, sa compare deosebirea dintre exercitiile facute la scoala si obstacolele din traseu. Am putut verifica si progresul facut de elevii care au participat la curs īn anul precedent. Datorita numarului mare de participanti si diverselor exercitii efectuate pe drum timpul a trecut, īncīt riscam sa ne apuce noaptea. De aceea, am hotarīt coborīrea si īntoarcerea pe acelasi drum. S-au facut rapeluri īn bune conditiuni si seara am fost la refugiu.

Vineri 1 septembrie, a sasea zi, o parte din elevi au mers sub conducerea profesorului Radu Ţiteica īntr-o tura de prezentare pe Valea Alba-Platou-Vīrful Omul-Brīul Bucsoiului si īnapoi la refugiu. Ceilalti, ramasi la refugiu, au continuat exercitiile īnvatate. Toate au mers bine, afara de traversarea Dulfer, cīnd se cere cataratorului o mare doza de abilitate si suplete.

A saptea zi, sīmbata 2 septembrie, s-a mers pe Valea Galbenelelor si pe coltul cu acelasi nume. Fiecare a fost pus sa urce toate saritorile si chiar sa īncerce mai multe variante. Acum fiecare se īntrecea sa caute un loc mai greu de trecut.

Am urcat Coltul Galbenelelor, am trecut pe īngusta lui creasta si am coborīt pe al doilea colt. Īntoarcerea la refugiu am facut-o pe firul secundar al vaii. Seara am stat la un foc īn jurul refugiului.

Ultima zi, duminica 3 septembrie, am petrecut-o tot la refugiu. Am facut o recapitulare a exercitiilor, cu care ocazie si cei care nu reusisera traversarea Dulfer au executat-o acum īn bune conditii. Cursul, condus de Niculae Baticu, Dan Popescu si inginer Radu Ţiteica, s-a īncheiat īntr-o atmosfera prieteneasca si de multumire ca s-a realizat un lucru frumos[128].

SCURTĂ EVOCARE

Scriind aceste amintiri, ar fi nedrept sa vorbesc numai de mine si sa nu evoc eforturile facute de ceilalti colegi de club sau de alpinism pentru ridicarea acestuia si īmbogatirea patrimoniului sau.

Pe primul loc se situeaza inginerul Nicu Comanescu, care a urcat Turnul Seciului pe traseul ce-i poarta numele, Hornul Comanescu din Coltul Malinului, premiera de iarna a Vaii Seci a Caraimanului si altele.

Nae Dimitriu, cum a scris cineva, "a fost sufletul Clubului alpin romān". El i-a dat viata si el este īntemeietorul Buletinului alpin si al Buletinului C.A.R. El a avut flerul de a depista tineri, pe care-i lua cu el, le dezvaluia tainele muntilor, īncīt unii dintre ei au ramas credinciosi toata viata acestor minuni ale naturii.

Inginerul Gheorghe Prim si doctorul Vasile Steopoe, care au fost presedinti ai clubului, au avut calitatea de buni organizatori.

Constantin Contes si Toma Boerescu formau o echipa omogena. Ei mergeau, conform unei īntelegeri prealabile, cīnd unul cīnd altul cap de coarda. Asa s-a facut ca īn trecerea Surplombei Mari din Peretele Galbenelelor, cap de coarda a fost Toma. Costica Contes, care fusese cu mine īn Italia si cunostea, deci, tehnica moderna de cataratura l-a īndrumat competent, īncīt ceea ce nu a reusit Toma sa faca la īncercarile anterioare, a reusit īn august 1938. Aici a folosit Toma, pentru prima data, scaritele si metoda de cataratura la coarda dubla. Īn august 1938, venindu-i rīndul, Costica Contes a urcat īn cap de coarda traseul Hornul Mare al Ţapului, traseu frumos, de cataratura pura, tehnica. Ascensiunea a durat o zi.

Farmacistul Dan Popescu, inginerul Tulea si altii au urcat partea finala a traseului Surplomba Mare. Intrīnd prin Hornul Coamei, au ajuns deasupra surplombei, de unde a īnceput escalada portiunii finale. Ascensiunea a durat o zi, 17 septembrie 1939.

Alexandru Beldie si Leova Stolear au urcat fata de nord a Coltului Galbenelelor. Ascensiunea a durat o zi, 8 octombrie 1935.

Ion Coman si Mircea Ismail au urcat traseul Coman din peretele Galbenelelor si Creasta estica a Coltului Galbenelelor.

Dar īntorcīndu-ma īn urma, nu pot trece peste contributia adusa de grupul fratiilor Radu Ţiteica, serban Ţiteica si Ion Cantuniari, despre a caror activitate serie īn Anuarul Bucegilor, anul III. Īn mod exceptional, trebuie mentionate cele doua harti ale abruptului prahovean al Bucegilor, aparute īn al II-lea si al III-lea Anuar al Bucegilor si care sīnt opera lui Radu Ţiteica.

Acestor nume li se pot adauga, desigur, īnca multe altele din perioada anilor 1930-1940. Li se poate adauga pleiada de nume ale alpinistilor de dupa razboi si din anii din urma, cīnd īn cadrul diferitelor cluburi au fost obtinute rezultate remarcabile. Eu nu-mi propun, īnsa, īn Amintirile de acum, sa fac o istorie a alpinismului nostru. Cum am precizat īnca īn Cuvīntul autorului, am consemnat, mai ales, fapte si īntīmplari īn care am fost implicat nemijlocit, īn tentativa de a releva rolul meu, mai mult sau mai putin important, īn galeria alpinistilor de la noi. Despre succesele (multe) si insuccesele ultimilor ani (si ele multe) se va scrie curīnd, sīnt sigur...

PERETELE VĂII ALBE - FISURILE CENTRALE

Duminica 27 august 1939 am pornit cu Toma Boerescu si cu Madeleine Knapp sa urcam īmpreuna un traseu din centrul peretelui Vaii Albe, care mai fusese īncercat īn cīteva rīnduri de Nae Dimitriu, Toma Boerescu, Ion sincan si altii. Am plecat de la refugiu si am ajuns īn circuri, īntre circul II si III am urcat pe un contrafort, am mers la dreapta 2-3 metri pe un prag de piatra, apoi la stīnga, ca pe o serpentina, si, dupa cītiva metri, am dat de o coama de piatra ce separa fundul circului II de circul III. Coama este destul de īnclinata, dar cu prize bune. Am urcat-o, toti trei, nelegati. Pe parcursul drumului am īntīlnit cīteva pitoane de care erau legate tuburi mici, metalice, de medicamente, semn ca trecuse cineva pe acolo. Coama s-a terminat īn perete. Pentru a merge īn hornul din dreapta, cum urcam, tinta noastra, am facut un rapel mic, folosind un piton gasit īn marginea coamei. Dupa rapel am mers la dreapta, am urcat un prag si am ajuns pe un brīu de iarba, de unde azi īncepe Fisura Rosie. Īn continuare, urmeaza un horn īnclinat. Toma a cerut sa mearga el cap de coarda. A plecat si a īncercat mai īntīi sa urce pe fata din dreapta hornului, deci īn exterior, unde a batut cīteva pitoane, dar nu a reusit sa urce decīt vreo doi metri. A coborīt si a intrat apoi īn horn, unde a īncercat sa urce prin ramonaj, īncercarile au durat trei ore, dar, ca si alta data, nu a reusit sa urce. Istovit, a coborīt. Am luat materialul de la el si m-am pregatit de plecare. Asa se obisnuieste. Cīnd unul nu poate trece un pasaj, īncearca celalalt. Toma vazīnd ca m-am pregatit, mi-a spus:

- Ce faci ? Unde te duci ?

- Sa urc, sa īncerc si eu !

- Dar eu nu te asigur...

- Nu-i nimic, ma asigura Madeleine.

- Eu nu o las, ti-am spus. Nu tu vei urca traseul. Vreau sa-l urc eu, altadata.

Vazīnd aceasta īmpotrivire a lui de a fi eu cap de coarda, am renuntat si am pregatit coborīrea [129]. Am cautat un loc bun pentru a bate un piton de rapel, un "morcov". Dupa ce am īncercat doua, trei locuri, am gasit unul bun si am batut pitonul cu "sete", varsīndu-mi tot naduful. Am īnnodat cele doua frīnghii, le-am introdus īn piton si, dupa ce le-am strīns īn mīna, colac, le-am aruncat īn aer pentru a se desfasura, fara a se īncurca. Aceasta operatiune se face ca si aruncarea lassoului. Pentru a īncerca daca am batut bine pitonul, am coborīt primul. A urmat doamna Knapp si apoi Toma. Ne gaseam acum, tustrei, pe un prag subtire de piatra, la capatul de jos al corzii, la 40 de metri de la plecare. Am tras de capatul de coarda pe care era nodul, dar dupa ce a venit un metru si ceva s-a oprit. Am tras toti trei. Īn zadar ! Coarda nu a mai circulat. Situatia a devenit critica. Cobora noaptea si pe brīul acela nu puteam bivuaca. Īn plus, pietrele ce cadeau din perete ne puteau lovi. Toma, care a coborīt ultimul, s-a simtit vinovat ca nu a avut grija sa departeze corzile una de cealalta. A vrut sa se urce īn mīini, pompiereste, la locul de plecare, pentru a descurca corzile. Operatiunea era foarte periculoasa, tinīnd seama de īnclinatia pantei, de cele doua surplombe peste care trecusem la coborīre, plus abisul de sub noi.

M-am uitat la doamna Knapp. Domnia sa mi-a ghicit gīndul. Am luat trei bucati de cordelina, ce le aveam cu mine, si din doua am facut pedale pe care le-am asezat pe una din corzi cu ajutorul nodului Prusik. Cu a treia, dupa ce am asezat-o ca si pe celelalte doua pe aceeasi coarda, tot cu nodul Prusik, m-am legat la piept, pe sub brate. Toma, cu ochii mari, se uita la mine, la preparativele ce le faceam. Bucla de la piept era prima prinsa pe coarda, adica cea mai de sus. Am ridicat-o pe frīnghie cīt am putut de sus, apoi am ridicat nodul urmator de pe funie, sub cel al buclei de mijloc, si am introdus un picior īn pedala respectiva. M-am ridicat pe acest picior, departīndu-ma de pragul pe care statusem. Am saltat mai sus nodul de la bucla de mijloc. Acum, īn aceasta pozitie, atīrnam pe coarda, īn bucla de la piept si aceea de picior. Prin greutatea corpului, nodurile Prusik se strīnsesera si se fixasera pe frīnghie, fara sa alunece. Am ridicat si nodul de la a doua bucla de picior, īn care am introdus bocancul. Acum aveam trei "puncte" de sprijin. Cu rabdare, cu calm, usor, fara oboseala si fara riscuri, am parcurs cei patruzeci de metri si am ajuns pe platforma de unde plecasem īn rapel. Am gasit acolo corzile īncurcate. Fiind confectionate din cīnepa, rasucita īn trei toroane, prin frecare cu stīnca s-au rasucit ca un tirbuson, una catre alta. Nefiind suficient de distantate si datorita unor pernite de iarba, s-au rasucit si s-au īncurcat. La aceasta au contribuit si capetele de coarda ramase de la noduri. Le-am desfacut si le-am departat suficient. Am coborīt apoi din nou īn rapel, la tovarasii mei. Am tras iar de frīnghie si acum a venit jos, cuminte[130]. Am suit un horn din stīnga si am ajuns pe coama, acolo de unde am facut primul rapel. S-a īnnoptat si am fost obligati sa ramīnem peste noapte pe loc, pe o platforma mica, stīnd pe corzi. Nu am fost īmbracati pentru a dormi sub cerul liber. Norocul nostru a fost vremea frumoasa, cerul senin si plin de stele. Nu am avut nimic de mīncat si nici nu am putut dormi, pozitia fiind destul de incomoda. si apoi, fiecare cu gīndurile lui. Nu stiu la ce se gīndea Toma. Eu ma gīndeam ca, daca nu ma oprea, puteam fi la ora aceea pe platou sau la vreo cabana. Īn rest, am petrecut noaptea numarīnd stelele sau privind cum, rīnd pe rīnd, se stingeau luminile pe la case, ramīnīnd doar cele de pe strazi. De asemeni, urmaream masinile si trenurile ce treceau prin Busteni. Am mai depanat si amintiri sau ne-am mai povestit cīte ceva unul altuia. Noaptea a trecut. Dimineata am coborīt coama de piatra īn rapeluri repetate, pīna īn circuri. Īn Valea Alba, īn punctul "La Verdeata", l-am īntīlnit pe Mitica Teodoru, coleg de club, care, vazīnd ca nu ne-am īntors la refugiu si crezīnd ca sīntem īnca īn perete, a venit sa ne vada.

UN GEST...

Duminica 3 septembrie, pe cīnd eram īnca ocupat cu probleme legate de scoala de alpinism, Ion sincan, īmpreuna cu domnisoara Titi Rossignon si Virgil Georgescu, au plecat la ora 8 dimineata de la Caminul alpin prin padure. S-au īntors la ora 16, tot la camin, afirmīnd ca au urcat traseul Fisurilor Centrale din peretele Vaii Albe. Mi-am dat seama, imediat, ca nu spun adevarul. Īn prima sedinta de comitet, eu am facut contestatie scrisa. Totusi, descrierea traseului a fost publicata īn Buletinul C.A.R., anul VII, nr. 4-1939, īnsotita de fotografii. Īn aceasta situatie, membrii comitetului C.A.R. au īnaintat presedintelui o scrisoare[131], cerīnd ca echipa formata din cei trei sa repete traseul, īntr-o zi fixata, īn prezenta delegatilor clubului. Luīnd act de aceasta scrisoare, comitetul a hotarīt ca cei trei sa "refaca" traseul, īn prezenta delegatilor, īn limita unui termen de un an de zile. Aceasta hotarīre a comitetului nu a fost respectata de echipa Ion sincan, Titi Rossignon si Virgil Georgescu. Īn consecinta, nerepetīnd ascensiunea, aceasta s-a considerat de la sine ca nefacuta. Īn afara acestei hotarīri a comitetului C.A.R., īn luna iulie 1946, la restaurantul Pandelescu din Busteni, Virgil Georgescu, muncitor ceferist, cinstit, a recunoscut īn fata a doi martori ca atunci nu au urcat traseul Fisurile Centrale din peretele Vaii Albe si ca descrierea aparuta īn Buletinul C.A.R. a fost facuta dupa fotografii.

La 6 octombrie 1940, acest traseu a fost urcat cu adevarat de echipa Ion Coman si Oscar Schobesch. La o saptamīna, adica la 13 octombrie, am repetat aceasta ascensiune cu Dan Popescu si am constatat ca el a fost urcat de echipa Coman si ca descrierea lui sincan nu corespunde defel cu terenul. Pentru lamurirea cititorilor, radau cele doua descrieri, a lui sincan si a lui Coman, dupa Buletinul C.A.R.[132].

