Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload


loading...

















































POVESTIREA LUI RAFAEL HYTHLODEUS DESPRE CEA MAI BUNA FORMA DE STAT, SCRISA DE THOMAS MORUS

Carti












ALTE DOCUMENTE

volumu 3
Watters - INFRUNTA PUTEREA PORNOGRAFIEI
witold gombrowicz - ivona, principesa burgundiei
COLONIA PENITENCIARĂ
SVENHASSEL - GENERAL SS
Vol.20
Sven Hassel Curtea martiala - (COURT MARTIAL) - Moartea are o mie de chipuri
MINELE DIN FALUN de E. T. A. HOFFMANN
Wilhelm Hauff - Povestea vasului fantoma
NOBILUL

CARTEA II




DIN POVESTIREA LUI RAFAEL HYTHLODEUS DESPRE CEA MAI BUNĂ FORMĂ DE STAT, SCRISĂ DE THOMAS MORUS

Insula Utopia *1, în partea ei de mijloc, unde atinge latimea cea mai mare, are o întindere de doua sute de mile *2. Aproape pe aceeasi latime se pastreaza pe o buna bucata, iar spre capete se subtiaza pe nesimtite, în chipul unei jumatati de cerc, cu un ocol de cinci sute de mii de pasi, ceea ce-o face sa semene cu o luna noua, ale carei coarne sunt departate unul de altul cam cu un­sprezece mii de pasi *3. Marea umple acest gol urias dintre cele doua coame de pamânt, adapostit din toate partile de vânt, si care face din el un fel de lac, mai mult linistit decât furios, fara multe valuri, iar tarmul de jur împrejur, în chipul unui sân, cuprinde un port larg si cât se poate de bun, de foarte mult folos pentru oameni, si în care corabiile pot sa pluteasca în toate par­tile. La intrarea în acest port se afla, de o parte, bancuri de nisip, iar de cealalta, niste stânci primejdioase. Chiar aproape de mij­locul golfului se ridica dintre valuri un stei - si aceasta îl face nevatamator - pe care utopienii au cladit un turn pentru straja asezata acolo. Celelalte stânci însa. ascunse sub apa, sunt o cursa pentru navigatori. Locurile de trecere sunt cunoscute doar de bastinasi si, de aceea, nu din întâmplare, strainul nu poate patrunde în acest golf. decât calauzit de un utopian.

<Nota>

Utopia - vezi nota 1, p. XI si prefata.

2. Mila - se întelege vechea mila romana, care avea 1000 de pasi dubli (pas-sus) - 1478,7 metri.

3. Comentatorii englezi vad aici o aluzie la descrierea Britaniei de catre isto­ricul roman din sec. I-II, Tacitus (Despre viata si caracterul Ivi I. Agricola, cap. X): "Contururile exterioare ale Britaniei... erau comparate cu o tava lunguiata sau cu o secure cu doua taisuri... întinderea uriasa si incomensu­rabila de pamânturi de la sfârsitul tarmului se îngusteaza, ca sa zicem asa, ca o pana".

</Nota>

Dar atât nu-i de ajuns, caci nici ei însisi n-ar fi la adapost de primejdii, daca anumite semne de pe mal nu le-ar arata ce drum trebuie sa tina. Mutând aceste semne în alte locuri, utopienii ar nimici cu usurinta o flota oricât de mare.

Pe latura dimpotriva se afla o multime de porturi, dar malurile sunt asa de bine aparate. - atât de natura, cât si prin lucrarile i facute. - încât o mâna de oameni ar putea opri debarcarea unei ostiri numeroase. De altfel, dupa cum se spune, si dupa cum arata înfatisarea locului, acest pamânt n-a fost din totdeauna înconjurat de mare. Dar un vechi rege, Utopus, care a cucerit insula si de la care si-a luat numele tara aceasta (numita pâna atunci Abraxa *1), se pricepu sa slefuiasca semintia barbara si salbatica de acolo si sa faca din ea un popor care, prin învatatura si ome­nia lui. întrece acum aproape toate celelalte neamuri. Imediat dupa ce patrunse în aceasta tara, puse sa se taie istmul de cinci­sprezece mii de pasi care lega peninsula cu continentul si astfel lasa marea sa curga împrejurul uscatului. La savârsirea acestei lucrari uriase, pentru ca bastinasii sa nu socoteasca munca lor o ocara din partea învingatorului, Utopus puse la lucru si pe toti sol-datii din oastea lui. Vecinii, care la început au luat în zeflemea aceasta încercare socotind-o doar un plan nastrusnic, când au vazut ca lucrarea, împartita la nenumarata multime de muncitori. ajunge sa fie desavârsita cu o repeziciune de necrezut, fura cuprinsi de mirare si de spaima.

<Nota>

1. Abraxa - în limba copta moderna acest cuvânt (în forma de abraxas sau abrasax) înseamna "nume sfânt"; el se întâlneste si la agnosticii medievali (filozofi care cauta sa uneasca învatatura crestina cu bazele conceptiilor despre lume greco-romana si orientala antica) si la alchimisti. Semnificatia exacta a acestui cuvânt este necunoscuta: de obicei el se traduce prin "nume nerostit". Prin valoarea cifrica a literelor grecesti el este egal cu 365. adica eu numarul zilelor dintr-un an. Morus spune în continuare ca cetatenii din Utopia îl cinsteau pe zeul Mytbra, iar la gnostici, pe hemmele lor, adica pe amuletele de piatra, cuvântul abraxa era adesea legat de numele lui Mythra.

Ostrovul acesta are cincizeci si patru *1 de orase *2, toate mari si falnice, în care graiul, obiceiurile, asezamintele si legile sunt aceleasi; toate au aceeasi asezare si, atât cât îngaduie locul, ace­easi înfatisare. Cea mai mica departare dintre doua orase este de douazeci si patru de mii de pasi, dar si pâna la cel mai departat oras se poate ajunge cu piciorul dupa cale de o zi. Cetatenii fiecarui oras trimit în fiece an ca deputati trei batrâni încercati si priceputi, care se aduna la Amauroton *3, ca sa tina sfat despre tre­burile întregii tari; caci acest oras e capitala ei. ca unul care prin asezarea lui în mijlocul insulei e locul cel mai potrivit pentru adunarea tuturor trimisilor, din toata tara. Fiecarui oras i se în­credinteaza pentru lucrarea pamântului un teren de cel putin douazeci de mii de pasi si, îndeobste, întinderea acestuia e cu atât mai mare, cu cât un oras se afla mai departe de alt oras. Cei care primesc aceste pamânturi nu cauta sa lateasca marginile ogoarelor. caci ei se socotesc mai degraba plugari decât stapâni pe ele. Pe câmpuri se afla, asezate cu socoteala, case înzestrate cu tot felul de unelte de plugarie, pentru orasenii care, cu rândul, la anumite rastimpuri, se duc sa se aseze vremelnic acolo. O fami­lie de plugari e alcatuita din cel putin patruzeci de insi, barbati si femei, la care se adauga si câte doi robi *4. Ea e cârmuita de un tata de familie si de o mama de familie, - oameni cuminti si în­telepti -, iar o alcatuire de treizeci de astfel de familii are în fruntea ei un phylarh *5.

1. în Anglia si în Walesul de pe atunci existau 54 de orase.

Orase - în original: civitates (civitas înseamna de fapt: stat, societate a cetatenilor), mai departe ele sunt denumite urbes (urbs - oras). Morus foloseste probabil amândoua aceste cuvinte, fara a da preferinta vreunuia.

3. Amauroton - Aceasta denumire provine de la cuvântul grecesc auaupot -incognoscibil, întunecat. Negând prin acest nume existenta reala a unui asemenea oras, Morus face totodata aluzie la Londra, învaluita în negura; atunci când descrie detaliat Amaurotonul el se refera la multe .trasaturi ale Londrei.

4. Robi - în original servos.

5. Phylarh - cuvânt grecesc: sef de trib sau comandantul trupelor de pedestrasi.

În fiecare an. câte douazeci de plugari din fiecare familie se întorc în oras; sunt cei care si-au sfârsit timpul de doi ani de munca la tara. Alti douazeci de insi, care îsi 18218o1412s încep acum munca, vin sa le ia locul. Noii veniti primesc învatatura de la cei care au muncit un an la câmp. si în anul urmator e rândul lor sa învete pe altii. O atare rânduiala a fost asezata pentru ca nu cumva, într-o buna zi, aflându-se cu totii deopotriva începatori si nestiu­tori în ale plugariei, îndestularea obsteasca cu hrana sa sufere din nepriceperea celor însarcinati cu aceasta treaba. Desi aceasta reînnoire se face în fiecare an, pentru ca acelasi cetatean sa nu fie silit o viata întreaga sa se îndeletniceasca, fara voia lui. cu o munca prea grea, totusi multi dintre cei care prind gust deosebit pentru plugarie pot fi lasati la muncile câmpului vreme de mai multi ani.

Plugarii lucreaza pamântul, cresc vite, strâng lemne pe care le duc la oras. fie pe mare. fie pe uscat, dupa cum le vine mai la îndemâna. Au o dibacie minunata în cresterea unui foarte mare numar de pasari: ei nu lasa gainile sa cloceasca ci, punând la clocit un mare numar de oua, cu ajutorul unui fel de caldura neschimbatoare, scot pui vii si-i cresc *1. Puii. îndata ce au iesit din gaoace, se tin dupa oameni ca dupa mamele lor, si-i recu­nosc. Cresc foarte putini cai. dar de un soi foarte aprig, care nu slujesc la altceva decât ca tineretul sa se deprinda în ale calariei. Pentru carausie si plugarie folosesc doar boii. caci boul, dupa parerea utopienilor. nu are vioiciunea calului, dar îl întrece în rabdare si în putere; e mai putin supus la felurite boli; hrana lui e mai ieftina si, când nu mai e bun de munca, îl folosim în cele din urma pentru hrana noastra.

Clocirea artificiala a oualor era cunoscuta înainte de era noastra în Egipt, China si India, în Egipt ea se facea în cuptoare încalzite cu baligar de camila si de cal. în sec. XIV s-a încercat în Italia sa se reînvie aceasta arta pierduta, în prima jumatate a sec. XVIII, Reaumur a repetat aceste experiente. Primul incubator propriu-zis a fost construit de Bockeman în 1777.

Ei fac semanaturi numai pentru pâine. Ca bautura, beau vin de struguri, de mere ori de pere si, în sfârsit, uneori apa curata, iar adesea fiarta cu miere si cu lemn dulce, de care au din belsug. Desi câtimea de merinde de care are nevoie fiecare oras si pa­mântul ce tine de el se socotesc dinainte (si înca fara nici o gre­seala), totusi locuitorii produc cereale si vite mult peste trebuin­tele lor; prisosul e menit sa fie dat vecinilor.

Cât despre lucrurile de care au nevoie si care nu se gasesc la tara, plugarii cer toate cele trebuitoare de la oras si, fara nici un schimb de bunuri, le capata prin magistratul orasenesc, fara za­bava si osteneala; caci la oras, în fiecare luna, ei se aduna spre a tine o zi de sarbatoare. Cum vine vremea secerisului, phylarhii familiilor de plugari dau stire magistratilor oraselor de câte brate ajutatoare au nevoie. Aceasta multime de seceratori, sosind chiar în ziua hotarâta pentru seceris, într-o singura zi cu timp frumos gatesc secerisul.

<titlu> DESPRE ORAsELE DIN UTOPIA sI MAI ALES DESPRE AMAUROTON

Cine cunoaste unul dintre orasele lor le cunoaste pe toate, într-atât seamana unul cu altul, daca nu se împotriveste firea locului. As putea sa va zugravesc deci un oras oarecare, fiind fara rost sa aleg unul dintre ele; dar de ce nu v-as zugravi mai degraba orasul Amauroton? Nici un alt oras nu-i mai vrednic sa fie descris decât acesta, de vreme ce ca oras de scaun al senatu­lui trece înaintea celorlalte, iar eu nu cunosc alte orase mai bine decât pe acesta, în care am trait cinci ani încheiati.

Amauroton e asezat pe coasta lin înclinata a unui munte si are aproape înfatisarea unui patrulater. Latimea lui începe putin sub vârful muntelui, se întinde cam doua mii de pasi pâna la malurile râului Anydrus *1 si, ceva mai mult decât atât, de-a lun­gul acestui râu. Anydrus îsi are obârsia cu vreo optzeci de mii de pasi mai sus de Amauroton, dintr-un mic izvor, dar, marindu-se cu sporul altor râuri, printre care si doua de marime mijlocie, el atinge, înainte de a intra în oras, o latime de cinci sute de pasi, iar mai la vale, cu puteri chiar sporite, se arunca în mare. dupa ce a strabatut saizeci de mile.

Patrunzând vreme de sase ore în toata albia cuprinsa între oras si mare, precum si câteva mile mai sus, fluxul si refluxul se schimba mereu, târând apele în iuteala lor. Când marea înainteaza, umple toata albia Anydrusului cu valurile ei. pe o lungime de treizeci de mile. si pune fluviul pe fuga spre izvoare.

<Nota>

1. Anydrus de la grecescul άνυδρος - alcatuit din particula negativa άν si ϋδωρ adica râu tara apa, prin urmare inexistent.

</Nota>

Atunci, apa lui e destul de mult stricata de saratura marii, dar apoi îndulcindu-se pe nesimtite, patrunde neamestecat în oras si. din nou curat si întreg, urmareste refluxul pâna aproape de varsare. Orasul e legat de malul din fata al Anydrusului printr-un pod care nu e facut din piloni sau din stâlpi de lemn. ci din piatra, cu bolti si arcuri minunate, fiind asezat în partea cea mai departata de mare a orasului, pentru ca toate corabiile sa poata trece, plu­tind în voie si fara nici o piedica, de-a lungul întregului tarm pe care se întinde orasul.

Amaurotonul mai e strabatut de un al doilea râu, mai mic de­cât Anydrus, dar foarte frumos si linistit, izvorând din acelasi munte pe care e asezat si orasul, - pe care-l taie în doua - curgând la vale pentru a-si amesteca apele cu ale Anydrusului. Amaurotii au împrejmuit izvorul lui cu ziduri ce se întind pâna în inima orasului, pentru ca, de-ar fi sa navaleasca vreo oaste dusmana, sa nu-l poata otravi, sa nu-i poata schimba albia, ori sa-i opreas­ca apele. De sus, pornesc în toate partile tevi de caramida care duc apa în suburbiile de jos ale orasului. Acolo unde, din prici­na locului, aceasta cale nu e cu putinta, apa de ploaie strânsa în cisterne încapatoare aduce acelasi serviciu.

Orasul e încins de un zid înalt si gros, pe care se ridica, dese, tunurile si întariturile. Meterezele, pe trei laturi sunt înconjurate de un sant adânc si lat, dar fara apa, sadit cu maracini si tufisuri; pe latura a patra, râul însusi slujeste drept sant. Ulitele nu sunt nu­mai potrivite pentru carausie, dar slujesc si ca adapost împotriva vânturilor. Cladirile sunt departe de a fi respingatoare si alcatuiesc, în toata lungimea ulitelor, late de douazeci de picioare *1, doua siruri neîntrerupte, în spatele caselor, cât e ulita de lunga, se afla gradini întinse, pe care le împrejmuieste partea din spate a ulitei.

<Nota>

1. în original pedes. Aici se subîntelege probabil foot. englez, iar nu roman (egal cu 0,2957 metri). Pe timpul lui Morus strazile Londrei aveau o latime de 10-12 foot, astfel ca 20 de foot reprezentau o latime ideala.

Fiecare casa are o poarta spre strada si una spre gradina. Aceste doua porti se deschid printr-o usoara apasare cu mâna, lasând pe oricine sa intre, si se închid la loc singure, în felul acesta, nimic nu apartine cuiva îndeosebi *1: caci ei îsi schimba chiar locuintele, la fiecare zece ani, prin tragere la sorti. Gradi­nile sunt la mare pret: în ele sadesc vita, pomi, flori si verdeturi si la îngrijirea lor dau dovada de atâta pricepere si gust. ca nica­ieri n-am vazut vreodata o mai mare rodnicie, nici o priveliste mai fermecatoare.

Ceea ce le aprinde râvna în aceasta îndeletnicire e nu numai placerea lor, ci si întrecerea între suburbii, pentru o cât mai buna îngrijire a fiecarei gradini, într-adevar, anevoie s-ar putea închi­pui ceva mai placut si mai folositor pentru cetateni decât aceasta îndeletnicire. Se vede bine ca de nimic nu va fi avut întemeie­torul statului mai multa grija decât de aceste gradini.

Utopienii pun pe seama lui Utopus tot acest plan al orasului, care ar fi fost rânduit de la întemeiere asa cum e azi; dar. fiind­ca si-a dat seama ca o viata de om nu va fi de ajuns pentru în­frumusetarea si îngrijirea în fel si chip a unui oras, el a lasat ur­masilor grija sa întregeasca lipsurile, în cronicile lor, care cu­prind istoria insulei, - scrisa cu luare-aminte si pastrata cu evla­vie, - pe un rastimp de o mie sapte sute saizeci de ani, adica de la cucerirea ei de catre Utopus, se spune ca la început casele erau doar niste colibe si niste bordeie facute la întâmplare, din orice fel de lemn, cu pereti de lut si cu acoperisuri ascutite de paie. A-cum, orice casa are o înfatisare chipesa si numara trei caturi; pe dinafara, peretii sunt facuti din piatra tare. din gresie, ori din ca­ramida, iar pe dinauntru sunt acoperiti cu ghips. Acoperisurile sunt drepte si asternute cu un strat de sfarâmaturi, care nu numai ca nu costa nimic, dar e astfel alcatuit, încât, pe de o parte nu ia foc, iar pe de alta tine piept furiei furtunilor mai bine decât tabla de plumb.

<Nota>

1. Comp. Republica, II, 416: "în primul rând, nici unul dintre ei (ostenii - clasa superioara în societatea ideala a lui Platon) nu trebuie sa aiba vreo propri­etate, în afara de cea strict necesara. In al doilea rând, nici unul dintre ei nu trebuie sa aiba nici locuinte, si nici camari în care sa nu poata intra oricine doreste''.

</Nota>

Ferestrele, facute din geamuri *1, care-s întrebuintate acolo din belsug, apara de vânt. Uneori, în loc de geam se folo­seste o pânza foarte subtire, unsa cu uleiuri stravezii sau cu am­bra, care aduce un îndoit folos, fiind menita sa lase sa treaca mai multa lumina, dar si sa apere mai bine de vânt.

<Nota>

1. Pe vremea lui Morus existau geamuri numai la casele oamenilor bogati. Chiar si în 1567 se emiteau dispozitii speciale pentru paza geamurilor, data fiind raritatea si valoarea lor exceptionala.

</Nota>

<Titlu> DESPRE MAGISTRAŢI

Treizeci de familii aleg în fiecare an un magistrat care în limba veche se numea sifogrant *1, iar în cea noua se numeste phylarh. Zece sifogranti. cu cele trei sute de familii ale lor. asculta de un protophylarh sau, cum i se zicea în vechime, tranibor. în sfârsit, toti sifograntii din tara. al caror numara se ridica la doua sute, dupa ce jura mai întâi ca vor alege ca principe al lor pe omul pe care-l cred cel mai vrednic, aleg prin vot secret pe unul dintre cei patru cetateni ale caror nume au fost propuse de popor. Caci orasul, fiind împartit în patru suburbii, fiecare dintre ele îsi tri­mite alesul în senat. Alegerea se face pe viata, daca nu se naste împotriva lui banuiala ca unelteste înscaunarea tiraniei. Pe tranibori îi aleg în fiecare an. dar nu-i schimba decât din pricini bine întemeiate. Toate celelalte slujbe se reînnoiesc an de an.

La fiecare trei zile, si la nevoie chiar mai des, traniborii tin sfat cu principele *2: ei se sfatuiesc asupra treburilor tarii si hotarâse fara zabava în pricinile dintre cetateni, daca se ivesc, si care. de altfel, se ivesc foarte rar.

<Nota>

1. Sifogrant... Tranibor -în original: Syphograntus... Traniborus. Etimologia acestor denumiri nu este lamurita. Dupa notele marginale ale originalului, tranibor înseamna în limba cetatenilor din Utopia "principalul sef (prae-fectus primarius). Cercetatorii Utopiei au încercat sa dezlege originea aces­tor cuvinte. Ultima încercare apartine savantului ceh Bohumil Ryba.

2. Principe - în original: principem. În partea întâi din Utopia acest cuvânt a fost redat prin "domnitor" (dupa cum rex s-a tradus prin "rege"), dar aici, ca în general în toata partea a doua, data fiind organizarea republicana a Utopiei, el este redat prin cuvântul "principe". Acelasi cuvânt îl foloseste Tacitus vorbind despre vechii germani.

</Nota>

La fiecare sfat al senatului stau de fata câte doi sifogranti, si acestia se schimba în fiecare zi. Legea cere ca hotarârile în treburile obstesti sa fie dezbatute în senat trei zile, înainte ca proiectul sa capete putere de lege. A se în­truni în afara senatului sau a adunarilor populare pentru a tine sfat asupra treburilor obstesti e o crima care se pedepseste cu moartea. Aceasta masura tinteste sa împiedice pe principe si pe tranibori sa unelteasca cumva împreuna împotriva libertatii po­porului, sau sa schimbe orânduirea tarii. De aceea, orice treaba care e socotita de mare însemnatate *1 e trimisa întâi spre dez­batere adunarii sifograntilor, care o aduc la cunostinta familiilor; apoi sifograntii, dupa ce se sfatuiesc si între ei, aduc la cunostin­ta senatului parerea norodului. Uneori se face chiar un plebiscit în toata insula. Printre orânduielile poporului merita sa fie amin­tita si aceea potrivit careia o propunere facuta senatului nu se discuta chiar în ziua când a fost înfatisata, ci se amâna pentru sfatul urmator. Aceasta rânduiala a fost statornicita pentru ca, daca cineva ar fi ispitit sa-si spuna cea dintâi parere ce i-a trecut prin minte, sa nu fie apoi nevoit sa-si bata capul spre a gasi te­meiuri sa-si apere parerea pripita, în loc sa aiba în vedere binele obstesc. Caci adeseori se întâmpla ca oamenii, din pricina unei rusini întelese pe dos si nesabuite de-a dezvalui lipsa de cugetare temeinica din prima clipa aleg sa jertfeasca mai degraba binele tarii decât bunul lor nume. Astfel se înlatura însa primejdia unei asemenea fapte pripite.

<Nota>

1. Comp. T a c i t u s (Despre originea fi tara germanilor, cap. XI): "Treburile de mica însemnatate erau rezolvate de consfatuirile principilor, iar cele mai importante, de întregul popor, dar în asa fel încât tot ce rezolva poporul era discutat înainte de principi'".

<Nota>

<Titlu> DESPRE ARTE sI MESERII

în Utopia e o îndeletnicire a tuturor. - barbati si femei deo­potriva, - de care nimeni nu e scutit, si anume plugari a. Ei de­prind cu totii aceasta munca, înca din copilarie, în parte la scoa­la, dupa învataturile din batrâni, în parte pe ogoarele din vecina­tatea orasului, unde, ca la joaca, o învata nu numai vazând cu ochii, dar si lucrând, spre a-si mladia trupul. Pe lânga plugarie, care e o datorie a tuturor fara deosebire, fiecare mai învata, la alegere, câte o alta meserie, îndeobste, oamenii învata sa teasa lâna sau inul, altii se fac zidari, sau faurari, ori dulgheri, caci nu exista alte meserii la ei care sa aiba un numar de ostenitori vred­nic de a fi însemnat. Vesmintele, care nu deosebesc decât pe bar­bati de femei si pe holtei de oamenii casatoriti, au în toata insu­la aceeasi forma si sunt vesnic aceleasi pentru orice vârsta, fara a fi neplacute ochiului si fara a stingheri vreo miscare a trupu­lui, dar potrivite pentru a apara de frig si a feri de arsita; hainele acestea, cum am spus, si le face fiecare familie acasa. Din toate aceste meserii, fiecare învata câte una, nu numai barbatii, dar si femeile. De altminteri, femeile, ca unele ce sunt mai slabe, lu­creaza îndeosebi lâna si inul, iar barbatilor le sunt încredintate celelalte munci, mai grele.

îndeobste, fiecare deprinde meseria pe care au avut-o parintii lui, caci pe cei mai multi însasi firea lor îi împinge la aceasta.

Daca pe unul îl trage inima la altceva, el e trecut, prin înfiere, într-una din familiile care se îndeletnicesc cu meseria la care râvneste, revenind nu atât tatalui sau, cât dregatorilor, grija sa-l emancipeze *1 unui tata de familie întelept si cinstit.

Daca cineva, pe lânga mestesugul în care se desavârseste, mai vrea sa deprinda înca unul, i se îngaduie s-o faca, tot în felul aratat mai sus; însusindu-si-le pe amândoua, el exercita dintre ele pe cel pe care-l vrea, afara numai daca orasul nu duce lipsa de un mestesug mai mult decât de altul.

Treaba de capetenie si aproape singura treaba a sifograntilor e sa poarte de grija si sa ia seama ca nimeni sa nu trândaveasca, stând cu mâinile în sân. ci fiecare sa-si vada cu harnicie de munca lui; dar fara sa cada obosit, ca o vita, de munca neîntre­rupta, de când crapa de ziua pâna noaptea târziu, caci aceasta ar depasi truda grea a unui rob; si totusi, afara de utopieni, acesta e traiul mai tuturor lucratorilor de pretutindeni *2. Ei împart ras­timpul alcatuit dintr-o zi si o noapte în douazeci si patru de parti deopotriva. Din acestea, închina muncii numai sase ceasuri, si anume trei ceasuri înainte de amiaza, dupa care iau prânzul, iar dupa amiaza se odihnesc vreme de doua ceasuri, pentru ca alte trei ceasuri, închinate muncii, sa se încheie cu cina. Cum ei în­cep numaratoarea ceasurilor cu amiaza, înseamna ca la opt cea­suri se duc sa se culce si închina somnului opt ore.

Rastimpul dintre munca, mese si somn, fiecare are dreptul sa si-l întrebuinteze cum crede de cuviinta, dar nu spre a se deda desfrâului si lenei, ci, fiind dezlegat de munca lui obisnuita, sa se foloseasca de timpul liber în chip întelept, pentru o alta înde­letnicire. Cei mai multi închina acest rastimp luminarii mintii. Potrivit unei datini tinute cu sfintenie, în fiecare zi, dis-de-dimi-neata, se citeste dintr-o carte, pentru cei care se afla de fata, fiind datori sa se gaseasca acolo numai cei alesi anume pentru învata­tura.