DESCRIEREA LUI sINCAN Buletinul CAR., anul VII nr. 4 1939, pagina 102

Atingem o brīna de piatra care dupa vreo 20 m spre dreapta se transforma īntr-un brīu larg si care ne conduce la baza unui perete brazdat de numeroase fisuri (6)[133].

Trei fisuri au o configuratie mai definita, acestea converg spre vīrf, iar īnclinatia lor e de 85-90 de grade. Escaladarea se face prin fisura din stīnga īntrebuintīnd un mijloc artificial, utilizat pentru prima oara īn alpinismul pur. Dimensiunile fisurii nu permit nici ramonajul si nici baterea pitoanelor.

Instrumentul īntrebuintat si numit tendor se īntepeneste īntre cei doi pereti ai fisurii, servind ca punct de sprijin. O serie de 4-5 asemenea tendoare, puse din ce īn ce mai sus, fac un fel de scara si astfel catararea de-a lungul fisurii este foarte usoara.

Fisura escaladata astfel (7) se termina la nivelul unui mic prag ierbos de la care pleaca spre dreapta alta brīna. Aceasta se termina la baza altei fisuri (8) care se escaladeaza prin acelasi procedeu ca si precedenta, īnsa si cu ajutorul cītorva pitoane. si aceasta a doua fisura se termina īntr-un prag, care la dreapta se termina la baza unui horn (9). Hornul se parcurge destul de usor, iar extremitatea lui superioara se termina īn Creasta Costila -Valea Alba. Timp necesar 7 ore".

DESCRIEREA IUI ION COMAN Buletinul C.A.R., anul VIII, nr. 2, 3, 4 - 1940, pag. 64

"Printr-o pendulare spre dreapta se ajunge pe o serie de brīne de iarba, care conduc sub o serie de fisuri ce alcatuiesc «Fisura Centrala». Deasupra brīnei de sus, īntr-o fisura a peretelui gasim un piton vechi[134].

Coman ia din nou capul de coarda si porneste pe o placa īnclinata, lunga de vreo 7 metri, spre prima fisura (socotindu-le de la perete spre abrupt). Aceasta pare sa fie cea mai accesibila din seria de 4-5 crapaturi ce formeaza Fisura Centrala īn portiunea ei inferioara. Fisura pe care se urca este atīt de larga si de adīnca īncīt permite introducerea corpului īn īntregime. Marginea ei din dreapta este īntoarsa īnauntru si se prezinta sub forma unei creste ce urca sub un unghi de 75-80° catre dreapta. La 2,5 metri de la intrarea īn fisura, gasim un piton vechi. Deasupra, de partea peretelui, deci īnspre stīnga noastra, urmeaza o mica treapta de piatra. Se urca cu ajutorul tractiunii la coarda īnca vreo 7-8 metri īn aceasta fisura, dupa care aceasta se īngusteaza īn asa fel īncīt ne obliga a iesi din ea spre dreapta. Īn acest punct se gaseste un alt piton cu o carabiniera.

Pentru a iesi complect pe creasta, mai este nevoie de baterea unui al 3-lea piton prin care se trece o pedala. Astfel, cu tractiune la coarda, primul reuseste sa īncalece creasta pe care o urmeaza folosind prizele rare si destul de farīmicioase. Dupa un parcurs de 25 metri (de la brīna de iarba) se ajunge pe o platforma destul de mare unde se bat 2 pitoane de asigurare. Unul este scos ulterior. Imediat deasupra acestui loc confortabil, se ridica o alta serie de fisuri care continua pe cele lasate īn urma. Intrarea īn fisura prima (de la perete) se face cu ajutorul unei piramide. Dupa aceea se ramoneaza 2-3 metri si se trece īntr-un horn de vreo 10 metri pentru a iesi pe o portiune de bloc aproape orizontala. Din cauza ca hornul se īngusteaza prea mult sīntem obligati de a urca din nou pe o creasta īngusta si foarte īnclinata din stīnca friabila. Apoi se trece spre dreapta īn fisura din mijloc si se urca pe pernite de iarba, a caror stabilitate lasa de dorit. Iesim pe o platforma semilunara. Distanta dintre prima si a doua platforma este cīt o lungime de coarda. Se bate un piton de asigurare.

Din acest nivel pornesc aproape vertical 3 fisuri aproximativ paralele. Dupa un scurt popas, capul de coarda urca fisura din stīnga care are aspect de horn īngust si bate un piton dupa 6-7 metri de parcurs. Ceva mai sus se mai bate unul (pe care-l vom lasa īmpreuna cu carabiniera pe loc), de data aceasta dupa ce am iesit din horn, īn blocul de stīnca care margineste fisura catre abrupt. Se trece peste un fel de brīna īngusta, īnconjurīnd blocul iesit, catre dreapta īnspre o grota mica.

Pornim din nou īn ramonaj vreo 4 metri īntre 2 fete pīna ce un bloc opreste īnaintarea. Se trece īn stīnga si pe urma īn sus peste trepte de iarba destul de lata. Distanta: 14 metri... urcam o brīna de iarba cu o gradinita de flori pīna la un horn vertical si īngust (o lungime de coarda). Apare īn fata o brīna de iarba īngusta, lata de 60-70 cm si care se margineste īnspre dreapta cu abisul de peste 200 metri. Aceasta brīna se urca īntīi si dupa aceea se coboara. Īn sfīrsit, se escaladeaza un horn vertical cu prize multe, pe care īl parasim īn locul unde se strīmteaza, pentru a trece īn dreapta pe o muche. Restul de 20 metri se urca pe iarba (o brīna larga) pīna īntr-o sa a crestei Vaii Albe.

Timpul total de ascensiune din primul circ pīna īn creasta Vaii Albe: 11 ore".

PE CREASTA FĂGĂRAsULUI

Īn toamna anului 1939 am hotarīt sa merg īn Fagaras, sa caut locuri de cataratura. Am plecat cu Madeleine Knapp si cu Gigi Creanga, urmīnd sa vina, curīnd, si Dan Popescu. La plecarea din Bucuresti, la trecerea pe Valea Prahovei si prin cīmpia transilvana, vremea a fost.frumoasa, īncīt īmi dadea mari sperante īn īndeplinirea scopului propus. Cīnd am trecut prin Sinaia si Busteni, am privit spre Bucegii atīt de dragi si am simtit ca ceva din sufletul meu a ramas acolo, cu ei. Am coborīt din tren īn gara la Sīmbata de Jos - Herghelie. De aici si pīna la manastirea Sīmbata, ctitorie brīn-coveana, am mers cu caruta lui Filip Ruja din Sīmbata de Sus, vechi caraus si gazda. Drumul a fost placut, drum de tara, īn leganatul carutei, prin lanurile de porumb ce se īntindeau īn aceasta cīmpie de la poalele Fagarasului. Sositi la manastire, unde am gasit ordine si curatenie exemplare, dupa ce am vizitat-o si ne-am odihnit putin, cu sacii īncarcati īn spate, 25-30 de kilograme fiecare, am pornit īn sus, pe firul apei, catre cabana Sīmbata, a Societatii S.K.V., sectia Sighisoara. Am strabatut o regiune de vegetatie bogata si am admirat firul apei care salta peste bolovani, uneori formīnd mici cascade, alteori unduindu-se dupa pietre si bolovani. Nu cunosteam mai dinainte regiunea. Drept calauza, ne luasem o harta si descrierile doctorului Alexandru Rudeanu facute īn Buletinul Clubului alpin. Astfel, ne-am descurcat usor. Am trecut de stīna din Valea Sīmbetei, am lasat pe dreapta Muchia Dragusului si pe stīnga Muchia Sīmbetei si am ajuns la cabana. Fiind īn cursul saptamīnii, zi lucratoare, nu am gasit aglomeratie, asa ca problema dormitului a fost rezolvata de la īnceput. Pīna la cina am facut un tur de orizont īn jurul casei care era asezata (nu am mai fost pe acolo īn ultimii patruzeci de ani) īntr-un gol alpin, cu o priveliste fantastica spre sud, marcata de un mare circ glaciar ce se sfīrsea īn zidurile crestei. Fagarasul īsi are maretia lui nemaiīntīlnita īn alta parte, īnca de acolo, de la cabana, ne-am dat seama de acest lucru. Am mīncat si ne-am culcat. Odihna a fost bine venita. A doua zi īn zori am plecat la drum. Marcajul, banda rosie-alba, ne-a condus pe poteca de pe malul stīng al Vaii Sīmbata. Caldarea, bucuria schiorilor iarna, am gasit-o acum plina de bolovani rupti din coasta muntelui si cu malurile īmpadurite. La īnceput, panta este mai accentuata si simti acest lucru datorita greutatii din spate. Continuīndu-ne mersul printre bolovani, am ajuns īn sa, de unde aveam o cu totul alta priveliste. La stīnga, coltul Balaceni (sau Sfinxul; nu īnsa "Budru", cum īl numeste doctorul Szalay[135]), īn fata - caldarea Bīndii, iar spre nord-vest, Piscul Slaninii (Vīrful Glemea; Vīrful dintre ferestre; Piramida turistilor S.K.V.). Din Fereastra Mare, cum se numea saua, unde am ajuns pe un marcaj galben-rosu, am plecat la dreapta, pe fata de sud, īnierbata, a Vīrfului Glemea. Urcīnd usor, am trecut de fereastra Bālii, am mers īn continuare pe fata sudica (urmīnd poteca) a Galesescului Mic, apoi a Galesescului Mare si am ajuns īntr-o coama, la originea Vaii Rele, numita Galbenele sau Galbenelele.

La plecarea de la cabana, am avut vreme frumoasa, asa cum a fost si īn cursul noptii. Dar, ca la munte, cīte un nor a īnceput sa apara, ici-colo, cerul s-a acoperit si a īnceput sa ploua tocmai cīnd am ajuns pe aceasta coama. Ne-am oprit, am desfacut si am instalat corturile, doua la numar, asteptīnd sa se potoleasca ploaia. Dar nici chip de asa ceva ! Am dormit īn corturi, iar dimineata, mai din cauza vremii, mai datorita faptului ca lui Gigi Creanga i-a disparut rucsacul cu tot ce avea īn el, am renuntat la proiectul nostru si am hotarīt sa ne retragem. Am strīns corturile si, cu tot bagajul īn spate, am luat-o catre est pīna la Fereastra Mica, pe care am coborīt pīna la Valea Sīmbetei si la cabana. Aici l-am īntīlnit pe Dan Popescu, care a venit asa cum stabilisem. Dan s-a īntristat tare din cauza vremii rele, a disparitiei rucsacului lui Gigi si, bineīnteles, din cauza ratari unui proiect frumos.

Tot aici am cunoscut pe profesorul universitar Dan Radulescu de la Cluj, un vechi si pasionat alpinist, astazi aproape uitat[136]. Doctorul Alexandru Rudeanu, īn articolele lui din Buletinul C.A.R[137], citeaza pe un alt pionier al alpinismului, farmacistul Gabriel Dimitriu, despre care am mai vorbit cīnd am facut descrierea Pietrei Craiului, citez: "Printre acestia, cel mai cunoscut, acela care timp de 30 de ani a petrecut īn fiecare an cel putin o luna de zile īn Muntii Fagarasului, acela care explora vagaunile de stīnca si vīrfurile, adapostindu-se de furtuni sub o umbrela uriasa, acela pentru care toate poienile, potecile, izvoarele si vīlcelele de pe versantul sudic al Fagarasului nu mai au nici un secret, este d. Gabriel Dimitriu...".

Anul 1940 a fost anul concentrarilor. Cei mai multi alpinisti au fost concentrati. De aceea, cursurile scolii de alpinism, desi programate, nu s-au mai tinut. Īn schimb, s-a revenit la ascensiunile colective. Desi Clubul alpin a facut un program īncarcat de ascensiuni colective, cele mai multe nu au avut loc. Am fost īn februarie concentrat la aviatie, tot la scoala din Buzau, sa fac vīnatoarea, vechea mea pasiune, acrobatia. Din cauza unor neīntelegeri, a protectionismului si īn urma unui accident de schi, am renuntat.

Singura ascensiune mai serioasa a fost repetarea traseului Fisurile Centrale, facuta cu Dan Popescu.

INSTRUCTOR DE ALPINISM LA VĪNĂTORII DE MUNTE

Īn primavara anului 1941, Corpul Vīnatorilor de Munte intentiona sa organizeze o scoala de alpinism. Locotenentul de rezerva Theodor Rosetti-Solescu, el īnsusi alpinist si schior, a informat ca īn cadrul Clubului alpin romān activeaza "absolventi" ai scolilor de alpinism din strainatate, care au īnfiintat si condus scoli si la noi īn tara. Corpul Vīnatorilor de Munte s-a adresat Clubului alpin. Acesta a propus patru alpinisti: Niculae Baticu, Constantin Contes, Niculae Cretu si Sorin Tulea. Corpul Vīnatorilor a retinut pe primul si pe ultimul. Fiind concetrati la aviatie, cei doi, prin ordin al Marelui Stat Major, au fost detasati la Corpul Vīnatorilor de Munte, adica la Predeal, unde se afla sediul scolii.

Cursurile au īnceput la l iunie 1941, sub conducerea maiorului lon-Jenica Dumitrescu, profesor la scoala de razboi, autorul cartii Viata īn munti, aparuta īn 1932, primul manual de tehnica alpina din Romānia. Adjutant al comandantului a fost locotenentul de rezerva Theodor Rosetti-Solescu care, studiind īn Germania īntre 1902 si 1914, s-a catarat acolo, facīnd coarda comuna chiar cu celebrul Hans Dulfer. Instructori, asa cum am aratat, au fost desemnati Niculae Baticu si Sorin Tulea, īnca de la īnceput, maiorul Dumitrescu a statornicit o atmosfera de camaraderie, ca īntre alpinisti.

La scoala au participat 25 de ofiteri si 25 de subofiteri. Cursurile practice se tineau īn cheile Rīsnoavei, unde ne deplasam cu masinile. Lectiile teoretice se desfasurau la Predeal. Īn primele zile, cum se obisnuieste, s-a facut descrierea materialelor, s-a vorbit despre istoricul si utilitatea lor. A doua zi s-a purces la īnvatarea exercitiilor de rapel. Sorin Tulea conducea o grupa, eu alta. Fiecare modalitate de coborīre era executata, mai īntīi, de cīteva ori, de catre noi, instructorii. Numai dupa aceea treceau elevii sa execute fiecare exercitiu. Dupa cīteva zile, s-a trecut la īnvatarea exercitiilor de cataratura libera, dar cīnd ne-a fost lumea mai draga am primit ordin sa ne īntoarcem la unitatile noastre, īncepea razboiul !

DIN NOU PREMIERE ALPINE

A trecut razboiul. Un vis urīt. Am cautat pacea si linistea īn maretia muntilor. Am reīnceput sa merg pe munte īn primavara anului 1946. La īnceput, am urcat doua trasee de īncercare, pe zapada abundenta, singur: Valea Costilei si Valea Rīpa Zapezii.

La 17 aprilie 1946, am urcat, cu Gica Rosculet din Busteni, Vīrful Picaturii din Caraiman. Dupa aceasta ascensiune ne-am īnteles sa ne cataram īmpreuna īn vara aceea. Gica mergea bine si voiam sa mi-l fac tovaras de ascensiuni. De cīte ori ma duceam la Busteni, īnsa, nu-l gaseam. Mi se spunea ca e plecat la Brasov, unde era student...

Īn acea perioada am primit mai multe telefoane de la o veche cunostinta, Gica Bucur, care voia sa ma vada. Ne-am īntīlnit si m-a rugat sa-l iau cu mine pe Emil Cristea. Mi-a comunicat ca aceasta era dorinta lui Cristea. La īnceput am refuzat. Īn drumurile mele pe munte, prin anii 1938-1940, īl vazusem o data īn preajma refugiului Costila, jumatate īmbracat militar, jumatate civil. La insistentele lui Gica Bucur, mai ales ca nu aveam cu cine sa urc pe munte, am acceptat compania lui Emil. Asa se face ca, īntr-o zi, am mers, īnsotit de Gica Bucur, la atelierul de vulcanizare din strada Niculae Filipescu, azi Snagov, unde lucra Cristea, pentru a sta de vorba, īntīlnindu-l si ascultīnd dorinta lui, i-am propus sa mai gaseasca cītiva amatori, ca, īmpreuna, sa facem o saptamīna de scoala la refugiul Costila. El s-a scuzat, motivīnd ca nu are īn grija cui lasa atelierul si ca nu poate merge decīt  duminica. M-a rugat, totusi, sa-l iau cu mine. Pīna la urma, i-am spus ca atunci cīnd īl voi īntīlni la refugiu am sa-l, iau. La scurt timp dupa discutia avuta, l-am īntīlnit pe Emil Cristea la refugiu, fiind īnsotit de Niki Petit si Gicu Nicolescu. Am mers toti patru pe Valea Galbenelelor. Pe drum, Cristea mi-a propus sa mergem īn traseul celor Trei Surplombe. M-am uitat la el si i-am spus:

- Īntr-un traseu si mai ales īntr-o premiera nu se merge fara antrenament. Eu la ora actuala, fiind īnceput de sezon, nu am antrenament.

- Eu sīnt antrenat, mi-a raspuns el.

- Vei fi, dar nu uita ca eu, fara antrenament, nu ma pot hazarda īntr-o ascensiune dificila.

Dupa acest dialog, am continuat drumul si am ajuns la un punct sub "hotel" Galbenele, sub locul de confluenta a Hornului Coamei cu Valea Galbenelelor. Acolo se afla pravalit pe vale un bolovan mare care poate fi ocolit pe dreapta printr-un mic hornulet sau trecut direct. I l-am aratat lui Cristea, īndemnīndu-l:

- Īncearca, te rog, sa-l treci direct, pe aici, si i-am aratat locul. El a īncercat si nu a putut. M-a īntrebat:

- Dumneata īl poti urca ?

- Sigur ca da.

- Īncearca tu, Gicule, i-am spus lui Nicolescu.

A īncercat si Gicu, dar nu a reusit sa treaca. Am urcat eu aceasta "saritoare", aratīndu-le cum trebuie procedat. Ei au īncercat din nou, fara succes. Am urcat din nou si ei au tot īncercat. Dupa ce am urcat, asa, de cinci ori, a reusit Cristea sa treaca o data. Dupa ce am urcat si a saptea oara, a trecut si Gicu. Demonstratia se facuse. I-am spus lui Cristea:

- Zici ca esti antrenat. Daca īntīlneai un astfel de obstacol īn perete, ce faceai ?

Cristea a lasat capul īn jos si a tacut.

Cu Gicu Nicolescu m-am īnteles foarte bine. Eu plecam joi dimineata din Bucuresti. Ma īntīlneam cu el la Cīmpina, orasul lui de resedinta, si īmpreuna mergeam la refugiu. Ne cataram vineri, sīmbata si duminica. La īnceput urcam cīte un, traseu pe zi, apoi cīte doua si la urma chiar cīte trei, asigurati, īn mers continuu, fara regrupari.

TREI SURPLOMBE

Mergīnd asa, ne-am antrenat si am intrat, cum se zice, "īn forma". Gicu īnvatase sa se catare. Simtindu-ma suficient de antrenat pentru a trece orice fel de obstacol, duminica 6 iulie 1946 am intrat īn traseul celor Trei Surplombe, cu Emil Cristea si cu un alt prieten, Mircea Gheorghiu. Pe drumul de acces, Cristea m-a rugat sa mergem cap schimbat, adica el sa mearga o lungime de coarda īn cap, conducator, apoi eu, motivīnd ca asa īnvata mai bine; ca, atunci cīnd urc eu, el sa vada cum ma catar, iar cīnd urca el, eu sa-l corectez. Am fost de acord, ca si cu cererea lui de a pleca el cap de coarda īn prima lungime. Lungimea a doua, rapelul, l-am executat eu. Cīnd am ajuns la capatul lungimii a treia, Cristea si Mircea stateau jos, cu rucsacul desfacut. Deasupra rucsacului, scos din el, se afla un pachet mare cu rahat, foarte rar la vremea aceea, si un bidon cu apa. Am fost invitat sa ma servesc. Urma lungimea a patra de coarda. Cristea mi-a spus:

- Acum urci dumneata !

Abia am facut trei pasi si am gaait trei pitoane batute la o distanta de 15-20 centimetri unul de altul, legate īntre ele cu sfoara. M-am minunat si m-am īntrebat, cu voce tare, cine oare s-a apucat sa coasa muntele ? Nu a raspuns nimeni. Le-am scos destul de usor, ca nu erau grozav de batute si am continuat drumul. La capatul frīnghiei, adica dupa o lungime, am batut un piton de asigurare si am adus pe cei doi la mine. Lungimea urmatoare a plecat Emil cap de coarda. Mergea īncet, batīnd multe pitoane. La capatul celei de a cincea lungimi de coarda, unde am gasit si o platforma mai confortabila, am stat si ne-am odihnit putin. Stīnd asa, cu oarecare jena, Cristea m-a īntrebat:

- Vreti sa stiti cine a batut cele trei pitoane ?

- Daca vrei sa-mi spui...

- Eu le-am batut. Acolo m-am "īncuiat" anul trecut (1945). si cīt de simplu ai trecut dumneata !

A sasea lungime de coarda, īn traversarea la stīnga, am mers eu cap, o lungime si ceva. Aproximativ 50 de metri. Īn diedrul oblic catre dreapta, a mers Emil cap. Aici s-a pierdut foarte mult timp cu baterea pitoanelor. Numai la plecare s-au batut patru. Fisurile nu erau prea bune. Dupa ce Emil a ajuns pe o platforma, la capatul frīnghiei, noi nici nu am mai urcat. Timpul trecuse si venea noaptea. Am coborīt īn rapeluri, īn mod normal. Duminica urmatoare am urcat numai eu si Cristea. Pe traseul deja urcat, el mi-a cerut sa-i cedez lui capul de coarda, o data sau de doua ori, cīnd era rīndul meu. Mi-am zis īn sinea mea: iata un om care vrea sa īnvete, cīta stradanie īsi da !

Dupa diedrul pe care a mers el cu o saptamīna īn urma, venea rīndul meu sa urc cap. El m-a rugat din nou sa-l las pe el. L-am lasat. Īn continuare, se afla un horn de aproape 40 de metri a carui ascensiune se face īntr-o etapa sau īn doua. Dupa ce a urcat prima portiune, īncet si cu multe pitoane batute, m-a rugat sa-l las si urmatoarea lungime. Cum nu aveam nici o veleitate, l-am lasat. La capatul acestei lungimi, am gasit o platforma comoda cu iarba. Pe aceasta platforma am gasit, spre surprinderea mea, vreo 10-15 pitoane-teava, groase cam de un tol si lungi de 40 de centimetri. Mirīndu-ma, m-am īntrebat:

- Cine le-o fi adus ?

Cristea a tacut chitic. Tot eu am spus:

- Probabil ca Toma Boerescu, īn īncercarile lui, de-a lungul anilor...

De la platforma īn sus, īncepeau surplombele. Nu prea se aratau īmbietoare. Curajos, Cristea mi-a cerut din nou sa-l las pe el cap de coarda. L-am lasat. A batut un piton īn fisura din dreapta. Eu īl asiguram. Īn fata aveam o placa foarte īnclinata, iar din dreapta vine catre stīnga o muche stīncoasa care lasa, īntre ea si placa, o fisura oblica. Pe aceasta placa si fisura a īnceput ascensiunea. Dupa doi pasi a mai batut un piton iar īn capatul fisurii o teava. Īn continuare, īn fata, pe perete, era o mica fisura īnclinata spre stīnga, unde nu se putea pune decīt rama espadrilei de la piciorul stīng. Catre dreapta, pīna īn grota primei surplombe, un bot de stīnca īnchidea calea, (azi nu mai exista), īntre acest bot de stīnca si perete se afla o despicatura, sus, unde doar capul īl puteai baga, ca era la nivelul lui, si atīt. A stat Cristea īn acest loc foarte mult si nu a reusit sa treaca. A coborīt si a spus:

- Nu pot. Doar dumneata daca ai sa poti trece !

Īncepuse sa cada putina ploaie, īn acea vara secetoasa. Am hotarīt sa coborīm, fiind deja tīrziu.

Duminica urmatoare, 20 iulie 1946, am hotarīt "lovitura finala". Planul īntocmit a fost urmatorul: Niculae Baticu, Sorin Tulea si Gicu Nicolescu vor dormi la "hotel" Galbenele, pentru a cīstiga timp. Emil Cristea trebuia sa vina aici duminica dimineata. La ora 6 dimineata, am fost toti prezenti la intrarea īn Hornul Coamei. Pentru ca faceam scoala, am hotarīt sa intram pe traseul Furcilor si de acolo sa facem un traverseu Dulfer, cu balustrada. Dupa ce am facut o fotografie a noastra si una a materialului, īnainte de plecare, am pornit īn urmatoarea formatie, pastrata asa tot timpul: Niculae Baticu, Sorin Tulea, Emil Cristea si Gicu Nicolescu. Am mers pe Hornul Coamei si de acolo am trecut īn perete, pe brīul de piatra, la baza Furcilor. Am urcat diedrul si īn pitonul de deasupra surplombei, cu ajutorul unei carabiniere, am prins frīnghia de asigurare si aceea de rapel. Am īnceput traversarea catre stīnga, pe aceeasi curba de nivel, asa cum am mai descris-o. Sorin, cu aparatul fotografic, el fiind si fotograful echipei, a imortalizat momentul. Dupa ce am trecut pe fata cealalta, īn traseul celor Trei Surplombe, am batut un piton, am fixat balustrada si am adus pe rīnd, līnga mine, pe toti coechipierii. A urmat traversarea, diedrul si cele doua hornuri scurte, pe care le-am mai descris. Am luat un scurt repaus, timp īn care am privit peisajul īnconjurator si am schimbat cīteva cuvinte cu... "asistenta" ce se afla pe Valea Galbenelelor si la "hotel". Erau prietenii nostri care venisera sa ne vada...

Am īnceput iar urcusul. Am trecut cei cītiva metri parcursi de Emil duminica precedenta, am examinat terenul si am vazut ca nu se poate bate nici un piton. si totusi, punctul acesta trebuia trecut. Ideea mi-a venit fulgerator. Am strīns doi, trei metri de frīnghie, colac, īn mīna dreapta si am rugat pe Tulea (el ma asigura) sa fie atent si sa-mi lase coarda libera la nevoie. Acum urma nebunia... Cu piciorul stīng pe fisura aceea oblica, cu fata spre vest, cu mīna stīnga pe perete, iar mīna dreapta pe botul de stīnca... o īncordare fulgeratoare a tuturor muschilor si o saritura īn brate, peste "bot", pīna īn grota surplombei. Un moment de odihna si relaxare psihica si nervoasa. Am īnceput apoi sa caut un loc pentru baterea pitonului de asigurare. Am batut unul, dar nu era sigur, am batut pe al doilea si pe al treilea. Nici unul nu m-a satisfacut. Azi sīnt tot aceleasi pitoane si tot atīt de nesigure. E timpul sa fie schimbate. L-am adus la mine pe Sorin. A venit si Cristea. Īn urcare a gasit undeva o fisura si a batut un piton. L-am certat:

- De ce bati pitoane, unde eu am trecut fara ?

- Poate mai vin si eu si sa am un piton batut acolo...

Nu stiu daca nu a pus si vreo scarita sau bucla. Am urcat si surplomba a doua, fara probleme. A treia surplomba nu prea se arata a fi ospitaliera. Trebuiau folosite tevile. Am īncercat īntīi sa merg pe o fata aeriana, īn stīnga, unde am si batut un piton. Ma aflam īntr-un moment de euforie, capabil sa fac orice, chiar si greseli. Acesta este momentul periculos. Am revenit īn fisura din dreapta, unde am simtit nevoia tevilor. Am scos din buzunar o sfoara lunga si mai groasa. Aveam un ghem īntreg. La capatul sforii, am legat un piton, ca greutate, si l-am lasat īn jos, pīna la Gicu, care se afla pe platforma de plecare. L-am rugat sa lege de sfoara doua tevi, pe care le-am tras la mine. Asa am transportat trei- patru tevi, de care am avut nevoie. Ţevile nu le bateam īn fisura, ci doar le īmplāntam. Cautam locul mai īngust, pe care se putea sprijini la exterior si aveam grija ca īn fundul fisurii sa se blocheze. Ele serveau doar īn caz de cadere pe verticala. Altminteri, usor puteau fi trase afara, cu mīna. Acest sistem de transport de materiale a fost folosit prima data de Emilio Comici īn ascensiunea pe Cima Grande. Cu asigurarile respective, am trecut si surplomba a treia si am ajuns pe un prag de piatra, unde am gasit un piton batut acolo. Īn acest piton am asigurat coarda si l-am adus si pe Tulea. M-am dezlegat din coarda, l-am lasat pe Sorin sa faca asigurarile mai departe, iar eu, prin dreapta, am iesit īn creasta. Cīnd am ajuns cu totii īn creasta, Sorin ne-a mai facut o poza, pe care o mai pastrez si astazi. Ascensiunea traseului Trei Surplombe a ridicat gradul de dificultate la V, cu un punct de gradul VI, la prima surplomba.