<Nota>

1. Arhaism împrumutat dreptului roman, unde multa vreme adoptia se realiza cu ajutorul unui act solemn stravechi, numit mancipatia. Morus atribuie utopienilor o tehnica juridica si o terminologie identice celor romane, care, pe vremea lui, n-aveau nici un curs în Anglia (n. trad.)

2. De pretutindeni - se refera probabil la Anglia cu legislatia muncitoreasca din sec. XIV-XV.

</Nota>

Poporul însa. din toate starile, se strânge în mare numar, barbati si femei, unii ca sa asculte citirea din carti, altii - altele, fiecare dupa înclinarea lui. Daca cineva nu simte aplicare pentru astfel de îndeletniciri ale mintii, ci vrea sa-si foloseasca timpul liber cu meseria lui obisnuita, nimeni nu-l împiedica, ba chiar e laudat pentru ca, oricum, munca lui e folositoare obstii.

Seara, dupa masa. oamenii petrec un ceas cu felurite desfa­tari: vara în gradini, iarna în aceleasi încaperi obstesti în care iau masa împreuna. Acolo, sau cânta, sau îsi trec vremea stând la claca. Nu cunosc nici zarurile si nici alte feluri de jocuri de no­roc, atât de neghioabe si de primejdioase. Ei joaca, de obicei, doua feluri de jocuri, care seamana întrucâtva cu sahul nostru: unul se numeste lupta numerelor *1, în care un numar manânca pe celalalt. Al doilea joc e lupta virtutilor cu viciile *2, puse fata în fata în linie de bataie; acest joc pune omului înaintea ochilor ura care le dezbina si, totdeodata, desavârsita unire a virtutilor împotriva viciilor; mai departe se arata ce viciu se împotriveste fiecarei virtuti si cum viciile ataca virtutile cu putere, pe fata, sau pornesc împotriva lor piezis, prin viclesuguri; cum, în sfârsit, virtutea respinge atacurile viciului, cum se fereste de unelti­rile lui. si în ce chip biruinta e de o parte sau de alta.

<Nota>

1. Lupta numerelor - în original: latrunculorum ludo, adica tradus ad litteram: jocul de-a tâlharii. De obicei se traduce prin "sah". Este posibil ca Morus sa fi avut în vedere sahul, dar ludus latrunculorum, cunoscut înca vechilor romani, era mai curând - dupa unele amanunte ce au ajuns pâna la noi - un joc de dame. decât de sah; astfel trebuia sa iei adversarului pietricelele sau sa le împiedici de a se mai misca. Se considera învins cel care nu mai putea sa faca nici o miscare; victoria era considerata cu atât mai mare. cu cât în­vingatorul pierduse mai putine pietricele. Denumirea acestui joc "lupta nu­merelor" este legata de faptul ca în timpul jocului se numarau piesele luate de la adversar.

S-au pastrat foarte putine date în legatura cu acest joc. De obicei el este de­numit: "joc de sah moralizant". Importanta instructiva a jocurilor este mentionata de Platou în Legi (I, 643): educatorul "se va stradui, cu ajutorul acestor jocuri, sa îndrumeze gusturile si înclinatiile copiilor spre îndeletni­cirea în care mai târziu ei trebuie sa ajunga la desavârsire".

</Nota>

Dar, ajunsi aici, ca sa nu cadeti cum va în greseala, socotesc ca e un loc care trebuie cercetat cu mai multa luare-aminte. Într-adevar, s-ar putea crede ca munca zilnica marginita la sase cea­suri trebuie sa duca la o anumita lipsa de lucruri necesare: aceas­ta e însa atât de departe sa se întâmple, încât cele sase ceasuri de munca zilnica nu numai ca ajung sa dea tot ce se cuvine pentru îndestularea nevoilor si pentru înlesnirea traiului, dar pe dea­supra dau si un prisos; acest adevar îl veti întelege lesne, daca va veti gândi la marele numar de oameni trândavi ce se afla la alte neamuri. Mai întâi, aproape toate femeile, care alcatuiesc juma­tate din întreaga populatie, iar acolo unde muncesc femeile, ma­joritatea barbatilor sforaie în locul lor. Apoi, droaia numeroasa si lenesa de popi si de calugari! Mai puneti la socoteala pe toti bogatasii, mai ales pe marii proprietari de pamânturi, asa-numitii oameni de neam si nobilii *1: adaugati la acestia servitorimea lor, adica toata acea adunatura de pierde-vara în livrea si. în sfâr­sit, puneti potopul de cersetori voinici si zdraveni ce-si ascund lenea facând pe bolnavii; veti gasi astfel ca numarul celor care, prin munca lor. se îngrijesc sa îndestuleze trebuintele neamului omenesc, e mult mai mic decât va închipuiti.

Acum, faceti socoteala cât de putini dintre cei care muncesc se îndeletnicesc cu lucruri de folos, de vreme ce azi masuram totul în bani. iar o multime de mestesuguri stau cu totul si cu to­tul în slujba luxului si a desfrâului! Daca însa toti lucratorii care se îndeletnicesc acum cu meseriile lor ar fi împartiti între cele câteva mestesuguri pe care le cer nevoile adevarate ale firii ome­nesti, belsugul de lucruri trebuincioase ar fi asa de mare si ele ar fi deci atât de ieftine, încât lucratorul n-ar mai putea trai de pe urma muncii lui.

<Nota>

1. In original: generosos ac nobiles. Primul cuvânt indica în mod fonetic engle­zescul gentry (mica nobilime), iar al doilea corespunde notiunii de "lord".

</Nota>

Dar daca cei care acum se îndeletnicesc cu meserii nefolositoare, - socotind si ceata trândava a celor ce nu fac nimic, dintre care unul singur înghite din rodul muncii altora cât doi lucratori. - ar fi cu totii întrebuintati la munci folositoare, va dati usor seama ca oamenii acestia ar avea mai mult timp decât ar fi nevoie pentru a produce tot ceea ce oamenii sunt ispititi sa doreasca din nevoia si deprinderea unei vieti înlesnite (ba chiar si din placere, daca este vorba, cum se cuvine, de placerea înte­meiata pe natura si adevar); aceasta se vede limpede din ceea ce se întâmpla în Utopia. Caci acolo, în tot cuprinsul orasului si al pamânturilor învecinate abia daca sunt cinci sute de insi. barbati si femei la un loc, buni de munca. - dupa vârsta si putere, - dar scutiti de aceasta îndatorire, în acest numar sunt cuprinsi sifograntii, care, desi scutiti, nu se dau înapoi de la lucru, ci muncesc si ei, spre a servi drept pilda celorlalti.

De aceeasi scutire necurmata se bucura si cei pe care po­porul, dupa sfatul preotilor, îi harazeste, printr-un vot secret al sifograntilor, sa adânceasca studiul artelor si al stiintelor; daca vreunul dintre ei înseala însa nadejdile puse în el, e trimis înapoi printre muncitori si, dimpotriva, nu rareori se întâmpla ca un muncitor cu bratele se deda învataturii cu atâta tragere de inima în ceasurile de ragaz si face multumita zeului sau progrese atât de mari, încât e scutit de a mai munci în meseria lui si e ridicat în rândul învatatilor. Dintre acesti învatati se aleg diplomatii, preotii, traniborii si chiar principele, care, în limba veche, se nu­mea barzan, iar mai de curând se numeste adern *1. Ceilalti locui­tori fiind harnici si îndeletnicindu-se cu meserii folositoare, ne închipuim lesne ce mare câtime de obiecte de prima mâna se poate produce într-un rastimp foarte scurt.

<Nota>

1. Barzan - fara îndoiala un cuvânt de origine iraniana. El se întâlneste de doua ori ca nume propriu: astfel îl chema pe un rege legendar al Armeniei si pe unul dintre satrapii persani contemporan cu Alexandru cel Mare. El poate fi explicat numai din limbile iraniene si înseamna "înalt" (prof. A.A. Freiman). Adem - cuvânt alcatuit (probabil chiar de Morus) din greceste: negarea α si δήμος - popor, adica, tara popor.

</Nota>

Pe lânga cele pomenite mai sus, ei mai au si înlesnirea ca pentru a se îndeletnici cu meseriile trebuitoare au nevoie de mai putina munca decât alte neamuri, în primul rând. pentru faptul ca aiurea, la construirea si întretinerea cladirilor e nevoie de lu­crari care se tin lant, deoarece, de pilda, daca un parinte, care a cladit cu mari cheltuieli, lasa averea unui fiu risipitor si acesta lasa apoi casa sa se darapene, desi putea s-o întretina cu putini bani, mostenitorul lui e nevoit s-o repare numai cu mari cheltu­ieli; ba adeseori se întâmpla ca un fiu mofturos, dispretuind si la­sând în paragina casa parinteasca, sa puna sa i se ridice una mult mai costisitoare, în alta parte.

La utopieni, toate fiind de mai înainte cumpanite si statul fiind bine întocmit, numai rareori se întâmpla ca terenuri noi sa fie harazite cladirii de locuinte; si nu numai ca stricaciunile care se ivesc se dreg numaidecât, dar chiar cele ce stau sa se iveasca sunt preîntâmpinate. Asa se face ca toate cladirile lor dainuiesc foarte multa vreme, fara risipa de munca, iar cei care muncesc în aceasta ramura n-au altceva de facut între timp. decât sa dea lemnele la rindea, la ei acasa, si sa lucreze piatra de care vor avea nevoie, asa ca, daca se iveste vreo stricaciune la vreo casa, s-o poata drege cât mai degraba.

si în ceea ce priveste îmbracamintea veti afla acum de cât de putin munca au ei nevoie, în primul rând, ei poarta la lucru niste haine de piele, care tin în mijlociu vreo sapte ani; când ies în lu­me, îmbraca un vesmânt larg, peste haina grosolana de lucru. Acest vesmânt are, în toata insula, aceeasi culoare, dar o culoare naturala, nu facuta de boiangii. De aceea, au nevoie de mai putin postav decât în orice alta tara, iar postavul acesta îi costa mult mai putin, în schimb, pânza, fiindca cere mai putina munca, se întrebuinteaza mult mai mult. Dar pânza, ei o pretuiesc numai dupa albeata ei, iar postavul de lâna numai dupa curatenia lui, fara a pune deloc pret pe subtirimea firului. Asa se face ca au o singura haina care, îndeobste, tine vreo doi ani, pe când în alte parti omului îi trebuie patru sau cinci vesminte de postav de culori deosebite si tot pe atâtea de matase, iar cei cu nazuinti de eleganta trebuie sa aiba cel putin zece.

La drept vorbind, utopi-enii nici n-au de ce sa tina atâtea rânduri de haine, pentru ca numarul acestora nu i-ar apara mai bine de frig, nici nu i-ar face sa para macar cu o iota mai eleganti.

Asadar, în Utopia, toata lumea se îndeletniceste cu arte si meserii folositoare, iar munca cu bratele cere putine ceasuri si totusi productia e îndestulatoare; când e belsug prea mare, popo­rul, întrerupându-si munca obisnuita, e pus sa refaca dramurile, daca sunt cumva stricate, iar daca nu e nici aici nimic de lucru, - asa cum se întâmpla adeseori - hotarasc sa micsoreze si mai mult numarul ceasurilor de munca, într-adevar, cârmuirea nu cauta câtusi de putin sa trudeasca pe cetateni punându-i la munci netrebuitoare, de vreme ce orânduirea acestui stat urmareste mai întâi ca, dupa împlinirea nevoilor obstii, cât mai mult timp sa fie folosit de toti cetatenii, nu pentru ceea ce este o robie fata de trup, ci pentru liberarea si luminarea sufletului: în aceasta soco­tesc ei ca sta adevarata fericire a vietii.

<Titlu> DESPRE LEGATURILE DINTRE CETĂŢENI

Acum vine rândul sa va arat lamurit legaturile ce se statorni­cesc între cetateni, unii cu altii, ce raporturi exista între popoare, forma de împartire a bunurilor în Utopia. Un oras-cetate e alca­tuit din familii, iar familia se întemeiaza în cea mai mare masura pe rudenia de sânge. Fetele, când ajung la vârsta maritisului, se casatoresc si locuiesc în casa sotilor lor; în schimb flacaii, ca si nepotii, ramân în familia lor si asculta de cel mai în vârsta madu­lar al familiei, pâna când batrânetea prea înaintata îi slabeste aces­tuia puterea mintii si cel mai apropiat de el ca vârsta îi ia locul.

Pentru ca numarul de locuitori dintr-un oras-cetate sa nu scada prea mult dar nici sa nu creasca peste masura, este hotarât ca nici o familie, - si fiecare oras-cetate trebuie sa aiba sase mii de familii, daca nu intra în numar tinutul înconjurator, - sa nu aiba mai putin de zece tineri, dar nici mai mult de saisprezece, numarul copiilor sub aceasta vârsta neputând fi statornicit dina­inte. Aceasta potrivire e usor de pastrat, deoarece toti cei care o depasesc sunt trecuti în familiile mai putin numeroase. Iar când o întreaga obste ar depasi masura dreapta, cu prisosul ei se um­ple golul de populatie al altor locuri. Daca, din întâmplare, popu­latia din întreaga insula ar ajunge sa fie mai mare decât se cuvi­ne, atunci un numar ales de cetateni din fiecare oras-cetate se stramuta pe continentul vecin, al caror bastinasi au prea mult pamânt nelucrat, si întemeiaza o colonie cârmuita dupa rându­ielile lor anumite, fiind poftiti totdeodata în ea toti bastinasii ce vor sa traiasca laolalta cu utopienii. Daca dau peste un neam care primeste asezamintele si datinile lor, se contopesc, spre binele amânduror neamurilor, caci prin orânduirile lor fac dintr-o tara saraca si stearpa, una bogata.

Pe cei care nu vor sa îmbrati­seze felul lor de viata îi alunga de pe tot pamântul pe care s-au gândit sa si-l însuseasca: împotriva celor ce-i resping nu pregeta sa porneasca razboi. De fapt, ei sunt încredintati ca cel mai în­dreptatit razboi este cel dus împotriva unui neam care stapâneste un pamânt nefolosit de el însusi, lasându-l pustiu si nelucrat dar care opreste de la folosirea si stapânirea acestui pamânt pe cei care, potrivit rânduielilor firii, ar putea sa traiasca din roada lui.

Daca vreo împrejurare ar face sa scada populatia unora din­tre orasele lor fara putinta de a o întregi decât tulburând numarul socotit al celorlalte parti ale insulei, - si aceasta s-a întâmplat de doua ori, în urma unor molime groaznice de ciuma - orasele acelea sunt repopulate cu cetateni readusi în tara dintr-o colonie, caci ei primesc mai degraba sa desfiinteze coloniile, decât sa cada în ruina vreunul din orasele de bastina ale insulei lor.

Dar sa ma întorc la felul de viata al cetatenilor între ei. Cum am spus, cel mai în vârsta conduce familia. Femeile asculta de barbatii lor, iar copiii de parinti si. îndeobste, cei mai tineri de cei mai în vârsta.

Orice oras se împarte în patru parti deopotriva, în mijlocul fiecareia dintre aceste parti e târgul pentru tot felul de produse. Aici. feluritele roade ale muncii fiecarei familii sunt aduse mai întâi în niste hambare si apoi împartite dupa felul lor într-un fel de magazii. Aici vine fiecare cap de familie sa ceara lucrurile de care au nevoie el si ai lui si capata - fara bani sau fara a da altce­va ca plata - tot ceea ce a cerut. Caci de ce i s-ar refuza ceva, când se afla de toate din belsug si nu e nici o teama ca vreunul sa ceara mai mult decât are nevoie? si, într-adevar, de ce-ar dori cineva sa aiba mai mult decât îi trebuie, de vreme ce e sigur ca n-are sa duca niciodata lipsa de nimic. La toate vietuitoarele, teama de lipsurile viitoare e mama lacomiei si a jafului; doar la om se mai adauga si alta pricina, si anume trufia, care-l face sa se împauneze cu lucruri de prisos, pe care le poarta numai ca sa orbeasca pe semenii sai. Rânduielile utopienilor fac însa cu ne­putinta un cusur de acest fel.

Pe lânga târgurile despre care v-am vorbit, se afla altele, pen­tru merinde, în care se aduc numai legume, fructe si pâine, dar afara de acestea, peste si tot ce se manânca din pasarile si vitele taiate, afara din oras, în zalhanale, unde un suvoi de apa spala sângele si necurateniile. Acolo se transporta vitele, a caror taiere si curatire sunt încredintate sclavilor, caci legea, pe de o parte, nu da voie cetatenilor sa se deprinda cu înjunghierea vitelor, socotindu-se ca o astfel de obisnuinta ar toci pe nesimtite din su­fletul lor simtamântul milei, aceasta cea mai omeneasca pornire a firii noastre, iar pe de alta parte, nu îngaduie sa ajunga în urbea lor vreo murdarie sau necuratenie, care prin putrezire ar putea sa strice aerul si sa dea astfel nastere la vreo molima.

Pe lânga aceasta, pe fiecare ulita, deopotriva departate unele de altele, se gasesc niste cladiri încapatoare, fiecare purtând nu­mele ei deosebit, în aceste resedinte locuiesc "sifograntii. si la fiecare din ele sunt repartizate pentru masa treizeci de familii, câte cincisprezece de fiecare parte a ulitei. Economii fiecarei cladiri se aduna în piata la un ceas anumit si cer de acolo o câti­me de merinde, dupa numarul de guri de hranit pe care îl arata *1. Dar înaintea tuturor trece hrana bolnavilor, care sunt îngrijiti acolo în bolnite obstesti. Acestea, patru la numar, asezate împre­jurul orasului, nu departe de zidurile lui, sunt asa de întinse, ca le-ai putea lua drept niste târgusoare: astfel se înlatura, pe de o parte, gazduirea strâmtorata a bolnavilor, când se întâmpla sa fie în numar mare, si deci îngrijirea lor fara folos; iar, pe de alta parte, cei cu boli molipsitoare pot fi îngrijiti cât mai departe de ceilalti bolnavi. Aceste bolnite sunt bine înzestrate si au toate cele trebuincioase pentru recapatarea sanatatii. Bolnavii sunt în­grijiti cu cea mai duioasa si neobosita luare-aminte, sub prive­gherea unor medici foarte iscusiti.

<Nota>

1. Guri - în origina) scrie numai suorum - ai sai.

</Nota>

De aceea, fara ca cineva sa fie silit sa se caute acolo, aproape nu se gaseste nimeni în tot orasul care. îmbolnavindu-se, sa nu vrea sa se îngrijeasca la bolnite mai degraba decât la el acasa.

Dupa ce economul bolnitei a primit hrana trebuitoare potrivit îndrumarilor medicului, tot ce ramâne mai bun în piata se împar­te fara deosebire la toate salile de mâncare, dupa numarul mese­nilor, numai ca se tine seama de cinstirea datorata principelui, preotilor si traniborilor, precum si solilor si tuturor strainilor, când se întâmpla sa vina, foarte rar si putini la numar; - dar atunci ei au locuintele lor anume pregatite din vreme, cu toate cele de trebuinta.

în aceste sali, la sunetul trompetei de arama, întreaga sifograntie, afara de cei ce zac bolnavi acasa sau prin spitale, se adu­na, la anumite ceasuri, pentru masa de prânz si pentru cina, desi nimeni nu e oprit, dupa ce s-au îndestulat mesele obstesti, sa-si ia merinde din piata pentru trebuintele casnice; se stie însa ca n-o face nimeni din usurinta, într-adevar, cu toate ca oricine poate li­ber sa manânce acasa, nici unul nu se îmbulzeste, fiind socotit ca o necuviinta, dar si ca o prostie sa te încarci cu cazna prepa­rarii unei mese mai rele, când poti sa ai una mai buna si mai îmbelsugata într-o resedinta care nu e decât la doi pasi de tine. în aceste sali, toate muncile mai murdare si mai grele le fac robii. Femeile fierb bucatele, gatesc mâncarurile, pun masa si o strâng. Ele fac aceasta treaba cu rândul, familie dupa familie.

Se întind câte trei sau mai multe mese, dupa numarul mese­nilor. Barbatii se aseaza la perete, femeile în fata lor. în partea dinafara a mesei, pentru ca, daca li s-ar face cumva rau pe ne­gândite, - ceea ce se întâmpla uneori celor însarcinate - sa se poata scula de la masa fara sa tulbure pe ceilalti si sa se duca în camera doicilor.

Acestea, împreuna cu sugacii lor, stau într-o ospatarie deose­bita, facuta anume pentru aceasta, si în care focul arde mereu, gasindu-se totdeauna apa curata, ba si leagane în care mamele sa-si poata culca copilasii, sau când vor, sa-i poata desfasa lânga foc, lasându-i sa prinda puteri prin joaca lor copilareasca.

Fiecare mama îsi alapteaza singura odrasla *1, daca boala sau moartea nu o împiedica: daca se întâmpla însa asa ceva, nevestele sifograntilor cauta în graba o doica, ceea ce nu e greu de gasit. Fe­meile care pot face acest serviciu aleg aceasta îndeletnicire îna­intea oricarei alteia, fiindca o astfel de purtare miloasa e mult la­udata, iar copilul vede în doica pe cea care îi tine loc de mama.

în casele doicilor stau. de asemenea, toti copii care n-au împli­nit înca cinci ani. Ceilalti copii, fie baieti, fie fete. pâna la vârsta pubertatii, slujesc pe meseni, sau. daca anii nu le îngaduie înca acest lucra, stau pe de laturi, în picioare, în cea mai mare tacere, manânca ce le dau mesenii si nu au alta vreme pentru masa lor *2.

Sifograntul si cu sotia lui stau la mijlocul primei mese - masa de frunte, ca una care, fiind asezata în partea cea mai înalta a sufrageriei, îngaduie privirii sa cuprinda toata sala. Alaturi de sifogranti sed doi dintre cei mai vârstnici batrâni, asa ca la fie­care masa sunt câte patru meseni. Daca într-o, sjfograntie se afla o biserica, preotul si sotia lui tin locul celor doi batrâni si au în­tâietatea, alaturi de sifogranti. De amândoua partile fiecarei me­se sed câte doi tineri, iar la celelalte doua capete, câte doi ba­trâni. O atare orânduire aduna la un loc oameni de aceeasi vârsta si, totodata, amesteca toate vârstele; si aceasta datina a fost îm­bratisata deoarece, neputând sa vorbesti ceva fara ca vecinul sa nu ia aminte, asprimea vârstei înaintate si respectul pe care ea-l trezeste tin în frâu neastâmparul tineretului si-l împiedica sa-si îngaduie vreo necuviinta în vorba sau purtari.

<Nota>

1. Asemenea conditii puneau femeilor scriitorii din antichitate, de pilda Tacitus (Despre originea si tara germanilor, cap. XX). Comp. tot de el Dialogul despre oratori, cap. XXVIII, precum si Plutarh, Despre educatia copiilor, cap. V. Pe autorii antici îi imitau umanistii, de pilda Erasmus în dialogul Nascatoarea. Tot acest pasaj din Utopia, mai cu seama episodul despre doici, aminteste Republica lui Pluton (III, 460 c).

2. În tratatul latinesc Despre disciplina si instruirea adolescentilor, contem­poran cu Utopia, aparut în editia a IV-a la Paris în 1531, exista urmatoarele sfaturi la capitolul Cum trebuie sa te porti când servesti la masa: "Stai drept si cu picioarele apropiate si urmareste cu grija daca nu lipseste ceva. Când trebuie sa torni, sa servesti, sa aduci sau sa strângi ceva de la masa, fa-o în mod politicos... în timp ce stai lânga masa. sa nu întrerup) vorba altora; la întrebari sa raspunzi scurt". Pe un desen de Holbein care înfatiseaza familia lui Morus sed numai doua persoane: Morus si batrânul lui tata. Iar toti cei­lalti care sunt de fata stau în picioare sau în genunchi.

</Nota>

Masa nu se serveste dupa rânduiala locurilor. Mai întâi sunt serviti - cu mâncarurile cele mai bune - batrânii, care-si au locurile lor însemnate. Apoi toti ceilalti meseni, unul la fel ca altul. Batrânii însa împart vecinilor de masa - dupa bunul lor plac - bunatatile primite, a caror câtime n-ar fi îndestulatoare pentru toti mesenii. Astfel, pe de o parte, se da vârstei respectul cuvenit, iar. pe de alta, fiecare se alege cu acelasi folos ca în caz de împartire egala.

Fiecare prânz si fiecare cina se încep cu citirea unei istorisiri morale, care este însa scurta, pentru a nu deveni plictisitoare. Pornind de la subiectul ei, cei mai în vârsta se dau în vorba de­spre felurite lucruri cuviincioase, dar nici triste, nici lipsite de duh. Ei n-au însa obiceiul sa vorbeasca întruna, si numai ei. ci bucuros dau rândul si tinerilor, pe care-i si îndeamna dinadins sa vorbeasca, putându-i judeca astfel dupa firea si mintea lor, ce ies mai bine la iveala în aceste convorbiri nestingherite.

Prânzul e mai scurt, cina e ceva mai lunga, fiindca dupa cel dintâi, oamenii se duc iar la lucru, pe când dupa cina vin som­nul si odihna de noapte, care, dupa credinta utopienilor, ajuta mai bine mistuirea. De la nici o cina nu lipsesc muzica *1 si dul­ciurile. Ei ard arome si risipesc uleiuri cu miros placut si-si dau toata osteneala sa înveseleasca pe oaspeti. Unii vor fi ispititi, poate, sa-i creada pe utopieni prea mult aplecati spre placeri. Adevarul e ca ei socot ca nu e oprita nici o placere care nu aduce dupa ea vreo neplacere *2.

Asa traiesc ei laolalta în orasul lor. Oamenii asezati la tara manânca fiecare la casa lui, caci locuiesc la departari prea mari. De altfel, orice familie are tot ce-i trebuie pentru trai, caci de la ei vine toata îndestularea din care se hranesc orasenii.

<Nota>



1. Morus era mare iubitor de muzica, de toate genurile.

2. Sotia -în original: consentiente coniuge. Toti traducatorii si interpretatorii înteleg aceste cuvinte ca însemnând "cu consimtamântul sotiei" si sublinia­za politetea cetatenilor din Utopia. Dar cuvântul latin coniux este ambigen. adica poate indica atât sotia, cât si sotul.

<Titlu> DESPRE CĂLĂTORIILE UTOPIENILOR

Daca un cetatean vrea sa se duca la un prieten care locuieste în alt oras sau daca are dorinta sa vada vreun loc, sifograntii si traniborii îi dau cu usurinta încuviintarea, daca vreun obicei sta­bilit nu se împotriveste acelui fel de calatorie. Se calatoreste în grup, în temeiul unei scrisori de încuviintare a principelui, în care se arata ziua plecarii si se statorniceste si ziua întoarcerii. Li se da si un car cu un rob obstesc, care are sarcina sa mâne boii si sa vada de ei. Când în ceata de calatori nu se afla si femei, ei se lipsesc bucuros de car, pe care-l socotesc chiar o povara, si-l trimit înapoi, în tot timpul calatoriei, desi nu iau nici un fel de merinde, totusi nu duc lipsa de nimic, întrucât sunt peste tot ca la ei acasa. Daca unul zaboveste într-un oras mai mult de o zi, se îndeletniceste cu meseria lui si se bucura de cea mai frumoasa primire din partea lucratorilor din aceeasi breasla cu el.

Cine cu de la sine putere trece hotarul olatului sau, fiind prins fara tidula principelui, e socotit raufacator si e adus înapoi ca fugar, fiind totodata mustrat cu asprime. Daca mai cuteaza înca o data aceeasi fapta, îsi pierde libertatea. Când unui cetatean îi vine pofta sa faca o plimbare la tara, pe pamânturile ce tin de orasul sau, se poate duce, daca seful familiei si sotia lui se în-voiesc. în satul unde se opreste nu i se da însa nimic de mâncare, daca nu munceste acolo înainte de masa, ca sa capete un prânz, si dupa masa, ca sa capete o cina. Cu aceasta rânduiala, el poate sa colinde peste tot în hotarele orasului sau. Astfel, el îi e tot atât de folositor acestuia, ca si când ar fi ramas în el.

Vedeti, asadar, ca trândavia nu gaseste nici o îngaduinta în Utopia, lenei nu i se da nici un prilej de a domni; nu veti gasi acolo nici cârciumi în care curge vinul, nici berarii, nici bor­deluri, nici prilejuri de desfrâu, nici cotloane primejdioase, nici întâlniri tainice *1, ci, sub ochii mereu deschisi ai tuturor, fiecare e nevoit sau sa-si vada de munca lui obisnuita, sau sa se bucure de o odihna cinstita. Acest fel de trai nu poate duce decât la un mare belsug din toate si cum se împart între toti deopotriva, e firesc sa nu întâlnesti nici om sarac, nici cersetor.

În senatul din Mentirum *2 - alt nume al orasului Amauroton -fiecare urbe trimite, dupa cum am mai spus, câte trei deputati. Sfatul, îndata ce constata belsugul de anumite bunuri în unele tinuturi si productia neîndestulatoare din alte parti, umple lipsa unui tinut cu prisosul altuia; si aceasta se face fara nici o plata. Orasul care da nu se despagubeste cu nimic din partea celui care primeste, dar, în schimb, primeste fara plata lucrurile de care are nevoie de la un alt oras, caruia totusi nu-i da nimic. Astfel, în­treaga insula e oarecum ca o singura familie.

Din pricina nesigurantei unui seceris bun sau rau în anul ur­mator, insula se îngrijeste totdeauna de merinde pe doi ani. Pri­sosul îl trimite în alte tari, si anume grâu, miere, lâna, in. lemn, cârmâz, scoici, purpura, blanuri, ceara, seu, piei si pe lânga aces­tea, vite. A saptea parte din aceste produse se daruieste saracilor din tara unde se trimit; restul se vinde cu preturi cumpatate. Prin acest comert, insula primeste nu numai produsele de care are nevoie - printre care se numara aproape numai fier -. dar si o mare câtime de aur si argint. Utopienii urmeaza aceasta rânduiala de multa vreme si de aceea au acum din toate aceste lucruri din belsug pe care cu greu ni-l putem închipui.

<Nota>

1. Întâlniri tainice - în original conciliabulum. Aceasta semnificatie s-a dat cuvântului respectiv abia în latina târzie, unde el este înteles ca adunare de eretici, banda de tâlhari, taverna a hotilor.

2. În senatul din Mentirum - Aceasta ara ta ca autorul a vrut sa numeasca initial capitala Utopiei altfel, derivând numele ei de la verbul latinesc mentin' (a minti), pentru a sublinia astfel ca în realitate ea nu exista.

</Nota>

Drept care le e tot una daca vând cu bani pesin sau pe datorie, pâna la un anu­mit soroc, si cea mai mare parte din marfuri le au în creante, Ia a caror contractare nu se multumesc cu garantia persoanelor par­ticulare, ci iau - prin acte întocmite în forma oficiala - garantia orasului unde se face vânzarea. Acesta, când vine ziua sorocu­lui, cere plata creantei de la datornicii particulari si varsa banii în vistierie, folosindu-i pâna când îi cer utopienii, ceea ce însa nu se întâmpla niciodata pentru întreaga datorie. Dupa socotinta lor, nu e drept sa ceri de la cei care folosesc un lucru caruia tu nu-i dai nici o întrebuintare.

Totusi, daca împrejurarile le cer sa împrumute altui popor o suma de bani, numai atunci cer si ei plata de la datornici; sau când au de purtat un razboi, singurul caz în care îsi strâng în vis­tierie avutia lor baneasca, pentru a preîntâmpina fie primejdiile de moarte, fie pe cele neprevazute; dar mai presus de toate, pen­tru a putea tocmi cu o simbrie mare mercenari straini pe care îi arunca mai degraba decât pe cetatenii lor în fata primejdiei, stiind bine ca adeseori poti, cu bani multi, sa cumperi chiar pe cei mai dârji dusmani, fie ca sa-i tradeze pe ai lor, fie ca sa por­neasca la un razboi civil.

Din aceasta pricina, utopienii pastreaza la îndemâna o comoara uriasa, dar la drept vorbind, nu ca pe o comoara ade­varata, ci o folosesc într-un chip pe care nu-l pot povesti decât învingându-mi rusinea ce ma stapâneste, ca unul ce ma tem ca din cauza neîncrederii nu ma veti lasa sa-mi sfârsesc povestirea. si teama mea e cu atât mai îndreptatita, cu cât stiu bine ca. daca n-as fi vazut totul cu ochii mei, cu mare greutate as fi dat crezare altuia care mi-ar fi spus aceleasi lucruri. Este aproape o nevoie fireasca pentru noi ca ceea ce ramâne strain de obiceiurile noas­tre sa ne para de necrezut; totusi, poate ca un întelept pretuitor al lucrurilor va fi mai putin uimit - de vreme ce toate celelalte asezaminte ale acestor oameni se deosebesc atât de mult de ale noastre -, auzind ca folosirea data de utopieni aurului si argintului se potriveste mai bine cu rostul obiceiurilor Ion decât cu ale noastre.

Utopienii nu se slujesc în treburile lor de bani de metal ba­tuti, ci îi pastreaza pentru vremuri grele, care pot veni oricând, dupa cum pot sa nu vina niciodata, în afara de aceasta, aurul si argintul, din care se bat monedele, n-au în ochii lor mai mult pret decât le-a dat natura; si în aceasta privinta cine nu-si da seama ca acestea sunt mai prejos decât fierul, de care omul are tot atâta trebuinta ca de apa si de foc? în adevar, natura nu le-a harazit nici o întrebuintare de care nu ne-am putea lipsi usor. Numai sminteala omeneasca le-a ridicat la mare pret, din pricina ca sunt rare. Natura, ca o mama minunata, ne-a pus la îndemâna aerul, apa, pamântul si tot ce e într-adevar bun si folositor, iar aurul si argintul, ca pe niste lucruri nefolositoare, le-a ascuns adânc în pamânt.

Utopienii nu-si închid comorile lor în turnuri sau în alte locuri întarite, caci omul din popor, din grija prosteasca ar putea sa banuie ca principele si sfatul dregatorilor înseala în chip mes­tesugit norodul, cu gândul de a se înavuti din aceasta. Apoi, daca s-ar fauri cupe si alte obiecte cizelate cu mare mestesug, si daca într-o buna zi ar trebui sa le topeasca pentru a plati ostirea la vre­me de razboi, Utopienii sunt convinsi ca cei care s-ar fi deprins sa îndrageasca asemenea lucruri frumoase si le-ar lasa smulse din mâini cu mare strângere de inima. Ca sa preîntâmpine astfel de neajunsuri, ei au închipuit o rânduiala care e potrivita cu cele­lalte asezaminte ale lor, dar fiind cu totul potrivnica celor din lu­mea noastra, unde aurul e atât de pretuit si ascuns cu atâta grija, nu poate fi crezuta decât de oamenii întelepti. Ei manânca si beau în vase de pamânt sau de sticla, foarte frumoase la înfati­sare si totodata destul de ieftine. Din aur si din argint se fac în toate partile vase de noapte si felurite vase de întrebuintare putin aleasa, nu numai în cladirile obstesti, dar chiar si în casa fiecarui cetatean. Din aceleasi metale mai fac si lanturi si catuse groase pentru sclavi; în sfârsit, celor ce s-au facut vinovati de crime ru­sinoase li se atârna inele de aur la urechi, li se pun inele de aur în degete, salbe de aur la gât si, pâna la urma si capul le e fere­cat în lanturi de aur.

Astfel, ei se folosesc de orice mijloace ca sa arunce dispret asupra acestor metale, în felul acesta, niste me­tale a caror pierdere la alte neamuri este mai dureroasa decât smulgerea maruntaielor din om. în Utopia ar putea disparea toa­te deodata, daca împrejurarile ar cere-o, fara ca cineva sa simta ca a pierdut mai mult decât o para chioara.

Ei culeg perle pe tarmul marii si din felurite stânci scot dia­mante si rubine, fara sa le caute dinadins, ci numai daca din în­tâmplare dau peste ele le iau si le prelucreaza. Ele servesc drept podoaba pentru copii. Acestia, în primii ani ai copilariei lor se mândresc si se grozavesc cu astfel de podoabe, dar îndata ce s-au facut marisori, bagând de seama ca numai copiii mici se împau­neaza cu astfel de nimicuri, le leapada, rusinându-se, fara sa mai astepte îndemnul parintilor, tot asa cum la noi copiii, când se fac mari, arunca nucile, bilele si papusile *1.

Niciodata n-am avut prilejul sa-mi dau mai bine seama cât de deosebite sunt parerile pe care ni le facem despre astfel de ase­zaminte atât de diferite de acelea ale altor popoare, decât odata, când au venit în Utopia niste soli din Anemona *2. S-a întâmplat ca ei sa soseasca la Amauroton tocmai când ma aflam si eu acolo. si, fiindca era vorba sa aiba loc tocmeli despre treburi de seama, venisera în capitala tarii si cei câte trei alesi ai fiecarui oras al insulei, care alcatuiau senatul. Pâna atunci, solii neamu­rilor vecine care pusesera piciorul pe tarmul Utopiei se înfatisasera în vesminte foarte modeste si neîmpodobite, fiindca ei cu­nosteau bine datinile utopiene si stiau ca acolo gatelile scumpe n-au nici o trecere, ca matasea e dispretuita si aurul e harazit unor întrebuintari rusinoase.

<Nota>

1. Nuci, bile si papusi -în original: nucex, bullas e t pup as -jucarii ale copi­ilor din Roma antica. "Sa nu te mai joci în nuci" (nuces relinquere) era o zicala care însemna ca ai depasit vârsta copilariei. Bulla era o bila pe care o purtau copiii, în special baietii, la gât, pâna când îsi puneau asa-numitele vesminte barbatesti (toga virilis). La bogatasi si la nobili aceasta bila era din aur, iar la saraci - din piele, si avea menirea sa fereasca copilul de deochi. Fetele se jucau cu papusile pâna când se maritau, adica aproximativ la vârs­ta de 14-16 ani.

2. Anemolia - de la cuvântul grecesc άνεμώλιος "flusturatec", care înseamna la figurat: inexistent, pretins.

Anemolienii însa. fiindca tara lor e asezata la o mare departare de Utopia si avusesera foarte putine legaturi cu ea. Când aflara ca locuitorii din acea insula se îmbracau foarte simplu si toti la fel. încredintati ca nu purtau haine scumpe pentru ca nu aveau, din pricina saraciei lor. hotarâra -mânati mai mult de trufie decât de întelepciune - sa se înfatiseze înaintea lor ca niste zei si. prin stralucirea portului lor, sa arunce praf în ochii bietilor utopieni.

Cei trei soli îsi facura deci intrarea cu un alai de o suta de oa­meni, dintre care cei mai multi erau învesmântati în straie pes­trite, în matasuri. Acesti soli. care în tara lor erau oameni de frunte, purtau vesminte cusute cu fir de aur, colane mari de aur, cercei tot de aur, în degete inele de asemenea de aur. cu trese de aur la palariile lor care scânteiau de pietre nestemate si de perle; într-un cuvânt, se împodobisera cu tot ceea ce în Utopia era o-sânda sclavilor, semnul necinstei si jucaria copiilor.

Facea sa vezi cum se împaunau anemolienii, când asemuiau stralucirea oamenilor lor cu portul simplu al utopienilor, care se risipisera prin piete ca sa-i primeasca. Dimpotriva, nu mai mica era placerea sa bagi de seama de felul cum îi privea norodul, cât de mofluzi ramasesera strainii când si-au dat seama ce mult se înselasera asteptându-se la cine stie ce cinstire deosebita din par­tea localnicilor. Afara de un mic numar de utopieni, care, trimisi fiind în diferite solii, cunosteau obiceiurile de pe la straini, pen­tru toti ceilalti privelistea acelui dezmat stralucitor era o adeva­rata rusine si, în uluiala lor, se întâmpla ca unii dintre ei salutau pe cei mai de rând slujitori din alai (care erau îmbracati mai sim­plu), luându-i pe acestia drept soli, caci pe cei adevarati, vazându-i cu atâtea lanturi si aurarie, îi socoteau robi.

Puteai sa vezi în multime pe unii baieti care - dupa ce demult lepadasera diamantele si perlele lor -, vazând altele la palariile solilor, îmboldeau cu cotul pe mamele lor, spunând: "Ia te uita mama la haimanaua asta batrâna, care si acum mai poarta pietre scumpe si perle, ca si cum ar fi un baietel!"

Iar mama raspundea si ea, tot Iara sa glumeasca: "Taci, maica! cred ca e unul din mascaricii soliei!"

Unii spuneau ca nu-s bune lanturile lor de aur si mai de nici un folos, de vreme ce, fiind prea subtiri, robul ce le purta putea sa le rupa cu usurinta si, afara de aceasta, li se parea ca nu sunt destul de, strânse, asa ca robul putea sa scape din ele si s-o ia la sanatoasa.

La doar câteva zile dupa sosirea lor în Amauroton, solii se în­credintara ca utopienii dispretuiesc aurul tot atât de mult pe cât îl pretuiesc ei, în tara lor. Ba avura si prilejul sa vada ca un rob din aceasta insula poarta pe el mai mult aur si argint decât trei insi laolalta din alaiul lor. Lasând nasul în jos rusinati, lepadara degraba vesmintele si podoabele de care erau asa de mândri, iar prieteniile pe care le-au legat în Utopia le dadura prilejul sa cu­noasca datinile si obiceiurile localnicilor. Utopienilor li se pare ciudat ca unui om cu mintea întreaga poate sa-i faca asa de multa placere licarirea îndoielnica a unei mici pietre scumpe, când are oricând putinta sa priveasca stelele sau chiar soarele. Ei socotesc drept un smintit pe omul care se crede mai de neam doar pentru ca poarta un vesmânt facut dintr-o lâna mai subtire. La urma urmei, lâna asta a purtat-o mai întâi o oaie, ce mai încoace-înco­lo, la vremea ei n-a fost altceva decât... o oaie. Tot asa de greu de înteles li se pare ca aurul, care prin firea lui e nefolositor, a capatat în toata lumea un pret atât de mare, încât e cinstit mai mult decât omul însusi, desi omul i-a dat acest pret, întrebuintându-l dupa pofta lui. Nu mai putin ciudat li se pare ca o namila de netot, care n-are mai multa minte decât un bustean si e tot atât de ticalos pe cât e de neghiob, tine în mâna lui o multime de oa­meni cuminti si cinstiti, numai pentru ca norocul i-a dat o gra­mada de galbeni. Dar daca soarta sau vreun paragraf dintr-o lege care, întocmai ca si soarta, poate prabusi pe un om în tarâna din înaltimea lui, face sa treaca averea din mâna stapânului în mâna celei mai ticaloase haimanale dintre slugile lui, el ajunge sa slujeasca la fosta lui sluga, ca o codita si un adaos al galbenilor care au încaput pe mâna fostei sale slugi.

Mai e un fel de sminteala de care utopienii nu se pot mira niciodata îndeajuns si pe care o urasc cumplit. Aceasta nebunie sta în a cinsti pe un om mai-mai ca pe un zeu, doar pentru ca e bogat, desi închinatorii acestia nu sunt nici datornicii bogatului, nici nu-i sunt îndatorati în alt chip si cu toate ca stiu prea bine ca nu vor capata nicicând o para chioara din toate comorile lui.

Ei îsi însusesc aceste pareri atât prin cresterea pe care o pri­mesc în tara lor, ale carei asezaminte sunt atât de deosebite de toate trasnaile noastre, cât si prin învatatura si prin citirea carti­lor de pret. Caci, desi doar putini oameni din fiecare oras sunt scutiti de munca cu bratele spre a se putea închina cu totul înva­taturii, si anume aceia care înca din copilarie au dat dovada de însusiri deosebite, de minte patrunzatoare si de aplicare pentru artele frumoase, totusi toti copii sunt dati la învatatura, iar o buna parte a oamenilor din popor - barbati si femei - îsi închina zilnic ceasurile ce le ramân slobode dupa munca cu bratele, îm­bogatirii mintii lor.

Utopienii învata feluritele stiinte în limba lor, ca una ce nu este nici saraca în cuvinte, nici aspra la auz, dovedindu-se neîn­trecuta de vreo alta limba în talmacirea credincioasa a gânduri­lor; multi din aceasta parte a lumii folosesc limba utopienilor. numai ca în unele locuri se vorbeste o limba mai stricata, iar în altele, graiurile vorbite se deosebesc întrucâtva între ele.

Dintre toti învatatii cu renume în lumea noastra, ei nu cunos­teau la sosirea noastra în mijlocul lor pe nici unul, nici macar din auzite; si totusi, ei au facut în dialectica *1, aritmetica si geome­trie, aceleasi descoperiri ca si vestitii nostri înaintasi.

. Prin cuvântul grecesc dialectica se întelege aici arta de a purta o discutie si de a face consideratiuni bazate pe logica formala medievala, cu toate mon­struozitatile ei.

Daca în aproape toate ramurile stau pe aceeasi treapta cu vechii greci si romani, sunt mult mai prejos decât dialecticienii actuali de la noi, caci ei n-au descoperit nici macar una din regu­lile, gândite cu atâta ascutime, privitoare la restrictii, amplifi­catii si supozitii, asa cum aici copii nostri le învata din micul manual de logica *1, în toate scolile. Mai mult înca, sunt asa de departe de a fi adâncit ideile de-al doilea *2, ca nici unul dintre ei n-a putut vedea pe omul îndeobste *3, cum i se zice; si desi aces­ta, dupa cum stiti, e de-a dreptul un urias, cel mai mare dintre toti uriasii, ceea ce nu ne împiedica pe noi sa-l aratam cu dege­tul, totusi nimeni dintre ei n-a izbutit sa-l vada.

În schimb, ei cunosc foarte bine mersul stelelor si miscarile lumii ceresti. Au nascocit felurite instrumente iscusite, prin care li se înfatiseaza fara nici o greseala miscarile si asezarile soare­lui, ale lunii si ale stelelor care se pot vedea pe cerul lor.

<Nota>

1. Restrictii, amplificatii fi supozitii - în original: de restrictionibus, amplifl-cationibus ac suppositionibus - termeni ai logicii scolastice. Iata continutul capitolelor corespunzatoare din Mica logica de Petrus Hispanus: "Restrictie înseamna reducerea volumului semnificatiei termenului prin adaugirea unui adjectiv limitativ, de pilda: «Omul alb fuge», adjectivul «alb» limiteaza semnificatia cuvântului «om». Amplificare înseamna largirea termenului, de pilda: «omul poate fi Anticrist». Amplificarea se face sau cu ajutorul verbu­lui «poate» sau a adjectivului «posibil», si se poate aplica notiunii sau timpului (de exemplu, «omul este în mod necesar animal»)... "Supozitia poate fi generala si determinata. Generalul se deduce cu ajutorul unui ter­men general (de pilda «om»), iar particularul printr-un termen determinat («Socrate este un om»). La rândul sau generalul se împarte în natural si întâmplator..." etc.

"Mica logica" - este vorba de un manual scolastic fara nici un fel de calitati, întocmit în sec. XIII de Petrus Hispanus (Spanheim). întrucât autorul a devenit ulterior papa, carticica a capatat o larga raspândire. Ea era numita "mica" din cauza proportiilor sale reduse, dar chiar Morus explica acest titlu glumind, într-o scrisoare, prin faptul ca ea cuprinde "putina logica".

*2. În original: secundas intentionez - a doua tendinta. Este de asemenea un ter­men al logicii scolastice. Prima "tendinta" a ratiunii fata de obiectele exte­rioare le distinge pe acestea în individualitatea lor pura, asa cum sunt ele în realitate, si indica impresia directa primita de la ele; a doua "tendinta" indica aceleasi obiecte din punctul de vedere al felului cum trebuie ele întelese, în special aplicate Ia "genuri" si "specii" (genus et species).

3. Omul îndeobste - adica notiunea abstracta de om, iar nu un anume individ.

</Nota>

Cât pri­veste prietenia si ura dintre planete *1 si toata sarlatania întemeiata pe ghicirea soartei prin citirea în stele, nici prin vis nu le trece asa ceva. Dupa anumite semne, întemeiate pe o îndelunga cer­cetare, ei pot prevedea ploaia, vântul si celelalte schimbari ale vremii. Dar despre pricinile tuturor acestor fenomene, despre fluxul marii si saratura ei si, într-un cuvânt, despre firea si obâr­sia cerului si a lumii, ei au aceleasi pareri ca si vechii nostri filo­zofi; si, precum acestia nu se înteleg între ei, tot asa si cei din Utopia, când vin cu temeiuri noi pentru talmacirea lucrurilor, se deosebesc de toti cei vechi si nici între ei însisi nu sunt în toate de aceeasi parere.

În filozofia morala *2, ei cerceteaza aceleasi chestiuni ca si filozofii nostri, si anume: despre binele sau fericirea sufletului, despre cea trupeasca si despre cea din afara de noi, si cauta sa afle daca însusirea de bine sau de fericire se potriveste pentru toate trei cazurile sau numai pentru darurile sufletului.

Ei discuta despre virtute si despre placere. Dar grija lor dintâi si de capetenie e sa se întrebe daca fericirea omului sta într-un singur lucru sau în mai multe. S-ar parea, poate, ca au o aplecare prea mare pentru cei ce tin partea placerii *3, - ca unii ce fie ca reduc întreaga fericire la placere, fie ca vad în aceasta partea cea mai temeinica a fericirii. si, mai ciudat lucru, scutul acestei mo­rale a placerii ei îl gasesc în religia lor atât de asezata si de aspra, as zice chiar coplesitoare si neînduplecata.

<Nota>

1. Prietenia si ura dintre planete - termeni ai astrologiei, adica ai artei ghici­tului în stele, foarte raspândita pe vremea lui Morus împreuna cu putinii oameni înaintati din acea epoca, Morus facea o deosebire riguroasa între astronomie si astrologie. Pe prima o respecta, iar de a doua îsi batea joc. într-una din epigramele sale, el ironiza pe un astrolog care putea sa ghiceas­ca orice în stele, în afara de cazurile când sotia sa îi punea coarne.

2. Se subîntelege asa-numita etica.

3. Aici Morus se refera Ia tratatul Iui Cicero Despre hotarele binelui fi raului, de unde este luata întreaga terminologie filozofica folosita mai departe.

</Nota>

E o datina la ei sa nu vorbeasca despre fericire fara a împleti filozofia care se sprijina pe judecata cu învataturile luate din religie, fiindca, dupa pare­rea lor, judecata mintii prin ea însasi, lipsita de învataturile reli­giei, este neîndestulatoare si neputincioasa pentru cercetarea fe­ricirii.

Iata care e catehismul lor religios: sufletul e nemuritor si menit - prin milostivirea lui Dumnezeu - fericirii. Pentru virtu­tile si faptele noastre bune este harazita rasplata dupa moarte, iar pentru faradelegile noastre, osânda. Desi aceste dogme tin de religie, ei socotesc ca omul e mânat de judecata lui spre a crede în ele si spre a le încuviinta. Ei spun raspicat, fara sovaiala, ca daca ar lipsi aceste învataturi din lume, nimeni n-ar fi asa de ne­ghiob sa nu-si dea seama ca poate cuceri placerea prin orice mij­loc, bun sau rau, ferindu-se numai ca o placere mai mica sa nu stavileasca una mai mare, sau ca placerea urmarita "sa nu fie ras­cumparata prin suferinta. Dar sa urmezi calea aspra si anevoioa­sa a virtutii si sa te lipsesti de placerile vietii, ba chiar sa cauti de bunavoie suferinta, fara sa astepti nici o rasplata - caci ce ras­plata mai poate fi, daca dupa moarte nu te alegi cu nimic, de vreme ce toata viata ti s-a scurs fara placeri, în chip jalnic? - este, zic ei, o fapta de om peste masura de smintit'.

Fericirea însa - socotesc ei - nu sta în orice placere, ci numai în cele cuviincioase; catre astfel de placeri, ca spre binele cel mai înalt al vietii, firea noastra e mânata chiar de virtute, virtutea fiind singura masura a fericirii, dupa parerea scolii potrivnice *2.

<Nota>

1. Este vorba de teoria filozofului grec Epicur (341-270 Î.Hr.). Vespucci apropia de ea conceptia despre lume a noilor triburi descoperite de el în America, de care Morus leaga povestirea sa despre Utopia, în realitate, fireste, între utilitarismul primitiv al acestor triburi si filozofia epicuriana, care reprezenta un produs complex al societatii antice grecesti, nu exista nimic comun, în afara de faptul ca ambele conceptii despre lume îsi înte­meiaza etica pe baze materialiste.

2. scolii potrivnice - adica adversarii epicurienilor, filozofii stoici, care opuneau eticii materialiste a epicurienilor, ca baza a eticii, virtutea abstrac­ta, înteleasa ca renuntare la placere, si prin aceasta erau premergatorii ascetismului crestin combatut de umanisti.