CREASTA VĂII ALBE[138]

īntr-o duminica eram la refugiu cu Ion Coman, Dan Popescu, Emil Cristea, Gicu Nicolescu, Oscar Schobesch si altii. stiam ca Nicu Comanescu urcase Creasta Vaii Albe, dar nu de jos, de la baza ei, ci din Brīul aerian descoperit de el. Mi-am propus sa o urcam de jos. Am īmpartasit celorlalti intentia si, asa, am plecat cu totii. Am intrat īn Vīlcelul Policandrului si am mers urcīnd catre dreapta, pīna ce am prins coama dintre Vīlcelul Policandrului si Vīlcelul Hornului Negru. Am urcat aceasta coama un timp, apoi am mers la dreapta īn Vīlcelul Hornului Negru, am prins un brīu scurt de iarba la stīnga si, printr-o fereastra, am ajuns din nou īn creasta. Am mers pe ea cītiva metri, pīna ce drumul s-a īnchis. Am facut un scurt rapel, o traversare la stīnga printr-o balustrada, si am ajuns īntr-un horn framīntat. Prin cataratura obisnuita am ajuns īntr-o sa. Acolo am avut o surpriza: am gasit un piton batut īn stīnca, ceea ce dovedea ca a mai fost cineva. Īn sus se vedea o fisura suspendata, larga de 8-10 centimetri. Mi-am dat seama ca, cu materialele ce le aveam la noi si cu lipsa de antrenament, fiind la īnceput de sezon, nu puteam realiza ceva. Ion Coman s-a oferit sa confectioneze niste "pitoane" din tub de proiectil. Am fost de acord si am hotarīt sa coborīm.

Pe drumul de īntoarcere, Ion m-a īntrebat daca vreau sa urcam īmpreuna acest traseu. I-am raspuns ca da. Dupa ce am mai coborīt o portiune, m-a īntrebat daca nu intra Cristea īn traseu. L-am linistit, spunīndu-i ca daca nu merg eu, nu suie nici Cristea. Dupa ce am mai coborīt, m-a īntrebat daca vreau sa-l luam si pe Emil. Am fost de acord, dar dupa un timp m-a īntrebat daca vreau sa mearga si Gicu Nicolescu. si astfel grupul s-a facut de patru, īnainte de a ajunge īn Busteni, mi-a spus ca el nu poate veni duminica urmatoare, ci numai peste o luna.

A trecut luna si Ion Coman nu a venit, īntre timp, eu si Gicu Nicolescu ne continuam antrenamentele. Gicu dovedea mari calitati de catarator. Īn doua luni devenise un as.

La 20 iulie, īn timp ce urcam īn Trei Surplombe, a venit Coman la refugiu. Trecusera sapte saptamīni de la fixarea īntīlnirii. Cīnd am sosit si noi la refugiu, Ion ne-a felicitat. Nu a pomenit nimic de proiectul nostru. A doua zi dimineata, īn timp ce mīncam, m-a īntrebat:

- Ce facem, nea Baticu, mergem asa cum am vorbit ?

- Da, desigur. Imediat ce termin de mīncat.

De jos, dinspre Busteni, urcau doi alpinisti. Ion i-a vazut, si-a luat rucsacul si a plecat cu ei !..

Am mai stat putin si apoi am coborīt īn Busteni. Dupa-amiaza am urcat din nou cu Dan Popescu. Pe drum i-am īntīlnit pe cei trei. Dan a stat de vorba cu unul din ei. A aflat ca nu urcasera decīt o lungime de coarda, cea mai grea din tot traseul. Ne-am continuat drumul si am dormit la refugiu.

A doua zi dimineata, īmpreuna cu Dan Popescu, am urcat īntreaga creasta a Vaii Albe, din Vīlcelul Policandrului si pīna īn Brīul Mare al Costilei. A fost la 21 iulie 1946.

FISURA DIN PINTENUL VĂII ALBE

Ascensiunea noastra a īnceput īn dimineata zilei de 28 iulie 1946, cīnd am pornit din circul I īnspre fisura. Am ajuns pe brīul de sub Pinten si, pe niste praguri de iarba, am mers, catre dreapta, īn sus. Pe parcurs am dat de doua locuri mai dificile, dupa care am ajuns la baza fisurii. L-am lasat pe Emil Cristea sa urce pīna la pitonul 14, sa vad cum se descurca pīna acolo. Īn cele din urma, mi-a comunicat ca mai departe nu se mai vad pitoane. M-a īntrebat:

- Ce fac, cobor ?

- Nu, continua drumul si unde simti nevoia, bate cīte un piton de asigurare !

A batut mai multe pitoane si a ajuns īntr-o grota sub o surplomba. Am sosit si eu līnga el. Am privit conformatia locului si mi-am zis: iata prilejul de a-l īnvata trecerea unei surplombe. L-am pus sa bata un piton īntr-o fisura din tavan. I-am aratat cum sa se asigure si cum sa foloseasca scaritele īn astfel de situatii[139]. A mers asigurat la coarda dubla, din scarita īn scarita, batīnd pitoane, si a ajuns la marginea exterioara a surplombei. L-am īntrebat:

- Ce vezi īn sus ?

- O fata fisurata...

Īncearca si bate un piton deasupra, īntr-o fisura, introdu o carabiniera cu una din corzile de asigurare, pe aceea libera. Asa ! Am tras de coarda si l-am apropiat de stīnca. Mai departe i-am spus sa prinda o scarita īn piton si sa puna piciorul īn ea.

- Salta, i-am strigat, tragīnd de coarda de asigurare.

Am auzit din nou ciocanul intrīnd īn functiune. A mai batut doua pitoane, urmate de comanda: scurteaza... slabeste... La un moment, īn loc sa mai aud loviturile de ciocan, am auzit un tipat... Imediat am strīns frīnghiile īn mīini, pentru a preveni scaparea corzilor. Dar nu a fost ce am crezut eu. Nu am simtit o greutate care sa ma solicite. Din contra. Dupa tipat, a urmat un hohot de rīs si am auzit:

- Am gasit o fereastra !

- Intra īn ea si vezi ce-i mai departe, i-am strigat. Dupa un timp, corzile s-au oprit a mai circula si am auzit:

- Am ajuns pe un prag de iarba. Puteti veni.

- Scurteaza, i-am strigat.

Corzile au īnceput sa circule iar. Cīnd au fost trase complet de la mine, am plecat. Am trecut surplomba, am urcat fata si am ajuns īntr-un hornulet, unde, pīna a intra īn fereastra, mi-a curs īn cap atīt praf si tarina, cīt s-a strīns acolo de mii de secole ! Am ajuns pe pragul de iarba. De aici īn continuare am preluat eu capul de coarda. Am īncercat sa iau de la Emil pitoanele si carabinierele. De necrezut: nu mai avea decīt un singur piton ? Ce puteam face ? Cu un piton, nu te apuci sa continui o premiera. A fost o greseala comuna ca nu am tinut socoteala pitoanelor. Pe parcursul ascensiunii, trebuia sa mai scot din cele batute. Am hotarīt iar coborīrea. Emil a batut ultimul piton, pregatind rapelul. Dupa prima lungime de coarda, am intrat īn sirul de pitoane batute de Coman. Le-am folosit si am ajuns la locul de plecare si de acolo īn Valea Alba.

ASCENSIUNEA

Am hotarīt amīndoi sa revenim duminica urmatoare. I-am atras atentia lui Emil sa nu vorbeasca nimic despre aceasta īncercare, deoarece traseul nu-i facut si oricine se poate duce sa-l continue.

Sīmbata 3 august am urcat la refugiu urmatorii: Oscar Schobesch, Dan Popescu, Emil Cristea, Gicu Nicolescu si eu. Gicu ramas sa doarma acolo, noi, ceilalti, am urcat pe Vīlcelul Pietros, vīlcel descoperit de mine īn cautarea unui drum mai scurt īntre refugiu si circurile Vaii Albe si am dormit īn grota ce se afla īn perete pe drumul spre circuri. Duminica 4 august, cum a īnceput a se lumina, eu si Cristea am plecat catre Pinten, īntre timp a venit si Gicu. Īn traseu am intrat doar eu si Cristea, pentru a-l termina mai repede. De data aceasta am luat eu capul de coarda. Dupa ce am urmat traseul facut cu o saptamīna īn urma, Cristea, vazīndu-ma cum am urcat, a spus:

- Abia acum īmi dau seama ce este cataratura si cum trebuie sa urci.

Īn continuare aveam necunoscutul. Traseul īncepea cu un bloc de piatra. Am batut un piton īn fisura abia perceptibila dintre blocul de piatra si perete. Nu a intrat. Am īncercat mai sus, mai jos si, īn sfīrsit, i-am gasit un loc. M-am lasat mult īn stīnga si īn afara pentru a gasi o priza de picior si una de mīna. Usor, le-am gasit si am reusit sa trec deasupra blocului. Aici, pe bloc, am gasit un loc comod, ca buturuga unui macelar, pe care taie carnea. Fisura continua sa fie tot putin ospitaliera. Am batut un piton, nu prea grozav, atīt cīt s-a putut. Am urcat un pas, doi si cīnd frīnghia a fost scurtata, urgent am cazut pe locul de unde am plecat, īn nedumerirea secundului si īn emotia amicilor care urmareau ascensiunea. Un pic de emotie, si am reluat cataratura. Am cautat un loc mai bun pentru piton. L-am gasit. Am mai batut unul si dupa doi metri de mers īn stīnga am intrat īntr-o fisura cu iarba, care mai departe s-a transformat īntr-un horn. L-am adus aici si pe Emil. Am continuat sa merg pe acest horn, suspendat deasupra abisului, cu panta lina si plin cu iarba si bolovani, īnca 40 de metri. Am ajuns īn fundul unei mari grote, formata de un bloc enorm care bareaza drumul. Calcam īn aceasta grota, pe un praf pufos si toate pietrele, mici si mari, stateau gata sa fuga. Tavanul era de asemeni format din blocuri īncastrate īntre doi pereti. Printr-o fereastra ce am gasit-o spre peretele exterior, am urcat deasupra tavanului, unde am gasit aceeasi situatie. Totul se misca si picioarele se īnfundau īn acel praf. Am mers repede catre fundul hornului, unde terenul parea mai stabil. Am urcat ultimul obstacol, unde am si gasit un piton vechi cu inel, batut probabil de sincan cīnd a urcat pe vīrful Pintenului, si am ajuns īn strunga formata de vīrful pintenului si perete. Ascensiunea s-a terminat la ora 12.

FISURA ALBASTRĂ

Cīnd Nae Dimitriu a patruns īn circurile Vaii Albe a dat diferite denumiri circurilor, peretilor, fisurilor si tancurilor. Peretele dinspre est, asemanator īn oarecare masura cu cei din Alpi, este strabatut de o "crapatura", vazuta si din Busteni, careia i s-a spus Fisura Mare.

Acest perete si aceasta "crapatura" m-a atras, poate din cauza disputei lui Nae Dimitriu cu Nicu Comanescu, dar si pentru asemanarea cu pereti din Dolomiti, pe care ma catarasem. Dupa īntoarcerea din Italia, īnca din 1937, am īnceput sa caut o intrare spre locul numit acum "marele traverseu", de unde īncepe, propriu-zis, Fisura Albastra. Īn una din tatonarile mele eram cu farmacistul Dan Popescu. Acesta vazīndu-ma ca ma uit atent si cu insistenta la aceasta fisura, m-a īntrebat:

- Ce, ma, te uiti la ea ? E albastra ! (īn sensul ca e greu de urcat).

- Da, ma uit ca e frumoasa si merita a fi īncercata. stii, ca e frumos numele de albastra ? Ce ar fi sa-i spunem Fisura Albastra ? si asa i-a ramas numele.

Am īncercat toate intrarile īn circuri si voiam sa urc Fisura Albastra, dar, asa cum am aratat, nu aveam cu cine. Dupa ascensiunea traseului Trei Surplombe si a Pintenului eram antrenat si mergeam ca niciodata. I-am propus lui Emil Cristea sa īncercam īmpreuna aceasta tura. A acceptat, chiar si-a cumparat si o frīnghie noua de 40 m. Am stabilit īmpreuna ziua de 11 august 1946 cīnd sa facem aceasta īncercare. Dimineata, am plecat de la refugiu, noi doi, īmpreuna cu alti 7-8 prieteni care voiau sa asiste. Cu frīnghii, pitoane, carabiniere, ciocane, scarite, bucle, īntr-un cuvīnt cu tot echipamentul alpin, am pornit cu voie buna. Am trecut firul Vīlcelului Policandrului si pe pantele de iarba de sub perete ne īndreptam spre Vīlcelul Pietros, pentru a merge īn circuri. Pe acele pante de iarba fīnul era cosit proaspat si raspīndea un miros placut. Cosasii, probabil, facusera un foc pe acolo, care, se pare, mai fumega cīnd am trecut noi prin acel tinut, īnainte de a intra īn Vīlcelul Pietros, cineva din grup uitīndu-se īnapoi, a strigat:

- Arde padurea !

Ne-am uitat cu totii si am vazut un falnic molid īn flacari. Ardea ca o torta. Imediat am hotarīt sa lasam corzile īntr-o mica grota līnga stīnca si, cu ciocanele, cu pitoanele, cu mīinile, cu toata fiinta noastra sa īncercam sa stingem focul. Ne-am luptat cu flacarile de la ora 8 dimineata pīna la 3 dupa-amiaza, cīnd le-am īnvins. Padurea fusese salvata. Am sapat santulete, am aruncat peste flacari pietris si nisip, am facut tot ce a fost posibil si am īnvins. Eram obositi. Totusi, am urcat īn circuri si sub bolovanul de la intrarea īn traseele din perete, am lasat pitoanele, urmīnd sa venim duminica urmatoare, īnsa Cristea a schimbat programul si am mers īn Cheile Bicazului, unde el s-a īmbolnavit si nu am facut nimic, īntors la Bucuresti, am avut un accident stupid de bicicleta si nu mai m-am catarat. Emil Cristea si Aurel Irimia au continuat sa mearga īn Fisura Albastra si au terminat īn 1953 o varianta a acesteia[140]. Fisura Albastra a fost urcata, pe īntregul ei traseu, īn 1955, de Alexandru Floricioiu si Norbert Hiemesch.

ALPINISM COMPETIŢIONAL

Īn 1948 au fost dizolvate vechile asociatii de turism si alpinism si s-a īnfiintat Asociatia Turismul popular, apoi, īn cadrul C.G.M., a functionat o sectie de Turism si alpinism, care a creat noi scoli de alpinism, de vara si de iarna. Din anul 1953 s-a introdus sistemul competitional. Am practicat si eu, mai tīrziu, un timp, forma competitionala a alpinismului, īntīi la Clubul Metalul, apoi la Asociatia "Sanatatea" - Bucuresti. La aceasta asociatie, pentru introducerea īn tehnica alpina si cunoasterea unor notiuni simple, am organizat īn anii 1971 si 1972 o serie de colective gradate. Cele din 1972 au fost:

- 28 mai, Valea Coltilor, cu 19 participanti.

- 11 iunie, Valea Ţapului, cu 25 de participanti.