Utopienii spun ca virtutea înseamna sa traiesti potrivit naturii *1, caci pentru aceasta am fost creati de Dumnezeu, iar îndemnul firii îl asculta doar acela care. fiind în goana dupa bine si oco­lind raul. asculta astfel de judecata mintii lui. Caci judecata insu­fla tuturor muritorilor, în primul rând. iubirea si cinstirea mare­tiei dumnezeiesti, careia îi datoram fiinta noastra si putinta de a ne împartasi din fericire, iar. în al doilea rând, ea ne povatuieste si ne îndeamna sa ducem o viata cât mai vesela si mai lipsita de griji în ce ne priveste, ajutând pe toti ceilalti - cum cere firea noastra omeneasca, una si aceeasi la toti oamenii -, sa aiba si ei parte de acelasi fel de viata. Caci n-a fost vreodata pe lume un atât de întunecat si de aprig partas al virtutii si, totodata, un atât de mare dusman al placerii care, sfatuindu-te sa trudesti, sa priveghezi si sa postesti, sa nu te îndemne sa îndulcesti pe masura puterilor mizeria si micile suferinte ale semenului tau, deoarece se crede ca omul care aduce omului salvare si mângâiere da do­vada de virtutea vrednica de lauda a omeniei. Dar daca este do­vada de omenie - virtutea cea mai legata de chipul de om al oa­menilor - usurarea suferintelor aproapelui si smulgerea lui din ghearele deznadejdii pentru a-l reda bucuriei de a trai, adica placerii, de ce oare atunci natura n-ar îndemna pe fiecare dintre noi sa dobândeasca aceleasi bunuri si pentru sine? Caci din doua, una: o viata placuta, adica plina de placeri, ori e ceva bun, ori e ceva rau. Daca e ceva rau, trebuie nu numai sa nu ajutam pe fratii nostri sa se bucure de ea, dar chiar trebuie sa-i înde­partam de ea, ca de o viata primejdioasa si nelegiuita. Daca însa e ceva bun si ca atare ai nu numai dreptul, dar si datoria s-o faci cu putinta semenilor tai. de ce n-ai avea acelasi drept si aceeasi datorie, înainte de toate, fata de tine însuti, de vreme ce morala nu cere sa te iubesti mai putin pe tine decât pe semenii tai? Natura, care ne insufla dragoste pentru semenii nostri, nu ne-a poruncit sa fim cruzi si fara mila fata de noi însine.

<Nota>

1. Aceasta definitie apartine stoicilor.

</Nota>

Natura însasi, spune ei, ne porunceste sa ducem o viata vo­ioasa, adica sa facem din placere chipul cel mai înalt al tuturor faptelor noastre, si ei, filozofii, spun ca virtutea înseamna a trai potrivit poruncilor naturii. Dar prin faptul ca ea îndeamna pe muritori sa se ajute unii pe altii spre a duce un trai mai vesel -si pe buna dreptate face, caci nimeni nu sta într-atâta deasupra soartei omenesti, încât firea sa-i poarte de grija numai lui, de vreme ce natura a dat tuturor acelasi chip si-i încalzeste pe toti deopotriva -, ea însasi îti porunceste sa fii cu cea mai mare luare-aminte, pentru ca, îngrijindu-te prea mult de binele tau sa nu faci altuia rau.

De aceea, utopienii sunt încredintati ca trebuie respectate nu numai învoielile dintre particulari, dar si legile obstesti pe care le-a rânduit pe buna dreptate un principe bun, sau pe care le-a întarit printr-un consimtamânt obstesc un popor neasuprit de ti­ranie si neamagit cu înselatorii, legi care împart deopotriva fie­carui cetatean înlesnirile vietii, adica însusi izvorul placerii. A nazui la fericirea ta, fara a calca legile, e o dovada de întelepciu­ne; a te stradui pentru binele obstesc e o dovada de evlavie; dar a împiedica pe altul sa se bucure de placerea lui, ca sa ti-o faci tu pe a ta, este o mare nedreptate. Dimpotriva, a te lipsi de o bu­curie spre a face pe altii sa se împartaseasca din ea, tocmai aceasta e dovada omeniei si a bunatatii tale, care, dealtminteri, te despagubeste într-o mare masura pentru bucuria de care te-ai lipsit: mai întâi, aceasta fapta buna e rasplatita prin reîntoarcerea serviciilor facute; apoi, însasi constiinta faptei bune ce-ai savâr­sit, amintirea si recunostinta celor îndatorati aduc sufletului o placere mai mare decât aceea de care trupul tau a fost lipsit; în sfârsit, Dumnezeu rasplateste lipsirea volnica de o placere ma­runta si trecatoare, prin bucurii nemasurate si vesnice, adevar religios pe care si-l faureste usor cugetul celui care, nesilit de nimeni, crede în Dumnezeu. Asa se face ca utopienii, dupa o te­meinica cercetare a acestor fapte, au ajuns sa se încredinteze ca toate faptele noastre, si chiar virtutile noastre însele, nazuiesc spre placere ca spre cea mai înalta culme si fericire a vietii noastre.

Ei numesc placere orice stare sau miscare a sufletului sau a trupului în care omul. calauzit de firea lui, se simte bine. Nu fara temei adauga ei cuvântul "imboldul inimii", caci suntem calau­ziti nu numai de simturi, dar si de judecata, când ne simtim a-trasi spre lucrurile placute din fire si. prin acestea trebuie sa se înteleaga acele placeri pe care le dobândim fara a savârsi vreo nedreptate, din pricina carora nu trebuie jertfite alte placeri mai mari si care, în sfârsit, nu sunt urmate de dureri.

Sunt unele lucruri împotriva firii, pe care oamenii, dintr-o prea mare desertaciune care-i uneste pe toti, le socot placeri, ca si cum ar sta în puterea lor sa schimbe firea unui lucru tot asa de lesne cum ar schimba cuvintele. Aceste lucruri, departe de a al­catui fericirea omului, sunt tocmai, dimpotriva, tot atâtea piedici în dobândirea ei. Ele nu mai îngaduie celor pe care au pus sta­pânire sa se bucure de multumirile curate si adevarate, ci îi silesc sa-si bata mereu capul gândind la placeri închipuite.

într-adevar, sunt o sumedenie de lucruri carora natura nu le-a dat nici o dulceata, ba, dimpotriva, le-a amestecat pe o buna parte din ele cu un dram temeinic de amaraciune, tot lucruri pe care oamenii le socot nu numai drept cele mai mari placeri, dar chiar spun cu tarie ca fara ele nu s-ar putea trai, desi cele mai multe sunt foarte rele si în stare doar sa trezeasca porniri asema­natoare. Utopienii numara ca tinând de acest soi de placeri min­cinoase pe cei amintiti mai sus, care se socotesc mai de soi decât altii, numai pentru ca poarta un vesmânt mai bun; ceea ce de doua ori îi duce în greseala: mai întâi, ei pun mai mult pret pe haina lor decât pe ei însisi, caci prin ce se poate deosebi, ca fo­losinta, un vesmânt facut dintr-o lâna mai fina, de unul facut dintr-o lâna mai grosolana? Totusi, ca si cum prin firea lor, nu printr-o judecata gresita, ar sta înaintea celorlalti, ei umbla cu nasul pe sus, închipuindu-si ca e mare lucru de capul lor, si de aceea pentru straiele lor mai elegante cer, cum ar cere-o în teme­iul unui drept personal, dovezi de respect pe care n-ar fi cutezat sa le astepte daca ar fi fost îmbracati în zdrente, suparându-se foarte când lumea trece nepasatoare pe lânga stralucirea lor.

În al doilea rând nu e tot o dovada de sminteala sa pui asa de mare pret pe niste semne de respect, si desarte, si nefolositoare? Caci ma întreb: ce placere fireasca si adevarata simte cineva în fata lingusitorului care-si descopera capul si-si pleaca, umilit, genunchii? Poate o astfel de plecaciune sa-ti lecuiasca durerea din genunchi sau aiureala din cap? Eu ma mir cât de mult poate aceasta parere mincinoasa despre placeri sa rataceasca mintea celor care gasesc alintare si mândrie în gândul ca sunt nobili, ceea ce însa se datoreste întâmplarii, care i-a facut sa se traga dintr-un lung sir de stramosi bogati si. îndeosebi, din mari pro­prietari de pamânt (caci în bogatie sta nobletea în ziua de azi); iar utopienii nu s-ar socoti nici cu o iota mai putin nobili, chiar daca n-ar fi mostenit nimic si chiar daca strabunii lor si-ar fi mâncat de mult propria lor mostenire.

În acelasi sac pun ei si pe cei ce se înnebunesc dupa pietre pretioase *1 si care, cum au dat peste o piatra rara si mai ales peste una care în vremea lor e foarte pretuita, se cred niste zei. Caci aceeasi piatra nu are întotdeauna si pretutindeni acelasi pret. Iubitorii de nestemate le cumpara dupa ce li s-a scos ferecatura de aur, ca sa ramâna piatra goala, si împing prevederea pâna acolo ca cer vânzatorului sa-i încredinteze, sub juramânt, cerând si un zalog, ca piatra e adevarata, nu falsa, într-atâta se tem ca vreuna dintr-acestea sa nu le însele vederea! Dar atunci, ce pla­cere îti poate aduce, ca privitor, o piatra adevarata, daca ochiul tau n-o poate deosebi de una falsa? Amândoua ar trebui sa aiba pentru tine acelasi pret, tot asa cum l-ar avea pentru un orb.

Ce sa mai zicem de cei care pastreaza bogatii de prisos, ca sa se desfete nu folosind comorile adunate, ci numai privindu-le! Resimt ei o placere adevarata, sau sunt mai degraba jucaria unei false placeri? Ori ce sa mai zicem de aceia care, datorita unui viciu, dimpotriva, îsi ascund aurul pe care nu-l vor folosi niciodata si poate nici n-au sa-l mai vada si care de atâta teama sa nu-l piarda, îl si pierd?

<Nota>

1. Aluzie satirica la Henric VIII si ia curtenii sai, care aveau o adevarata patima pentru pietrele pretioase.

</Nota>

Caci ce altceva înseamna sa redai pamântului aurul de a carui folosinta te-ai lipsit pe tine. si poate pe toti se­menii tai de soarta muritoare? si tu. avarule, te crezi la adapost pentru ca ti-ai îngropat comoara si salti de bucurie; dar sa ne în­chipuim ca ti-a fost furata, fara sa stii. si nu-ti dai sufletul decât zece ani mai târziu, rastimp în care ai supravietuit comorii tale furate; eu te întreb: cu ce te-ai ales tu din comoara ta. fie ca ti-a fost furata, fie ca ti-a ramas întreaga? Ori asa ori asa. pentru tine folosul a fost acelasi.

Printre placerile neghioabe, de sminteala carora ei stiu numai din auzite - nu doar ca singuri s-ar fi încredintat -. pun si jocu­rile de noroc, precum si vânatoarea cu câinii sau cu soimii. Ce placere pot gasi oamenii - se întreaba utopienii - sa tot arunce zarurile pe o masa de joc, dupa ce au facut-o de mii si mii de ori, încât chiar de-ar cuprinde aceasta vreo placere, deasa ei repetare ar fi putut sa-i sature? si ce dulceata poate gasi cineva în latra­tul si în urletul câinilor de vânatoare, care mai degraba ar trebui sa te umple de scârba? Sau poate fi mult mai placut sa vezi un câine alergând dupa un iepure, decât un câine fugarind un alt câine? Caci si-ntr-o parte si-n alta, e vorba de acelasi lucru: unul fugareste pe celalalt, daca în goana sta placerea ta! Iar daca na­dejdea uciderii sau placerea sa vezi cum curge sângele sub ochii tai te îndeamna la vânatoare, atunci ar fi mai bine sa facem loc milei în sufletul nostru la privelistea unui câine care sfâsie un ie­pure, el, cel puternic, pe cel slab. cel salbatic, pe cel fricos si gata s-o ia la sanatoasa, el cel crud, pe cel nevatamator *1.

De aceea, utopienii opresc cu desavârsire pe oamenii liberi sa vâneze, ca fiind o îndeletnicire nevrednica de ei, si o îngaduie numai casapilor, de vreme ce cu aceasta meserie, cum am mai spus, nu se îndeletnicesc la ei decât robii.

<Nota>

1. Ceea ce spune Morus despre vânatoare aminteste consideratiunile lui Erasmus (Elogiul Nebuniei, cap. XXXIX).

</Nota>

Dupa parerea lor, vânatoarea e cea mai josnica ramura a meseriei de casap, caci celelalte ramuri ale ei se bucura de mai multa cinste, fiind mai folositoare, de vreme ce se ucid vitele de nevoie, pe când vâna­torul nu cauta decât o placere desarta în uciderea si macelarirea unei biete lighioane. Ei cred ca patima aceasta de a fi fata la ast­fel de maceluri este pornirea unui suflet crud sau a unuia pe care goana dupa o asemenea placere barbara are sa-l salbaticeasca fara doar si poate.

Aceste apucaturi si altele ca ele - din pacate fara numar - , desi omul de rând le socoteste placeri, n-au, dupa limpedea pare­re a utopienilor, nimic de-a face cu adevarata placere, de vreme ce prin natura lucrurilor, nimic nu este placut în sine. Este ade­varat ca astfel de apucaturi desfata simturile omului de rând -ceea ce pare sa fie nedespartit de rostul placerii -, dar aceasta nu-i face sa sovaie în parerea lor. Aceasta multumire a simturi­lor, zic ei, nu vine din firea lucrului, ci e urmarea unor deprinderi rele, care prin sminteala lor te fac sa ti se para, de pilda, ca ama­rul e dulce, întocmai ca acele femei însarcinate, al caror gust e uneori stricat în asa masura, ca smoala si seul li se par mai dulci decât mierea. Dar judecata stricata de vreo boala sau de vreo de­prindere rea nu poate schimba firea placerii, dupa cum nu poate schimba firea vreunui lucru oarecare.

Utopienii deosebesc mai multe feluri de placeri adevarate: unele privesc trupul, altele sufletul. Sufletului ele îi dau inteli­genta si acea dulce desfatare pe care o trezeste în noi privelistea adevarului. La aceste placeri se mai adauga constiinta unei vieti fara prihana si nadejdea nestramutata într-o lume mai buna.

Placerile trupului ei le împart în doua ramuri: prima ramura cuprinde toate placerile care au o înrâurire vadita asupra simtu­rilor, ceea ce se datoreste, pe de o parte, refacerii - prin bautura si mâncare - o organelor sleite de caldura launtrica, iar, pe de alta parte, a scoaterii din trup a celor nefolositoare, si anume: cu­ratirea intestinelor de povara lor, zamislirea copiilor sau potoli­rea mâncarimii prin scarpinare sau frecare.

Uneori, placerea simturilor se naste nu din împlinirea unor lipsuri ale fiintei noastre, nici din înlaturarea unor prisosuri su­paratoare, ci din mângâierea si trezirea simturilor noastre de ca­tre o putere launtrica al carei îndemn este luminos, de pilda pla­cerea ce se naste din muzica.

Al doilea fel de placere a simturilor sta - pentru utopieni - în linistea si echilibrul trupului, adica într-o sanatate netulburata de nici o boala. La drept vorbind, sanatatea, când nu e atacata de nici o durere, desfata pe om de la sine. chiar daca dinafara nu se adauga nici o sursa de placere. Desi aceasta stare de sanatate este mai putin izbitoare si înrâureste mai putin simturile în chip nemijlocit decât nabadaioasa pofta de mâncare si de bautura, totusi multi tin cu tot dinadinsul s-o socoteasca o placere foarte mare, iar utopienii, mai toti o declara temelia adevaratei fericiri, ca una ce singura poate face ca viata sa fie linistita si vrednica de dorit, fara sanatate nici o placere nemaifiind cu putinta, caci iara ea, chiar lipsa durerii devine dintr-o placere - o simpla ne­simtire a trupului.

Utopienii au respins de mult parerea ca o sanatate linistita si statornica nu trebuie socotita o placere - caci si aceasta s-a dis­cutat cu aprindere la ei - deoarece, spuneau partasii acelei pa­reri, nu se poate numi placere actuala si deosebita decât cea care se face simtita în urma unei excitari dinafara. Acum însa, dim­potriva, aproape toti recunosc ca sanatatea sta chiar în fruntea placerilor, într-adevar. zic acestia din urma, de vreme ce boala aduce durere - cel mai mare dusman al placerii, tot asa cum si boala e dusmana sanatatii -, de ce -ar fi placerea, la rândul ei. nedespartita de linistea sanatatii? Caci pentru ei tot una este daca spui ca boala este durere sau spui ca durerea e nedespartita de boala: nu sunt decât doua feluri de-a spune acelasi gând. E sigur ca si în cazul când sanatatea e identificata cu placerea, si în cazul când e socotita un izvor necesar al placerii, precum focul da nas­tere caldurii, în amândoua cazurile se ajunge neaparat la rezul­tatul ca cei care se bucura de o sanatate statornica nu pot sa nu resimta o anumita placere. Afara de aceasta, când mâncam - zic utopienii - oare nu tot sanatatea, când începe sa scada, lupta îm­potriva foamei, cu ajutorai alimentelor? în aceasta lupta, prin care ea câstiga încetul cu încetul biruinta, omul ajungând sa-si recapete puterea obisnuita, ea ne aduce acea placere datorita careia ne întremam.

Oare sanatatea, care în lupta gasea atâta putere, sa-si stinga bucuria dupa ce a biruit? Când ea nu cauta în lupta decât puterea ei de mai înainte, e oare de crezut ca dupa ce, în sfârsit, si-a atins tinta, sa cada de îndata într-o nesimtire, care s-o faca sa nu-si cu­noasca fericirea si sa n-o mai poata îndragi? Asadar, parerea ca sanatatea consta în a nu te simti ca atare, utopienii au socotit-o cu totul potrivnica adevarului. Caci ce om, spun ei, în stare de trezie, nu-si da seama ca e sanatos, afara doar de cel ce si-a pier­dut sanatatea? Dar cine e atât de buimacit sau de molesit, încât sa nu-si arate bucuria si desfatarea de a fi sanatos? Dar, aceasta desfatare ce altceva este, decât - cu alt nume -, tot placerea însasi?

De aceea, ei se dedau înainte de toate placerilor spiritului, ca unele pe care le socotesc a fi cele dintâi si mai de pret între toate, iar dintre acestea, cele mai râvnite sunt cele care izvorasc din punerea în lucrare a virtutilor si din constiinta unei vieti fara pata. Printre placerile trupului ei pun în primul rând sanatatea, caci gasesc cuviincios lucru sa cauti multumirea aleasa a unei mese bune, a unei bauturi gustoase si a altor lucruri menite sa ne dea aceeasi satisfactie, dar nu de-a dreptul pentru ele, ci având ca tinta sanatatea; caci ele nu sunt o placere în sine, ci rostul lor e sa se împotriveasca atacurilor viclene ale bolii; si, de aceea, omul cuminte vrea mai bine sa preîntâmpine boala, decât sa of­teze dupa leacurile doctorilor, si sa se fereasca de durere, decât sa alerge dupa leacuri alinatoare, si tot asa un astfel de om s-ar lipsi bucuros de acele placeri, decât sa aiba nevoie de alinare. Caci daca cineva crede ca asemenea placeri pot sa-l fericeasca, atunci culmea fericirii omenesti ar sta, pe de o parte, într-o ne­curmata foame, sete si mâncarime, iar pe de alta, într-o necur­mata mâncare, bautura, scarpinare si frecare - si cine nu vede ca o astfel de viata ar fi nu numai josnica, dar si din cale afara de nenorocita?

Acestea sunt placerile cele mai josnice dintre toate si cele mai necurate, fiind totdeauna însotite de durerile legate de ele. Oare placerea mâncarii nu se uneste cu foamea, si anume într-o masura foarte nepotrivita? Pentru ca, de fapt senzatia foamei e mai puternica si dainuie mai mult, ca una care, desi ia nastere înaintea placerii, se stinge odata cu aceasta. Pe placerile trupesti utopienii nu pun mare pret, si le cauta numai când au nevoie. Atunci ei se dedau bucurosi acestor placeri si multumesc naturii pentru duiosia ei de mama, care se slujeste de o placere atât de cuceritoare pentru a îndemna pe copiii ei sa-si faca neîncetat o datorie de neînlaturat. Ce trista ar fi viata noastra, daca ar trebui sa alungam zilnic raul foamei si al setei cu otravuri si leacuri amare, asa cum alungam celelalte boli de care suntem cuprinsi din când în când!

Ei se îngrijesc bucuros de frumusetea, puterea si sprinteneala trupului, aceste daruri pe care ni le-a facut natura. De asemenea, ei pretuiesc placerile de care ne bucuram cu ajutorul ochilor, al auzului si al mirosului, placeri pe care natura le-a facut numai pentru om si în care stau încântarea si farmecul vietii. Caci cele­lalte vietuitoare nu-si atintesc privirea spre stralucirea lumii, spre rânduiala si alcatuinta universului. Ele trag în piept mirosul ca sa-si deosebeasca hrana, dar nu simt placerea parfumului. Ele nu cunosc legaturile dintre sunete si nu-si dau seama de ceea ce este disonanta si ceea ce este armonie.

De altminteri, utopienii nu uita niciodata ca trebuie sa se fe­reasca de orice placere care ne împiedica sa gustam o placere mai mare sau care e urmata de o durere, si ei sunt încredintati ca durerea e urmarea oricarei placeri necinstite.

A dispretul însa frumusetea trupului, a-i slabi puterile, a-i preface sprinteneala în trândavie, a-ti irosi trupul prin post si în-frânare, a-ti vatama sanatatea si a respinge toate celelalte daruri ale naturii,.- afara doar când cineva îsi jertfeste buna lui stare ca sa sporeasca binele altora sau pe cel obstesc, în nadejdea ca, în schimbul acestei trude a lui, va dobândi de la Dumnezeu o pla­cere mai mare - si, de hatârul unei stihii desarte a virtutii sa te lipsesti de orice bun al vietii, sau sa te supui la o viata cât mai aspra spre a te deprinde sa rabzi lovituri ale soartei, care poate nu vor veni niciodata, asta înseamna culmea nebuniei si e o mar­turie a unui suflet care, crud cu sine însusi si nespus de nerecu­noscator fata de natura, mai bine renunta la toate binefacerile a-cesteia, decât sa se înjoseasca datorându-i ceva.

Aceasta e învatatura utopienilor cu privire la virtute si la pla­cere. Cât timp vreo dezvaluire cereasca nu insufla oamenilor vreo învatatura mai sfânta, ei cred ca judecata omeneasca nu poate gasi o învatatura mai adevarata.

Daca e buna sau nu aceasta morala, nu vreau sa cercetez, pentru ca nici timpul nu mi-o îngaduie si nici nu e nevoie, de vreme ce scopul meu a fost sa va înfatisez doar asezamintele lor, nu sa va îndemn sa le urmati. Cu toate acestea, sunt încredintat ca, oricum ar fi aceste asezaminte, ele fac din utopieni cel dintâi popor si din tara lor, cea mai fericita tara din lume.

Utopianul e îndemânatic si voinic la trup; desi e scund de stat, e mai puternic decât s-ar crede dupa înfatisarea lui. Insula nu e deopotriva de rodnica în toate partile ei, aerul nu e pretutin­deni la fel de curat si de sanatos, dar locuitorii lupta, prin cum­patare, împotriva înrâuririi vatamatoare a atmosferei. Ei îmbu­natatesc pamântul printr-o lucrare asa de îngrijita, ca nicaieri nu se gasesc vite mai bune sau recolte mai frumoase, în nici o tara din lume viata omului nu e mai lunga si numarul bolilor mai mic. Nu numai ca plugarii îsi îndeplinesc cu multa râvna mun­cile lor, prin care fac mai rodnic un pamânt sarac de felul lui, dar uneori poti sa vezi poporul tot laolalta dezdaracinând dintr-un loc o padure întreaga, plantând alta în alt loc, si aceasta treaba nu urmareste belsugul, ci nevoile carausiei, astfel ca lemnul sa fie mai aproape de orase, de mare sau de râuri; caci, mai ales de la mari distante, caratul pe uscat al roadelor pamântului cere mai putina cazna decât al lemnelor. Poporul e apropiat, vesel, sprin­ten, îi place odihna, e destul de rabduriu când e vorba de o munca trebuincioasa si, daca nu se da în vânt dupa munca cu mâi­nile e neobosit când e vorba de luminarea si îmbogatirea mintii.

Când m-au auzit vorbind despre literatura si despre învatatu­ra grecilor - caci din literatura latina cred ca nu i-ar fi pretuit decât pe istorici si pe poeti -, este curios cu câta staruinta m-au rugat sa-i învat si pe ei aceasta limba. Am început asadar, sa le dau lectii, mai întâi numai asa, din bunavointa, ca sa nu ma împotrivesc vointei lor, caci nu ma asteptam ca ele sa aiba vreun rod oarecare. Dar dupa câteva lectii, neobosita lor harnicie m-a facut sa-mi dau seama ca truda mea nu se cheltuia în zadar. Eram uimit cât de usor faceau chipul slovelor, cât de curat ros­teau cuvintele, cât de usor tineau minte si cât de credincios tal­maceau, cu acest amanunt, ca s-au închinat învataturii date de mine cei mai multi dintre începatori, si anume cei care, pe lânga îndemnul râvnei lor. fusesera alesi si printr-o hotarâre a senatu­lui. Din numarul învatatilor *1 au facut parte si spirite alese cu multa grija si barbati copti la minte. si asa, dupa mai putin de trei ani, limba nu le mai punea nici o enigma; cei mai buni scrii­tori, daca nu era vorba de greseli de text, erau cititi iara nici o piedica.

Dupa cât pot întrevedea, usurinta iara pereche cu care ei au învatat greceste dovedeste ca graiul acesta nu le era cu totul strain. As banui ca se trag din greci pentru ca limba lor, desi se apropie mult de graiul persan *2, pastreaza urme de limba greaca printre numele lor de orase si de dregatorii.

În a patra calatorie a mea în Utopia, luând cu mine în loc de marfuri o legatura bunicica de carti, fiind tare hotarât sa ramân acolo, nu cât mai putina vreme, ci pentru totdeauna, le-am lasat

<Nota>

1. învatatilor ~ în origina! scholasticorum. Ziegler (p. XXIX) interpreteaza acest cuvânt ca "student". Dar aceasta traducere este gresita, dupa cum arata Plinius cel Tânar (Scrisori, I. 24). care-l numeste astfel pe prietenul sau, cunoscutul istoric Suetonius.

2. Persan - comp. explicatia de la cuvântul barzan (nota l, p. 77) si butreschi (nota 1, p. 141).

</Nota>

aproape toata opera lui Platon, un mare numar din scrierile lui Aristotel, si cartea despre plante a lui Teofrast *1, careia în multe locuri îi lipseau foi: negândindu-ma prea mult la ea, în timpul calatoriei mele pe apa. o îndracita de maimuta de pe corabie, în zbenguiala ei *2, s-a desfatat rupând din carte mai multe foi. una de ici. una de colo. si facându-le bucatele. Dintre gramatici, le-am lasat doar pe Laskaris *3 caci pe Theodoros *4 nu-l adusesem cu mine, si nici slovare. în afara de acela al lui Hesychius *5 si al lui Dioscoride *6. Plutarh *7 e autorul pe care l-au îndragit, iar glumele si farmecul lui Lucian *8 îi încânta. Dintre poeti au luat pe Aristofan *9 pe Homer *10, pe Euripide si pe Sofocle *11, tiparit de Aldus *12 cu literele lui marunte;

<Nota>

1. Teofrast (aprox. 372-287 î.Hr.) - filozof si naturalist grec, autorul lucrarilor Istoria plantelor si Caracterele. Operele lui au fost tiparite pentru prima oara la Venetia în 1497.

2. Aceasta întâmplare este luata, probabil, din observatiile lui Morus, care avea o maimuta, ceea ce se vede dintr-un desen al lui Holbein si din Colocviile lui Erasmus; acesta din urma spune ca toata casa lui Morus era plina de ani­male.

3.Laskaris, Constantin - învatat bizantin din sec. XV. Gramatica sa greceasca, editata la Milano în 1476, a fost prima carte tiparita cu caractere grecesti.

Theodoros Gaza (1398-1478) - învatat bizantin; gramatica sa greceasca a fost tiparita la Venetia în 1495.

5. Hesychius - filolog grec. probabil din sec. VI; dictionarul sau grecesc a fost tiparit la Venetia în 1514.

6. Dioscorides Pedanios - medic grec din sec. I d.Hr. Prima editie a lucrarilor sale a aparut la Venetia în 1499.




Plutarh - istoric grec din sec. autorul unor biografii ale grecilor si romanilor de seama. Aici este vorba de Moralia sa - o serie de lucrari pe temele cele mai variate.

8. Lucian (sec. II) - scriitor antic grec, care a criticat de pe pozitii sceptice cre­dintele vechi ale poporului grec. Morus a tradus operele sale în limba latina.

9. Aristofan (sec. V-IV Î.Hr.) - autor de comedii din Grecia antica. Comediile care s-au pastrat din opera lui au fost tiparite pentru prima oara la Venetia, în 1498.

10. Homer - autorul legendar al Iliadei si Odiseii.

11. Euripide si Sofocle autori greci de tragedii din sec. V î. Hr.; tragediile lor au fost tiparite la Venetia, în 1502 si 1503.

.AldusManutius- vestit tipograf venetian (aprox. 1450-1515), inventatorul scrisului cursiv, în atelierul sau au fost tiparite pentru prima oara foarte multe opere ale clasicilor antici. Morus a scris imediat dupa moartea acestuia.

</Nota>

dintre istorici le-am lasat pe Tucidide *1, Herodot *2 si Herodian *3".

Pe tarâmul medicinei ei au câteva scrieri ale lui Hipocrate *4 si manualul cel mic al lui Galenus *5 pe care le adusese tovarasul meu de calatorie. Tricius Apinatus. Aceste doua carti din urma se bucura de multa cinste la ei, caci. desi nicaieri nu e mai putina nevoie de medicina ca în Utopia, ea nu e nicaieri tinuta în mai mare cinste ca la ei. prin însusi faptul ca o pun în rândul ramurilor celor mai frumoase si folositoare ale filozofiei: utopienii cred ca stradania medicinei. care se sileste sa patrunda în tainele naturii, îi fac nu numai sa-si însuseasca minunate placeri, ci si sa raspunda cu mare cuviinta creatorului si ziditorului vie­tii, care, cred ei. ca si un mester pamântean, pune masina lumii în fata ochilor oamenilor, singurele fiinte care pot pricepe acest frumos nesfârsit; caci Dumnezeu se uita plin de iubire la acela care cerceteaza cu migala si fara preget aceasta opera, menita sa-i insufle numai înminunare, însa el n-are decât mila pentru cel care ca un dobitoc fara minte ramâne rece si nesimtitor la aceas­ta priveliste minunata.

<Nota>

1. Tucidide (460-395 î.Hr.) istoric antic grec. Operele sale au fost tiparite pen­tru prima data de Aldus, în 1502.

2. Herodot (circa 480-424 Î. Hr.)- istoric antic grec; operele sale au fost tiparite pentru prima data de Aldus, în 1502.

Herodianos (170-240) - istoric antic grec care a scris despre împaratii romani.

4. Hipocrate (sec. V î. Hr.) - medic antic grec. denumit "parintele medicinei'"; operele sale au fost tiparite pentru prima oara de Aldus-fiul în 1526.

5. Galenus (131-201) - medic antic grec; lucrarea sa Mica arta a fost intitulata astfel spre deosebire de o alta lucrare a lui mai vasta - Marea arta sau Metoda de tamaduire.

6. Tricius Apinatus - acest nume a fost întocmit de Morus din doua cuvinte latinesti - tricae fi apinae ,care înseamna "fleacuri". Etimologia lor exac­ta nu este cunoscuta.

Astfel, mintile utopienilor, care se deprind neîncetat cu înva­tatura artelor si a stiintelor, sunt înzestrate cu o pricepere uimi­toare la mestesugurile si nascocirile care pot sa le înlesneasca traiul. Ei au împrumutat de la noi mestesugul tiparului si chipul de a fabrica hârtie, dar nu se multumesc doar cu cele ce au învatat de la noi, ci le-au si desavârsit cu priceperea si iscusinta lor. în adevar, dupa ce le-am aratat cum tipareste Aldus, pe foi de hârtie, si cum se fabrica hârtia, si asta doar prin cuvinte, nu în chip practic, - caci nici unul dintre noi nu era mester în nici una din aceste meserii -, ei repede au ghicit si restul, cu mintea lor ascutita. E adevarat, mai înainte ei scriau pe piei, pe scoarta de copac si pe foi de papirus. Dar acum s-au apucat pe data sa încerce si ei sa fabrice hârtie si sa tipareasca. Cele dintâi încercari n-au fost prea izbutite, dar, dupa ce s-au straduit de mai multe ori, au izbândit curând în aceste doua mestesuguri si, atât de deplin, încât, daca ar avea la îndemâna manuscrisele scriitorilor greci, lipsa tipariturilor n-ar mai fi simtita. Acum însa ei nu au decât cartile pe care li le-am lasat eu; totusi, ceea ce le-a stat îndemâna a fost, dupa tiparire, raspândit în mii si mii de exemplare.

Orice strain care vine la ei sa le vada tara e primit cu bratele deschise, daca se deosebeste prin vreun merit sau si-a însusit, prin calatorii, o cunoastere temeinica a oamenilor si a obiceiuri­lor din tarile pe unde a umblat. Poate ca tocmai din aceasta pri­cina s-au bucurat de sosirea corabiilor noastre, caci acolo oame­nii asculta foarte bucurosi ce se întâmpla peste mari si tari.

De altfel, negotul atrage acolo doar putine corabii; caci ce-ar fi de adus în Utopia decât sau fier sau aur si argint, pe acestea doua din urma neputând decât sa le duca înapoi, de unde le-au adus? Cât despre ceea ce vând ei, utopienii socotesc mai întelept lucru sa le scoata singuri din tara lor decât sa vina altii sa le ia de la ei, si în felul acesta cunosc mai bine tarile straine, izbutind sa nu dea uitarii viata marinareasca si maiestria într-ale marii.

<Nota> DESPRE ROBI

Utopienii nu tin în robie decât pe prinsii într-un razboi purtat de ei însisi, nu însa pe fiii robilor, nici pe cei cumparati din alte tari; dar îi fac robi pe acei cetateni ai lor ce s-au facut vinovati de vreo crima ori pe cei din alta tara care au fost osânditi la moarte pentru cine stie ce nelegiuire, acest soi de robi fiind cu mult cel mai obisnuit; dintre acestia din urma se aduna cea mai mare parte a robilor lor, aducându-i uneori pe un pret foarte mic si mai adesea chiar pe degeaba.

Toti acesti robi sunt pusi la munca necurmata si poarta lan­turi. Cel mai aspru se poarta însa cu bastinasii robiti; ei sunt priviti drept cei mai ticalosi ucigasi, vrednici sa slujeasca altora drept pilda de josnicie, fiindca, desi crescuti dupa cea mai buna rânduiala a virtutii, s-au facut totusi vinovati de nelegiuiri.

Un alt soi de robi este cel din rândul argatilor *1 de alt neam, care se robesc la ei de buna voie, din cauza încercarilor si a sara­ciei. Cu acestia se poarta în toate cum se cuvine, ca si cu local­nicii, numai ca ei fiind deprinsi cu munca, li se cere o câtime de lucru ceva mai mare. Cei ce vor sa se întoarca acasa, în tara lor, - ceea ce se întâmpla adesea - nu sunt retinuti cu sila, nici nu-s lasati sa plece cu mâinile goale.

<Nota>

1. Argat - în original: mediastinus, ceea ce în traducere ad litteram înseamna mijlocas". Se pare ca semnificatia acestui cuvânt nu era clara: la romani era numit adesea astfel sclavul care era inferior altor sclavi din casa.

</Nota>

Am aratat cu ce mare tragere de inima îi îngrijesc utopienii pe bolnavii lor. Nimic din ce le poate ajuta la tamaduire, fie leacuri, fie merinde, rânduite cu grija, nu este lasat la o parte. Nenorocitii atinsi de boli fara leac primesc toate mângâierile, toata îngrijirea, toate usurarile pentru sufletul lor. Daca însa acele boli iara leac sunt însotite de dureri greu de rabdat, pe care nu le pot înlatura cu nimic, atunci preotii si dregatorii povatuiesc pe bolnav, aratându-i ca de vreme ce, lipsit de toate bunurile vie­tii, a ajuns o povara pentru el însusi si pentru altii si nu face de­cât sa supravietuiasca propriei lui morti, nu mai are rost sa se hraneasca mai departe, întinzând molima, si sa nu sovaie sa pri­measca moartea *1, îl povatuiesc sa-si puna nadejdea în bine si sa iasa de buna voie din viata asta, care pentru el nu mai e decât o temnita si un loc de tortura, sau sa îngaduie altora sa-l ajute sa faca acest lucru - ceea ce este semn de întelepciune atunci când moartea nu mai este o parasire a bunurilor vietii, ci scaparea de un groaznic chin - si ca, într-o astfel de împrejurare, ascultând de sfatul preotilor, care sunt talmacii vointei lui Dumnezeu, el nu face decât sa aiba o purtare cuvioasa si sfânta.

Cei care se lasa înduplecati îsi pun de buna voie capat vietii fie prin foame, fie ca sub puterea unei bauturi adormitoare sunt izbaviti fara sa simta chinurile mortii, împotriva vointei lui, ni­manui nu-i este luata viata, nici nu-ngrijesc cu mai putina grija pe unul ca acesta; iar pe cei ce se lasa înduplecati sa moara îi în­groapa cu cinste. Dar daca cineva se omoara fara vreo pricina bine întemeiata, încuviintata de preoti si de senat, nu-l socotesc vrednic nici sa fie îngropat în pamânt, nici sa fie ars, ci îl arunca sa zaca în chip rusinos, fara înmormântare, într-o mlastina.

Fetele nu se pot marita pâna la optsprezece ani. iar flacaii, pâna la douazeci si doi *2. Cel care. fie baiat, fie fata, a fost dovedit ca înainte de casatorie a gustat hoteste din placerile iubirii, e pedepsit aspru si nu mai are voie sa se casatoreasca decât daca vina îi este iertata prin bunavointa principelui, dar în familia în care s-a întâmpla acest pacat si tatal si mama *3 îsi pierd cu totul reputatia, ca unii ce n-au vegheat cu destula grija asupra purtarii copiilor lor.

<Nota>

1. în asemenea cazuri sinuciderea era recomandata de stoici.

2. Aristotel sporeste pentru barbat vârsta pâna la 37 de ani sau ceva mai putin (Politica, VII, 14). Platon fixeaza pentru temei 16-18-20 de ani. iar pentru barbati 25-30-35 de ani (Legile, 721 si 785; comp. ibidem, nota 2).

3. Morus, îmbibat de drept roman, foloseste termenii tehnici ai acestuia, pater familiali si mater familiax, care, în sens propriu roman înseamna: seful grupului domestic si sotia acestuia, chiar daca nu sunt tatal si mama. fiind, de pilda, bunici sau strabunici (n.traci).

</Nota>

Aceasta fapta este atât de aspru pedepsita, fiindca în Utopia ei sunt de parere ca putini s-ar mai uni printr-o iubire de sot si sotie, în care sa fie siliti sa traiasca o viata întreaga cu aceeasi fi­inta, rabdând pe deasupra neplacerile fara numar ale acestei con­vietuiri, daca s-ar îngadui usor o iubire pacatoasa si trecatoare.

Apoi, când e vorba sa se încheie o casatorie, e acolo un obi­cei care mie mi s-a parut prostesc si cât se poate de caraghios, dar pe care ei îl tin cu sfintenie. Când o femeie, fata sau vaduva, vrea sa se marite, o matroana serioasa si cinstita o arata mirelui goala si. tot asa, când un tânar vrea sa se însoare, un cetatean tinut în mare cinste arata viitoarei mirese pe cel cu pricina în pielea goala. Noi, oaspetii, când am vazut acest obicei, am râs cu pofta în semn de neîncuviintare, pe când localnicii, la zeflemelile noastre, raspundeau ca nu se pot mira îndeajuns de neghiobia pe care o vad ei în alte tari. într-adevar, spuneau ei, la cumpararea unui mânz, treaba de câteva monede, toti sunt cu cea mai mare bagare de seama. Desi dobitocul e gol, totusi iau de pe el saua si hamurile, de teama ca sub aceste slabe învelisuri sa nu se ascunda vreo buba. Iar când e vorba sa-si aleaga o sotie - alegere din care te poate întovarasi pentru tot restul vietii pla­cerea sau dezgustul -, purced fara nici o grija. Ei se leaga astfel pe viata cu un trup învelit cu totul în vesminte si judeca femeia numai dupa un stat de palma din fiinta ei, - deoarece numai fata nu-i e acoperita -, si toate acestea cu marea primejdie de a nu se potrivi unul cu altul daca vreo meteahna iese mai târziu la iveala.

Nu toti oamenii sunt destul de întelepti ca sa pretuiasca la o femeie numai caracterul si. de aceea, chiar atunci când este vor­ba de casatoriile înteleptilor, e bine sa se adauge la însusirile su­fletului darurile trupesti, asa. ca un prisos care nu strica deloc. De fapt, sub un vesmânt ales se poate ascunde slutenia cea mai hâda, care o sa-l înstraineze cu totul sufleteste pe sot de sotia lui. desi dupa lege, nu se va mai putea desparti trupeste *1 niciodata. Daca un barbat are nenorocul sa dea peste o femeie asa de sluta. pe care o descopera însa dupa încheierea casatoriei, nu mai are altceva de facut decât sa-si rabde soarta. Dar mai înainte, e dato­ria legiuitorului sa împiedice cu toata grija caderea cuiva în lat si asta cu atât mai vârtos, cu cât în Utopia fiecare barbat se mul­tumeste cu o singura sotie, iar casatoria se stinge doar prin moar­te, afara de cazul când e vorba de adulter, sau când unul dintre soti are o fire de nesuferit, în aceste doua cazuri din urma, sena­tul da partii astfel nedreptatite dreptul sa se casatoreasca din nou, pe când cealalta parte e osândita sa traiasca în burlacie.

Nu e îngaduit nicidecum sa-ti izgonesti sotia daca, fara nici o pata fiind, a capatat vreo betegeala. Utopienii socot ca cine pa­raseste în acest chip o sotie, tocmai când ea are mai multa nevoie de sprijin, savârseste o miselie cruda, caci rapeste vârstei înain­tate orice nadejde în viitor si orice încredere în credinta jurata, batrânetea nefiind decât mama bolii si, la urma urmelor, ea în­sasi o boala.

Se întâmpla uneori în Utopia ca sotul si sotia, din pricina unei prea mari deosebiri de fire, nu se înteleg si atunci cauta le­gaturi noi, ce le dau nadejde la o viata mai fericita; totusi n-o pot face fara încuviintarea senatului care, numai dupa ce pricina a fost cu mare luare-aminte cercetata de ei împreuna cu sotiile lor. dupa aceea îngaduie despartirea.

<Nota>

1. Corpore caris stingi non liceat. Aici corpore are sensul juridic din teoria posesiunii; corpus: elementul material al posesiunii, detinerea materiala a lucrului (n.trad).

</Nota>

Dar încuviintarea nu se da asa de lesne, fiindca utopienii stiu bine ca nadejdea de a te putea usor casatori din nou e cel mai prost mijloc de a întari iubirea so­tilor.

Pângaritorii casatoriei sunt osânditi la cea mai aspra robie. Daca amândoi vinovatii erau casatoriti, sotii jigniti, dupa ce fie­care a izgonit pe cel vinovat de adulter, pot, daca vor, sa se casa­toreasca între ei. De altfel, daca partea jignita, sot sau sotie, iu­beste înca pe tovarasul sau nevrednic, nimic nu-l împiedica sa respecte legatura casatoriei, daca primeste sa urmeze pe cel vi­novat acolo unde este osândit sa munceasca.

Cainta unuia si jertfa iubitoare a celuilalt trezesc uneori în­durarea principelui, recâstigându-le amândurora libertatea; în schimb, înraitul în adulter se pedepseste cu moartea.

Osândele pentru celelalte fapte rele nu sunt statornicite chiar prin lege, ci senatul masoara ispasirea lor, dupa cum a gasit fapta împovaratoare sau dimpotriva. Barbatii pedepsesc pe femeile lor, tatii si mamele pe copii lor, afara numai daca fapta savârsita e asa de grava, încât morala cere sa se dea o pedeapsa de catre stat. Osânda obsteasca, chiar pentru crimele mari, e robia. Uto­pienii cred ca robia nu e pentru raufacator mai putin îngrozitoare decât moartea si, pe deasupra, e mai folositoare statului decât daca s-ar grabi sa omoare pe osânditi si sa scape de ei. Un om care munceste, zic ei, e mai folositor decât un les, si pilda unei osânde necurmate insufla groaza de o crima asemanatoare pe timp mai îndelungat.

Când robii osânditi sunt nesupusi si se rascoala, îi ucid îndata cape niste fiare salbatice pe care temnita si lanturile nu le-au pu­tut tine în frâu.

Celor care îndura cu rabdare pedeapsa nu li se ia orice nadej­de. Printre ei se gasesc unii care, îmblânziti de osânda îndelun­gata, arata o cainta sincera si dovedesc ca nelegiuirea îi apasa mai rau decât osânda. Acestora, îndurarea principelui sau vointa poporului le usureaza robia si uneori le daruieste libertatea.

Chiar numai îndemnul la desfrâu atrage dupa sine aceeasi pedeapsa ca si fapta savârsita. Orice încercare de crima e pedep­sita ca si crima, pentru ca ei sunt încredintati ca piedicile ce s-au ivit în calea înfaptuirii nu trebuie sa foloseasca celui care n-are nici un merit ca savârsirea faptei rele a fost împiedicata.

Utopienii fac mare haz de mascarici *1, socotind jignirea adusa lor ca o fapta foarte rusinoasa, asa ca placerea pe care le-o da privelistea smintelii lor nu este stavilita, convinsi fiind ca este în folosul mascaricilor sa fie astfel. De aceea, celor aspri si morocanosi, carora nici sotiile, nici glumele nu le descretesc fruntea, nu li se încredinteaza spre paza un mascarici, de teama ca la ei ar gasi prea putina blândete si grija o fiinta care, neputându-le fi folositoare în alt chip, nu-i poate nici înveseli, desi înveselirea celor din jur e singura zestre care da pret mascariciului.

A lua în râs un om slut sau schilod e josnic si urât, nu pentru cel batjocorit, ci pentru batjocoritorul care, ca si când ar fi vorba de un viciu, îl mustra pe cel caruia nu-i sta în putere sa arate asa ori altfel.

Cine nu se îngrijeste de frumusetea pe care i-a dat-o natura trece drept un lenes si un neispravit, dar si sulimamirile care sa dea o mâna de ajutor naturii sunt socotite la ei un obicei nastrus­nic si nevrednic. Experienta însa i-a facut sa-si dea seama ca so­tia câstiga dragostea barbatului mai putin prin farmece trupesti decât prin purtare cinstita, prin blândete si respect unul pentru altul. Chiar daca multi se lasa cuceriti numai de frumusete, nici unul nu-i ramâne credincios, fara virtute si supunere.

Utopienii nu se multumesc numai sa insufle teama de nele­giuiri prin pedepse, ci, totodata, îmbie la virtute prin rasplatirea data cinstei; si de aceea înalta în pietele publice oamenilor mari si celor care au adus mult bine tarii statui pentru a slavi amintirea faptelor mari, facând din glona stramosilor un îndemn si un imbold spre virtute pentru urmasii lor.

<Nota>

1. Prostufii (sau bufonii) în original: moriones. Morus avea si el un astfel de bufon, zugravit pe desenul lui Holbein ce înfatisa familia lui Morus.

</Nota>

Cel care umbla sa ajunga prin mijloace neîngaduite la vreo dregatorie poate sa-si ia nadejdea de la toate. Utopieni con­vietuiesc prieteneste, iar dregatorii nu se arata nici trufasi, nici aspri. Li se da numele de parinti si ei se poarta cum le e numele; cetatenii, cum se si cade, le arata de buna voie cinstea cuvenita; de la cei care nu vor sa le-o arate, n-o cere nimeni. Chiar prin­cipele nu se deosebeste prin vesmânt sau coroana, ci numai printr-un manunchi de spice de grâu pe care-l poarta în mâna, iar marele lor preot se cunoaste dupa lumânarea purtata înaintea lui de un însotitor.

Ei au foarte putine legi, dar asa putine de tot câte au, sunt în­destulatoare pentru cei înzestrati cu rânduieli ca ale lor *1. Ceea ce îndeosebi nu vad cu ochi buni la celelalte popoare e numarul de ceasloave cu pravile si cu talmaciri ale legilor, care, desi nu se mai sfârseste, tot nu le e de ajuns. Ei socotesc mai presus de ori­ce nedreptate sa înlantuiesti pe oameni prin legi prea numeroase ca sa le poata citi cineva, sau prea încâlcite ca sa le poata întelege oricine. De aceea, la ei nici pomeneala de avocati *2, care sa descurce o pricina cu prea multa îndemânare si firul legilor sa-l taie în patru, cu viclenie; mai potrivit li se pare sa-si apere fiecare singur pricina, marturisind judecatorului ceea ce, altfel, trebuie sa spuna avocatului: în felul acesta se merge mai putin pe ocolite si cu rastalmaciri, iar adevarul iese mai usor la lu­mina, de vreme ce împricinatul graieste fara a veni cu tertipuri­le învatate de la avocat, iar judecatorul cumpaneste cu luare-aminte fiecare cuvânt si vine în ajutorul omului simplu si cinstit împotriva celor puse cu mestesug la cale de sireti.

<Nota>

Ideea lui Tacitus (Anale, III. 27): "în statul cel mai decazut exista cel mai mare numar de legi".

Comp. ironia asemanatoare împotriva "juristilor" la Erasmus (Elogiu/ Nebuniei, cap. LI.).

<Nota>

O rânduiala asa de simpla ar fi greu de urmat în alte tari. prin noianul de legi al caror tâlc nimeni nu-l scoate la capat. De alt­fel, în Utopia fiecare e un învatat în ale dreptului, de vreme ce, cum am spus, la ei numarul legilor e foarte mic si, pe lânga aceasta, când este vorba de talmacirea lor, cea mai nemestesugi­ta e socotita cea mai dreapta. Legile, zic ei, au fost facute doar pentru ca fiecare sa-si cunoasca drepturile si datoriile, în schimb, întelesurile date legii de talmacitorii subtiri le pricep numai foarte putini, fiind putini cei care se înalta pâna la ele, - pe când o lege întocmita simplu si limpede sta tuturor la îndemâna. Ast­fel, pentru popor, care alcatuieste cea mai mare parte a popu­latiei si are atâta nevoie de a fi luminat, e indiferent daca îl lasi fara legi sau daca pe cele facute i le talmacesti cu întelesuri pe care numai o minte luminata le poate discuta dupa îndelungata chibzuire; deoarece pâna la o astfel de amanuntita iscodire, nici judecata dintr-o bucata a omului de rând nu e în stare sa se ridi­ce, nici viata lui, prinsa în adunarea celor trebuitoare traiului, nu si-ar putea întinde ragazul.

Atrasi de aceste minunate însusiri, vecinii utopienilor - care sunt liberi si de capul lor, caci pe multi dintre ei tot utopienii i-au scos odinioara de sub jugul tiraniei - împrumuta de la acesti in­sulari, pentru unul pâna la cinci ani, dregatori, pe care îi aduc înapoi în Utopia încarcati de cinste si de laude dupa ce si-au în­deplinit însarcinarea, luând un alt rând de dregatori cu ei în tara lor. Se întelege de la sine ca niste neamuri care îsi întocmesc ast­fel treburile statului si le întocmesc fara gres si cu mare folos pentru stat, caci propasirea sau pieirea lui atârna de obiceiurile acelora care-l cârmuiesc. si ce slujbasi mai buni ar putea ei sa aleaga decât pe aceia care nu se lasa abatuti din calea cinstei prin nici o mituire, ca unii ce în scurt timp au sa se întoarca în tara lor, nefiind nici ispititi sa se lase înrâuriti de iubire, sau de ura, fiindca sunt cu totul necunoscuti cetatenilor tarii care i-a adus! ei nu sunt atinsi nici de partinire, nici de viciul avaritiei, doua rele de frunte care, daca s-au oplosit sub scaunul judecatorului, destrama si alunga dreptatea - aceasta cea mai puternica temelie a unei tari.

Statul utopian socoteste tarile care împrumuta drega­tori de la ei ca aliati, iar pe acelea pe care le-a îndatorat prin binefaceri, ca prietene.