- 25 iunie, Valea Costilei, cu 34 de participanti. Ascensiune īntrerupta la refugiu, datorita unei ploi torentiale.

- 9 iulie, Coltul Galbenelelor, cu 26 de participanti.

- 30 iulie, Coltul Malinului, cu 26 participanti.

- 13 august, Valea Bucsoiului, cu 19 participanti.

- 27 august, Valea Seaca a Caraimanului, cu 15 participanti.

- 10 septembrie, Valea Rīpa Zapezii, 30 de participanti. Īn poiana Morarului ascensiunea s-a īntrerupt din cauza ploii.

- 24 septembrie, Valea Coltilor, pe zapada noua, 10 participanti.

Ca prim rezultat al acestor ascensiuni colective gradate, la care au luat parte foarte multi amatori, īn toamna au fost legitimate, pentru alpinismul competitional, treisprezece persoane: Sanda Dumitrescu, Doina Enculescu, Nadia Popovici, Coca Profir, doctor Vīja Ion, doctor Viorel Nicolaescu, Dan Radesiu Mircea, Paul Alboteanu, Samoila Gheorghe, Huma Alexandru si Hors Deppner. Ei au obtinut atunci si insigna de alpinist, iar acum, Sanda Dumitrescu, Viorel Nicolaescu, Dan Radesiu si Paul Alboteanu sīnt cataratori de īnalta clasa. Am continuat apoi sa ma catar īn sistemul neorganizat si am condus, neoficial, grupurile care m-au solicitat īn ascensiuni colective. Īn toamna 1975 am urcat pentru ultima data, cu Bolchi Dumitru, el cap de coarda, traseul Furcile din peretele Galbenelelor, aniversīnd astfel 40 de ani de la premiera din 1935.

De la pereti, la vai si apoi la poteca, "am coborīt scara". si azi, ca la īnceput, continui sa merg, mai īncet si mai pe la poalele muntilor, cu aceeasi dragoste ca īn trecut.

FISURA MARE DIN PERETELE VĂII COsTILA

Īntr-o toamna, am urcat cu inginera Valeria Brāna Fisurile Centrale din peretele Vaii Albe. La īnceput, am urcat eu cap de coarda, dar, dupa ce am trecut hornul de deasupra brīului din care īncepe Fisura Rosie, respectiv dupa prima lungime de coarda, a preluat capul de coarda tovarasa mea de ascensiune. De data aceasta, a doua lungime de coarda s-a efectuat prin fisura din mijloc. Pīna īn Creasta Vaii Albe, capul de coarda a mers foarte bine, ceea ce dovedea talent si o temeinica pregatire. Vremea a fost frumoasa si a contribuit mult la o placuta ascensiune.

Din Creasta, privind peste Valea Costilei, spre nord, aveam īn fata peretele sudic al acestei vaii. La un moment, am vazut, mai mult mi-a aratat tovarasa mea de drum, un perete ce parea vertical si pe care se catarau niste alpinisti. Verticalitatea peretelui, asa cum īl vedeam de pe locul pe care ma aflam, m-a impresionat. Am aflat, curīnd, ca acei alpinisti erau din sectia noastra si ca printre ei se afla si Codrut Brāna. Am urmarit mai mult timp cataratura lor. Dupa ce urcau o fata verticala se regrupau īntr-o mica grota. Asa aveam eu impresia. Unii mai scapau īn coarda pe acea fata verticala, dar nu se īntīmpla nimic grav.

Am aflat ca acest traseu se numea Fisura Mare. Cum eram amator de o astfel de cataratura, m-am antrenat si am asteptat momentul potrivit pentru a o urca.

Īntr-o zi, am plecat de la refugiul Costila cu Dan Vasilescu, pentru a-mi īndeplini dorinta. Dan a mers cap de coarda. El mai fusese īn acest traseu. Am urcat Valea Costilei pīna catre sfīrsitul Vīlcelului de sub perete si de acolo, pe dreapta cum urcam, Dan s-a angajat īntr-o traversare scurta, spre dreapta, pe o fata īnclinata si lipsita de prize, pīna īntr-o fisura oblica, catre stīnga. Acolo a gasit primul piton īn care s-a asigurat. Fisura avea o lungime de coarda. Pentru a o urca, Dan a folosit metoda prin opozitie, numita Dulfer sau bavareza. Ascensiunea a fost spectaculoasa. Pentru asigurare s-au folosit cele 2-3 pitoane existente. La capatul fisurii Dan a gasit o platforma comoda unde s-a facut regruparea. Ca secund, am urcat usor pīna la platforma. Apoi capul de coarda a pornit tot catre dreapta pe un brīu cu iarba, a coborīt putin, iar a urcat, pīna īntr-un loc unde din stīnca mustea putina apa. Īn continuarea acestui urcus, lung de 35 m, s-a mers īn sus 5-6 m si dupa o asigurare īntr-un piton nesigur (la a doua ascensiune a iesit) traseul continua printr-o traversare la stīnga peste o serie de placi spalate, foarte īnclinate. La capatul traverseului, dupa ce a mai urcat pe verticala cītiva metri, Dan, a facut regruparea. Lungimea urmatoare de coarda a fost īn continuare pe verticala, de cataratura frumoasa, libera. A urmat un scurt horn, īn diagonala catre dreapta, ce a luat sfīrsit sub o enorma surplomba. Pentru depasirea acestei surplombe, capul de coarda a iesit mult īn stīnga pe fata si printr-o cataratura fina a ajuns la acea grota pe care o vazusem din Creasta Vaii Albe si care nu era decīt un prag īn roca de gresie, cu o alta surplomba deasupra. Ultima lungime de coarda a fost printr-un horn framīntat si cu roca friabila, īntregul traseu, foarte frumos, e de cataratura pura.

Am mai urcat acest traseu si cap de coarda, avīnd ca secunzi pe Simion Codreanu si Walter Kargel. Īn cap de coarda, ascensiunea a fost mult mai placuta.

FISURA MULT DORITĂ

Numele i-a fost bine dat. si eu am dorit sa urc acest traseu, dar pīna la urma l-au urcat altii. Disputa pentru premiera este īntre Octav Bratila, zis Bulinel, si Gheorghe Enache.

Eu am mers acum cu Walter Kargel, el fiind capul de coarda. Am plecat de la refugiu, am mers pe Vīlcelul Policandrului si apoi pe malul stīng al acestuia pīna catre Fisura Suspendata. Pe un brīu de iarba, am mers la stīnga si, dupa ce am depasit intrarea īn traseul Policandrului, am ajuns pe Brīul Suspendat la baza traseului.

Prima lungime de coarda a fost de-a lungul unui diedru cu o traversare la dreapta. A doua lungime, cu un horn si un diedru, se termina īntr-o surplomba delicata, cu iesire spre stīnga. Trecerea acestei surplombe a fost frumoasa si mi-a placut. A treia lungime, tot cu horn si diedru, se termina pe un prag īngust de gresie si apoi catre dreapta am iesit īn Brīul Interzis. Punctul acela cu gresie, nu mi-a placut. Pentru secund e mai greu de recuperat scarita. Norocul meu a fost ca dupa noi urcau Gica Enache, zis Geaca, si cu Irina Zaharescu, zis Motanu, asa ca scarita a ramas sa o scoata ei. Din Brīul Interzis, lungimea urmatoare, pe care a urcat-o Toma Boerescu īn īncercarea de care am mai vorbit, a fost urcata la liber. Doar un singur piton, si acela cam sus asezat - acest piton mi-a fost adus altadata la refugiu, rupt numai prin greutatea unui alpinist care agatase o scarita īn el - a fost singura asigurare pīna la un mare bolovan ce sta la baza surplombei celei mari. Aceasta surplomba, ce se gaseste pe peretele din fata, face un unghi drept cu peretele din dreapta, lasīnd īntre ei o fisura, cīnd mai larga, cīnd mai īngusta. Am urcat īntīi pe fata peretelui cu surplomba, apoi, dupa cītiva pasi, am trecut pe fata din dreapta facīnd un sprait, dar folosind si o scarita. Trecerea nu mi s-a parut atīt de grea pe cīt auzisem. Am trecut apoi īn stīnga īntr-un horn īn care am intrat cu bratul si piciorul drept. Am reusit sa progresez folosindu-ma de prizele gasite īn horn, cu bratul si piciorul drept, iar cu bratul si piciorul stīng foloseam prizele ce le gaseam pe muchea din afara a hornului. Dupa o "strecurare" prin acest horn, am ajuns acolo unde el se mai deschide si escalada a devenit mai usoara. Ascensiunea noastra a luat sfīrsit īn creasta Vaii Albe sau a Policandrului, cum i se mai spune. A fost o ascensiune frumoasa, Walti a urcat bine si amīndoi am ramas cu amintiri placute.

ĪN LOC DE EPILOG

Amintirile mele īsi īncheie acum firul povestirii.

Am īncercat, cum am spus īn cīteva rīnduri, sa pun īn lumina fapte si īntīmplari la care am fost martor nemijlocit si, īn paralel, sa evoc chipul unor oameni, multi dintre ei precursori, care au avut o contributie esentiala īn evolutia alpinismului nostru. Din cīnd īn cīnd, pe baza documentelor de arhiva, am alaturat amintirilor personale secvente ce dovedesc ca muntele, acest minunat templu al naturii, a fost cunoscut, si la noi, īnca din timpuri vechi. Nu mi-am propus, desigur, sa fac o cercetare asupra rolului pe care l-au avut ciobanii, vīnatorii si padurarii īn cunoasterea muntelui romānesc. Rolul lor a fost imens, dintre ei au fost selectati, īn vremurile moderne, "calauzele", ei au condus pe poteci tainuite pe īntīii drumeti. Dar ei n-au lasat documente scrise despre drumurile lor. Despre ei s-au scris īnsa, poate prea tīrziu, cuvinte de lauda, au fost amintiti de catre cei ce s-au bucurat de sprijinul lor. Eu īnsumi am mentionat cīteva nume, poate prea putine. Tot asa cum, īmi dau seama abia acum, trebuia sa vorbesc mai mult despre confratii, mei, alpinistii, pe multi cunoscīndu-i direct, catarīndu-ma cu ei, stimulīndu-ne si sprijinindu-ne reciproc.

Amintirile mele se īncheie cu rememorarea unor momente cīnd vīrsta nu mi-a mai permis sa fiu catarator. De atunci si pīna azi succesele nu au īncetat sa fie remarcabile, īn cadrul cluburilor si asociatiilor sportive si sub īndrumarea Federatiei de turism - alpinism. Īn acest fel, cataratura moderna a fost si continua sa fie īnvatata de un numar tot mai mare de tineri curajosi. Eu m-as bucura daca īnsemnarile de acum si-ar gasi ecou īn sufletele lor, īndemnīndu-i sa evite greselile facute de noi, "veteranii", dar, totodata, aducīndu-le aminte ca si īn alpinism exista o traditie glorioasa, care nu trebuie niciodata uitata...

Ianuarie, 1981

CUPRINS

Prefata

Cuvīntul autorului.

Cu prietenii īn micile excursii

Muntele

Īn Italia

Din nou īn Bucegi

Īn Austria

Iarasi acasa

Īn loc de epilog



[1] Īn anul 1929 trenul personal parcurgea distanta dintre Bucuresti si Busteni īn circa patru ore. Numai īn gara la Ploiesti-Sud stationa 20 de minute (n.a.)

[2] Casa Pestera din Bucegi, construita din initiativa Hanului drumetilor, a fost inaugurata oficial īn ziua de 29 iunie 1925 (n.a.).

[3] Peste ani, aceste poduri si tuneluri au fost abandonate, construindu-se, prin apropiere, linia ferata care functioneaza si astazi (n.a.).

[4] Gheorghe Ţiteica (1873-1939), profesor de matematica, universitar. si-a cumparat o casa īn Busteni īn anul 1908. De aici, īmpreuna cu fiii sai, Radu si serban, faceau dese excursii īn Bucegi. Era un drumet pasionat, membru al Societatii turistilor din Romānia si al Turing-Clubului. Casa din Busteni se pastreaza īnca pe strada Paltinului nr. 7 (n.a.).

[5] Piata a fost construita, odata cu vechea primarie, īn anii 1911-1912. Vezi ziarul Bucegii din Busteni, 1911-1912, Editura "Vasile Teodorescu", Busteni (n.a.).

[6] Fabrica de hīrtie a fost fondata īn anul 1882, iar fabrica de celuloza īn anul 1903, cīnd firma "Fratii Karol si Samuel Schiel" a devenit societate anonima pe actiuni. Funicularul, denumit atunci "calea ferata aeriana", a fost construit īn doua etape: a) Busteni-Bolboci, īn anul 1908, cīnd a circulat si primul vagonet, b) Bolboci-Brateiu, īn anul 1909 (n.a.).

[7] Caporalul Constantin Musat s-a nascut īn anul 1890, īn comuna Domnesti, Arges. A facut parte din batalionul I al regimentului 2 graniceri, care pazea granita īn sectorul muntelui Susai si Valea Prahovei. A luptat īn jurul Brasovului, apoi īn defileul Oltului. A fost ranit de mai multe ori si a refuzat evacuarea īn spatele frontului. Transferat cu unitatea īn muntii Vrancei, este ranit la bratul stīng. La spitalul militar din Iasi i se amputeaza bratul. Refuza sa fie reformat, lupta īn continuare, aruncīnd grenade cu bratul sanatos. Īn luptele de la Oituz cade eroic īn primele rīnduri. Vezi Monografia orasului Busteni, 1975 (n.a.).

[8] Crucea eroilor a fost ridicata de catre Caile Ferate Romāne īn memoria ostasilor romāni cazuti pe Valea Prahovei īn razboiul din 1916-1918. Lucrarea a fost efectuata īn anii 1926-1928 sub conducerea maistrului ceferist V. Bumbulescu (n.a.).

[9] Ca un omagiu adus deschizatorilor sau constructorilor de drumuri īn munte, s-a dat numele acestora drumurilor respective. Asa, existau drumul Take Ionescu īn Bucsoiu, drumul Friedrich Deubel īn Piatra Craiului si īn Bucsoiu si drumul Niculae Butmaloi īn Bucegi. Tot asa s-a dat numele de drumul Schiel, de catre localnici si de catre vechii turisti, potecii de sub funicular, īn amintirea fabricii care l-a construit, atīt pentru nevoile īntretinerii funicularului, cīt si pentru nevoile turistilor. Din pacate, īn ghidurile recente nu s-au impus aceste denumiri (n.a.).

[10] Vezi primul Anuar T.C.R., 1924-1925, pag. 38, pct. 5 (n.a.).

[11] Īn locul numit "La gratar" exista un bazin mic, unde se adunau cele doua ape coborīnd din munte, ca, apoi, printr-o conducta, sa curga spre fabrica. La capatul conductei exista un gratar, avīnd rolul de a opri lemnele si pietrele aduse de ape. Primul uluc, din lemn, nu mai exista astazi, iar al doilea a fost īnlocuit cu unul din beton, acoperit. Mai jos de el au aparut doua conducte care transporta apa din Valea Jepilor (n.a.).