Cât despre aliantele pe care celelalte neamuri le încheie atât de des. pentru ca apoi sa le calce si sa le reînnoiasca, ea. Utopia, nu încheie nici una niciodata. Caci la ce slujesc aliantele, daca natura n-a înlantuit pe om cu legaturi destul de strânse? Pe cel care dispretuieste astfel de legaturi îl crezi oare cu adevarat por­nit sa pazeasca niste biete cuvinte scrise într-o alianta? Ceea ce-i întareste în aceasta credinta e împrejurarea ca, în tarile acelei lumi noi, învoielile si tocmelile încheiate sub felurite principii nu prea sunt tinute cu buna-credinta. În Europa însa *1, si mai ales în acele tari în care domnesc credinta si legea lui Hristos. Ma­retia aliantelor e pretutindeni sfânta si neatinsa. Aceasta se datoreste, în parte, însusi duhului dreptatii si cinstei care salasluieste în inima principilor, iar în parte, veneratiei si temerii pe care le insufla preaînaltii ierarhi, caci papii respecta cu sfintenie toate sarcinile pe care si le iau si silesc pe toti regii sa-si împlineasca fagaduielile cu credinta, iar pe cei ce pregeta sa si le tina, îi silesc la aceasta prin aspra lor mustrare bisericeasca. Papii cred, pe buna dreptate, ca e un lucru rusinos sa nu pastreze credinta aliantelor tocmai aceia care se numesc pe ei însisi credinciosi întru Hristos *2.

în lumea aceea, însa, pe care ecuatorul n-o desparte de noi tot atât cât obiceiurile si datinile, nu se pune nici un pret pe aliante. De obicei, cu cât o alianta a fost consfintita prin mai mari slujbe religioase, cu atât mai grabnic urmeaza ruptura, fiind foarte les­ne sa gasesti prilej de vrajba în cuprinsul unei aliante scrise, de­oarece întocmitorii strecoara dinadins tertipuri viclene, pentru ca lanturile ei sa nu poata lega niciodata pe regi cu atâta tarie în­cât sa nu gaseasca vreo iesire prin care sa calce si alianta si propria credinta; si totusi, daca s-ar descoperi atare siretlicuri, si la drept vorbind atare înselatorie si viclenie într-o învoiala între ce­tateni, cum ar tuna si fulgera din înaltimea lor, împotriva acestei fapte care pângareste pe Dumnezeu si e vrednica de spânzura­toare!

<Nota>

1. în Europa însa... - aceste cuvinte sunt spuse cu mult sarcasm.

2. In original: fideles, nume care se dadea de obicei crestinilor, acelasi sarcasm ca si înainte.

</Nota>

Cine ar face aceasta? Nimeni altii, decât cei care-si fac o slava sa fi zamislit sfatul viclean dat principilor lor. Ajunge ast­fel sa crezi ca întreaga dreptate sau e o virtute pentru norodul de jos si fara pret, menita sa se târeasca departe de maretia unui tron regesc, sau ca sunt cel putin doua feluri de dreptati: una, care e pe masura norodului, umbla pe jos sau se târâie pe pamânt, necutezând niciodata sa treaca peste îngradiri fiindca e încarcata cu multe lanturi, - si cealalta, dreptatea regilor, cu mult mai mareata decât a norodului, nesfârsit mai sloboda, ca una careia nimic nu-i este neîngaduit, afara de ceea ce singura binevoieste sa nu-si înga­duie, îmi vine sa cred ca aceste obiceiuri care împing la nerespectarea aliantelor pe principii din acea parte a lumii e pricina pen­tru care utopienii nu încheie nici un fel de întelegeri, nefiind cu ne­putinta sa-si schimbe aceasta parere, daca ar trai aici, în Europa.

Totusi ei ramân încredintati ca deprinderea de a încheia ali­ante, chiar daca ele ar fi tinute în totul, e un obicei rau, care -pornind de la presupunerea ca natura n-a unit prin nimic unul de altul doua popoare, de îndata ce le desparte un deal sau un râu cât o palma - îi face pe oameni sa se socoteasca vrajmasi, nas­cuti spre a se razboi necurmat unii cu altii si spre a se nimici într­una, câta vreme aliantele încheiate nu-i opresc s-o faca. si totusi, chiar daca se fac aliante, ele nu duc la prietenie între popoare, caci prilejuri de razboi si de jaf se gasesc mereu din pricina ne-prevederii cu care se orânduiesc cuvintele aliantelor, scapându-se de a se scrie în învoieli tocmai hotarârea limpede si chibzuita, menita sa împiedice rasturnarea ei. Utopienii au aceasta credin­ta, ca nu trebuie socotit dusman cel de la care nu ti-a venit nici o paguba nedreapta, si legatura statornicita oamenilor de natura li se pare mai tare decât orice învoiala, caci oamenii se leaga mai cu folos si mai puternic între ei prin omenie, decât prin tocmeli, prin cugetul lor, decât prin vorbe.

<Titlu> DESPRE RĂZBOI

Utopienii urasc razboiul, cu toata taria, ca pe o pornire de fiara, desi la nici un soi de salbaticiune nu este atât de obisnuita ca la om. împotriva obiceiului primit de aproape toate neamu­rile, în Utopia nimic nu e socotit, pe drept cuvânt, mai nevred­nic de slava decât slava dobândita în razboi. Totusi aceasta nu-i împiedica sa se dedea cu sârguinta disciplinei ostasesti, nu nu­mai barbatii, ci si femeile, în zile statornicite, ceea ce le îngaduie sa tina seama de experienta si sa nu fie prins nimeni pe nepre­gatite *1.

Totusi, la razboi nu pornesc fara chibzuiala, dar nici nu so­vaie, - daca sunt siliti sa-si apere hotarele, sau sa respinga o navala vrajmasa de pe pamântul unui stat aliat; si tot asa daca, plini de omenie, sunt miscati de soarta unui popor asuprit si por­nesc sa dezrobeasca acel popor, smulgându-l de sub jugul tira­nului sau. Fara sa astepte vreun câstig, statul utopian alearga în ajutorul prietenilor lui, nu numai când acestia trebuie sa se ape­re, dar si când au de respins o jignire adusa lor, sau de razbunat alta mai veche. Când asa stau lucrurile, nu trec la fapte decât daca înainte de a se lua o hotarâre au fost întrebati si ei, pentru a cerceta pricina cu luare-aminte, si daca, nerestituindu-se bunu­rile cerute înapoi, s-a statornicit cine a pricinuit razboiul; si o hotarâre de acest fel n-o iau numai în caz de prada ridicata în urma unei navale cu armele, ci cu mai multa mânie atunci când. la adapostul unor legi rele sau cu ticalosie rastalmacite, negutatorii dintr-o tara prietena se întâmpla sa fie despuiati pe nedrept de avutul lor într-o tara straina, sub cuvânt ca au suferit numai asprimea dreptatii.

<Nota>

1. Aceasta este luata din vechea practica engleza. Vezi disertatia Bendeman. Studien zur Staats-undSozialauffassung des Thomas Morus, 1928,-p.28.

</Nota>

N-a avut alta pricina razboiul pe care utopienii. - în timpul generatiei dinaintea noastra -, 1-au pornit împotriva alaopolitilor *1. ca sa sprijine pe nefelogeti2. Cei dintâi, dupa cât se pare. pri-cinuisera o mare paguba câtorva negutatori nefelogeti, spunând ca ar fi facut-o, nici mai mult nici mai putin, pe buna dreptate. Calcare a vreunei legi sau mare nedreptate, sigur e ca pedepsirea ei a dus la un razboi groaznic, deoarece la ura si puterea celor doi vrajmasi se adaugasera pornirile si puterile neamurilor ve­cine, astfel ca tari foarte înfloritoare fura zguduite din temelii, iar altele amarnic pustiite, nenorocirea nascându-se din nenoro­cire. Sfârsitul a fost ca alaopolitii s-au gasit în robia si sub sta­pânirea nefelogetilor, caci razboiul nu-i privea de-a dreptul pe utopieni, desi neamul nefelogetilor n-ar fi putut sta alaturi cu alaopolitii de i-ar fi cântarit cineva pe amândoi când tara aces­tora din urma era înfloritoare.

Cu tot atâta îndârjire urmaresc utopienii o nedreptate facuta prietenilor lor, fie si numai în pricini banesti, dar nu tot asa când este vorba de ei. Daca se întâmpla ca unii cetateni de-ai lor sa ajunga sa fie despuiati de bunurile lor într-o tara straina (afara doar de n-au fost atacati de-a dreptul), mânia lor se arata numai în faptul ca rup orice legatura cu tara respectiva pâna când aceasta plateste cuvenita despagubire. si nu pentru ca interesele concetatenilor lor le-ar sta la inima mai putin decât cele ale alia­tilor, dar jefuirea acestora de banii lor îi nemultumeste mai mult decât pierderea banilor proprii, deoarece negutatorii neamurilor prietene, pierzând o parte din avutul lor, resimt ca o rana dure­roasa aceasta paguba, în schimb utopianul nu poate pierde decât în paguba avutiei obstesti, iar exportul n-a fost posibil, decât din ceea ce se gasea din belsug în tara lui si, s-ar putea chiar spune, de prisos, în tara lui: asa se întâmpla ca pierderea sa fie mai mica decât ar banui cineva.

<Nota>

Alaopolitii - nume de aceeasi origine, prima parte - orb. a doua - cetatean.

Netelogetii - nume grecesc nascocit, alcatuit din - nor si -agricultor; înseamna: locuitorii norilor.

</Nota>

De aceea li s-ar parea prea crud sa razbuni cu moartea unui mare numar de oameni o paguba care nu poate primejdui nici viata, nici bunastarea concetatenilor lor. De altfel, când se în­tâmpla ca un utopian sa fie vatamat sau ucis într-o tara straina printr-o osândire oficiala sau prin vreun atac al cuiva, statul pune pe trimisii sai din acea tara sa cerceteze faptele, si daca nu li se da multumire prin predarea vinovatilor, pe data vestesc de razboi tara acestora. Cei predati pentru razbunarea cuvenita fa­radelegii lor sunt osânditi, fie la moarte fie la robie pe veci.

Pe utopieni victoria într-un razboi sângeros îi mâhneste, ba chiar îi umple de rusine, socotind ca e o neghiobie sa cumperi cu pret asa de mare marfuri oricât de pretioase. Pentru ei este o fala nespusa daca au biruit si supus pe dusmani prin iscusinta sau prin siretenie *1, si numai când înving astfel pe dusmani o sa-i vezi sarbatorind triumfuri obstesti si ridicând trofee în vazul lumii, ca dupa niste fapte eroice; abia atunci p sa-i auzi laudându-se ca au învins prin vitejia lor barbateasca, desi n-au biruit, de fapt, decât prin puterea mintii, asa cum, dintre toate vietuitoarele, n-o poate face decât omul. Ursii si leii, zic ei, mistretii si lupii, câinii si celelalte fiare lupta prin puterea trupului - dar daca, dintre ele, cele mai multe ne înving prin puterea si îndârjirea lor. pe toate le întrec puterea mintii si judecata omului.

<Nota>

1. Prin iscusinta sau prin siretenie. Comp. Machiavelli, Consideratiuni despre Tit Livius cartea III. cap. 40; "Desi ar fi respingator sa folosim înselaciunea în viata, în razboi aceasta fapta devine utila si demna de slava; si cel care-l biruieste pe dusman prin ea merita sa fie laudat în aceeasi masura eu cel care învinge cu armele. Aceasta parere o exprima cei care au scris istoria oame­nilor mari..."

</Nota>

Când este vorba de razboi, utopienii nu urmaresc alta tinta decât sa capete ceea ce. dobândit mai înainte, i-ar fi facut sa nu mai porneasca razboiul, iar daca nu e cu putinta, se razbuna pe cei vinovati cu o asprime care sa taie si altora pofta sa mai cute­ze asa ceva în viitor, vârând groaza în ei. Aceasta e tinta utopienilor în îndeplinirea planurilor lor, si pe care o cauta s-o atinga repede, dând precadere grijii de a înlatura o primejdie, decât ce­lei de a câstiga slava si faima.

Îndata dupa vestirea razboiului, au grija sa puna în taina, în aceeasi zi si în locurile cele mai umblate ale tarii vrajmase, în­stiintari *1 care poarta pecetea mare a statului lor, fagaduind prin ele o rasplata uriasa celui care va ucide pe regele dusman, si al­tele mai mici, dar si ele atragatoare, pentru capul fiecaruia din­tre fruntasii ale caror nume sunt însirate în aceleasi înstiintari: sunt cei pe care, împreuna cu regele acelei tari, îi socot urzitorii planului de navala în Utopia. Rasplata fagaduita ucigasului se îndoieste pentru cel care înmâneaza viu pe vreunul dintre acesti osânditi, si chiar cei pe capul carora se pune un astfel de pret sunt ademeniti de fagaduiala unei rasplati, fiindca li se da cuvânt ca nu vor fi pedepsiti, daca tradeaza si parase pe partasii lor.

Aceasta masura are ca urmare ca seamana o mare neîncrede­re a unora fata de altii, ajungând cu totii sa socoteasca drept dus­man pe orice semen si sa traiasca într-o mare frica, care îi face sa nu mai aiba încredere nici în ei însisi. si teama lor e înteme­iata, caci adeseori s-a întâmplat ca multi dintre ei, si mai ales principele, au fost tradati tocmai de aceia în care-si pusesera cele mai mari nadejdi. Atât de mare e puterea banului când e vorba de o nelegiuire! Cât despre asemenea rasplati, utopienii nu cunosc nici o masura, ci îi platesc cu cea mai mare darnicie - dân-du-si seama de primejdia care-i paste -, si au grija ca marimea primejdiei sa fie cumpanita de banii ce li se dau ca rasplata: pen­tru aceasta le fagaduiesc nu numai uriase sume de bani, dar le asigura si stapânirea pe veci a unor mosii cu venituri mari. ase­zate la adapost în tinuturi linistite, pe la aliatii lor; si-si tin cu sfintenie cuvântul dat.

<Nota>

1. Aluzie la intrigile urzite de Henric VIII si de ministrul lui, lordul Dacar, împotriva Scotiei. Acest lucru s-a întâmplat în 1515. în perioada când Morus scria Utopia.

</Nota>

Acest obicei de a scoate la mezat pe dusmani si de a pune pret pe capul lor e judecat aspru în orice alta tara, ca o cruda ne­legiuire, ce se potriveste doar unor suflete înticalosite. Utopienii însa se lauda cu el si-l socotesc o masura înteleapta, care pune capat fara lupta celor mai crâncene razboaie. Ba chiar se soco­tesc omenosi si milostivi când mijlocesc moartea câtorva vino­vati pentru a rascumpara viata multor nevinovati meniti sa moa­ra pe câmpul de lupta, fie dintre ei lor, ai utopienilor, fie din ta­bara dusmanilor, a caror moarte utopienii o plâng tot atât ca pe aceea a ostasilor lor, încredintati fiind ca acestia pornesc la raz­boi nu de buna voia lor, ci mânati de toanele principilor lor. Da­ca mijloacele pomenite mai sus nu dau roade, atunci oamenii din insula arunca printre dusmani samânta zâzaniei, facând pe frate­le principelui vrajmas sau pe vreunul dintre nobilii de acolo sa traga nadejde ca va pune mâna pe tron. Iar daca si aceste vrajbi launtrice lâncezesc, ei asmut asupra vrajmasului neamurile veci­ne si le împing sa se încaiere cu acesta scotând la iveala vreuna din acele vechi pricini de gâlceava de care regii nu duc lipsa ni­ciodata, în acelasi timp fagaduiesc acestor neamuri sprijin si ajutor pentru razboi si le dau bani cu nemiluita, cautând sa crute cât mai mult sângele concetatenilor lor, la care tin atât de mult, si atât de mult se pretuiesc pe ei ca n-ar schimba nici macar un cetatean de rând utopian pentru un principe vrajmas.

Ei risipesc aurul si argintul fara sa stea la îndoiala, deoarece le întrebuinteaza doar pentru astfel de teluri, fiind siguri ca felul lor de trai nu va fi mai rau chiar de-ar fi nevoiti sa cheltuiasca si ultimul galben. Caci afara de avutiile insulei, ei mai au în afara o nesfârsita bogatie, din faptul ca cele mai multe state straine, dupa cum am mai povestit, le datoreaza mari sume de bani: în felul acesta pot arunca în lupta soldati pe care-i tocmesc de prin toate tarile aliate, si mai cu seama din neamul zapoletilor *1.

<Nota>

1. Zapolefii - nume nascocit de Morus. alcatuit din cuvintele grecesti - par­ticula emfatica si - vânzator, adica pe" deplin corupti. Dupa cum arata notele marginale ale originalului, se subînteleg elvetienii, din care se recrutau cu precadere ostile de mercenari.

</Nota>

Acest popor barbar, crud si salbatic, asezat la vreo cinci sute de mile departare de Utopia, spre soare-rasare, îsi alege salasul prin muntii greu de atins si prin paduri, unde si-a gasit hrana de când se stie. Ei sunt un neam otelit, care rabda lesne frigul arsita si ostenelile, necunoscând nimic din desfatarile vietii, fara aplicare la plugarie, fara nici o grija pentru locuinte sau vesminte, neostenindu-se decât cu cirezile lor de vite. îndeobste, traiesc din vâ­natoare si din jaf. fiind facuti doar pentru razboi, si din aceasta pricina cauta cu râvna orice prilej de lupta, iar atunci când îl ga­sesc se arunca lacomi asupra lui, asa ca tot coborând din muntii lor în cete mari. intra, pe o solda de nimic, în slujba celui dintâi venit care cauta mercenari. Nu cunosc, dintotdeauna, pentru a-si duce viata, decât acest mestesug care cere sa mergi la moarte. Se bat vitejeste în slujba acelora ce i-au tocmit si-si tin cu sfintenie cuvântul dat. Dar niciodata nu se leaga pe un timp anumit, ci sunt gata sa treaca chiar a doua zi la vrajmas, daca acesta le fa­gaduieste o solda mai mare si, tot astfel, sunt gata sa treaca din nou sub vechile steaguri, abia parasite, daca li se da un cât de mic spor la simbrie.

Rareori se isca vreun razboi pe acele meleaguri, în care zapoletii sa nu lupte în amândoua taberele. Asa se face ca se vad în fiecare zi rade de acelasi sânge, care cât timp slujeau cu totii sub acelasi steag traiau în cele mai bune si mai strânse legaturi si de îndata ce. mai apoi, întâmplarea îi arunca în tabere deose­bite, se lupta cu îndârjire, uitând si de familie, si de prietenie, si se ucid unii pe altii cu o înversunare cumplita, si asta numai pen­tru ca doi principi vrajmasi între ei le platesc sângele cu câtiva gologani, la care ei tin asa de mult, ca pentru un ban mai mult sunt gata, cu usurinta, sa-si schimbe stapânul.

Asa de repede s-au molipsit de aceasta lacomie de bani, care de altfel nu le e de nici un folos, pentru ca toti banii pe care zapoletul îi câstiga cu sân­gele sau îi cheltuieste cu desfrâul, si înca ce desfrâu josnic!

Neamul acesta duce razboi pentru utopieni împotriva lumii întregi, fiindca nicaieri nu gaseste o solda mai buna. într-adevar, utopienii, asa cum umbla dupa oameni de isprava pentru a-i folosi cu chibzuinta, tot asa îi cauta si pe acesti ticalosi, pentru a le folosi sângeros nechibzuinta *1. Asadar, când au nevoie de zapoleti, îi tocmesc cu cele mai frumoase solde, spre a-i pune în fata celor mai mari primejdii, din care cei mai multi nu se mai întorc sa ceara ceea ce li s-a fagaduit. Celor ramasi în viata li se plateste cu toata buna-credinta solda învoita, îmboldindu-i prin aceasta si la alte riscuri asemanatoare; si nu le pasa utopienilor daca uneori pierd o sumedenie din acesti luptatori, socotind ca nu-si pot câstiga decât mare lauda din partea întregii omeniri daca vor curata odata si odata pamântul de aceasta scârbavnica si nelegiuita scursura de tâlhari.

Pe lânga zapoleti, utopienii folosesc la vreme de razboi si os­tile statelor a caror aparare o iau asupra lor, ca si cetele ajutatoa­re ale prietenilor. Numai la urma de tot adauga la acestea si oas­tea de cetateni ai lor, dintre care aleg un barbat a carui virtute si vitejie au mai fost puse la încercare, încredintându-i înalta co­manda a întregii armate.

Acesta are alaturi de el doi înlocuitori care. cât timp coman­dantul este teafar, ramân oameni ca toti oamenii, dar îndata dupa moartea lui sau de se întâmpla sa cada în mâinile dusmanului *2, unul dintre ei îi ia îndata locul, oarecum prin drept de mostenire; si acesta, tot asa, daca i se întâmpla ceva, e înlocuit de al treilea; totul pentru ca, în ciuda sortilor schimbatori ai razboaielor pri­mejdia care se abale asupra comandantului sa nu tulbure întrea­ga oaste.

<Nota>

1. Am dat prin echivalent jocul de cuvinte al originalului: asa cum umbla dupa oameni buni, de care uzeaza (utantur), tot asa îi cauta pe acesti ticalosi, de care abuzeaza (abutantur) (n.trad.).

Un astfel de obicei a existat la spartani (Tucidide, IV,

</Nota>

Ostirea se recruteaza în fiece oras dintre voluntari. Nimeni nu e silit sa ia parte la un razboi în afara tarii, fiind convinsi ca un ostas fricos din fire nu numai ca el însusi nu va savârsi nici o isprava mare, dar va semana si spaima printre camarazii sai. To­tusi, când navaleste dusmanul în tara, sunt luati la ostire toti fri­cosii, numai sa fie zdraveni; pe unii îi amesteca, pe puntea cora­biilor lor de razboi, cu soldati mai buni, iar pe altii îi împart pe la întarituri, din loc în loc, printre ostasii curajosi, de unde sa nu fie chip sa dea bir cu fugitii: în felul acesta, rusinea de camarazi, vrajmasul care îti sta în fata si spulberarea oricarei nadejdi de fuga - iata ce trebuie sa înabuse frica de moarte si sa schimbe adesea nevoia din care n-ai iesire, în vitejie.

Dar daca nimeni nu-i împins, împotriva vointei lui, sa se du­ca la razboi în afara hotarelor tarii, dimpotriva, femeilor care do­resc sa urmeze pe barbatii lor la oaste nu numai ca nu le pun pie­dici, ci le si îndeamna si le încurajeaza prin tot felul de laude *1, în lupta, fiecare sta la post alaturi de barbatul ei, iar de jur împre­jur stau feciorii, rudele prin alianta si rudele de sânge, ca sa aler­ge de aproape unul în ajutorul celuilalt, ca unii ce chiar din fire sunt chemati sa se ajute cât mai mult unul pe altul. Ocara cea mai mare îl asteapta pe sotul ce se întoarce din lupta fara sotia lui si, tot asa, pe fiul ce se întoarce fara tatal sau.

De aceea, când utopienii n-au încotro si se baga si ei în lupta, daca dusmanul se tine tare, se încinge o batalie lunga si cumpli­ta, pe viata si pe moarte, într-adevar, daca, pe de o parte, se si­lesc prin toate mijloacele sa nu se bata ei însisi în lupta, ci sa sfârseasca razboiul doar cu ostile ajutatoare pe care le tin în solda lor, pe de alta parte. însa. daca sunt siliti sa intre în lupta, vitejia lor nu e mai prejos decât cumintenia cu care au cautat sa ocoleasca razboiul cât timp una ca asta a fost cu putinta.

<Nota>

1. Dupa cum era obiceiul la vechii galii, britani si germani (vezi De bello gal-lico, VII, 51 si Despre originea si tara germanilor de Tacitus. cap. VIII si XVIII). Participarea femeilor la razboaie este mentionata si în Republica de Platon (III, 45.).

</Nota>

La prima navala nu-si arata toata înversunarea, dar cu cât lupta se lungeste, cu atât se otelesc pe nesimtite si îndârjirea lor ajunge pâna acolo ca e mai lesne sa-i ucizi decât sa-i pui pe goana. Ceea ce-i face sa aiba un suflet atât de înalt, respingând chiar gândul ca pot fi învinsi, este marea lor siguranta ca acasa la ei fiecare va avea un trai îndestulat, si aceasta le smulge din inima orice grija chinuitoare la gândul ca au copii, adica tocmai grija care în alte parti roade pâna si sufletele cele mai tari. Ceea ce le sporeste si mai mult încrederea este destoinicia lor în pur­tarea razboiului si, în cele din urma, le maresc vitejia convinge­rile sanatoase de care sunt patrunsi din frageda copilarie, cu aju­torul principiilor învatate în bunele asezaminte ale statului, con­vingeri potrivit carora viata nu trebuie dispretuita atât de mult încât sa fi împins a o risipi fara chibzuiala, dar nici nu trebuie iubita pâna la lasitate, asa încât chiar daca cinstea îti cere sa re­nunti la ea, ca un avar josnic, sa te agati de viata cu orice pret.

Cât timp lupta clocoteste peste tot. fara oprire, o ceata de ti­neri, legati prin juruinta fiecaruia si prin juramântul facut împre­una, urmaresc necontenit pe comandantul ostii dusmane. Acesta este tinta atacurilor lor fatise, tina curselor pe care le întind; tot pe el cauta sa-l doboare de aproape în lupta corp la corp, sau de departe, cu sageata. Aceasta mica ceata, alcatuita în chip de tri­unghi prelungit si împrospatata mereu cu oameni noi în locul ce­lor osteniti, duce lupta fara odihna, si rar se întâmpla sa nu izbu­teasca sa ucida pe generalul dusman sau sa-l prinda viu, daca acesta nu si-a pregatit fuga.

Când utopienii înving, nu macelaresc iara nici un folos pe cei învinsi, caci decât sa ucida pe fugari, mai bine îi iau prizonieri; dar pe fugari nu-i urmaresc niciodata fara sa tina sub steag, toto­data, un corp de rezerva, oricând gata de lupta. Daca cele dintâi linii n-au fost nimicite, si strajile din urma lor n-au si câstigat izbânda, ei ar fi în stare mai degraba sa lase pe toti vrajmasii sa scape, decât sa alerge dupa ei, deoarece stiu ca în asemenea pri­lejuri ostasii ajung sa-si strice rândurile.

Astfel îsi aduc aminte ca, nu o data, dupa ce grosul ostirii lor fusese zdrobit si pus pe fuga, soldatii vrajmasi, beti de bucuria izbânzii, au început sa ur­mareasca pe utopieni, care fugeau care-ncotro, si care nu mai a-veau decât o slaba rezerva; dar acestia, cu gândul atintit la prile­jul prielnic, au izbutit sa dea întregii lupte o alta întorsatura, ata­când pe neasteptate armata dusmana care ratacea împrastiata si care, crezându-se stapâna pe victorie, devenise neprevazatoare. Izbânda cea mai sigura a fost smulsa din mâinile celor ce nu se mai îndoiau de ea, si învinsii au învins pe învingatorii lor.