[12] Locul numit "La Vinclu" este un teren orizontal. Aici, īnainte de constructia funicularului, existau niste mese. Li se spunea "La mese". Odata cu constructia funicularului, s-a ridicat o casa pentru cantonierii care se ocupau cu dirijarea vagonetelor, deoarece acolo funicularul facea un unghi. Locul era īmprejmuit si acoperit cu un sopron. Pe sub acesta puteau trece si turistii, pīna cīnd īn acea locuinta s-a īnfiintat un post de jandarmi. De la aceasta data, locul era ocolit pe o potecuta situata deasupra. Acum pe acest loc nu mai este nimic, īn afara de tone de metal rezultate din desfiintarea funicularului si kilometri de cablu, din care cel gros, purtator, se zice ca este din cupru (n.a.).

[13] Dintru īnceput s-a facut īn harti si descrieri o greseala inversīndu-se denumirea justa a vailor Urlatoarea Mica si Urlatoarea Mare. Localnicii, īncepīnd cu Nita Morarescu (93 de ani) si Dumitru Chivu (maestru emerit al sportului la alpinism), sustin, si pe buna dreptate, ca, din batrīni, denumirea s-a dat īn functie de zgomotul apei īn cadere. Dupa o judecata logica, zgomotul cel mare īl face cascada Urlatoarea, īncīt vaii care o formeaza i s-a dat numele de Urlatoarea Mare. De la Cascada, mergīnd spre sud 10-15 minute, pe aceeasi curba de nivel, se īntīlneste alt fir de apa, fara cascada, care este Urlatoarea Mica. Ar fi de dorit ca si geografii si turistii sa se puna de acord cu localnicii si sa dea acestor vai numirile juste (n.a.).

[14] Banca este asezata sub o stīnca īnclinata, la sud de Claite si se compune din patru lespezi de piatra fasonata. Doua lespezi frumos lucrate, ca doua brate de fotoliu, formeaza partile laterale ale bancii. O lespede lunga, dreptunghiulara, formeaza partea pe care se sta. A patra lespede - spatarul bancii - este frumos sculptata si serie pe ea: "MARIA THEREZA", iar dedesubt: "7 SEPTEMBRIU 1888" (n.a.).

[15] Punctul "La mese" indicat aici nu este unul si acelasi cu cel indicat de Michai Gold īn cartea Īn muntii Sinaei, Rucarului si Branului, publicata īn 1910. Pe atunci, īn punctul numit mai tīrziu "La Vinclu" se gaseau acele mese si banci destinate odihnei si mesei turistilor (n.a.).

[16] Valea Mieilor īsi are obīrsia īntre coama Jepilor Mici si Vīrful Ciocīrlia. Este orientata spre sud, se varsa īn Valea Urlatoarea Mare si este lipsita de apa. Nu are izvoare (n.a.).

[17] Jepii Mici sīnt mai īnalti decīt Jepii Mari. Denumirea de Mici si Mari au primit-o dupa dimensiunea de jnepeni ce se gasesc pe ei (n.a.).

[18] Cantonul Jepi mai dainuie si azi, fiind anexa cabanei Piatra Arsa. Are gaze naturale la sobe si paturi individuale suprapuse, cu saltea, cearsafuri si paturi (n.a.).

[19] Cu ocazia depanarii amintirilor de munte, īntr-o discutie la el acasa, doctorul docent Alexandru Beldie mi-a spus ca stie peripetiile acestor doi tineri, ca īl cunoaste pe acela ce si-a pastrat calmul si n-a suferit de pe urma viscolului. Numele lui este Matei Danatoiu (n.a.).

[20] Grigore Pescarii, casatorit cu fata lui Butmaloi, l-a īnlocuit pe acesta, īn 1928, la conducerea Casei Pestera. Sotia lui lucra tot acolo, ca meteorolog. Nea Grigore, cum īi spuneam noi, a fost un foarte bun si priceput cabanier. Pasionat vīnator, cunostea muntele foarte bine si de la el puteai, la nevoie, capata pretioase informatii. A fost si dulgher, astfel ca a lucrat la constructia cītorva cabane. Pasiunea pentru munte, pentru padure si pentru vietuitoarele lor, l-a dus la pasiunea īmpaierii si conservarii pasarilor si animalelor. Grigore Pescaru mai lucreaza si azi, iar colectia lui este de mare valoare (n.a.).

[21] Niculae Butmaloi a fost un exemplu de cabanier. Buna lui reputatie si recunoasterea turistilor, fata de el si de sotia lui Mina, sīnt consemnate īn registrele de impresii ale cabanei si īn primele trei anuare ale Bucegilor. A gospodarit Casa Pestera de la īnfiintare si pīna īn 1928. "Drumul lui Butmaloi", una dintre cele mai circulate cai de acces la Casa Pestera, īncepea din Plaiul lui Pacala (la iesirea din drumul Piatra Arsa) si ducea, peste saua Cocorei si prin padurea Cocora, la casa (n.a.).

[22] La Casa Pestera si la alte cabane ale T.C.R., Mihai Haret, presedintele Touringului, comercializa vinul obtinut din viile sale, vin negru, caruia drumetii īi spuneau "pacura de Pestera" sau "pacura Haret" (n.a.).

[23] Serghie Popescu, īmpreuna cu, altii,  au cedat asociatiei ADMIR un teren pe care aceasta, īn anii 1936-1938 a construit cabana "Babele", īn locul numit "Altarul Babelor" (n.a.).

[24] Cabana Bolboci era proprietatea S.K.V. - (Societatea carpatina transilvana), o foarte bine organizata societate, īnfiintata īn anul 1880, la Sibiu. A fost construita īn 1926 de sectia Bucuresti a S.K.V.

[25] Anuarul Bucegilor nr. l, 2 si 3 au fost editate de Sectia alpina a Bucegilor-Sinaia, din cadrul T.C.R. Pe coperta avea mentiunea: "publicat de C. I. Ionescu, institutor, secretarul sectiei". Primul numar a fost tiparit la Busteni īn tipografia lui Vasile Teodorescu. Numerele 2 si 3 prezinta si cīte o harta a abruptului prahovean al Bucegilor, īntocmite de inginerul Radu Ţiteica. Aceste anuare cuprind articole foarte interesante. Unul din aceste articole publica traseele "grele" efectuate īn Bucegi īn anul 1927. Este o pagina de istorie a alpinismului romānesc. Din cauze "neelucidate", dupa nr. 3, anuarul nu a mai aparut (n.a.).

[26] De la Vīrful Omul am coborīt uneori, cu diferiti prieteni, la Bran prin Valea Gaurei si simon sau prin Strunga. Alteori, pe la cabana Malaesti si, de acolo, mai departe, la Rīsnov, pe Valea Glajariei, unde am dormit si am facut fotografii la fosta uzina electrica (cu aceasta ocazie am vazut ca pe valea Glajariei nu exista decīt o uzina electrica si nu doua, cum indicau unele harti). De cīteva ori ne-a prins īntunericul la coborīre, singura lumina fiind aceea a licuricilor. La Rīsnov, am tras si am mīncat la restaurantul din spatele garii, care avea si un bazin de īnot, unde am facut si baie si de unde am iar amintiri fotografice. Pe peretele restaurantului scria: RECOMANDAT DE TURING-CLUBUL ROMĀNIEI (n.a.).

[27] Īntre 1931 si 1933 am satisfacut serviciul militar (n.a.).

[28] Scrisoarea se afla, īn original, expusa la Muzeul de istorie a orasului Bucuresti (n.a.).

[29] Ultima data l-am vazut pe parintele Gherasim īn iunie 1976, cīnd īmpreuna am mai depanat firul amintirilor. Īn toamna aceluiasi an a trecut īn "lumea dreptilor" (n.a.).

[30] Taierea serpentinelor contribuie la distrugerea lor si la degradarea solului de pe munte, formīndu-se viroage prin care curge apa, marind opera distructiva (n.a.).

[31] Acest traseu a fost urcat de Niculae Bogdan, cu un īnsotitor, fiind condusi de Niculae Butmaloi, Descrierea a aparut īn Anuarul S.T.R., 1910. Īn al doilea anuar al Bucegilor (1927), Mihai Haret, la pag. 10-18, reia povestirea, schimba calauza Butmaloi cu Gelepeanu si pretinde ca a urcat si Valea Ţapului de la cota 2125 īn sus. Ori: a) descrierea Vaii Ţapului nu corespunde cu terenul; b) profesorul doctor-docent Radu Ţiteica, īn Buletinul de informare I.P.G.G. nr. 10-11, la pag. 14, atribuie lui Haret ca "o eroare de memorie", afirmatia ca a urcat īn 1915 Valea Seaca a Costilei, iar īn ce priveste Valea Ţapului spune: "īndraznim sa afirmam ca autorul a facut-o numai dupa examinarea vaii de departe, fara sa o fi parcurs īntr-adevar" (n.a.).

[32] Ivana Popescu a facut parte din grupul lui Nicu Comanescu, care a urcat la 31 ianuarie 1932 Valea Seaca a Caraimanului īn premiera de iarna (n.a.).

[33] Coltul Galbenelelor a fost urcat prima data din Strunga Coltilor de catre Alexandru Beldie si Niculae Ţipei (bun fotograf), iar la 15 octombrie 1933, pe creasta ce pleaca din capatul de sus al firului secundar, de echipa Nicu Comanescu si Ion sincan. Urcarea din Strunga Coltilor e mai scurta dar mai verticala, pe cīnd cealalta e mai lunga dar mai putin īnclinata (n.a,).

[34] Ion Stanila a fost cabanier la cabana Omul din iarna 1925-1926, pīna īn 1937, cīnd s-a retras. Era fiul lui Gheorghe Stanila, vechi cabanier la Casa Malaesti (n.a.).

[35] Crucea lui Niki Alexandrescu a fost ridicata de prietenii acestuia, pe Creasta Morarului, la iesirea din Valea Adīnca, pe locul unde si-a dat obstescul sfīrsit (n.a.).

[36] Aceasta tura a fost data ca "premiera" de Nae Dumitriu, dar cīnd am īnvatat ce este o premiera am considerat ca ceea ce s-a facut atunci era, de fapt, o varianta la intrarea īn Hornul Ascuns (n.a.).

[37] Se numeste asa fiindca era vopsit īn rosu (n.a.).

[38] Take Ionescu a fost fiul lui Ion Gheorghe, mic negustor din Ploiesti. Cīnd era copil, fiind debil, parintii l-au trimis la manastirea Sinaia, pentru a se īntrema. Acolo a prins el dragostea de munte, caruia i-a ramas credincios toata viata. Īmpreuna cu sotia, cu arhimandritul Popescu I. Nifon, superiorul manastirii Sinaia, si cu inginerul Iosif Sāngeorzan de la Eforia spitalelor civile au pus bazele Societatii carpatine "Sinaia", a carei activitate prodigioasa era recunoscuta si peste hotare. Take Ionescu a fost membru donator al S.K.V. La īnceput a facut parte si din Societatea turistilor din Romānia. Drumul de la Pichetul Rosu la Prepeleac a fost construit, asa cum arata darea de seama, īn 1899, de Societatea carpatina "Sinaia", dar, ca un omagiu si īn semn de recunostinta pentru sumele donate pentru acest drum, ca si pentru constructia casei de pe Caraiman, s-a hotarīt ca drumul sa poarte numele lui Take Ionescu (n.a.).

[39] Cīnd Magura Codlei este acoperita de nori (are caciula) se stie ca va ploua, la fel ca īn Postavarul (n.a).

[40] Colac de lemn de forma ovala, īn interiorul caruia este o plasa de sfoara. Se prinde de picior pentru ca acesta sa nu se afunde īn zapada (n.a.)

[41] Prapastiile Zarnestilor sau Cheile Prapastiilor au o lungime de 3-4 km si sīnt strajuite de pereti īntre 100 si 200 metri īnaltime. Prin "Prapastii", un drum turistic duce la Vīrful "La Om". Altul la cabana Curmatura (n.a.).

[42] Cartier din soseaua Panduri, unde strazile sīnt īn panta (n.a.).

[43] Prima ascensiune, de iarna, a Vaii Seci a Caraimanului a fost facuta duminica 31 ianuarie 1932 de echipa: Nicu Comanescu, Aurel Teodorescu, Sepe Zavazal si Ivana Popescu (n.a.).

[44] Īntr-o iarna, un grup de alpinisti urca pe o vale din Bucegi. La un moment, conducatorul grupului si initiatorul ascensiunii a declarat ca el nu merge mai departe. Moment foarte penibil. O īnapoiere putea costa viata unora din participanti si a conducatorului ! Singura solutie era mersul īnainte. Unul dintre participanti, mai energic si cu mai multa experienta, a preluat conducerea grupului. Ba, mai mult: cu ajutorul cozii pioletului, l-a determinat si pe conducatorul initial al grupului sa continue drumul. Argumentul nu a fost "elegant", dar a salvat viata conducatorului si a altora. De aceea, conducatorul unui grup de excursionisti trebuie īntotdeauna sa ia o hotarīre lucida, care sa duca la salvarea īntregului grup sau echipe (n.a.).

[45] Doctorul Vasile Steopoe a fost un pasionat alpinist. A urcat mult īn Alpi, cu ghid. A fost pe Mont Blanc (1928), pe Matterhorn (1929), pe Bernina (1930), pe Jungfrau (1931). A fost membru T.C.R. Īnca de la īnceput. Īn 1934 a devenit membru al C.A.R. Īn 1935 a fost ales secretar general iar din 1938 pīna īn 1944 a īndeplinit functia de presedinte al C.A.R. Doctorului Vasile Steopoe i se datoreste curmarea spiritului polemic dintre C.A.R. si A.D.M.I.R.. A contribuit mult si la realizarea Caminului alpin din Busteni. Era un om devotat trup si suflet miscarii turistice din tara. De aceea, pentru mine a fost si este surprinzator cum de a publicat, ca prim redactor al Buletinului C.A.R. si presedinte al clubului, articolele: Noi mijloace tehnice pentru escaladarea stīncii si Peretele Vaii Albe - Fisura Centrala (Buletinul C.A.R., anul VII, nr. 4) (n.a.).

[46] Ca un omagiu adus inginerului Nicu Comanescu, īn Buletinul alpin, anul V, nr. l, la pag. 28, a aparut urmatoarea nota: "Īn amintirea aceluia care a legat atīta pasiune de ideea de alpinism, pe al carui altar si-a jertfit īnsasi viata, Clubul alpin propune si invita pe toti alpinistii, autorii de harti, lucrari turistice etc., ca Hornul Central din Malin, a carui escalada a fost efectuata initial de def. inginer Nicolae Comanescu, sa poarte pe viitor numele regretatului disparut: Hornul Comanescu (n.a.).