Nu e usor de spus daca utopienii sunt mai mesteri sa întinda curse, sau sa le ocoleasca, îti vine sa crezi ca se pregatesc de fuga, când nici nu se gândesc la asa ceva; dimpotriva, daca au gând de fuga, nu-ti poti da seama ce stau sa faca. Când se simt prea slabi prin asezarea lor sau prin numarul ostasilor, se trag înapoi noaptea, tiptil, în tacere adânca, sau ocolesc primejdia prin vreo alta viclenie de razboi. Uneori se trag îndarat chiar ziua, dar în atâta rânduiala, ca nu e mai putin primejdios sa-i lo­vesti când se retrag, decât atunci când ar sta sa loveasca.



Ei îsi întaresc tabara cu cea mai mare luare-aminte, înconjurând-o cu santuri late si adânci si aruncând în interior pamântul scos. La aceste lucrari nu folosesc oameni cu plata, ci treaba se face cu mâinile soldatilor lor, fiindca toata ostirea munceste, afa­ra de strajile înarmate din jurul taberei, care vegheaza pentru orice s-ar ivi fara veste. Cu atâtia muncitori la îndemâna, ei înal­ta cu o iuteala de necrezut întarituri care acopera mari întinderi.

Armele lor de aparare au taria trebuitoare pentru a se împo­trivi oricarei lovituri, dar nu sunt nepotrivite pentru nici un fel de miscare si mânuire, asa ca nu împiedica nici pe ostasul care ar trece cu ele o apa înot, caci înotul înarmat este unul dintre în­vatamintele ostasesti pe care le deprinde ostasul utopian. La dis­tanta, întrebuinteaza ca arma de aruncat sageti pe care le trimit cu putere si cu o mâna sigura, nu numai pedestrasii, dar chiar si calaretii, în lupta de aproape nu se slujesc de sabii, ci de securi semanatoare de moarte, lovind când cu ascutisul si taind din plin. când întoarse, cu greutatea fierului, si împlântându-si vârful.

În nascocirea si alcatuirea masinilor de razboi, ei dau dovada de o rara iscusinta, dar dupa ce le întocmesc, le pastreaza în tai­na deplina, ca sa nu se afle de ele înainte de va fi nevoie, deve­nind astfel mai curând obiecte de batjocura decât de folosinta. La alcatuirea lor se îngrijesc mai cu seama sa fie usor de carat, de mânuit si de întors pe loc.

învoielile de încetare a luptei sunt tinute de utopieni cu atâta sfintenie, ca nici atâtati de dusmani nu le calca. Nu pustiesc pa­mântul tarii cucerite, nici nu ard lanurile cu bucate; mai mult chiar, opresc pe pedestrasii si pe calaretii lor sa le calce, dându-si seama ca ele cresc spre folosul tuturor. Omul neînarmat nu-i ni­ciodata lovit de ei, decât daca era trimis ca iscoada. Orasele care se închina sunt crutate, nici cele luate cu asalt nu-s pustiite, dar ucid pe fruntasii care au întârziat cu închinarea cetatii si iau în robie pe ceilalti aparatori ai cetatii; cât despre norodul care n-a luat parte la lupta, acestuia nu-i fac nimic. Daca afla ca unul sau altul dintre cei asediati a îndemnat la închinarea cetatii, daruiesc acestuia o parte din bunurile celor osânditi, iar alta parte o dau ostilor ajutatoare. Ei însisi nu iau niciodata nimic din prada.

Dupa sfârsitul razboiului, cheltuielile nu le pun pe spinarea aliatilor pentru care au dus razboiul, ci a învinsilor, si sub acest cuvânt, utopienii cer mai întâi bani, pe care-i pastreaza pentru un razboi viitor, iar în al doilea rând cer sa li se dea pe veci pamân­turi în tara vecina, care aduc statului venituri însemnate.

Asa se face ca acum statul acesta trage din mai multe tari straine venituri mari de acest soi, care au luat fiinta încetul cu încetul din felurite prilejuri si care aduc în fiecare an peste sapte sute de mii de ducati *1.

<Nota>

1. Aici e vorba, probabil, de ducatul de aur, care valora circa 9,5 silingi în valu­ta dinainte de razboi. Asadar, în valuta dinainte de razboi 700 000 ducati re­prezinta 326 500 lire sterline. Denumirea de chestori întâlnita ceva mai jos înseamna trezorieri.

</Nota>

În aceste tari, statul trimite pe unii din cetatenii sai pentru a îndeplini dregatoria de chestori. Acestia duc în acea tara o viata stralucita, dându-si aere de magnati, dar prisosul care ramâne este atât de mare. încât poate fi pus în teza­urul utopienilor. daca nu gasesc cu cale sa-l dea cu împrumut acelui neam, pâna se iveste nevoia sa-l foloseasca pentru ei însisi; rareori cer însa toata plata. O parte din aceste mosii revin acelora care, prin îndemnul dat compatriotilor lor sa se supuna, s-au pus în primejdiile de care am vorbit mai înainte.

De îndata ce un principe a luat armele împotriva Utopiei si se pregateste sa navaleasca în tara lor, utopienii strâng în graba o mare ostire si o trimit sa atace pe vrajmas dincolo de granita. Numai la mare strâmtoare insularii nostri poarta razboi chiar înlauntrul hotarelor lor, si nevoia ar trebui sa fie prea mare, ca sa-i sileasca sa cheme în tara lor osti ajutatoare.

<Titlu> DESPRE RELIGIA UTOPIENILOR

Religiile în Utopia nu sunt deosebite numai în feluritele pro­vincii, dar chiar si înauntrul zidurilor fiecarui oras. Unii se închi­na la soare, altii la luna, altii la câte o planeta *1. Unii cinstesc nu numai ca pe un zeu, dar chiar ca pe singurul si cel mai mare zeu, pe un om care odinioara n-avea seaman prin virtutea si renumele lui. Dar cei mai multi dintre locuitori, si totodata cei mai cuminti, îi resping pe toti acestia si cred într-un singur Dumne­zeu, necunoscut, vesnic, nesfârsit de mare, de netalmacit, care depaseste ca atare întelegerea omeneasca si care acopera lumea cu puterea lui. nu cu marimea lui trupeasca. Pe acest Dumnezeu îl numesc ei tata. Pe seama lui pun obârsia, cresterea, propasirea, prefacerea si sfârsitul tuturor lucrurilor si nici unui altuia nu i se închina ca unui adevarat Dumnezeu, în afara lui.

De altfel, toti ceilalti utopieni. în ciuda credintelor lor deose­bite, se înteleg totusi cu acestia din urma, în recunoasterea unei fiinte supreme, careia i se datoreste crearea universului si pro­videnta pusa la temelia lui, fiinta care poarta în limba tarii *2 nu­mele de Mythra. Deosebirea sta numai în aceea ca, prin Mythra *3 fiecare întelege altceva, dar orice om din Utopia marturiseste ca oricum ar fi ceea ce el însusi pune mai presus de toate, acest Dumnezeu nu este, tara nici o îndoiala, decât natura, singura careia, în maretia ei divina, i se poate recunoaste, asa cum cred toate neamurile pamântului, stapânirea iara hotar asupra tuturor lucrurilor.

<Nota>

1. Planete - în original: errantium siderum - astri ratacitori.

2. Am aratat mai sus ca limba cetatenilor din Utopia aminteste pe cea persana (vezi nota 1. p. 77).

3. Mythra veche zeitate persana a luminii. Cultul ei a fost raspândit în impe­riul roman începând de la sfârsitul sec. I d.Hr. si a exercitat o mare influenta asupra credintei si riturilor crestinilor.

</Nota>

De altfel, încetul cu încetul, toti se lasa de credintele lor de­sarte si încep sa se contopeasca într-o singura religie, despre care judecata noastra poate spune ca le depaseste pe celelalte. si iara îndoiala ca acestea ar fi disparut, daca teama -ar fi pus pe seama cerului, nu pe a simplei întâmplari, nenorocirile nepreva­zute de care s-a putut izbi vreunul dintre cei ce se gândeau sa-si schimbe credinta lor veche, acestia ajungând sa creada ca zeul parasit, prin puterea-i divina, îsi lua razbunarea pentru o fapta pusa la cale din necucernicie.

Când aflara însa de la noi numele lui Hristos, când aflara în­vatatura lui, viata lui, minunile, nespus de minunata-i statornicie în nenumaratele-i chinuri, si cum sângele Mântuitorului, varsat de buna voie, a supus cele mai multe neamuri sub legea evan­gheliei, nu v-ar veni sa credeti cât de mult s-au simtit atrasi de aceasta descoperire, fie ca Dumnezeu le insufla în taina o asemenea înclinare, fie ca li s-a parut ca religia crestina raspun­dea cel mai mult credintei ce se bucura la ei de cea mai mare tre­cere. Eu cred însa ca ceea ce a facut nu putin sa se plece balanta a fost povestirea vietii laolalta a primilor apostoli, pe care Hris­tos le-o predicase si care se obisnuieste si azi în obstile de ade­varati crestini'.

Oricum o fi fost, fapt e ca multi dintre ei se hotarâra pentru credinta noastra si se curatira cu apa sfânta a botezului. Din ne­fericire, nu se gasea printre noi patru (caci atâtia ramasesem dupa ce ne murisera doi dintre tovarasii nostri), nici un preot.

<Nota>

1. Nota marginala din original explica ca aici se subînteleg manastirile. Probabil ca acest lucru este spus în mod ironic, caci manastirile de pe tim­pul lui Morus erau departe de ideal.

</Nota>

De aceea, ei desi cunosc acum toate celelalte învataturi, sunt lipsiti de împartasirea tainelor pe care la noi nu le pot împlini decât preotii. Totusi înteleg bine rostul acestor taine si nazuiesc cum nu se poate mai puternic sa se bucure de ele. I-am auzit chiar întrebându-se între ei cu aprindere, daca un cetatean ales de ei. fie el fara un act de trimitere din partea unui episcop, -ar putea dobândi darul preotiei. La plecarea mea nu alesesera înca pe nimeni, dar pareau hotarâti sa faca pasul acesta.

Locuitorii insulei care nu îmbratiseaza credinta crestina nu se împotrivesc prin amenintari la raspândirea ei si nu prigonesc pe noii crestini. Numai unul dintre acestia, din ceata noastra, a fost arestat chiar sub ochii mei. Botezat de curând, el propovaduia noua credinta, desi îl sfatuisem sa nu faca acest lucru, cu râvna mai mult decât cu cumintenie. Târât de patima, se înfierbântase într-atâta, ca nu se multumea sa slaveasca religia crestina, ridicând-o deasupra tuturor celorlalte, dar se apucase si sa le afuri­seasca pe toate acestea, numindu-le pagâne si strigând ca închi­natorii lor sunt niste nelegiuiti si blestemati, vrednici de osânda vesnica a flacarilor iadului. Acest neofit, dupa ce a predicat ast­fel o buna bucata de vreme, fu prins si arestat, dar nu pentru vina ca ar fi ocarât credinta celorlalti, ci pentru ca stârnise zarva în popor. Pricina fu cercetata, hotarârea data, si cel gasit vinovat fu osândit la surghiun.

Printre rânduielile lor cele mai vechi *1 ei numara si oprelistea de a pricinui un rau cuiva din cauza credintei lui *2. Utopus. în vremea întemeierii statului sau, aflase ca, pâna la sosirea lui, bastinasii se încaierasera necurmat într-un razboi religios.

<Nota>

1. Cele mai vechi - în original: antiquissima, unii comentatori interpreteaza acest cuvânt drept "cele mai de seama", dar aceasta nu se potriveste cu cuvintele urmatoare - "în vremea întemeierii..." (inde ab initio).

2. A pricinui un rau... - în original fraudi. Asadar, Morus este partizan al celei mai largi tolerante religioase.

De asemenea, el bagase de seama ca starea aceasta îi usurase mult cucerirea tarii, fiindca sectele vrajmase, în loc sa se uneasca toa­te împotriva dusmanului, se luptau fiecare de capul ei. îndata ce fu biruitor, el rândui cu sfintenie ca fiecare e slobod sa urmeze credinta care-i place, putând chiar sa aduca pe altii la credinta lui, daca îsi margineste sfortarile, pasnice si cuviincioase, la a largi prin îndemnul judecarii religia sa. fara sa încerce a distruge cu silnicie pe celelalte si fara a se deda la samavolnicii sau la ocari daca n-a izbutit sa convinga prin vorba cugetata; cine se va stradui iara nici un frâu la astfel de fapte va fi surghiunit sau tre­cut în rândul robilor.

Utopus a luat aceasta masura nu numai în vederea pacii, pe care o vazuse rasturnata prin lupte neîncetate si printr-o ura ne­stinsa, dar si mânat de gândul ca o asemenea hotarâre era chiar spre folosul religiei însesi, în ceea ce priveste religia, el n-a cu­tezat niciodata sa ia vreo hotarâre nechibzuita, nefiind deloc si­gur daca nu cumva Dumnezeu însusi, nazuind la o cinstire cât mai deosebita si în multe chipuri, inspirase oamenilor chipuri de zei care nu semanau între ele. Cât despre întrebuintarea silniciei si a amenintarilor spre a sili pe cineva sa treaca la o alta credin­ta, fapta aceasta i se parea tot atât de tiranica pe cât de smintita. El prevedea ca daca toate credintele ar fi înselatoare, afara de una singura, va veni o vreme când adevarul, cu ajutorul blândetii si al judecatii, se va ridica de la sine luminos si biruitor; daca, dimpotriva, se va duce pentru religia cea mai buna si mai sfânta o lupta cu arme si cu zarva, din pricina ca oamenii cei mai rai sunt si cei mai încapatânati, ea se va înmormânta sub o mul­time de credinte desarte, întocmai ca o recolta frumoasa sub spini si maracini.

De aceea Utopus, în ceea ce priveste credinta, a ales calea de mijloc, lasându-l pe fiecare liber sa creada cum gândeste, cu în­gradirea, totusi, sub strasnica opreliste, ca nimeni sa nu se înjo­seasca pânaîntr-atât, încât uitându-si mândria lui de om, sa crea­da ca sufletul moare o data cu trupul sau ca lumea e supusa în­tâmplarii, fara mijlocirea unei pronii dumnezeiesti. De aceea, utopienii cred într-o viata viitoare, în care faradelegile sunt pe­depsite, iar virtutea e rasplatita.

Ei nu socotesc în rândul oame­nilor pe acela care, tagaduind aceste adevaruri, pune pe aceeasi treapta firea înalta a sufletului si josnica stare a unui trup dobitocesc, si mai putin se gândesc sa-i dea un loc printre cetateni, încredintati ca un astfel de om. daca teama de pedeapsa nu l-ar tine în frâu, ar calca în picioare toate asezamintele si datinile ta­rii, într-adevar, zic ei, cine s-ar putea îndoi ca un om pe care-l tine în frâu numai teama de pedeapsa legii si care, dupa moartea trupului, nu mai are nici o nadejde, nu si-ar face o placere din a ocoli cu iscusinta si în taina legile tarii sale si din a le calca în chip samavolnic de îndata ce prin aceasta si-ar putea multumi pornirile lui egoiste?

Oamenilor care au astfel de pareri nu li se da nici o cinste si nu li se încredinteaza nici o slujba, nici o dregatorie obsteasca. Ei sunt dispretuiti ca niste fiinte josnice si slabe. De altfel, uto­pienii, fiind siguri ca nu sta în puterea cuiva sa creada cam orice-i trece prin cap, credinta cuiva neatârnând de vointa lui, nu-i osândesc cu nici o pedeapsa. Tot atât de putin se slujesc de ame­nintari spre a-i sili sa-si ascunda parerile lor, caci în Utopia pre­facatoria e urgisita, iar minciuna, ca ruda buna cu înselaciunea, e pentru ei o grozavie. Le e oprit însa sa faca propovedanie pen­tru credinta lor în mijlocul norodului; dar, altminteri, cu preotii si cu oamenii cu greutate luati de-o parte, nu numai ca au voie sa stea de vorba despre parerile lor, dar chiar sunt îndemnati s-o fa­ca, în nadejdea ca sminteala se va da batuta în fata întelepciunii.

Mai sunt si altii printre utopieni, si nu putini la numar, caro­ra nu li se pune nici o stavila în cale, ca unii ce n-au pareri nici cu totul lipsite de întelepciune, nici primejdioase, ci cazând într-o greseala cu totul pe dos de cea pomenita, cred ca nu numai su­fletele noastre, ale oamenilor, sunt nemuritoare, dar si ale dobi­toacelor, desi, zic ei, acestea nu pot fi puse pe aceeasi treapta cu ale oamenilor si nici nu sunt menite sa se bucure deopotriva de fericirea vesnica.

Toti utopienii, afara de foarte putini dintre ei, au credinta ne­stramutata si asa de adânc înradacinata ca dupa moarte îi asteap­ta o fericire iara margini, încât din aceasta pricina ei nu bocesc decât pe bolnavi, niciodata pe morti, afara doar când cel pe moarte paraseste viata îngrijorat si fara voie. în aceasta teama de moarte vad cel mai rau semn, convinsi ca numai sufletele dez­nadajduite si cu cugetul patat pot sa tremure înaintea vesniciei, ca si cum ar vedea apropiindu-se pedeapsa. Afara de aceasta, Dumnezeu primeste fara placere pe un om care nu asculta de glasul lui cu inima bucuroasa si pe care moartea îl târaste în apropierea lui iara de voie si plin de împotrivire. Cei ce vad pe cineva murind în acest chip se înfioara de obicei din aceasta pri­cina. Mâhniti si în tacere îi duc lesul de i-l îngroapa, dar numai dupa ce-au rugat fierbinte milostivirea cereasca sa-i ierte pacatele.

Dimpotriva, nimeni nu boceste pe un cetatean care stie sa moara plin de bunavoie si de nadejde. Cântece, nu bocete, înso­tesc alaiul lui de înmormântare; ei înfatiseaza cu caldura sufle­tul acestuia lui Dumnezeu si apoi îi ard trupul *1 într-o pioasa re­culegere, însa fara nici o tristete. Deasupra gropii se ridica o co­loana pe care se sapa toate vredniciile raposatului. Cum ajung acasa, prietenii lui pomenesc faptele si deprinderile lui si ceea ce spun ei cu deosebire este povestea plecarii lui voioase pe calea vesniciei.

Aceste semne de veneratie aduse amintirii unor astfel de oa­meni ajung în ochii utopienilor un puternic îndemn la virtute pentru cei vii si, pe lânga aceasta, un dar respectuos si foarte pla­cut mortilor, caci dupa parerea lor mortii, desi nevazuti pentru muritori, cu vederea scurta, sunt de fata când vorbesc cei vii. Caci ar fi nepotrivit cu soarta celor raposati sa-i socoteasca lip­siti de libertatea sa se duca unde vor, si apoi ar fi o dovada de nerecunostinta daca acestia n-ar dori fierbinte sa revada pe prie­tenii lor de care pe pamânt erau legati prin legatura prieteniei si a dragostei, însusiri pe care ei. la oamenii buni le socot nu mic­sorate, ci sporite dupa moarte.

<nota>

1. Contrar punctului de vedere crestin, Morus considera arderea cadavrului ca fiind mai onorabila decât îngroparea lui.

</nota>

Asadar, dupa parerea utopienilor, mortii se amesteca în ob­stea celor vii si sunt martorii faptelor si ai vorbelor lor. Aceasta credinta ca le stau în fata stramosii insufla oamenilor o mare în­credere în toate treburile de care se apuca si-i opreste de la orice tainica nelegiuire.

Cât priveste prevestirile si alte chipuri babesti si înselatoare pentru prezicerea viitorului, de care alte neamuri se slujesc asa de des si cu atâta încredere, utopienii le nesocotesc cu totul si râd pe seama lor. Ei venereaza minunile, care se petrec în afara legilor firesti, socotindu-le drept dovezi ca Dumnezeu a fost printre ei. Ei spun chiar cu tarie ca în tara lor s-au întâmplat mai multe minuni si ca, adeseori, în mijlocul primejdiilor, prin ruga­ciuni obstesti si printr-o credinta tare. ei au parte de asemenea minuni.

Ei socotesc privirea naturii si slava ce se da Ziditorului ei ca o închinare placuta lui Dumnezeu. Totusi, se afla printre ei unii cetateni *1 care, din pricini de credinta, nesocotesc stiintele si orice învatatura si se lipsesc de orice odihna sau ragaz, încredin­tati ca dupa moarte vor avea parte de fericirea vesnica numai da­torita stradaniilor lor si facerilor de bine catre aproapele. Astfel, unii îngrijesc pe bolnavi, altii dreg drumurile, curata santurile, repara podurile, curata iarba, scot pietrele si netezesc nisipul pe drumuri, taie si crapa copacii si aduc cu carele lemne, grâne si alte lucruri în oras, nu numai în folosul obstii, dar si al cetate­nilor în parte, slujindu-i ca slugi, si se arata mai ascultatori si mai vrednici decât robii.

<Nota>

1. Aici se subînteleg asa-numitii "Frati ai vietii comune'' (Fratres communis vitae), care si-au propus sa reformeze societatea pe baza crestinismului. Aceasta comunitate a fost întemeiata în Olanda în sec. XIV. într-una din scolile organizate de ea a învatat Erasmus.

</Nota>

Ei iau asupra lor bucuros si de buna voie muncile cele mai murdare, treburile cele mai neplacute si mai grele, de la care osteneala, scârba si lipsa de curaj înde­parteaza pe cei mai multi oameni. Ei se închina fara pic de ragaz muncii trudnice, ca sa lase celorlalti odihna, si pentru asta nu cer nici o rasplata. Ei nu cârtesc despre viata altora si nu se lauda niciodata cu binele pe care-l fac. Cu cât se umilesc mai mult, spre a se pune în rând cu robii, cu atât sunt tinuti în mai mare cinste de toti.

Oamenii acestia, care se jertfesc în folosul altora, se împart în doua secte: una e alcatuita din holtei, care nu numai ca nu au nici în clin nici în mâneca cu femeile, dar se tin si de la mâncat came; ba unii dintre ei nu manânca nici un fel de mâncare pro­venind de la vreo vita. oricare ar fi ea. Ei se lipsesc de toate pla­cerile vietii acesteia, pe care le socotesc vatamatoare, si nazuiesc doar sa capete cât mai degraba bucuriile vietii viitoare, prin priveghiuri si munci istovitoare: iar nadejdea ca se vor împartasi în curând din bucuriile vietii vesnice îi face sprinteni si voiosi.

Cealalta secta, nu mai putin dornica de munca, alege mai bine starea casatoriei, ca unii ce nu-i dispretuiesc mângâierea si, totodata, fiindca se socot tinuti sa-si faca datoria fata de fire si sa zamisleasca copii pentru tara lor. Ei nu ocolesc placerile, dar numai daca acestea nu-i fac sa zaboveasca de la munca lor. Ei manânca bucuros carne de vite mari si o pretuiesc mai ales când se gândesc ca printr-o astfel de hrana se întremeaza si sunt mai destoinici pentru munca.

Utopienii judeca aceasta din urma tagma ca mai cuminte, iar pe cea dinainte, ca mai cucernica. Daca însa cei care aleg sin­guratatea în locul casatoriei si o viata de aspra încordare în locul uneia de tihna împacata ar vrea sa-si îndreptateasca felul lor de viata prin temeiuri rationale, utopienii si-ar bate joc de ei; dar fiindca se întemeiaza pe credinta, îi admira si îi tin în mare cin­ste, caci în Utopia toti se feresc cu grija sa hotarasca ceva cu pri­peala când e vorba de credinta.

Cei care au îmbratisat acest fel de a crede se numesc în limba tarii buthreschi *1, ceea ce în latineste ar fi tot una cu om religios sau calugar *2.

Preotii utopieni sunt oameni tare cucernici si de aceea foarte putini la numar, în fiecare oras aflându-se doar treisprezece pre­oti, în slujba tot atâtor biserici. La vreme de razboi însa. câte sapte din ei pleaca cu oastea, iar în locul lor se aleg altii; la reîntoarcere fiecare îsi reia locul, ceilalti ramân pe deasupra si urmeaza în sluj­ba pe înaintasii lor. dupa rând. când acestia mor. iar pâna atunci ajuta pe pontiful care conduce fiecare sobor de preoti.

Preotii ca si ceilalti dregatori, sunt alesi de popor, prin vot secret spre a se înlatura orice intrigi întâmplatoare, iar soborul preotilor din fiecare oras hirotoniseste pe noul ales. Ei stau în fruntea treburilor religioase, vegheaza asupra religiilor si sunt oarecum judecatori ai moravurilor, fiind o mare rusine sa fii chemat înaintea lor ca sa primesti mustrari, semn ca duci o viata destrabalata. Daca ei au dreptul sa atraga luarea-aminte si sa mustre pe vinovati, dreptul sa aresteze si sa urmareasca pe vino­vati îl au numai principele si dregatorii, dar acela de a opri sa se apropie de cele sfinte pe cei cu purtari rele apartine tot preotilor, si de aceasta pedeapsa utopienii se tem tot atât de mult ca de ori­care alta. Este o pedeapsa ce pune pe ei pecetea infamiei, îi chinuieste cu spaima religioasa a necunoscutului si nu le înga­duie sa fie multa vreme siguri nici macar de viata lor. Mai târziu, daca ei nu se grabesc sa dea preotilor dovada de adevarata cainta, sunt arestati si senatul îi osândeste ca oameni fara Dumnezeu.

<Nota>

1. Butreschi - Buthrescas, aceasta denumire nascocita de Morus se explica de obicei ca fiind alcatuita din cuvintele grecesti βοχ> - particula emfatica si - temator de Dumnezeu. Dar prof. Freiman a aratat ca acest nume poate ti dedus si din limba persana, anume din cuvântul "budperes" (Butaparast) - cei ce venerau pe idolii lui Buda.

Nici unul dintre comentatorii lui Morus n-a relevat ca capitolul din Utopia privitor la preoti aminteste mult cap. 13 din cartea a VI-a din De bello gal-licoîti care se vorbeste despre preotii-druizi galii. Aceasta asemanare ajunge uneori chiar la copiere de text.