[47] Citatul l-am extras din lucrarea Pestera Ialomitei si Casa Pestera, de Mihai Haret, Editura Vasile Teodorescu, Busteni 1924 (n.a.).

[48] Vezi articolul Criminalii, semnat de Vasile Teodorescu, īn ziarul Bucegii din Busteni, anul I, nr. 13, marti 15 noiembrie 1911, īn care se spune, īntre altele: "Casa de adapost de pe culmea muntilor Bucegi, de la Vīrful Omul, la 2500 metri, a fost arsa cu desavīrsire" (n.a.).

[49] Casa de lemn de pe Vīrful Omul a fost construita de Societatea carpatina Sinaia īn anul 1900. Vezi Anuarul S.K.V., anul XX - 1900, pag. 71 si Anuarul S.K.V., anul XXII - 1902, pag. 8 (n.a.).

[50] Cred ca ar fi fost de datoria asociatiilor turistice existente la vremea aceea sa preia acea baraca, sa o fi amenajat asa cum trebuia, sa fi pus un paznic si s-o fi pus la dispozitia turistilor, nefiind alta cabana pe platou (n.a.).

[51] Erwin Csallner n-a publicat relatarea acestei ascensiuni, cum nu a scris nici despre ascensiunea de pe creasta Fagarasului de la Bīlea la Plaiul Foii efectuata īn februarie 1929 īn compania lui Karl Lehmann si nici despre ascensiunea din Piatra Altarului despre care au scris altii īn revista Erdely - 1934, nr. 6, pag. 98 (Az Oltarko megmaszasa, de Szekely Geza) si īn Jahrbuch des S.K.V., 1935. Informatia o detin de la Erwin Csallner (n.a.).

[52] Acum pe Vīlcelul Spalat se urca direct, fara abateri la stīnga sau la dreapta (n.a.).

[53] Īn legatura cu acest traseu este necesara o precizare la regula generala a premierelor. Se numeste traseu alpin un drum care pleaca de jos, de la o baza si urca pīna īntr-un punct final, creasta sau vīrf. Exemplu: se stie ca īn peretele Galbenelelor primul care a urcat pīna la Surplomba Mare a fost Nae Dimitriu, ca Surplomba a fost trecuta de Toma Boerescu si ca portiunea de deasupra surplombei a fost urcata de Dan Popescu. De fapt, traseul Surplomba Mare īncepe din Brīul de piatra si se termina īn Creasta Costila-Galbenele. Se poate spune ca unul din cei trei a urcat īn premiera acest traseu ? Nu. Se consemneaza ce a facut fiecare īn parte, iar premiera apartine acelui care a urcat acest traseu īn īntregime, sau nimanui. Asa e logic (n.a.).

[54] Sīnt informat ca, la sugestia mea, acest traseu s-a amenajat si pentru coborīrea din Umar, primavara si toamna, cīnd īn Valea Scorusilor este zapada si gheata (n.a.).

[55] Nicu Comanescu a īncercat, fara rezultat, escaladarea peretelui, īn trei-patru rīnduri. De ce nu l-a urcat Nicu, ca doar conta ca cel mai bun catarator la vremea aceea ? Nu a vrut ? Nu a putut ? Nu a avut īnsotitori corespunzatori ? (n.a.).

[56] Tatal lui Dan avea o casuta la Busteni, unde eu si alti membri ai C.A.R. am dormit deseori (n.a,).

[57] Locul a fost numit de Ion Coman "Picior de lemn". Azi se trece catarīndu-te (n.a.).

[58] Este o actiune Salvamont (n.a.).

[59] Vezi Buletinul alpin, anul V, nr. 3, pag. 7-8 (n.a.).

[60] Vezi Anuarul S.T.R., vol. V-VI, 1907-1908, pag. 76-84 (n.a.).

[61] Vezi Anuarul S.T.R., vol. XIII - 1915 (n.a.).

[62] Īn unele lucrari, Mihai Haret afirma ca a fost īn valea Horoaba īn 1903. Īntr-o scrisoare din 1930, scrisa din Valea Calugareasca, afirma ca a mers īn 1907, indicīnd luna si ziua. Īn lucrarea īn muntii Sinaei Rucarului si Branului, aparuta īn 1910, la paginile 193-207, sīnt recomandate excursiile ce se pot face īn Bucegi. La pagina 201 sīnt mentionate si unele cai, pe care "nu le-am vizitat īnca". Valea Horoabei nu este inclusa īn traseele din Bucegi (punctul "k"). Ea este doar mentionata, la pagina 176, ca afluent, pe dreapta, a Vaii Ialomitei (n.a.).

[63] Desigur, numele este romānesc, dar a fost transcris īn limba germana, asa cum este si al lui Gīrnita (Gīrnitze) (n.a.).

[64] Ascensiunea a fost facuta īn anul 1887 ("Der Weg den wir damals hinabgestiegen sind, war sicher weniger bedenklich als Deubels Weg auf den Bucsoiu, den ich īn diesem Jahre im Aufstieg gemacht habe", Jahrbuch S.K.V., 1888 (n.a.)

[65] Aceasta informatie o detin de la Erwin Csallner, membru īn Comisia centrala tehnica de alpinism din F.R.T.A. (n.a.).

[66] Amfiteatrul de obīrsie al Vaii Costilei, traversat de Brīul Mare, este strabatut de trei fire desprinse din Vīlcelul Hornului. Firul de nord se opreste īn Brīu, iar īn continuare se desfasoara un evantai de stīnci si pernite de iarba, peste care se poate iesi īn platou. Este recomandata aceasta iesire iarna, spre dreapta cum urci, pentru cei ce vin din Hornul Coamei sau de pe Creasta Costilei. Centrul amfiteatrului este strabatut de un vīlcel, framīntat, īn terase, care vine din marginea platoului īn forma de horn. I se spune "Hornul Mare" si formeaza, īn jos. Vīlcelul Hornului. Spre sud de acesta, se gaseste un alt horn plecīnd tot din platou, ca o pīlnie rasturnata, cu vīrful conului īn sus si care, īn Brīul Mare, are un tanc asezat īn centrul lui. Acestui horn i se spune gresit "Hornul lui Gelepeanu"; de asemeni, tancului i se spune gresit "Coltul lui Gelepeanu". Propun ca acestui horn sa i se spuna "Hornul Coltului", iar tancului "Coltul Brīului". De līnga acest tanc s-a prabusit grupul lui Nicu Comanescu. Mai spre sud, acolo unde Brīul Mare atinge cea mai īnalta cota, exista o iesire spre platou. Acela este Hornul lui Gelepeanu, iar Stīnca lui Gelepeanu este īn stīnga, adica la sud de horn. Denumirea i-a dat-o inginerul Nestor Urechia. Localnicii numesc aceasta stīnca "Nasul lui Traian," avīnd forma unui nas acvilin a unui cap culcat cu fata īn sus (n.a.).

[67] Īn aceasta avalansa, dupa cum se vede, nu s-a produs nici fenomenul astuparii cailor respiratorii cu zapada si nici suflul, asa cum se īntīmpla prin muntii Alpi sau Himalaya, desi diferenta de nivel, parcursa de avalansa, a fost de 750 metri. Dovada, prezenta lui Iliescu pe acel colt de stīnca. si mai este ceva de observat: ca din cei patru legati īn coarda a murit unul, īn timp ce din cei nelegati a scapat unul cu viata. Concluzia: legatul īn coarda poate fi salvator (n.a.).

[68] Acesta a fost rezultatul tragicului accident care a pus capat rivalitatii dintre Clubul alpin romān si sectia alpina a Asociatiei cultural-sportive a C.F.R. La īnmormīntarea lui Nicu Comanescu, care a avut loc la Calarasi-Ialomita, locul lui de nastere, din partea Clubului alpin au fost delegati doctor Vasile Steopoe si Niculae Baticu (n.a.).

[69] Īntre timp, īn camera turistilor de la cantonul Jepi, priciul a fost supraetajat, datorita numarului mare de vizitatori (n.a,).

[70] La aceasta coborīre s-a accidentat mortal fratele lui Ion Coman (n.a.).

[71] Asa, de pilda, cīnd mergi la noi pe un traseu realizat de Alexandru Floricioiu, stii ca este un traseu putin pitonat, de cataratura, care-ti ofera o adevarata satisfactie (n.a).

[72] La punctul 5 se arata ca poteca Take Ionescu avea 3 km si nu 4, cum a aparut īn unele publicatii. La Prepeleac, ea īntīlnea drumul Deubel, construit de S.K.V. Īn 1897-1898. Iata ce scrie, īn acest sens, īn Anuarul S.K.V. vol. XVIII - 1898, pag. 110: "Pentru a face accesibila urcarea Bucsoiului si pentru a da posibilitatea accesului īn Bucegi, īn sezonul cīnd alte drumuri sīnt sub zapada, s-a hotarīt la propunerea... comitetului, sa se porneasca la construirea unui drum care sa fie terminat īn vara urmatoare... Construirea drumului a fost un lucru greu, deoarece īn mai multe locuri au trebuit sapate . trepte īn stīnca si pe un traseu destul de lung au trebuit curatate desisuri de zade... Dupa terminarea lucrului, drumul a fost verificat de Friedrich Deubel si cum dīnsul s-a declarat foarte multumit s-a platit pretul convenit (200 fi., o galeata de spirt si furnizarea daltilor necesare. Cu aceasta ocazie s-a facut si marcarea drumului). Ca recunoastere pentru meritele pe care acest membru al nostru le are īn turism, īn general, īn trasarea si constructia acestui drum, īn special, adunarea generala a hotarīt, la propunerea comitetului, sa se dea noului drum numele Friedrich Deubel (n.a.).

[73] Pentru organizarea excursiilor externe functiona Compania italiana de turism, care era afiliata la Societatea marilor hoteluri, organizatie internationala prin care se puteau angaja excursii oriunde, avīnd asigurate toate serviciile la date dinainte stabilite (n.a.).

[74] Iata un exemplu, dupa programul din anul 1939: traseul Torre-Cappuccino, pentru ghid 120 de lire, pentru porteur 96 de lire. Pentru cei care mergeau fara ghid, se aflau īn campament harti si īndreptare turistice tiparite (n.a.).

[75] Amanunte despre nodul Prusik se gasesc īn Buletinul C.AR, nr. 4 anul VII, pag: III-116. Nodul Prusik īnlocuieste un "lacat" de catarare pe frīnghie folosit mai īnainte. Dintr-o bucla de cordelina, īnnodata la capete, īnfasurata prin ea īnsasi īn jurul unei corzi, odata sau de doua ori, se realizeaza o pedala, care prin greutatea corpului se strīnge pe coarda si se blocheaza. Prin descarcarea greutatii poate fi manevrata īn sus si īn jos. Se foloseste pentru urcarea pe frīnghie, asigurare si transportul greutatilor si a ranitilor (n.a.).

[76] Vezi revista Clubului alpin italian 1937 - XV, vol. LVI, Nr. 9, pag. 5 (n.a.).

[77] Īntr-o seara, urcīnd la refugiu Costila cu un prieten, avīnd īn fata si īn spate alte grupe de alpinisti, am auzit pe cineva strigīnd ajutor. Īn clipa urmatoare, cobora din fata noastra inginerul Coliban, care, de asemeni, auzise acest strigat si-l localizase īn Valea Seaca a Caraimanului. Acolo, īn actiunea de salvare a unui accidentat, īn noaptea aceea s-a folosit funicularul (n.a.).

[78] Acest piton a fost gasit mai tīrziu de Octav Bratila, zis Bulinel (n.a.).

[79] Dupa aceasta ascensiune, Toma a mai urcat traseul si cu alti prieteni. Edy Aerkeder a fost īnsotit de Pincu Weintraub, care la rīndul lui l-a dus si pe Emil Cristea. Asa s-a facut popularizarea acestui traseu (n.a.).

[80] Īn revista Romānia a O.N.T., nr. 7 si 8 din 1938, se spune ca grupul universitar din Milano a sosit la Bucuresti, "invitat de Clubul carpatin romān si A.D.M.I.R.". Īn realitate, studentii, intentionīnd sa vina, s-au adresat legatiei Italiei la Bucuresti ca aceasta sa le indice cine le poate da informatiile necesare. Legatia le-a indicat: C.A.R., C.C.R. si A.D.M.I.R. Studentii au purtat corespondente cu toate trei asociatiile (vezi Buletinul C.A.R., anul VI, nr. 3 n.a.).

[81] Studentii au venit la noi ca sa se catare īn Bucegi. Au fost dusi la Snagov, la Luna Bucurestilor, la rafinaria Brazi si la teatrul Carabus (n.a.).

[82] Īn Nomenclatorul traseelor alpine al F.R.T.A. si īn cartea Trasee alpine, de Walter Kargel, pag. 144 si 269, apare un traseu cu numele de Fisura Surducului Mare, 11 lungimi de coarda si gradul 6 B. Traseul Fisura Surducului Mare īncepe din traseul Fisura Artei, dupa ce s-a urcat pe aceasta 5-6 lungimi de coarda si continua catre dreapta 7 lungimi = 170 metri diferenta de nivel si are gradul 4. Fisura Artei a fost urcata īn 1959 de Alexandru Floricioiu, Norbert Hiemesch, Teodor Hurbean, Roland Welkens si Nae Jitaru. Fisura Surducu Mare a fost urcata īn 1962, cap de coarda fiind Petre Cristina si secund Emil Cristea. Petre Cristina urcase cu un an īnainte, la un concurs, Fisura Artei īn cap de coarda, avīnd secund pe Ladislau Caracsoni (n.a.).

[83] Realizarile mentionate mai sus sīnt opera īntregului club, a īntregului comitet, dar īn special a celor citati. Este gresit ce fac azi unii "prieteni", din afara clubului, atribuind unei singure persoane toate meritele (n.a.).

[84] Cataratorul de azi (n.a.).

[85] Un catarator (n.a.).

[86] Pe peretele de nord al Eigerului (n.a.).

[87] Nanga Parbat: 8125 m. Face parte din terminatia vestica a marelui lant himalayan. A atras atentia alpinistilor de timpuriu. Se pare ca primul a fost Adolf Schlagintweit, la 1856, apoi Albert Fred Mummery, la 1895; expeditia germano-americana (Willy Merkl, Fritz Bechtold, Felix Simon, Fritz Wiessner, Herbert Kunigk. Peter Aschenbrenner, Hugo Hamberger, Rand Herron si Elisabeth Knowlton īn 1932); expeditia germana din 1934 (Willy Merkl, Willo Welzenbach, Peter Aschenbrenner, Fritz Bechtold, Alfred Drexel, Peter Mullritter, Erwin Schneider, Uli Wieland si dr. Willy Bernard. Dupa ce au instalat tabara 7 la 7 050 m, vremea a īnceput sa se strice si au fost obligati sa coboare. Furtuna a fost atīt de groaznica, īncīt nu au reusit sa ajunga la lagarul 4, cu eforturi supraomenesti, decīt Peter Aschenbrenner, Erwin Schneider si cītiva serpasi. Au murit Uli Wieland, Willy Merkl si Willo Welzenbach, plus cītiva serpasi. (vezi Himalaya de Marcian Bleahu, Gheorghe Epuran si Mircea Bogdan, Editura stiintifica, Bucuresti 1966) (n.a.).

[88] Peter īn tinerete a practicat, ca sport, si boxul (n.a.).

[89] Dupa o brosura din 1923, Das Totenkirchl avea, atunci 50 de trasee (n.a.).

[90] Fiind debil fizic, parintii l-au trimis la munte sa se īntremeze (n.a.).

[91] Der Bergsteiger von heute, de Fritz Schmitt - Miinchen - 1937, pag. 331 (n.a.).

[92] Unul din cei mai buni cataratori al tuturor timpurilor, o clasa aparte (tr.a.)

[93] Īn Alpi, deci si īn Kaiser, este obiceiul ca fiecare alpinist sa vina pīna la baza traseului cu un rucsac, avīnd īn el cele necesare. Acolo schimba bocancii cu espadrilele, īsi ia cu el numai materialul strict necesar pentru cataratura, iar restul ramīne jos. Dupa tura, revine de unde a plecat si īsi ia rucsacul. Asa am procedat si noi (n.a.).

[94] Exceptie face Matterhorn care-i la granita cu Italia (n.a.).

[95] Paul Preuss (1886-1913), unul din cei mai mari reprezentanti ai escaladei libere din toate timpurile. Īn scurta lui viata a urcat l 200 de trasee, din care 150 de premiere. El sustinea ca adevarata cataratura este aceea īn care nu folosesti nici un mijloc tehnic. Īn opozitie cu el, Hans Dulfer, creatorul unor mijloace tehnice de cataratura, sustinea necesitatea folosirii acestora, aratīnd avantajele, īntre ei era numai o "lupta" de idei. A īnvins ratiunea. La moartea lui Paul Preuss, Hans Dulfer a plīns mult... (n.a.).

[96] Pentru salvari īn munti, Clubul alpin austro-german avea atunci alocat, anual, un fond de 600000 marci. Acest fond se īmpartea īn fiecare an, ca stimulent, celor ce participasera la actiunile de salvare, īn raport cu numarul de participari. Echipele de salvare se formau din ghizii care stateau la cabane, astfel ca interventia lor era prompta, operativa. Prin regulamentul ghizilor, intra īn atributia lor si participarea la actiunile de salvare. Statul nu cheltuia nimic. Totul era o actiune obsteasca (n.a.).

[97] Exceptional de greu (n.a.).

[98] Personaj care aparea īn revistele de umor ale timpului (n.a.).

[99] Nu rīdeti, ei sīnt foarte buni ! (n.a.).

[100] Avem si noi nepriceputii nostri (n.a.).

[101] Foarte greu (n.a.).

[102] Buletinul C.A.R., anul VI, nr. 4/1939, pagina 22 (n.a.).

[103] Gigi Creanga, asa cum s-a vazut, din eroare a fost trecut ca participant la cursuri. El a fost cu noi si ne-am catarat īmpreuna pīna la īnceperea cursurilor, apoi a plecat (n.a.).

[104] Extras din articolul De la scoala de alpinism germana de Dan Popescu. Vezi Buletinul C.A.R., anul VI, nr. 2, pag. 21-27 (n.a.).

[105] Aceste doua cluburi, pentru a avea o mai mare putere organizatorica si a realiza lucruri frumoase si deosebite, au fuzionat īn 1874, fuziune care a durat pīna dupa al doilea razboi mondial, cīnd s-au despartit. Initiativa īnfiintarii acestui muzeu au avut-o germanii, de aceea resedinta lui a fost la Munchen. Muzeul prezenta, īn general, evolutia alpinismului īn lume si īn particular īn Austria si Germania. Asemenea īncercari de a īnfiinta muzee alpine s-au facut de catre S.K.V., īn 1895, la Sibiu, si de catre Societatea carpatina "Sinaia", īn aceeasi vreme, la Sinaia (n.a.).

[106] Adica īn 1936 (n.a.).

[107] Vezi Buletinul C.A.R., anul VI, nr. 2, pag. 32 (n.a.).

[108] Azi traseul Īntrerupta (n.a.).

[109] Paul Grohmann (1838-1908), unul din fondatorii Clubului alpin austriac si unul din cei mai prolifici alpinisti, explorator al Dolomitilor (n.a.).

[110] Scarpa = pantof. Scarpone = bocanc (n.a.).

[111] Am avut deseori ocazia sa vad pitoane vechi, care s-au rupt numai la solicitarea scaritii, deci la 60-80 de kg. De asemeni, numeroase inele, din pitoanele mobile, care se rupeau īn mīna (n.a.).

[112] La acest prim curs au participat permanent, din cadrul clubului, Victor Knapp si Titi Toboc. Din afara clubului, Francisc Severin si Ion Bedreag. Francisc Jelenici a stat pīna miercuri inclusiv Restul cursantilor au venit cīnd au putut (n.a.).

[113] Am considerat necesar sa dau unele detalii despre aplicatiile practice de la aceste cursuri, cīt si date istorice privind evolutia materialelor tehnice folosite īn cataratura, deoarece manualele tehnice apar rar, iar ceea ce se preda īn scolile de alpinism ale F.R.T.A. sīnt cunoscute numai de cataratorii de performanta. Cīt priveste "datele istorice" despre evolutia materialelor tehnice, ele aproape ca lipsesc din manualele de alpinism (n.a.).

[114] Doctorul Francisc Severin a scris despre aceasta scoala un articol care a aparut īn Buletinul C.A.R., anul VI, nr. 3/1938, si īn Enciclopedia turistica, vol. VI, cu impresii din care dau un rezumat: "O cina comuna ne uneste īn aceasta seara pentru ultima data, caci cursul de alpinism s-a ispravit, iar pe noi ne cheama datoriile la ocupatiile noastre obisnuite. Un vis a trecut, realitatea vietii se anunta. Dar noua tuturora, care am avut fericirea sa fim uniti īntr-o camaraderie rara prin aceeasi dragoste de munte, saptamīna aceasta plina de soare si farmec ne va ramīne scumpa pentru tot restul vietii noastre...

Realizarea acestui prim curs de alpinism īn tara noastra reprezinta un eveniment istoric īn evolutia sportului alpin din Romānia" (n.a.).

[115] Aceste cursuri s-au bucurat si de concursul inginerului Radu Ţiteica si al lui Constantin Toboc. Ceilalti, cu exceptia lui Costica Contes, care fusese cu mine īn Italia, nu cunosteau tehnica alpina moderna. Daca ar fi cunoscut-o, poate ca ar fi facut scoala de alpinism īnainte si nu ar mai fi fost nevoie sa plecam īn Italia si Austria (n.a.).

[116] Comitetul Clubului alpin a facut apel la tribunal si a obtinut ridicarea sechestrului. Vezi Buletinul alpin si Buletinul C.A.R. pe 1937 - 1939 (n.a.).

[117] Īn Buletinul C.A.R., anul VI, nr. 2/1938, pagina 4, īn articolul Ascensiuni grele īn muntii Fagarasului, doctorul Alexandru Rudeanu la punctul "f" calauze, scrie: "Pentru versantul nordic trebuie sa vorbim īn primul rīnd de Lehmann de la Oficiul de turism Brasov. Trebuie sa spunem numaidecīt ca nu este vorba de o calauza obisnuita, ci de un camarad de munte. Cunoaste regiunea foarte bine, stie nomenclatura exacta a locurilor si este un gentleman perfect" (n.a.).

[118] Mai tīrziu am urcat acest horn īn sprait. Īn acest mod, ascensiunea e mai placuta, usoara si spectaculoasa (n.a.).

[119] Astazi toata lumea prefera hornul, e mai "sigur" si mai "pitonat" (n.a.).

[120] S.K.V. sectia Brasov, a construit o cabana īn Poiana Vladusca a carei inaugurare s-a facut la 17 septembrie

[121] Vezi Blattern fur Geist, Gemuth und Vaterlandskunde, Brasov, 1844 (Foaia pentru suflet, inima si geografia patriei) si Anuarul S.K.V., anul IV/1884, pag. 25-28 (n.a.).

[122] Descrierea a depus-o la muzeul Ţarii Bīrsei, iar o copie se afla īn posesia lui Erwin Csallner (n.a.).

[123] Buletinul C.A.R., anul VII, nr. 3/1939 (n.a.).

[124] Acel brīu a fost marcat de brasoveni cu zece ani si mai bine, īn urma (n.a.).

[125] Drumul Deubel a fost marcat īn 1887 cu vopsea rosie, cruce (n.a.).

[126] Īn cartea Piatra Craiuiui de I. Ionescu Dunareanu, editia 1943, la pagina 129, vorbindu-se de cercetarile facute īn acest masiv, se mentioneaza: "... cīt si cercetarilor neobosite ale membrilor C.A.R. cantonati īn saua Tamaselului, īntre l-15 august 1939 īn cadrul unei scoale de alpinism pusa sub conducerea d-lor N. Baticu si Dan Popescu". Aceeasi carte si acelasi autor, 15 ani mai tīrziu, nu mai repeta aceasta nota. Descrie traseul Peretele Central la pagina 228- 231, peretele din Padina Lancii la pagina 232-234, dar Muchia Padina Lancii ramīne cu semn de īntrebare. Walter Kargel īn Trasee alpine īn Carpati, la pagina 95, atribuie aceasta denumire traseului 2 urcat de mine, iar īn Piatra Craiului, desi este descris, nu i se da nici un nume (vezi pct. 2, pagina 233-234) (n.a.).

[127] Vreau sa mentionez ca īntregul material tehnic pus la dispozitia scolii si a elevilor, la toate cursurile si la toate seriile, a fost al subsemnatului, cu exceptia corturilor, care, īn parte, au fost ale doctorului Barbu Nestorescu. A fost eronata informatia din Buletinul C.A.R., anul VII nr, 2 ca... "si-a luat angajamentul (C.A.R.) de a pune la dispozitia amatorilor, materialul tehnic necesar". Clubul nu a avut īn inventarul lui nici un fel de material tehnic (n.a.).

[128] Īn afara de aceste doua scoli nu s-au mai facut altele īn cadrul C.A.R. Totusi, īn revista Romānia, anul 1946, nr. 2, 3 si 4, s-au publicat cīteva note īn care se arata ca va fi organizata o scoala īn Piatra Craiului īntre 10 si 20 august sub conducerea lui Emil Cristea. Informatia a fost neīntemeiata ca si cea privind constructia unor cabane īn Poiana Costilei si Muchea Lunga. Emil Cristea se afla cu mine la 4 august īn Pintenul Vaii Albe, la 11 august am īncercat amīndoi sa mergem īn Fisura Albastra, iar la 18 august am fost īmpreuna īn Cheile Bicazului unde am stat cīteva zile si el s-a īmbolnavit (n.a.).

[129] Pe Toma Boerescu eu l-am considerat si-l consider prieten. A fost un mare iubitor al muntelui. Dragostea lui pentru munte l-a determinat sa īmbratiseze profesiunea de cabanier. A fost cabanier īn Postavar, la Babele, si la Bīlea īn Fagaras. Dorinta lui era sa stea cīt mai mult pe munte. A fost un bun schior. Schiul i-a dat multe satisfactii personale si i-a creat o faima. Mergīnd pe munte si practicīnd cataratura, a avut succese, dar multe īncercari nu i-au reusit. La Bīlea, Toma a facut si scoala cu amatorii de alpinism, īnfiintarea asociatiei ,,Amicii muntilor" si organizarea Salvamontului din Sibiu sīnt opera lui Toma. Atitudinea lui īn tentativa urcarii Fisurilor Centrale nu mi-o pot explica nici astazi, daca ma gīndesc la pasiunea pentru munte a acestui om... (n.a.).

[130] Este de recomandat alpinistilor sa aiba asupra lor īn timpul ascensiunilor cīteva bucle de repsnur, care īn afara operatiunilor aratate mai sus, pot servi si altor nevoi ivite īn timpul cataraturii (n.a.).

[131] Copia scrisorii se afla la mine (n.a.).

[132] Am dat aceste doua descrieri deoarece īn cartea Trasee alpine īn Carpati, de Walter Kargel, Editura Sport-Turism, 1976, premiera a fost atribuita echipei sincan (n.a.).

[133] Descrierea traseului īncepe de pe platforma de la intrarea īn Fisura Rosie, iar numerele din paranteze corespund acelora de pe fotografia de pe care s-a facut (n.a.).

[134] Pitoanele si carabiniera au fost lasate de Toma Boerescu īn īncercarea din 27 august si de care sincan nu a stiut (n.a.).

[135] Vezi Buletinul C.A.R., anul VII, nr. 1/1939, pag. 7 (n.a.).

[136] Dan Radulescu (1884-1969), profesor universitar, pionier al alpinismului care īnca la 1906 a urcat valea Horoabei (vezi Nota istorica asupra Horoabei, de Mihai Haret, īn Anuarul S.T.R.). Niculae Bogdan arata ca Dan Radulescu a fost printre primii care au urcat Valea Malinului din Bucegi. Prin 1925-1926, īmpreuna cu mos Niculae Butmaloi, au marcat Brīul Mare al Costilei. Numit profesor la Cluj īn 1919, īmpreuna cu Emil Racovita, Leon Daniello, Alexandru Borza, Doctor Remus, Valeriu Puscariu si altii, a contribuit, īn noiembrie 1921, la īnfiintarea Societatii Fratia munteana. Membru īn S.K.V., Hanul drumetilor, Turing-Clubul Romāniei, īl gasim īn 1927 presedinte al sectiei T.C.R. "Muntii Apuseni" (n.a.).

[137] Vezi Buletinul C.AR., anul VI, nr. 2/1938, pag. 4 (n.a.).

[138] Numesc Creasta Vaii Albe coama ce coboara din Brīul Mare al Costilei pīna jos īn Vīlcelul Policandrului. Portiunii inferioare, i se mai poate spune Creasta Policandrului (n.a.).

[139] Scriind aceste rīnduri, am īn fata niste file īngalbenite de vreme. Este articolul scris atunci, dar care nu a vazut lumina tiparului. Citez: "Se aud loviturile de ciocan īn teava... Dupa sunet īmi dau seama ca prinde īn fisura. Emotia creste. Va trece peste obstacolul care altora le-a īnchis calea ? Scurteaza neagra, slabeste alba, se aude īn tacerea..." (n.a.).

[140] Vezi Sportul popular, nr. 2738 din 10 decembrie 1955 si Calatorie prin vreme, de Valentin Borda, Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1979, pag. 240 (n.a.).


Document Info


Accesari: 3644
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.

 


Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2014 )