</Nota>

Baietii si tinerii sunt dati pe mâna preotilor spre a fi crescuti, dar cea mai mare grija nu se da învataturii, ci moralei si virtutii. Dascalul utopian pune toata priceperea si iscusinta lui spre a sadi în sufletul fraged si primitor al copilului învataturile cele bune. care sunt temelia statului. Copilul care a primit samânta acestor învataturi o pastreaza în tot timpul vietii si mai târziu ajunge un bun cetatean, care va sti sa se straduiasca pentru pas­trarea statului, caci viciul face sa se prabuseasca statele si el se naste din pareri gresite.

Preotii barbati îsi aleg sotiile dintre femeile cele mai vrednice ale tarii; zic barbati, fiindca femeile nu sunt înlaturate din tagma preoteasca, numai sa fie vaduve si în vârsta înaintata; aceasta însa nu e ceva obisnuit.

Nu e în Utopia o slujba care sa fie tinuta în mai multa cinste ca aceea de preot. Respectul ce se arata preotului este atât de adânc, încât daca vreunul se face vinovat de o fapta rusinoasa, nu e supus judecatii statului, ci e lasat în plata Domnului si a mustrarii de cuget. Caci utopienii socot ca nu e îngaduit sa atingi cu o mâna muritoare pe acela care, ca un prinos, a fost închinat iui Dumnezeu. Datina aceasta e cu atât mai lesne de tinut, cu cât preotii sunt foarte putini la numar si sunt alesi cu cea mai mare grija. De aceea numai foarte arar se poate întâmpla ca un om, ridicat la o cinste asa de mare numai pentru virtutea lui, care l-a facut sa fie socotit cel mai bun printre cei buni, sa cada atât de jos, încât sa se dea prada viciului si unor obiceiuri josnice. si chiar de se întâmpla uneori (caci firea omului e subreda si schim­batoare), paza si linistea tarii -ar fi prea mult primejduite, de vreme ce tagma preotilor e asa de mica la numar si nu se bucura, în afara de cinstea ce i se da, de nici o putere nemijlocita.

Când lasa ca numarul preotilor sa fie atât de mic, utopienii vor sa împiedice sa scada respectul datorat unei tagme ce se bucura azi de cea mai înalta cinste, ceea ce s-ar întâmpla daca aceasta cinstire ar fi data la prea multi oameni, mai ales ca li se pare anevoie sa gasesti multi oameni destul de virtuosi pentru o sluj­ba a carei îndeplinire nu se multumeste cu o moralitate de rând.

Preotii utopieni sunt pretuiti si de neamurile straine nu mai putin decât de concetatenii lor, si obârsia pe care eu o dau aces­tui fapt este usor de lamurit:

în timpul luptelor, preotii se tin pe de laturi, desi nu prea de­parte de câmpul de batalie, unde se roaga în genunchi, cu mâi­nile ridicate spre cer, învesmântati în odajdiile lor sfinte, înainte de toate pentru pace si numai apoi pentru biruinta tarii lor, dar o biruinta nesângeroasa pentru nici una din cele doua tabere. Când biruiesc concetatenii lor, se arunca în învalmaseala cea mai mare si pun frâu celor ce se dedau la cruzimi fata de învinsi; pentru a-ti pastra viata, este destul sa-i zaresti si sa-i chemi lânga tine. Cine poate atinge vesmintele lor lungi si fâlfâitoare, pe lânga viata, îsi pastreaza si avutul. Aceasta frumoasa datina i-a înconjurat cu un adevarat nimb de maretie, a insuflat popoarelor învecinate atât de mult respect fata de ei, încât amestecul lor i-a salvat pe con­cetatenii lor de ostile dusmane, nu mai putin decât au putut scapa pe dusmani din mâinile concetatenilor lor. într-adevar, s-a întâmplat odata ca ostile utopiene, dupa ce pierdusera orice na­dejde, se trasesera înapoi si chiar fugisera de-a binelea; însa în clipa când dusmanul se arunca asupra lor ca sa-i ucida si sa-i je­fuiasca, mijlocirea preotilor a împiedicat un astfel de macel, des-partind pe luptatori, pâna ce izbutira sa capete pacea dupa o rânduiala cuviincioasa. Niciodata un popor nu va fi asa de salbatic, asa de crud si de barbar, încât sa nu respecte pe acei preoti ca pe niste fiinte sacrosancte si inviolabile.

întâia si ultima zi a fiecarei luni sunt la utopieni zile de sarba­toare, si tot asa ziua de început si de sfârsit a anului, pe care îl împart în luni, masurate dupa mersul lunii, tot asa cum cercul anului este întocmit dupa mersul soarelui. Acele zile de început si de sfârsit se numesc în limba utopiana cynememe si trapemerne *1, ceea ce ar vrea sa însemne sarbatoare de început si sarbatoare de sfârsit.

<Nota>

1. Cynemerne si trapemerne. Semnificatia acestor cuvinte este neclara. A doua parte a lor provine probabil de la grecescul - zi. de unde -din timpul zilei.

Templele ce se vad în Utopia sunt minunate, nu numai prin munca pe care au cerut-o dar si prin marimea care le face sa cuprinda în ele o multime nemasurata, ceea ce este de neaparata trebuinta, fata de micul lor numar Toate sunt cufundate pe jumatate în întuneric, si asta - se spune -. nu din nepriceperea arhitectilor, ci dupa rânduiala dinadins a preotilor, deoarece o lu­mina prea puternica împrastie gândurile, pe când o lumina slaba si îndoielnica aduna mintea si ajuta la sporirea evlaviei.

Desi utopienii nu marturisesc toti una si aceeasi credinta, totusi, toate formele ei. oricât de multe si de deosebite una de alta. se îndreapta spre adorarea dumnezeirii din natura, cum ai merge, pe cai deosebite, spre acelasi tel; si de aceea, -ai sa vezi în bisericile lor nimic ce -ar fi potrivit cu spiritul tuturor credin­telor din tara. Riturile deosebite ale credintei sale. fiecare si le îndeplineste acasa la el. Slujba dumnezeiasca pentru obste e rân­duita în asa fel, ca nu se împotriveste pentru nici o constiinta sluj­bei de acasa, în biserici nu se vad nici un fel de icoane, pentru ca fiecare sa fie slobod sa-si închipuie pe Dumnezeu în chipul cel mai potrivit cu credinta sa. Acolo Dumnezeu nu e cinstit sub nume felurite, de la zeu la zeu. ci numai sub acela de Mythra. nume sub care toti înteleg fiinta unica a dumnezeirii în maretia ei, oricum ar fi aceasta fiinta, si nici o rugaciune nu se întocmes­te cu un cuprins care, spus de cineva, sa-l poata jigni în credinta lui religioasa.

În ziua sarbatorii de sfârsit, norodul se aduna dimineata si seara în biserici. Acolo el aduce multumiri lui Dumnezeu pentru binefacerile primite în timpul anului sau al lunii a carei zi din urma cuprinde sarbatoarea pe care o tin. iar în ziua urmatoare de la începutul lunii sau al anului, poporenii umplu bisericile dis-de-dimmeata si roaga cerul sa le aduca numai fericire în timpul anului sau al lunii al carui început l-au facut prin aceasta serbare. Tot în zilele sarbatorii de sfârsit, femeile, înainte de a se duce la biserica, îngenunchiaza în fata barbatilor lor. iar copiii, la pi­cioarele parintilor lor. Astfel îsi marturisesc toti greselile savâr­site fie cu fapta, fie prin neîndeplinirea vreunei îndatoriri, si apoi se roaga de iertare.

Cu aceasta spovedanie în familie, nourasii uni sau ai vrajbei, care ar fi putut întuneca pacea casei, se risi­pesc repede si toti pot lua parte la slujba dumnezeiasca cu sufle­tul curat si împacat, caci i-ar mustra cugetul daca ar face-o cu tulburare în suflet; de aceea, cei ce-si stiu sufletul plin de ura sau de mânie fata de un semen al lor nu iau parte la slujba dumne­zeiasca înainte de a se fi împacat si de a se fi curatit de patimi, caci teama mâniei ceresti nu poate fi decât mare.

în biserici, barbatii stau în dreapta, iar femeile, în stânga, asezându-se în asa fel încât baietii din fiecare familie sa sada în fata tatalui, iar mama sa fie cea din urma în hora fetelor ei. Aceasta rânduiala a fost întocmita astfel pentru ca toti capiii de familie sa poata vedea si afara din casa purtarea acelora pe care-i învata si-i calauzesc acasa. Au totodata grija sa amestece pe cei mai tineri cu cei mai batrâni, astfel încât copiii sa nu ramâna singuri si sa nu-si piarda cu prostii copilaresti timpul care trebuie folosit ca sa învete teama plina de evlavie fata de Cel de sus. gasind în ea cel mai viu si aproape singurul îndemn la virtute.

La slujbele lor religioase, utopienii nu jertfesc nici un fel de animale, convinsi ca milostivirea dumnezeiasca, cea care a da­ruit viata fiintelor vii ca sa traiasca, nu se poate bucura la vede­rea sângelui si a omorului. Ei ard tamâie si alte miresme de acest fel. dar mai mult le plac lumânarile, nenumarate, nu ca -ar sti ca asemenea lucruri, ca si rugaciunile oamenilor, nu adauga ni­mic fiintei dumnezeirii; totusi ei aduc bucurosi lui Dumnezeu acest prinos de veneratie, care este nevatamator nimanui, iar pe de alta parte luminile si miresmele acelea, slujbele acelea înalta­toare, îl fac nu stiu cum pe om sa se simta patruns de o suflare dumnezeiasca si cu multa cucernicie sa se închine si sa adore pe Dumnezeu.

La biserica, norodul e îmbracat în alb, iar preotul poarta un vesmânt de felurite culori, într-un chip si cu o lucratura minu­nata, dar dintr-o pânza nu prea costisitoare. Vesmântul preotesc nu e împletit cu aur si nici împodobit cu pietre scumpe, ci e alca­tuit dintr-o tesatura de fulgi de pasari, care sunt orânduiti cu atâta mestesug si cu atâta gust, ca pâna si pânza cea mai bogata e mai prejos de aceasta minunata lucrare.

Afara de aceasta, când sunt întretesute cu rânduiala hotarâta, fulgii si penele alcatuiesc în vesmântul preotului tot atâtea simboluri care cuprind taine as­cunse. Preotii pastreaza aceste simboluri si le dau talmacirea cu­venita cu luare-aminte, caci vederea lor aminteste credinciosilor binefacerile lui Dumnezeu, recunostinta pe care i-o datoram si îndatoririle pe care le au oamenii unii fata de altii *1.

De cum preotul, în odajdiile sale, se iveste în pragul altaru­lui, toti se arunca la pamânt cu atâta evlavie si într-o tacere asa de adânca, încât privelistea aceasta umple sufletul de fiori ca si cum s-ar ivi un zeu în biserica. Dupa ce au ramas câteva clipe cu fruntea la pamânt, preotul face un semn si toata lumea se ridica. Apoi rasuna imnuri de slava lui Dumnezeu, care la rastimpuri sunt împletite cu cântul intonat de instrumente, mai toate altfel facute decât cele ce se vad în tarile noastre. Cele mai multe din­tre ele întrec în armonie pe cele folosite la noi, dar sunt si unele care nu pot suferi asemuirea cu ale noastre. Dar acolo unde nu mai este nici o îndoiala, este stiinta cu care toata muzica lor *2, fie cea scoasa din instrumente, fie cea intonata de vocea omeneas­ca, aminteste si marturiseste simtamintele firii noastre, îsi potri­veste sunetele dupa cuprins, si când este rugaciune de alungare a raului, si când se înalta vesela, aducatoare de pace, tulburatoa­re, jalnica sau mânioasa; aceasta plinatate de întelesuri, forma melodiei la utopieni o înfatiseaza atât de desavârsit, încât izbu­teste sa miste, sa strabata si sa înflacareze sufletul oamenilor.

La sfârsitul slujbei, preotul împreuna cu norodul rostesc ru­gaciuni înaltatoare, ale caror versete rituale au un cuprins pe care, în timp ce se face ruga obsteasca, fiecare sa-l poata lega de fiinta lui deosebita, în aceste rugaciuni fiecare recunoaste pe Dumnezeu ca ziditorul si cârmuitorul lumii si pe deasupra ca izvor al tuturor celorlalte fericiri, multumindu-i pentru multele binefaceri primite, îndeosebi pentru ca l-a învrednicit sa se nasca în tara cea mai fericita si a avut parte de credinta care, nadajduiesc ei, e cea mai adevarata.

<Nota>

Acest amanunt este luat probabil din antichitate, care atribuia o uriasa importanta ghicitului dupa zborul pasarilor. Comp. Plutarh, Despre judeca­ta animalelor, cap. XXIII.

Aceasta consideratiune despre însemnatatea muzicii este scrisa, probabil, sub influenta lui Aristotel (Politica, VIII, 5,8).

</Nota>

Totusi, daca credinta aceas­ta ar fi întrucâtva gresita, si daca ar fi una mai placuta lui Dum­nezeu, el ar ruga bunatatea dumnezeiasca sa-i destainuie aceasta religie si ar fi gata sa-l urmeze oriunde Dumnezeu ar voi sa-l duca. Daca, însa, dimpotriva, religia utopiana e cea mai buna, iar felul lui de a se cârmui e cel mai desavârsit, el roaga pe Dumne­zeu sa-i dea puterea sa staruie în ele si sa fericeasca si pe ceilalti oameni cu aceleasi asezaminte religioase si obstesti, afara numai de nu cumva Dumnezeu, potrivit nepatrunsei sale întelepciuni, gaseste o placere în aceasta asa de mare felurime de religii. Apoi îl mai roaga sa-l primeasca în pace dupa o moarte usoara. El nu cuteaza sa roage cerul sa-i lungeasca sau sa-i scurteze viata, însa spune fara teama ca-l supara în maretia lui, ca vrea sa ajunga la Dumnezeu fie si prin moartea cea mai dureroasa, mai bine decât sa stea departe de el timp îndelungat, cu pretul unei vieti cât de îndestulate.

Dupa aceasta rugaciune ei se apleaca iarasi spre pamânt si se ridica dupa câteva clipe, spre a se duce la masa. Restul zilei îl petrec în jocuri si în exercitii militare.

Am încercat - spuse mai departe Rafael - sa va zugravesc cât mai adevarat felul de a se cârmui al acelui stat pe care-l cred nu numai cel mai bun, dar si singurul care ar fi îndreptatit sa na­zuiasca pentru sine la numele de stat, adica de stat al obstii *1.

Caci peste tot aiurea cei ce vorbesc de binele obstesc se gân­desc doar la binele lor, pe câta vreme acolo unde nimeni nu are averea sa. toti. cu toata sârguinta, se îndeletnicesc cu treburile obstesti.

<Nota>

Obste - în original: republicae. Acest cuvânt se întâlneste destul de des în episodul respectiv si are doua semnificatii: obste si stat. De aceea este foarte greu sa-l traducem în acelasi fel

</Nota>

si au dreptate sa faca asa, si într-o parte, si în alta. Caci cine nu stie ca în celelalte tari. daca îti nesocotesti treburile si rosturile tale, poti sa pieri de foame, chiar când statul se bucura de cea mai mare propasire? De aici nevoia sa te gândesti mai degraba la tine decât la norod, adica la altii, în Utopia, unde toate sunt ale tuturor, dimpotriva, nimeni nu se îndoieste ca nu va duce lipsa de nimic, daca vor avea grija ca hambarele statu­lui sa fie vesnic pline. Caci în tara aceasta avutul statului nu se împarte nicaieri în chip nedrept si acolo nu se afla nici saraci, nici cersetori. Caci ce bogatie poate fi mai frumoasa, decât aceea care îti îngaduie sa fii voios si cu sufletul linistit, departe de orice griji, fara sa tremuri pentru cele ale traiului, iara sa fi obosit de necurmatele cereri si vaicareli ale sotiei, ori sa te temi pentru soarta fiului tau, ori sa te necajesti sa strângi zestre pen­tru vreo fiica, ci sa fii sigur si fara frica în privinta vietii si feri­cirii alor tai: sotie, copii, nepoti, stranepoti, rastranepoti si lun­gul sir de urmasi pe care si-l doresc cei de vita nobila? Ce sa mai zicem ca ei au tot atâta grija de cei neputinciosi sa mai lucreze ca înainte, si de cei înca în stare sa lucreze? As dori sa cuteze cineva sa asemuiasca aceste rânduieli cu acelea ale celorlalte popoare, caci eu unul as primi sa pun capul, daca as izbuti sa descopar la oricare din ele cea mai mica urma de dreptate si de dreapta masura!

Este oare drept ca un nobil, un giuvaergiu *1, un camatar sau oricine din acest soi de oameni, care ori nu fac nimic, ori fac doar lucruri ce nu prea sunt de folos statului, sa duca un trai pla­cut si stralucit, dobândit însa din trândavie sau din îndeletniciri desarte, în vreme ce muncitorul cu ziua, carutasul, fierarul, plu­garul, prin necurmata lor munca atât de trudnica, încât abia de-ar rabda-o vitele la jug, si asa de trebuincioasa încât nici un stat n-ar putea dainui fara ea nici macar un an, abia daca izbutesc sa-si agoniseasca un trai atât de pacatos si duc o viata asa de nenoro­cita, încât pare mult mai bun traiul vitelor de povara, care nu sunt supuse la munci necurmate, au o hrana doar ceva mai putin rea, dar pentru gustul lor mai placuta, fiind totodata scutite cu totul de grija zilei de mâine?

<Nota>

1. în acea epoca, giuvaergiii erau si bancheri.

</Nota>

În timp ce pe acesti sarmani, o munca nerodnica si stearpa îi chinuieste azi. iar gândul la o ba­trânete nenorocita îi omoara, caci câstigul lor zilnic nu le ajun­ge pentru trebuintele de fiecare zi. necum sa le ramâna ceva ca sa strânga bani albi pentru zile negre.

Nu e oare nerecunoscator si hain statul care pe asa-zisii no­bili, pe giuvaergii si pe ceilalti oameni de teapa acestora, pe trân­torii ori pe mestesugarii a caror munca îndestuleaza numai pla­cerile usuratice, îi încarca cu bunuri si cu cinste, pe când, dimpo­triva, de plugari, de carbunari, de muncitorii cu bratele, de cara­usi si de fierari, fara de care statul -ar putea nicicum sa dainu­iasca, acesta -are nici o grija? Statul stoarce fara masura vlaga tineretii lor si îndata ce sub povara anilor si a bolii puterile încep sa le scada, obstea uita veghile lor si, nemai aducându-si aminte de nenumaratele si însemnatele lor stradanii, în neagra ei nere­cunostinta, îi rasplateste cu moartea, adusa de cea mai crunta mizerie. Ce sa mai zicem ca bogatii micsoreaza zi cu zi simbria saracilor, nu numai prin tot felul de viclenii în parte, dar si prin statornicirea de rânduieli obstesti care urmaresc aceeasi tinta *1? Astfel, faptul de a rasplati cu cea mai mare nerecunostinta pe cei ce au adus tarii cele mai mari servicii - ceea ce mai înainte parea un lucru atât de nedrept - bogatii, de altfel prin legi statornicite poporului, au schimbat în dreptate. De aceea, chiar în statele cele mai înfloritoare nu vad - asa sa-mi ajute Dumnezeu - nimic altceva decât o uneltire a celor bogati *2 care, în numele si sub ocrotirea statului, îsi vad doar de treburile si de câstigul lor; ei nascocesc si chibzuiesc toate mijloacele si toate tertipurile prin care ajung, întâi sa-si asigure stapânirea fara nici o teama a unei averi strânse prin mijloace neîngaduite, si al doilea, sa cumpere pe cel mai mic pret munca si truda saracilor si sa traga foloase din mizeria lor.

<Nota>

1. Aici este vorba de legea muncitoreasca din 1496 pomenita mai sus si despre repetarea ei în 1514.

Pe marginile originalului, în dreptul acestor cuvinte se afla nota: "Baga de seama acest lucru, cititorule".

</Nota>

Iar aceste uneltiri, îndata ce bogatii, în numele norodului, adica si în numele saracilor, au hotarât sa fie stator­nicite, capata putere de lege. Totusi, desi acesti raufacatori, cu o lacomie de nesaturat, si-au împartit între ei toate bunurile care ar fi fost îndestulatoare pentru tot norodul, sunt tare departe de sta­rea vrednica de pizma de care se bucura utopienii. în tara aceas­ta, desfiintându-se întrebuintarea banului, a pierit si lacomia de bani, si ce izvor de griji nu s-a secat prin aceasta si ce maracinis bogat de crime n-a fost smuls din radacini! Caci cine nu stie ca înselaciunea, hotiile, jaful, certurile, încaierarile, pricinile, ras­coalele, omorurile, tradarile si otravirile, - nelegiuiri pe care obstea mai degraba le poate pedepsi zilnic decât sa le înfrâneze -, cine nu stie, zic, ca aceste faradelegi ar disparea de pe pamânt odata cu banul? si ca, pe lânga acestea, ar mai înceta si teama, nelinistea, grijile, truda si veghile de noapte în clipa în care ar înceta sa existe banul; ba chiar saracia însasi, care numai ea pare ca are nevoie de bani, ar scadea pretutindeni numaidecât, daca s-ar desfiinta banii. Ca sa va înfatisati mai bine în minte acest lucru, închipuiti-va ca ar veni un an rau, nerodnic, în care o foamete cumplita ar face sa piara multe mii de oameni. Ei bine, eu spun sus si tare ca daca, dupa stingerea foametei, s-ar scutu­ra hambarele bogatilor, s-ar afla acolo o câtime de bucate asa de mare, ca de-ar fi fost împartita la timp între cei pustiiti de foame si de nemâncare, nimeni -ar fi simtit asprimea cerului si zgârce­nia pamântului. Vedeti, asadar, cât de usor si-ar putea agonisi oamenii traiul, daca procopsitul asta de ban, care - e limpede ca lumina zilei ca a fost nascocit tocmai spre a ne deschide drumul spre agonisirea traiului -, nu ne-ar închide chiar el calea spre dobândirea celor trebuincioase vietii! Nu ma îndoiesc ca de acest lucru îsi dau seama si bogatii, care stiu ca e mult mai bine ca nimeni sa nu fie lipsit de nimic, decât sa fii înconjurat de bo­gatii de prisos, si ca e mai bine sa fii scutit de nenumarate rele. decât sa fii înabusit de prea mari avutii.

Nici nu ma pot îndoi ca, fie respectul pentru bunastarea fiecaruia, fie autoritatea mântu­itorului nostru, Hristos. care în atât de marea-i întelepciune n-a putut sa nu stie ce e mai bun pentru oameni, nici sa nu-i fi pova­tuit în bunatatea-i cea mare, sa aleaga ceea ce el stia ca este cel mai bine - ar fi adus demult toata lumea spre rânduielile din sta­tul utopian, daca nu s-ar fi împotrivit la aceasta o singura diha­nie, - trufia - regina si mama tuturor relelor omenesti. Ea ma­soara fericirea nu dupa bunastarea ei, ci dupa mizeria altora. Ea n-ar primi sa i se dea nici chiar rangul de zeita, daca -ar fi pe lume nenorociti peste care sa domneasca si pe care sa-i batjo­coreasca; cu ale caror chinuri sa-si puna fericirea în balanta, pentru a o vedea stralucind peste masura; a caror saracie s-o poata tulbura si atâta, prin desfasurarea bogatiilor ei.

Acest sarpe al infernului *1 ca pestele se strecoara în inima omului *2 si-l abate din calea unei vieti mai bune. si fiindca ea e sadita atât de adânc în sufletele oamenilor, încât cu greu mai poate fi smulsa de acolo, sunt bucuros ca de o astfel de rânduiala - de care as dori sa aiba parte toti oamenii - s-a întâmplat sa aiba parte cel putin utopienii, întemeindu-si statul pe astfel de aseza­minte care le chezasuiesc nu numai starea cea mai înfloritoare, dar si o dainuire vesnica, atât cât poate vedea înainte mintea omeneasca. Caci. o data cu samânta ambitiei smulgând din rada­cina si vrajbile dintre parti, statul lor nu se mai teme de nici o primejdie a vreunei zâzanii între cetateni, racila care a nimicit propasirea si puterea atâtor orase, în schimb, fata de unirea atât de strânsa a cetatenilor si de asezamintele lor sanatoase, nici piz­ma tuturor principilor vecini n-a mai izbutit sa distruga sau sa zguduie puterea acestui stat. asa cum - dupa toate încercarile respinse din trecut - si-a continuat adesea uneltirile.

<Nota>

1. sarpe al infernului - în original: Averni serpens. Lacul Avernus (astazi Lago d'Averno. din Italia de sud) era considerat drept locul lânga care se afla intrarea în infern.

2. Echeneis remora L. Dupa parerea anticilor, acest peste, lipindu-se de cora­bie, o tacea sa mearga mai încet (Plinius, Istoria naturala, DC, 91; XXXII, 1).

</Nota>

Dupa ce Rafael ajunse la capatul povestirii sale, desi îmi ve­neau în minte multe obiceiuri si rânduieli utopiene ce îmi pareau cu totul ciudate, precum: felul lor de a purta razboi, cultul si religia lor, cum si multe alte asezaminte de-ale lor, si mai ales legea de capetenie a felului lor de a se ocârmui, care sta, dupa cum s-a vazut, în viata si în traiul îndeobste, fara a întrebuinta deloc banul - orânduire prin care se desfiinteaza din temelie orice noblete, orice pompa, orice stralucire si maretie, tot lucruri care, dupa obsteasca parere, alcatuiesc adevarata podoaba si fru­musete a unui stat, - stiam însa ca Rafael e obosit de lunga lui povestire si ma îndoiam ca o sa poata sa rabde vreo împotrivire, mai ales ca-mi aduceam aminte ca mustrase pe altii pentru aceas­ta apucatura, spunându-le ca par sa vorbeasca din teama de a nu trece drept niste capete seci, daca nu gasesc neaparat ceva de zis împotriva la descoperirile altora; de aceea, dupa ce laudai si rân­duielile utopiene, si povestirea lui, îl luai de mâna ca sa-l duc înauntru la cina, spunându-i ca vom gasi altadata ragazul sa vor­bim mai amanuntit si mai adânc despre aceste lucruri. De-ar veni odata si ziua aceea! Deocamdata, dupa cum nu pot încuvi­inta toate spusele acestui om, care, fara îndoiala, e foarte învatat si mare cunoscator al treburilor omenesti, tot astfel nu pot sa nu marturisesc fara înconjur ca la utopieni sunt o multime de întocmiri pe care mai mult doresc decât nadajduiesc sa le vad statornicite si în statele noastre.



loading...











Document Info


Accesari: 1797
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )