Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































RODICA OJOG-BRASOVEANU A INFLORIT LILIACUL

Carti












ALTE DOCUMENTE

William Shakespeare - RICHARD AL III-lea
William Shakespeare - Mult zgomot pentru nimic
O MIE SI UNA DE PATIMI SAU O NOAPTE INGROZITOARE
Sven Hassel - Blindatele mortii
DEPARTAMENTUL MISTERELOR
Hitler, comandant suprem
Emil Cioran, SCHIMBAREA LA FATA A ROMANIEI
AGATHA CHRISTIE - SPRE ZERO 2
Michel Foucault - A supraveghea si a pedepsi Nasterea inchisorii 2
Fuga MIHAIL BULGAKOV

RODICA OJOG-BRASOVEANU A INFLORIT LILIACUL



CAPITOLUL I

Caleasca opri in coasta caselor lui Vasile Papa[1], lasand sa coboare do­ua femei invesmantate in straie neguroase.

Arnautul aflat peste drum, pazind zidurile lui Petrovici-Armis, boga­tas vestit dincolo de hotarul Principatelor, le cerceta cu luare-aminte. Conacul lui Armis era ultimul din Bucuresti cu 'fustanela, fes si pistoale' in poarta. Junetea capitalei, zaluzi ca Dorel Sturdza, Manolache Ghica ori Ionita Duca, se intrebau - de obicei dupa a treia sticla de Chateau Lafitte retour des Indes - daca ghiujul de Petrovici a infipt un caraghios cu catrinta in ulita pentru a-i pazi comorile ori nevasta. Didina Petrovici lipsea de la sindrofii si reprezentatiunile Teatrului Mare, nu-si plimba toale­tele de la Worth in echipagiu comandat la parizianul Clochez, abia de o zareai, trandafir rosu, proaspat ca dimineata, printr-o despicatura cat clipa a perdelelor

Arnautul incerca sa desluseasca chipul femeilor la lumina  felina­rului cu petrol. Se afla cate unul la sapte case, mandria bucu­restenilor, caci le ingaduia sa salte oleaca nasul peste nemti si frantuzi care le mai orbecaiau pe strazi in lucoarea saraca a opaitelor si lumanarilor.

Nu citi mare lucru, cele doua femei avand valuri groase pe chip, a­tata doar ca se aflau cucoane de felul lor. Mantii bogate peste rochii chel­tuielnice - clopote rasturnate -, broboade scumpe.

Cea mai maruntica intoarse capul spre vizitiu:

- Ne astepti aici, Antoane.

- Saru' mana, cucoana, am priceput.

'Si glasul si porunca, tot a obraz inaltat aduc', isi zise arnautul

Femeile se prinsera de brat si se indreptara cu pasi marunti si sprin­teni spre Lipscanie. Arnautul lui Armis le urmari cu gandul pana pieira dupa pravalia lui Klenk, neamtul care taia ca nimeni altul tve­chere[2] si pantaloni neglijé pentru frumosii targului. Nu era intamplare de toata ziua cA doua cucoane, fete luminate, sa strabata la ceas de noapte, pe vreme vrajmasa de gerar, cu ploaie subtire, trecuta prin sita, ulitele desfundate ale Bucurestilor, neinsotite de pereche de berneveci - c-o fi boier ori slujitor. Stapanirea 'pavase sistematic', cu piatra cioplita adusa de la Valenii de Munte si Comarnic, doar strada Franceza[3] si strada Germana[4].

Arnautul isi scutura fesul ud si le ura de bine.

'C-o fi taina de inima ori alta daravela, Domnul cu ele! In Lipscanie si pe Covaci, ipistatii stau ciotca'

- Cred ca am coborat prea degraba, Zoica Imi simt boti­nele pline de apa.

- Nu, Elena. Ferim doi vrajmasi. Politia lui Beldiman, mai teribil decat insusi Javert al domnului Hugo, si spionii lui Librecht. Buciumul abia asteapta pricina de cleveteala, iar Le National isi pescuieste picante Azi strada Smardan riile in orice apa, cat de tulbure ar fi. Am ajuns!

In capul ulitei Covaci, a treia curte, o lumina galbuie staruia dina Azi strada Smardan poia perdelelor lucrate in iglita. Casa era de zid - din ce in ce mai multe in oras luand locul celor de lemn si pamant -, dovedind dare de mana. Tupilata intre copaci batrani, o ghiceai, din april si pana tarziu, in brumarel, napadita de flori si verdeata. Gradina, desi trentuita acum in suspinul toamnei, ramanea frumoasa - 'frumoasa ca o vaduva', ii trecu prin minte Zoei Manta -, poteca cu prundis se afla ingrijita. Intr-un sopron se zareau o caruta si o sanie fara cos, cu talpile in sus.

Doar urcara trei treptisoare si, inainte de a se fi vestit, usa cu geam­lac, perdeluita, se deschise. O codana de vreo paisprezece ani, desculta si cu o marama albastra legata la ceafa, le pofti mut inaun­tru. Le indruma pasii printr-o salita intunecata aromind a pere si gutui, deschise o usa vopsita in verde-prazuliu si rosti scurt:

- Au venit.

O voce dogita, de muiere care-si hraneste narile cu tutun si nici clondirul nu-l duce la cercei, porunci la fel de scurt:

- Sa pofteasca.

Odaia era scundaca, prea incalzita, nabusita de scorturi si perne de cit tivit. O candela de sticla albastra insufletea patru icoane imparatesti in coltul de rasarit, iar un opait mare, de portelan cu oglinda slefuita, dramuia lumina, cat sa nu-ti vari degetele in ochi.

In lungul peretilor vegheau, parca pregatite pentru taifas de cucoa­ne, sase scaune de lemn, prost imbracate, cu musama verde. In blidar licareau tingiri si tigai, linguri de arama, o piua de cafea din cires cu pi­sa­log, tavite, clondire, doua sfesnice de tumbac.

Pe un mindir invelit in panza de Brasov umpluta cu par de bou, se afla gazda; o namila doar osanza si coti multi de tesatura. Avea un chip alb ca laptele, ochi a caror privire n-o puteai zari - doua ate retezand obrazul gras, buze supte, inghitite de gingii stirbe.

Zoe Manta isi ridica voalul si trase adanc aer in piept. 'Samana cu un Buda fara dinti. Iar mirosul e asomant'

- Cer iertare cinstitelor cucoane ca nu le pot intampina dupa cum se cuvine, rosti Goliatul in halat turcesc, cu parul strans intr-un tulpan de muselina, numai ca dropica, osanda a lui Dumnezeu, ma tintuieste intre perini.

Cele doua femei avura acelasi gest care reteza scuzele, pricina fiind fara insemnatate.

Pe masa rotunda, stalpita pe un picior, se aflau scule cartu­raresti: un ghioc, carti de joc cu poze infricosatoare - Satana, un crestin mistuit de focul Gheenei, un gade salvaragiu cu iataganul scos -, o carte cat o evanghelie cu semne ceresti, nedeslusite, un castronas de argint cu bobi. Alte doua scaune, imbracate in mu­sama neagra, se aflau de cealalta par­te a mesei.

Carturareasa isi atinti privirea asupra insotitoarei Zoei Manta. Era inalta, mladie, cu boiul cam teapan. Umerii, desi ascunsi de mantia de catifea, se desluseau cazuti, parca lunecand de la ra­dacina grumajilor in curba dulce, spre coate.

Batrana rosti, parca spalandu-si vorbele:

- Ma insel oare prepuind ca domnia ta e cea carele pofteste sa-si citeasca sortii?

Zoe Manta avu o tresarire. 'Elle est extraordinaire!' Nu de­geaba vor­bea un Bucuresti intreg despre darul de divinatie al coanei Simina din mahalaua Covaci. Elisa Lahovary o asigurase de altfel cu risipa de excla­matii: 'Este absolut epatanta Are o clarviziune, o adresa, care, spui drept, te infricoseaza. Mi-a prezis de frate-meu, Iorgu, ca o sa zaca de va­tamatura. «Cineva de sange», zice, «neam bun, dar nu ti-e prunc. Zdrun­cinatura vrajmasa il pune la pamant, insa tarana nu musca.» Asta era luna cealalta, asa ca si uitasem. Sambata acum, da buzna pe poarta Ani­ca, o stii, servitoarea cum­nata-mii, toata un bocet: «O picat ista, cona­su Iorgu, la prome­nada De pe Voinic, ista calu Il grijeste ista dofto­ru, conu Carolica Davila.» Stii ca moldoveanca-i cam toanta Asta am poftit sa-ti spui, ma chère Tiganca-i nazdravana peste poate!'

Femeia inalta si subtire inclina capul.

- Rog pe domnia ta sa-si ridice valul, urma Simina ascun­zandu-si multumirea. Nu incerc sa-ti despoi taina, dar sortii omului, pana la cer­cetare mai maruntita, se citeste in cautatura.

Zoe Manta isi privi prietena care parea foarte tulburata.

- Desluseste-i sortii in alte semne.

- Voia domniilor voastre.

Intinse o mana grasa. Ghiulurile care-i sugrumau doua dintre dege­te erau frumoase si de pret. Despre unul dintre ele, un rubin falos cu ploita de diamante, Zoe isi aminti ca-l vazuse la Boititi, giuvaiergiul de pe Pod.

- Da-mi palma ta cea scrisa, porunci coana Simina.

Zoe Manta, simtind nedumerirea, explica:

- Adica stanga.

Mana fina, aristocratica, se intinse cu teama peste masa. Simina o simtea tremuranda, speriata ca o vrabie picata in lat.

- De felul domniei tale, iti porti inima in palma, cinstita cocoana. Ai fire simtitoare, gingasa, prea lesne de vatamat. De acum, sa cercam a descalci si urmele condeiului.

Imprastie maruntisurile de pe masa, gasi lupa ceasorniceasca, cu maner de ebonita, si se apleca atat de tare peste mana femeii, incat a­ceas­ta ii simti rasuflarea in palma.

Dintr-o data, Simina intepeni. Pe chipul gras se citea nemar­ginita uimire si o tulburare nedeslusita, ca o spaima. Incerca sa se ridice, dar picioarele asuprite de dropica n-o ajutara.

- Iertaciune, marita Doamna, ca nu te-am intampinat cum se cu­vine si ingaduie sa-ti sarut dreapta pentru cinstea ce mi-ai facut mie, nevrednicei

Cealalta rase incurcata:

- Lasa Nu! Cred ca te inseli

Simina clatina hotarata din cap:

- Palma nu minte, iar baba stie sa citeasca. Maria Ta poarta cunu­na

Zoe Manta simti ca ii bate inima de emotie. 'De necrezut! N-avea ci­ne sa i-o divulge Aranjamentul era facut prin Raluca Manu, discretiu­nea personificata'

- Vorbeste, sufla Doamna Ce vezi?

Carturareasa paru sa sovaie, si Zoe ii dadu ghes:

- Marturiseste adevarul lacrima si nu ne menaja Vreau sa spui, sa nu ne cruti. De aceea suntem aici

- Voia domniilor voastre, iar eu sub porunca ma aflu Soarta ti-e inaltata, marita Doamna, dar nu dulce, cununa-i cu nestemate, insa domnia ta o simti tapuse. Dumnezeu ti-a harazit fala lumeasca, dar in inima, nesecata lacrima. Sterp ti-e pantecul si nu ti-i scris sa-ti inmul­testi neamul Inima ti-e inrobita in veci rigai de rosu, iar acesta si-a le­padat-o, tot pe veci, muierii de pica Ani multi ti-s haraziti in singurata­te lunga si cernita. Te vei instraina o vreme, apoi te vei intoarce pe cele poteci ale tineretii calatorite. Batranetea iti va fi bogata in fapte de milos­tenie, dar avutia nu-ti va fi pe potriva. Esti subreda, floricica in bataia vantului, dar, dupa cum domnia ta stie, vijelia rapune stejarii, firul de iarba isi pleaca doar fruntea, apoi iar se indreapta. Tare in vartute va tre­bui sa te dovedesti pentru a indura cele ce ti-s sortite. Vor fi multe si drum anevoios te asteapta pana la odihna cea vesnica. Dumnezeu si Mai­ca Precista sa te binecuvanteze.

Patrunsera in Palatul Domnesc printr-o portita dosnica a aripei din­darat, ale carei feresti bateau in bulevardul Academiei. Acesta fusese ta­iat doar cu cativa ani in urma, la porunca lui Voda, intre ulita Coltei si Podul Mogosoaiei. In rastimp se ivisera, ciuperci dupa ploaie, case de zid fatoase, inconjurate de gradini splendide, strunite de foarfece mestere, ca de pilda a lui jupan Pohr, pogorat din Brasov. Acesta isi deschise florarie cu dever pe Pod, in noul Han Filipescu. La negustorul neamt se gaseau cele mai frumoase camelii, hortensii si garoafe. Dar cap de opera lui Pohr, spuneau bucurestenii, era gradina din strada Vamii[5] a caselor Znagoveanu. Boierii cei tineri, mai calatoriti, o asemanau cu celebrele gradini Tivoli de langa Roma, un piccolo Tivoli, bineinteles, dar aranja­mentele florale terasate, belsugul de plante ornamentale, fantanile artezi­ene si multimea de putti bucalati fusesera fara indoiala inspirate de gra­dinile paradisiace ale fostului Tibur.

Ajunsa in iatac, Elena Doamna isi ridica valul si se prabusi in foto­liul de langa soba vieneza. Focul duduia, o lampa de por­telan imprastia lumina albastruie, la ferestile perdeluite cu brocart se tanguia ploaia zbuciumata de vant.

- Urasc vreme ca aceasta! Mi-e frig, Zoe. In oase si in suflet. Am uneori impresia ca, de cand am parasit Solestiul, copila, tot frig mi-a fost.

Zoe Manta se apropie si, cu gesturi gingase, ii scoase toca de catifea si valul.

- Sa nu te prinda junghiul, Elena. O chem pe Clemansa sa te tra­ga. O caramida fierbinte, un ceai, un praf de-al lui Drasch si alungam primejdia.

O cerceta ingrijorata. Sub pleoapele viorii, privirea albastra a Zoei, odinioara scaparatoare, acum abia palpaia, spalata de lacrimi multe si privelisti necajite.

'Biata Zoe!' ofta Elena Doamna. 'Iata inca o faptura de la care Dum­nezeu si-a intors privirea.'

O avea in minte asa cum se infatisa cu douazeci si mai bine de ani in urma, alergand cu plasa de prins fluturi, ea insasi fluture de aur ju­caus, toata o lumina si cautatura instelata; zburda cu gratii de libelula in lunca Solestiului. Pantalonasii cu dantele se iteau de sub poalele rochitei de muselina, in zulufi balani, maica ii impletise albastrite. Un bulgaras de zapada rostogolindu-se sub un soare bland

'Stii, Elenuta Am hotarat sa fiu fericita. Ca am sa fiu fericita toata viata!'

Aveau doisprezece ani Vara Ziua era toata o petrecere - scran­ciob si pescuit, si scalda, si pranzuri pe iarba din cosulete de rachita Toamna avea degete murdare de cerneala. Rasuna conacul unchiului Constantin Sturdza din Scheea de vorbe frantuzesti si substantive nem­testi de un stanjen. Cat de departe ramasesera toate! Tot atat de departe ca meleagurile inghetate cu ursi de zapada ori cele tulburatoare ale can­gurilor si fluturilor albastri 'Am sa fiu fericita toata viata!' Fusese fe­ricita, pe deplin fericita, trei ani de zile. Apoi Manta, barbat chipes, aprig, neasteptat, vijelios ca si bunica-sau, postelnicul Dimitrie, pierise fara ur­ma. Lepadase avutie, nevasta, rosturi si slujba de prefect al Botosanilor, lasand pe masuta Zoei ravas scurt, care avea sa fie rasucit si forfecat in fel si chip, in toate saloanele Principatelor: 'Plec manat de aprig dor, ma cheama departarile, oceanul, zari nestiute. Simt cu toata fap­tura ca via­ta-mi aici se naruie fara tel! Ardoarea necunoscutului imi toarna jaratic in vine. Iarta-ma si nu ma astepta'

Clemansa, o poloneza de vreo saizeci de ani, aciuata de tanara in Moldova, incepu s-o dezbrace pe Doamna cu miscari precise si indema­natice. Ii descopcie botinele de glant cu andreaua, apoi bumbii rochiei de catifea soricie, din care ieseau aburi. Vorbea rar si putin, dar, vorba Ele­nei Cuza, 'pe Clemansa e de-ajuns s-o pri­vesti, ca sa-ti stie rabojul gre­salelor'. Avea un chip neinsemnat, uscativ, nasul croit parca intr-o neho­ta­rare. Buzele, pungite acum, si pufnitul continuu pe nari ii tradau ne­multumirea.

Dupa ce inveli umerii Doamnei intr-un sal venetian si-i impinse jil­tul mai aproape de soba, turna ceaiul.

- Nu uita leacul lui Drasch, spuse Zoe Manta.

Batrana bombani:

- Da Da Praf de la pungas ala, otrava la el sa fie

Cu exceptia medicilor scoliti, multi cu diplome simandicoase de la Paris si Berlin, Clemansa era una din putinele persoane din Bucuresti care nu-i acordau incredere veneticului, pripasit din te miri ce zari si a­ciuat la Otelul Avram de sub Dealul Mitropoliei. Soacatul, ori ce-o fi fost, tamaduia toate bolile, dar in primul rand sminteala. Leacurile, sa le nu­meri pe degete - soburul, oxidul de fier, oxidul de zinc si altele cateva - nu dadeau gres. Cand necazul indurat de bietul crestin se arata indarat­nic, Drasch ii venea de hac cu pumni zdraveni, racnete si scalda in bu­toaie cu apa inghe­tata. Si daca nici astfel nu-l dovedea, ramanea pangli­ca cea a toate tamaduitoare. Doctorul Charcot, vestitul medic parizian de boli nervoase, ar fi incercat uimire nemarginita asistand la sedintele de tratament ale lui Drasch. Cu o scula anume ticluita, sarlatanul gaurea pielea de pe ceafa zaludului, prin care trecea apoi repede si cu brutalitate o bucata de panglica. Nefericitul se domolea ca prin farmec, iar cei din jur aveau apoi ce zvoni in lume. Si apoi, cum sa-l banuiesti de pehlivanie pe unul care ia doar doi lei de vizita - cat o ciorba si o tuslama cu ocaua de vin 'La idee', crasma lui Iordache de pe Covaci -, iar pe saraci ii cru­ta de orice para?

Doctorul Marcovici, diplomat la Paris si cu faima europeana, il intre­base candva cum de cuteaza sa practice o profesiune pentru care nu are nici o pregatire. Drasch, inalt, slab, cu chip de satana, ranjise: 'Eu, cole­ga, recomand totdeauna inversul a ceea ce reco­manzi domnia ta si sunt sigur ca o nemeresc'

Clemansa aduse totusi leacul intr-o lingurita de argint pe care Elena Doamna se grabi sa-l inghita, stapanindu-si anevoie sen­zatia de sila. Pra­ful acesta scotea necazul din trup. Se vedea dupa scaunul negru. 'Negreala aceea', constatau bucurosi bolnavii, 'ii numai si taman boala cea rea'

- Multumesc, Clemansa, nu mai am nevoie de dumneata, poti sa te duci la culcare.

- Da' Maria Ta nu cineaza?

- Deocamdata, nu. De-oi pofti un ceai mai incolo, mi-l ser­veste Flo­rentina.

Batrana isi pleca ochii, tainuindu-si nemultumirea. N-o tinea langa inima pe frantusca fandosita, 'guvernanta', cum i se zicea la Palat, un soi de sluga mai subtire, care ii tinea de urat Doamnei, citindu-i stihuri din cartulii legate in marochin rosu, cand pigulea la gherghef. Aceasta, bun inteles, dupa ce-i culca pe Alexandru si Dimitrie, pruncii nu se stie cui - dar Bucurestii stiau -, adoptati de sotii Cuza.

- Tu, Zoe, nu esti ostenita?

Amandoua privira in aceeasi clipa spre micul orologiu. Pe perete, un gobelin vechi infatisa o priveliste de campestru regal, asa cum il inchi­pu­iau si indrageau oamenii celuilalt veac, incan­tand si ochiul de mai tarziu. Maria Antoaneta, nefericita regina, intr-o toaleta printaniera, cu pa­no­uri, asezata pe iarba intre damele ei de onoare, vaporoase ca niste nimfe, in pozitiuni dintre cele mai gratioase. Intr-un colt, Madame Vigée-Le­brun, pictorita pala­tului si, mai cu seama, a jucausei Toinette, in fata se­valetului, parea sa manuiasca penelul cu miscari inaripate

Intrebarea era de prisos. Abia trecuse de ceasurile zece, iar ele sfa­tuiau de obicei pana spre miezul noptii, cand ipistatii de la 'Rosu' ince­peau al doilea rond. Zoe Manta era cea mai credin­cioasa prietena a Doam­nei, si apoi locuia la Palat, in aceeasi aripa dinspre Biserica Kretu­lescu. Dupa fuga lui Manta, nu-si mai suferise conacul de pe ulita Ulie­rului[6], in soldul careia Librecht, plosnita aceea ticaloasa, isi inaltase in ultimii ani cel mai fatos palat[7] din Bucuresti. Zoe Manta demenajase cu tot calabalacul la Stupeni, mosia parinteasca din tinutul Vasluiului, iar casele le inchinase. Hotarase ca viata ii va merge alaturea cu a Doamnei si, de sortii vor hotari intr-altfel, despartindu-le, avea sa se retraga in linistea si racoarea Stupenilor.

- Sa-ti citesc, Elena?

Arata spre birouasul Boulle dintre cele doua ferestre. Un vraf de carti cu cotoare aurii stralucea azuriu in lumina lampii.

- Hachette ne-a trimis azi ultimele novele pariziene, La phy­siologie du mariage de Balzac si vodevilurile lui Paul de Kock, 'un petit livre Biata cumatra licieux, je vous assure', am apucat s-o frunza­resc A! rase, luand un volum de pe birou. Am uitat surpriza nebunului cela de Ioanid, librarul din Pasajul Roman, Misterele tintirimului Per-Lasez, tra­dusa de o oarecare doamna din Galati, Smaranda Atanasiu. Nu-ti trebuie multa fantezie pentru a ghici cum a maltratat la pauvre commère[8] - o resimtesc si strasnica gospodina - textul frantuzesc.

Elena Cuza ofta din adancul inimii:

- Nu de novele imi arde, Zoe. Imi simt inima bot de durere si jaratic. Si incerc asa o spaima, de parca necaz aprig sta sa po­goare in toata clipa asupra palatului acestuia

Zoe Manta ii strecura privire indurerata. Spaime din senin si in tot ceasul o urgisisera pe Elena de cand, la cincisprezece ani, isi saltase co­zi­le pe cap, si maica-sa, apriga Catinca Rosetti, o scosese in lume.

Cumplita muiere cucoana Catinca, aspra si nepriceputa in cresterea pruncilor! O stapanise pe Elena din bici si pinteni, cand copila era supu­sa si blanda ca o porumbita, doar lapte si miere in privire si cuget, dor­nica de intelegere si iubire. Rosetteasca nu pricepea insa asemenea mof­turi, vorba obisnuita era mugetul de taur, ochii scanteiau totdeauna ma­niosi. Cand ii auzea glasul, Elena tresarea cu junghi dureros in inima. Taica-sau, conu Iordache Rosetti, ii lasase daravelile mosiei si ale casei in poala si folosea orice prilej spre a pune poste multe intre el si nevasta.

Crescuta in umbra apasatoare a mamei, Elena, din fire sfioasa si slaba de inger, cand se maritase era o fata stangace, prea putin gratioa­sa, cu grumaz supus, de o modestie exagerata, care-i rapea orice incre­dere in propria-i faptura. Soarele, balurile, socie­tatea o inspaimantau, socotindu-se prea neinsemnata, prea putin stralucitoare fata de frumu­se­tile Iasului si ale Bucurestilor.

Insotire mai putin potrivita decat cea a Elenei cu Alecu Cuza, vor­beau saloanele, bidiviu navalnic, lumet, sclipitor in conver­satie, indragit de toata boierimea, mai rar se intamplase in fami­liile din protipendada Moldovei. Iar dragostea fierbinte a Elenei, nedomolita de ani, gata de ori­ce jertfa si umilinta si nu o data pusa la incercare de Voda, inzecea po­vara.

Doamna se salta intr-un cot si lua ceasca de ceai de pe gheridon.

- Sa-ti torn putin lapte?

- Nu, Zoe Imi face sila.

Flacara sfesnicului de pe camin ii scoase chipul din umbra. Era pre­lung, cearcane adanci, ca la bolnavii de inima, ii sapau doua buzunari negre sub ochii stinsi. Nu fusese o cadra nici in tineretile dumneaei. Sprancene haiducesti, nasul cam lung, gura dintotdeauna trista. Dar a­vea o talie eleganta, cum spun francezii, era distinsa, iar pe obraz staruia acea lumina, izvorata din alese si nobile insusiri sufletesti, despre care moralistii si popii sustin ca infrumuseteaza si cele mai vitregite chipuri; frumusete pe dinaintea careia, din pacate, mustatile bataioase si fracu­rile a opt galbeni de la Chic de Paris treceau cu ochii legati, iar bietele zane n-aveau de ales intre multe drumuri: ori manastire, ori impletitul cositei albe intre neamuri, matusa fata batrana pusa in capul mesei, cu gandul la testamentul acesteia.

Elena Cuza sorbi cateva inghitituri de ceai, apoi lua oglinda inrama­ta in fildes, aflata mereu la indemana. Isi scoase spelcile privindu-se indelung. Parul bogat, varstat cu argint, se rostogoli pe perna.

- Doamne, ca sluta m-am facut. Acum observ dintaia oara ca am inceput sa seman cu mama

Zoe Manta se aseza la picioarele patului si incepu sa-i dezmierde mana. Incerca sa rada:

- Ce idee! Esti neintrecuta, Elencule, cand iti inventezi cu dinadin­sul necazuri.

'Elencule', ca pe vremea Solestilor, cand isi smulgeau una alteia pa­pusile frantuzesti cu capete de ceara. Elencu ramasese si azi, dar numai cand se aflau singure.

Doamna isi indrepta privirea spre icoanele imbracate in aur. Ves­man­tul plouat cu nestemate al sfintilor imparati Constantin si Elena, o­crotitorii dumneaei, fusese comandat la Viena, cap de opera de giuvaier­gerie:

- Doamne, oare la ce napaste m-ai mai osandit? Ce mi-e ha­razit sa mai indur?

Glasul, a carui dulceata era sporita de farmecul graiului mol­dove­nesc, era de o tristete sfasietoare.

- De ce le manjesti pe toate cu dohot, Elencule? Mai este si soare in lumea asta, nu doar intunericime.

Elena Cuza isi rasuci privirea de caprioara ranita:

- N-ai auzit ce a spus femeia ceea? Atata adresa m-a infiorat.

- Elencule, vino-ti in fire Uneori ai aerul ca judeci ca un copil. Nu ma asteptam sa te lasi impresionata de fanteziile acestei tireuse de cartes[9] de mahala. Daca stiam cat esti de sperioasa, nu te conduceam acolo pentru nimic in lume.

- Ar fi fost mai bine sa nu ma duci, suspina Doamna. Tu incerci acum sa-mi dai curaj, iti multumesc, Zoe, dar stiu ca, in sinea ta, crezi ca si mine in fiece cuvant pe care l-a spus vrajitoarea.

Zoe Manta se prefacu suparata:

- Décidémment[10], cu tine n-o scoate omul la capat. Vorba coanei Catinca, daca intri la vreo idee, nu ti-o scoate nimeni din minte, nici da­ca ar opinti cu patru boi.

- Zoe, zambi Doamna, ce sens are sa ne sfadim? Pana mai asta-seara o ridicai in slavi pe Simina, cea mai strasnica diseuse de bonne aventure[11] din toata tara. Nu mi-ai istorisit chiar tu de Elisa Lahovary si frate-sau, Iorgu?

- Oh! o intrerupse Zoe. Am exagerat probabil amandoua, asa cum se intampla cand e vorba despre ceva putin comun.

- Atunci, continua sa zambeasca bland Doamna, la ce ne-am mai dus?

- Ca sa te mai amuzi putin, Elencule. Sa mai vezi si altceva decat aste ziduri. Si, daca chibzuiesti bine, gogorita ti-a insirat cuvinte de taifet, care s-ar potrivi aproape oricarei boieroaice mai rasarite.

Elena Cuza ii indrepta privirile nelinistite, in care scapara un licar de nadejde. Dorea din suflet sa i se poata rasuci gandurile spre zare mai putin neguroasa.

- Mi-a zis ca port cununa, sopti. De unde a stiut ea asta?

Zoe o infrunta cu curaj:

- Vezi cat esti de copil? Putea sa vorbeasca de cununa si Saftei Brancoveanu, si Casandrei Cantacuzino, si Anei Racovita, si Sturzoaiei, si Sultanei Ghica, si, si Atatea persoane ai caror parinti, bunici, in fine, quelque ancêtre[12], au tinut scaunul Mol­dovei ori al Munteniei candva. Toutes, des princesses

Elena Cuza ramase ganditoare:

- Da E ceva in ce spui Apoi, din nou speriata: Si riga de rosu Dama de pica?

- Oh, là, là! rase Zoe Manta, ca intr-un arpegiu, precum mademoi M-am saturat (l. fr.).selle Marigny de la Comedia Franceza. Acestea chiar ca le poti insira oricui pe tipsie. Va exista totdeauna o dama de pica sau de ghinda si, daca nu exista, o gasim noi, gata sa-ti sparga casa. Stii, eu una, j'en ai assez[13] de dame fatale, asternut la drum de seara, voiajuri peste mari si tari, ori avutii de nabab, picate din cer, pe hornul casei.

Doamna ofta si isi simti trupul mai putin chircit in asternut.

- De, Zoe, stiu si eu Sa dea Dumnezeu sa fie cum spui tu Sa se aleaga binele. Si sa se faca lumina in mintea si cugetul lui Voda. Tot ma gandesc, Zoita, cu ce l-o fi farmacat muierea ceea? Alecu, bine stii, ii bar­bat schimbator ca vremea, rabduriu si sta­tornic doar in trebile tarii, dar nu si in dragoste. Cu ce stiinta dia­voleasca l-o fi inlantuit?

Zoe se prefacu nepasatoare:

- Stiinta de santan! Las-o pacatelor pe Obrenovicioaie. I-o trece si lui Voda intr-o zi, ca orice boala.

'Necazu-i ca nu-i trece', isi pastra Zoe gandul pentru ea. Din cleve­teli aflase si, bun inteles, n-avea s-o indurereze pe Doamna istorisindu-i cele oblicite, ca Maria Obrenovici, faptura nascocita de Satana, isi cum­parase cai, doua sute de galbeni! Iar alti sapte sute avea de gand sa chel­tuiasca la Ems, unde mergea in fiece an sa-si faca baile.

Zoe Manta isi inabusi suspinul. 'La o urma', gandi, 'nici Cuza nu-i prea vinovat. Tot omul are slabiciunile lui, si Dumne­zeu, stiut este, nu da cu amandoua mainile. L-a iscat un bun dom­nitor, cu toate insusirile barbatului de stat de elita, iubind tara si norodul mai presus de orice, onest si lipsit de coruptiune.' Acestea i le recunosteau, macinandu-si barba intre dinti, pana si vrajmasii sai cei mai neinduplecati, precum Gheorghe Bibescu, fostul domnitor, fratii Golesti, Mitica Stirbey, Iancu Ghica, si raboju-i departe de a seca Iar peste acestia se mai aflau, si nu mai putin primejdiosi, opozantii traitori la Paris, care unelteau fara sa osteneasca la curtea lui Napoleon al III-lea. Membri ai fostelor familii domnitoare Bibescu si Stirbey, la care se adaugau mari proprietari - Brailoiu, Sutzu, Lens, Gradisteanu. Subventionau reactiunea din tara, pentru a organiza miscari de agitatie impo­triva lui Cuza si a adminis­tra­tiei sale, in vreme ce la Paris plateau jurnale ca Le Constitutionnel, Le Pays si Le Nord spre a publica articole ce-i defaimau pe domn si pe mi­nis­trii sai.

De parca i-ar fi citit gandurile, Elena Cuza sopti intr-un tarziu:

- Prea multi vrajmasi la un singur om. Cat ai fi de viteaz si ocrotit de noroc, tot te rapun. E grija si teama mea de fiece clipa. De femeia blastamata s-o descotorosi ori ba, numai viata sa i-o crute Dumnezeu. Barem durerea aceasta sa ma ocoleasca

- Voda nu-i singur, spuse Zoe Manta. O tara intreaga ii sta alatu­rea.

Doamna clatina trista capul:

- Aceasta intr-o infruntare fatisa. De-o parte norodul cel mult, de cealalta pumnul de boieri. Dar razboirea nu se face pe camp deschis si la lumina zilei. Raii uneltesc pe intunecime, pla­tesc brat si jungher ticalos.

- Voda-i inconjurat de oameni cu credinta.

- Ei, Zoe, cu galbeni buni si multi, iti cumpara si umbra. Aici mi-e grija cea mare! De tradarea prietinilor, caci de aceasta n-ai cum sa te fe­resti.

- Gandesti ca l-ar putea vinde madame Obrenovici?

- A, nu Aceea unelteste sa ajunga cea dintai doamna a tarii, in locul meu. Alt dor si scopus nu cunoaste, asa ca viata lui Cuza ii e scum­pa, masurata in galbeni si fala. Mi-e teama de cel care-l dezmiarda in fata, iar in spate tine pregatita flinta. Palatul e plin de iscoade.

- Naluciri de-ale tale, Elencule. Seful garzii, colonelul Haralambie, intra in foc pentru Domn, iar toti ostenii din paza sunt oameni devotati, incercati nu o data. Ei se socot, dupa cum ii dezmiarda insusi Maria Sa, 'copiii lui Alexandru Ioan Voda'.

Elena Cuza zambi cu amaraciune. Deschise Biblia legata in maro­chin rosu si scoase o scrisoare.

- Am primit-o azi-dimineata E de la Iancu Alecsandri. Imi da de stire ca alde Bibestii si ceilalti ticalosi din coterie au indreptat cincizeci de mii de galbeni la Bucuresti, spre a pune la cale rasturnarea lui Cuza. La atata banet, nu se vor da in laturi sa faca si moarte de om

Un vaiet de pasare strapunse ferestrele si persienele grele de catifea. Doamna sari speriata.

- Cucuveaua! Ai auzit, Zoe?

Zoe Manta incerca sa-si ascunda nelinistea:

- Nu era cucuvea. Sunt gugustiucii. Tipatul li se cam asea­mana, nu stii?

Vuietul se auzi inca o data. Un tanguit urat, de pasare neagra Pa­sare de tintirim.

CAPITOLUL II

Barbu Cantuniari, unul din cei cinci prefecti ai Bucurestiului, si a­nume la Rosu, implinise treizeci de ani, era oaches si marunt precum strabunii sai din Neapole, avea ochi negri, instelati, neastampar de libe­lula si doruri de condottiere.

Cel mai vechi Cantuniari caruia i se putea da de urma popo­sise in Valahia cam pe la 1700, pe vremea lui Voda Brancoveanu. Signor Ber­nard fusese silit sa paraseasca Neapolele si, desi avea sa indrageasca me­leagul nou si oamenii de la Portile Orientului, inima ii lacramase infio­rata de dor dupa 'cel mai frumos oras din lume', pana in ultima clipa a vietii sale. Nu-l revazuse niciodata, caci domnia sutanelor negre incinse cu franghii albe, care-l alun­gasera in cele patru zari, ramanea mereu a­totputernica. Se strecurase cu noroc printre ghearele calailor doar cu o legaturica in care izbutise sa adune cateva sute de livre, un ceasornic si miniatura mama-sii, Signora Rosina. Si acelasi noroc, cum se intampla poate o data la zece vieti, il salvase de rugul inchizitiei.

Murise la nouazeci de ani, azvarlit de un cal zalud, dar pana la ulti­mul suspin istorisea cu neistovita uimire ca urmasii acelui Ignatio de Lo­yola il osandisera la frigare, atunci, si acolo, la Neapole, iar peste Styx, la focul Gheenei, din pricina a patru cuvinte.

Se afla la carciuma 'Piccolo topolino', din port, impreuna cu cativa prieteni marinari. Mancau canelone si jambom cu cantalup, si secau una dupa alta clondirele cu vin nou, de Sardinia. Mario, baut bine, inchinase paharul, cantand cam pe nas: 'Si deoarece am fost mantuiti prin Isus Cristos' Signor Bernardo adaugase pe acelasi ton: 'Si prin El insusi.'

Urechea iscoadelor iezuite, mereu treaza, auzise mai mult decat tre­buia pentru pedepsirea ticalosului. Procesul avu loc fara zabava, iar Sig­nor Bernardo fu osandit la vesnica afurisenie si ardere pe rug, caci acel 'si prin El insusi' ii putea face pe credin­ciosi sa-si inchipuie ca mantu­irea ar fi fost cu putinta fara mijlo­cirea unui preot hirotonit. Cumplita erezie si carele poruncea pedepsirea spre neuitata pilda a anticristului.

Prietinii valahi carora Talianu - asa avea sa-l porecleasca ma­hala­ua, Cantuniari parandu-i-se impleticeala spre nebuneala limbii, cuvant tandarit, ce mai! - le istorisea patarania, ori de cate ori mana ii ostenea ducand cupa la gura, nu pricepeau mare lucru; doar atata ca lumea-i lunga si lata, iar seceta de smintiti, dupa cum se pare, nu se afla niciun­de. Cat despre Signor Bernardo, plangea il nero destino al republicilor italiene, caci zicea domnia sa: 'acolo unde pentru patru parole te arunca in foc, ce ti-ar face pentru cinci? Acesta este sfarsitul nostru! O mana de plosnite negre devoreaza urmasii mandrei Rome'

Talianu - asa avea sa ramana numele neamului pana la departat-stranepotul Barbu care se intoarse la Cantuniari - se pripasise la Ram­nicu Valcea, unde deschise giuvaiergerie. Valahii avand mai multi cocosi decat ceasornice, sigur ca Bernardo incepu de la o vreme sa uite meste­sugul ornicelor, dar pravalia avea dever, boieroaicele valcene fiind mari iubitoare de podoabe. Pe la 1720, Signor Bernardo se insura cu o copila de negustor, Anastasia, care-i zamisli noua prunci. Cupetul, desi cuprins si cu teama de venetici, ca tot omul cumsecade, i-o incredintase dupa oarecare codeala, caci 'la o urma, tot crestin se cheama ca e si, cand can­ta, poti sa-mi faci incredintare, jupan Arghire, sau Manole, sau Sil­vestre, zici ca plang ingerii! Nu-mi mai luneca pelinasul, fara viersul pa­ca­tosului'

Odraslele Talianului si ale Nastasiei se imprastiara prin tara. A fost un neam binecuvantat de Dumnezeu; fiecare dintre ei, ori incotro s-a indreptat, a intocmit gospodarie cuprinsa si s-a pro­copsit. Urmasii de azi ai lui Signor Bernardo erau ofiteri in oastea lui Cuza, advocati, un doftor scolit la Paris, var cu Barbu, un pro­fesor de matematici la Universitatea din Bucuresti, mosieri. Mes­tesugul lui Signor Bernardo insa fusese cu desavarsire dat uitarii. Tot asemenea, Neapolele cel de altadata, Vezuviul si rasariturile lui de soare din tineretile strabunului. Amintire gingasa ar mai fi ramas o miniatura, pictura pe email, cu chenar de briliante. O sig­nora balana, imbrobodita in dantela de Venetia, cauta nepasatoare din alte zari. Ratacita in sipetelul cu giuvaieruri al mamei lui Barbu, nimeni nu mai stia al cui a fost, al cui era chipul. Nefiind socotita podoaba prea aratoasa, Rosina nu vazuse lumina soarelui de peste un veac

Tatal lui Barbu, Iordache Talianu, ocupase numeroase dre­gatorii: caminar, spatar, apoi ispravnic de Braila, iar in ultimii ani de viata, di­rec­tor al Ministerului de Interne. O moarte zornica il rapuse la nici cinci­zeci de ani. Mama lui Barbu, Vasilena Pala, singurul prunc al unei fami­lii de boierasi, era o faptura subtire, linistita, strecurandu-se prin viata cu pasi neauziti. Parea ca singura dorinta a acestei femei, frumoasa ca ziua, era sa treaca nebagata in seama. Orfana de copila, fusese crescuta de o matusa, sora cea mai mica a maica-sii. Tante Georgette, ea insasi foarte tanara la vremea cand preluase tutela, vaduva la douazeci si cinci de ani, stralucitoare si curtata, o incredintase domnisoarei Mo­rand. Era o elvetianca blajina ca o ursoaica batrana, cu conci catarat in varful ca­pului si, in urechi, cercei de cristal negru. Visul ei era sa economiseasca treizeci de mii de franci care i-ar fi ingaduit sa se intoarca langa sora ei, in cantonul Nidwald. O, da, viata ar avea atunci cu adevarat farmec. Di­minetile petrecute in piata oraselului, dupa mici targuieli - un cosulet cu martipane, doua jurubite de matase visinie, o bucata de panglica pen­tru a insufleti palaria de pai si a o face sa para mai noua si, bineinteles, painisoarele cu stafide de la Doamna Stadhl - cumparaturi pline de far­mec. Surprize care faceau din fiecare zi o mica sarbatoare. Apoi, volup­tuoasele seri de iarna cand nametii astupau ferestrele si uneori trecea cate o saptamana pana sa zaresti nasul unui vecin. Dar te simteai bine si in siguranta. Focul duduia harnic, flacarile dadeau luciri de jaratic vase­lor de arama din blidar. Jamboane mari atarnau in camara, borcanele cu gemuri de coacaze si capsuni asteptau in camara, in cuptor painea se co­cea imprastiind o aroma de liniste, de belsug, de acasa. Si-apoi dumi­ni­cile Oh, dumi­nicile erau cu adevarat cele mai frumoase! Intai slujba atat de impresionanta in capela de la capatul orasului, apoi predica tot­deauna simpla, bine simtita, a pastorului König Dupa-amiaza, sora ei, domnisoara Susanne Morand, oferea prietenelor, cateva doamne foarte respectabile, un ceai cu biscuiti calzi, torturi cu unt si o prajitura stras­nica de casa, cu fructe. Spre seara, aparea si pastorul König. Desi nu era tocmai potrivit sa te asezi la masa de joc in ziua Domnului, totusi Loto sau Domino nu sunt cu ade­varat jocuri de noroc

Toate acestea i le povestea mademoiselle Morand fetitei, cu nesecat apetit si cu suflet sfasiat de nostalgie. Istorisea de fiece data folosind a­celeasi cuvinte si pe acelasi ton lipsit de semne de exclamatie, incat visul madmoazelei incepuse sa-i rasune in urechi Vasilenei ca o rugaciune.

(Peste ani, Vasilena, devenita de mult cucoana Talianului, avea sa primeasca vesti de la batrana elvetianca. Fu unul din putinele momente cand avu prilejul sa constate ca uneori visele se impli­nesc. Mademoiselle Morand traia fericita in mijlocul unei prive­listi de povesti cu Mos Cra­ciun, schimba panglici la palarii vechi si juca Loto in toate duminicile. Din nefericire, pastorul König, chemat de Dumnezeu, le parasise. Era de neinlocuit, fireste, dar si tanarul pastor Müller era o persoana destul de bine)

Vasilena nu invatase multe de la mademoiselle Morand. La cinci­spre­zece ani, vorbea nemteste si frantuzeste, canta la pian cu aplicatie, scotand limba din cauza straduintei, valsuri de Strauss si Clopotele din Corneville, desena stangaci si broda neindemanatic. Din cand in cand, tanti Georgette sosea intr-o volbura de dantele, cascade de ras si saru­tari, insotita de o societate numeroasa. Iernile si le petrecea in straina­tate, vara pe la diverse mosii. Era neobosita, sufletul sindrofiilor si hota­rata sa nu se recasatoreasca.

Cu prilejul unui zaiafet la Peris, Talianu, pe atunci ispravnic de Bra­ila, becher cam la treizeci si cinci de ani, parand mai tanar din pricina boiului sprinten si a miscarilor iutace, o vazuse pe Vasilena. Abia dom­nisorita, in condurasi de atlas cu calcaie inalte, cu trupul lujer sa-l frangi intre degete, spre care intinzi fara voie bratul sa il reazemi, sa-l ocrotesti, sa-l strangi langa piept.

Talianu o stranse la piept si nu-i mai dadu drumul niciodata. Vreme de cincisprezece ani, o iubi atat cat poate iubi un barbat si se simti feri­cit. Fireste, si Barbu, singurul copil, ii era drag, dar baiatul simti din cea mai frageda pruncie ca marea dragoste a tatane-sau, icoana si norocul casei, era maicuta.

Cand Iordache Talianu isi dadea sufletul, rapus de o aprindere la plamani, ultimul gand fu pentru Vasilena. I-o incredinta fecio­rului care abia implinise paisprezece ani, si Barbu n-avea sa-i uite niciodata fier­binteala privirii si a mainii inclestate, din acele clipe.

'Sa ai grija de mama-ta, pana la ultima suflare. Sa-i fii reazam la batranete, ocrotitor in toata viata si nadejde implinita'

Vasilena avea treizeci de ani la vremea aceea, iar frumusetea ei, abia acum pe deplin inflorita, rasarea ca o minune dintre valurile cernite. Pri­vindu-i zulufii de aur - aurul nins al lunii argintuite de ger - care ca­deau matasosi pe taftelele sau catifelurile negre, vorniceasa Catinca Ra­coviceanu, pizmasa, rasese stirb: 'Au bine-ti mai pica doliul Talianului, draga mea. Eu una, sa fiu ca tine, nu l-as mai lepada'

Un Bucuresti intreg zvonea despre frumusetea de cadra a madamei Talianu, petitorii zdruncinau portile casei din Strada Noua[14] mai abitir si mai numerosi decat furnizorii, iar Barbu, elev la Liceul Sfantu Sava, se simtea mandru ca un paun cand o insotea pe mama-sa, in echipagiul lor, la preumblarile de la Sosea.

De multe ori Barbu se intreba la ce s-o fi gandind Vasilena in toata ziua. Vorbea putin, in soapta, si parea ca tot timpul pluteste pe aripa de basm si vis. Inca oleaca si-ai fi zis ca-i lunatica. Barbu socotea ca-si faurise o lume a ei, cu pasari de aur, castele de cles­tar, arome de rai si viers de arhangheli, unde nu lasa pe nimeni sa patrunda.

Vremea i se petrecea cu nimicuri fermecatoare si nu se plic­tisea nici­odata. Picta evantaie de matase, citea cu glas tare din Marceline Des­bordes - Valmore si Lamartine, canta la pian, copia note muzicale de ca­re n-avea nevoie, isi clatea mereu degetele stravezii in apa de roze, se privea in oglinda, transcria sau nasco­cea panseuri, le asternea in albume elegante de piele, pe care se lafaiau, gravate, buchete de flori, heruvimi, cosulete gratioase din care scoteau capul pisicute si catelusi, 'sa-ti vina sa-i mananci'. Inaintea plecarii la Paris, unde, impreuna cu alti tovarasi de varsta lui - avea saisprezece ani -, urma sa-si continue studiile, Barbu se simtise nelinistit.

- Parca nu-mi vine sa pornesc la drum. O sa-ti fie urat, maicuta.

Vasilena surase. De fapt, suradea tot timpul, dar zambetul isi schim­ba culorile, dupa cum insemna una ori alta.

- Mie nu mi-e urat niciodata, puiule. Du-te fara grija si amuza-te bine On est une seule fois jeune[15].

Barbu ii prinse mainile. Chiar de atunci o simtea ca pe copila lui.

- Tu vorbesti, maicuta Tu, care esti atat de tanara Auzi Stii

- Ce e, mon petit? Ce te apasa?

Barbu isi lua inima in dinti. Spuse repede, ca sa nu se razgandeas­ca:

- Stii, maman Daca te-ai marita, eu n-as fi suparat Deloc M‑as bucura. Eu inteleg

- Destul de ciudat la varsta ta

- Zau, maman, cred ca nici papa n-ar fi contrariat.

- Voyons! Ne dis pas de bêtises[16].

- De ce? Uite, generalul Rosianu, de pilda, mi se pare foarte potri­vit.

- Dumnezeule, sopti ca pentru ea Vasilena. Acela, cel mai putin dintre toti

- De ce? Te adora, maman, iti jur. Saptamana trecuta m-a intalnit pe Pod si m-a poftit la Hugues[17], la o inghetata. 'Tinere',  imi zice, 'amo­rul ardent ce-mi parjoleste intreaga fiinta ma ucide!! Te-ai incontra daca as cere mana mamei dumitale?'

Astazi, Vasilena implinise patruzeci si cinci de ani. Nu se recasato­rise ('Simturi adormite? Temperament fara vivacitate? Sa-l fi iubit chiar atat de mult pe tata?', se intreba Barbu) si ra­masese domoala, visatoare si, mai ales, frumoasa. Pretendentii nu-i lipseau nici acum si, de cate ori intra in apartamentul maica-sii, Barbu se amuza numarand buchetele si cosurile simandicoase de flori primite in ziua aceea. Si nu se putea im­pie­dica sa nu cugete la atatea odai bogate ori calice unde o singura flori­cica, lasata anume pe pervazul ferestrei, ar fi aprins faclie de fericire i­nimi singure, sortite sa priveasca mereu, cu ochi pustii, din spatele per­de­lelor, poarta ograzii pe care nu intra nimeni, iar dincolo de ea, in ulita, la bucuria altora.

La douazeci si doi de ani, Barbu se intorsese in tara. Isi ispra­vise studiile juridice, era membru al Societatii Economistilor din Paris, se im­plinise oleaca la trup, ramanand insa tot iutac, sprinten si cu o neliniste de manz, care-i imprumutau un farmec anume.

'Simt mereu ca-mi aluneca printre degete', spunea adesea Juliette D'Aumont, o contesa micuta, cat s-o ascunzi intr-un me­dalion si sa fe­reci capacul, liaison dangereuse[18], cum o socoteau colegii romani, caci dura de aproape un an, iar Talianu nu se dovedise niciodata atat de con­stant in amor.

'Da, mon ami, esti ca vantul, ca apa, niciodata prezent, desi langa mine, iar gandurile - oh, mon Dieu! - poate doar ciocarlia in zbor avan­tat sa ti le poata urmari. De altfel, cred ca de aceea te iubesc.'

Barbu ii sarutase galant mana:

'Nu ma intereseaza nimic altceva!'

'Si totusi vei pleca'

'A pleca nu inseamna totdeauna a parasi. Vreau sa spun, nu in­seamna neaparat despartire.'

'Ba da! Presimt ca asa va fi. Tant mieux[19]! Ne-am amuzat bine im­preuna si, dupa cum stii, nimic din ce-i bun nu dureaza'

Nu o vazuse pe maica-sa de sase ani. Vasilena, dand dovada de o intelegere si abnegatiune putin comune (dar nu era oare vorba de o cu­tremuratoare indiferenta?), il sfatuise sa-si petreaca verile in strainatate.

'Esti mai castigat', ii scria, 'facandu-ti vacantele in orasele inte­re­sante ale Europei - de ce nu te-ai duce, par exemple, la Florenta, Veneti­a, Roma, ca sa nu mai spun ca ai ce vedea si in Prusia - decat sa risi­pesti un timp pretios la mosie, alaturi de o maicuta batrana? Tii minte cat de mult dorea tatal tau sa calatoresti! Voiajurile iti deschid orizontul si ochii, iti desavarsesc instructiunea. Profita, mon ami, satisfactia pe care ti-o da dorinta implinita la timp este de neegalat. Despre mine, sa nu-ti faci griji. Eu ma simt bine.'

'Chiar prea bine', gandise Barbu oleaca nemultumit. Isi inchipuia ca pe maica-sa n-avea s-o inteleaga niciodata pe de-a intregul si se in­treba daca oare insusi Iordache Talianu, sotul ei legiuit, citise ceva din­colo de chipul madonei-papusa. Cutreierase Europa, vazuse, observase si invatase atat cat poate observa si invata un adolescent. Indragise pri­ve­listile si curatenia din cantoanele helvetice (ce deosebire de murdaria Parisului; era bine stiut ca Franta fabrica cele mai fine soponuri, dar le foloseau streinii), admirase frumusetea italiencelor si incercase puter­ni­ce impresiuni dinaintea vechilor palate, monumente si chiar ruini, caci acolo, in inca faramitata cizma italica, orice piatra se numea istorie; vizi­tase extaziat Spania, Spania cu cel mai albastru cer vazut vreodata, cel madrilen; gustase cu placere carnatii cu mustar si politetea fara cusur a vienezilor, strabatuse Anglia traitoare a uneia dintre cele mai prospere epoci ale ei, dar aceasta avea sa se afle mai tarziu, caci intre istoria stiu­ta si cea adevarata se ridica siruri de morminte si, asa este dat de la Dumnezeu, ca veacul in care a trait, dar pe care nu l-a priceput bunicul, sa fie descalcit de nepoti. Da, feciorii Albionului, gentlemenii cu joben, redingota si accent Oxford ori targovetii modesti, in haine de lucru, vlas­tarele Cockneyului, copiii care goneau cercul pe pajistile verzi ale Hyde-Park-ului, habar n-aveau ca traiesc ceea ce avea sa devina in istorie ves­tita epoca victoriana. Bucalaia regina Victoria I gu­verna cu intelepciune, mainile grasulii tineau cu autoritate carma tarii. Ce-l fermecasera in chip deosebit pe Barbu fusesera insa oamenii, siguranta cu care paseau, tra­iau clipa de fata si viitorul. 'Nu zau', scria Barbu unui prieten, 'iti dau impresiunea ca nu le e teama de moarte, de piruetele destinului; au o li­niste sufleteasca de parca s-ar sti veciniei, iar frumoasa lor bunastare se va eter­niza, intr-un cuvant, amice, nu cunosc ce se cheama teama, frica de neprevazut, acest microb teribil care ne macina existentele'

Cand se intoarse in tara, Barbu se simtea plin de vigoare si entuzi­asm.

'Ma simt ca un cazan care da in unda si nu stiu catre ce sa ma in Legatura periculoasa (l. fr.).drept.'

Vasilena zambise nehotarata. Atata energie clocotitoare o speria. Se simtea de parca in odaie ar fi patruns furtuna, iar brate vijelioase aveau s-o smulga ca pe o pana din jilt, zvarlind-o de bagdadie si pareti.

'Tu trebuie sa stii mai bine ce ai de facut. Si mai zic ca nu e zor. Ai vreme sa chibzuiesti si sa alegi. La o urma, taica-tau s-a ingrijit bine de noi si tu nu traiesti atarnat de o simbrie'

'N-am rabdare, maman Am stat destul departe de marile lucrari ale vremii, simt ca trebuie sa faptuiesc si eu ceva. Mi-ar placea sa fie ma Legatura periculoasa (l. fr.).ret, prea merituos, stiu ca nu toti suntem haraziti izbutirilor neasemuite, dar macar sa fiu de folos semenilor, asta e cu putinta.'

'Bun inteles, mon petit', glasuise moale Vasilena, care nu prea price­pea ce se petrece in mintea feciorului si mai ales cui i se izbise fire atat de furtunatica. Chiar cand nu se infierbanta, cautatura ii ardea flacara, sa aprinzi opaitul de la ea. Iordache fusese mai domol, cumpanit, si nu cauta a prinde ciocarlia in zbor peste padure de plopi.

'Mai voiam sa-ti spun ceva, maicuta'

Barbu parea incurcat, si Vasilena se speriase. Se simtea destul de ostenita de cate aflase pana acum. Encore des idées!

'Trag nadejdea', urmase Barbu, 'ca n-ai sa te superi. Am de gand sa indrept petitiune la cancelaria domneasca spre a ne redobandi nume­le Pe noi Cantuniari ne cheama Talianu a fost porecla aceluia dintre strabunici carele, pribeag, s-a statornicit in Tara Romaneasca.'

'Dragul meu, nu stiu ce sa spun La asa ceva eu nu m-am gandit niciodata si cred ca nici tatal tau.'

'Socoti ca el s-ar fi impotrivit intentiunii mele? De fapt, ne intoar­cem la numele nostru legitim, in locul cognomenului de venetic'

'Vei face cum crezi de cuviinta Acum Ma simt cam oste­nita Ne gasim la dineu Daca nu cumva ai de gand sa cinezi in targ, cu priete­nii. Stii, nu vreau deloc sa-ti fiu povara sau piedica, nu trebuie niciodata sa-mi tii companie, daca ai altceva mai bun de facut. La Hugues se ma­nanca foarte bine. Une cuisine exquise.'

Barbu o privise cu admiratie sincera. Dupa sase ani de sepa­ratie, il primise cu un entuziasm pastelat, de parca s-ar fi despartit saptamana trecuta, si nu i se parea neconvenabil ca in prima seara sa traga un ban­chet cu prietinii, in loc sa povesteasca amandoi la gura sobei.

'Maman, je vous tire ma révérence. '

La o saptamana, Barbu intra in magistratura, judecator la Craiova. La inceput, slujba ii placuse, dar dupa un an, doi incepu sa-l pridideasca plictisul. I se parea ca pierde vremea innamolit intr-o munca monotona, pe care ar fi putut s-o indeplineasca orice grefier mai dezghetat, cu olea­ca de praxis, iar Barbu se simtea dinamic si plin de idei.

Razmerita de la Craiova din toamna anului 1860 ii dadu prilejul sa patrunda in atentia guvernului Tarii Romanesti.

Nemultumiti de legea patentelor ce instituia obligatiuni spo­rite pen­tru meseriasi si negustori, targovetii iesisera in strada si, dupa cum tele­grafia la Bucuresti prefectul Grigore Marghiloman, 'poporul au spart pra­valii si case particulare luand arme cu care trag din cand in cand in localul prefecturii'

Interventia armatei cand rasculatii atacasera arestul prefectu­rii, schimbul de focuri, scosese in strada toata populatia Craiovei.

Cu un tact desavarsit, 'adevarat cap diplomaticesc', cum avea sa a­precieze Kogalniceanu, judele Barbu Cantuniari izbuti sa linisteasca spi­ritele, sa stinga valvataia, reducand la maximum pagubele si numarul victimelor.

Craciunul anului 1860 aduse lui Barbu gradul de capitan, dregato­ria de prefect al uneia din cele cinci circumscriptii ale Capitalei si inca una, doar de cativa initiati cunoscuta, de ofiter in politia secreta a Dom­nului.

La zece ceasuri, Barbu Cantuniari azvarli cartea pe birouasul Louis XV si isi netezi barba retezata scurt, pana la marul lui Adam, dupa cum se purta si Voda.

Spre deosebire de cele mai multe case pricopsite din Bucu­resti, ca­marile lui Barbu - locuia in aripa stanga a conacului, cea dreapta fiind domeniul Vasilenei - pareau pustii, caci, abatandu-se de la gustul Bu­cu­restilor celei vremi, nu-i placea sa simta nabuseala lemnariei si a bu­lendrelor. Obiectele erau putine, chibzuit alese si mai mult randuite pe langa pereti, lasand mijlocul gol, ceea ce starnea multa 151j91b mirare chiar maica-sii; nimeni nu pomenise inca o odaie, chiar iatac, fara masa bogat inhorbotata, hotarata la mijloc.

Un gobelin vechi infatisand o vanatoare a regelui Ludovic al XV-lea in padurea de la Compiègne (il cumparase la Paris, la o licitatie publica) spanzura pe peretele dinspre miazanoapte. Pe el agatau o sisanea antica si o sabie turceasca cu lama de Damasc. Pe zidul dimpotriva se aflau o carabina Le faucheux, o sabie de pedestrasi cu lama Solingen, doua re­vol­vere si doua pistoale. Un cazier de stejar vechi ascundea documentele lui Barbu si ale lui conu Iordache si, legate in panglica liliachie, scrisore­lele micii contese Juliette D'Aumont, scrise pe hartie de aceeasi culoare si parfumate cu esenta de Armenia.

Un divan imbracat in brocart auriu, asemenea draperiilor, com­pleta interiorul. Slugile Talienilor - caci tot Talieni ramasesera pentru mahala - se bucurau de primenit lesnicios, dar in cuhnii, ascunzandu-si chico­titul in palma, isi radeau de boier zalud, traind intre boscarte de anaho­ret.

Barbu strecura privirea prin ferestrele perdeluite. Ploaia vraj­masa nu contenise, iar din fata, la sala Momolo[20], adastau butcile si caretele boierilor veniti in petrecere. Isi aminti ca cetise instiin­tarea in gazetele Romanul si Cantorul de Avise si Comert:

'Duminica, in 30 noiembrie, va fi club maské la D. Momolo, in case­le domnului Slatineanu, pe Podul Mogosoaiei. Domnii Eronim Momolo si Vorelli au intocmit si orchestra prea buna si prea frumoasa compusa din domnul Wiest compozitor si dirijor si douazeci si patru de barbati vred­nici din militia nationala'

Barbu Cantuniari lasa persienele sa cada. Se rezema de birouas, si calimara de argint dimpreuna cu tocul de fildes zan­ganira. 'Trebuie sa cumpar penite La Hachette sunt cele mai bune' Gandul lepada scu­le­le de scris, se rasuci singur spre femeia care devenise o obsesiune, o umbra de care nu te poti descotorosi, preocuparea de fiece clipa.

'Nici dac-as fi inamorat', rase Barbu, 'nu mi-ar ocupa cu atata in­versunare mintea si timpul. Si ciudat lucru ca azi nu e la balul maské al lui Momolo. Rezervatiunile s-au facut de o luna, iar ea, cea mai zvonita dama din Bucuresti, se lipseste de o petrecere mult asteptata de tot pro­tipendul. Pana mai aseara au sosit trusauri cu toalete de la Paris Ma­dame Legrand din Rue de la Paix, Made­moiselle Finesse, Worth stiu ca au castigat oleaca de parale'

Barbu isi imbraca macferlanul, isi puse o palarie florentina din bla­na de biber, cu gardini largi, caci incepuse a fulgui, si, sufland in lampa, se inchina de Doamne ajuta. Trecu prin salita rece pe paretii careia atar­nau gravuri ecvestre. In geamlacurile albastre, rosii si verzi ale marchi­zei, un pui de viscol incepuse a depune zapada.

Ulita il intampina vrajmasa. Vantul se indarjea asupra targului, ii intepa obrajii cu ace de foc, opintea asupra copacilor care inal­tau spre bolta prabusita brate desperate.

'Jupan Barbu, frumoasa nopticica te asteapta!' Arunca o pri­vire spre camarile mama-sii. In odaia de culcare staruia ca totdea­una, si avea sa staruie pana spre ziua, lumina albastruie. Vasilena citea, visa, suferea dimpreuna cu Héloise si Abélard, amanti nefe­riciti, in leat 1118. Cartea, 'Lettres d'amour', sosise de-acum o saptamana - scrisori de amor cele­bre -, iar Vasilena, cand o vizitase de dimineata, plangea soarta neferici­ta a celor doi indragostiti.

'Mama', gandi Barbu urcand Podul Mogosoaiei, 'e ciudata faptura. Suspina pentru toti amantii din alt veac, citeste doar noveluri si poesii de amor, dar dansa fuge din calea lui.'

Ii veni sa rada. Chiar de dimineata sosise din partea unui adorator, care deocamdata se tinea in umbra, un crang de camelii insotit de un ravasel legat cu snur auriu:

'L-am rugat pe Dumnezeu sa-mi daruiasca / Ce-i mai pretios din cereasca Lui slavire / Spre a ti le da voios. / Insa Dumnezeu zambindu-mi / Mi-a raspuns la fine / Ca nimic nu are in ceruri / mai frumos ca tine Werther.'

'Ce zalud! Noroc insa tot are. Pistoletele tatei le am in pastrare eu'

Trecu pe langa Otelul Hugues, de unde razbatea zvon de muzici. Fanarele, gemene cu cele de peste drum, care tineau stanga si dreapta Teatrului Mare, luminau ulita ca ziua, faceau sa scanteieze literele de aur ale firmei si decoratiunile din bronz de pe usile grele de stejar.

De buna seama, inauntru chelnerii forfoteau in jurul mesei din fun­dul locantei, ocrotite de plante exotice. Acolo, ca intr-o camara osebita, chefuia in fiecare noapte Alexandru Beldiman, prefectul politiei dom­nesti, dimpreuna cu scutierii dumnealui: Iorgu Sutu, Manolache Costea, Anton Dudescu, Simion Baicoianu. Si avea o hachita conu Beldiman: din clipa cand se aseza la masa dumnealui, sa nu prinda a numara pana la trei, si cupele sa fie pline, un deget pana la buza. Pana a numara la zece, bucatarul sa-i infatiseze tipsiile cu stridii de Ostende si icrele negre proaspete. De fiecare data - bucuria ochiului! - boabele de caviar, mari cat mazarea, i se pareau diamante negre culcate pe pat de gheata.

In casele de-alaturi, giuvaiergiul Resch trasese obloanele grele, pa­zin­du-si comorile. Vienezul poposise doar de cativa ani in Bucuresti, dar izbutise dever care ingalbenea de invidie biju­tierii armeni si nemti din Lipscanie si pasajul Vilacrosse.

Barbu Cantuniari ridica ochii spre primul cat, unde locuia frantuzul Ulysse de Marsillac. Nu era bucurestean sa nu-l cu­noasca si sa nu zam­beasca pomenindu-i numele. Tacalia roscata, redingota pe talie, jiletcile colorate si bastonasul cu maciulie de aur i le stiau si copiii. Pe domnul de Marsillac il adusese in tara Iancu Slatineanu, perceptor la odraslele dumnealui, iar mai apoi fusese numit profesor de limba franceza la Sfan­tu Sava. Era un omulet cumsecade, politicos precum strabunii dumnea­lui mar­chizi din al XVIII-lea veac, mereu zambitor si cu teschereaua plina de complimenturi galante. Toate saloanele ii erau larg des­chise, fiind pre­tutindeni intampinat cu bucurie. Frantuzul, la randu-i, dovedea dragoste fara seaman pentru tot ce-i romanesc; iubea Bucurestiul, oamenii, de la targovatul de rand pana la obraze lumi­nate, se afla prietin cu negutatorii cuprinsi, dar si cu cupetii nepro­copsiti, stia pe nume surugiii si tigancile florarese. Lui Voda Cuza si Doamnei sale Marsillac le ridicase in inima altar cu candele ce nu osteneau niciodata.

Barbu trecu de Palatul Domnesc, cobori pe Stirbey Voda apoi, co­tind scurt, intra in ulita Fantana Rosie[21].

O dovedea placuta de la raspantie, alba, smaltuita cu chenar rosu. Ca si celelalte din Bucuresti, fusese inlocuita de curand, la porunca lui Voda, caci pe tablitele vechi, dainuind inca din vremea caimacaniei lui Alexan­dru Ghica, slovele nu se mai desluseau, iar Bucurestii, pentru streinii de mahala, devenisera paienjenis si babilonie, unde descurca-se cine poate!

Barbu Cantuniari zari, rezemand trunchiul unui stejar vartos, o mo­galdeata in palton scurt pana la genunchi si rase incetisor. Piticul, caci era oleaca mai rasarit decat un baietandru de doisprezece-treisprezece ani, batea din ciubote si sufla fara spor in dege­tele inghetate.

- Ai degerat, Dumitrescule?

Omuletul se invarti ca un titirez, holband ochii rotunzi, cu cautatu­ra de prunc. Era unul din ipistatii de la Rosu, pe care Barbu il pretuia cu osebire. Istet, iute, cu mai multe perechi de ochi, bun de gura si razaret, Dumitrescu nu cunostea ce-i aceea usa trantita in nas de slujnica taf­noasa si ciufuta. Stia sa isco­deasca, fara ca toanta ori natantocul sa ba­ge de seama, ba netotii il socoteau pe dansul cam slab de minte; 'cumse­cade, insa comic, mai ceva decat pehlivanii din iarmarocuri ori artistii de la balurile «O, du lieber Augustin» ale lui Vilcek'.

Dupa pricina, Dumitrescu se ivea in ograzile oamenilor cand cu hram de bogasier, ori telal, apar, cosar sau vantura lume dupa puf si pene de gasca, de 'papadie ori scaieti', radeau targovetele. Ce-l nedume­rea pe ipistat era aceea ca nu se afla muiere sa nu-l iscodeasca daca are nevasta si prunci. Se minunau strasnic si radeau cu talc, tinand palma peste gura stirba ori plina de marga­ritare cand aflau ca da, crestinul a­vea si el gospodarie bine intoc­mita, casa de piatra, ca tine femeie cu cu­nunie si un card de plozi ii misuna in batatura.

'Descheie-te la nadragi', il sfatuise nevasta-sa, o soldana cat un gar­derob de zestre, 'si o sa le treaca pofta de hlizeala.'

- Sa traiti, don' capitane! Cam frigulet!

Barbu Cantuniari arata cu barbia spre casele de peste drum. Era un conac ridicat dupa gustul francez, cu doua caturi, ferestre largi, in­guste si zorzonate. Scara strajuita de dulai de piatra des­chidea evantai pe aleea prunduita, iar fanarele infipte in zid, orfe­vrarie mestesugita la Brasov, clipeau galbui in spatele sticlelor din cristal bizotat. Curtea se afla imprejmuita de gard inalt din suliti de fier forjat. La una dintre fe­restrele de la primul cat se strecura prin perdele o ata de lumina.

Ipistatul intelese intrebarea si rase sarac, cat ii ingaduiau buzele crapate de ger.

- Persoana e prezinte, ca in fistece seara de la ceasurile opt. Au za­bovit in salon pret de un faivocloc, dupa carele s-au retras in iatac.

Barbu rase. Dumitrescu, fecior de macelar cuprins din ma­halaua Scaune, avea cinci clasuri, se socotea om cu instructiune si se mandrea cu o vorbire aleasa. In mintea lui, faivocloc insemna taifet de doua cea­suri cu sclifoseli si reveranturi in jurul unui ceainic de portelan si al u­nui blid cu cofeturi, mofturi de la Capsa ori Fialkovsky.

- Bine, Dumitrescule. Poti sa pleci acasa. Zoreste, caci coana Lisa­veta e femeie apriga, si facaletul il gaseste si pe intuneric, fara a orbecai.

Ipistatul isi pocni calcaiele ciubotelor.

- Ma esprim cu pardon, don' capitane! Madama mea e cocoana ma­re, deprinsa cu slugi. Facaletul i-l aduc eu, ba imi scot si bulendrele pentru a nu osteni dumneaei din cale-afara.

- A! Asa da Fireste

- Sa-mi fie cu iertare, don' capitane! Chibzuiti sa faceti straja pana maine dimineata?

Cantuniari isi inalta privirea spre geana de lumina:

- Da Cred ca da. Afacerea ma preocupa. Nu-mi place dama Nu‑mi place deloc. E ceva necurat la mijloc.

La Craciun, se implinea un an de cand se aciuase in Bucu­resti. So­sise din lumea larga, cumparase una din cele mai aratoase case din Bu­curesti, dupa palatul lui Librecht de pe ulita Ulierului, avea patru echi­pa­gii stralucitoare, care luau ochii bucurestenilor, si oaste de slugi. Cand se preumbla la Sosea, orbea lumea de atata stralucire. Stralucea totul: lacul caretei à la Daumont, ceaprazaria vizitiului infiretat, straiele puiu­lui de harap care strajuia, in picioare, spatele trasurii. Negrisorul avea sase ani, hainuta de catifea ciresie si chipiu cu pompon din pene de strut, dupa care oftau toti micii Gavroche ai Bucurestilor. Cand vremea o ingaduia - zile blajine de primavara ori inceput de toamna, caci vara ca­sele din Fantana Rosie isi inchideau portile - o insotea in preumblarile dumneaei o momita, Kio, invesmantata in straie aidoma cu ale harapa­sului, priponita cu un lantugel de argint. De cum se ivisera in Bucuresti, doamna si maimuta starnisera valva, iar zvonurile cele mai nas­trusnice incepura a forfeca targul. Smecherul de Capsa, negustor priceput, mereu cu ochiul treaz si urechile la panda, cu ideatiune si fantezie bogate, sco­sese peste noapte cofeturile de socolata Molles si Bombons Kio. Produc­te­le facusera succes boeuf si 'la mystérieuse', cum ii spuneau junii Bu­curestilor, oprise trasura intr-o zi dinaintea cofetariei. Vasile Capsa se napusti la treptele calestii, gata sa vina in branci de atatea temeneli.

- Monsieur Capsa, zambise dama, dezmierdand maimuta cu dege­tele fine inmanusate in piele de Suedia. Aud ca mica mea Kio iti poarta noroc. Cu gatourile Kio ai dat o lovitura naprasnica concurentei, nimeni nu-ti mai poate tine piept Ti-am adus-o sa-i multumesti.

Batranul Capsa o privi o clipa lung, apoi, cupet priceput, isi apleca­se pletele albe si sarutase labuta maimutei in vazul strazii pline de gura-casca.

- Omagiile mele doamnei baroane, multamirile mele madmoazelei Kio, careia casa Capsa ii va indrepta in fiece zi cosulet cu acadele si co­feturi dupa pofta.

- Oh, c'est charmant

Capsa se tinuse de cuvant. In fiecare dimineata, unul dintre ucenicii lui depunea la casele baroanei un cosulet impodobit cu panglici si flori, cu toate sortimentele de dulciuri ale zilei.

Baroana! Cel putin asa pretindeau cartile de vizita si aluziile strecu­rate cu natural plin de siretenie prin saloane. Innadindu-i spusele, azi - aici una, maine - alta dincolo, istoria baroanei se infatisa romantioasa, exotica, fluviu de sange albastru, pe care pluteau coroane dintre cele mai faloase. Baroana Elena de Gunsbourg - pretindea dumneaei - era fiica unei Mavrocordate, Safta, careia cu adevarat i se pierduse urma acum vreo patruzeci de ani, in vremea zaverei lui Tudor. Impotrivindu-se unei casa­torii silnice, hotarata de tatane-sau, Safta, stranepoata de domn, scapatase in lume. Calcase porunca parinteasca, ascultand-o pe cea a inimii. 'Sa inserezi cu cine ti-e drag', fusese crezul Saftei Mavrocordat, pana la cel din urma suspin. Iar drag, tot pana la cea clipa, ii fusese du­cele Marie-Jean-Louis-Rodrigo de Alba, ames­tecatura de semintii, pala­din al vremii sale, polcovnic in ostirea lui Alexandru I al Rusiei, apoi van­tura-lume cu slujbe tainice pe la curtile Europei de mijloc.

Boierii varstnici isi aminteau de scandalul starnit in epoca de fuga Saftei. De rusine si amaraciune, tata-sau, Anton Mavro­cordat, os de domn moldovean, necutezand a-si mai arata chipul pe ulitele Bucu­res­tilor, se retrasese la o mosie din Oltenia, unde, de altfel, dupa putina vreme inchisese ochii, palit de dambla.

Rodul acestei dragoste nelegiuite era Elena.

Faimoasa George Sand tocmai publicase novelul Lelia, atat de cu­tezator si de plin de necuviinta, incat nu lipsea din nici o biblioteca, fiind citit in taina pana si de copilitele prizoniere in manastirile de calugarite; aici, tinute departe de tentatiile si desartaciunile lumesti, de orice le-ar fi putut intina sufletele nevi­novate, deprindeau dragostea pentru Cristos - multe ii ajungeau mirese - broderia, desenul, oleaca de muzica si de invatatura, cat sa ciripeasca despre vreme, pasarele, luna de aur si sa sloboada prin saloane panseuri triste despre viata, moarte, iubire credin­cioasa. Cunosteau totul despre scopusul si sfintenia casatoriei, dar nimic despre tainele ei. Dupa un an, mult doi, domnii si stapanii lor misunau prin culisele Operei si ale Comediei Franceze, se ruinau in alcovurile ma­rilor curtezane.

George Sand, cu romanul ei scandalos, innobilase numele Lelia, in­zestrandu-l cu sicul pe care-l capata, de obicei, orice fenomen de ultima moda. Astfel, Elena devenise Lelia pentru cei apropiati. Se casatorise la saisprezece ani cu baronul Paul de Gunsbourg, un Ariel palid, curtenitor, de o politete exquise. Slab de plamani, murise intr-un sanatoriu din Da­vos, lasand-o pe sotie vaduva inainte de a implini douazeci de ani.

Dupa aceea, despre tanara baroana se stiau putine lucruri. Dadea de inteles, pe departe, ca trudita de mare durere si spre nu, nu uitare, caci un mare amor nu se uita niciodata, dar spre a-si rasuci gandurile felurind privelistile si oamenii, cutreierase Europa, zabovise mai cu sea­ma in Italia, fusese si in Roma. Pentru cata vreme? In ce an? Cand muri­se Gunsbourg? - acestea nu se cunosteau.

'Are un talent extraordinar cette femme', spunea Vasilena, care o in­talnea la diferite soarele, 'sa ocoleasca orice amanunt care sa-ti permita sa stabilesti un calendar. Nu scapa nici o data, e imposibil sa faci vreo legatura'

Barbu, careia baroana ii atatase interesul ca ofiter al Sigu­rantei, dar si ca barbat, o iscodise cu de-amanuntul:

'Ce impresiune ti-a facut, in general?'

Vasilena traia desigur printre nori, leganandu-se in scranciob de flori aninat intre Ursa Mare si cea Mica, dar, cand catadicsea a cobori printre bucuresteni, avea ochiul neasteptat de ager si treaz.

'Mon petit, eu as socoti-o une femme dangereuse Are toate insusi­rile pentru aceasta profesiune.'

'Adica? Spune-mi tot ce stii!'

Vasilena isi incruntase fruntea neteda, dar, in aceeasi clipa, isi ne­tezi creturile cu degetele fine. De la o vreme, bagase de seama Barbu cu intelegere duioasa, mama-sa isi supraveghea miscarile obrazului, iar noaptea dormea cu asternut de fleica de vaca pe fata.

'O femeie fara varsta Desigur, tanara, dar nu atat de tanara cat vrea sa se creada. Dupa parerea mea, elle approche la trentaine[22] Cu orice prilej, face aluziuni la mama-sa, Safta Mavrocordat, lasand sa se inteleaga ca ii seamana: la fel de naprasnica in amor si la fel de fidela. Asta starneste strasnic barbatii. Care nu-si viseaza o iubita infocata? Mai ales bietii nostri romani obisnuiti cu soate rusi­noase. Dragoste cu scufita si in camasa de noapte, tu comprends[23]?'

Barbu rase cu pofta:

'Habar n-am avut, maman, ca te gandesti la asemenea ches­tiuni, ca te preocupa'

'Ma preocupa! Quelle bêtise, dar sunt lucruri pe care nu le discuti cu un copil.

Acum insa esti destul de mare ca sa poti pricepe cate ceva. Despre baroana, am sa-ti mai spun ca poate e o mincinoasa, si toate istoriile despre obarsia ei simple inventiuni. Incredintata sunt insa ca s-a bucu­rat de o educatiune ingrijita si ca nu-i o burgheza. E instruita, vorbeste «pariziana» si nu frantu­zeasca noastra balcanica. Sau am urmarit-o a­sea­ra la soareaua Marioarei Ferekide intr-o conversatiune animata cu contele Giani, consulul Italiei, care o manca din ochi: «As fi jurat ca sun­teti nas­cuta la Firenze» Stie ruseste si nici in nemtime nu se pierde'

Privirea lui Barbu nu parasea chipul Vasilenei.

'Chiar asa?! E cu totul extraordinar.'

'Sunt de aceeasi parere. Are o cantitate de calitati, si un per­fect l'usage du monde[24]. Este ceea ce tatal tau ar fi numit o aven­turiera. De toute façon[25], are aerul si tot ce trebuie pentru asa ceva.'

Vasilena isi ingadui sa rada.

'Spune-mi, maman, o gasesti frumoasa?'

'Asta tu trebuie s-o stii mai bine decat mine. Barbatii vad altfel. Va uitati altfel si vedeti altceva. Cand eram copila, aveam o prietena, Despi­nuta Nicoleanu. Plangeam toate de mila ei, intr-atat era de uratica. Ochi holbati, prazulii, noi ii ziceam Broscuta, toata pielea plouata cu pistrui. Maica-sa, biata coana Agripina, suspina in pumni, gandind ca n-o s-o marite niciodata'

Barbu o intrerupse nerabdator:

'Stiu, maman, si, la primul vostru bal, ea a avut cele mai multe dan­suri angajate, carnetul ei era plin ochi'

'Si asa a fost pana s-a maritat cu printul Gorceakov. Ba si azi, imi spunea un rus la Paris, a ramas regina Petersburgului N-am intalnit in viata mea o femeie cu mai multi adoratori. Baroana ta are acelasi «je ne sais quoi» '

'Eu o gasesc frumoasa'

'Nu, mon ami', rostise hotarata Vasilena. 'Ocale de charme, gratie fara seaman, pielita obrazului magnifica, dar e departe de a fi o cadra. Intr-un cuvant, une beauté du diable, soiul de femeie cel mai primejdios.'

In privire i se aprinse o scanteie de veselie:

'Te intereseaza mult baroneasa?'

'Da Dar nu asa cum iti inchipui tu'

Vasilena rasese:

'Exista lucruri in viata care nu pot fi inchipuite si gandite decat in­tr-un singur fel Vrei s-o chemi pe Florica? As pofti un serbet de tranda­firi.'

Toate acestea se petrecusera in primavara trecuta. In mai putin de o luna, Lelia de Gunsbourg cucerise Bucurestii, avea salonul cel mai cau­tat din intreaga protipendada, iar in casele ei intalneai oamenii cei mai interesanti ai vremii: Cantacuzini, Brancoveni, Sutesti si Ghiculesti, poe­tii mult indragiti Alecsandri si Bolintineanu, Docan, varul lui Voda, pre­cum si Librecht, omul de incredere al ibovnicei princiare, Maria Obreno­vici, Baligot de Beyne, seful de cabinet al lui Cuza, trimisii statelor europene in Principatele unite.

Barbu Cantuniari urmarea de departe usurinta si abilitatea baroa­nei care catara treptele cele mai inalte ale societatii bucurestene cu diba­cie de maimuta. Se multumea s-o admire de la dis­tanta, ca pe o faptura deosebita, asa cum iti starnesc interesul fia­rele necunoscute dintr-o me­najerie, dar nu incerca sa-i patrunda in anturagiu.

Abia spre sfarsitul verii, baroana Lelia de Gunsbourg atrase atentia politiei secrete domnesti. Dintai, fusese luata urma unui anume Cons­tandakis, negustor grec, de fapt cunoscut ca agent primejdios al minis­tru­lui de Interne turc Ali Pasa. Grecul, vegheat indeaproape de cum intra in tara, vizitase in doua randuri Biserica Sfantul Stefan, deschisa in toa­ta ziua, dupa dorinta ctitorilor sai, banul Ilarion Rucareanu si soata lui, Ruxandra. Vizite ciudate, noptatice si tainice. Si, de fiece data, arata ra­portul iscoadei domnesti, Constandakis incercase sa scape de o posibila urmarire, schimband brusc directiunea ori ametind drumul cu nenuma­rate ocolisuri. Poate simpla potrivire, dar in acelasi lacas se inchina si baroana Lelia care, nu se stie din ce pricini, tinea de biserica ortodoxa a mama-sii.

Supravegherea bisericii nu daduse rezultate, iar Constan­dakis dis­paruse din tara. In schimb, de doua luni de zile, baroana de Gunsbourg isi luase de ibovnic pe Iorgu Granisteanu, director general la Externe, mana dreapta a lui Rosetti-Balanescu.

Cei doi indragostiti se vedeau in mare taina, iar intalnirile amoroase se petreceau in casele baronesei.

Aceasta stranie inclinatie a Leliei de Gunsbourg incretise a mirare fruntile de la politia secreta. Baroana, muiere aflata in crucea tineretii, falnica, fatoasa, avuta, cu ostire de adoratori la condurii cu calcaiase inalte, putea sa-si aduca in alcov chipuri si nume stralucitoare, precum beizadea Grigore Sturdza, ori Ionita Bosianu de i se mai zicea si Apollo, ori Emanuel Lecca, ori, ori Iar Granisteanu era sarit din cincizeci de ani, frumos nu, cu ne­vasta - cucoana Anastasia - ciufuta si atat de pizmasa si prepuielnica, incat nu se sfia a-l ocari despre necredinta chiar si dinaintea lui Voda.

Cam la acestea gandea Barbu Cantuniari, veghind in noaptea visco­li­ta zidurile baroanei.

'Toti inamicii inversunati ai lui Voda de aici', scria Vasile Alecsan­dri, in misiune la Paris, 'coalizeaza dimpreuna cu Turcia si nemtii spre a-l smulge din scaun. Folosesc toate abjectiunile: de la ridicolul suprem cu care cearca sa-l investeasca in jurnale, pana la conspiratiuni crimina­le'

Barbu isi cerceta ornicul vienez. Trecuse de miezul noptii

Bucurestii dormeau si doar in cateva conace mai staruiau lumina vesela, muzicile si dantul; ca totdeauna la Otetelesanca, cea mai primi­toare dama din oras, la Voichita Stirbey, care opin­tea sa i-o ia inainte, la alde Nicoleni

Desigur, lumina a carei taina nu strabatea dincolo de persienele plusate se afla in casele printului Sutzu si ale lui Grigore Sturdza, fiul fostului domnitor, unde partizanii Beizadelei, 'gri-gorienii', cautand rea­zem in politica ruseasca, sfatuiau si com­plotau in fiecare noapte impotri­va lui Cuza.

La palatul Sutzu erau ticluite articolele defaimatoare care apareau in Romanul. Articole infame scrise in colaborare, intre­cere cu premii pen­tru cei care gaseau cuvintele cele mai otravite, sagetile cele mai perfide, insinuatiunile cele mai veninoase la adresa lui Voda. Sihleanu, asezat dinaintea biroului Henry IV, tinea condeiul. Ceilalti - beizadea Grigore, Mitica Stirbey, Golestii, Iancu Ghica -, cu lulelele intr-o mana si cupele cu Cognac des Ducs in cealalta dictau, se corijau, se completau, se apla­u­dau.

Cand textul era socotit briliant, feciorul aducea din pivnita si destu­pa in mijlocul entuziasmului delirant o sticla de Chateau Lafitte retour des Indes 1848.

Toate acestea erau bine cunoscute de Barbu, valetul printului, Jac­ques, adus de acesta de la Paris, fiind in serviciul politiei.

De furca ii dadeau insa pamfletele injurioase scrise in versuri si care apareau cam de doua-trei ori pe luna. Voda era indeobste manios de a­paritia 'acestor publicatiuni cuprinzand indemnuri la anarhie care tul­bu­ra ordinea publica'. Ii ceruse imperios prim-ministrului sa ia masuri, iar pe Beldiman, prefectul politiei, il amenintase cu destituirea, daca in timp de o saptamana nu izbuteste sa descopere tipografia clandestina care scotea cette sorte de fécales

Beldiman, boier cu incuri si ifose, se simtise grav ofensat, dar mai intai de toate il amutise uluiala neasteptatului. Fata de blandetea obis­nuita a Domnului - 'persoana ingaduitoare si plina de spirit, toujours a une politesse charmante -, brutalitatea con­duitei si a langajului, mon cher, m-a lasat bouche bée*, intelegi, nu-i asa, ramai fara resurse'

Acum, iscoadele forfecau Bucurestii, si Barbu socoti ca in clipa ace­ea - ceasurile unu - se aflau pe putin optsprezece agenti care vegheau din cotloane inghetate ziduri mute ori scotoceau ulitele maturate de vis­col, trudind sa surprinda miscare, zgomot ori te miri ce maruntis dovedi­tor in pivnitele mahalalelor.

Beldiman ii depusese afacerea in brate, 'vezi cum o scoti la un li­man, Taliene', si chefuia in fiecare noapte la Hugues.

Barbu isi instruise ipistatii, impartind intre ei ulitele Bucu­restilor. Trecusera de-atunci trei zile. Si tot de trei zile el se intorcea in fiecare noapte in ulita Fantana Rosie. Bineinteles ca nu in conacul baroanei se tipareau pamfletele anticuziste, dar aici urma sa se petreaca un fapt ose­bit.

'Simtirea nu ma inseala. Se va intampla ori voi afla ceva insemnat.'

Facu cativa pasi in jurul stejarului, incercand sa se dezmor­teasca. Bucurestii dormeau somn greu, torcand vise la fuiorul vis­colului. Mai aveau sa treaca destule ceasuri pana cand in iatacele targovetilor - scu­fite, plapumi groase, caramizi fierbinti la picioare - aveau sa intre sluj­ni­cele, spre a deserta la privata vasele de noapte ale stapanilor si a starni taciunii din sobe, ocrotiti sub spuza.

Barbu isi ridica privirea spre iatacul baroanei, unde lumina inca nu ostenise.

In budoarul Leliei de Gunsbourg aromea a ambra, hartie de Arme­nia care fumega in pahare de argint, a opium, un parfum iute si ameti­tor, si trandafiri; cincisprezece trandafiri albi, catifelii, nefiresc de fru­mosi - atentia generalului Granisteanu - imparateau intr-o glastra La­lique, cu o insolenta magnificienta, inca­perea de o eleganta fastuoasa.

Baroana isi mobilase casa dupa gustul vremii, adaugand insa risipa de nabab, ce-i ingaduia a-si multumi toate poftele poruncite de fantasie si un gust ales, slefuit si rafinat de-a lungul peregri­narilor in marile burguri ale Europei. Brocarturile, damascurile, casmirurile si tapiseriile in petit point - gobelins-uri si bauvais-uri - salurile indiene azvarlite cu gratioasa cutezanta pe sofale, foteluri, causeuse, clavir - dar unde nu dadeai de ele - dovedeau franturi din harta voiajurilor dumneaei.

'Damascul acela de pe otomana l-am cumparat la Cairo. Ne in­drep­tam spre Luxor, cand l-am zarit in dugheana unui armean. Apoi am urcat pe camile. Pot zice ca salul a vazut desertul Pe camila mea o che­ma Aise am avut un mal de mer[26] oribil Dar aceasta-i alta istorie

Gobelin-ul! De care vorbesti? A, cel de langa cabinetul Empire? Infatiseaza une fête champêtre[27] a bietei Toinette la Trianon. L-am cum­pa­rat la licitatia nefericitei Marion Voisin Am luat si bahut-ul de langa consola 

Serviciul de ceai? E un Brown-G. Anticarul nu m-a lasat sa plec din pravalie. M-a mintit ca regina Victoria are unul la fel pentru intimi Bravo lui!'

Dintru inceput, lumea o asculta cu oarecare indoiala, mai cu seama cuconetul pizmas. Barem boieroaicele cele colilii, nu prea calatorite - ia, vara la mosie ori la bai, in ungurime! - cleveteau in saloanele dumnea­lor intr-acelasi fel: 'Stiu ca o taie capul la minciuni. Trage chiroane de doi stanjeni Mavrocordatii au fost cam toti asa, de felul lor. Le um­flau'

Junii voiajati insa, cu poste multe in cuferele lor si multe perechi de incaltari cheltuite pe cele drumuri, precum Ion Ghica, Bratienii, frumo­sul Costache Negri, dar mai ales poetul Vasile Alecsandri, ascultand-o ori punand intrebari cu siretlic, se incredintau ca baroana nu basneste. Iar pe vorbele lui Alecsandri puteai pune temei, caci pe acesta asa-l iscase mama-sa, coana Elena: cu jar in ciubote si traista tot gata de duca. De nu i-ai fi cunoscut neamul, ai fi zis ca-i fecior de factor postal.

Baroana sari usoara din asternutul spuma de dantela Valenciennes si panglici liliachii.

- Drag mi-ar fi, chéri, sa ramai toata noaptea, dar mi-e ca o star­nesti pe madame Granisteanu.

Generalul, toropit de caldura si arome, leganat de dulce obo­seala, ii indrepta privire dragastoasa.

- Nastasia s-a repezit la Gaiesti, ca-i soru-sa bolnava. Dupa visco­lul care s-a pornit, s-au stricat cu siguranta drumurile. Banu­iesc ca ra­mane peste noapte

Urma in gand: 'De-ar ramane pe vecie! As da bucuros parale pe dric cu sase cai si patru popi sa-i slujeasca, iar la patruzeci de zile as intinde ospat imparatesc'

Parca ghicindu-i gandurile, Lelia ii zambi gales din oglinda. Isi potri­vea peignoir-ul, cu stravezimi de apa, care-i starneau mai atatator ispite­le trupului. Si se gandea bietul Granisteanu la came­soaiele de borangic gros ale Nastasiei - 'asa am apucat la biata mama, is tesute in casa de o maicuta de la Schitul Vechi, mestera mare' -, inchise la gat si lungi pana in varful papucilor. Cand luai in brate mormanul de tesatura tre­bu­ia sa dibui oleaca Si ca sa nu fie in paguba, pe degetele de la picioa­re ii iesisera oasele, doua nuci mascate, care opinteau sa strapunga toate botinele. Incolo, frumoasa coz! Mustata si barba de scolar seminarist, pe care si le parlea cu lumanarea, trup vartos cat o moara sistematica si o bubuiala de glas ca, doar visandu-l, Iorgu Granisteanu sarea din aster­nut ca la mare primejdie: 'Foc!' ori 'Au dat turcii!'

Lelia incepu sa rasfire rozele, mirosindu-le cu nesat. Cinci galbeni il tinusera pe general, in Zlatari, la Pohr - florarul. Dar neamtul cheltuia si el, marfa ii venea in raclite vatuite, tocmai de la Constantinopol, si nu se aflau multe cucoane sa se faleasca in Bucuresti vijelios cu buchete de roze.

Lelia isi prinse in plete un trandafir cu o spelca de aur.

- Flora!, scanci generalul beat de admiratie. Zeita florilor si a pri­ma­verii. Lelia-Flora.

Asta nu i-o puteau lua nici dusmancele! Baroana avea o coama nea­semuita, care se revarsa in ondulatiuni salbatice, invesmantand-o in ma­tase de culoarea rasinei pana la genunchi. Pletele erau atat de bogate, incat abia doua cameriste izbuteau sa le spele cum se cuvine, iar o alta, Ninon, primea simbrie doar pentru pieptanatul artistic dupa ultimele mode din Beauté Française.

Cu drept cuvant, baroana isi radea insa cam prea pe fata de con­ciuri, zulufi, suvite false, atatand si mai rau cucoanele, unele cu capa­tani sarace - vorba ceea, le-a iesit pielea prin par.

Ochii baroanei erau albastri, frumosi - 'dar s-au mai vazut, ce, is mai prejos ai Rosiancai ori ai Irinutei Sutzu?' - gura cam mare, nasul obraznicut. Pielita obrazului insa, umerii, decolteul (nu purta la gat giu­va­ieruri grele spre a nu-i ascunde din frumu­sete), minunatie!

'Nenufari, crini si catifea!', spuneau junii galanti, inchipuind volup­tati rare si opintind la baluri si soarele sa-si smulga privirile dintre sanii baroanei.

- Nu ti-e teama ca te vor pari slugile? Doar stii, toute femme jalouse a ses espions parmi les domestiques[28] Si iar ajunge scandalul la Cuza.

Iorgu Granisteanu rase:

- Pe acestea Voda le pricepe cel mai lesne. Il s'y connat

Dinaintea Leliei trecu o clipa chipul Mariei Obrenovici, 'nalta, subti­re in boi, gratioasa, afurisit de chipesa si se pare nu natanga. Flutura genele grele, parca pentru a alunga licarul de pizma, gandul vechi care o apasa. Intreba cu glas lenes:

- Te-ai bucura, mon cher, daca madame Granisteanu nu s-ar mai intoarce nicicum?

Generalul facu ochii mari:

- Sa ma lepede Nastasia? Unde mi-s acela sa-mi ploua cu noroace?

Baroana rase:

- Sa te lepede ori sa-si lepede potcoavele Vorbesc si eu, asa, in ras Par exemple sa degere troienita pe undeva, ori sa se rastoarne sa­nia Cate nu se pot intampla

Chipul generalului se adumbri:

- Spun drept, Lelia, sunt bun crestin, moartea nu i-o doresc, n-o urez la nimenea. As fi dorit sa n-o fi cunoscut ori, vis nebun, cuprinsa de stenahorie sa ceara despartenie. Dar aceasta-i iluziune, pot astepta mult si bine pana or trambita din argint arhan­ghelii in ziua cea din urma. Dar tu tu ma iubesti, porumbita?

- Te-ai afla altcum aici? Ai auzit tu in Bucuresti de vreun capriciu amoros de-al meu, sau n'importe, quelle liaison[29]?

Granisteanu ii multumi cu cautatura de caine credincios. Rosti, to­tusi, pentru ca zana care se afla dinaintea lui sa-l contrazica, sa-l incre­dinteze de amorul ei, ba sa se supere ca-l pune la indoiala, iar el sa fie si­lit s-o impace cu imbratisari, lacrimi de fericire si cuvinte de alint.

- Nu-s chipes, Lelia, gros ca un trunchi, batran

- Batran?!

Parea din cale-afara de mirata. Granisteanu rase incurcat:

- Nimeni nu mai e tanar dupa cincizeci de ani. La cinquan­taine Vorba lui Ludovic al XlV-lea: 'De m-as putea dispensa de ei, dar fara sa mor'

Baroana ii zbarli parul carunt, des si tepos, ca de mistret, care se pornea de deasupra sprancenelor:

- La cinquantaine Iata ce as numi eu o superstitie. Va sperie cifra! Pe voi cincizeciul, pe noi, femeile, treizeciul. In locul tau, nu m-as gandi deloc la amanuntul acesta.

- Amanunt, zambi generalul Dragut spus

Surasul ii dezvalui dintii. Erau inca puternici, dar ingalbeniti si, mai ales cei de jos, mancati de vreme. Lelia il cuprinse intr-o privire scurta. Poate, in junete, sa fi fost aratos. Trasaturile erau regulate, barbatesti, trupul falnic. Nu-l ocolisera insa mizeriile varstei. Fire de par sarmos se iteau in nari si gavanele urechilor. Vinisoare albastre si rosii zugraveau pe nas harta nenumaratelor chefuri si a cupelor de vin bun desertate in­tr-o viata, caci gene­ralul avea apetit harnic si pantece anevoie de indes­tu­lat; de altfel, era burduhanos si chiar acum, intins pe spate, gandea baroana, le bedon ridica sub plapuma de atlas liliachie movila, s-o zaresti pe pamant neted de la o suta de pasi. Ficatul otarat ii stropise mainile cu pete sofranii - les fleures du tombeau[30] -, franghii varicoase ii trudeau picioarele pana dincolo de genunchi. 'Ce mai! Plin de vino-ncoa!', incheie in gand Lelia.

- Nu-i vorba de cuvinte dragute Esti un barbat extraordi­nar si de-ar fi sa ma iau dupa poftele dumitale

Un val de sange napadi obrajii generalului, orgoliul dezmier­dat ii umfla inima, pieptul, gusa, intreaga faptura sta gata sa plesneasca. Cu ochi umezi de recunostinta, necutezand sa vorbeasca, caci emotia il do­ve­dea, Iorgu Granisteanu ii saruta mana.

- De altfel, urma baroana prefacandu-se a nu-i observa tulbu­rarea, mie nu mi-au placut niciodata junii. Nu stiu sa dezmierde o femeie, nu stiu sa fie galanti, n-au conversatie Pana la treizeci de ani sunt cu totul natangi si abia dupa aceea incep sa invete cate ceva.

Generalul o privi fermecat. Se salta in capul oaselor si, reze­mat intre perini, pipai pe gheridon dupa lulea. Dupa ce o dichisi, pufai multumit si incepu a clatina din cap.

- Ce inteleapta esti mata, porumbita! Si nu voi inchina nici­odata indeajuns metanii lui Dumnezeu ca mi te-a scos in cale! De dispretuit e barbatul care-si vorbeste muierea legiuita. Sa-mi fie cu iertare si nu ma gandi de rau. Fata de tine, insa, trebuie sa-mi deschid inima. E un sim­tamant caruia nu ma pot impotrivi. Pricepi, ma bien aimée[31]?

Lelia ii sterse fruntea uda, gandind ca n-a intalnit inca faptura care sa asude mai vartos decat Granisteanu. Rosti duios, 'rapusa de emotiune', gandi generalul:

- Te inteleg, chéri, si te ascult. Doar ca nu vreau sa te lasi coprins de amaraciune.

- Daca nevasta-mea, Nastasia, mi-ar fi stat alaturea, s-o stiu rea­zam si nu vrajmasa, altcum mi se infatisa rabojul. Minte netoata de clos­ca pizmasa, in loc de a ma inalta, mi-a dat branci in troaca.

- De ce-ai luat-o? intreba Lelia gandindu-se la altceva.

Iorgu Granisteanu ofta cu obida:

- Ei, porumbita, nu mi-ai cunoscut parintele, postelnicul Vasile. Nimeni nu i se punea de-a curmezisul. Cand m-am intors de la Paris, straiul de ginere ma astepta in iatac, iar fidantata po­runcita, Nastasia, tot asemenea, cu palma intinsa spre a primi briliantul de logodna.

- De cati ani sunteti casatoriti?

- Iaca, numaram peste douazeci si cinci. Intru inceput, am incercat apropiere si intelegere. Din juneta, am tinut dregatorii insemnate: sub Voda Sutzu, apoi m-am bucurat de pretuirea Ghiculestilor, si chiar Bi­bes­cu, autoritar, incapatanat si plin de caprituri, cum il stii, mi-a incre­dintat doua ispravnicii. Toate aceste slujbe le-am primit ca pe o dulce povara, socotindu-le datorii sfinte, ce nu le puteam ocoli, fiind un onest cetatean.

- Inaltatoare gandire, spuse baroana si, in privirea albastra, genera­lul citi netarmurita admiratie.

Cu incetul, incepu sa i se faca mila de el.

- De cate ori am cautat o povata la Nastasia, m-a fost intampinat cu ocari ori plictis. Uite, chiar si acum, tara, Voda Alexandru Ioan se afla la ananghie, turcii, muscalii, nu mai zic de Viana, pandesc precum hul­tanii sa ne sfasie.

Baroana isi trase peste umerii goi un sal de dantela.

- Cuza e un om inteligent, cu siguranta se va descurca.

- Trag nadejde. Dintai, insa, trebuie sa se descotoroseasca de opo­zantii din tara. Cat de curand va dizolva Camera si o va inlocui cu un Consiliu administrativ. Membrii, bun inteles, vor fi alesi de el insusi. Inca o placinta la care nu se asteapta alde Sutzu, Sturdza si camarilele domniilor lor!

Privirea baroanei scanteie:

- Va dizolva Camera? Oare-i cu putinta?

- Ii, rase multumit, caci va prelua personal comanda armatei. Ma­na dreapta ii va fi Florescu, omul lui, pe care-l inainteaza: major general. Rosti umflat, ca pe o apoftegma de dumnealui iscata: Cine are ostirea are puterea.

- Mai e si tara, spuse moale baroana.

- Tara-i cu Voda! Mai cu seama ca-i pregateste dar impa­ratesc ce-i va aduce reazamul intregii natiuni: micsoreaza censul, capata astfel drept de vot mii de targoveti si parte din clasul tara­nesc. Cum si Senatul tot de Principe va fi numit, se cheama ca Voda va stapani singur la car­ma tarii. Toate sunt hotarate in mare taina, iar Negri

- Costache?

- Dar cine altul? Ministrul nostru la Poarta. I s-a fost trimis alalta­ieri un memoriu pe care-l va depune in mainile lui Ali Pasa, spre a prega­ti o atmosfera priincioasa schimbarilor hotarate de Voda. Si incredintat sunt ca Negri va izbuti a rasuci cugetul tur­cului, a-l face sa priceapa ca implinirea expozeurilor din memo­riu inseamna si asigurarea linistei in Kara-Iflac[32], scopusul de moment al Constantinopolelui.

Lelia culese o acadea dintr-o tipsioara de argint si o duse la gura lui Granisteanu.

- Scumpul meu intelept! Acestea sunt pentru mine chinezarii, mu­ierile nu se au bine cu politica, dar ma straduiesc sa inte­leg si m-as bu­cura sa-ti fiu de folos.

- Dragostea ta, zambi gadilat Granisteanu, mi-ar fi de ajuns, dar degeaba te micsorezi: spiritul ti-e pe potriva frumusetii, adaos de pret la norocul de-a te fi intalnit.

Baroana ii saruta varful nasului:

- Vezi de ce te iubesc? Junii domniei tale pe care-i tot pizmuiesti nu sunt in stare sa rosteasca asemenea cuvinte frumoase. Tu esti idealul unei femei de spirit, caci intrunesti in aceeasi fap­tura barbatul de stat si gentilomul de salon. Poate doar in Francia sa se mai intample asemenea imbinare fericita

Umflat, magulit, generalul - astfel primea toate marile emotiuni - se facu lac de sudoare.

- Ca veni vorba de Francia, ne bizuim mult pe bunavointa im­para­tului, mai cu seama ca are un penchant special pentru Voda

Privirea baroanei deveni ganditoare:

- Napoleon Mi-a acordat acum doi ani onoarea unui dans Era bal la Tuileries Incearca in toate celea sa-l imiteze pe unchiul sau, ma­rele Bonaparte.

- Si nu fara succes! E un mare om politic, Francia prospera pe zi ce trece.

Lelia de Gunsbourg avea dinainte chipul imparatului: era un om plin de bunavoita, generos, elegant, cu o expresie mereu ganditoare si un suflet bun, in cea mai crestineasca acceptiune a cuvantului. Ministrii sai, insa, francezii, il socoteau un visator, cu capul plin de iluziuni fantaste si prea putin om de actiune.

Rasuflarea puternica a viscolului ii scutura pe amandoi de ganduri.

- Cumplita vijelie! observa Granisteanu intinzandu-se cu voluptate in asternut. Parca urla lupii aici, sub feresti Nu vii, porumbita? Atat de rar avem prilejul sa innoptam impreuna

Baroana, cu fruntea lipita de sticla rece, privea ulita amarnic trudita de viscol. Zapada spulberata catara in vazduh panglici uriase, trupuri de balaur cu zvarcoliri manioase, giulgiu

Giulgiu, se infiora baroana, simtind rece intre umeri. I se paru ca desluseste, peste drum, un ochi de jaratic. Doar o frantura de clipa.

'Astea-mi mi lipseau! Halucinatiunile'

Isi smulse salul si, intr-o clipa, caprioara sprintena si dragas­toasa, fu in bratele generalului.

Cand somn adanc vesti ca a cuprins faptura groasa a lui Gra­nistea­nu - galceava de trambiti, tunete, horcaieli si inecaciune -, baroana se strecura usoara din iatac. In salonul cel mic, aprinse o luminare, se ase­za dinaintea birouasului Régency si, alegand intre calimari, muie tocul in cerneala verde.

'Il est deux heures et demi. Vous trouverez ce mot à votre réveil com­me de coutume[33]. Sunt novele importante coplesitoare, care nu sufera intarziere. Dar mai dintai si dintai, je t'aime, mon bel ange, pour la vie[34], o dragoste pustiitoare, dar care are un bun: imi da puterea sa suport caznele pe care ambitiunea ta mi le impune. Spui ca de dragul meu, al fericirii noastre viitoare. Vreau sa te cred Ba nu! Te cred, bonheur et charme de ma vie[35].

G. a innoptat la mine Aflu ca se pregateste o lovitura de stat. Iata detaliile'

La trei dimineata, nici o lumina nu mai ardea in casele ba­roanei. Barbu Cantuniari scoase ploscuta cu Absinth - Zana verde, ii spuneau bucurestenii - si inghiti lung de cateva ori. Simti ca se incalzeste. Si ca nu asteapta zadarnic.

Auzi zapada inghetata scartaind sub pas de ciubota si, lipind steja­rul, stinse luleaua cu o mana de zapada.

Slava Domnului, pe viscolul acesta, ogar craiesc sa fii si nu adul­meci aroma de tutun Astepta cu rasuflarea taiata. Pasii se apropiau. Lipi trunchiul copacului Acum Cateva clipe pana sa se dezmeticeas­ca, pana sa desluseasca Si, dintr-o data, incepu a rade. Era ipistatul de la Verde!

CAPITOLUL III

Cand se afuma oleaca, pe boier Tudor Zavoianu il paleau discursu­ri­le patriotice. Se rezema teapan pe picioarele raschirate, isi dregea glasul si, cu fruntea repezita zimbru inainte, incepea a mugi; de fiecare data si intr-acelasi fel:

- Domnilor! Cetateni si cetatene! Nobilul tinut al Falciului este no­bil! Si se afla nobil, pentru ca-i binecuvantat de Ziditor. Binecuvantat, caci aici s-a iscat leaganul marilor imperatori ro­mani. Silistenii lui Can­temir, Barbosii lui Cuza

- si Marginenii lui Zavoianu, urmau amicii in cor.

- deci!, tuna conu Todirita.

- deci Dumnezeu tine cu Falciu!

- si iarasi!

- Dumnezeu tine cu romanii!

- Bravo! Ura!, incheia conu Todirita, prabusindu-se greu in fotelul inglis.

Intr-adevar, mosia Zavoienilor - Marginenii - se afla la cinci poste de 'bastina' lui Voda Alexandru Ioan si, mai catarand alte cateva, spre miazanoapte, ajungeai la Silistenii Cantemirestilor, sat procopsit, raza­sesc prin cel de-al XVII-lea veac.

Statornicita intre lunci, mosia Margineni se infatisa minunata gradi­na. Arbori feluriti, plopi argintii, rachite, tufe de rug, arini, riorusca mi­rositoare, pajisti napadite de galbenele, sangele voini­cului, clopotei albas­tri printre care isi strecurau bonetele cochete margarete albe si rosii, zu­graveau peisagiu de neuitat, imbatau privitorul, chiar pe cel deprins cu meleagul, de arome si culoare.

Si tot adevarat ca de peste doua sute de ani, Marginenii rama­sesera in neamul Zavoianu, 'resedinta noastra de vara', in graiul pompos al cu­conului Todirita.

Avea treizeci si cinci de ani, era un barbat inalt si puternic, fara a fi gras, care-si supunea in fiecare zi trupul de atlet unor trudnice exercitii gimnastice. Porecla de Hercule il incanta nespus si, intr-o vreme, se gan­dise chiar s-o alature numelui, pe cartile de vizita. Il tinuse de poale prie­tenul de o viata, Johnny Miclescu:

- Intri in ridicul, mon cher! Inchipuieste-ti cartea mea de vizita! Jean Miclesco - Paris, le beau mystérieux, cetatean si proprietar.

Sprancenele imbinate, tuciurii, ale lui Zavoianu se incretira:

- Nu-i acelasi lucru.

- De ce? Tot cognomen, sobriquet ori porecla, cum iti place!

- Voi medita, Johnny. Nu sunt absolut sigur ca ai dreptate. Eu nu indeplinesc functiuni publice.

- Slava Cerului! zambi Ion Miclescu.

Pentru Zavoianu insa era Johnny. Dintr-un caprit niciodata pe de-a intregul deslusit al parintelui sau, boier Grigore, Todirita isi facuse inva­tatura in Englitera. Despartit de tovarasii prunciei, trimisi toti la Paris ori Berlin, dintru inceput suferise amarnic, apoi, cu incetul, se deprinsese si incepuse sa-i placa.

Exceptional gimnast, se inaltase repede in ochii colegilor de la Eton, unde faima, adoratiunea si popularitatea se dobandeau nu in salile de clasa, trudind asupra textelor latinesti si ale grecilor vechi, ci pe terenu­rile de sport, unde Todirita tinea mereu fruntea: si la alergari - patru mile prin padure si mlastini, retezand dealuri si grohotisuri pe vipie si vijelie -, la cricket, la catarari, la box (pumneala cu manusi) si foot-ball, jocuri de care moldo-vlahii nu auzisera si nici nu tanjeau sa le desluseasca rosturile.

Despre greceste si latineasca - bune pentru bucheri slaba­nogi, voi­nici si trupesi de rup musca in doua - Todirita isi amintea ca de vise departate si nu prea placute. Simtea aroma de soarece din clasa, revedea redingota ferfenitita batand in verde a profe­sorului Cartwright, teasta chelboasa a directorului Buffles.

Uneori, azvarlea cugetari latinesti, dintre care una mai cu seama ii era draga si o tinea bine minte: Inaestimabile bonum est suum fieri[36]. Aceasta indeobste cand vreunul din tovarasi, ostenit de numarul cupelor desertate, punea cep gurii si pantecului.

Intors in tara, incepu pe toate proprietatile Zavoienilor o cam­panie strasnica de anglicizare. Drumul era slobod, caci mama-sa, o Pulcherie gingasa din gingasul neam al Barcanestilor, se pra­padise de tanara; ta­tane-sau, babaca, era mai zalud decat feciorul; dintai ca dupa Unire van­duse casele din Iesi si demenajase la Bu­curesti - 'sunt om de Capitala, nu face de mine province-ul' - iar apoi, trasnaile lui fecioru-sau, pe care le socotea rezultatul invataturii 'in sanul unei comunitati apartinand u­nei natiuni eminamente civilizate', ii placeau.

'De aceea l-am trimis in Anglia, sa-si dezvolte ideatiunea. Un popor fara ideatiune e un popor fara viitor, prezent si trecut.' 'Cum, coane Gri­gore, fara trecut? Ia istoria'

'A se slabi cu istoria. Un trecut fara ideatiune'

La inceput o lua cu slugile, peste suta la fiece mosie: vehili, grama­tici, vatafi, chelari, feciori boieresti, mesteri fierari, vacari, bouari, argati, pazitori de cosare si hambare, pitari, gainarite si inca! Acestia trebuiau toti anglicizati Spre a-i aduce la civilizatiune Oamenii cercetara nedu­meriti zdrahonul cat turla bisericii invesmantat ciudat, in straie nici nem­testi, nici de alt fel. Nadragii creti veneau sugrumati sub genunche, surtucul din tesatura aspra, de casa, nu tinea nici o culoare, ca si 'jam­bi­erele', un soi de obiele serpuite pe pulpa piciorului. In cap, tichioara stresinita de cozoroc scurt si bumb in crestet ca boscarii.

Ii mai nedumerea pe bietii crestini si vorba conului Todirita:

'Inhama caii, boy! Ada luleaua, boy! Cerceteaza in beci doua bu­tilci de Cotnari din cel ingropat ingropat, pricepi, boy...?'

Acuma, cu ocarile sluga era deprinsa. Dar de ce, pacatele, boi si nu bou? Caci se afla singur dinaintea boierului. Ba spre siguranta, intorcea capul, gandind ca o mai fi careva prin preajma.

Dupa cateva zile insa oamenii il citisera. In ciuda infatisarii aprige, a glasului bubuitor si a sprancenelor haiducesti, conu Todirita se afla mi­los, de felul lui larg de mana, iertator. Atata hachita avea: sa i le faci du­pa pofta si zornic.

In mai putin de un an, nu recunosteai Marginenii! Venisera in pele­rinagiu, care curios din fire, care starnit de altii, care de pizma, prilej de cleveteala sau n-am ce face, mai tot protipendul din meleag: Alecsandri, Iorgu Radu, cneazul Alexandru Cantacuzino, Alecu Aslan de la Onesti, Zulnia Sturdza, Smarandita Catargiu, Zouzou Sturdza si si, vorba cuconului Vasile de la Mircesti, 'tot almanahul de Gotha' al Moldovei, la ce-i mai insirui?

Dintai se minunau mosafirii de minunatia gradinii intinse pe hecta­re, caci ceea ce izbutisera foarfecii si fantasia lui Sobeck, jardinierul neamt, intrecea inchipuirile cele mai bogate: iazuri mari si mai mititele cu ostroave legate prin poduri, mladioase si incor­date ca spinarea matei, o cascada, palcuri de alamai, portocali si chitri, cranguri de flori randuite in anume desene, felurite, mereu altele.

Din casa pierisera fara urma crivaturile imbelsugate, moldo­venesti, cu macaturi de cit si perina de parete, scrinurile din lemn de nuc lustru­it, dulapurile de mahon cu usi brodate, masutele si scaunasele iscate de stoleriul mosiei, covoarele de pe ziduri, scorturile de pe dusumele. Zavo­ianu pastrase doar clavirul mama-sii, un Pleyel cu coada, gingas si dra­galas ca o jucarie de portelan si, in acelasi iatac si spre aceeasi amintire, icoanele invesmantate in strai greu de argint.

Bodroantele socotite netrebnice fura date de pomana si, catre toam­na, incepura a sosi lazile cu mobila din strainatate. Avura la ce se holba slugile, ba si fete luminate, caci dorul de duca si de nou nu bantuie in toate inimile, nu cutreiera toate tartacutele: canapele adanci si jilturi de piele, covoare cat ulita, tinand o sin­gura culoare, candelabre de cristal, oglinzi cu rame aurite, scaune si mese poleite, puzderie de portelanuri Worcerster si de Delft, alte mescioare ciudate, rezemate de zid si pe doua picioare, cu placa de marmura, tablouri grele, cu rame iar aurite, aur, mult aur, peste tot aur, mai dihai ca la sfanta Mitropolie.

In odaia de fumat, Alecsandri, sorbind din paharutul cu vin West India, zambise subtire pe sub mustata grea:

- Ai izbutit lucru neasemuit, Todirita.

- Asa-i? facu incantat Zavoianu. Am depus oleaca de ravna, dar barem mi s-a fost indeplinit dupa pofta.

Cutia cu muzica aflata pe un pupitru, sub palmieri, incepu a canta Dansul de la Kensington. Poetul depuse paharul si, tot zambind, incepu a se juca, dupa obicei, cu cravasa cu maciulie de aur de care - moftul dumnealui - nu se despartea decat la marile soarele.

- Te poti crede la Eustace's Club. Lipsesc gentlemenii din City, cra­vatile bufante si ciorapii vargati. A! Si ogarii english! Nu fac de manoarul tau, mon cher, ciobanestii autohtoni din ograda.

- Aceia, adicatelea cainii, se hlizi conu Todirita, se afla pe drum: doi setteri - fireste ca i-am luat pareche -, doi scottish terrieri, doi poin­teri. Vin insotiti de Roger.

- Cine-i acela?

Ion Miclescu surase, dezmierdandu-si ciocul castaniu:

- Cel dintai gentleman ce se va aciuia in acest prea onorabil home, valetul lui Todirita.

Gusa Zavoianului se umfla peste gulerul tare.

- Domnilor!, tuna. Trebuie sa introducem civilizatiunea si la noi. Roger a slujit ducelui de Winston si, inainte de aceasta, lor­dului Doub­ster! A trebuit sa-l ispitesc cu multe parale

Alecsandri rase:

- Chibzuiesti a-ti deprinde slugile cu graiul celui Albion?

Miclescu isi umplu cupa. Nu bea niciodata altceva decat sampanie franteza. A Zavoianului era, fireste, Whiteley.

- Poti sa vezi, urma Ionica, panarama cand se infatiseaza di­minea­ta Stan, feciorul: 'Hapai, sa traiti milard, lumanarea voastra', la care To­dirita se aseaza dinaintea mesei asternute.

'How do you do?' Stan pricepe: 'Hai de du!' si intreaba: 'Ce sa duc?' Prin cuhnii si curti slugile is toti milard si se hiritisesc din zori pana in stele rasarite cu 'hai de du!'

- Johnny are dreptate!, dadu din cap Zavoianu. De aceea ziceam, trebuie sa ne civilizam, trebusoara anevoioasa, carele pretinde truda si sarg, cand ai de a face cu o populatiune de illettrés[37]. Si adicatelea de ce Gaston ori William pot, nu-i asa, sa graiasca franteza si englezeasca, iar lui Stan al meu sau Gheorghe, sau Vasile i-ar fi peste poate? Romanul e destept, domnilor, dar tre­buie sa se manifesteze. Asta e! Il ajutam sa se manifesteze. Si vom putea atunci canta, cu fruntea sus, dupa cum canta amicul Bolintineanu: 'Am facut in lume / Neamului acesta, cel mai ma­re nume!'

Alecsandri urma, zambind diavoleste:

- Dup' aceste vorbe / Toader strange-ostire / Si-nvingand incultii, / 'nalta-o manastire

Prietin nedespartit al Zavoianului se afla Ion Miclescu. Pe cat se in­fatisa de tantosa faptura lui Todirita, munte de om, pe atat de pirpiriu, gingas si putintel, sa-l vari intr-o tabachera, era Miclescu. Ionica, Johnny dupa anglicizarea Zavoianului, poposise in viata parintilor sai ca o bine­cuvantare, dar al proniei ceresti, la care nu mai nadajduia nimeni. Mic­lestii - Sultana si Dumitru - erau una din cele mai avute familii din Moldova, vestiti de chipesi si la fel de vestiti pentru dragostea lor, care nu avea sa osteneasca pana la moarte. Ii fericise cerul cu toate noroacele, in afara de cel al rodirii, de bucuria ce nu lipseste nici in cel mai calic bor­dei, in cosmelia ultimului zlatar. Cercetase cucoana Sultana doftorii cei mari de la Viena si Paris, urmase povetele mosnegelor inghitind licori ti­caloase si jertfind closte negre la despicatul zorilor, iar intr-o vara, ascul­tand de vorbele unui hagiu, batura drum tocmai la Bethleem. Aici, la Grota Laptelui, unde Fecioara Maria, alaptandu-l pe Pruncul Isus, pra­pa­dise pe lespezi cateva picaturi de lapte, fusese ridicata biserica unde veneau sa se inchine, rugandu-se intru zamislire si pantece roditor, mu­ieri sterpe din intreaga lume crestina. Si, intr-adevar, Preasfanta se mi­lostivise si, dupa cincisprezece ani de la insotirea parintilor, Ionica sura­se primului sau rasarit de soare. Fusese asteptat ca un pui de crai si - fantezia lui conu Dumitru - cu un patucel copiat in argint dupa cel de aur al Ducelui de Reichstadt, ori al Regelui Romei sau, mai pe inte­lesul celor multi, al feciorului celui dintai Napoleon. Despre petrecerile incinse la curtile Miclestilor, la nasterea si apoi botezul lui Ionica, vorbise o Mol­dova, dar bucuria, asa e dat pe ast pamant, se masoara cu pasul de pu­ri­ce, necazurile cu stanjenii si ocaua. Intorcandu-se de la o nunta, pe vreme de furtuna, Miclestii fura rapusi de fulger, in trasura care reteza podul Siretului.

Ionica numai ce implinise anul; era orfan inainte de a ganguri pri­mele vorbe deslusite, inainte de a agonisi in chichita inimii cea mai fi­reas­ca aducere aminte despre parintii lui. Se afla, dupa cum spuneau batranii, intr-aceeasi vreme, cel mai bogat, dar si cel mai sarman prunc din toata tara Moldovei. Tutela fu incredintata unei matusi, sora cea mai mare a tatane-sau, Eufrosina Miclescu - tata Frosa - fata batrana cu tafnuri si 'ideatiune' bizara, si prietenului cel mai bun al cuconului Du­mitru, Grigore Zavoianu.

Asa se facuse ca Ionica si Todirita - acesta din urma doar cu cateva luni mai varstnic - crescura laolalta. Fusesera amandoi sco­larii pensio­na­tului Bucholter de langa Curtea de Apel, apoi elevii liceului Sfantul Sava. La saisprezece ani, gargaunii Zavoianului cel batran ii desparti.

Conu Grigore ar fi vrut sa-i trimita pe amandoi in Anglia, 'spre o e­ducatiune temeinica si barbateasca, fara cocoloseli in danteluri, roman­turi, papistaseala si alte mofturi', dar Ionica, pe cat de gingas si supus la ce nu-i pasa, pe atat de indaratnic se dove­dise in a-si implini poftele. Iar dumnealui poftea la Paris si nu la incetosata Londra. 'Sena, mos Grigore, nu Tamisa'

'Poci, nu-i asa', deslusea boier Grigore, 'sa-i poruncesc lui fecioru-meu cu vorba buna ori din harapnic. Dar nu pot napastui prunc orfan, nici macar cu nuielusa de salca Silit ma aflu a-i face toate celea pe vo­ie'

Flacaii se despartisera la Paris, unde Todirita facu popas de cateva zile, inainte de a-si urma drumul. Plangeau amandoi de le sal­tau camesi­le in spinare si tot amandoi aveau sa-si spuna azi, la trei­zeci si cinci de ani, ca acelea fusesera cele mai amarnice clipe din viata lor.

Inca de pe bancile pensionatului tesusera nadejdi si visasera la toa­te placerile Parisului din care tanjeau sa se infrupte. Preum­blari pe ma­rile bulevarde si in Bois de Boulogne, aveau sa guste absynthul la el aca­sa, in sarmantele boate din Montmartre, ori liqueruri fine pe terasele ca­fenelelor devizajand demoazelele; vor cunoaste amorul midinetelor, dar si emotiunile scrisorelelor petit bleu, indreptate in mare taina de dame no­bile, cu stema la trasura si dedesubturi, si soti cu palarii anume croite, unde incap mai multe randuri de coarne. Vor merge pretutindeni: in Ha­le, la Pied de cochon - poate le-o fi dor de bucatele ignatului -, la Mou­lin Rouge ori la Tour l'Argent, sau la balurile din Saint Germain Cunos­teau pe dinafara harta Orasului Lumina si a desfatarilor sale si, doar inchipuindu-le, se simteau cuprinsi de ameteala si cu rasuflarile taiate.

Despartirea prietenilor fusese sfasietoare. 'Tristetea giganta! Cele mai amaralute clipe harazite omului intr-o viata', suspina Todirita amin­tirii.

'Cele mai amaralute clipe!', radea mai tarziu Alecsandri 'Ferice de voi, fartatilor, si rugati cerul ca acestea sa fi varfuit desaga de dureri so­rocita voua, dupa cum ne e sorocita traista de necazuri fiecaruia, iar mai cuprinzatoare de atat sa nu se intample'

La treizeci si cinci de ani ai sai, Miclescu avea boi de baietandru mai rasarit. Scundac, subtirel, vioi, cu chip de dracusor balai, era unul dintre cei mai eleganti berbanti din Bucuresti, dulcele imparat al multor inimi. Rapunea mai cu seama, si de la prima ve­dere, codanele crude, cu pletele de curand ridicate in crestetul capului, ori muierile coapte, Junone sol­da­ne cu inimi paseri nelinistite, gafaind sub povara simtirii si a sautoir-elor grele de diamanticale.

'Aista-i Miclescu', cleveteau amicii. 'De la zarzarii lui ciresar sare la pergamuta din suspinul brumarelului, iar cine sare din par in par, lesne-i nimereste unul in sezut.'

Ionica radea manzeste - 'ce stiti voi, netotilor' - si isi vedea de ale dumnealui. Desi de aceeasi varsta, pe Todirita il tinea ca pe un frate mai mic si tot asemenea ii purta de grija.

Il veseleau aerele de senior english - Esq. - si mai ales stra­daniile lui Todirita care opintea pe drum intortocheat in negura trecutului spre a gasi izvoarele Zavoienilor. Pehlivani, artisti in stiinta Heraldicii, mulgan­du-l de bune parale, ii dibuisera radacini in neamul prea nobil al Zavoizi­lor, fete craiesti ale vechiului Bizant, neamuri la randu-le, ce-i drept mai de mana stanga, cu insasi Maria de Mangop a lui Stefan cel Mare. Ametit de fumuri, Todirita trudea acum la intocmirea unei steme - stema Zavo­ienilor - pe potriva prea fatoasei obarsii. Biblioteca era plina de alcatuiri heraldice care de care mai nastrusnice: pe campuri emailate, indeobste sangerii, verzi ca otrava ori albastru-cardinal, misunau lebede, capete de balauri, centauri sau alte lighioane mitologice, poame, ghinde, roze, suli­te

Conu Vasile Alecsandri constatase razand cu pofta:

- Iaca-l pe amicul Todirita ametit de fumurile grandorii sau palit de 'snobism', cum ar spune his friends din Englitera. Snob, deslusi, cuvant ce inca n-a ajuns in Principate, dar carele inseamna sticleti cu coroana in tartacuta.

Ionica Miclescu ii luase apararea:

- Nu, mon cher, Todirita nu-i snob, ci doar prunc nevinovat. Se a­muza cu floroane comptale sau ducale precum copiii cu flintele si caii de lemn.

Discursurile patriotice erau alta mare slabiciune a Zavoianului, du­pa care urmau reformele de pe mosiile dumnealui. Acestea aveau drept scopus dezvoltarea unei agriculturi moderne, 'salta­rea plugarului la un ideal de civilizatiune. Trebuie sa ne mandrim cu peizanul roman, dupa cum celelalte natiuni se mandresc cu peizanii lor. Caci: «Viitor de aur ta­ra noastra are / Si prevaz prin secoli a ei inaltare»'

Dupa obicei, Conu Vasile isi dezmierda mustata si-i raspunse tot in stihuri:

- Si Bolintineanul iarasi este mare / Si ca totdeauna el dreptate are!

Cea dintai victima a lui Todirita fu Pavel arnautul, strasnicul paznic al Marginenilor. Acestuia ii smulse cialma de pe cap, il sili sa-si lapede fustanela, poturile si iataganul de la brau, dupa care ii reteza pletele, il invesmanta in strai nemtesc si il inzestra cu doua pistoale cu cremene. Bietul Pavel ajunsese de mirul satului, iar Florica a morarului nu mai iesea seara la portita, cand ii auzea fluieratul.

'Socoteam sa intocmesc bordei cu un crestin cumsecade, dar aista nu-i Paval al meu, ii altul'

Conu Todirita, muiat de lacramile slujitorului, cercase a o induple­ca:

'Cum altul, fata hai? Uite-i nasul, iaca-i mana insemnata de lup, cerceteaza-i masalutele Aceeasi Marita, doar cu alta scufita'

'O fi cum zici matale, conasule', se indaratnici Florica, 'dar nu-i tot acela! Si intreg satul graieste intr-acelasi fel, ba si pa­rintele Neculai zice ca s-a dat cu catolnicii, fie la ei acolo, in nelegiuirea lor, si duca-se pe pustii'

Oamenii mai uitara de Pavel, cand incepura a sosi din tara nem­teas­ca 'dracariile', niscai dihanii cu colti de fier Masini! Acestea aveau sa opinteasca la camp in locul plugarului.

'Adica eu pufai din lulea la umbra de nuc', se hlizea mos Gheorghe ori badea Marin, 'iar nemtasugul asuda: ara, sapa, pliveste, secera la porunca. Ehei, dragilor, stiu ca am apucat vremile cele de aur, cand nin­ge cu carnati, iar plopul rodeste imbel­sugat cele poame dulci, de la cel Rusalim'

Mai aduse conu Todirita mesteri venetici, spre a da pilda si invata­tu­ra oamenilor despre manuirea masinariilor, dar alde Fritz ori Hermann aveau grai hurducat, latrau dracii in gatita lor si poate Duca-se pe pustii sa-i priceapa!

Varf insa puse la toate - rasul satului se auzea pana la Iesi - fap­tura si slujba lui Ludovic Ress, 'doftor in chirurgie si mamos'. Rosturile acestuia in Margineni aduceau dovada pana si cugetelor celor mai blaji­ne, necartitoare si netagadnice, despre scranteala boierului. 'Adicatelea sa platesti simbrie ortomana neamtului, pentru slujbulita savarsita intre doua cascaturi de orice mosneaga din sat si pe care o multamesti cu o gaina ori o basma de oua'

Pe toate insa Miclescu, chiar daca facea haz, le privea cu ingadui­n­ta.

'La o urma, toate inovatiunile au fost intampinate cu batjocura si impotrivire. Si iarasi ii bine ca omul sa aiba ideal si preocupari inaltatoa­re. Ce pofteai sa faca, mon cher? Sa traiasca in trandavie, macinandu-si avutul la carti?'

In ochii conului Vasile sticleau licurici veseli:

- Tu ce ideal ai, Ionica? Ce inaltatoare preocupari?

Miclescu, pe care-l ingrozea orice efort, orice presupunea sarg si tra­valiu, ridica palmele parca aparandu-se:

- Iertaciune, mon vieux. Cu mine se schimba situatiunea. Idealul meu este frumosul, artele. Orice dregatorie m-ar impie­dica, ar pune o­prelisti aspiratiilor mele! Nu! Nu ma vad deloc amploiat

Se aflau in biblioteca Marginenilor. Conu Todirita facu din ochi in­conjurul incaperii, simtindu-se peste masura de multamit. Atmosfera english era desavarsita: in camin focul ardea molcom, flacara imprastiind luciri de rasina, aromea a piele si tabac fin, dincolo de ferestre haladuia viscol indracit ca in lande, iar cainii - York si Cyril, pentru slugi Iorgu si Chirila - picoteau la ciubotele stapanului. Pe mescioara cu intarsuri din lemn de tec, dintre foteluri, se aflau o cutie cu havane si doua cupe: gro­gul Zavoianului si coniacul Napoleon al mai gingasului Miclescu.

- Oricat ai carti, tu, Johnny, in Margineni am izbutit cea mai dis­tin­sa casa din Moldova. Cata oleaca imprejur: te poti inchipui oriunde in Devon, Sussex, Devonshire, Kensington ori Weast-End[38], iar eu gandesc ca asta inseamna ceva. Nu crezi?

Miclescu se stramba si cioculetul balai se abatu spre umar:

- Nu cred defel. Daca poftesc un Paris, ma indrept intr-acolo si mi se pare netot din cale-afara sa car Parisul in Falciu. Fiece meleag isi are vesmantul, destinele si deprinderile sale! Pune-i clotei coada de paun, pa­unului urechi de magar, porcului coroana, caprioarei cocoasa de ca­mi­la si frumusica babilonie vei izbandi!

Zavoianu se holba:

- Ce cocoasa? Ce magar?! Ai bolunzit?

- C est toi qui déménages[39]!

Conu Todirita isi cercetari inelul cu stema de pe degetul mic:

- Daca nu te-as sti de mititel, as zice ca esti pizmas

- Dar asa? il asmuti Miclescu.

- Asa, gandesc ca te pui de-a curmezisul progresului si civilizatiu­nii, ca nu auzi clopotele vremilor noi. La vremi noi, oameni noi.

Miclescu rase:

- Tu esti nou? Bata-te mantuirea sa te bata

- Da! mugi Zavoianu. Sunt nou, o simtesc in toate madu­larele me­le, iar cugeterea tot noua mi-e Unde cati? Coniacul ii pe consola. Te-ai imbatat, mon petit.

Miclescu isi turna in pahar razand mereu:

- Bine, sunt beat Da' ce-i facem cu urgia de-afara? Daca se inver­suneaza, aici ramanem ingropati, pana la ghiocei

Era om de oras si pe la mosiile dumnealui nu calca decat o data in an; naimise in slujba de intendent un var mai departat, ififliu, 'dar onest si priceput'.

'Nu-mi pace à la campagne, mon cher nu se afla como­ditati Na­tu­ra? Ce-i aia natura? Muste, balegar, hais-cea! O las poetilor carele le stihuesc despre luna vaduva Prefer natura de la Hugues, Capsa, Fies­chi.'

Abatere de la gusturile dumnealui facea, din cand in cand, doar de dragul Zavoianului, pe care-l insotea la Margineni; doua, mult trei zile. Acum se aflau aici, pentru pricina insemnata de mosie.

Conu Todirita dadu peste cap bautura fierbinte:

- 'Crivat, crivacior / De va fi sa mor, / Pe-acest coltisor, / Sa aduni cu drag / Sub un verde fag/ A mele osisoare!'

- Taci, bre! Aud larma in ograda Mi se pare ca ne pica oaspeti

Ciulira amandoi urechile: hamaitul cainilor si glasurile slu­gilor im­binau harmalaie din care nu se deslusea nimic.

Trei bubuituri zdrucinara usa bibliotecii si Stan, feciorul, intepeni in prag. Era un flacau de vreo douazeci si cinci de ani, cu nas lataret, infipt intr-un chip rotund ca un harbuz. Privirea sanchie cauta mereu spre im­bucatura sprancenelor, de parca sar­manul ar fi cercat mereu sa-si amin­teasca de ceva. Conul Todirita gasea insa ca privirea crucisa - betesug pentru care nu-ti ies fetele la portita in intampinare - ii dadea distinctie si de-aceea il unsese valet. Stan purta straiul de zi obisnuita: livrea cafe­ni­e cu fireturi de argint, nadragi scurti, coltuni pana la genunchi si incal­tari cu catarami, care-i asupreau amarnic picioarele.

- Milard, izbucni glasul de cimpoi al feciorului, lumanarea sa, boier Grigore, parintele domniei tale, tat milord, numa' ce-a poposit in ograda noastra. Adauga: ii degerat turloi si de clantaneala i s-au dezghiocat ma­salutele

O mana puternica il smulse din prag:

- Lipseste de-aici, netotule!

Conu Grigore, om ca la saizeci de ani, cu un cap mai scurt decat fecioru-sau, dar tot voinic si cu trup bine legat, isi lepada suba imblanita si cusma de miel in bratele lui Stan, zvarlind priviri inflacarate. Asa era cautatura dumnealui, de taciune si parca mereu arzanda. De sub mus­tata pleostita, gura botoasa se itea indaratnica, creturi adanci ii insem­nau obrazul.

- Ce pasareasca balmajeste ista, bre?

Intr-aceeasi clipa se rasuci spre Miclescu, iesit in intampinare, si-l imbratisa batandu-l pe spinare. Zambet bland ii indulci privirea vreme de o clipa.

- Ce faci, Ionica? Sanatos? Voinic?

- Cu voia domniei tale, amandoua.

- Asi! Te falesti. Tot pirpiriu ca un scripcar te afli.

Se intoarse apoi spre fecioru-sau. Zavoianu cel tanar isi ascunse sur­priza si emotiunea. Se inclina dinaintea boierului:

- Sir

In sinea dumnealui, boier Grigore se simtea mandru de ighemoni­co­nul spilcuit pe care-l deprinsese fecioru-sau in Englitera, dar, zicandu-si ca si coarne prea lungi ajung a borti cerul, i le reteza cand si cand, osan­dind scurt:

- Mofturi!

Se rasti apoi catre sluga, care ramasese cu vesmintele boie­rului in brate si ranjea tamp, cu o fericire neinteleasa pe chip:

- Tu ce te hlizesti, Stane, de parc-ar veni Sfintii Pasti? Ori mi-o fi crescut ceva pe nas?

- Iertaciune, milard si coane Grigore. Astept porunca de rapus re­begeala. Si daca nu se afla porunca, eu m-oi rasuci in ciubote si m-oi duce, caci trebusoara cea multa asteapta maini harnice si

- Ci nu mai tolocani, moara neferecata! Imi zdruncini ure­chile. Te-o intolit stapan-tu ca pe-o momita de iarmaroc, dar cle­veteala in desert n-a stiut a ti-o struni.

Todirita, jignit, vorbi cam pe nas:

- Oare trebuie sa deslusesc domniei tale, Sir, ca civilizatiunea nu-i floare s-o rupi din gradina si sa ti-o infigi la butoniera si dintr-o data, nu-i asa, dobandesti Ce sa mai vorbim Sunt cestiuni seculare si chiar milenare, unde pacienta

- A se slabi cu discursurile! Lasa-le pe seama lui musiu Kogalni­cea­nu si-a lui Panaite Bals.

Miclescu il urmarea razand. Dintii marunti, bine randuiti, sti­cleau alb pe chipul auriu ca matasea.

- Chiar nu vrei sa te incalzesti, nene Grigorita?

Batranul il cerceta scurt. In inima sa, Ionica avea dintotdeauna loc statornicit, alaturea de fecioru-sau. 'E frumusel, bata-l norocul, ca o da­ma. Zambet parsiv, dulceata in cautatura' Nu-si deslusi insa gandurile si rosti morocanos:

- Ba m-oi incalzi cu o stacana de vin fiert, cu belsug de coriandru, scortisoara si chiperi. Cata sa nu fie zahareala, Stane, si zoreste!

Dupa vreun ceas, privirile cercetau ca dupa un abur, glasurile se domolisera. Todirita isi zicea ca traieste unul din ceasurile prea fericite, binecuvantate de Dumnezeu. Toate il multameau: viscolul, focul harnic din camin, havana, prezenta parintelui si a priete­nului, fapturile care-i erau mai dragi pe lume.

- Nu ne-ai spus inca, tata, cu ce prilej te afli in Moldova. Te stiam la Bucuresti.

- Daca si mintea ti-e scurta precum aducerea aminte, bre Todirita, stiu ca ai pus-o de mamaliga. Ai uitat ca am avut termen pe 12, la Iesi, pentru Glodeni?

- Dinculestii s-au fost prezentat? intreba Ionica.

- Prezentat, bun inteles. Si-au pus advocat pe clantaul cela de Zmeureanu, mester mare, cand ii a gasi spini in mamaliga, dar carte nu prea stie.

Todirita isi drese glasul rusinat:

- Si cum a ramas?

- Ne-o dat alt termen, la 15 al lui april. Lipsa de procedura pe ches­tiune de citatiuni. Martorii nu le-au primit la vreme.

- Machiaverlacurile Zmeureanului!, tuna Todirita. La potlo­garii din­tr-acestea stiu ca-l taie capul!

- Dac-o fi de trebuinta, ne-o taia si pe noi.

- Intr-o tara unde exista civilizatiune

- Lasa civilizatiunea, i-o taie batranul. Ioan, asculta, odaile pentru oaspeti sunt primenite?

Barbia si pieptul lui Todirita tresarira de placere:

- In casa unui om care cunoaste, nu-i asa, civilizatiunea

- Parc-ai fi umflat cu chisca, mai! Ce tot bati campii si tarina?

- Caci, nu-i asa, cunoastem cu totii ca civilizatiunea si curatul

- Atunci porunceste sa faca si focul. Si sa duduie! Conu Vasile din Mircesti ii friguros ca o muiere, tot intr-o vara ar tine-o.

- Alecsandri?, se mira Miclescu. Poetul? Vasile?

- Ba harabagiul!, rase boier Grigore. El, care altul? Sa-i dai odaia albastra, a mama-tii, Todirita, e mai ferita.

Pe Miclescu il macina uimirea:

- Aceasta chiar ca e ciudat! Vasile o ia din loc o data cu coco­rii si cauta-i dupa aceea urma in insorita Italie ori pe Riviera franteza. Doar pricina insemnata de domnie trebuie ca-l sileste sa indure urgia iernii si inca sa mai si voiajeze. 'Ça m'étonne, vraiment[40]'

- Nu te mai etona, fiule Si pricina-i, intr-adevar, insemnata.

- De unde stiti, Sir, ca ne va onora cu vizita domniei sale?

- Am calatorit impreuna de la Iesi si pana la Radenii lui Alecu Bor­deianu, unde a hotarat popas de cateva ceasuri. Apoi, a fagaduit, cat de silnica ar fi vremea, ca se indreapta incoace, unde va innopta.

- Alecu Bordeianu, rosti pe ganduri Miclescu. La Iesi, stii cumva, mos Grigore, la cine a tras?

- La Mitica Florescu, unde a zabovit trei zile.

- Aha!, facu plin de talc Miclescu.

Todirita se holba:

- Adica ce-ai priceput?

- Gandeste-te oleaca! Bordeianu, Florescu, neamurile si prietenii lor Oamenii cei mai cercati si de confiance ai lui Voda, din toata Moldo­va, si care si-au dovedit onestitatea si atasamentul nu o data. I-au fost totdeauna alaturea lui Cuza, fara clipa de sovaiala. Semn limpede, dara, ca domnia se afla la ananghie.

Glasul lui Todirita bubui clopot:

- Tara e cu Alexandru Ioan Voda! Ce izbuteste oare haitisoara de lupi impotriva padurii? Iar eu, daca as fi in locul prin­tului, i-as descapa­tana dintai pe ticalosii ceia de Panaite Bals si Sutzu, asa cum ispraveau strabunii nostri cu hainii!

- Si cum ramane cu civilizatiunea? rase Miclescu.

Cateva clipe descumpanit, Zavoianu cel tanar ramase cu gura si o­chii cascati. Fruntea, sprancenele i-erau innodate de incordare. Dintr-o data salta un deget, vrand parca sa borteasca tavanul:

- Civilizatiunea e pentru oameni civilizati! Dixi!

Conu Vasile din Mircesti sosi abia catre miezul noptii, cand cei doi Zavoieni, dimpreuna cu Miclescu, puneau ramasag ca, tintuit de vremea amarnica si gazde placute, poetul avea sa ramaie peste noapte la Radeni.

- Sunt inghetat bocna, fura cele dintai cuvinte ale oaspetelui. Pot a va spune, dragii mei, ca prefer mille fois focul Gheenei decat vifornita me­leagului.

Miclescu zambi:

- In consecinta, coane Vasile, grijeste sa gramadesti pacate destule, pentru a-ti asigura rezidenta calda dincolo.

- Dragul meu, de mititel numai grija asta o am.

Isi freca langa foc mainile cu degete lungi si puternice; mus­tata var­toasa, inca uda, stralucea, dar in obrajii vineti de frig ince­puse a i se in­toarce culoarea.

Boier Grigore rase incetisor. Incerca sa-l iscodeasca, luandu-l pe de­parte:

- Ma intreb, fiule, au ce pricini prea insemnate te-au in­ghiontit la drum naprasnic? De inima sa fie? Atunci, de buna seama, jupanita-i neasemuita.

- Chiar! sari Miclescu. Te stiam la Londra, in misiune. Doar nu à la recherche du soleil[41] infrunti nametii Moldovei.

- Soarele!, ofta Alecsandri. Sa-l simti intins intr-un chaise-longue pe coverta, cercetand intinsa albastrime a Mediteranei Nu cunosc mai deplina incantare

Batranul Zavoianu dadu din cap:

- Te-ai izbit muma-tii, biata cucoana Elencu. Si pe-aceea n-o stiu decat oftand dupa soare. Chiar si pe vipie, parca tot frig simtea in spina­re. Eh Dumnezeu s-o ierte!

O umbra trecu peste ochii pacurii ai poetului.

- Sangele insular, coane Grigore

'Ba oftica', gandi batranul Zavoianu. Ghiunghiul o rapusese la abia patruzeci de ani si-acelasi betesug le secerasera si pe fetele ei, surorile poetului, Prohira, Smaranda si Theodosae

Miclescu ii intinse o cupa de coniac:

- Zabovesti mult in tara?

Alecsandri clatina din cap:

- O saptamana, poate doua.

- Si ti-ai gasit vreme si pentru Zavoieni? Todirita, iaca oma­giu ne­pretuit adus nobilului tau home.

Zavoianu cel tanar isi drese glasul:

- Castle, vrei sa spui, Johnny.

Alecsandri rase:

- Bravo voua! Va invidiez, dragilor, ca duceti vietisoara dulce, nea­suprita de griji ori necazuri. Veselia va e stea calauzi­toare, desfatarea preocupatiune principala.

- Acum, si pururea, si in vecii vecilor. Amin! Si tot ase­menea dom­niei tale, Vasilica.

Poetul zambi subtire. Spre deosebire de zaluzii acestia, Todi­rita cam natang, dar inima imbelsugata ca o paine moldoveneasca, Ionica iutac la minte, dar trandav si incet ca melcul, el intrase in slujba domneasca inca de la optsprezece ani. Abia intors de la Paris, prea inaltatul domn Sturd­za, socotind ca se va fi 'adapat cu invatatura cuvenita spre a fi de folos patriei', il unsese pe Vasile, feciorul vornicului Alecsandri, in slujba de sef 'al mesei despagu­birii scutelnicilor si al pensiei rasplatitoare la viste­rie'. Iar de-atunci, in peste douazeci de ani, implinise dregatorii insemna­te, ce-i adu­sesera pretuirea intru sarg si pricepere a lui Sturdza si, mai cu seama, a lui Voda Alexandru Ioan I.

Pentru ca toate, insa, le implinea cu dibacie, voie buna, gratie si ele­ganta, in straie albe ori naramzii si panamale cu gardini largi, rasucind nelipsitul bastonas cu maciulie de aur si stihuri prea inspirate, pizmasii, ori narozii, ori cei cu cautatura usuratica il socoteau dregator de opera bufa, patrician al placerilor rafinate, print al albastrei Mediterane.

- Fie asa precum spuneti voi, dragii mei amici. Umbla o vorba in Moldova noastra ca cioara croncane, corbul bombane, cucuvaia cobeste, ciocarlia canta Dar se cheama ca toate ciugu­lesc vazduhul

Todirita dadu din cap patruns:

- E adanc Vezi, Johnny, ce-ti vorbeam mai adineauri Po­porul nostru ii doldora de intelepciune. Civilizatiunea! Aceasta-i lipseste.

Boier Grigore cerceta rasucind carafa goala:

- Vorbiti fara spor, ca mosnegele cand curata mazare in poala la portita. Asculta, Vasilica, ai ceva insemnat a ne spune ori ba! Si-atunci m-oi trage in iatac. De dodii si pozne poeticesti avem vreme si maine.

- Ai dreptate, boier Grigore. N-am facut popas fara pricina la Mar­ginenii domniilor voastre. Si voi spune-o in cuvinte putine. Voda Cuza e in mare primejdie. Nu doar domnia, scaunul, ci si viata lui.

Miclescu ii privi pe ceilalti cu multumirea omului care a prevazut cu dreptate:

- Ce va spuneam eu? La Iesi - Mitita Florescu, aici - Bordeienii. Tot vizite cu talc

Alecsandri surase:

- Stiam ca nu esti natarau, Ionica. Bibestii si Stirbeii, aud mai nou si de Sutzu, dimpreuna cu camarila, pun la cale asasi­narea lui Voda.

Boier Grigore incrunta sprancenele:

- Daca stiti mana ucigasa, n-o puteti opri? Greu sa afli din ce parte se va slobozi flinta, dar daca o cunosti

- Ratiuni insemnate, pe care eu le ignor si presupun ca n-as avea dezlegare sa le dezvalui, il silesc pe Voda sa procedeze cu mult tact diplo­maticesc. Aceasta este dorinta si porunca lui. Iar tu, Ionica, chemat esti sa ne ajuti.

Miclescu rosi de surpriza, dar si de placere:

- Eu?!

Todirita, infierbantat de grog si elan patriotic, urla:

- Prietinul meu va sti sa-si faca datoria! E un Miclescu si, mai pre­sus de tot, roman. Caci 'Romanul inca stie a se bate / Si uraste viata fa­r­a libertate'. Si iarasi, cum zice poetul: 'Unde este timpul cel de barbatie / Cand murea romanul pentr-o datorie?' Ti-o spun eu, Bolintinene! E aici. Acum!

Se holba spre ceilalti, incredintat de efectul vorbelor sale.

Alecsandri radea cu pofta:

- Usurel, Todirita. Trag nadejde ca, pana la prohod, mai avem olea­ca.

De pe salita, dincolo de usa inchisa, se auzi zgomot cumplit de tal­ge­re si trambita.

- Ce-i? se sperie boier Grigore. Ce s-a intamplat? Ce fu asta?

Miclescu se prapadea de ras:

- Glasul patriotic al lui Stan, feciorul. Cand Todirita tine discurs, cela, de dupa usa, ii insoteste cuvintele cu zanganit de blide eroic.

Zavoianu cel tanar racni:

- 'Trambita rasuna sus pe coasta Verde; / Armia lui Tepes printre brazi se perde!'

- Ba ti-ai pierdut tu mintile, mai baiete, spuse boier Grigore. Si ti‑ai smintit si slugile.

- Asa si asa, facu neatent Todirita.

Alecsandri isi sterse lacrimile:

- Sa lasam saga, ca timpul ne e dramuit. Ionica, gateste-te de drum. Maine dimineata luam in piept drumul Bucurestilor.

Todirita dadu din cap:

- Da, da, negresit! Poruncesc de sanie la cel dintai ceas.

- Hm! rosti sceptic boier Grigore. Ii porunci tu, fiule, lui Stan, de sanie, da' cum sa poruncesti cerului de vreme priincioasa? Nu iesim bine din sat si ramanem impotmoliti. Mai chibzuieste, coane Vasile

- Nu ne e ingaduita nici o clipa de zabava! Apasa: Mie si lui Ionica.

- Aha, pricepu Zavoianu.

- Asi! Nu-ti lepezi prietenii la primejdie, nu pricepu Todi­rita. Plecam impreuna.

Alecsandri ridica din umeri. Miclescu nu-l slabea din priviri:

- Inca nu mi-ai explicat de ce aveti nevoie de mine la Bucuresti. Ma simt onorat, desigur, dar, franchement, nu vad cum v-as putea fi de folos. Sunt un simplu consumator de viata, fara aspiratiuni politice

- Cand padurea a pornit rezbel impotriva lupului, presupuse boier Grigore, a opintit si iepurasul.

- Ar fi o explicatie, rase Alecsandri, cu unele corijari. Padure se af­la, lup exista, de iepuras nu ne pasa, caci alta ne lipseste.

- Ce anume?

Un zambet fugar despica obrajii oachesi ai poetului:

- O privighetoare, sa zicem O privighetoare in strai mandru de paun. Si pentru ca amicului Todirita ii plac improvizatiile

Incepu sa fredoneze o bine cunoscuta sansoneta cantata de Mamzel Pompon la Moulin Rouge:

- Paunas gratios, june si frumos / De demoazele visat / De dame adorat /La Capsa 'mparat/ V-o zic, e dracu' gol / Miclescu rossignol[42] !

- Bravo!, mugi Todirita, beat mort. Cu asemeni poeti civilizatiunea Desigur Va sa zica Ce sa mai discutam? Traiasca!

De pe salita, raspunsera talgerele lui Stan.

CAPITOLUL IV

Intrevederile de ordin privat - Alexandru Voda intelegea prin a­ceas­ta intalnirile cu ministrii sai ori alti dregatori, menite sa ramana secrete, discutii al caror continut mai cu seama trebuia ocrotit de indiscretiile gazetelor - aveau loc in salonul cu peisaje al palatului domnesc. Aici, intre tapiserii scumpe, prive­listi de vanatoare, bucolice, ori de interior fastuos, Cuza, desi fire deschisa, neinclinata spre banuieli tenebroase ori inexistente ma­chiavelisme vizandu-i persoana, se simtea in largul sau, cu desavarsire linistit, departe de orice - placut ori dezagreabil -, care prin neasteptatul imediat i-ar fi putut abate gandul de la preocu­pari si mai imediate.

Si, tot ca de obicei, in asemenea situatii, Alexandru Voda nu arbora tinuta oficiala a principelui, ci vestimentatia 'bonjuristului cu stare': redingota stransa pe talie, pantaloni intinsi cu elastic petrecut pe sub talpa ghetelor, jiletca viu colorata, la gat legatura bogata de atlas. In ace­lasi fel de straie, uneori ponosite, strabatea strazile Bucurestilor intr-un incognito pe care cauta neincetat sa-l desavarseasca.

Asemenea altor crai, precum Henric al IV-lea, Ludovic al Xl-lea ori Frederic I Barbarosa - pentru a-i pomeni pe cei mai cunoscuti -, nu se multumea cu rapoartele iscoadelor si ale drega­torilor lingusitori, ci dorea sa se incredinteze de visu de adevarul acestora, sa 'simta pulsul popula­tiunii', sa cunoasca, pasind in colbul ulitei si nu calare, invesmantat in brocart de aur, aspiratiile oamenilor, nemultumirile lor.

In dimineata aceea de decembrie a 20-a zi, marturisea calen­darul frantez al librariei Hachette, de pe biroul Boulle - 'Iaca! Se scurge si Ningau!' -, Voda Alexandru Ioan se simtea melancolic - j'ai le cafand - si nemultumit. Nemultumit de el insusi.

In ciuda vremii haine, Elena Doamna se urnise inca din zori spre Castelul de la Ruginoasa. Era insotita, bineinteles, de nelip­sita Zoe Man­ta si de o mica suita. Cuza se impotrivise zadarnic acestei calatorii. Elena era tot zacasa de la o vreme, se imputinase la trup, iar cearcanele, pacos­tea ochilor negri inca din tinerete, opin­teau acum a-i devora intreg obra­zul. Doftorul curtii, Marcovici, vorbea despre slabiciune generala, imputi­narea fortei de fiintare, maladie a nervilor mai scurti pe partea dreapta. Ii recomandase fier, masaje speciale, bai la Baden si, desigur, multa liniste si odihna.

Cu o saptamana in urma hotarasera dimpreuna ca, imediat ce tim­pul se va indrepta, Elena sa plece la tratament. Se razgandise pe neas­tep­tate, ceea ce nu-i statea in fire (ba, dimpotriva, din deciziunile ei n-o urnea nici Dumnezeu Tatal), si - iarasi impotriva felului sau obisnuit de a fi, blanda si obedienta - de asta data, mereu cu blandete si glas su­pus, se incapatanase sa intreprinda acest voiaj pe care Cuza il socotea sinucigas, iar pe ea, Doamna, lipsita de cumpat si orice logica

Cuvinte grele pe care le regreta amarnic. In ciuda casatoriei lor, sil­nice si saraca in bucurii, ei doi se respectasera totdeauna, relatiunile ramanand elegante, de o mare eticheta, prea stricta chiar intre doi soti. 'Eticheta de salon si nu de alcov'

Privind din spatele draperiilor grele urgia de-afara - pana si birjele pareau sa se clatine sub rasuflarea salbatica a viscolului - Cuza Voda cauta sa ghiceasca care anume din faptele sale, culpe ar fi trebuit sa spu­na, si erau multe, destule, pricinuise amaraciu­nea Doamnei. Caci e­vadarile Elenei la Ruginoasa, ori Solesti, sau departatul Paris, constitu­iau reactia si modul ei de a se revolta vizavi de abaterile, de greselile Ma­riei Sale, ca sot.

Si oare fusese vina lui ca n-o iubise, n-o putuse niciodata iubi cu a­devarat pe distinsa, delicata, devotata Elena? Dragoste apriga, furtunoa­sa, prilej de lacrami si amarnice suferinte, dar si de bucu­rie salbatica, inclestata cand, pentru a smulge orologiului un ceas, un singur ceas de fericire, orice jertfa pare marunta si neinsem­nata? Horloge, dieu sinis­tre, effrayant, impossible / Donc le doigt nous menace et nous dit: Sou­viens - toi[43]!

Casatoria - se petrecusera de-atunci aproape douazeci de ani - o dorisera parintele sau, polcovnicul Ioan Cuza, si aspra Catinca Rosetti, mama Elenei. Alexandru Ioan - pentru familie si prieteni Alecu - isi cu­noscuse viitoarea sotie cu prilejul unei soarele la Iesi. Il impresionase gingasia acestei fete inalte, cu chip prelung si privire grava, floare cu talie fragila, cautand mai mult umbra cotloanelor si apropierea zidurilor. Prin­sa in lumina can­delabrelor, in mijloc de salon, simtind zeci de priviri de cele mai multe ori doar inchipuit atintite asupra-i, Elena se fastacea, de­ve­nea stangace, cu gura pecetluita. Unii o socoteau netoata, altii fudula, dar, de toute façon, searbada.

Pricina, una din ele, pentru care petrecerile, marile baluri si soarele o infricosau si le ocolea atat si chiar peste cat ingaduia eticheta. Binein­teles, aceasta era firea Doamnei, dar multa vina se cuvine si mama-sii, coana Catinca. De copila, Rosettoaia o strunise cu asprime, indrumand-o spre rugaciune, piguleala la gherghef, viata schimnica intre zidurile co­na­cului. Afurisea zaia­feturile, nu ingaduise risipa, straiele Elenei, lipsite de podoabe 'usuratice' - panglici, noduri, volanuri, flori -, pareau mo­na­hicesti, iar ghiloseala Sfanta Fecioara! Un praf de pudra ori oleaca de rosu pe pometii maslinii erau socotite drept nelegiuiri fara seaman, dobandite de-a dreptul din desaga de faradelegi a Necuratului. Tot de-a­co­lo purcedeau si romanturile, zimbrele, cautatura galesa, indreptata din spatele evantaiului, mladierile satanicesti pe aripi de valt, stihurile de dragoste asternute in albu­mul cu scorturi de catifea - intr-un cuvant, tot ceea ce frantezii numesc a flirta.

Fireste dar sa nu se intample nepotriveala mai dureroasa ca cea din­tre Elena si Alecu Cuza. Viitorul Domn, barbat potrivit de stat, sprin­ten, chipes - par bogat, castana coapta, cautatura albastra de o stralu­cire metalica si un zambet plin de ispite - 'Feri-mi, Doamne, muierea, ori fiica, ori pe soru-mea!' - lumet si plin de vioiciune, stralucea in soci­etate ca un far, era intampinat pretu­tindeni cu dragoste si bucurie. Iar Alecu iubea oamenii, toate imprejurarile unde putea sa se desfasoare ca om de mare farmec, conversatia lui era scanteietoare, vorba ascutita si plina de duh; dansator desavarsit si neobosit, stia - mare har! - sa vor­beasca oricui pe limba sa, dar mai cu seama sa spuna ceea ce boieroaica mosneaga, fara dinti, ori demoazela cu obraji rozalbi, ori targovatul, ori opinca, ori barbierul talian care-i grijea favoritii si barbisonul doreau, le facea placere sa auda.

Si astfel, inca din zorii casatoriei, Alecu incepuse a cutreiera singur saloanele Iesului. Incurajata de mama-sa - 'demonul rau al casniciei mele', zicea Cuza - Elena traia mai mult la Solesti, pazind zidurile cona­cului, in deplina singuratate; 'reculegere' se chema in glosarul cucoanei Catinca, iar ginere-sau se intreba si rasintreba: 'Reculegere dupa cine? Dupa ce?'

'Mon vieux', ii spunea adesea Alecsandri, prietenul de-o viata, 'faci parte din randul celor care nu trebuie sa se insoare niciodata. Iti lipsesc talentul si vocatia pentru aceasta institutiune, asa cum altii n-au har pentru poezie, pictura sau cifrarie. Pune-ma pe mine in capul unei ne­gustorii manoase, ori administrator de mosie - falimentul e asigurat'

'Socoti dara ca am dat faliment?'

'De tine imi pasa mai putin, caci ai rezerve inepuizabile Marea fa­limentara e Doamna ta.'

'Ea nu se considera tot astfel'

'Asa-ti place tie sa crezi'

In sinea lui, insa, Domnul imbratisa acelasi crez. Pe o alta femeie - bineinteles, Elena era desavarsita, cantitate si icoana de insusiri, chiar prea icoana, doar ca pe ei doi Ziditorul nu-i blago­slovise Adam si Eva - el, Alexandru Ioan, ar fi facut-o fericita.

'N-am cerut extraordinarul! Oleaca de veselie, de ingaduinta fata de oameni si pacatele lor, un cuget mai increzator in viata si frumusetile ei, o filosofie mai mireana despre dragoste'

In locul acestora, priviri cernite, suspine si osanda apriga a slabiciu­nilor semenilor! Nu soare si muzici vesele, ci mereu ceata si prohod, inso­tirea trupeasca - rusine indurata intru inmultire

Imaginea Mariei il insenina oleaca. Alexandru Ioan era prea lucid pentru a nu sti ca ibovnica domneasca nu avea insusirile mari, unic si arareori inmanuncheate intr-aceeasi faptura ca Elena. Pe Maria nu te puteai bizui - o gandea si astazi, dupa ce zamis­lisera impreuna doi prunci -, dar Cuza, fara a zabovi indelung asupra gandului vrajmas, nu o data incercase sa-si inchipuie care ar fi Maria lui, cat ar ramane din ea in clipe de restriste, clipe cheie, clipe de cruce: detronare, exil, boala, trai mediocru in pribegie. Si iarasi dar! Natang acela de se rataceste in inchi­puiri neno­rocoase! Daca o tii asa, nu mai faci focul in soba, de teama sa nu ti se aprinda casa. Zilele petrecute cu Maria erau vesel dant de fluturi albi in livada de meri infloriti. Se maniau repede amandoi, furtuna se dezlantuia cu salbaticie, dar cat de amarnic de dulce urma impacarea, cu cata sporita, orbitoare stralucire se inalta din nou soarele.

Domnul intoarse brusc spatele ferestrei si, retezand odaia cu pas hotarat, deschise usa salonului:

- Pofteste, domnule Cantuniari.

Cuza isi aprinse tigareta lunga, cu varf aurit, si stinse chibritul cu gestul larg, care ii era caracteristic, fara sa sufle in el.

Stateau comod, in jilturile delicate cu picioare firave aurite, ca in­tr‑un salon. Si, tinand tot de faptura lui Cuza, de indemanarea si firescul cu care stia sa-si apropie oamenii, Barbu se simti imediat la indemana. Desi bunavointa lui naturala, tonul prietenos inlaturau bariere si rezer­ve, Cuza isi pastra statura princiara. Nici cel mai cutezator ori lipsit de crestere personagiu nu-si ingaduia a cadea in familiarism.

Barbu ridica ochii. Intampinand privirea zambitoare a Dom­nului, isi ingadui si el suras sfios. Era cea dintai oara cand se afla singur cu Voda, el indeobste - de trei ori patru cu totul - insotindu-l ca subaltern, umbra neinsemnata, pe prefectul Alexandru Beldiman.

- Ce mai face cucoana Vasilena? Desigur, mereu mandria Bucures­tilor nostri. Transmite-i, te rog, omagiile si sarutarile noastre de maini.

Cantuniari se salta usor in jilt, de parca ar fi dat sa se ridice spre respectuoase multumiri, pe care le balmaji in barba.

- Ne-ar placea, urma Cuza, s-o vedem mai ades la Curte, caci ne lipseste si Doamnei, si mie. Parintele dumitale, conu Iordache Talianu, nu ne ocolea cu atata cerbicie.

In ochii lui Voda se aprinse lumina aducerilor aminte duioase:

- Eram prieteni buni si, nu o data, am petrecut dimpreuna cu dum­nealui si alti tovarasi la Pralea Ce vremuri si acelea!

Despre acele vremuri cunostea si Barbu din povestirile tatane-sau.

Ospitalitatea stapanilor mosiei Pralea - Raducanu Rosetti si Maria, domnita Ghyka - era vestita, atragand toata floarea aristo­cratiei mol­dovene. Cine nu se intampla acolo? Sugubatul Zizin Cantacuzino, cnea­zul Alexandru din acelasi neam, placut si plin de politeturi, Manolache Iepureanul, vioi si citit ca o biblioteca greceasca, bunul Mitita Sutu, Ale­cu Aslan, mare vanator, Alecsandri, Costache Negri, Cuza Iar cucoane­le, chipese si de semintie aleasa, se insirau colan de nestemate: Smaran­dita Jora, Eufrosina Bogdan, Zulnia Sturdza, Smarandita Catargiu cu fiica-sa, prea­frumoasa Maria, despartita inca de atunci de Obrenovici, si poate chiar de atunci ibovnica nestiuta a colonelului Cuza

Despre o intamplare petrecuta intr-aceea vreme, cam vreo zece ani inainte de Unire, ii placea cu osebire lui Iordache Talianu sa povesteasca. Cuza, strasnic tintas, avea obiceiul sa-si 'faca mana' in fiece dimineata, tragand cu pistolul in cortelul verde, sub care picotea, ferit de soare, cumnatul lui, Lambrino. Intr-o dimi­neata, unul dintre gloante, trecand prin cortel, ricosase pesemne intr-o piatra, iar de-aici, prin ferestrele des­chise ale conacului, in sofragerie, unde boier Raducanu, cu gura pli­na de mouillettes[44], scotocea cu lingurita in cocotiera[45]. Fulgerat, dusese mana la fruntea dintr-o data plina de sange.

Panica mare, spaima, zarva! Din fericire, glontul - Flaubert - vata­mase doar pielea capului sub par, dar, multa vreme, umblase zvonul in meleag ca, de fapt, la mijloc nu era vreo pozna de a lui Cuza, ci un aten­tat al Unionistilor impotriva lui Rosetti Raducanu, cunoscut separatist

- Da, facu Domnul, intorcandu-se din ganduri, s-au calatorit si acelea, asa cum se calatoresc toate in lumea aceasta Domnule Cantu­niari, te-am chemat intr-o chestiune absolut confidentiala. Nimeni, abso­lut nimeni nu trebuie sa cunoasca cele ce vom dis­cuta intre aceste zi­duri.

Cantuniari il cerceta iute. Cuza ii ghici intrebarea si zambi:

- Chiar asa. Nici macar Beldiman, seful dumitale. Si raspund si ce­lei de-a doua intrebari, pe care n-o rostesti. Am toata incre­derea in des­toinicia si discretiunea lui Beldiman, dar nu si in abilitatea lui. Urmeaza, fireste, al treilea prilej de mare nedume­rire, care cerceteaza dupa deslu­sire. Nu-l destitui, pentru ca ii onest, fara vitii pagubitoare slujbei si mi-e cu mare credinta. Sunt, domnule Cantuniari, in dregatoria pe care o de­ti­ne, insusiri mai importante decat iscusinta si viclenia. Ca principe, imi doresc in primul rand o politie pe care sa ma pot bizui. Prefer deci un sluj­bas cinstit, chiar daca mai putin inzestrat, unui urzitor dibaci, dar corupt si ticalos.

Barbu cuteza, profitand de intrerupere:

- Maria Ta, n-ai prefera un slujbas care sa le imbine pe amandoua? Si cinstea, si abilitatea?

Cuza surase cu amaraciune:

- Cunosti un asemenea personagiu in istorie? Unul singur? Pana si cel dintai Napoleon, una dintre putinele capetenii ale ome­nirii care s-a bucurat de sufragiul aproape unanim al poporului sau, a fost tradat. Nu mai e cazul sa vorbim de canalismul lui Talleyrand. Marea arta, si putini se afla in posesiunea ei, este sa te folosesti de indemanarea acestor vulpi, dar sa ramai toujours en garde, sa stii sa-i alungi la vreme.

Strivi tigareta in scrumelnita masiva de argint si isi dezmierda cu un oftat barbuta matasoasa.

- Te urmaresc de mult, domnule Cantuniari. Cu mult inainte de a-ti fi dovedit iscusinta si tactul cu adevarat diplomaticesc in razmerita de la Craiova. Se afirma despre mine ca stiu sa-mi aleg oamenii. Ca aceasta ar fi insusirea mea cea mai de seama. Rase: nu-i prea magulitor pentru un principe

Voda radea sincer. Ii erau straine orgoliul, desarta vanitate, credinta atat de primejdioasa, fatala noroadelor lor, ale celor mai multi detinatori de putere absoluta (imparati, regi, conducatori de republici), ca ar fi unsii lui Dumnezeu! Ales intre alesi, faptura neasemuita, de neinlocuit, aflat cu capete multe peste contem­poranii sai.

Modest si cu un nedezmintit simt al proportiilor, Alexandru Ioan I stia prea bine ca izbanda sa din ianuarie 1859 nu se datora unor calitati tinand de extraordinar. Buninteles, nimeni nu-i tagaduia cinstea, credin­ta sincera in ideile liberale ale veacului sau, firea dezinteresata, fara um­bra de venalitate, fierbintea sa dra­goste pentru tot ce-i romanesc. Dar - si la gandul acesta Voda zambea de fiece data cu intelepciune - fiinta, personalitatea sa nu starneau pizma. Nu se inalta intr-atat peste semenii sai, insusirile sale nu erau intr-atat de stralucitoare, incat cei din jur sa se simta striviti. Admiratiunea fara masura, scandalul pozitiv pe care-l provoaca un om este cel dintai si mai primejdios inamic al sau. Cuza nu era un Demostene ca Mihalache Kogalniceanu, nu se bucura de faima si onorurile acordate lui Negri, n-avea condeiul, celebritatea si prieteniile alese cu numele mari ale Europei ca Alecsandri, dar nici vrajmasii lor. De aceea, la 5 ianuarie, la Iesi, si dupa trei saptamani la Bucuresti, sceptrul ii fusese inmanat intr-un singur glas.

- imi pun deci toata increderea in dumneata, domnule Cantuni­ari. Banui ca implinesti toate conditiile necesare unei misiuni delicate.

- Prea onorat, Alteta, rosi Barbu.

Cuza dadu din mana de parca ar fi alungat fumul lasat de o lulea.

- Dupa cum stii, opozitia - numele le cunosti - pune la cale un complot care are drept tel asasinarea mea. Intr-un plebiscit nu au incre­dere, caci simt ca tara imi sta alaturea. Moartea, cat de odioasa si con­damnata ar fi dupa aceea, semneaza mai sigur decat mine si mai defini­tiv actul abdicarii.

Cantuniari isi inclesta mainile pe bratele jiltului.

- Nu le-o vom ingadui, Maria Ta.

- Domnule Cantuniari, surase Voda, nu sunt un blazat, la joie de vivre[46] nu m-a parasit, dar doresc sa stii ca nu te-am chemat aici de tea­ma.

Zilele noastre sunt hotarate de Altcineva, iar cat priveste tronul, domnia, am afirmat-o nu o data ca 'am primit-o ca pe un depozit sacru', si gata sunt sa-l predau oricand celui ce va fi socotit carmuitor mai vred­nic. Inainte insa de a parasi scena, cum ar zice poetul nostru Alecsandri, mare iubitor de teatru, mai am a implini unele obligatiuni fata de ro­mani, pe care le consider sfinte. Iar pentru aceasta imi trebuie un ra­gaz

Obrajii lui Barbu ardeau, ochii cercetau stralucitori chipul Domnu­lui.

- Vi le veti implini, Alteta. Acum si multa vreme de aci inainte.

Cuza rase cu blandete. Il veselea si impresiona in acelasi timp infla­cararea tanarului.

- Esti optimist, mon cher! Iti multumesc de bune ganduri. Ajuta-ma pentru cele imediate, cat despre viitor, ne-om ingriji la vremea cuvenita. Marturisesc ca am in oroare vorbele mari, gau­noase, patriotii de cafenea. S-au fost recitat de prea multe ori, si cel mai adesea de catre farisei. Ele nu conving, asa cum n-a con­vins, starnind rasul, acel pauvre individu care si-a inceput discursul cu 'Bonjour, popor!'

- Mitita Dumitrascu, feciorul cel mic al vornicului, isi aminti ra­zand Barbu.

- Acela, pesemne Ocolind deci frazele umflate, iti voi spune doar ca succesul misiunii ce ti-o incredintez - dedesub­turile politice le vei intelege mai tarziu - va insemna implinirea vrednica a datoriei dumitale de cetatean.

- Porunca!

- Doresc ca pregatirile atentatului sa ajunga in faza cat mai avan­sa­ta, iar complotistii sa nu fie stingheriti si, fireste, nici dati in vileag, pana in clipa pe care o voi socoti potrivita.

- Atrag atentiunea Mariei Tale ca riscul e mult prea mare.

- Pe masura telului.

Barbu isi smuci capul cu o miscare de cal naravas:

- Alteta, oricata diligenta am depune, oricat de iscusiti ar fi oamenii mei, totusi nu putem prevedea clipa in care mana tica­loasa apasa pe tra­gaci.

- Draga Cantuniari, rosti Voda pe un ton prietenos, ma bizui pe instinctul si promptitudinea dumitale. Vei sti sa actionezi oportun, sunt convins.

Ii surase cu toata fata. Un suras luminos, plin de seductiune, bine cunoscutul suras al lui Cuza, caruia nu-i rezista nimeni.

Cantuniari ingana fastacit:

- Increderea Mariei Tale ma onoreaza. Eu ma simt

Voda continua sa zambeasca. Era una din tacticile sale obis­nuite, politica fara gres, cu ajutorul careia isi castigase multi par­tizani zelosi, fideli pana la ultimul suspin. Lui Kogalniceanu, mai prudent, mai cal­cu­lat si, indeobste, mai sceptic in privinta naturii umane si care-l acuza de nesocotinta, ii deslusise in mai multe randuri, dar tot zadarnic:

'Acorda-i unui om incredere totala, desavarsita, si vei obtine de la el mai mult chiar decat poate sa dea. Increderea il obliga, il maguleste si fii sigur ca va depune toata ravna pentru a nu dez­amagi. Pe tine, dar si pe el. Bineinteles, cand nu ai de-a face cu un ticalos.'

Kogalniceanu intrebase taios:

'Si cand esti sigur ca nu ai de-a face cu un ticalos?'

'Atunci cand ai de-a face cu un individ onest', zambise Cuza.

'Poate ca Maria Ta are bunatatea sa-mi explice cum opereaza ase­menea distinctii? Nimeni nu-si introduce ticalosia in cartea de vizita.'

'O! Mon cher! De acelea eu ma folosesc doar cand vreau sa-mi de­pun omagiile unei dame sic, si n-am gasit-o acasa'

Voda glumea, fireste. Ca multi principi, se incredea in instinc­tul sau, in cunoasterea sa de oameni. Si, bineinteles, nu se azvarlea in balta legat la ochi si fara a fi cercetat inainte cu batul, ca-i adanca ori ba. Pe Barbu, de pilda, il supusese fara stiinta acestuia la mai multe probe, verificandu-i cinstea si devotamentul fata de Domnie. Iar bunastarea lui Barbu, lipsa de griji financiare - era mostenitorul unic al unor parinti bogati, chibzuiti si cu mana norocoasa intru sporire - constituia pentru Cuza inca un titlu de garantie. Din principiu, Voda prefera, in slujbele pe care le socotea vulnerabile coruptiunii, dregatori avuti, caci 'bine stiut este ca ursul satul nu umbla la miere; si cat de gaman ar fi, tot nu se lacomeste la fiece farama de fagure'

- In consecinta, domnule Cantuniari, vei urmari in conti­nuare dife­ritele faze ale complotului, iar raport despre acestea imi vei da doar mie. La o singura taina, de-ajuns, si uneori prea mult, doua parechi de u­rechi. Faites attention! Nimic pripelnic, nici un act necugetat, nici o ares­tuire. Vrajmasul sa nu-si simta urma adulmecata. Esti indeajuns de in­teligent pentru a nu-ti desconsi­dera adversarul, mai cu seama capetenia, pe Sutzu, care ce sa-ti spun Este cel mai fanatic dintre toti

Cantuniari isi inclina capul:

- Va multumesc, Alteta, ca mi-ati atras atentiunea. Tocmai ma gan­deam sa propun expulzarea baroanei de Gunsbourg.

- O!, respinse Cuza. Ce greseala! Impardonabila! I-ar fi pus in gar­da pe haini si mi-ar fi rasturnat intreg edificiul strategic. Apreciez insa sinceritatea dumitale. Un altul si-ar fi ascuns inten-tiunile. Inca o dova­da ca nu m-am inselat socotindu-te un slujbas de mare probitate, de nadejde depozitar al nadejdilor mele. Zambi jocului de cuvinte Apropo de baroana Generalul continua s-o viziteze?

- Au fost impreuna toata noaptea.

- Pauvre Granisteanu

- Sunt ingrijorat, Alteta

Cuza il intrerupse:

- Vom lua masuri ca generalul sa nu mai aiba acces la docu­mente­le noastre cele mai importante. Desigur, fara a baga de seama. Dar, spu­ne-mi, dragul meu, ii poti reprosa ceva concret?

Barbu surise incruntat:

- Mi se pare destul ca e hm, da intimul baroanei a a a favoritul.

Voda izbucni in ras:

- Ha! Ha! Ha! Asta-i splendid spus! Intim! Favorit! Nu-ti lipsesc eu­femismele Deci, ibovnicul baroanei.

- despre care, urma Barbu rosu faclie, presupunem ca-i spioana Engliterei, trimisa la Bucuresti spre a rezema opozitia.

Cuza scoase batista si isi tampona usor obrajii. Ca mai toate per­soa­nele cu ochi albastri, lacrima cand radea cu pofta.

- Lasati-o sa-i rezeme, dragul meu, dar cu aceeasi conditie. Sa nu va scape din atentiune. Un om prevenit este pe jumatate salvat.

- Ingaduiti-mi, Alteta, a va informa ca locuinta ei ii supra­vegheata zi si noapte.

- Mi-a vorbit Beldiman. Si?

- A fost vizitata de agentul lui Ali Pasa

- Constandakis!, dadu din maini Voda. Acela a ajuns un fel de ma­ta cu clopotei. Mi-e ca la mijloc ii o alta manevra, menita sa indrepte soarecii spre alta capcana. Nu-i primejdios! Altceva!

- Domnul general Granisteanu a ramas peste noapte la ba­roana. Eu insumi am vegheat pana la ceasurile sapte ale diminetii, cand a para­sit casele doamnei de Gunsbourg. Dupa cateva minute, a iesit valetul baroanei si s-a indreptat cu zor mare spre conacul Sutzu, unde a depus un mesagiu.

- Prietenul Sutzu Fireste, surase Voda. Era de asteptat In sfar­sit, draga Cantuniari, stii ce ai de facut. Ca deviza: zel, ochi si urechi in toate cotloanele conjuratiei si, in primul rand, discretie.

- Ingaduiti-mi, Alteta, sa va atrag atentia ca serenissima dumnea­voastra persoana se afla in permanenta primejdie. Unele masuri de pre­cautiune se impun.

- Da, da, da! facu Voda ridicandu-se. Mi-a cantat aria aceasta si Beldiman. Si, tot ca si lui Beldiman, iti raspund ca 'Romanul nu e asa­sin'.

- Maria Ta sa nu-l uite pe Barbu Catargiu.

Cuza rase:

- V-ati vorbit? Mi-a servit aceeasi pilda. Nu, domnule capi­tan, e­xemplul nu-i concludent. Romanul care l-a ucis pe Catargiu nu era un asasin, ci un fanatic. Fanatici sunt la toate popoarele.

- Asasin ori fanatic - glontul vatama la fel. Si daca - iertare, Ma­ria Ta - nu va ganditi la viata, ganditi-va la o tara intreaga, carele si-a legat toate nadejdile, credinta si speranta intr-un viitor ferice, de persoa­na Inaltimii Voastre.

- La tara ma gandesc, capitane. Si chibzuiesc ca o pot face mai vrednic si cu folos, simtindu-ma si umbland slobod, decat pandind langa soba vijelia de afara.

Ii venira in minte cuvintele lui Kogalniceanu. Glasul puter­nic, de o­rator incercat, capatase ca de obicei rezonante profetice:

'Nu greselile te vor rasturna, Doamne, ci cutezanta si faptele mari ale Mariei Tale!'

Cu o miscare usoara a mainii risipi vorbele, alunga gandul.

*

Abajurul de matase azvarlea o umbrela de lumina asupra mainilor fine, osoase, ale lui Constantin Sutzu. Era o lampa fru­moasa - un Atlas de argint masiv, un trup incordat sustinand greutatea ciupercii de ma­tase - in stilul intregului cabinet. Pe inelarul drept al printului, inelul cu stema sclipea verde-otrava.

Un barbat gras, cu o mustata castanie, usor inspicata, stresi­nind gura pofticioasa, umeda, de bon viveur, pravalit pe o canapeluta gratioa­sa, isi freca mainile cu satisfactie.

- Strasnic, frate Costache! Bine adus din condei!

Sutzu zambi discret, ascunzandu-si multumirea.

- O zeconda si am ispravit.

Cele mai multe 's'-uri le pronunta zed. Era una din parti­cularitatile sale, imitate si de amici, si de vrajmasi. Isi potrivi pince-nez-ul si relua lectura. Din cand in cand, muia condeiul in calimara, indreptand cate o slova:

'Pentru aceea dara daca preaputernicul imparat are inca mila de aceste provincii si nu voieste a le trada in mainile a niste talhari de drumul mare, care au drept plan si baza ruinarea so­cietatii si rapirea marei si micii averi a tuturor claselor, precum vor face cu mosiile manas­tiresti, sa se milostiveasca'

O criza de tuse astmatica. Burduhanosul se facuse vanat si se ineca vizibil. Nu era cea dintaia oara, si Sutzu nu se sperie. Turna un pahar cu apa dintr-o carafa de cristal si i-l intinse.

- Te-ai ingrasat din cale-afara, Panaite. De fiecare data, Drash iti prohodeste la fel: Mai lasa claponii si placintele cele multe si tine-o pe buruieni

- Un mincinos si acela!, abia sufla Panait Bals. Vorba vata­fului meu: Sa zici ca popa, dar si sa faci ca el Nu-mi purta de grija. Nu ma rapune ea, urata, inainte de a indrepta pe cea cale a izbavirii asta tari­soara.

Sutzu incepu sa rada:

- De izbavire tocmai spuneam si eu in memoriu.

- Citeste mai departe.

- Ii incheierea si o stiu pe de-a rostul: deci 'sa ne izba­veasca prea­inaltatul imparat de biciu, prin biruitoarele sale ostiri, si sa scape provinciile de lepra sansculotilor, a carora sef este printul si adjutantul sau, primul ministru, visul dracului!'

- Brava, Costache! Aista-i ca cel mai grozav pamflet Daca nu erai mare caftanit, iti castigai buna jimbla ca gazetar.

Buzele subtiri ale lui Sutzu se facura ata:

'Mare caftanit! Os de domn, gogomanule!'

- Cand te gandesti, rosti dezmierdandu-si cioculetul ascutit, ascu­tit precum intreaga-i faptura, unii ne socot tradatori de natie, in alt gand decat al aspiratiunilor sale.

Panait Bals paru ca se inabusa iara:

- Ai bolunzit, Sutzule? Ce aspiratiuni? Si cine-s aceia?

- Multi Si raul cel mare este ca perzoane din neam aristo­crat so­cot ca dreptatea e de partea miseilor De-o pilda, princi­pesa Ghyka trambiteaza de la Paris blestem cumplit. Apuca o gazeta de pe birou si citi un paragraf insemnat cu rosu. Iaca ce declara in Le Constitutionnel: 'blestem pe marii boieri pentru opozitia lor sistematica; pun piedici Principelui, in loc sa-l inconjoare si sa-l zecondeze in eforturile sale'

Panait Bals pufni cu dispret:

- O prins closca gust de politichie, in loc de a-si vedea de ouat! Incaltea de-ar fi muierea mea, as sti s-o domol sa-si vada de gospodarie si de prunci! Tradatori!

- Si fanarioti, completa Constantin Sutzu, ridicand inelarul cu stema.

- Baliverne de gazetarasi! Proprietatea sta la temelia oricarei socie­tati civilizate. Intr-aceasta izbesc dumnealor, urmarind sa rapuna proti­pendul. Viseaza pesemne la o natie de plebei. Si atunci, te intreb eu pe dumneata, cine-i tradator? Cel care trudeste intru saltarea tarii, pentru a dobandi loc de cinste alaturea celorlalte tari ale Europei, ori cel ce lupta a o scobora?

- Tara, in opinia dumnealor, sunt cei multi, nu noi, 'fanariotii'.

Panait Bals paru sa se sufoce. Ochii catau a-i sari din gavane, gafa­ia ca un mistret haituit. Se ridica in picioare, spre a-si usura rasuflarea.

- Imbecilii! Natangi si smintiti! Tara sunt cei alesi, nu opincarii si uvrierii. Sa-mi dea pilda dumnealor ca in Franta, Englitera, Switzera ori in nemtime se petrece intr-altfel! Au Windsorii, Bourbonii, printii de Sa­xa-Cobourg, Romanovii, au, zic, urme de mamaliga intre dinti? I-or fatat Frusina ori Gherghina in grajd, sub oghial de balegar?

- Ei, surase subtire printul, nici Bonapartii nu-s chiar de cea mai aleasa spita.

Panait Bals dadu din umeri:

- Bastarzii aventurierului cela corsican! Istoria inca nu si-a spus ultimul cu vant, fatul meu! Cat despre fanarioti Musiu Kogalniceanu, carele, nu-i asa, se pretinde a fi cel mai de seama carturar al vremii, nu cunoaste nici macar intelesul cuvantului. Adicatelea, noi, boierii veliti si prea veliti ai Moldovei si Vlahiei, boierii Musatinilor si ai Basarabilor, suntem urmasii tejghetarilor din Fanar? Grecotei, trasnind a oloi, halva si scortisoara, is dum­nealor! Cine cuteza a vorbi? Cuza? Scripcarul cela de Alecsandri? Muma-sa, ofticoasa, o fost Cozoni, psihi-mu[47]! Cat despre tartorul cel mare , Kogalniceanu!

Sutzu ridica o spranceana si rase. Il ungeau la inima izbuc­nirile cu risipa de dohot ale ieseanului, cel mai inversunat sepa­ratist si anticuzist al Moldovei, dar totodata ii placea sa pastreze rezerva gentilomului ce stie a lupta cu eleganta, obiectiune, fara defaimari lipsite de temeiu.

- Ei, despre Kogalniceanu ce mai ai a spune?

Lui Bals i se bulbucara iar ochii:

- Aista-i neam de satrari! Din Caldarari se iscara dumnealor Cogal­nicenii, o stie o Moldova!

Sutzu se desprinse de birou si se rezema de soba. Acum, iesit din umbra, i se deslusea adevarata faptura: rasarit, uscativ, cu toate trasa­turile repezite spre barbie, cu cautatura aspra, atintita, si ras sarac, in­ghesuit intre colturile gurii.

- Domol, Bals, domol! Exista uric din vremea lui Despot Voda pre­cum ca acesta daruieste diacului de vistierie Vasile Cogalniceanul mosia Rapile. Aceasta, cam cu trei sute de ani in urma.

- L-a vazut domnia ta? L-a dovedit? Asa si eu, frate Costache, iti isc mane hrisov despre strabunii mei faraoni! Impunse aerul razand: Se implinesc amu', de Rusalii, taman cinci mii de ani.

- Bine, bine, m-ai convins! Dar pana a li se descalci obarsia, se afla in fruntea tarii.

- Pentru putina vreme, fii incredintat. Iar natangul, daca nu-si vara singur jaratic in izmene, nu-i natang destul. Si-a rostuit vrajmasi de soi in propria-i ceata!

Sutzu il cerceta curios. Ieseanul, brutal, grosier, lipsit de subtilitate, in ciuda boieriei lui vechi - un neam de al sau, Alecu Bals, tinea in ca­satorie pe Elencu, printesa Sturdza -, dovedea uneori clarviziune si tact politicesc.

- Intr-acolo ma gandeam sa opintim si noi. Fiara are doua capete. Intr-aceeasi clipa cu Principele trebuie rapus si valetul sau.

- Valet! Zi-i vataf! Si daca lui Cuza i-om smulge noi pot­coavele, de sluga s-or ingriji chiar partizanii unionisti, tati fete prealuminate.

Incepu sa enumere cu multamire grasa, saltand cate un deget:

- Dintai Kretzulescu, pe care l-a uns din cal magar. Mai deunazi prim-ministru, azi silit e a roade osciorul de la Justitie, la porunca lui Cuza si a Kogalniceanului. Cum sa nu-i fie pizmas?

- Nici Steege nu-l tine langa inima, rosti pe ganduri Sutzu. Aud din sursa preciza ca, nemultumit de toanele premierului, il roaga ipocrit pe Cuza a numi pe altcineva in locul sau la Florenta: 'un telegar mai iute', vezi Doamne!

- Mai socoteste-l si pe frantuz! Aista, tafnos de parca s-ar trage din Capeteni, nu indura ifosele si autoritatea brutala ale lui Kogalniceanu.

- A! Baligot de Beyen!

- Secretarul domnesc, cine altul? Sforar, corupt si cutra fara sa­man. Aista s-a grabit - ai zice ca pe noi ne slujeste, si nu pe Voda - a-i istorisi lui Iancu Alecsandri aprecierile lui Kogalni­ceanu. 'Cine? Alecsan­dri? Pe cat ii poetul de ager, pe atat ii de natang frate-sau, Iancu. Un im­becil scolit, vrednic a sansoneta midinetelor Parisului, dar nu a reprezen­ta Principatele la curtea lui Napoleon al III-lea!' Asa ca, frate Costache, poti a-l socoti si pe acesta castigat in tabara noastra Si, ca veni vorba de trimisi, Callimachi, de la Belgrad, nu-i mai e prietin.

- Da, da stiu, facu Sutzu. Il invinuieste pe Kogalniceanu de domi­natie absolutista care tinteste a se substitui tuturora.

Panait Bals isi turna un pahar zdravan de Cointreau. Chipul, in­treaga faptura radeau de bucurie:

- Izbanda cea mai de soi ii insa pizma pe care i-a fost trezit-o lui Negri, pe chestiunea secularizarii.

- Galagia asta a ajuns un scandal public. O rusine! Ma surprinde insa Kogalniceanu, care nu-i cu totul natang! Te certi cu un Negri pentru a-ti asigura paternitatea necontestata a unei viitoare legi ticaloase! Sar­pele invidiei ii cu adevarat viclean, ostean vrednic al lui Belzebut.

- Chiar asa! exulta Bals. Marele nostru om de stat a intrat in gura cumetrelor. Dar, vezi dumneata, frate Sutzule, ca Dumnezeu atoateve­ghe­tor nu da cu maciuca, ci paleste cand si unde anume trebuie. Satani­ceasca legiuire ce o planuiesc - doar Necuratul te poate indemna la jefu­irea manastirilor, a sfintei biserici! - a samanat discordie intre partizanii cei mai devotati ai lui Voda. Isi freca mainile: Pieirea-i aproape, tine min­te vorba mea!

- Da facu Constantin Sutzu, ducandu-si aratatorul in coltul gu­rii. Trebuie compromis prin toate mijloacele, iar dusmanii lui personali rezemati si incurajati. Toate, evident, cu discretiunea necesara si actio­nand en gentilhomme!

- Ba, sa-mi fie cu iertare, nu voi actiona boiereste cand am de-a face cu un brigand tradator de tara si neam. Oi fi si mai ticalos, si mai vulpe, caci relele le-a prasit Dumnezeu pentru rai. I-am copt una de m-o pomeni pana la judecata din veac!

Pantecele il salta de ras, facand lantul de aur cu brelocuri sa zan­ga­ne.

- De quoi s'agit-il?, intreba circumspect Sutzu. Baga de seama, Bals! Vrem sa-l zdrobim, nu sa ne compromitem pe noi.

- Ba il compromitem pe vataf! Ideea e strasnica si mi-a suflat-o Go­geanul, prezidentul de la Casatie. Am fost comandat in mare taina la o tiparnita din Viena portreturile lui Kogalniceanu - o suta de bucati in cap.

- Si?!

- In preajma Craciunului, le imprastii in Moldova si Valahia, prin targuri si comune, cu ordin ca din partea Kogalniceanului, chipurile, sa fie aninate in toate institutiunile: scoli, prefecturi, primarii.

Sutzu ramase cateva clipe nedumerit, apoi izbucni:

- A! Am inteles! Remarcabila idee! Pas mal du tout! Cuza se va ma­nia, socotind ca premierul sau intentioneaza sa-l intreaca in popularitate si Da da da Tinand seama de firea Kogal­niceanului, va fi convins ca urmareste uzurparea autoritatii dom­nesti Vad Acum vad

- Si de aici, urma Bals, pana la a conchide ca vataful tinteste mai sus, adica la tron, ii drum lesnicios, alee presarata cu roze. Cateva aluzi­uni fine, cateva scrisorele, spaima semanata in inima Obrenovicioaei De una fii incredintat! Stiu ca le-a prii amandurora caltabosii si jumarile Ignatului.

Constantin Sutzu il asculta cu o singura ureche, dand distrat din cap a desavarsita incuviintare.

Si el, Sutzu, urmarea acelasi tel: domnia. Taina o tinea bine cetluita in adancul inimii, n-o cunosteau decat ministrii Portii, Ali Pasa, Haggi bey si Safvet. Aproape patru ceasuri se intretinuse cu ei, in august ce trecuse, la ambasada otomana din Paris. Actul incheiat - talisman pre­tios, purtand pecetile celor trei - prevedea ca rasplata pentru rasturna­rea lui Cuza numirea sa, a lui Sutzu, in calitate de caimacam, urmand apoi inaltarea ca domn. Fireste, facand jocul turcilor, Principatele vor redeveni ceea ce fusesera inainte de Unire, adica doua tarisoare separate.

'Dar', chibzuia Sutzu, scrutand viitoria, 'nu-i totu' sa vina vremea, ci sa sune si ceasul.' Clipa aceasta o va pandi el, pentru a infaptui a do­ua Unire: va fi Unirea cea adevarata, desavarsita de el, Constantin Su­tzu, os de domn, cu drepturi de sange si glie; lui si feciorilor sai li se cu­vin coroana si sceptrul Principatelor! Ridicole pretentiile la tronul daco-romanilor ale unui boiernas de mana a doua, ca Alexandru Cuza, ori ale cine stie carui printisor din obscura tarisoara nemteasca sau republica taliana.

Dar toate acestea avea sa le trambiteze la vremea cuvenita. Acum

- Frate Costache, zambi Panait Bals, bag de sama ca nu ma asculti nici macar cu urechea cea surda.

- Ba da, ba da Chibzuiam chiar ca afacerea trebuieste zorita. Sa nu apuce domnii Cuza si Kogalniceanu a-si infaptui ceea ce numesc dumnealor reformele! Reforme! Cele mai faradelegi legi, cele mai potrivni­ce si primejdioase legiuiri din istoria tarilor noastre.

- Secularizarea, censul si reforma agrara! Nu-ti fie teama

- Ba mi-e teama, il intrerupse Sutzu, pentru ca dand drept de vot calicilor si pamant taranilor nestiutori - traditiile, si datinile, si firea, intreaga noastra evolutiune sunt altele decat ale Europei - smintitii ne dau branci in prapastie. Iar din prapastie anevoie mai afli cale de intoar­cere. Samanta razmeritei o data semanata, scanteia rascoalei va cuprin­de intreg meleagul.

- Fleacuri, Costache, dar desigur nu vom ajunge pana acolo.

- Nu-s fleacuri! Greu mai smulgi fagurele de miere din mana cali­cu­lui, cand a apucat sa se infrupte. Plebea nu vede mai departe decat in­destularea pantecelui. Cauta a-i deslusi neajunsu­rile unor legi liberale intr-o tara nu indeajuns de pregatita pentru a primi si aplica ideatiunile noui, si vezi ce-or pricepe.

- Iaca, de acestea sa ma tina pe mine salele ca mos Tabarta din Co­ceni, ori badea Simion din Vifornita n-or pricepe cestiunea marilor idea­tiuni!

- Ba sa te tina, Panaite, ca-s multi!

- Bine, rase Bals, m-or tine. Cuza nu apuca Anul Nou!

Sutzu isi ciupi nervos barbisonul:

- De ce atata zabava?

Panait Bals ii indrepta zambet subtire:

- Suntem crestini, frate Costache! Nu se cade a face moarte de om in sfintele zile ale Nasterii Mantuitorului Au gandesti altfel?

Sutzu isi indrepta superstitios ochii spre icoana:

- Nu! Exclus! Nu de Craciun.

CAPITOLUL V

Viscolul care asuprise aprig Bucurestii vreme de doua zile se domo­lise. Acum ningea cu fulgi mari, lenesi, zabovind indelung in vazduh, fru­mosi ca in jucariile vieneze care, oleaca zgaltaite, starneau ninsoare ar­gintie asupra micilor burguri prizoniere in clopote de cristal.

Cand orologiul - pe melodie jucausa de Mozart - vesti cea­surile zece, baroana Lelia de Gunsbourg se lasa sa alunece din crivat pe blana de urs polar, unde trandavi oleaca, desfatandu-si trupul despuiat pe mo­liciunile fiarei rapuse.

Dormea goala pe orice vreme, cu desavarsire goala si des­pletita; mu­ierile, chiar cele tinere si cochete tinandu-se dupa moda pariziana, tot purtau asupra noptii o bucatica de camasa stravezie si usoara ca o adie­re, cate un inel - macar alianta - cerceii de fiece zi - de obicei primii solitari primiti la paisprezece ani -, iar parul si-l innodau intr-un conci ori coade groase, care sa le ingaduie somn tihnit, iar a doua zi 'tesalat' lesnicios.

Baroana insa nu torcea somn dulce decat cu trup slobod de orice podoaba si plete asemenea, razletite in intreg asternutul.

'Mai degraba', ii deslusea cameristei sale, Rose, o frantusca mladi­oa­sa ca trestia, burduf de intelepciunea dobandita in mizeria Halelor un­de se nascuse, 'mi-atarn un volan, ori un sal, in fine, orice motiv de tesa­tura, la o vizita intima. O, da! Un peignoir iscusit are mai multa inte­lep­ciune decat o enciclopedie'

Cand trase draperiile, scoase un strigat de surpriza. Un val de feri­cire ii cuprinse intreaga faptura. Fericirea aceea, clipa binecuvantata, fara pricina, unica, pe care o incearca de obicei doar oamenii foarte ti­neri; fericiti - in asemenea clipe - doar pentru simplul fapt ca traiesc iar viata Viata e o doamna generoasa, care le zambeste cu blandete in­tinzandu-le brate de crini, si mar­garete, si mar inflorit. Livezi de meri infloriti

- Ce frumos e!

- Nu-i asa, madame? zambi Rose. Eram sigura ca va veti bucura.

- Rose! E minunat! Splendid! Strada parca danseaza O sarbatoa­re Un bal al naturii

Ochii ii scanteiau, stralucea toata, o frumusete in clipele acelea a­proape imposibil de privit, orbitoare.

- Ce frumoasa e madame!, rosti cu admiratie sincera camerista. Baroana isi ridica bratele deasupra capului si batu din palme ca intr-un ceas spaniol:

- Rose! Repede, toaleta de la Petersburg!

- Cea cu hermina sau cea cu samur?

- Hermina, Rose! Vreau sa fiu Alba ca Zapada!

- Veti fi cu mult mai frumoasa.

Lelia de Gunsbourg ii mangaie barbia plinuta:

- Merci, Rose, tu es vraiment gentile Porunceste sania si, sa nu uit, pregateste-o si pe Kio.

Ochii caprui ai cameristei se rotunjira a mirare:

- Kio? Pe timpul acesta? Acasa n-o scoteam nici macar in aprilie.

- Parisul e prea umed N-o sa pateasca nimic Ar fi pacat sa nu se bucure si Kio Pune-i blanita si un sal peste gura Si repede, fetito, nu mai am rabdare!

- Et le petit déjeuner de madame?

- La naiba cu micul dejun, Rose! Nu in fiecare zi ai ocazia sa te plimbi intr-un Bucuresti imaculat ca o rochie de mireasa Chiar daca nu la fel de inocent.

Intreg Bucurestiul, dar mai ales Soseaua Kiseleff, rasuna de clin­che­tul clopoteilor de argint aninati in colane grele de grumajii cailor in­ha­mati la sanii birjaresti ori particulare - acestea luxoase, splendide echipaje pe talpici -, ocrotiti de valtrapuri din catifea viu colorata. Stra­bateau orasul sageata, ca fermecati, indestulati toti intr-o sambata din ciubarul cu jaratic al telegarilor de poveste.

Prima ninsoare frumoasa - brumarul si buna parte din de­chemvrie fusesera glodosi, cu ploi reci, zloata, lapovita si apoi viscol infricosat - smulsese multi bucuresteni de la gura sobei. Cucoanele tinere gasisera prilejul sa arboreze mantourile scumpe taiate la Paris din blanuri de Ru­sia, fara sa se teama de zapada, aprig vrajmas al chipurilor sulemenite.

Dimpotriva, fetele biciuite de nea in goana saniilor deveneau mai fragede, frigul nascocea roze chiar pe obrajii cei mai salcii, caciulitele de astrahan, vulpe sau petit-gris, din care scapa cate un zuluf, si sclipirea solitarilor le dadea un aer cochet si poznas.

Promenada, in toata splendoarea ei, se desfasura desigur la Sosea, unde junii, incotosmaniti in blanuri grele si cusme nu mai inalte de o palma, cumparate de la musiu Martin din Pasajul Roman, depuneau o­magii doamnelor si demoazelelor fericite sa le primeasca in goana bidivi­ilor.

Cei mai comozi, ca de pilda Dodel Vacarescu ori Arthur Macarie, se multumeau insa cu privelistea pe care o oferea Podul Mogosoaiei. Rezemand balustrada de la Capsa ori Hugues - inlauntrul locantelor ar fi scapat spectacolul strazii - consumau vin fiert cu miere si mirodenii, ceaiuri, nenumarate cornete cu castane coapte, fierbinti de-ti ardeau de­getele si la care excentricii insoteau inghetata.

- Nu-l vaz pe Floflo, observa Vacarescu, trecand prin sita grupul ce rezema zidul Capsei.

- A trecut mai adineauri cu sania spre Sosea.

- E copil! Aici ii defilarea, si la dus, si la-ntors, mai abitir decat in tribuna lui Voda.

Din pricina inghesuielii, intre Hanul Zlatari si pana dupa Palatul Domnesc, saniile alunecau in pas de melc.

- Uite-o pe Frumusica Rosianu!

O dama blonda, trupesa, ingropata in vulpi argintii, raspunse cu un zambet cochet cusmelor ridicate.

- S-a cam trecut

- Ce-i pasa? A pus mana pe Bacalu si milioanele lui? A pus! I l-a suflat Tarsiencii? I l-a suflat! De-acum, tin-te whist, maus, chemin de fer pe Coasta, cand se afaniseste si satura de Valahia, si junete proaspata, cand se ambeteaza si pofteste in asternut si altceva decat o vistierie.

- Dupa fason, s-a si ambetat. Junete este

- Nu si proaspata, mon'cher! Oricum, depune-ti cartea de vizita.

- Mai! Clevetiti ca cele babe.

- Nu-ti place, trage cusma pe urechi

O sanie eleganta, construita ca o trasura Victoria, se ivi dinspre Sa­rindari. Pe capra, un arnaut cu fustanela, cojocel de miel brumariu si fes cu ciucure lung, cerca sa dobandeasca drum slobod, inaintea altor echi­paje.

- Cela nu degera doar cu fes?

- Asa pofteste printesa! Ai vazut arnaut cu caciula?

- Putea sa-si anine un ciucure si pricepeai.

Din fundul saniei, principesa Sultana Duca, o cucoana varstnica, voinica si batuta parca in nestemate ca o icoana veche, le azvarli o privire inghetata, care opintea sa treaca de nasul trufas, vulturesc, saltat cu a­ro­ganta. Abia raspunse la salutul strazii, dar paru sa priveasca ceva mai ingaduitor, cu parere de zambet, spre un batranel marunt si extrem de elegant, pierdut cu totul intr-o blana de vidra.

- Pesemne, comenta unul dintre tinerii berbanti, dupa ce sania principesei trecu, eu n-am fantezie, dar uite, pe-asta nu mi-o inchipui decat cu masalutele in batista. O vezi zburdand juna si ferice pe un tap­san de margarete cu o plasa de prins fluturi?

- Si inca cum, tinere! Si inca cum!

Se rasucira razand spre batranelul elegant. Purta sub brat o catelu­sa galbena, iar in mana dreapta un buchet mare de violete de Parma.

- Omagiile noastre, coane Sasa!

Batranelul era Alexandru Belu, una dintre cele mai cunoscute figuri ale Bucurestilor. Feciorul repauzatului Barbu Belu, boier cu avutie mare, carcotas si picat in damblaua proceselor, Alexandru Belu, conu Sasa pentru cunoscuti, isi avea la randu-i ciudateniile dumnealui. De pilda, promenada din fiece dimineata pe Pod, dim­preuna cu catelusa. De cate ori intalnea une belle dame, batranul se inclina adanc si oferea drept o­magiu un buchetel de flori. Cum dame chipese se aflau puzderie pe Po­dul Mogosoaiei, iar conu Sasa, agreat in tot targul, nu putea fi refuzat, stocul se epuiza repede. Atunci da navala la prima florarie ori iama in cosurile tigancilor din Piata Teatrului.

- Ei, dragii mei, s-o fi vazut pe principesa la cincisprezece ani Elle était belle comme le jour Poti intelege comparatia abia cand ajungi la anii mei si nu ai multe dinainte

- Pst! Uitati-o pe baroana!

Parca amutisera toti, iar batranul Belu ramase cu vorba rete­zata. Si toti avura pentru cateva clipe acelasi sentiment: o zana, zana pe care si-o inchipuisera in copilarie, pogorase in mijlocul Bucurestiului. In sanie de aur, invaluita toata in hermina, isi lasase gluga pe ceafa, iar buclele risi­pite pe blana alba aprindeau flacari in care fulgii de nea scanteiau licu­rici si diamante. Langa man­sonul baroanei, Kio, infofolita tot in blana alba, rostogolea priviri nelinistite.

- Ii cel mai frumos tablou pe care l-am vazut vreodata, sopti cine­va Niciodata nu va mai fi la fel de frumoasa. Sunt clipe de magnifi­cien­ta care nu se repeta.

Nelamurit, dar traind din plin triumful clipei, Lelia de Gunsbourg simtise acelasi lucru. Era deprinsa cu aplauzele strazii, cu omagiul mut sau manifest al multimii, totdeauna intorsese mare de capete, si aceasta, pretutindeni. Azi insa traia impresia abso­lutului. De cand iesise in ulita, starnise o admiratie neobisnuita, vecina cu extazul. Prunci, cersetori, targoveti, o cercetau cu gura cascata, doua tiganci scuipasera peste u­mar, alungand deochiul.

Primi cu gratie violetele batranului Belu care, repezindu-se spre sa­nie, fu cat pe ce sa nimereasca sub copitele bidiviilor. Mereu zambitoare, miere si ambrozie, isi lasa mana sarutata, mirosi buche­tul cu nari dila­tate, apoi, in entuziasmul celor gura-casca de pe marginea trotuarului, il apropie si de nasul suflecat al maimutei

Atunci se produse valmaseala, dar cum si ce fel se intamplase, ni­meni din cei de fata nu putu da rost, caci fiecare vazuse si simtise in­tr‑altfel.

Parca vorbite, doua sanii cu cate patru telegari gonind din directiuni opuse izbira tampon echipagiile aflate intre Rech si Capsa. Larma, spai­ma mare, tipete, nechezat cumplit, bidivii saltati in doua picioare, cer­cand sa scape din hamuri, cateva sanii rasturnate, volbura de jupoane, danteluri si botine cautand reazim in vazduh, hamait de caini - celor de pe Pod li se alaturara fratanii din ulitele megiese - injuraturi de mama, dar si de cele bisericesti, caci la suduit surugiii nu se scumpesc, zarva si halima de duca-se pe pustii.

Oamenii iesisera cu spaima mare la balcoane - foc!, turcii? - ne­gutatorii totdeauna cercati la clipe de invalmaseala, caci unde zarva e mare, paguba e cu dobanda, trasera de indata obloanele grele. Astfel giu­vaiergiul Rech, Szaicovici, patronul bacaniei Au Gourmand, batranul Cap­sa, luand pilda de la vecin, cofetarul Reigler Singurul care privea ca la panorama in pragul pravaliei, cu mainile incrucisate la piept, se afla neamtul Feder[48], caci cat ar fi babilonia de cumplita, iar talharul de iscu­sit si cu mana dibace, tot nu poate sterpeli la iuteala ditamai Bechsteinul ori un Bösendorfer

- Grosse frica, spaima mare, comenta cand spiritele se mai linis­tira, cu vanzatorul sau, un tanar desirat, cu figura de poet si aer melan­colic, dar gut este cand alle ispravesti bine Dar cine fost magarii care facut zdruncinatur? Betiv la ei si nebuneala. Nebuneala de la tzuica Prea mult tzuica in Bucuresti, asta!

Atins in negustorie, Stancioiu, la care puteai cumpara duzina de sticle de Bordeaux cu 24 de sfanti si sampania Sillery mousseux supérieur cu 31 de piastri si 20 de firfirici - preturi de concu­renta - ii azvarli otarat:

- Ba sa-mi fie cu iertare, jupane, ca nebuneala de la tam­balele du­mitale se trage! De atata zdranga-zdranga li s-a hurducat bietilor crestini mintea

Neamtul isi salta capul semet:

- Dumnefostra nu pricep arta! Tzuica si sarmalut la voi important.

- Asa o fi, neica, da' stiu ca din tarla mea nu pleaca slugile la tin­tirim! Mai bine cata de galbejitul ala al dumitale, ca de-atata arta, i-a scofalcit oftica pieptul. Da Asa o fi la catolnici

Un strigat se inalta peste larma Podului si o clipa glasurile amutira. Toate chipurile se indreptara spre sania baroanei. I-o ridicasera admiratorii din nametii rigolei, unde se rasturnase, iar batranul Belu, agitat, dand povete si incurcand lumea, se agata de fiecare brat slobod:

- Chemati-l pe Drasch O dama fina a fost accidentata

Lelia de Gunsbourg radea nervos:

- Dar n-am patit nimic Je vous assure Va raman infinit obliga­ta, domnilor Acum, cred ca as prefera sa ma intorc acasa Nu suport emotiunile mari si - incerca sa glumeasca - nici micuta mea Kio nu le suporta mai bine.

Atunci bagara de seama ca maimuta disparuse.

*

Anuntul aparu, a doua zi, in gazetele cele mai insemnate ale Bucu­restilor: Romanul, Buciumul si Nichipercea:

'Pierdut ieri, in ambuscada ce s-a intamplat pe Podul Mogosoaiei spre ceasurile douasprezece antemeridian, chiar in fata stabilimentului domnului Vasile Capsa, momita roscata in jachetica de blana alba, cu zgardita si lantujel de argint. Gasitorului 100 (una suta) galbeni recom­pensa. La doamna baroana de Guns­bourg, strada Fantana Rosie, numé­ro 14'

Foile erau risipite prin tot iatacul baroanei, casa intreaga valvartej. Slugile primisera porunca sa stea treze si cu urechea la panda in tot ceasul, sa deschiza si sa infatiseze stapanei pe oricine, boier sau golan, in stare sa ofere informatiune cat de vaga in legatura cu soarta maimu­tei.

Ceasurile se tarau anevoie, si baroana numarase peste doua­zeci de cand Kio disparuse.

Zacea pe o canapeluta Recamier, doborata de grija si cum­plita dure­re de cap. Nu-i venisera de hac nici feliile de cartofi, nici compresele si frectiunile cu otet. Inhalatiile cu eter o mai usurau, zvarlind-o intr-o sta­re de lesuiala, uitare chinuita intre vis si cosmar. Camerista insa ocolea eterul pe cat ii sta in putinta; amor­teala era insotita de cumplite tremu­raturi, ochi dati peste cap, clantaneala de masele si buze inspumate, ca la zacasii de duca-se pe pustii! Odaia mirosea mai abitir ca o spiterie, si Rose intre­deschise fereastra.

- Parca am avut un presentiment cand am rugat-o pe doamna ba­roana s-o lase pe Kio acasa

Lelia de Gunsbourg batu cu palma in plapuma de atlas:

- Mi-ai repetat-o de cel putin douazeci de ori Ti-era teama ca nu cumva sa raceasca, nu ca o sa se piarda Nu-mi pot explica cum s-a fost smuls din lantug

- Sa speram, spuse Rose primenindu-i compresa, ca a fost gasita de o persoana fina. Intr-un bordei, sarmana, nu rezista nici o zi.

- O, te rog ispraveste!, tipa baroana. Nu cobi! Imi fac destule idei singura, nu am nevoie si de ale tale! Biata fetita! Ma cutremur la gandul ca degera intr-o odaie fara foc, langa un pumn de mamaliga rece Stii, Rose Incep sa cred tot mai mult ca pe Kio mi-au furat-o Ea nu putea sa rupa singura lantisorul, oricat ar fi fost de slabit.

- Furat?! O umbra de indoiala trecu peste chipul inteligent al fran­tuzoaicei. Aceasta ar fi ipoteza cea mai fericita, caci, daca hotul a urmarit o recompensa, inseamna ca si-a atins scopul Si atunci de ce nu se prezinta?

- Nu stiu! Nu stiu si nu inteleg nimic! Trec atatia flasnetari pe ulita cu maimute si papagali catarati pe minavet si nu li se intampla nici un necaz De ce tocmai Kio trebuie sa patimeasca?

Lacrimi mari incepura din nou sa-i alunece in lungul ochilor codati, udandu-i tamplele.

- Va rog, stapaniti-va! Migrena va incepe din nou.

- Ce-mi pasa? Mi-e mai greu daca nu plang.

Rose ii indrepta o privire curioasa. Ce stranie era femeia aceasta! Se afla in slujba baroanei de cinci ani si isi inchipuia ca o cunoaste bine. Castigase deplina incredere a Leliei, care cu timpul o introdusese in toate tainele ei. Lelia era o fiinta puter­nica, de o cutezanta draceasca, vicleana, agera, rea sau buna si generoasa, dupa cum i-o dictau interesele, blanda ori violenta, dar totdeauna perfect lucida si absolut stapana pe pornirile ei.

Si acum, isi pierdea capul pentru un mic animal cand Bineinteles, aceea fusese o poveste urata, care indignase un intreg Paris Dar reali­tatea este ca nefericitul, le pauvre comte Ricardo, inghitise cupa cu otra­va chiar in fata baroanei, care nici macar nu clipise. Rose indraznise: 'Nici n-ati incercat sa-l opriti.' Lelia o privise rece: 'Sa-l opresc? Quelle idée! Daca el a socotit ca nu merita sa traiasca, inseamna ca nu merita. S-ar fi sinucis data viitoare. Peste o ora sau peste un an'

'Poate ca de Kio o leaga o superstitie', conchise camerista. 'Toate persoanele care ies din comun, mai ales aventurierii, au talismanelor lor'

Cineva batu delicat in usa cu varful unghiilor.

- Dejunul, probabil

Baroana izbucni:

- Sa n-aud de masa!

- Cred ca o ceasca de bulion slab si o aripa de pui

- Nimic, nu auzi? Va pun tavile in cap.

- Prea bine, doamna.

Deschise usa. Valetul, un polonez in livrea visinie, cu brandenburguri argintii, zambea cu gura pana la urechi. Rose il masura rece: 'Uite si la asta ce fericit e! S-a imbatat' Il repezi cu glas ascutit:

- E aniversarea dumitale?

Valetul dadu din cap:

- O veste buna pentru doamna baroana. Micuta noastra Kio se afla in salonul turcesc impreuna cu un domn care roaga sa fie primit

Rose smulse cartea de vizita de pe tava si citi cu glas tare numele imprimat:

'Ion Miclescu - proprietar.'

Ideea fusese a lui Cantuniari, piesa o nascocise dumnealui, boierul din Mircesti, pozna o pusesera la cale dimpreuna in sa­lonul doamnei Vasilena, care mereu visatoare, parca absenta si ca din distractie corija cate un amanunt, il inlocuia cu un altul, dadea sugestii, tinand seama de firea muiereasca si, in primul rand, de cea a baroanei.

De la o vreme, Miclescu, de atata dascaleala, isi iesise din tatani:

- Daca sunteti asa de destepti, de ce nu savarsiti voi trebusoara aceasta? Juni sunteti, chipesi asijderea, mintea va da in unda de inte­lepciune! La ce mai aveti nevoie de un natang ca mine?

Coana Vasilena, atenta la tactica, apasase in mai multe randuri:

- Ionica, sa nu bati cale strabatuta de toti ceilalti. Baroana are ha­bitudinea complimenturilor, ii deprinsa cu ele ca ciocarlia cu vazduhul, toti berbantii care-i dau tarcoale ii servesc ocale de gentileturi. Intrig-o prin original, biciuieste-i vanitatea, dar ia seama cum manuiesti garba­ciul.

- Aferim, coana Vasilena, rasese Alecsandri, halal sa-ti fie! Tot asa l-ai scolit si pe Barbu?

- Trag nadejde pentru fecioru-meu sa nu traiasca niciodata primej­dia unei asemenea aventuri. Ionica, Lelia de Gunsbourg ii vicleana si iute ca sarpele, dar ca orice faptura omeneasca are si un ce vulnerabil: orgo­liul nemasurat. Prezinta-i omagii de gen­tilom, dar in picioare, obraz de la obraz si nu intr-un genunche, cu privirea in pantecele ei. Prima invitatie ce-ti va indrepta s-o refuzi. Refuz elegant. Pentru a doua, om mai sfatui impreuna.

Baroana navali in salon ca o furtuna. Isi incropise un conci prins in doua-trei spelci, dar cateva bucle scapau gratios la ceafa si pe langa u­rechi. Rochia de casa din catifea verde, neincheiata la toti bumbii, lasa sa se intrevada gleznele fine si, in miscare, picioarele pana spre ge­nunchi.

Se repezi la Kio, zgribulita in hainuta de blana, un bot de hermina cu botisor umed, si o stranse in brate, nabusind-o in dezmierdari si vor­be nedeslusite.

- Rose, ai grija de papusica noastra

Se rasuci apoi spre Miclescu, intinzand bratele cu palmele deschise in sus, intr-o miscare de gratioasa si irezistibila spon­taneitate:

- O, cher monsieur! Comment pourrais-je vous exprimer toute ma reconnaissance[49]?

Ionica Miclescu se inclina:

- Recunoscator sunt eu Providentei ca mi-a iscat prilej sa va sarut mana Cu ingaduinta domniei voastre

Lelia de Gunsbourg isi lasa capul pe un umar, strecurandu-i un zambet seducator:

- Iar eu sunt de doua ori fericita, scumpe domn. Ca mi-ati intors-o pe Kio si ca am ocazia sa cunosc unul dintre cei mai gentili barbati ai Bu­curestilor Oare unde v-ati ascuns pana acuma?

- Nu m-am ascuns Sunt insa prea neinsemnat pentru ca doamna baroana sa ma fi bagat in seama.

Lelia ii strecura o privire iute, subtire:

'Ce pui de lele imi esti tu, fiule! Dar ai sarm si asta iarta multe'

- Ne alintam, domnule Miclescu? Poftesti complimente? Dar mai intai aseaza-te si istoriseste-mi totul, asa cum s-a intamplat. Unde ai ga­sit-o pe Kio?

Ionica se inclina din nou:

- Stimata doamna baroana, as fi dorit ca meritul sa-mi fie mai ma­re, dar trebuie sa recunosc ca doar intamplarea fericita mi-a stat la in­de­mana. Azi-dimineata am trecut prin Piata Sfantul Gheorghe. Mi-a atras atentiunea harmalaia si lumetul gramadit in jurul unui cupet. Impins de curiozitate, m-am apropiat. 'Ce se intampla, oameni buni?' 'Ia, boierule, ce sa fie, un satrar are de vanzare o maimuta. O maimuta cu nazuri, in cataveica de cocoana'

- Teribil! facu baroana Ca intr-o nuvela de Eugen Sue Biata Kio! Si mai departe?

Miclescu surase gandului nerostit. In invalmaseala pusa la cale de Cantuniari pe Pod, Dumitrescu, ipistatul pitic de la Rosu, se strecurase soparla printre sanii si o smulsese pe Kio, prinsa cu lantug de mansonul baroanei. O varase in sanul subei si daduse buzna dupa colt, la Cantu­niari. In salon, asteptau 'cauzasii', in fum de lulele si abur de vin fiert.

'Ce-ai izbutit, flacaule?'

Maimuta i se zbatea sub pieptii dulamei, incerca sa-l muste, zgaria, coada i se zvarcolea ca un bici. Gheara ascutita lasase o dara de sange pe obrazul ipistatului.

'Ii rea si nevricoasa, don' capitane, ca o muiere fara barbat, sa ma ierte conita, acilea de fata Ca bine se esprima poporul, la vaduva si cal alb sa nu te introduci sluga. Istericoasa, ce mai!'

Vasilena surasese ca un inger:

'Mai stii si alte pilde, domnule Dumitrescu?'

Luase o bomboniera cu fructe glasate si o varase sub nasul lui Kio. Maimuta privise in jur nelinistita, apoi isi infipsese ghearele in chisea cu o miscare iute, hoteasca. Incepu sa infulece, ca nemancata de trei zile, azvarlind in jur priviri furise, nelinistite.

Barbu se ridicase:

'Ai facut treaba buna, Dumitrescule. Multumesc si ai grija sa nu ra­sufle nimic'

Omuletul ramasese neclintit in mijlocul salonului si ceilalti il privi­se­ra nedumeriti.

'Mai ai sa-mi spui ceva?'

Dumitrescu parea incurcat:

'Nu va suparati, don' capitane Astept adeverire de confir­mare!'

'Ce adeverire, crestine?'

Ipistatul arata spre obrazul zgariat:

'Precum ca am fost vatamat in ezercitiul funtiunii Pentru Lisave­ta E si ea dama ma intelegeti E lesnicioasa la idei Ce mai! Onora­bi­la, cocoana, dar in capul ei Ma esprim cu pardon, Patagonia!'

Miclescu ridica din umeri:

- Asta-i totul Cetisem de dimineata anunciul dumnea­voastra din Romanul si am facut de indata corelatiunea.

Baroana isi musca degetul trandafiriu:

- Deci Rose a avut dreptate Au furat-o Oh! Ces bohé­miens! Cine stie unde au tinut-o azi-noapte Precis au umplut-o de purici Ce oroa­re!

- Sa speram ca lucrurile nu stau chiar atat de rau, zambi Ionica Stimata doamna, imi permiteti sa ma retrag

Lelia de Gunsbourg tasni in picioare:

- Atat de repede?

- Emotiunile prin care ati trecut poruncesc crutare

- O, da, aveti dreptate Cat de rari sunt barbatii care inteleg sen­si­bilitatile unei femei! Ii intinse din nou amandoua mainile: Va multu­mesc mult, domnule Miclescu, si m-ati indatora peste masura daca de azi inainte imi veti onora salonul. Vreau sa va socotiti oaspete dorit al casei mele.

- Prea onorat, doamna baroana

- Presupun ca mergi vineri s-o vezi pe Albina di Rhona. Este cu to­tul extraordinara Am vazut-o anul trecut la Londra, la St. James. O sa fie tout Bucarest, desi marile reprezentatiuni le rezerva pentru Craciun.

- Probabil, facu vag Miclescu.

- Vino sa ma vezi in loja. Dupa aceea mergem sa supam. O conving si pe Albina C'est promis, da?

Miclescu se inclina cu parere de rau:

- Regret ca nu pot raspunde gratioasei dumneavoastra invitatiuni, dar vineri lipsesc din Bucuresti. Maine plec la mosie, unde ma reclama unele urgente.

Fruntea baroanei se increti a mirare:

- Nu sunt obisnuita cu refuzurile, domnule Miclescu. Oare afaceri­le dumneavoastra nu pot astepta? Deloc? Deloc? Nici chiar de dragul meu?

Ionica isi musca buzele: 'Grozava afacere! Ma asteapta Todirita sa ne tucsuim impreuna!' Coana Vasilena il povatuise insa astfel si se pa­rea ca stie ce vorbeste Ofta dureros:

- Mi-e peste putinta, doamna baroana Oricand, altcandva, umilul dumneavoastra serv

Lelia de Gunsbourg il privi lung:

- Ciudat, domnule Miclescu, foarte ciudat Ma pui pe ganduri Din doua una: Ori esti un jucator iscusit sau pur si simplu, un barbat indragostit In sfarsit, dommage Pacat!

- Nici una, nici alta, spuse Miclescu, va asigur.

Si era sincer.

*

Alexandru Ioan Cuza cumparase Ruginoasa cu un an in urma de la mostenitorii fostului domn al Moldovei, Ionita Sandu Sturdza.

Desigur, Domnul indragea meleagul, ii placea castelul gotic ridicat in mijlocul unui parc urias, pentru amenajarea caruia chemase gradinari de la Viena, dar mai cu seama chibzuise, instalandu-si resedinta de vara in apropierea lesului, sa oblojeasca oleaca orgoliul moldovenilor, ranile pricinuite de 'descaunarea' dulcelui targ, de pe malul Bahluiului, din hramul de Capitala in al doilea oras al Principatelor.

Renovarea castelului, dupa gustul lui Voda si al Doamnei, inca nu se ispravise, lucrarile fiind impiedicate de o toamna vraj­masa si de o iar­na timpurie, astfel ca doar cateva camari, si acelea cu inlesniri incropite, puteau fi locuite. Si mobila comandata la o mare casa pariziana avea sa soseasca abia in primavara. Costase saizeci de mii de franci, iar piesele in stil gotic si Renaissance, cu sculptura bogata in stejar si nuc dupa cum porunceau canoanele modei, ar fi innobilat cele mai simandicoase palate ale Franciei.

Elena Doamna si prietena domniei sale, Zoe Manta, ajunsera la Ru­ginoasa pe inserat, dupa doua zile de drum silnic. Avusesera de infruntat viscol, nameti anevoie de biruit, haite de lupi, toata salbaticia si inversu­narea iernilor moldovenesti, dar, in primul rand, indaratnicia Doamnei; nu ingaduise decat trei ori patru po­pasuri, ragaz pentru schimbarea ta­camurilor[50] si pentru chehaie[51], sa prinda vlaga cu o cupa de rachiu fier­binte, din oala cu capac de pe sobita capitanilor de poste.

Zadarnic se rugase Zoe Manta, degerata sub maldarul de blanuri, sa traga, atat cat sa se dezmorteasca, la unul sau altul din conacele boie­resti aflate in drum, precum Rachiteni, Scorteni ori Viforita. In negura serii viscolite, luminile de la ferestre clipeau imbietor, ba chiar si latratul zavozilor ii semana plin de prietenie, si Zoe, cu obrajii biciuiti de ger si zapada, inchipuia cadre do­mestice ispititoare: sobe in care zburda foc imbelsugat, un salonas cald unde barbatii jucau whist in jurul mesei pe un picior; cocoana canta la clavir in rochie de tafta groasa, cu un sal pe umeri, intre lumanari aprinse, iar coana mare, batrana, pigulea in petit point la o fata de perina. Chiar si cuhnia si-o imagina plina de ispite, cu aramarie imbujorata de flacara neastamparata. Mirosea a bucate dulci, iar slugile, dezghiocand nuci - ia, acu' e Craciunul! - stateau la povesti

- Abia ai fost zacasa, Elenuta, si nici zdravana nu te-ai urnit la drum. Esti firava si, daca te prinde si un junghi strasnic, te doboara. Uite, vin Cocenii. Smarandita ii totdeauna bucuroasa de oaspeti

Doamna nu se induplecase. Rostise cu buze stranse, vinete de frig, si nasul infundat in pledul din blana de urs:

- Nu oprim niciunde, Zoe. Nu vreau sa dau pricina de cleveteala, nu-mi place sa fiu iscodita, detest sa fiu compatimita. Cand sunt neferi­cita, imi ajung lacramile mele. Atat bun am invatat: Garder sa dignité, même dans le malheur[52].

- Bine, dar Smarandita ni-i prietena devotata.

- Mais bavarde comme une pie[53]. Lasa-mi macar atata, Zoe Dignitatea Sa nu-mi fie rusine de mine insami, sa nu rosesc dinaintea oamenilor.

La Ruginoasa le intampina o curte troienita, camari inghetate si ca­teva slugi zapacite de spaima. In capul scarii, mama Doamnei, apriga cucoana Catinca.

Sosise de la Solesti cu putine ceasuri inainte si de-atunci o tinea intr-o porunca, ocari, trasnea, osandea.

Isi masura fata cu buzele pungite de nemultumire - dar fusesera oare vreodata zambet cireasa si ispita?! -, pufni pe nari la vederea Zoei Manta.

Nu-i placea prietenia fie-sii cu 'zaluda ceea', dupa cum nu ingadu­ia, din principiu, pe nimeni in preajma Elenei. Pe Zoe, 'lepadata de bar­bat', o dispretuia si osandea, socotind ca in orice casnicie nefericita vina este totdeauna a muierii. Crezul dumneaei era unul singur si dintr-aces­ta n-o urnea nimeni: 'Barbatului, din cea dintai zi, pune-i ham si cep la parale! Tine strans haturile, baga zabala, biciul si pintenii la indemana si in toata clipa sa-ti fie!'

La acestea, ginere-sau, Alexandru Ioan, radea catre prieteni: 'Nu cu­nosc gresalele lui Dumnezeu, dar de una sunt sigur: pe soacra-mea, cu­coana Catinca, in loc de geambas, a nimerit-o postelniceasa.'

'Ham si zabala, naroadelor!' poftorea batrana. 'Cu zdranganeala la clavir si miorlait la luna chioara din Lamartine si alti ofticosi, nu tii o ca­sa si, mai abitir, un barbat Multe nu m-au ascultat si nu putine au ajuns a se satura din colacii din Sambata mortilor Catati la dumnealui, postelnicul meu Nu-mi iese din cuvant, nu ma infrunta cu o roza!'

Adevarat, caci dumnealui, postelnicul Iordache, isi ducea traiul la Iesi, iar de-acolo, peste un car de poste, pana la Solesti, unde stapanea coana Catinca, lucrul s-ar fi dovedit cam anevoios

- Nu ma asteptam sa te gasim la Ruginoasa, mama

- Nici eu sa te pornesti bezmetica la drum bezmetic, pe vreme tot asemenea, lasandu-ti de izbeliste rosturile.

Obrajii vineti ai Doamnei Elena palira:

- Contenez-vous, maman! Les domestiques[54]

- Les domestiques! se stramba batrana. Ca mult pricep slugile!

In caminul din salonul cel mare focul abia palpaia. Zoe Manta se descotorosi de blanuri, tremurand varga. Elena Doamna rosti in sila:

- Daca tot ai venit inaintea noastra, puteai griji sa avem caldura.

- Si daca soseati poimaini? Cheltuiala si risipa! Iaca inva­tatura deprinsa de la procopsitul de ginere-meu!

Zoe Manta isi atintise privirea in parchetul mozaicat. O stanjeneau iesirile batranei, care nu tinea niciodata seama de nimeni si nimic, se falea in gura mare: 'Eu vorbesc verde omului, in fata si nu la sezut, cand a intors capul, ca altii!' Slobozea tot ce-i trecea prin minte, ca se afla in cel mai simandicos salon ori in sfada cu slugile de la cuhnii. Si Zoe nu inceta sa se mire cum o femeie grosiera si brutala ca postelniceasa putu­se zamisli faptura deli­cata, sensibila, atat de atenta, sclava a celei mai inalte etichete, ca Elena

- Inseamna ca odaile sunt inghetate, spuse Doamna apropiindu-se de camin.

Cucoana Catinca salta din umeri:

- Inseamna!

Elena Doamna lua clopotelul de argint de pe consola si chema sluj­ni­ca. Se ivi o femeie tanara, cu figura zapacita. Mainile um­flate, arse de lesie, nu-si gaseau locul.

- Ilinco, fa sobele in odaile de sus.

- Dar mai cu socoteala, pufni batrana, ca nu-i padurea lui tat-to!

Zoe Manta isi netezi, gest inutil, menit sa-i ascunda senti­mentul de jena, buclele strivite si ravasite sub caciula de lutru. Nu era o fire bata­ioasa, nici ea nu stia a lua viata in piept, isi infrunta rar si moale vra­jma­sii, se afla blanda si supusa, oarecum sora buna cu Elena, totusi, de fie­care data, in prezenta acceselor de auto­ritate ale Rosetteascai, simtea cum toata fiinta i se razvrateste. O revolta conduita batranei, dar si doci­li­tatea imposibila a Elenei. Elena, Doamna Principatelor, indura mielusea blanda, fara sa carteasca, grosolania si despotismul maica-sii, exact asa cum ii indurase acum treizeci de ani, copila la Solesti, ocarile si varga.

'Macar de-ar iubi-o pe mama-sa, dar n-o iubeste. Netotie? Nu, Elena nu-i slaba de minte. Teama, asta e! Teama intrata in oase, din frageda pruncie, teama pe care o insufla peste tot coana Catinca, oriunde s-ar afla, si blandetea excesiva a Elenei; oroarea ei de scandal, de situatii ca­te­gorice, de violenta, de infruntari brutale. De aceea e neputincioasa si fata de Cuza'

Dar parca ea fusese mai dibace cu Manta? Se uita la el ca la un ar­hanghel, la ce spunea, ca la Vladica, ba, tuta, ii facea spovada despre cartelile, inveninate, ce-i drept, ale parintilor ei, potrivnici ginerelui din cea dintai zi.

'Eram tanara', suspina Zoe. 'Tanara si neghioaba' Si, totusi, stia, gand marturisit doar icoanelor, ca si astazi, dupa aproape douazeci si cinci de ani, de-ar intra pe usa, l-ar primi cu inima si brate larg deschise si, de-ajuns o singura vorba, s-ar lepada de toate si totul, fara sovaiala, si l-ar urma la capatul pamantului Dar tot asa de bine stia ca pe Man­ta nu-l va mai intalni niciodata in asta lume. I-o spuneau inima, cugetul, dra­gostea - mereu trandafir proaspat -, i-o spusese si Simina, cartura­reasa din Covaci O vazuse si in Biblia deschisa cu cheie de argint, ori in farfurii cositorite si in pahar La flacara de luma­nare, pe masa de lemn incleiat, fara cuie, chema dusii de pe lume. Vrajitoarea iti lua mana si cadea intr-un soi de lesuiala. Vorbea ca din mormant, prin odaie sim­teai falfait de valuri nevazute, pocalul incepea sa miste singur, te treceau toate racorile si o spaima de duca-se pe pustii. Raposatii - bunica din partea mama-sii si o matusa, tata Safta, cea mai bogata cucoana din Su­ceava si care prin diata ii lasase ei, Zoei, intreg avutul, dezmostenindu-si fecio­rul - desi chemati la departare de zile, fusesera intr-o sambata: 'Ciu­bota lui Anton nu va mai pasi vreodata pe pamantul Moldo­vei. Gan­durile pentru Zoe s-au spalat de mult. Ii statornicit peste garla cea mare, pe meleag cu arsita cumplita si valmasag de semintii; e insotit cu o muie­re de credinta streina, care i-a zamislit trei prunci Da Se lasa bine zarit Traieste in conac singuratic, ridicat intre buruieni arse de soare nemilos. Tine intr-o mana flinta, n-o leapada deloc, si in cealalta, garbaci cu maner de argint. In juru-i, tot oameni focosi, bidivii salbatici, cirezi mari si iarasi flinte, multe flinte'

Trezita din lesuiala, Simina nu-si amintise nimic din cate tolocanise. Atata rostise: 'Le faci ori ba incredintare, voia domniei tale, dar mortii nu mint niciodata.'

Zoe isi lua mansonul. Se clatina pe picioarele inca inghetate.

- Ingaduie, cucoana Catinca, sa ma retrag

Batrana azvarli cu nepasare lipsita de politete, vorba ceea, 'bine faci!':

- Retrage-te!

- si sa va urez noapte buna.

- Buna sa fie, fata mea!

Doamna se desprinse de camin:

- Urc si eu, Zoe

- Las' ca nemereste si singura drumul, sari batrana.

- Sunt peste masura de ostenita, mama. Avem vreme de po­vestit si maine.

- Mataluta poate, dar nu si eu. Cum crapa de ziua, ma por­nesc spre Solesti. Am daraveli insemnate la mosie, ca tatane-tau osteneste la Iesi, jucand in carti, basca vine jidovul de la Zmeureni cu socotelile. Asa ca om povesti acuma si fara zabava. Du-te, Zoe, ca-i fi zdruncinata de drum anevoios, insa vinovata te afli singura, caci nimeni nu ti-a dat branci de langa soba, la haladuiala prin troieni. Dar vorba ceea, cusma am, minte ce-mi mai trebuie?

Zoe Manta isi zise ca le indura pe toate de dragul Elenei si, indrep­tandu-i o privire lunga, parasi incaperea fara o vorba. Rosetteasca pufni:

- Si natanga aceasta isi inchipuieste ca, daca se uita crucis, cucoa­na Catinca vine de-a dura?

Doamna isi musca buzele:

- E prietena si musafira mea, mama, si

- Si lepadata de barbat, i-o curma batrana. Muiere com-pro-mi-sa! Pe una asemenea ei eu n-as primi-o in casa. In cate saloane e admisa? Si imi mai vorbesti mie despre eticheta

Doamna isi inclesta degetele in catifeaua jiltului:

- Sunt la varsta si in situatia in care-mi pot hotari singura priete­niile.

- Varsta! Ti-a incoltit parul alb, dar mintea abia-ti gangureste. Si situatia! O batjocoresti si te lepezi de ea singura. Ce cati la Ruginoasa? Ce l-ai lasat pe-acela de capul lui?

- Simt nevoia sa fiu singura. Sa ma odihnesc. Sa poata si Alecu sa chibzuiasca linistit, departe de mine.

Chipul batranei se invineti de manie:

- La cine sa chibzuiasca? La Obrenovicioaie? La halotca ceea fara rusine si obraz? Te pomeni ca le-oi fi asternut si patul cu mana ta.

- E la Ems.

- Acolo sa-i ramana oasele!

- Mama, te rog, lasa-ma.

- Ba nu te las deloc! Esti muierea lui Cuza si - urla - Doamna Principatelor Romanesti! Locul tau e acolo, in scaunul tarii, si nu in bor­deiul asta poleit! Maica Precista, cui te-i fi izbit asa de mototoala si fara ambitiune? Parc-ai fi neam de sluga si nu sange de Sturdzesti si Roset­testi, carele nici ei n-au dormit in staul, pe asternut de balega!

- Domnul Cristos tot intr-un staul s-a nascut. Nu gandesti si nu vorbesti crestineste, rosti Doamna, socotind ca a gasit cuvant fara in­toarcere.

- Trancaneala popeasca. Domnul Cristos! Ai fost tu acolo? N-ai strop de vana, n-ai dignitate, n-ai mandrie nici cat un caine ciomagit!

Doamna Elena isi ascunse fata in palme si izbucni in plans:

- Ce vrei sa fac, mama? Pentru numele lui Dumnezeu, ce vrei sa fac?

Batrana dadu cu pumnul in masa, sfaramand o figurina de porte­lan:

- Sa lupti pentru dreptul si onorul tau! Doamne! Sa fi fost eu in locu-ti!

Elena Cuza isi ridica fata plina de lacrimi. Nu se mai putea stapani si striga:

- Ce ai fi facut? Ce? Ce?!!

Cucoana Catinca isi rasuci aratatorul ridicat prin aer:

- Uite asa ti-l invarteam eu pe kir Alecu, in jurul degetului. Cadril si sarba mi-ar fi dantuit, trezit in buricul noptii Cat despre Obrenovi­cioaie! Ehei, fata mea! De mult m-as fi descotorosit de ea

- Cum?

Batrana dadu din mana a lehameteala fata de atata netotie:

- Ca s-o fi ispravit soricioaica din Bogdania si Valahia. Spi­terii si crasme, iaca unele de care nu ducem saracie

Spaima seca dintr-o data lacrimile Doamnei:

- Mama! Ce tot vorbesti! Ia seama

- Mama! Mama! Atata stii! Decat sa te stingi tu de inima ra, mai bine sa muste ea tarana pentru ticalosie! Iti strica bordeiul, iti fura cu­nuna si tu stai cu mainile in poale si ochii beliti la icoane. Dumnezeu da, fato, dar nu pune in traista!

- Crima?! Ma indemni sa fac moarte de om? Sa savarsesc cea mai cumplita faradelege?!

Cucoana Catinca cauta dupa tabachera si lua intre degete cat sa-si indestuleze nara.

- Spune-i cum vrei! Atata stiu. Cand cearca fiara sa ma rapuna, o dobor eu, inainte.

Elena Doamna incepu sa se plimbe agitata prin camara, frangandu-si mainile, fara grai.

- Ci stai locului si nu bobletici ca un bondar! Amu, daca stau sa chibzuiesc, lucrul se brodeste de minune, imprejurarea-i cu prilej.

- Care lucru?! Care imprejurare?!

- Aceasta, ca teleleica-i dusa la bai. Tocmim om de credinta si Mai cu folos si in afara de prepuieli, daca moare acolo, printre streini.

Elena Cuza, fara rasuflare, isi duse mainile la grumaz:

- Mama, nu vreau sa mai aud o vorba!

- Ca eu iti cer tie ingaduinta a grai!

Elena se opri in fata mama-sii. Glasul ii tremura de o hotarare no­ua, neincercata pana atunci:

- Daca i se intampla ceva Mariei Obrenovici

- Ce ai sa faci? o intrerupse racnind batrana. Ha?

- Sunt totusi Doamna tarii!

- Dar mai intai si intai fata mea! Ai s-o osandesti pe mama-ta? Ai sa ma vari la ocna?

- Da! Sa stii ca ii scriu lui Alecu.

- Scrie-i! O sa-i placa! Tot se socoate el barbatul unic, iscat sa iz­baveasca suflarea romaneasca. Imparat cu soacra la galere nu s-a mai pomenit in toata istoria noroadelor! Da' poate ca dum­nealui ii convine

Doamna inghiti uscat. O stia pe mama-sa in stare de orice, mai ales cand era zadarata. Intra si cu capul in zid, numai sa fie dupa pofta dum­neaei. O idee ii strafulgera mintea. Rosti cu un glas bland:

- Mamuca, cearca sa gandesti o clipa. Alecu, mi-o spun iscoadele, se afla in primejdie

- De cand il cunosc, tot astfel se afla. O cauta cu dinadinsul si cu felinar aprins chiar si in miezul zilei. Si-a ridicat in cap toata boierimea, ba si pe targovetii procopsiti. Ce pofteste? Tara de misei, stapanita de ia­cobini? De sans-culottes!

- Se afla in primejdie, si aceasta-i insemnat acum. Inimicii urzesc sa-i ia nu doar scaunul, ii vor si capul!

Batrana isi smulse manioasa un fir tare si negru din barbia ascuti­ta, de tap:

- Si ce-i cu asta? Ce legatura are cu ibovnica?

- Are! Maria Obrenovici e puternica si vicleana, omul ei de increde­re, Librecht

- Un talhar!

- Da! Dar cel mai iscusit dintre toti talharii. Si toata curtea ei e dol­dora de asemenea personagii.

- Daca rapui capetenia, se imprastie si cetasii, ajungi la vorba mea: Deux coups d'une pierre. Prilej sa descotorosesti barsana de toti paduchii.

Elena dadu din cap, 'cum de nu intelegi?'

- Pricepe, mama, ca telul nostru imediat e sa-l salvam pe Alecu. Maria Obrenovici are aceeasi dorinta. Luptand pentru acelasi tel din do­ua parti, suntem mai puternice, avem mai multi sorti de izbanda.

- Prostii!, respinse batrana. Daca ma asculti, poti izbandi si singu­ra, iar recunostinta lui Cuza iti va ramane nevatamata. Altfel, strange i­bovnica tot caimacul, si dupa cum stie sa-l imbrobo­deasca, al ei va fi tot meritul si tot ei ii va saruta papucii Da' ian asculta! Tu daca-l stii pe Cuza cu o ciubota in groapa, ce cauti prin coclaurile aistea? Trebuia sa ramai stalp langa el!

Doamna intoarse capul. De fapt, nu stia nimic anume, iscoa­dele erau ale lui Voda si nu ei veneau sa i se marturiseasca. Ca incerca spai­ma nedeslusita, mai ales dupa ce-si lasase palma citita de Simina, asta era o suferinta a dumneaei, de care doar Zoe stia. Noptile ii erau bobotaie de vise rele, zilele doar inima innodata, carceii din gatlej n-o lasau sa ra­sufle. Pentru a intoarce insa gandurile de uciganie ale mama-sii, se pre­fa­cea a cunoaste mai multe si neindoielnic.

- Nu ma mai mustra si dumneata, mama.

- Ba te mustru si te poftesc sa te intorci indarat, la Bucuresti, fara zabava! Nu stiu ce bazdaganii ti-or fi insirand iscoadele, dar stiu ca tar­torul cel mare pe care-l tine ginere-meu in dreapta ii ticalosul de Miha­lache Kogalniceanu. Totdeauna a fost patimas de putere, tinteste la dom­nie, cauta si castiga sprijinitori

Elena Cuza surase amar:

- Cum poti, mama, sa ponegresti pe cel mai cinstit om din Princi­pa­te? Pe cel mai credincios dregator al domniei noastre? Prieten cu Alecu din pruncie, au scolit dimpreuna si, tot dimpre­una, au strabatut drumul anevoios al implinirilor de azi 1848, exilul

- Si asa mai departe!, ranji Rosetteasca. Feri-ma, Doamne, de prie­teni, ca la vrajmasi iau singur seama! Tine minte ce pro­fetesc eu, Elena! Daca cineva i-o smulge lui Cuza sceptrul si cuca, acela va fi prietinul vostru, Mihalache!

Elena Cuza ofta sleita de puteri:

- Bine, mama, cum zici dumneata. Vreau sa ma odihnesc, mi-s oa­sele faramate de oboseala.

Batrana, parca amintindu-si de somn, casca lat, astupandu-si gura stirba cu degetele pline de inele.

- Da, da, odihneste-te, ca maine te pornesti la drum.

- Nu!, facu hotarata Doamna.

Batrana se intrerupse uluita din cascat, gata sa se inece. Nu era deprinsa cu impotrivirile Elenei. Se ridica din jilt, cu ochi scaparand de manie.

- Ba da!

- Nu, mama, facu linistita Doamna.

Rosetteasca simtea ca se inabusa:

- Cutezi sa ma infrunti? Tu, carele fara de mine, impleteai suvite albe? Carele te-am inaltat acolo unde nici nu visai? Tu, natango, mi te pui de-a curmezisul?

Elena Cuza pali sub povara ocarii. Cearcanele devenira si mai intu­necate, pareau zugravite cu carbune.

- N-ai dreptul sa-mi vorbesti asa Iti lipseste orice simtamant cres­tinesc.

Vorbele se napusteau la gura cucoanei Catinca. Le opri navala sluj­nica, Ioana. Se opri in prag, pravalind cautatura plina de teama. Batrana urla:

- Cum intri asa, netrebnico? Te trezesti in tarla tatane-tau?!

Ioana, pierduta de spaima, izbuti sa ingaime:

- O venit un cela corier O carte pentru Doamna.

Elena Cuza ii smulse plicul si-l deschise cu degete neindemanatice, tremurand de nerabdare. Cucoana Catinca n-o scapa din ochi. Rosti ciu­doasa:

- O fi vreun ravasel de amoare Rapus de dor, te pofteste cu lau­tari la Bucuresti.

Doamna raspunse cu glas stins:

- Dimpotriva. Imi spune sa astept aici, la Ruginoasa.

- Aha!, exclama cu rautate batrana. Care va sa zica, surghiun!

Elena Cuza nu raspunse. O lacrima stralucea singura pe obrazul straveziu.

CAPITOLUL VI

Slove abia aplecate, ascutite, fara infloriturile administrate in pen­sionatele de fete, asternute de o mana sigura si ambitioasa cu cerneala neagra pe hartie rozalba. Astfel aratau toate scrisorile Mariei, fiica fostu­lui ministru Catargi, vaduva printului sarb Obrenovici, favorita Principe­lui Alexandru Ioan I.

'Mon Dieu, qu'il est incommode d'aimer un prince aussi charmant que vous[55] N-ai un moment de odihna, temi mii de lucruri care s-ar putea intampla

Recitesc, Alteta, aici, in singuratatea mea, inconjurata de umbre, frig - frigul departarii - si rele presentimente, corespon­denta dintre Louis XIV si M-lle de la Vallière. Pasagiul pe care vi l-am copiat m-a im­presionat cu osebire. Cata asemanare cu simtamintele pe care vi le in­chin eu dumneavoastra, cu temerile care ma asediaza. Un prince aussi charman[56]t! Eu completez: Si atat de cutezator, de generos, de devotat natiunii sale si celor mai inalte idealuri

Alesii pe care Dumnezeu i-a harazit perfectiunii rareori au o fericita si lunga soarta. Vrajmasii, caci admiratiunea, in afara de ode si osanale, da nastere pizmei si urii, nu le-o ingaduie. Oame­nii sunt mici, sufletele lor meschine nu indura superioritatea cate­gorica a vreunui semen, se simt striviti. Si atunci incearca ei sa striveasca.

De aceea mi-e teama Si mi-e teama, mai presus de orice, pentru viata Altetei Voastre. Traiti inconjurat de dusmani, cu atat mai periculosi cu cat, in candoarea onestitatii dumneavoastra, le faceti deplina incre­dintare, lor si cuvintelor frumoase sub care stiu sa-si ascunda, cu buna oratorie, coruptiunea si telurile josnice. Oameni falsi, vorbe false

Mi se stiriceste aici, la schimnicia unde ma aflu tintuita de boala, de un complot pus la cale'

Intrarea unuia dintre aghiotanti ii intrerupse lectura, si Dom­nul ridica privirea iritat:

- Excelenta sa, domnul presedinte al Consiliului de ministri

- Introdu-l peste cinci minute.

'toti prietenii, toti devotatii altetei voastre sunt de acord ca M.K., pe care-l pretuiti ca pe cel mai de seama sfetnic al tarii, are o rea influ­en­ta asupra voastra, impingandu-va cu perfidie sa savarsiti cele mai nesa­buite acte. In numele unor principii care v-au calauzit toata viata, va face sa pasiti pe drumul pierzaniei. Opo­zantii sunt puternici, si ei reprezinta tot ce a insemnat forta si traditie in tarile noastre timp de veacuri. Alteta Voastra ii con­damna pentru gandire ingusta, inapoiata, care tine seama doar de interesele lor de mari latifundiari, impotrivindu-se progresului fi­resc al omenirii. Dar amintiti-va, Alteta, ca batranii au intelep­ciunea lor, care nu poate fi inlocuita nici de ideal, nici de o cre­dinta sincera, nici de nobletea bunelor intentiuni. Vi se reproseaza ca vreti sa «nivelati societa­tea». Poate ca, intr-adevar, e prea devreme sa adoptati asemenea legiuri. Pregatiti intai natiunea, pe cei mari si pe cei de jos, pentru a primi in li­niste, fara dezlantuiri furtunoase, marile reforme pe care intentionati sa le infaptuiti. Este de-ajuns a renunta pentru moment, desigur, la pro­mulgarea legii rurale si de cens, cele mai atatatoare si odioase protipen­dului nostru, pentru ca spiritele sa se linisteasca si sa alungati cu desa­var­sire primejdia care va pandeste la orice colt de strada, in spatele fieca­rei usi pe care o deschideti.

Va conjur, chibzuiti cu toata seriozitatea impusa de gravitatea mo­mentului, desprindeti-va din mrejele fatalului personaj care va tese din umbra un fine fatal.

Va conjur in numele natiunii careia i-ati inchinat toata viata voas­tra, in numele pruncilor nostri, Alexandru si Dimitrie.

Iertati-mi, Alteta, toate necazurile pe care vi le pricinuiesc: sunt tris­ta, absenta, bolnava, poate inoportuna. Dar ma straduiesc din raspu­teri pentru a va dovedi ca-mi sunteti cu mult mai scump, de mii si mii de ori mai scump decat orice pe lumea aceasta.

Je vous quitte à regret Adieu. '

Presedintele Consiliului de ministri isi indrepta cu gestul sau carac­teristic pince-nez-ul, mormaind un hm! imperceptibil. Recu­noscuse harti­a scrisorilor Mariei Obrenovici. Cuza, cu o miscare usoara, vari plicul in mapa de marochin rosu cu documente private. Parea nervos, plictisit, tra­saturile placute erau botite, adunate, obrajii parca imputinati.

'Mda Marie Mereu nepretuita Marie Cu nepretuitul ei dar de a fi prezenta chiar de la celalalt capat al Europei de a-l descali cu nepre­tuitele-i povete. Si de a-l asigura, evident, de nepretuita-i dragoste'

Domnul isi aseza palmele pe masa si inchise ochii cateva clipe. Ko­galniceanu astepta in liniste. Cunostea procedeul, si meta­morfoza, ches­tiune de secunde, a Principelui nu-l surprinse. Chipul crispat i se destin­se ca prin minune, o mana nevazuta, vrajita, ii netezi colturile, aduse din nou stralucire in cautatura albastra, si expresia redobandi lumina obis­nuita. Indrepta o privire scurta pri­mului sau ministru si, saltandu-si sprancenele a intrebare, zambi:

- Excelenta?

- Alteta!

- Cumplita vreme!, continua sa surada Cuza, aratand cu o miscare a capului spre fereastra.

- Cumplite vremi! corecta apasand sumbru Kogalniceanu.

- Da da da Sesisez nuanta. Draga Kogalnicene, observ ca, de la un timp, bantuie o molima putin ciudata. Toti pe care-i intalnesc au aerul unor amploiati de pompe funebre.

- Aceia ti-s prieteni, Alteta.

- Dar deloc amuzanti, te asigur.

- In aceste zile, chipuri luminoase iti vor infatisa doar inimicii.

- Esti intr-o dispozitiune funesta Ce s-a mai intamplat?

Kogalniceanu isi indrepta trupul greoi in jilt. Puternic si gros, ca un trunchi, pricina pentru care parea scundac, avea capul rotund, crutat de plesuvie doar la ceafa si deasupra urechilor, sugerand tonsura clericilor catolici. 'Capatana insemnata de Dumnezeu', croncaneau dusmanii. 'Si pe dinafara si pe dinauntru, slut si demonic, precum un popa papis­tas'

Ochii, insa, isi spunea Cuza, mari, negurosi, pastrand intacta flaca­ra elanurilor din junete, scaparand de inteligenta, ramasesera aceiasi. Aceiasi, de pe vremea cand erau, dimpreuna cu prietenii Alecsandri, va­rul Docan, Matei Millo, si cati altii, scolari in pen­sionatul deschis la Iassy de fostul ofiter al lui Napoleon, Victor Cuénim Foure. Pentru o mie doua sute de lei pe an, frantuzul se obliga sa-i invete 'limbile frantuzeasca, gre­ceasca si nemteasca, cu gramaticesti reguli precum si cu deosebitele lor stiluri Copilul urmeaza a veni la mine la pension in toata dimineata, a fi la zacusca[57] si la vreme de masa tot la mine impreuna cu mine; iar seara, dupa ce-si va ispravi paradosirea la cate trei limbile, precum s-au zis, are sa mearga acasa la dumnealui si sa doarma'

Pe vremea aceea, asemanarea lui Mihalache cu mama-sa, mult fru­moasa Catinca Stavila, era izbitoare: sprancenat, cu fata prelunga de he­ruvim, gura nascocita pentru sarutari, subtirel ca o ata de fum si o cla­daraie de par intunecat, in contrast puternic cu obraji cu stravezimi de alabastru

Ramasesera prieteni si tovarasi de lupta si ideal, ramasesera unul pentru celalalt Mihalache si Alecu. In viata privata. Cand insa sfatul se tinea intre principe si primul sau dregator, eticheta parea a se burzului singura, titlurile de ighemonicon urcau pe buze de la sine.

- Alteta, incepu Kogalniceanu cu glasul lui puternic si rasu­nator, glasul oratorului incercat, stapan pe toate tainele meste­sugului, va vor­besc azi in primul rand in calitatea mea de ministru de Interne.

Alexandru Ioan I avu un gest de oboseala:

- Iar istoria aceea cu complotul?! Va urmareste pe toti aceeasi go­go­rita ridicola. J'en ai assez[58]!

Kogalniceanu respira adanc:

- Ingaduiti-mi, Alteta, doar cateva cuvinte. Ceea ce inalti­mea voas­tra socoate o gogorita ridicola inseamna coalitiunea cea mai abjecta a ce­lor mai abjecti 'din tagma politicienilor lipsiti de patriotism, oportunisti, onerosi, inconstienti funesti de primej­diile in care arunca tara'!

Cuza incerca sa rada:

- Imi tii un discurs, Kogalnicene! Rezerva-le pentru Camera.

Chipul prim-ministrului se aprinse:

- E inutil sa ma adresez unei Adunari unde canaliile orbite de pa­timi si obtuzitate vor sa vanda tara pentru a-si satisface ura impotriva Altetei Voastre si, da! Si a mea! Acestia nu urmaresc decat a-si satisface interesele, a-si incheia afacerile cu rod bogat.

- Exageratiuni! respinse moale Domnul. Nu pot fi toti canalii, dupa cum nu poti intalni niciunde, gramaditi laolalta, doar arhangheli.

- Nu sunt exageratiuni, Alteta! tuna Kogalniceanu.

Se ridica si indrepta aratatorul cu gestul sau de tribuna spre Domn:

- 'Toti cei ce-si zic pompos aparatorii tronului, sunt primii care il mineaza'

Cuza zambi usurel, zambetul sugubat al uitatei copilarii.

- Si domnia ta, domnule ministru?

Kogalniceanu ii strecura o privire trista:

- Daca nu v-as cunoaste, Alteta

- Stiu, stiu, stiu M-ai socoti lipsit de seriozitate. Ti-aduci aminte de cuvintele lui Napoleon? 'Sa razi chiar cand plangi Rasul printre la­crimi, nu cunosc un mai mare act de curaj'

N-o spusese niciodata Napoleon, apoftegma ii apartinea, dar con­statase nu o data valoarea pe care o confera faptului sau cuvantului pres­tigiul numelui ori a departarii; a departarii celei mari, nemasurate, necunoscute. Una din micile, inocentele vanitati, ale nevanitosului Cuza.

- Alteta, propun sa trecem din domeniul celor filozoficesti la cel al faptelor. Sunt incredintat ca vedeti clar situatia Mariei Voastre si a tarii. Dar, iertata-mi fie intrebarea: 'Veti avea destula tarie si chiar o stare de spirit indeajuns de buna spre a putea triumfa asupra dusmanilor si a prietenilor Mariei Voastre?' A acelor prieteni care azi, legati la ochi de pa­timi si desarte dorinti, sunt pe punctul de a negutatori tara?

Cuza ii indrepta o privire blanda. Intreba pe un ton a carui caldura glasuia multe despre o prietenie veche:

- Mihalache, oare nu te lasi orbit de patima acum chiar tu insuti?

Kogalniceanu scutura violent din cap:

- Niciodata, cand a fost vorba de interesele natiunii, resenti­mentele mele, cat de grave, n-au avut a juca vreun rol. Si sunt gata, de sunt socotit nevrednic ori prea pizmas, a ma retrage din inalta dregatorie pe care mi-a incredintat-o Maria Voastra, spre a lasa loc unui carmaci mai intelept

Domnul incepu sa rada. Lua condeiul de cristal, infipt intr-un dege­tar de aur, langa calimara, si incepu a-l rasuci intre degete.

- Demisia! La nici doua luni dupa formarea guvernului! Oare a­ceas­ta-i dovada de seriozitate? In patru ani, trei guverne! Catargiu, Kre­tzu­lescu, Kogalniceanu Cine urmeaza? Nu cunosc tara in Europa, nu care sa ne intreaca, dar macar sa ne stea ala­turea in aceasta ridicola competitiune. Mihalache, noi avem multe a implini dimpreuna. Dusmanii opintesc sa ne dezbine

- Si daca vor izbuti, Maria Ta?

Glasul ministrului tremura de manie abia stapanita. Alexan­dru Ioan I surase trist:

- Nu cred ca Dumnezeu sa fie atat de hain cu acest neam urgisit, pentru a continua sa-l nedreptateasca. Oamenii isi au o soarta, popoa­rele isi au si ele soarta lor. Socot ca noi avem norocul sa traim cele mai luminoase zile ale istoriei, cand soarele a inceput sa rasara si pentru ro­mani.

- Reactiunea, mormai nemultumit Kogalniceanu, parandu-i-se ca Voda ocoleste raspunsul, nu sta cu ochii pe cer, cercetand cataratul soa­relui.

- Dar nici nu-i poate zvarli pe chip broboada neagra. Mihalache, eu unul nu cred ca destinul unei natii poate fi manuit de un singur om, ori­cat de blagoslovit cu har ar fi. Acesta poate doar dirigui, indrepta, inte­lege, mai degraba decat contemporanii sai, binele catre care nazuieste poporul si potecile ce duc catre ast bine. Aceasta-i menirea noastra azi, acum, Mihalache. O menire sfanta. Si de nu eram noi, s-ar fi fost iscat altii. Altii care, la fel de incredintati de insemnatatea misiunii lor, n-ar fi putut fi dezbinati de nici o forta din lume.

Kogalniceanu isi scoase pince-nez-ul si incepu sa-i stearga tacticos sticlele aburite.

- Daca inaltimea Voastra isi cunoaste menirea sfanta, de ce nu i­na­busa din fasa intentiuni criminale care l-ar putea impiedica de la ma­rile impliniri?

Cuza se ridica de la birou. Facu cativa pasi prin cabinet, apoi se o­pri sprijinindu-se in maini, cu toata greutatea, de spatarul unui scaun.

- Nu mi-e teama de complot, pentru ca nu mi-e teama de moarte. Iar scopul meu, neluand masuri imediate si oficiale impo­triva briganzilor din opozitiune care-mi vor capul, este sa-i com­promit definitiv. Aceasta ne va netezi calea pentru adoptarea reformelor care ne intereseaza.

- O lovitura de stat ne-ar netezi calea, fara a risca viata Inaltimii Voastre. E momentul cel mai potrivit, caci a sosit de mult vremea unui act de mare autoritate fata de opozanti.

- A sosit vremea, Mihalache, dar n-a sunat ceasul. Rezul­tatele unei lovituri de stat pripite, cand momentul n-a fost socotit cu toata atentiu­nea, sunt indoielnice. Ca totdeauna, adauga zambind bland, te dovedesti nerabdator ca un bidiviu naravas. Infla­carat de patima, devii naprasnic si chiar necugetat.

Un val de sange vopsi chipul ministrului. Inabusindu-si clocotul, respira adanc inainte de a vorbi:

- 'Unui Domn ii este permis tot afara de insulta, pe simpla ratiune ca insultatul nu-i poate raspunde!'

Voda incepu sa rada cu pofta:

- Poti sa-mi raspunzi. Ti-a vorbit acum nu Principele, ci doar ve­chiul si batranul tovaras de tinerete, colonelul Cuza.

*

Casele din Bucuresti ale lui Todirita Zavoianu se aflau pe Podul Mo­gosoaiei, peste drum de Teatrul Bossel si giuvaiergeria lui Resch, la ca­patul unei curti lungi si inguste, ocrotite de un zaplaz de suliti infipte in brau de piatra.

Inlauntru, spre deosebire de conacul din Zavoieni, Todirita inca nu‑si ispravise opera de anglicizare si odaile aratau cam anapoda, harababura de lemnarie amestecata. Vizitatorii se simteau zapaciti, se inchipuiau in dugheana vreunui negutator de mobile, si Ionica Miclescu isi povatuise prietenul sa anine preturi la cele bodroante, spre a nu star­ni incurcatura. Salasluiau in camarile inalte, intr-un laolalta smintit, so­fale si mescioare turcesti, co­voare scumpe de Smirna si Ispahan, iataga­ne din Damasc, jilturi si console, cu belsug aurite, servicii de ceai din cel mai scump portelan englezesc, lampi pantecoase si sfesnice grele, cande­labre si pendule din acelasi Albion.

Barbu Cantuniari isi anunta vizita pentru ceasurile patru ale dupa-amiezei. Dadu grabit binete gazdei si nelipsitului Ionica Miclescu si ince­pu a strabate casa, incapere cu incapere.

Todirita il urma nedumerit, 'dupa ce tot cercetezi, bre cres­tine?', in vreme ce Miclescu se prapadea de ras:

- Todirita nu-i hapsan la preturi, pun si eu o vorba buna Cumperi cu toptanul, Barbule, ori cu de-a maruntul?

Cantuniari insa isi vedea de ale lui, deschidea usi, reteza odai, le scormonea din ochi, scotocea camari si ocnite. Rosti scurt:

- Privata!

Todirita rase, inchipuindu-si, in sfarsit, ca a priceput:

- Pai graieste omeneste! Nu trebuia sa strabati atatea poste, ca sa ma intrebi de comoditati.

Il trase fericit de-a lungul mai multor odaite si deschise, plin de im­portanta, o usa de langa iatac, ascunsa de o draperie din brocart albas­tru, brodata cu papagali. Camara avea o cada, o gaura in pardoseala de caramida arsa si o mataraie de tevi, spanzurate pe zid, asa, de-o frumu­sete, pesemne, judecand dupa hardaiele mari umplute cu apa, vasul de noapte din portelan acoperit cu o broderie si o stropitoare uriasa.

[59]- My bathroom*, rosti plin de importanta Todirita si gusa i se revar­sa umflata de satisfactie peste gulerul tare.

Sala de baie constituia unul din permanentele motive de satisfactiu Sala mea de baie (l.engl.)ne ale Zavoianului cel tanar, caci, intr-adevar, nu se aflau cinci case in Bucuresti care sa dispuna de asemenea ciuda­tenie. Oamenii, chiar cei inlesniti, aveau lavabou in iatac, vas de noapte cu scaun tot acolo, dosit in spatele unui paravan, iar vara coborau in gradina. Putini se spalau pe de-a-ntregul, cei mai multi cu jumatatea.

Barbu Cantuniari ciocani amuzat cu unghia in tevi:

- Si chiar functioneaza?

Miclescu rase:

- Functioneaza Stan cu stropitoarea

Todirita deslusi:

- Mai sunt mici defectiuni, dar neamtul mi-a promis ca, in cateva zile, inlatura toate neajunsurile. Caile care duc la civilizatiune, dragii mei, au si ele neajunsuri.

Cantuniari dadu scurt din cap:

- Imi convine!

Todirita se holba:

- Ce-ti convine?

- Las' ca-ti explic.

- Sa-i spun lui Stanley sa te astepte? Casa-i inca vraiste, te des­curci anevoie.

Barbu ridica din umeri razand si o lua inainte spre salonul aflat la celalalt capat al conacului. Ionica Miclescu se aseza comod pe un divan. Puse picior peste picior si isi admira botina fina de glant.

- Si acum, mon vieux, sa auzim oferta!

Todirita isi inlesni oleaca legatura care-i sugruma grumazul incins.

- Dintai sa-i poruncesc feciorului de vutci, si agita un clopotel.

Stan isi arata in aceeasi clipa, de parca ar fi pandit la usa, chipul de luna roscovana, fericit nespus. Ca totdeauna, zambetul ii despica obrazul de la o ureche la cealalta, iar mainile atarnau grele, tot rosii, din manecile livrelei cu bumbi de argint.

- Porunca, milard!

- Ceainicul si tipsia cu cele cuvenite pentru grog.

- De care sa fie rachia? Din cea sofranie cu zahar, ori vinar­sul lui jupan Leiba din Zavoieni? Din aceea te-ai tucsuit mai asara domnia ta, cand viersuiai cat te tinea glasul

- Grog am spus, Stanley! urla Todirita.

Stanley iesi nedumerit, dar fara sa-si piarda buna dispozitie.

Ceilalti radeau cu hohote. Miclescu respira adanc:

- Ce ai cu bietul Stan, Todirita? il smintesti de tot.

Zavoianu salta autoritar aratatorul:

- Johnny! Te rog sa nu te amesteci in metodul meu de educatiune.

Cantuniari se ridica:

- Va arde de pozne! Todirita, uite despre ce-i vorba!

- Toata atentiunea din parte-mi!, zise gros Zavoianu. Johnny! Te rog sa fii serios!

- Imprumuta-mi pentru cateva zile folosinta acestei case.

Zavoianu isi rasfranse a mirare buzele pline:

- Nu sunt sigur ca am priceput Vrei sa fii o vreme oaspe­tele meu? Si un an, mon cher! Toata viata!

- Mi-ajung cateva zile, zambi Barbu. Cateva zile in care sa o am complet libera la dispozitie.

Miclescu explica razand:

- E limpede. Iti cere cateva zile in care sa lipsiti cu desavarsire si tu, si slugile! Ii pui cheia in mana si tragi la otel.

- Nu chiar asa. Nu trebuie sa traga la otel.

- Da, facu incurcat Todirita, incapabil in genere de refu­zuri Si­gur Casa, dupa cum vezi, nu s-a fost inca randuit Mi se pare ciudat.

Cantuniari ii puse mana pe umar:

- Tocmai pentru ca nu s-a fost randuit imi convine de mi­nune, caci scopusul meu presupune si oleaca de deranj despre care, daca incuvi­in­tezi, vom vorbi Todirita, ratiuni majore, ra­tiuni de stat ma silesc sa-ti cer acest serviciu. Si aceleasi ratiuni ma impiedica sa-ti deslusesc prici­nile. Ma bizui mult pe senti­mentele tale, adauga gadilindu-l, de bun si onest cetatean.

Zavoianu tasni din jilt cu o mana in sus, precum oratorii romani:

- Ilustrii mei amici, ratiunile majore, domnia Iata un sanc­tuar sfant pentru orice fiinta, suflare romaneasca, iata altarul unde eu cu­tez da sa aprind smerite lumanari. Caci civilizatiunea

Din spatele usii incepura tambalele lui Stan, care asigura fondul muzical.

Cantuniari cobori in graba, urmat de Ionica Miclescu. Un ger teapan invaluise privelistea, intreg orasul in sticla. Scartaia sub talpile ghetelor, se aninase pe cusme, in barbile si mustatile treca­torilor. Fanarele lui Cu­za si luminile de la Capsa si Hugues - intunericul zornic imbrobodise seara de iarna - straluceau rece, in vazduhul limpede si inghetat.

- Amarnic ger, se cutremura firavul Miclescu, saltandu-si gulerul de vidra.

- Ce daraveli nationale te smulg de langa lord Zavoianu si Stanley, al sau scutier?

- Vreau sa arunc un ochi pe taraba lui Jupan Manole de la Elitei. Astepta marfa de soi, din Viena.

- Ce vrei sa-ti iei? intreba distrat Cantuniari, cu ochii dupa o sanie.

- Un lant de ceas si m-ar interesa o pareche de butoni.

- Atunci mergem impreuna si te las in Lipscani.

Gasira sanie in Piata Teatrului. Muscalul, baut bine spre a indura frigul, urni brusc caii, si cei doi se pravalira unul peste celalalt.

- Mai usurel, gaspadin, rase Cantuniari, ca ne rastorni in sant.

- Ba in poala de muiere nurlie, conasule. Ii singurul pocinog la ca­re ma pricep. Unde porunciti?

- Ne duci dintai pe Lipscani La Bijuteria Elitei.

Inveliti in blanuri, respirau anevoie aerul. Ii usturau narile si gatle­jul. Cantuniari rosti de dupa salul gros de casmir:

- Ai primit vreun semn de la baroana?

- Te-as fi vestit. Mi-e ca socoata coanei Vasilena a dat gres de asta-data. Am indracit doar mandruta.

- Nu crez Si-apoi, mai bine indracita, decat nepasatoare. Fie si numai pentru a te ingenunchea, si tot cauta sa dea ochi cu tine.

- Pana una alta, din pricina voastra i-am pierdut pe Cezara Bolta si pe Comino. Mi-a spus Todirita c-au dat o reprezentatiune extraordinara.

- Ei, l-ai pierdut tu si pe Rodriguez

Miclescu facu ochii mari. Avea ambitiunea de a nu lipsi de la nici o mondenitate mare. Intreba cu ciuda:

- Rodriguez?! Aista cine mai e?

- Nu stiu, facu simplu Cantuniari.

- Esti neserios.

- Asa pretinde si mama. Iar Cezara, mai da ea spectacole. Uite ca am ajuns!

Intrasera in Lipscani. Ca totdeauna, ulita era intesata de ome­nire, parea ca frigul trudeste zadarnic asupra deverului, caci dughenele nu duceau lipsa de musterii. Negutatori de castane coapte jucau in ciubote pe langa gratarele incinse, nu pridideau sa umple cornetele din hartie de jurnal si cosuletele slujnicelor trimise de stapani sa ia cate o 'masura' intreaga.

In fata la Sabego, magazin de blanuri, patronul, ovrei smecher, sco­sese un baiat de pravalie care poftea trecatorii 'la o ceasca de ceai fier­bin­te, fara alte obligatiuni'. Din vitrina imbia un samovar pantecos, care dadea in unda.

Miclescu incepu a se descotorosi din blanuri.

- Ionica, mai astepti pana poimaini, nevazut si neauzit.

- De ce pana poimaini?

- Joia are baroana zi de primire. Te infiintezi seara la ea.

- Nu cutez sa ma duc nepoftit. Ti-am spus ca era suparata. Si nu mi-i de un afront, ci ca-ti strica tie socotelile.

- Trimiti la amiezi un comisioner de la Pohr, buchetierul, cu un cos de camelii. Ma rog, nu trebuie eu sa te invat cum se impre­sioneaza da­mele, si o indupleci sa te invite.

Ionica Miclescu ii indrepta o cautatura subtire:

- Asculta, Barbule, la o urma de ce m-ai varat pe mine in ur­zeala aceasta, mai cu seama ca ma socoti un fluiera vant si bute netot?

- Aici te inseli, zambi cald Cantuniari. Ca o tineti tot intr-un carna­val si tu, si Todirita, ca alta, in afara de cai, vinuri si dame, pantaloni pe­pita si bude english n-aveti in cap, da! Dar netot nu esti si nici vina nu porti ca ai parale mai multe decat poti cheltui.

Miclescu se stramba, smucindu-si cioculetul balan.

- La o adica, de ce nu faci tu pe trubadurul? Te-am intrebat si deu­nazi, in salonul coanei Vasilena. Fatos esti, june esti, mai mintos si ro­bace decat noi esti, pari anume alcatuit pentru ase­menea slujba.

Barbu clatina din cap cu prefacuta amaraciune:

- Ma intristezi, Ionica Imi pusesem toate nadejdile in tine si-mi raspunzi cu zeflemea.

Miclescu salta din umeri:

- À d'autres!

Barbu rase:

- Pai bine, mai mintosule, cum sa ma duc eu, carele ma intalnesc in fiece zi pe salile ministerului cu Granisteanu, si stie ce hram port, sa-i espionez ibovnica?

Miclescu carti, numai spre a avea ultimul cuvant:

- Socot drept o miselie toata cestiunea! Ati ajuns sa iscoditi pana si iatacele oamenilor. Un gentilom adevarat n-ar proceda astfel.

- Probabil ca nu sunt un gentilom adevarat, si pacatul miseliei trece-l in rabojul meu.

Sania iesi din Lipscani, traversa strada Coltei si intra in ulita Radu Voda. Aici, intr-o cladire cu un singur cat, se afla circum­scriptia de Rosu si unul din birourile lui Cantuniari. Barbu strecura o privire printre gra­tiile salii unde adastau arestuitii din acea zi, pungasi de ulita sau 'de ma­na mica', cum le spuneau ipistatii, podarese cu sulimanul stricat de frig si asteptare 'la cutiuta', cativa betivani, adormiti in zapada si culesi de gardisti sa nu le smulga inghetul potcoavele, altii, vagabonti care se lasasera anume prinsi.

'De ce umblati, ma, brambura?', intreba fara rost ipistatul de ser­viciu.

'Scuzati, dar la Otel Dambovita n-au primenit asternuturile si nu ne prieste', raspundea cate unul mai clontos. Ipistatul dadea din umeri. A­devarat, la asemenea vreme nu-i dulce somnul sub podurile Dambovitei. Injura insa 'pentru caci nu se poate fara un oaresce de autoritate'.

- Otelul ma-tii de coate goale! Vara haimaniti si petreceti, si iarna umblati mofluzi dupa otii. La beci!

In asteptarea osandei, atatea si atatea zile de mititica, parlitii jucau stos, pietricica si barbut, povesteau de-ale lor - cate nu va­zusera si tra­isera fiecare, Doamne! -, se cautau de paduchi sau dormeau. Mai ne­rab­datoare 'sa termine cura la bai' se dovedeau totdeauna halotcele, caci pierdeau intalnirile aranjate, adica mus­teriii cu abonament Erau mai obraznice ca ceilalti arestuiti, se injurau in parte cu gardienii si cu ipista­tii, nu le era frica. Aveau parale si prieteni afara, stiau unde si cum sa unga.

Barbu intra in biroul lui, o incapere modesta cu o singura mobila mai acatarii, un fotei de piele aflat in spatele mesei de lucru. O sobita de tuci imprastia caldura umeda. Il chema pe Dumitrescu, si ipistatul pitic se ivi cu plecaciune 'nemteasca': teapan, isi infigea doar barbia in piept, cu o miscare atat de brusca, incat Cantuniari se astepta de fiecare data sa-si franga ceafa.

- Am onoarea sa va salut, don' capitane!

Pe obraz se mai vedeau urmele unghiilor lui Kio. Barbu le arata cu varful condeiului:

- Ce-a zis coana Lisaveta? A facut incredintare adeverintei?

- Facut! S-a executat si m-a escortat la vaca!

- La vaca?!

- Da, sa traiti. Sa ma linga. Limba de vaca tamaduieste la exact da­unele de fizonomie.

Cantuniari rase:

- Bravo voua! Nu stiam

- Permiteti sa va dau raportul?

Nerabdarea piticului era vadita si Barbu deveni curios. Isi ridica sprancenele, facandu-i semn sa vorbeasca. Ipistatul exploda:

- Ati avut dreptate, don' sef, dama e infama!

Cantuniari surase:

- Asta ar fi concluzia! Ia-o cu inceputul, Dumitrescule.

- Cu inceputul, sa traiti. Persona in cauza a fost luata in ob­servati­u­ne de catre subsemnatul

Se intrerupse si, pentru a-si da importanta, scotoci in panta­lonii de tivil, creti ca ai mahalagiilor si asa cum fusese deprins sa poarte in tarla lui taica-sau, macelarul procopsit, si scoase un carnet cu invelitoare nea­gra. Rasfoi notitele asternute cu condei bont si citi cu glas limpede:

- In a cincisprezecea zi a lui dechemvrie, anul curent, ceasurile unsprezece ale diminetii

Inchise carnetul, lasandu-si degetul semn intre pagini. Con­tinua clipind marunt si umezindu-si mereu buzele:

- civila a parasit domiciliul in sanie tocmita, dimpreuna cu fran­tusca. Au oprit la Riegler, unde a coborat slujnica. A lasat vorba pentru zece indiene si cincisprezece caracuri patroanei. Si-au urmat drumul. La Otel Bulevard, au facutara la dreapta. La Vilacrosse, a coborat dama, singura.

- A dat drumul saniei?

- Nu, sa traiti. A ramas santanista. Persona in cauza a intrat in pa­saj. S-a plimbat o tara pe la vitrine si na, beleaua, i-a facut cu ochiul bi­bilurile de la Tucara.

Fruntea lui Cantuniari se increti:

- Cine dracu-i asta?

- Un neamt calic, tine dugheana chiar langa Fintex, al cu stofele

- Si Zucker asta ce negustoreste?

Pe chipul ipistatului se asternu nedumerirea:

- Sarsaila sa-l pieptene! Boscarte muieresti, tinicheluri, pamblici si alte mofturi Inchise un ochi si spuse pe un ton conspi­rativ: Acilea vine un ce, care, nu-i asa, nu se poate sa nu-ti atraga atentiunea

- Zi, fiule!

- Dugheana-i parlita, in vitrina mai mult golatate, ce mai, negusto­rie de falit! Ce cauta dama in asemenea stabiliment?

- A zabovit mult?

- Asi! Cat a cumparat niscai sarme, ca niste spelci. Dar nu erau spelci Le vazui si-n vitrina

- Mai departe

- Cand a iesit din pasaj, tocmai trecea unu' cu flasneta. I-a tras pa­pagalul un oracolu. L-a citit, a ras si p-orma l-a aruncat Asta e!

Scoase din carnet planeta, un fluturas tiparit.

'Ai speranta spre o norocire prin implinirea unui maritagiu stralucit cu un june plin de geniu si cari va aduce toata satisfactiunea si fericirea. Fereste-te de rubinuri, de calugarita in dimi­neata de vineri si de mancare cu nuci. Vei trai 93 de ani, daca vei sti sa te feresti de boli si dusmani la 33'

- Da, facu amuzat Barbu. De mirare asemenea naivitati la baroana de Gunsbourg. Ciudat!

- Asta-i, don' capitane!, se pocni peste genunchi ipistatul. Si per­soana a tras inca un oracolu, dar p-ala nu l-a mai azvarlit.

- Stii cine-i flasnetarul?

Dumitrescu dadu din umeri:

- Nu l-am vazut niciodata

- Ar fi trebuit sa-i iei urma

- O tineam p-a damei, conform exact dispozitiunilor dum­neavoas­tra. Si mai e un ce, domnule capitane, va spui ca civila-i doar perversiu­ne si s-a 'nodatara cu streinii. Iar cu Tucara asta trebuie ca e ceva si mai subversiv

Cantuniari il tinea in priviri, cantarindu-i fiecare vorba. Dumitrescu era un caraghios cu limbajul lui de fantezie, dar deloc natang si cu un ochi pe care te puteai bizui.

- Azi-dimineata, doar ca la ceasurile douasprezece, iar pleaca dama de la domiciliul din Fantana Rosie si, ca-ntr-o fatalitate, o trage iar ata la neamt. Dau si eu buzna in dugheana si prind cateva vorbe

- E! Care vorbe?, intreba Barbu atatat.

Ipistatul isi desfacu bratele:

- Cu parere de rau, don' sef, dar nu pricep nemteasca decat chius­dihand[60], ca avem un vecin, unul cu pana la palarie, cam capiu, asa o gra­tuleaza pe nevasta-mea. Zice ca-i din Silezia.

- Zi mai departe!

- Persona a cumparat o pereche de manusi si, ca sa nu li se para oarescum, am luat si eu niste cozondraci Doar ca eu unul sunt deprins cu brau

- Trece-i la cheltuieli.

Dumitrescu respinse ofensat:

- Se poa', don' sef? Suntem si noi proprietari, mancam din blidele noastre, toate de un fel, nu adunate de pe la parastase A zis Lisaveta ca-si randuieste niste jartele. Eu, tasni in picioare, permiteti ca sa rapor­tez, am ispravit.

- N-ai ispravit, Dumitrescule! Panda baroanei o iau Garnita si Io­nescu. Dumneata bati Bucurestii si din omat ori iarba verde mi-l gasesti pe flasnetar. Crezi ca poti sa-l recunosti?

Ipistatul se impieptosa:

- Si flasnetarul si insecta, don' capitane, c-avea betesug la un pi­cior.

- Cine? Ala cu minaretul?

- Ba, insecta. In loc de patru gherute, numarai trei. Ii lipseste pin­tenasul.

- Esti dat dracului, Dumitrescule!, rase Barbu.

- Daca ordonati dumneavoastra, sa traiti, don' capitane!

*

'Mon adorable ami, toutes les fois que vous m'écrivez, je m'imagine que vous n'avez pas lu mes lettres[61] . Oare am pierdut cu totul conside­ratiunea ta? Ma dispretuiesti intr-atata incat sa-ti aprinzi tigaretele cu scrisorile mele, inainte de a le citi macar?

Nu-ti banuiam rafinamente de goujat[62], cu maniere de crai de ma­hala. Caci ce alta concluziune pot trage? Te avertizez ca se petrec lucruri grave, le général imi spune cu certitudine ca lovitura de stat este un fapt hotarat, chestiune de zile, et tu fais sourde oreille[63].

O alta certitudine: complotul vostru a fost mirosit, iar asupra mem­brilor coteriei nu exista indoiala. Daca tie nu-ti pasa si ai abandonat a­ceasta cursa, ai cel putin obligatiunea sa ma pui in garda. Indig­narea ma sufoca! Mi-am sacrificat toate principiile de dragul ambitiunilor tale, sunt cel mai devotat soldat al tau, dar pe toate le primesti cu inconstienta in­diferenta. Desi ti-am atras atentiunea ca au fost pusi agenti pe urmele mele, sunt espionata si in propria mea casa, nu ai luat nici un fel de ma­suri, nu mi-ai dat un singur sfat util. Mi-ai promis o coroana - oh, là, là, nu-s prea departe acele zile! -, dar vad ca, inainte de a mi-o darui, nu faci decat sa ma compromiti. Daca aceasta se numeste dragoste, ma lip­sesc! Ultimul barbat, nu mai vorbesc daca se pretinde a fi un gentilom, apara, la nevoie jertfindu-si propria-i viata, reputatia femeii iubite. Ce pot sa cred atunci despre cel care o maculeaza cu buna stiinta?

Deviaza a-mi raspunde, caci nu stiu ce sa mai cred, ma tortureaza tot felul de idei. Nu pot lupta pentru o cauza pe care o presimtesc pier­duta. Iar pentru mine e pierduta, indiferent ca in scaun ramane C. ori vine un «esvu», un «eanu», ori vreun obscur «von», de vreme ce am pier­dut dragostea ta.

Si totusi Soyez persuadé que, malgré ma réputation et le soin de mon bonheur, je ne cesserai jamais de m'intéresser à vous.[64] Ta L.

Constantin Sutzu alunga cu muchia palmei scrisoarea. Hartia azu­rie zbura, sovai o clipa in aer si cazu pe covorul gros din fata biroului.

Iritarea crispa trasaturile cazute ale lui Sutzu, adancea ridurile por­nite de la aripile nasului, ii scotea in evidenta gura proemi­nenta, incapa­tanata.

- O, chéri! Iar te vad cu bot de lup! E un hazard sau iti premeditezi indispozitiile?

Sutzu se ridica in picioare:

- O migrena obisnuita.

- Si, tot ca de obicei, cand am lume

Pe chipul Irinei Sutzu, distins si destins, staruia un suras ironic. Su­rasul se accentua la vederea scrisorii cazute pe covor:

- Un lettre d'amour! In locul persoanei, m-as simti grozav de ofensa­ta daca scrisorile mele ar fi tratate cu atata neglijenta. Crede-ma, c'est pas du tout poli[65]

O ridica inaintea lui si, fara a-i arunca o singura privire, o azvarli ne­glijent pe birou.

Printul rosi. Incerca unul din rarele lui zambete.

- Fleacuri

- Sunt convinsa Totusi, fii atent Esti la varsta marilor prostii. Si nu mai zambi Ti-am atras de atatea ori atentia ca nu te avantajeaza. Semeni cu un camatar care sufera de colici la stomah

Era inalta, mladioasa, si rochia de moar - un model copiat dupa o toaleta a imparatesei Eugenia, marea frumusete a Europei si arbiter ele­gantiae intre aceleasi hotare - ii sublinia splendid zveltetea. Colierul greu de smaralde parea un soi de rapel subtil, un souviens-toi, un re­mem­ber cochet al printesei care avea ochi imensi, verzi, cu adevarat de neuitat.

Sutzu isi masura sotia cu o privire de proprietar multumit. Irina era decorativa, plina de tact si, desi cu indiferenta, ii slujea bine interesele. Receptiile ei erau frecventate de tout Bucarest si de personajele marcante din lumea diplomatica. Victor Place, de exemplu, consulul Frantei la Iasi, desi sustinator al lui Cuza, era unul din oaspetii asidui ai palatului Su­tzu. Se puteau deci innoda relatiuni si amicitii interesante, culege stiri, sesiza pulsul politic al momentului. Femeile, in general, sunt insa nebu­ne! Cum isi putea inchipui Lelia, aceasta condotiera cu oarecare stil, de­si­gur, dar tot aventuriera, frunza in bataia vantului, stapanita de eveni­mente si nu stapanindu-le, ca va lua vreodata locul Irinei? Lelia, printesa Sutzu! Ridicol! Lelia, pruncul de aventura al Saftei Mavrocordat, Doamna a tarii! 'O zecunda, sa-mi trag sufletul de ras!'

Doar ca Sutzu nu radea niciodata.

Totusi, relatiunea se cerea menajata, baroana era utila, aducea bu­ne servicii, parea anume croita pentru slujba incredintata. Oamenii, chiar daca sunt niste gogomani ca Granisteanu, nu-si rasufla secretele in orice asternut, nu toate sarutarile sunt buna cheie tainitelor ce se cer bine pazite.

Lua scrisoarea Leliei ca pe o hartie oarecare si o arunca in camin.

- O!, se sperie printesa. Ce grozavie! Din impolitete in impolitete! E ceva care nu merge, prietene?

Noroc ca Irina nu era geloasa

Intr-adevar, printesa, soiul de femeie care se simte exceptio­nal in propria-i piele, nu-si temuse niciodata sotul. Chiar in cei dintai ani de casatorie, cand inca se mai simtea indragostita de Sutzu. Stapana pe ea, constienta de propria-i valoare, trecea cu indiferenta suverana pe langa toate neplacerile. Ce-i drept, o soarta generoasa i le matura de pe covorul de roze pe care pasea cu gratie.

Inteligenta si cu mult bun-simt, isi rezema sotul in tot ce intreprin­dea, doar de dragul urzelii. Combinatiunile politice constituiau un joc mult mai captivant decat mausul, whistul, lancelotul. In fond, considera cu indulgenta ironie fumurile craiesti ale printului si, din cand in cand, temandu-se ca se compromite prin ridicul, se amuza sa-i reteze din ela­nuri, aducandu-l la realitate.

- Mon ami, mi-e teama ca politica nu-ti prieste. Esti galben, nervos si cu siguranta ti-e atacat ficatul. Ma intreb ce se va alege de tine ajuns imparat?

- Cand mi-oi pune coroana, o sa fiu rose, comme les roses.

- A, nu te vad deloc. Pas du tout! Nici pe mine, de altfel. Mi-ar de­ranja coafura.

Din strada, strabatand ferestrele si grosimea perdelelor, se auzi o flasneta. Sutzu isi atinti urechea. Da, Aria Floriei Irina il privi zambind:

- Presupun ca nu zabovesti mult. Lumea incepe sa soseasca.

- Numai cateva minute, printesa. Cateva minute.

Irina Sutzu rase si-i intoarse spatele. Faldurile de moar unduira, ro­chia parea alcatuita din valuri de apa dezmierdate de adierile serii.

- Ce relatiuni, mon Dieu! Te ancanaiezi, prietene.

CAPITOLUL VII

Ulicioara se desprindea de Podul Calicilor[66] cam pe la mij­loc si se catara pe un gorgan, carele apartinea unui cupet, Arionoaiei.

Strada de mai tarziu avea sa-i ia numele, dar pe atunci se chema, nu se stie de ce, Soldani. Poate de unde toate casele fuse­sera ridicate cu soldul la ulita, dar pretutindeni, in Bucuresti, ca si in targurile mai motate ale Principatelor, constructiile tot asemenea se savarseau. Cat ar fi fost de fatos conacul, cu marchiza eleganta, scara simandicoasa in evantai, cu lei ori alte dobitoace, indeobste zavozi hidosi, rai, cu multi colti si gurile cascate, incremeniti in dreapta si stanga, sub ciuperca de lumina a fanarelor arabesti de la intrare, nu putea fi zarit decat costis, dintr-o singura latura.

Nedumeririi de azi - de ce sa camuflezi asemenea maretie dobandita cu risipa de cheltuiala? - vietuitorii de atunci, de mult calatoriti, cu lespezi si statui ori morminte desavarsit uitate la Belu si Sfanta Vineri, i-ar fi raspuns cu alta nedumerire. 'Cum de nu pricep urmasii cestiune eminamente simpla? Terenul ii scump, fata la ulita se plateste, se construieste in adancime'

Exceptie faceau desigur palatele simandicosilor, precum Sutzu, Ghi­ca, Greceanu, Vanicu si altele, destule.

Aici, pe strada Soldani, intre curti napadite de vita de vie si carciu­marese, se afla o cosmelie ceva mai rasarita, cunoscuta in mahala drept conacul Corneascai. Corneasca a batrana inchisese de mult ochii, rama­nand mostenitor un prunc facut la varsta coapta, Dimitrie.

Apriga fusese soarta cu acesti Cornesti! Daca te luai dupa hrisoave, radacinile se catarau departe, pana in vremea lui Voda Mircea, dar cel dintai cu stea in frunte, destelenind norocul nea­mului, fusese Iordache, mare capitan in oastea lui Mihai Voda, alaturi de Buzesti, Calomfiresti, Floresti Apoi, vreme de doua veacuri, ursitoarele tot opintisera la inal­tarea neamului. Sub Voda Matei erau mari vornici, cu mosii intinse in Oltenia, si nici domnia lui Serban Cantacuzino nu le fusese nepriincioa­sa. Dar dupa cum capitanul Iordache daduse cep norocului, peste doua sute de ani urmasul sau, tot un Iordache, mare spatar, avea sa-l sece, mai repede decat ai stinge o lumanare. Caci adevarata vorba, un an ti-e de trebuinta sa urci la deal, dar intr-o clipa ai venit la vale.

Cauzas al agai Balaceanu, cel care uneltea cand cu nemtii, cand cu turcii impotriva Brancoveanului, Iordache, mare spatar, cazu dimpreuna cu hainul, fiind descapatanati intr-aceeasi zi. Vorba vine, caci fusesera spanzurati amandoi dinaintea conacelor lor. Adica aga, la hudubaia dum­nealui, unde mai apoi Voda Brancoveanu avea sa ridice Hanul Con­stantin Voda[67], Iordache spa­tarul, tot astfel, in mahalaua Gorgani[68], unde isi ridicase cea mai aratoasa casa din trei mahalale.

Aici se parea ca norocul Cornestilor ostenise. Neamul n-a mai izbu­tit niciodata sa se inalte, insotirile s-au fost facut fara hiritiseala de ursi­toare bune, paralele ii ocoleau, croindu-si albii pe alte uliti, dar parca si vlaga secase; ori ca muierile nu zamis­leau, pantece sterpe, ori pruncii se prapadeau inainte de a se desprinde de poalele maicai.

Tot strangandu-se, din Gorgani ajunsesera in Mahalaua Cali­cilor. Despre slava de odinioara a Cornestilor nu mai zvonea nimeni, afara de pergamentele ferfenitite aflate in chichita lazii din iatac.

Mahalagiii stiau doar ca 'se tin boieri, tapeni, cu bat proptit in bar­ba, nu ti-ar raspunde la un buna ziua ori un oarece'

Cand muri, Corneasca a batrana implinise optzeci de ani, iar sara­cia intrata in neam peste o suta. Se tragea dintr-o familie mai rasarita - tata-sau fusese serdar -, si avea si oleaca de zestre: cateva dughene in Mahalaua Scaune, o felie de vie si casele din Soldani. Se hotarase sa in­tocmeasca bordei cu Cornescu, biet calemgiu la Arhivele Statului, golas ca un soarece de biserica, induplecata de teama cositei albe impletite in batatura parinteasca. Sarise de douazeci si cinci de ani, era slutisoara, din gura nu-i curgea miere si nici nu-i mirosea a flori. Isi mai legase o­chii, cercand sa se amageasca singura cu semintia aleasa a Cornestilor. Fusese o insotire silnica, dar lina. Muierea era desteapta, plina de vlaga, si-a tinut toata viata barbatul sub porunca; calemgiul cu­minte, firav, cru­tator si tot cu ochii in ciubote. Si-a dat sufletul degraba, tanar inca, in liniste, dupa cum si traise.

Din cei patru prunci ai Cornestilor razbise peste varsta cruda doar Dimitrie, om acum la vreo cincizeci de ani si carele nu izbutise sa se i­nalte peste starea parintelui sau. Era amploiat la Vama, dar, ce folos, nu izbutise sa se anine cu dintii de vatra, caci daca ar sti toti sa faca parale, le-ai gasi in tarana si ar ridica oamenii scara la cer sa culeaga stele.

'N-am minte nici de armean, nici de grec, nici de ovrei!', se gandea conul Dimitrie, in zilele putine cand bea cate un degetar de rachiu. Dupa moartea batranei, zestrea se cam risipise. Adevarat ca si de ceasul rau nu te poti rupe cum nu te poti rupe de umbra! O dugheana luase foc, o a doua fusese talharita; le ramasesera pravalia din Sfantu Gheorghe, case­le si fata de maritat. Din simbria Cornescului, se plangea coana Anthita, 'abia ne-ajunge sa platim darile si, ia, asa, mai rarisor, sa taiem o gaina dumineca.'

Cornescu repeta rusinat: 'N-am cap de negustor. Iti trebuie si aci, ca in orice mestesug, oarece insusiri'

'Si mai vreai concesiunea la sare!', rasese otcupcicul Ocnelor, vechi prieten al familiei si caruia Dimitrie Cornescu ii ceruse dreptul de trecere al sarii peste Dunare. 'Cum socoti sa te infrunti cu banditii aia? Toti, de la cel din urma vames si pana la comandir, sunt talhari pusi pe rusfeturi si procopseala, izbutesc a te fura si cu mainile legate!'

Cucoana Anthita, un bot de femeie marunta, robace, nelinis­tita ca un bondar, cu tulpanul verzui alunecandu-i vesnic pe-o ureche, il bom­banea intruna. Avea un dar dumneaei de a innegura toate cele si de a intunerici soarele ca, doar ascultand-o, ingropai omul de viu, vedeai vi­for­nita pe zi senina, iar pana in sara, cu sigu­ranta necazurile aveau sa se buluceasca spargand usi si ferestre. Cand n-avea cine o asculta - fata ori barbatul fiind dusi de-acasa -, un bun tot avea, nemacinandu-si ne­multumirile cu vecinii care o credeau supusa, blanda si rabdurie, bodo­ganea paretilor. De atatea ori spusese aceleasi vorbe, ca le ingana si in vis, si in toata clipa, ca pe o rugaciune rostita cu gandul in alta parte.

'Nu mi-e de mine, tot mi-am trentuit viata! Un saculete de oase, azi-maini ma duci cu palaria in mana la tintirim Nici de dumneata n-o sa fie bine Citii la gazeta ca Stigi[69] de la Finante zice ca n-avem buget, dar amploiati cati paduchi in coada zavodului!

N-are buget, asta e! Unde o fi bugetul ala eu una nu stiu, dar stiu ce ne-om face fara simbrioara! Un juvat se mai gaseste, stejaru-i colea, in fundul curtii Da' ce te faci cu fata? Aici sa-mi raspunzi dumneatale! Frumoasa, nu! Zestre, nu! Relatiuni s-o ajute, s-o impinga, sa-i gaseasca un destin, iar nu! Sa-si tina viata cu acul? Mai bine o strange Dumne­zeu! Dac-a ajuns pana si Popeasca a vezitiului sa-si cumpere mode din Lipscani si du pe Macca! Inchiz ochii si o vaz pe biata fie-ta! Batrana, za­casa, c-asa ati fost in neam, pirpirii si netrebnici de vlaga, ajunsa la mila bisericii. Tot un bine ca n-oi apuca s-o mai traiesc si pe asta! Mai vine poimaini si ala cu rata la clavir, uite ce va lipsea, ca d-aia nu s-a maritat fa­ta, ca n-are tambal! Nu si-a schimbat palaria buna de cinci ani, nu cu­nosti ce tine pe cap, ca-i colac de parastas ori o pisica moarta, dar ce-ti pasa, avem muzici!'

Conu Dimitrie incerca s-o imblanzeasca. Nu-si pierdea firea, nu se supara.

- Ai si matale putina rabdare, Anthita. Lucrurile s-or indrepta si pana atunci nu-i departe. O sa ai si matale mode, si slujnice, si echipa­gii, si Masinca noastra zestre de printesa. Nu te macina, veninul iti apasa ficatul

Atata astepta coana Anthita:

- Rabdare! De douazeci de ani asta aud! N-am mancat la dumneata atata paine, cat rabdare! La asta stiu ca ma poftesti, ba si cu lautari! De‑aia luasi tambalul

- Rogu-te, nu te mania!

- Sa nu ma manii! Sa am rabdare, c-o sa scoata dumnealui carnati de aur si pumni de diamanticale din dracariile si tinichelaria din sopron! Unde-i comoara? Arata-mi si mie macar un bob de mar­garitar si te-oi cre­­de! Asa, tin si eu sub pat coroana lui Ros-Imparat!

Cornescu suradea cu tristete:

- Dumneata poftesti sa-ti arat comoara. Ea se afla in inventiunea mea. Asteapta doar s-o desavarsesc, si nu vei avea maini destule sa c­u­legi margaritarele.

- Mai bine ai inventa parale! Inventiune! Te cunosc si portarii de la Razboi de cat le-ai tocit presurile. Iacovache ti-a ras in nas, dupa cum ti‑a ras si Florescu[70].

- Minti inguste, Anthita.

- C-a dumitale-i cuprinsa de nu te mai incape caciula!

- Vezi, Anthita, dumneata nu vrei sa pricepi ca doar o socie­tate ca­re incurajeaza inventiunile poate progresa.

Muierea sari arsa:

- Ce-mi tolocanesti mie despre progres? Ce-mi pasa mie ce-o fi in suta de ani cand eu, cocoana Anthita Corneasca din Ulita Soldanilor, nu-mi pot urni fata din batatura acum si ne saturam trei insi dintr-un ou!

O fecioara firava, cam desirata, cu chip si glas salciu, se strecura neauzita in odaie. Se adresa, ca de obicei, cucoanei Anthita:

- Mamita, intreaba un domn de tata.

Cucoana strecura o privire ata prin perdeluta usii ce da spre salita si citi oaspetele dintr-o clipire: 'Gras om! Boieros!' Se rasuci spre Masin­ca:

- Pofteste-l in odaia buna.

- Dar nu-i foc

- Las' ca-i imblanarit destul. Vrei sa ne vaza toate troacele? Bine ca avem clavirul. Uite ca tot e bun la ceva! Stai! Zi-i Frusinei sa-si tesale latele alea si sa-si schimbe sortul! Sa ia basmaua mea a veche! Ii in an­treias, pe lada

Si lui Panait Bals ii fu de-ajuns tot o singura cautatura, pentru a deslusi stramtoarea in care traiau Cornestii.

'Astia-s parliti tare! Le canta crivatul si in vatra si pe plita, se satura cu greieri si brebenei'

In odaia cea buna a Cornestilor se vedea multa truda la gherghef si la razboi, cu acul ori iglita, cusatura si scorturi in tot locul, iar incolo, ne­vointa. O masa rotunda pe un picior, doua canapelute si cateva scau­ne imbracate in cit rosu, o cutie tapetata cu scoici colorate, o soba muta si, minunatie, un clavir.

Tot dintr-o privire, inghiti faptura sarmana a amploiatului de la Vama. Firav, stangaci, cu gatul nevoias itindu-se prea lung din gulerul de carton, pilda desavarsita a saraciei cinstite, trudnice si fara de noroc.

Ieseanul Bals era un barbat hotarat, direct, indraznet. Credea des­pre el si se spunea ca dispune de o mare putere de convingere. Mai era socotit drept un adversar primejdios, caci ataca in forta, se napustea cu capul inainte, precum zimbrii. Se apropie cu mana intinsa, jovial si fami­liar:

- Domnul Cornescu?

- Da Sa Va rog. Cu cine am onoarea?

- Ma numesc Panait Bals. Da' nu ma poftesti sa sad?

- Cum nu? se fastaci Cornescu. Va rog

Si incepu sa impinga fara noima toate scaunele.

- Cu voia matale, zambi larg Bals, oi sta pe canapeluta, caci mi-i mai larg.

- Dupa vorba, rosti Cornescu intimidat, pareti a fi moldovean.

- Chiar asa. Moldovean get-beget, din Iesi.

Cornescu isi aminti ca-i gazda:

- Un filigean?

- Ci nu mai deranja damele! Om be altdat' cafeluta, da' mai dinain­te om deserta dimpreuna o bardaca, doua din tamaioasa me, de la Jita­ni Doar sa se lege toate asa cum le-am chibzuit eu, si stiu ca bine ar fi!

Dimitrie Cornescu, tot mai nedumerit, ingana:

- Sa v-ajute Dumnezeu!

- Dumnezeu ajuta, da' si omul trebuie sa-ti tipe necazurile.

Cornescu dadu sceptic din cap:

- Tipa multi, domnule Bals, dar nimeni nu le pune in blid.

- Depinde, depinde Ia-n asculta, coane Dimitrie, ca veni vorba de nevoi! Cata simbrie ai matale de la ofticosii ceia de la Vama?

Isi deschise blana, si Cornescu ramase cu ochii la lantul gros de aur care i se lafaia pe pantece.

In cap, gandurile se zbuciumau: 'Ce-i cu asta? De unde ma cunoas­te? De ce-i pasa cata leafa primesc? De unde pica?' Nu cuteza insa sa in­trebe nimic, se simtea sfios, ca odinioara dinaintea dascalului de la Sco­lita Poinarescu, ca astazi, om batran, in fata comandirului. Celalalt il lua repede, strangea fraul, baga pinteni, nu-i lasa vreme sa chibzuiasca. 'Metod sigur si absolut.'

Cornescu isi umezi buzele si rase incurcat:

- Cincizeci de lei pe luna La Pasti si Craciun, cate o gratificatie. Asta, cand Bugetul are parale Se mai intampla si altfel Sa rabdam fa­ra leafa doua-trei luni.

Panait Bals isi izbi palmele, consternat:

- Cum se poate, coane Dimitrie? Cum te descurci matale cu cinci­zeci de firfirici? Iaca inca una din infamiile guvernului, inca unul din re­zultatele politicii tiranului! Iata ce-a savarsit Unirea! Asasinarea natiunii prin pauperizare.

Cornescu ingana:

- Nu ne-a fost moale nici sub Bibescu, nici sub

Bals, luat o clipa de patima, se revizui:

- Asa-i, coane Cornescule, multe mai sunt de indreptat in tarisoa­rele aceste Da' parca mi-a deschis o demoazela

'Te pomenesti', gandi Cornescu, 'c-a venit sa mi-o ceara pe Masin­ca' Si inima incepu sa-i bata. 'Cam gros, cam trecut, da' si fata a-nce­put sa se cam treaca. Baremi isi face si ea randul'

- E copila noastra, Masinca

- Si de ce n-o mariti, coane? Acum ii vremea ei, cat ii boboc abia in­florit. Si-i gasim un baiet bun, colea, si eu li-s nas!

Rosu purpura, Cornescu isi pleca privirea:

- Ei, domnule Bals, nu se marita fetele asa, cu trusau de scaieti Vorba din popor: Zestre? Cum sa nu? I-am dat toti iepurii din sat!

- Ha! Ha! Ha!, rase Bals. Da' mare pehlivan mai esti, coane Di­mitrie! Daca-i vorba numai pi-atata, ii facem si zestre.

- Cum? Din lana de la broasca? Oi fi eu pehlivan, dar si domnia voastra va tineti de anecdote.

- Ba graiesc serios. Solticariile le-oi deserta o data cu butal­cile de tamaioasa. Uite, coane Cornescule! Eu iti numar cinci mii de franci, daca incheiem targul. Rostuiesti o zestre frumusica, ba iti mai ramane si ma­tale si madamei Corneasca sa va carpiti nevoile.

Cornescu, ametit, se agata de masa si ramase cu gura cascata. In­ghiti uscat si rosti anevoie:

- Ce targ? Care targ?

- Imi vinzi un nemtasug di cela, scornit de matale, si mi-i arata cum trebuie manuit. Bun intales, dintai ii faci dovada. O pruba, iti dau paralele si au revoir, nene, cum graiti aici, in Muntenia, nu ma cunosti, nu te cunosc.

Dintai, o bucurie salbateca cuprinse faptura amploiatului. Deci tru­da nu-i fusese zadarnica, de vreme ce zvonul ajunsese pana la ai mari, in sfarsit venise si ziua cand cazna i se rasplatea. Avea sa vada si Anthita ca tot natangul le scoate din nevoi, el, prosto­vanul, cu dracariile lui avea sa marite si fata. Dar parca intr-aceeasi clipa i se furisa in suflet o spai­ma rece.

- Ei, ce zici?, incerca sa profite Bals, vazandu-l tulburat din cale-a­fara. Bem aldamasul?

- Domnule Bals Vedeti dumneavoastra, aici e vorba despre o in­ventiune

- Nu-ti fie teama, nu gandesc sa ti-o fur. Inventiunea ramane a ma­tale. Eu cumpar o singura piesa.

- Altceva E o inventiune tare primejdioasa. Nu o pot vinde unei persoane private Intelegeti Cestiune de vieti omenesti. Daca veneati din partea Ministerului de Razboi, nici ca ma sinchi­seam, ba va sarutam dreapta cu recunostinta, ca unui parinte.

Bals dadu din umeri dispretuitor:

- Cei de la razboi sunt niste neghiobi. Si n-au nici parale. Nu le ar­de de inventiuni, cand n-au platit de sase luni o solda!

- Cine v-a vorbit despre 'pozna' mea?

Bals isi rasfranse buzele pofticioase:

- Un oarecine din Minister Ii parea rau de matale, stie in ce stramtoare te zbati si cat de obtuzi sunt generalii nostri. A vrut sa te ser­veasca. Acuma, coane Dimitrie, fa-ti socoata, sfatuieste-te si cu madama Corneasca, dar nu zabovi, ca vremea da branci.

Se ridica si incepu sa-si incheie blana, ca omul care a spus tot ce a avut de spus si la tocmeala nici nu gandeste.

- Stati putin Cum sa va spun? De unde stiu eu ce intentiuni aveti? Poate puneti la cale - iertata-mi fie vorba proasta - o crima! Nu vreau sa fiu partas la nici o nelegiuire. Sunt sarac, dar somnul mi-e lin si netulburat, chiar pe perina tare.

Bals ii intinse mana:

- Nu vei avea nici o pricina de somn rau, daca iti vei tine legaman­tul de tacere si discretiune absoluta. Raspunsul mi-l dai in doua zile.

Tonul era taios si hotarat. In capul lui Cornescu toate se inval­ma­seau.

- O clipa, musiu Bals Stati Sa vedem

- N-am ce sta, mon cher, si nici ce vedea. Mai limpede de atata nu pot grai: imi dai scula, iti dau cinci mii, nu mi-o dai, ziua buna, nu ne cunoastem si scuze pentru deranj. Sarutam manuta madamei Corneasca si gratioasei demoazele!

Nu iesi bine ieseanul, si coana Anthita, dimpreuna cu fata, dadu na­­vala in salonas.

- Phii! Galant om! Filotim om! Bogat om! Iti pune pe tipsie cinci mii de franci de parca ar lepada o aramioara

- Vezi, facu Dimitrie, cu un rest de bucurie, bucurie stirba si stear­sa, si dumneatale mai radeai de tinichelurile mele!

Se simtea tulburat, dar mai presus de toate inspaimantat, cu oasele moi si inima strivita, legata in patru noduri.

Cucoana Anthita zambi cu ingaduinta:

- Asa-i omul! Daca s-a tot deprins cu ponoase, nu mai crede in fo­loase!

- Si ce de politeturi! indrazni si Masinca. Se vede cat de colo ca-i boier mare!

Cornescu indrepta o privire trista spre fiica-sa. Cat de rar o vedea vesela, cat de rar ii straluceau ochii! Desigur, ii dantuiau acum dinainte privelisti de sarbatoare, trusoul de printesa, ostirea de berbanti frantu­ziti, cu melon cenusiu si floare la butoniera, tinand rand sa-i sarute var­ful degetelor. In salonasul cu mobila noua, numai de la Lux, din pasajul Macca, ea, in rochie de tafta vert-grenouille, caci ii balana, canta la clavir, intre sfesnice aprinse. Lumanarile sunt din cele scumpe, de ceara alba

Si asa, cu ochi luminosi, imbujorata de emotie, parea mai dragala­sa, trupul saracut dobandise dintr-o data viata.

Cucoana Anthita nu-si mai gasea locul, zumzaia de colo-colo prin odaie cantarind peretii si mobilele, frecandu-si palmele uscate si munci­te:

- Uite o noapte in care n-o sa dorm si eu de bucurie, caci din cele napastuite de necazuri s-au macinat destule Dintai, schim­bam troacel­e, ca destul mi-a crapat obrazul din pricina boscartelor Pastram doar scoartele si cadrele din Calindarul Albina

- Si vasaraia, mamita

- Bun inteles! N-am doua farfurii sa fie surate Maine dimi­neata mergem in targ sa vedem cum si ce fel!

Observa brusc tacerea lui Cornescu si-l cerceta mirata:

- Da'mneata ce stai mut, de parc-ai fi inghitit un cartof fier­binte! Iti pica si dumitale o data pleasca nevisata, si-n loc sa te bucuri ca tot cres­tinul, te holbezi de parca ti-ai prohodi toate nea­murile. Nu zau, Masinca, dac-am pomenit asemenea natie de om!

Cornescu clatina din cap cu tristete:

- Nu la asemenea izbanda am visat eu, cucoana Anthita!

- Da' de care? Vreai muzici militare, ca la Voda?

- Inventiunea mea gandeam sa slujeasca natiei, nu unor persoane private care urzesc ganduri de uciganie.

Corneasca isi infipse mainile in solduri. Tremura din tot trupul, si scufita ramasese spanzurata de conciul din varful capului.

- De unde stii 'neatale cine si ce ganduri urzeste? Te pomeni ca azi-mani iei painea de la gura Siminei, carturareasa din Covaci!

Barbatu-sau o privi nauc:

- Cum de unde stiu? La ce crezi ca slujeste inventiunea mea? Ii tic­luita sa ferfeniteze, jur-imprejur, tot ce-i faptura sau oarece obiect!

- Atunci sa-i ferfeniteze dracului! Ce-ti pasa dumitale, de vreme ce asta ti-a fost scopul cand ai ticluit-o?

Blandul Cornescu isi iesi din fire:

- Cum ce-mi pasa, femeie? Adicatelea sa nu-mi pese ca-s partas la moarte de om? Eu am nascocit-o pentru la un caz de rezbel, nu ca sa-l omor pe un Cutarescu de nu mi-a gresit nica! Si mai te duci la biserica, si in toata dimineata te sfintesti cu anafura. Halal!

Corneasca, vanata de manie, cauta in jur un lucrusor mai ief­tin - ochi la iuteala o caprioara de ghips castigata la o tombola - si-l azvarli de podele:

- Fire-ar al dracului de viata, si de norocul meu, si de-al cui m-a facut! Se putea sa nu zdruncini dumneatale bucuria omului? Sa i-o lasi intreaga? Sa am si eu o zi buna in douazeci de ani?

Masinca incepu sa planga:

- Mamita te rog

- Ce ma rogi?! Nu te uiti la tatane-tau? Ii bun de legat fede­les si de pus sub lacata la Sarindari! Auzi! Face dumnealui moarte de om! Poate ca duc dracului scula in turcime Sau ti-o fi si de pagani!

Cornescu sopti cu capul intre umeri:

- Si aceia tot suflete omenesti!

- I-auzi! Da' cand taie si spanzura la crestini, si pun focaraie Bucu­res­tilor, si jefuie, si Ce mai! Sa ispravim discutiunea, facem clabuci de pomana!

- Parintele meu, Stroe Cornescu, ingana barbatul neasteptat de in­daratnic, avea o vorba.

Cucoana Anthita isi infipse mainile in par si-l intrerupse:

- Iar ma iei de la Adam Babadam! Parintele dumitale Stroe Cornes­cu! Ce mare scofala a facut si ala? Ti-a lasat un cufar de pergamenturi, o lada de paduchi si un butoi cu vanturi! Daca nu era mama-ta mai bata­tarnica, ati fi ajuns sa scociorati dupa un dumicat in gunoaiele oameni­lor.

Dimitrie Cornescu isi indrepta spinarea. Un firicel firav de demnitate tresari in faptura umilita si rosti cu glas tremurator:

- Cucoana Anthita, se afla un hotar la toate!

- Taman asa zic si eu! E un hotar si in neghiobie. Targu-i incheiat, ai sa iei paralele! Is destule de carpit in bordeiul asta!

Barbatul isi ridica ochii inlacrimati:

- Ca iei asupra-ti pacat de moarte nu gandesti? N-ai sa mai ai zi senina, si nici somn din pricina mustrarilor.

- Ba oi dormi pe patru perini!, hohoti Corneasca. Mustrari sa ai dumneatale, ca vrei sa-ti lasi fata pe drumuri, fara crac de nadrag!

- Mamita! scanci speriata fiica-sa.

- Ce-i, Masinco?

- S-o indura Dumnezeu si de mine

- Pana la Dumnezeu, nu se indura tat-to! Cine gandesti, Cornescu­le, sa ti-o ia asa, golatate?!

Dimitrie Cornescu isi trecu degetele peste fruntea napadita de o su­doare rece:

- S-au mai maritat ele si fete fara zestre. Uite chiar Aglaita a Io­neascai.

- Aha! Una din puzderie, ca nu stiu cum s-a fost nascocit lumea cu barbati numarati, iar noi, muierile, umplem pamantul. Aglaita! Mersi de parexamplu! Aia-i zana poleita, s-o faci icoana, rara floricica. S-asamana fie-ta cu ea?

Masinca sari de pe scaun si iesi hototind din odaie. Cornescu se ui­ta trist la nevasta-sa:

- Acum ce o mai zdruncini si dumneata? Ce vina are biata?

- Eu o zdruncin? Dumneatale, cu nourii din capatana. Ia numara-i repejor cinci mii de franculeti in palma, si-ntr-o clipa clampane la tam­bal, vesela cintezoi.

Dimitrie Cornescu cobori capul in piept. Avea sa-i numere Fran­culetii. Isi scoase redingota cu gesturi obosite si isi puse dulama groasa cu care lucra in sopron.

Cucoana Anthita isi indrepta scufia si dadu navala in iatacul fetei.

- Usuca-ti ochisorii, Masinca Tac-to a trecut in sopron Zic sa gatim asta-seara, ca maine dimineata suntem in targ Ci lasa pacatelor de smiorcaiala, cobesti a necaz, nu zau A ramas niste carne de ieri Facem o tocanita

Fata se ridica din pat si isi indrepta parul la oglinda, cercetandu-se cu ochi plansi. Coana Anthita rosti generoasa:

- Lasa, draga mamei, ca esti si tu frumusica destul

*

Cucoana Catinca Rosetteasca parasi Ruginoasa cu falcile zdrunci­nate de manie si profetind Elenei jale, faliment si pierza­nie. Mania ii era sporita si de aceea ca ii tinuse piept pentru cea dintai oara si cu necu­nos­cuta indaratnicie, impotrivindu-i-se pana la capat.

Cand sania pieri pe portile parcului, Elena Cuza si Zoe Manta rasu­flara usurate. Zoe, cu ingaduind de prietena veche, binecuvanta drume­tii, dar tot slobozi obida:

- Nu, ca prea-i din cale-afara de asupritoare si cucoana Catinca!

Doamna ofta si porunci de indata foc in toate incaperile castelului.

- Ma despereaza ca la mine in casa sa nu folosesc toate odaile. Da­ca as putea sa ma rezumez doar la patru-cinci camari, ar insemna ca n-am nevoie de celelalte.

Cat ai clipi, se auzi toporul robotind harnic in curtea din spa­tele castelului, iar slugile, scapate de haturile coanei Catinca si cunoscand blandetea Doamnei, trebaluiau vesele, intrecandu-se a-i implini orice ar fi poftit.

Cu o broboada scumpa pe umeri, Elena statea intr-un jilt, langa ca­min, privind atintit flacarile care zvarcoleau limbi albastre si rosii.

Cercetandu-i faptura colturoasa, nemiscata, Zoe isi zise ca seamana cu o statuie. O statuie a durerii cum vazuse ea in Italia, la Villa Borghe­se. Aceeasi incremenire, aceeasi resemnare nas­cuta din neputinta, dintr-un simtamant de zadarnicie. Destinu-i neclintit, isi croieste singur albia, nu-l rasucesti dupa voie, dupa cum nu intorci ziua de ieri.

- Cate ceasuri sa fie?, intreba Doamna, desi micul orologiu se afla pe polita de marmura a caminului. Parca i-ar fi fost silnic sa-si ridice pri­virea.

- Acusi bate de sase.

- Ce repede se intunericeste iama! Pe o parte ii bine Ziua trece mai repede.

Zoe Manta infipse acul in gherghef si se aseza de cealalta parte a ca­minului, in fata Doamnei.

- Cat gandesti sa veghem in sihastria aceasta, Elenuta?

Doamna isi ridica privirea adanca, neguroasa:

- Ti-i urat, Zoe Ai dreptate. Cat sunt de egoista sa te tin aici, in pustietate, langa mine.

- Tu sais bien! Il ne s'agit pas de moi[71] Si iarta-ma, dar nu-l inteleg deloc pe Cuza. Dintai se impotriveste, si pe buna dreptate, sa te pornesti la drum, iar acum iti porunceste sa induri iarna de la Ruginoasa. N-are nici o noima, zau asa!

Elena Cuza surase nesigura:

- Nu-mi porunceste. Ma indeamna doar sa chibzuiesc, sa cantaresc indelung si sa hotarasc. Se va supune intru totul deciziunii mele. Si a­ceasta o pot face in deplina liniste si singuratate, departe de camarila si coterii, de influente streine. Mai ales aces­tora din urma ma roaga sa nu ma supun. 'Viitorul nostru e in mainile domniei tale, Elena.'

Zoe Manta, desi blanda si stapanita, sari in picioare:

- Atunci, alung-o imediat pe mizerabila ceea de Obrenovici! De vreme ce-ti da mana sloboda, nu vad la ce mai stai pe ganduri!

Doamna zambi:

- Te prefaci a nu intelege, Zoica. Sunt libera sa hotarasc asupra des­parteniei noastre, nu s-o alung pe aceasta femeie, carele, mai noro­coasa decat mine, i-a zamislit doi prunci.

Zoe Manta incerca sa nu se dea infranta:

- Norocoasa, dar compromisa! Ses enfants - des pauvres batard[72], iar ea, vorba slugilor, o tiitoare!

- Dar princiara, zambi slab Doamna.

- Tot tiitoare! Cat despre separatiune! E prima oara ca vii cu ase­me­nea idei! Cred ca nu vorbesti serios.

Elena Cuza clatina capul:

- Ma gandesc de mult la aceasta solutiune. Casnicia noastra nu es­te si n-a fost niciodata ceea ce ar fi trebuit sa fie. Merita sa corijezi o gre­seala, chiar daca-i oleaca tarziu

- Eleno, se sperie Zoe, ti s-au fost tulburat mintile! Ce obtii sepa­randu-va? Insasi religia noastra crestina se impotriveste desparteniei. Nu-i ingaduit omului sa desfaca ce a legat pentru vecie Dumnezeu!

Doamna rase scurt, aratandu-si dintii marunti.

- De aceea da Vladica atatea dezlegari pentru despartenii?

- Vladica! La o urma, si acela-i doar un om si nu o data a calcat ca­noanele. Si-apoi, gandeste-te la scandal, Elena! Ce pilda dati voi, prima pareche a Principatelor, intregii tari? Sunt lucruri care nu se fac

- Mais si, ça se fait parfaitement! Ce-a facut mai acum douazeci de ani Bibescu? S-a lepadat de Brancoveanca, a des­partit-o pe Maritica Va­careasa de Ghica si s-au cununat cu un fast de-au speriat Bucurestii!

Zoe Manta avu un gest de sila:

- Bibescu, geambasul acela!

- Era ori nu Domn al Tarii Romanesti? Asa ca, draga mea, dintr-a­cestea se fac mereu si se vor mai face.

- Nu te poti injosi intr-atata, Elenuta. Nu-ti e ingaduit sa intri in gura plebei si a miseilor! Sa te sfartece mahalagiii si precupetele, sa faci din drama ta o distractiune publica, sa inceapa sa bata telegraful in toa­ta Europa scandalul de la Curtea domneasca a Bucurestilor! Gandeste-te, Elena, gandeste-te bine, te conjur! Doamna ofta adanc:

- M-am gandit intr-atata, incat am ostenit L'éclat[73]! Da, e teribil, ma infior, dar, dupa o vreme, lumea uita. Se intampla alt scandal, si in­teresul oamenilor se epuizeaza pentru cel vechi, foarfeca alte vieti, alte biete fapturi omenesti. Si tu

Se intrerupse si isi musca buzele subtiri, fin desenate, dar reci, fara viata.

- Eu, ce?, facu Zoe. Nu-ti curma vorba. Te-ai gandit la Manta, nu?

- Iarta-ma, draga mea prietena, spuse Doamna aplecandu-se si prinzandu-i cu afectiune mana. N-am vrut sa starnesc suveniruri care stiu ca te dor.

Zoe Manta isi scutura zulufii de pe frunte:

- Nu ma mai dor, si tie ti-e ingaduit orice. Voiai sa spui ca si fuga lui Manta a fost la vremea sa un scandal. Si ca si acela s-a uitat. Eram insa tanara si altfel indura junetea. Iar de uitat nu s-a uitat. Fii incre­dintata, Elena, ca ori de cate ori intorc spatele ori se graieste despre mi­ne intr-un salon, 'titlurile' ma insotesc ca intr-o carte de vizita: 'ceea le­padata de barbat', 'fimeia pe care o parasit-o Manta ca pe o pareche de ciubote netrebnice', 'vaduvoaia fara raposat' si alte asemenea. Oameni-s necrutatori si, de dragul unei vorbe de haz, te sfarteca fara mila. Suc­cesul unui mot d'esprit conteaza mai mult intr-un salon, si-ti asigura mai multa consideratiune decat daca ai inzestra o duzina de orfane sarace.

Elena Cuza ridica din umeri a neputinta:

- Aceasta-i lumea, Zoica. Si sa ne nastem a doua oara, in alta lu­me, nu sta in puterea noastra s-o savarsim. Nu-i sunt de nici un folos lui Alecu si nu voi sa-i fiu piedica. Alt soi de soata i-ar fi stat bine alaturi, cu alte insusiri. Soarta m-a voit Doamna, dar nu m-a si croit astfel.

- Daca soarta te-a hotarat principesa, supune-te!

Elena Cuza zambi stins:

- Poate ca acum s-a razgandit.

Afara se auzeau lupii urland. Doamna sopti cu gandul aiurea:

- Se lasa iar cu viscol

*

Baroana Lelia de Gunsbourg primea lume in fiece joi, dupa termi­na­rea spectacolului - era o mare iubitoare de teatru si opera italiana -, oferind oaspetilor, ale caror echipagii umpleau curtea caselor din Fan­tana Rosie, un supeu rafinat.

La aceste sindrofii invitatii se imprastiau prin saloanele mari, gru­pandu-se dupa vicii si preferinte. Jucatorii de carti - patima adusa in Principate la inceputul veacului de ofiterii lui Kiseleff si devenita molima - ocupau doua incaperi. In salonul cel mare, conduri de atlas si botine cu glant zugraveau in arabescuri de o clipa polca, cotillonul sau cadrilul; varstnicii, oameni seriosi - pantece, ceafa, plesuvie si guta -, comentau ultimul discurs al Kogalniceanului, pamfletele din Romanul si Steaua Dunarii, si alte daraveli politicesti.

Favoritilor, baroana le acorda cate un sfert de ceas de tête-à-tête intr-un salonas mai retras, cu priveliste spre sala de bal.

Poetul Vasile Alecsandri isi plimba ochii prin incapere, apreciind-o ca un cunoscator. Om al epocii sale, boierul din Mircesti gusta luxurian­tul decoratiunii, risipa de tesaturi scumpe, casmiruri, damascuri si bro­carturi, salurile indiene si de Damasc azvarlite si pretutindeni aninate, abundenta de mobila grea, plouata cu intarsuri si ciorchini grei de aura­rie.

Se aflau singuri in salonas, fiind miercuri. Poetul urma sa plece la Paris, si Lelia de Gunsbourg ii acordase favorul unui ramas-bun intim.

Intr-o rochie de catifea grea, cenusie, cu horbota bogata de Valen­ciennes si claia de bucle ruginii stranse in spelci à la Made­moiselle de Fontanges, ibovnica lui Ludovic la XIV-lea, amandoi de mult statorniciti in lumea umbrelor, baroana ii semana poetului cu o floare invapaiata.

Ii saruta mana galant si i-o spuse in stihuri, atintind-o cu privirea stralucitoare:

- 'Esti frumoasa, doamna mea, dulce-ncantatoare / Ca o floare vie, cazuta din soare. / Lumea-namorata si de doruri plina / Te slaveste in taina ca pe o regina.'

Lelia isi dadu capul pe spate si rase gadilata:

- Fermecator! Poete, esti o adevarata primejdie! Entre nous Ti-a rezistat vreo cucoana pana acum?

Alecsandri continua sa zambeasca:

- Iaca socoteli pe care nu le-am facut. Stiu doar ca, la ure­chile za­nei rautacioase din carele as fi dorit sa-mi fac pe veci stapana, suspinele mele n-au ajuns.

Baroana rase cochet:

- Cum?! Un poet ca dumneata n-a stiut sa-si talmaceasca simta­mintele?

- Marile simtaminte ucid inspiratiunea.

- Tiens! Eu stiam ca dimpotriva, si asa crede toata lumea.

- Cei care nu fac stihuri, poate

Lelia incepu sa se joace cu ciucurii de aur ai cingatorii. Ii indrepta o privire vicleana:

- Si, in consecinta, suferi? N-ai deloc figura de inamorat infrant. Chagrin d'amour Nu-ti seamana deloc.

Alecsandri se lasa pe spatele jiltului si ofta adanc:

- Aceasta-i marea mea nefericire, scumpa baroana. Nimeni nu-mi da crezare, ma confunda cu gazele de aur, cu veselii clo­potei de argint si fluturii jucausi din stihurile mele

- Chiar si eu?

Poetul surase: amabil, gentil, razandu-si parca de el si de toate:

- In primul rand, domnia ta.

Cascada de ras zgudui faptura baroanei.

- Te pomenesti ca eu sunt zana cea rautacioasa! Oh! Menteur! Dar ce importanta are, de vreme ce minti fermecator

Poetul schita din jilt o reverenta:

- V-am spus, scumpa baroana, ca nimeni nu-mi aude vaietul ini­mii. Mi-a ramas resignatiunea.

- Si te-ai resignat?

- Perseverare diabolicum, spuneau strabunii nostri romani. Eu so­cot, totusi, ca in viata exista si porti inexpugnabile De aceea, plec!

Baroana rase:




- Ma iei drept o codana, poete? Pleci pentru ca te trimite Voda in misiune la Paris, nu pentru ca tanjesti in Bucuresti oftand de inima al­bastra.

Alecsandri isi ridica ochii in tavan:

- Din pacate, e prea adevarat!

Izbucnira amandoi in ras si conu Vasile ii saruta din nou mana. Lelia de Gunsbourg deveni visatoare:

- Cat te invidiez! Riviera, Nisa, Mediterana

Ochii poetului sclipira:

- Mediterana! Vechea mea dragoste! 'Nimic nu e mai fru­mos, mai atragator, nimic nu absoarbe gandurile cu o mai deplina incantare ca pri­virea acelei intinse albastrimi a Mediteranei'

- Ce minunat ai exprimat simtamantul meu! Cand sunt pe Riviera, incerc exact aceleasi emotiuni.

Alecsandri isi cauta locul in jilt:

- Lasand saga, baroana, ce te impiedica sa faci un voiaj, à la re­cherche du soleil[74]!

- Nu ma incumet pe asemenea vreme sa calatoresc. Si, daca totusi m-as incumeta, interesele ma cheama la Paris.

- Paris! Imi pare sincer rau pentru dumneavoastra, baroana. Eu u­nul nu am incotro, silindu-ma slujba, dar Parisul la asta vreme e terifi­ant. Mi-a ramas mai cu seama tiparita in minte o seara urata, o seara rea, o seara neagra ca pacatul greu

Ochii poetului cercetau amintirea:

- Locuiam la un otel englezesc pe malul Senei Stabilimen­tele ti­nute de englezi sunt mai confortabile decat cele pariziene, iar de cura­te­nie Incepu sa rada. Cred ca francezii au un singur vrajmas: sapu­nul

- Asa e, rase baroana. Croitoreasa mea, M-lle Legrand - cunosti la maison de haute couture din Rue de la Paix -, imi istoriceste de fiecare data ca, spre rusinea ei, trebuie sa admita ca, dintre toate clientele, fran­cezele au dessous-urile cele mai nein­grijite si subsuorile cele mai rau mi­rositoare

Sensibilul Alecsandri, rafinat si imaginativ, avu o schima de sila si isi duse batista parfumata la nas.

- O, iarta-ma! Sunt amanunte oribile, dar in focul discutiei Te rog, urmeaza-ti povestirea!

Poetul dadu din mana:

- Nu-i mare lucru de spus Simple impresiuni, vedenii de cosmar. 'De la ferestrele mele nu zaream decat un ocean de aburi sub care zacea Parisul infundat si inecat, caci fanarele nu dadeau decat o lumina palida ce marea grozavia intunecimii Treceau umbre de trasuri, umbre de oa­meni, umbre de calareti care apareau si dispareau producand o fantas­ma­gorie dintre cele mai curioase. Copacii desfrunziti se insirau ca niste scheleturi negre cu bratele ridicate spre cer si implorand o raza de soa­re' Deodata!

Baroana se apleca si-i prinse mana, cu sufletul la gura:

- Ce?! Ce s-a fost intamplat?

Alecsandri, chip sumbru, glas sumbru, ridica bratul cu gestul cu­nos­cut al vestitului comediant Comino:

- Deodata, un strigat naprasnic injunghie noaptea!

Lelia scoase si ea un tipat usurel si isi duse mainile la gat.

- Mon Dieu! O crima!

- Apoi s-a auzit un al doilea racnet Si mai teribil!

- Pentru Dumnezeu, inceteaza! Am palpitatiuni. Deci, ai asistat la o crima!

- Dimpotriva! Magarita cumetrei Michon, din vecini, fatase, iar mon­sieur l'ane se bucura.

- Cum?

- Simplu. Ragea.

Lelia isi dadu ochii peste cap, iar degetele gingase pianotara pe dan­tela de la piept:

- Afurisitule! Vad bine ca stii sa produci emotiuni Cand ai de gand sa te pornesti la drum?

Poetul isi mangaie mustata groasa. Ramasese subtirel, in ciuda var­stei, caci la patruzeci si doi de ani nu se mai putea numi tanar, talia avea gratie, pozitia, cu cotul rezemat lenes de bratul jiltului, era plina de ele­ganta, piciorul se deslusea fin in gheata din piele de Rusia. Alecsandri facea figura buna in cele mai preten­tioase saloane ale Europei. De altfel, gandi baroana, nu putea fi decat seducator un barbat primit de cele mai proeminente per­sonaje ale vremii sale: imparatul Napoleon al III-lea la Paris, Victor Emanuel la Torino, Cavour Tot la Paris, intretinea relati­uni cu protipendada artistica, literatii Canini, Angelo de Gubernatis, Veg­gezzi-Ruscalla, Domenico Muti

Suspina fara a lua seama: Dommage qu'il est chauve[75]

- Oftati, baroana?

Lelia zambi si spuse altceva:

- Da Ma gandeam ca toata lumea interesanta pleaca Arnautu la Roma, junele Ghica e in Schwitzera Acum dumneata

- Exageratiuni, zambi magulit poetul Farmecul Bucures­tilor nu sta in trei personaje Mai sunt atatia altii

Baroana facu botisor:

- Cine? Da-mi un singur exemplu!

- Nenumarate. Incepu sa caute: Sa zicem Iorgu Patrascu

- Parvenitul acela! Merci! Credeam ca merit mai mult!

- Manolache Ghica, un barbat cu mult spirit

- Gros ca o balena. Ma indispune!

- Atunci Vic Sturdza Are chic si e un rezistent dansator.

- Paiata!

- Sunteti nedreapta, rase Alecsandri. Lui Ionica Miclescu ce cusur ii mai gasiti?

Continua sa zambeasca, pe chipul perfect ras nu se citea nimic alt­ceva decat jovialitate, expresia de salon unde se poarta conversatiuni gratioase, usurele, flirt de amabilitati. In spatele mastii, insa, ii pandea reactiile, atent la cea mai sensibila tresarire a cautaturii.

Lelia paru o clipa descumpanita. Il privi dintr-o parte, clipind doar mai des:

- Monsieur Miclescu Ii sunt recunoscatoare, mi-a adus-o pe Kio, dar pe Dumnezeu, alt merit nu-i gasesc. Un poupon[76] cu fizionomie de in­geras.

Alecsandri isi desena pe chip cea mai izbutita expresie de nedume­rire, apoi izbucni in ras:

- Miclescu un poupon! Cea mai extraordinara anecdota pe care am auzit-o!

Baroana incrunta sprancenele fine:

- Ce e de ras?

- O, continua Alecsandri pe acelasi ton, am sa i-o istorisesc si lui. O sa-i placa! Miclescu, Don Juanul temut de toti barbatii cu neveste ti­nere si aratoase din Principate Da, da, chère madame, chiar din Prin­cipate! Caci Ionica ii pogorat din Moldova doar de putini ani Miclescu-Casanova, caruia cocoanele noastre cu fete de maritat nu-i deschid salo­nul, ferind inimioarele si cinstea odras­lelor! Miclescu, de dragul caruia doua dame s-au sinucis, iar altele, nu mai stiu cate, si-au parasit cami­nele! Miclescu, zic dara, un poupon! Un ingeras! Vraiment ça c'est plus fort que tout[77]!

O grimasa aproape insesizabila stramba intr-un colt gura Leliei. In ochi i se citea atentie incordata, fara sa-si dea seama degetele mainii stangi cantau la clavir pe bratul canapelei.

- Este desigur una din glumele dumitale obisnuite, Alecsandri! Ra­se: Nu cred nimic din ce mi-ai insirat!

Poetul avu un gest incert: 'cum vrei!'

- Eu sunt cel mai surprins In Bucuresti, acest curriculum vitae sentimental - ridica aratatorul subliniind -, doar résumé, a devenit un fel de secret al lui Polichinelle Este folclor, ispravile lui, puse in roman­turi de lautari, storc lacrami in toate mahalalele!

Lelia de Gunsbourg il privea atintit, de parca ar fi incercat sa canta­reasca: Glume? Nascociri? Care-i scopusul? Poetul se intreba, la randu-i, vag ingrijorat, daca nu manevrase nedibaci, prea inaltandu-l pe Miclescu in Olimp, megies cu Apollo si Paris, un Hercule al alcovurilor indante­late

- In definitiv, ce urmareste Casanova asta al dumitale, de care - ma faci sa ma rusinez - n-am auzit?

Alecsandri rase:

- Nu el urmareste, scumpa baroana. E urmarit

- Aha!, facu baroana atatata. Iar el ramane nepasator dinain­tea a­tator inimi rapuse?

- Nepasator! C'est une façon de parler[78]. Nu poti trece pe langa o floa­re frumoasa fara sa incerci tentatiunea de a o culege. Iar la celalalt colt de ulita surade si imbie alta si mai frumoasa.

Lelia de Gunsbourg redeveni dintr-o data vioaie si zambi cochet. Po­etul o urmarea cu ochi plini de caldura si sinceritate, zicandu-si ca ba­roana carmeste brusc, schimbandu-si politichia.

- M-ai facut curioasa Da, da Chiar foarte curioasa.

Alecsandri ii indrepta privire lunga:

- De mi-e ingaduita intrebarea, aveti de gand sa-l seduceti?

Baroana il privi sfidatoare:

- Pour quoi pas? Tot ma plictisisem in Bucurestii acestia moho­rati De ce taci? Nu ma crezi in stare sa cuceresc un mic dambovitean cu succese de duzina?

Poetul surase ingaduitor:

- N-as numi succes de duzina o printesa a casei de Bavaria, o con­tesa italiana sau o fiica a Romanovilor, printre altele

Abia se stapani sa nu-si muste buzele. Prea il umflase pe bietul Mic­lescu, trecandu-i la raboj odrasla din tarla tarilor.'Daca mai var si Bi­zan­tul, imi raman doar Fenicia si Carthagina!' O cunostea insa prea bine pe baroana, ii placeau numele zornaitoare, ii zvacnea intreaga faptura doar adulmecand aroma de steme si coroane.

- Nu ma tem de legende!, rase baroana, si ochii ii sclipira, intune­cand solitarii din urechi. Si mai gandesc ca, in ochii domniei tale, n-am prea mare pret.

Alecsandri se grabi sa-i sarute mana:

- Ce nedreptate imi faceti, scumpa baroana! Pentru mine sunteti la donna assoluta, mai frumoasa ca luna care va lumi­neaza, magnifica.

Lelia i-o reteza aproape manioasa:

- Opreste orchestral de complimenturi! Ce-ai vrut sa-mi spui?

- Sa va pun doar in garda, scumpa prietena. Amicul Miclescu este inexpugnabil, deoarece inima lui, intreaga sa fiinta sunt daruite pe vecie altei femei, iar cheia de la alcovul acestei alte femei n-o va avea niciodata. Iata pricina pentru care n-o poate uita.

Violenta ambitiunii, orgoliul, curiozitatea lacoma transformara chi­pul diafan al Leliei intr-o torta arzanda:

- Cine-i femeia?

Alecsandri paru incurcat:

- O stim doar cativa amici intimi.

- O voi sti si eu!

Poetul avu un gest de neputinta:

- Ma dau infrant, domniei voastre nu-i poate rezista nimeni.

- Aceasta vom vedea! Cine-i?

Boierul din Mircesti rosti raspicat, dupa clipa cantarita cu socoteala:

- Insesi prima dama a Europei, Eugénie Maria de Montijo de Guzman, contesa de Teba, sotia celui de-al III-lea Napoleon, imparateasa tuturor frantujilor

- Si asa mai departe!, ridica din umeri baroana.

Era impresionata, dar stia sa se stapaneasca. Alecsandri, cu coatele rezemate in bratele jiltului, isi impleti degetele cu aerul celuia care, la toate cele spuse, socoate ca nu mai e nimic de adaugat.

- Ciudate gusturi au barbatii, vorbi ca pentru ea singura Lelia. Nu zic, Eugenia nu-i sluta. Dar umerii aceia prabusiti pana in dreptul sani­lor In loc de o pereche, par doua Enfin! Am clevetit destul despre a­cest monsieur Miclescu. Sa-i dam pace in adoratiunea lui depusa la pi­cio­ruse imparatesti À propos, am auzit ca are o pointure[79] de grenadir voinic 41? 42?

- Sunteti scanteietoare, rase Alecsandri Dar mi-e teama ca v-am rapit prea multa vreme de la gratioasele dumneavoastra indeletniciri.

Baroana se ridica zvarluga, fulg de papadie. Stralucea din nou, zana incantatoare, vioaie, delicios de spontana, pe care o admira tot Bucures­tiul.

- Mi-ai fagaduit ceva pentru album!

Vasile Alecsandri se inclina adanc:

- Onoarea e a servului.

Fara a astepta inspiratiune, asternu pe pagina cu muchii aurite din condei zornic:

'Adio, ramai ferice! / Sterge din inima ta / Pe cel ce adio-ti zice / Desi-n veci nu te-a uita. / Te-am iubit cu dor fierbinte / S-astfel te iubesc, ca vreu / Sa vad stins din a ta minte / intreg suvenirul meu!'

CAPITOLUL VIII

Nae Dumitrescu, ipistatul de la Rosu, dezmierdat de nevasta-sa, coana Lisaveta, Piculet - 'atata masoara dum­nealui, Dumitrescu, doi coti si un pic' -, se trezi de dimineata cu socotelile facute.

'Mi-l scoti pe flasnetar din pamant, din iarba verde, de unde ii sti'

'E simplu, don' capitane! Daca cetateanu-i din breasla, adi­catelea silit sa plimbe minavetul ca sa scoata de o paine, il dibui lesne la Gradi­na cu cai! Acolo tin vad toti milogii - floricele, castane coapte, bra­ga, a­cadele, bigi-bigi - de-si zic micul comert. Sambata mortilor nu-i, ca mer­geam la Mosi, nici vara, ca sa-l cercetez in Cismigiu. Una la mana! A do­ua la mana ailanta, dam cu un presupus ca insu-i iscoada si face con­spi­ratiune. Atunci flasneta si insecta trebuie ca sa ne induca in eroare, cum ar fi o costumatiune de bal masché! Si iarasi atunci asta, vreau sa zic delinventul, ii doar corier, nici ca-i pasa de vanzare, deverul lui e, ma intelegi Cestiunea-i ca degeaba bat ulitele, ala se prezenteaza la ceas si loc de pe cum au luatara, cum sa zic, intelegere'

- Ce faci, nene, vorbesti singur? Nu esti sanatos la ceafa!

Coana Lisaveta puse tipsia pe masa si se cruci de Doamne fereste! Ipistatul rascoli blidele cu privire lacoma. Castronul cu ciorba aromea imbietor, in tigaie mai sfaraiau inca jumarile si carnatii. Manca teapan de dimineata, caci 'omul stie cand pleaca, dar intorsul doar Dumnezeu il hotaraste, iar pe stomahul gol functiunile, cum sa zic, nu functionea­za'

Muierea se rezema de soba cu mainile incrucisate sub sortul de nanchin. Il manca din ochi, dar nu se arata: 'Barbatului sa nu-i cauti in coarne, ca dupa aia umbla el dupa maciuca la alta catrinta'

Intreba morocanoasa:

- Mai vreai, bre?

Ipistatul isi umplu o bardacuta cu tuica galbena, uleioasa, si o ras­tur­na pe gat cu o miscare brusca.

- De-un combustibil, ma-ntelegi! A revedere sa dea Dum­nezeu si sarut mainile, coana Lisaveta.

- Zabovesti mult?

Nae Dumitrescu isi incheie bunda cu un aer preocupat.

- Vezi dumneatale, asta-i un ce la care nu poa' sa raspunza nime­nea!

- Atunci umbla sanatos

Pe drum - dimineata inca mai trudea sa spele vazduhul de negurile noptii -, Dumitrescu isi cumpara tutun si foita de tigara.

'Deci', recapitula el, 'degeaba bat ulitele, ma duc de-a drep­tul la solutiune. Adicatelea, la tiparnita, don' capitane', i se adresa in gand lui Cantuniari care, probabil, la ceasul acela se mai afla cu nasul in plapu­ma. 'De ce tiparnita? Iar e simplu! Delinventul isi rostuieste de undeva oracolurile Am planeta lepadata de cucoana? Am! Cestiunea-i rezol­va­ta!'

Cele mai insemnate tipografii din Bucuresti, inventarie Dumitrescu, erau cele ale lui Ispirescu, Conduratu si Gobl. 'Dar astia-s firme serioa­se, ma-ntelegi, nu se tin de fleacuri Cercetez dintai la ai mai sarmani, ca alde Weiss ori Cucu'

La slova gintei latine, o maghernita pe ulita Gabroveni, il intampina insusi patronul, jupan Weiss, un omulet roscovan, cu chipul plouat de pistrui. La vederea ipistatului, se indoi in nenu­marate temenele, iar de atata zambet, fata i se umplu de creturi.

'Ai zice ca asta moare de fericire', isi zise ipistatul, 'parca l-ar fi ga­sit pe fra-su!'

- Sa traiti, domnu' comisar, ce onoare! Se adresa unui uce­nic, un clapaug de vreo doisprezece-treisprezece ani. Mai baiete, sterge scaunu' lu' don' Dumitrescu

'Hm! Ovreiu-i iscusit, imi canta la dairea', zambi ipistatul totusi ga­dilat

- Ei, cum merge afacerea, domnu' Weiss?

Tipograful batu superstitios in lemn:

- Mai mult sta decat merge, concurenta mare, dar se poate si mai rau.

- Ca vorbisi de concurenta Trecui inainte pe la Cucu. Tine inchis, ce-i cu el?

Jupan Weiss isi prinse capul in maini, parca ingrozit:

- Don' comisar, Cucu asta-i asa un fel de om, ca eu n-am vazut asa noroc! Cand il cauti, e in sarbatori! Asa un Dumnezeu mi-ar place si mie Sase duminici pe saptamana si pe urma intra in Craciun ori Pasti, ori joi verde, albastra sau galbena

- Ce spui, dom'le?! se mira Dumitrescu. Chiar asa?

- Paroldoner! Eu i-am zis, domn' Cucu si nene Ilie Eu nu mai pot de musteriii matale! Buna ziua, ori seara buna, toti la mine, la usa, ca un­de-i Cucu? Cand deschide, un' s-a dus, cand se intoarce? Unde-i mar­fa? I-am zis, domnu' Cucu, pune un aviz, sa stie clientul cum si ce fel

- Ei, si?

- 'Bine, jupane', zice, 'pui aviz'

Tipograful se opri privindu-l drept in ochi pe ipistat.

- Parca nu vazui aviz isi aminti Dumitrescu.

Ovreiul izbucni:

- Pai cum sa-l vezi? Stii matale ce-a facut banditu'?! L-a agatat asa de sus, ca acum vin musteriii sa-mi ceara o scara, ca sa-l citeasca.

Nae Dumitrescu rase cu pofta:

- Ei, lasa ca le mai aranjezi si dumneatale! Si, la o urma, ce-ti pa­sa? Doarme Cucu, salta deverul lui Weiss.

Tipograful dadu scarbit din mana:

- Asa dever cat imi pica mie de la Cucu, dusmanii mei sa aiba! De bogatie imi iese parul prin caciula

- Asta-i negustoria conchise Dumitrescu filosofic. Asculta, dom­nu' Weiss, am venit sa ma inconversez cu dumneata intr-o cestie grava. Te stiu om serios.

- Serios, domnu' comisar, d-aia nu-s mai procopsit.

Ipistatul paru multumit de raspuns. Isi deschise carnetul cu coperti negre si scoase cu doua degete oracolul aruncat sau poate pierdut de Le­lia de Gunsbourg.

- Asta-i din pravalia dumitale?

Tipograful apuca planeta si o indeparta mult de ochii incretiti de e­fort:

- Batranetea, domnu' comisar Uite, nu-mi mai ajunge mana

- Domnu' Weiss, nu incerca sa castigi timp Mai acum o luna ceteai prea bine si te-am vazut lucrand fara ochelari Da ori ba!

Patronul rosti atins:

- Don' comisar, dar asa, de un secret profesional, mata ai auzit?

Nae Dumitrescu zambi larg:

- Stii ca esti crohmolit, jupane?! Ma luasi ca la Universitate, secre­turi profesionale. Da' de o tipografie inchisa pentru caz de materiale con­spirative, care bat in guvern si domnie, nu-i asa, mata ai auzitara?

- Am auzitara de la musiu Kogalniceanu de libertatea presei, ras­punse Weiss, coltos si important.

Ipistatul se prapadea de ras:

- Te tii de mucalitlacuri? Ce jornal serios scoti dumneata? Ce gaze­ta nationala? Ma si intreb la ce mai tii dugheana asta!

Jupan Weiss se rosi, jignit pana in adancul inimii:

- Si daca eu vreau s-o tin asa, de o frumusete, ai mata ceva con­tra?

- Nu te aprinde, jupane, vorbesc in enteresul dumneatale. Planeta s-a fost tras aici, in tiparnita Weiss.

- Ei, si?

- Persona e sub acuzatiune de conspiratie. Dumneata daca-l aco­peri, esti, pardon, care va sa zica complice si care va sa zica tradator. Si, la caz de tradare, trebonalul nu se uita la rusfeturile dumitale, nu te scoa­te din putina nici musiu Costa-Foru, al mai advocat, si te vaz - cum ma vezi si cum te vaz - taind sare la ocna, cu drept de vizita o data in an, de nu te lasa madama Weiss pentru minte si chimir mai procopsite. Cine-i persona?

Weiss casca ochii mari:

- Care persona?

Ipistatul se ridica otarat:

- Domnu' Weiss, eu te-am tratat, nu-i asa, indelicat si cu pardon, dar vaz ca dumneata nu cunosti la maniera, si-mi treci cu ibisirul pe sub nas. Cum care persona? Flasnetarul cu planetele trase de dumneata

Weiss, muiat, bombani ceva despre oamenii care nu vorbesc de-a dreptul si raspicat si incepu sa rasfoiasca un registru ferfenitit.

- Are un papagal scurtat de un dest, il ajuta Nae Dumitrescu.

Lui Weiss ii sari mustarul:

- Da' ce crezi matale, ca eu stau sa numar destele de la toate dobi­toacele de pe ulita? ! Asta-i!

- Care?

- Unu' Tase Pandele.

- Domitiliu! Adica, nu-i asa, unde-si are casa?

- Am auzit si noi de domitiliu Pa Ulita Franteza, la optispte bis.

- Alta mai stii?

Weiss se uita capiu la ipistat, apoi se hlizi:

- Da! Ii place marinata de stacoji si izmana prazulie. Iu nu fac poli­tie cu musteriii, don' Dumitrescu. Asta-i slujba dumitale Ce are Dum­nezeu cu mine eu nu stiu! Parca pot sa stiu? Clienti, gologani nu-mi tri­mite, dar ma ploua, in schimb, cu persone si intrebari fine! Asa de fine, ca nu inteleg nimic. Si tu, se adresa clapaugului, nu te uita la mine, ca sa inveti cum se prapadeste bunatate de timp si se pierd parale! Ci mai stai? Sta-ti-ar norocul!

*

Casa de pe Ulita Franteza la 18 bis era fatoasa, aratand oarece dare de mana. Avea zid de piatra, acoperis cu tigla rosie, o curticica ingrijita, iar la feresti, perdele bogate trudite cu iglita.

Chiar peste drum se afla Cafeul chantant al lui Patac. Stabi­limentul avea artiste - patru cantarete germane in fustulite tiroleze de doua pal­me - si era mult frecventat de chefliii Bucurestilor. Aici, de pilda, petre­cea in fiecare seara dimpreuna cu cativa prie­teni Pantazi Ghica, fratele lui Ion Ghica, un bine cunoscut al boemei bucurestene, mare iubitor de bere, crenvursti cu hrean si cuplete cantate in nemteasca.

Si tot aici se infiinta spre orele pranzului Barbu Cantuniari, gandind sa se familiarizeze cu meleagul - miscarile casei cu nu­marul 18 bis, obi­ceiuri, locatari si vizitatori - din spatele feres­trelor late ale cafenelei.

In local - putini musterii, deverul lui Patac incepand o data cu in­se­rarea. Altfel, casa parea linistita, cu obiceiuri bine stator­nicite si o sluj­nica, femeie trecuta de prima tinerete, dar - i se paru lui Barbu - stras­nic de robace. Intr-un singur ceas, o vazuse intorcandu-se de la pia­ta incarcata catar, apoi ranind zapada din curte si spargand lemne si, in sfarsit, dereticand cu nadejde in odaile din fata.

Stapana se lasase zarita doar cateva clipe in camizol si scufa de noap­te cu bogatie de panglici si horbota. Din informatiunile culese de ipistat, stia ca se numeste Eleonora Ionescu, vaduva de comersant - ra­posatul lucrase in marochinarie si galanterii -, rentiera; ca sa nu moara de urat in cogeamitea hudubaie, inchiria doua odaite. Toate acestea le aflase ipistatul de la vardist si din vecini. Pe persoana n-o contactase in­sa, respectand dispozitiile lui Barbu. De domnul Tase nu se stia mare lu­cru, deoarece coana Eleonora ii inchiriase de curand. De mirare insa ca un ififliu din asta de batea ulitele cu papagalul avea parale pentru casa cu lux, fiind bine stiut ca Ioneasca era lacoma la chirie mare, dar daca e sa vorbim cu dreptate, are si pa ce sa pretinza: odai calduroase, procop­site, te 'nabusi de scorturi si perini, atenanse bune Alteia i-ar fi si frica sa-si vare in casa un coate goale - feri-ne, Doamne!, ii mai vara intr-o noapte mana in gat s-o scuture de parale si ce icusari si mahmudele o fi tinand in lada E femeie de coraj, ii plac covrigii calzi si ghiudemul la o halba fara guler De maritis sa n-auza, e pacat ca n-o sa tot aiba treij'd‑ani, dar nici asa sa bagi femeia cu sila in biserica, ca sa ai dup-aia ce umbla pe la dicasterie dupa despartenie. Si, la un adica, de ce sa nu pretinza, e persoana evghenisita[80], se poarta in corset, are trei ani la pen­sionul lui Manalotti, colea, langa Curtea de Apel. Nu face pentru orice calic

Cand Barbu Cantuniari se hotari sa-i bata la poarta, se pornise in­serarea. Slujnica vari cu precautiune un nas prin crapatura usii, zaticni­ta intr-un lant. Barbu deslusi ca o cauta pe stapana-sa. Un glas tasni dinlauntru. Simteai urechea si ochiul mereu atente la miscarile casei:

- Cine-i musiu, Saveta?

Slujnica raspunse morocanoasa:

- Dupa dumneatale cerceteaza, cocoana, zice ca-i de la catara­fie[81]

Eleonora Ionescu se ivi intr-o clipita, abia izbutind sa-si imbumbe capoda de neglije. O simteai manioasa Bistrita:

- Iar ati venitara? Numai ce platii rupta[82], alte dari nu am pentru ca sa platesc Am vorbit si cu musiu Cristache, samesul[83]. Ruptasul e invoit de biruri Patii intocmai si-n anul cela­lalt, si-am primit indrepta­re

Barbu Cantuniari arbora un zambet de nespusa admiratie. O cerce­ta uluit, parca pocnit cu leuca, cucerit dintr-o privire.

- N-am venit pentru dari, ci pentru alt soi de deslusiri. Muierea il cantari din ciubote pana in crestet,'nobil la fizic', si se muie dintr-o data:

- Atunci pofteste inlauntru si scuzati de un pardon Setiun eror[84]. Am zis ca sunteti de la perceptie Toti banditii s-a gramaditara la Fi­nan­te!

- Eu tot la Finante am slujba, surase Barbu.

Muierea ii rase in nas:

- Cenuser[85], mai stii! N-ai dumneatale obraz de am­ploiat carele sa umble cu hartaloagele din usa in usa, ca nici eu. Se umfla in gusa: Vezi, Doamne, am trei ani la Manalotti, iar raposatul, har Domnului, nu m-a tinut cu nasu-n vatra, m-a tot scos in lume

- Avea cu cine se fali, aprecie galant Barbu.

Eleonora Ionescu rase. Era durdulie, carna, toata numai gro­pite, o­chii jucausi ii sclipeau de siretenie.

- Esti dumneatale cavaler si pus pe Zii d-a direptul, ce daraveli te manara la alde Ioneasca?

- D-a direptul sa fie, surase Barbu. V-am deslusit ca sunt de la ca­tagrafie Dumneavoastra dati odai cu chirie.

Eleonora Ionescu salta din umeri:

- Ce, sunt singura? Trebuie sa cer invoire? Is casele mele de zestre, musiu, ca raposatul mi-a mai lasat doua randuri in Vergului, a fost filo­tim la viata lui si norocul l-a avut tot filotim, dar scurt de mosorel, n-a avut zile finca asta e, odaile mele. Cui ce-i pasa ce fac cu ele?

- Dar, bineinteles, madame Ionescu Pe noi ne intereseaza doar sa cunoastem rostul cetatenilor, domiciliul, hramul fiecaruia, unde sa-l ca­uti, unde-l gasesti. Suntem o natiune civilizata - isi aminti cu un zam­bet de obsesiunea lui Zavoianu -, nu traim in padure.

Eleonora Ionescu il privirea cu buzele tuguiate de neincre­dere:

- Si ce poftiti de la mine?

- Cate odai dati cu chirie?

- Acum doar una, ca muieri nu primesc.

- De ce? intreba amuzat Cantuniari.

- Care n-are nici macar o cocioaba a ei, e calica rau, iti umple casa de paduchi si nici nu plateste la exact. Basca se vara in oale, fura din bli­de, ponoase cat saracia!

Barbu zambi, coplesit de ocale de intelepciune.

- Cata dreptate aveti

- Acu', urma, il am p-asta cu flasneta, Pandele

Cantuniari isi plimba ochii prin incapere cu prefacuta mirare. Casa de mahalagii, dar cuprinsa, mobila buna, de nuc, solida sa-ngroape trei generatii, puzderie de bulendre.

- Un flasnetar? La dumneavoastra? In asemenea casa ortomana?

- Na, beleaua! L-am luat de chirias, nu de barbat! Om cum­secade, curat, linistit, a platitara pe trei luni inainte, ce-mi pasa de unde rostu­ies­te paraua? Atata am pus pentru o conditiune, sa nu-mi zuruie mina­vetu-n casa, ca ma doare capul, si nici in branci cu vecinii nu vreau s-a­jung!

- Inteleg

- Nu stiu pentru cat intelegi dumneata, insa am priceput ca musiu Pandele a fost el un cineva, dar ca pesemne a scapatat Cunoaste mani­era si are relatiuni care poarta lux Si p-orma se citeste ca-i deprins la traiul bun. Sa te uiti la el in odaie, fiece lucrusor la locul lui, tine curat, nu-i pogorat din fan si balega

- Ti, ti, ti! se mira Barbu. M-ati facut curios.

Vaduva ii arata o usa.

- Pofteste de vezi Ca nici asa, sa dai cu paru-n om doar ca i-a co­tit norocul pe alta ulita.

Barbu abia lua in seama lucrurile aflate in orice camera cu chirie pentru pungi mai chivernisite: patul cu tablii pictate, invalit in macat, sifoniera cu oglinda si trei usi, etajerele ticsite cu nimicuri, lavaboul de portelan, masa cu acoperitoare de plus si ciucuri lungi, maturand scoar­ta, scaune, un paravan dinapoia caruia se afla scaunul de noapte, un calendar de perete cu poze, scos de gazeta Steaua Dunarii. Ochii ii cazura de indata pe gheridonul dintre feresti, pe care se afla un sipet deschis. Inlauntru, pe cinci randuri si pe culori - rozalbe, pentru codane, azurii pentru cava­leri, sofraniu ca portocala pentru vadane si ciresii pentru militari -, se afla marfa lui musiu Pandele, planetele. La margine, in al cincilea rand, oracoluri albe.

Cantuniari rase si lua unul.

- Oracoluri albe Din acestea n-am vazut.. Te pomenesti ca s-or fi nascocit si pentru calugarite

- Ei!, facu Ioneasca dand din umeri si indreptand fara de tre­buin­ta, ca muierile cu maini neastamparate, cate un lucrusor din odaie. Bos­carii de-ale lor.

Oracolul avea zimturi aurite, dar era netiparit, si Barbu baga de sea­ma ca tot asemenea era intreg sirul de planete albe. Cele­lalte, colora­te, cuprindeau obisnuitele profetii de iarmaroc. Fara a fi luat in seama de Eleonora Ionescu si cedand unei porniri nedes­lusite, strecura in buzunar cateva planete albe. Cine stie?!

- Ei!, exclama muierea. Avui ori nu dreptate? Nu spun ca are si a­bo­nament la jurnal, face Lisaveta focul cu ele, ce mai, soro, asta nu-i fa­sole-n post si postu-i cat anul!

- Asa-i, madame Ionescu, incuviinta Barbu. Frumoasa odaie! Parca as trage si eu in gazda la dumneavoastra.

Ioneasca il cantari iar cu privire de geambas:

- Nu spui nu Mai socoteste-te si dumneata si daca ne-om intele­ge

- Eu asa trag nadejde. Sa nu uit, cand dati ochi cu chiriasul, zi­ce­ti-i sa treaca pe la ocarmuire sa-i vedem conturile de comersant ambu­lant si sa-i hotaram darea Da' sa nu zaboveasca

'Daca i-as fi cerut discretiune, ar fi batut darabana inainte de a a­puca Pandele sa paseasca in curte Asa, s-ar putea sa nu intre la idei.'

Barbu isi lua ramas-bun, sarutand cu mare reverenta mana grasuta cu mai multe inele in forma de floricica. Ioneasca, saltand poignet-ul asa cum invatase la pension, multumi gratios:

- Mersi de onoare, musiu, faceti de un cavaler

*

'Depuis que je Vous connais, je n'ai rien dit, rien pensé, rien fait, rien voulu qui ne fût pas une preuve dévouement pour Vous[86]* Au trecut peste douazeci de ani si nu m-am schimbat. De aceea azi, dupa indelun­gata chibzuinta, socot ca fapta trebuie sa-mi fie la fel de sincera ca inima si judecata. N-am dreptul sa Va stau in cale, trebuie cu discretiune si dig­nitate sa plec din viata Voastra.

Am decis separatiunea si despre aceasta i-am informat pe mama si pe fratele Theodor Sa ne lepadam de suveniruri impovoratoare si sa privim cu cutezanta inainte. Nu trebuie a Va mai aminti ca, de Va veti afla - Cerul sa Va ocroteasca! - in clipa de restriste, Va puteti bizui pe simtamintele mele, puteti dispune de intreaga fiinta mea'

Scria Elena Doamna din Ruginoasa.

Voda Cuza, prabusit in patul cu baldachin de brocart auriu, tremu­ra scuturat de friguri intr-un iatac cu doua sobe incinse, sub plapumi de atlas umplute cu puf de gasca, intre caramizi fierbinti si saculeti cu nisip incins.

Suferea de mult de friguri, accesele cuprinzandu-l la perioduri exac­te, dar in ultima vreme parca se intetisera. Si astma il caznea mai ales iarna, iar boala de inima Prefera sa nu se mai gandeasca. Era o napas­ta a neamului, asuprindu-i pe toti, de tineri. Mama-sa, Sultana Cuza, se afla mai toata vremea zacasa, dar, traind la Galati, nu pomenea despre crizele care o tintuiau patului cu saptamanile, spre a-si menaja feciorul. Cuza tot afla insa, avea slujitori anume naimiti sa-i dea de stire in tot momentul despre orice necaz al cucoanei Sultana.

La aproape patruzeci si patru de ani, cati numara in acel dechem­vrie al lui 1863, Voda se simtea slabit, impovarat de varsta si cu sfarsit apropiat. Nu credea in magi si vrajitori, in cele scrise in stele ori in pal­ma; palma nu si-o aratase nimanui, nici macar Célinei, vestita cartura­reasa a Parisului, frecventata de insusi imparatul Napoleon, vizitata si de Alecsandri cu teama nemar­turisita, de fratii Bratianu si de atatia altii.

Profetiile acestora, nefericite ori bucuroase, le socotea drept nazbatii si potlogarii. Credea insa in inima sa, in sentimentul acela tulburator, carele tine de imponderabilul, de substanta cea mai intima din fiinta cui­va si care trage clopotele, vestind drumul cel lung, drumul cel din ur­ma 'Il simt si dobitoacele, cand se retireaza in barloguri spre a-si da in tihna ultimul suspin, cum de nu l-ar simti omul? Omul, cea mai desa­var­sita creatura a Ziditorului!'

Ziditorul, caruia ii inalta, acum, o singura ruga: 'Ingaduie-ma, Doamne, atat cat sa pot implini aspiratiile si nazuintele acestui neam asuprit si caruia ii datorezi indreptari si soare necer­nit. Un cer fara corbi ori vulturi streini, fara semiluna iscoada hulpava, un cer pe care sa stra­luceasca odata, pentru vecie, si, steaua bietilor romani'

Lepada cu inima grea scrisoarea Doamnei si se uita, mereu zgaltait de spasme, pe raportul sefului Sigurantei, Valentineanu, care, peste ma­sura de ingrijorat, avertiza (a cata oara?) asupra iminentei complotului:

'Consulul general al Italiei, cavalerul Anibal Strambio, a rostit a­seara, la serata Doamnei Otetelesanu, catre domnia sa, domnul ministru de Externe N. Rosetti-Balaneanu: «Domnule ministru, tara voastra sta pe un vulcan; regret ca sunt consul, nu pot sa va spun mai multe»

Tot ieri, la dejun, consulul rus, baronul de Offenberg, il pre­vine pe domnul ministru de Interne ca un complot impotriva Inaltimii Voastre es­te pe cale de a se desavarsi

In asta dimineata, tanarul transilvan Gheorghe Dogarescu, corierul domnului Cezar Bolliac, imi vesteste in persoana imi­nenta complotului si chiar a unui atac asupra palatului.

In gazeta vieneza Die Presse, ca si in jornalul parizian La Patrie, sunt strecurate aluziuni la viitoare si categorice schim­bari in viata Principate­lor.

Mai adaug, Alteta, ca pe un amanunt carele mie mi se pare plin de significatie, acela ca Prefectul Politiei Capitalei, domnul Beldiman, este antrenat in fiece seara de catre indivizi cunoscuti ca simpatizanti cu o­pozitia, la prelungite partide de carti si lasat sa castige. Nu aduc nici o acuzatiune Domniei sale, domnului Prefect, dar in circonstantele date, faptul pare singular si poarta pecetea unei manevre machiavelice, al ca­rei scopus inca nu se lasa cetit'

Voda lasa sa-i scape raportul din mana. 'Exageratiuni! Aista-i Va­len­tineanu, de cand il stiu, alarmist.'

Stranse langa piept caramida inca fierbinte si inchise ochii, stradu­indu-se sa adoarma. Dupa somn bun, maine avea sa se afle in puteri, fri­gurile desigur vor fi incetat, caci li se implinea soro­cul. Patru zile, atata il cazneau, dupa carele, parca luate cu mana, osteneau. De dimineata il va chema pe Mihalache. Trebuiesc regu­late programele reformelor. Vor ince­pe - zambi in gand Voda - cu 'spolierea' monastirilor Act de drep­tate si reparatie, caci, de veacuri, peste un sfert din pamantul Principatelor fusese spoliat si exploatat de egumenii greci ai manastirilor inchinate 'Lo­curilor sfinte'. In urechile lui Alexandru Ioan rasuna, cu vigoare de clopot, propriu-i glas:

'Toate averile manastiresti din Romania sunt si raman averi ale Sta­tului'

Va urma fara intarziere censul desigur pamant Taranii Apoi Rase sleit: Apoi statuia Poate Uitarea Si apoi

Apoi, adormi.

*

Simtea privirea generalului atintind-o cu neliniste si, ca sa-si ascun­da iritarea, Lelia de Gunsbourg culese cateva boabe de stru­guri din po­mi­era de argint. De cateva zile o stapanea aceeasi stare - nemultumire si o manie adanca, pe care o simtea clocotind in stra­fundurile fiintei sale. Facea eforturi sa surada, sa nu izbucneasca, sa para aceeasi femeie seducatoare, cocheta, vesela, fara griji: femeia cuceritoare, trecand in pas de valt prin viata, din triumf in triumf. Inimile lepadate la condurii ei, mai multe decat firul ierbii

Iorgu Granisteanu intreba cu voce mica, tematoare:

- Oare apasa ceva sufletelul turturicii, ori ii parere?

Baroana se crispa. 'Turturica! Porumbita!' Toti amploiatii marunti, toti vardistii, frizerii si baietii de pravalie isi dezmierdau la fel ibovnicele si midinetele. Porumbita, inimioara, gurita, scumpa garofita. Tandretea ieftina, vopsind dulce-gretos cantecele de ma­hala. La instructiunea lui, generalul ar fi putut gasi expresii mai delicate, de o inspiratie mai nobila.

Respira adanc si narile ii vibrara ca la armasarii cei naravasi:

- Parere, generale! Ma apasa vremea Prea aspra! Am petrecut multa vreme in Italia si m-am dezobisnuit. Daca ninge de Craciun, imi ajunge.

Iorgu Granisteanu incerca sa zambeasca. Emise plat:

- Dupa vremea rea, rasare si soarele.

- Ce original!, se stramba baroana.

Generalul simti ca asuda. Incerca, neindemanatic, sa schimbe con­ver­satia si s-o indulceasca:

- Am trecut azi pe la Rech. Am vazut o pareche de paftale minuna­te.

- Si? De ce nu le-ai luat? Ii potrivit dar de Craciun pentru cucoana Anastasia.

Generalului ii dadura lacrimile:

- De ce ma necajesti, ingerasule? Cunosti doar ca am o sin­gura ini­ma si aceea bate numai pentru tine Nu le-am cumparat, pentru ca am fost in embarras de choix[87] Erau batute cu smaragde, dar o alta pa­re­che, la fel, avea rubine. Am voit sa-ti cunosc gustul

Baroana rase rautacios:

- Iata o dilema! De ce nu le-ai cumparat pe amandoua?

Iorgu Granisteanu se holba - o singura pareche costa doua mii de galbeni! Jertfa grea pentru un buget controlat minutios de nevasta. Isi depasi eroic perplexitatea si zambi larg:

- Ai dreptate, porumbita, natangul de mine, nu mi-a trecut prin cap.

- Acum iti trece!

Lelia de Gunsbourg radea cu toti dintii. Semana in clipa aceea cu o jivina, o fiara care-si arata coltii, dar generalul nu baga de seama. Era frumoasa ca ziua, stralucitoare ca un cer de luceferi.

- Bunanteles Nici vorba Maine, pana in seara, ai sa-ti incingi cu ele mijlocul. Iar eu voi avea prilejul sa ma minunez cat ii de subtirel.

Intr-o clipa ii fu la picioare. Burduhanos, cu genunchii inno­dati de varice si intepeniti de guta, inlacramat si cu ochi de caine batut, ar fi starnit rasul; mama-sii, daca l-ar fi vazut - plansul.

- Mon amour bon, implora Spune-mi cu ce te-am supa­rat Ursul tau este neindemanatic, dar stii bine ca te adora. Daca am gresit, ma su­pun oricarei penitente. Doar sa nu ma nedrep­tatesti. Porunceste Fac tot ce poftesti!

Lelia ridica din umeri:

- Ma plictisesti

Generalul tresari ca biciuit:

- Lelia Tu nu ma mai iubesti

- Mereu aceeasi istorie!, facu baroana. Ma iubesti! Te iubesc! Dar vreau sa mai aud si altceva.

Iorgu Granisteanu incerca sa rada:

- Ai dreptate, chéri Eu am vina. Adorandu-te, am uitat sa fiu amu­zant.

'Cand dracu' ai fost?', il intreba Lelia in gand.

Generalul se aseza iar in fotei, scormonindu-si mintea dupa novele interesante. Lelia il asculta cu o singura ureche.

- Sezonul, de altfel, se vesteste stralucitor Serata Irinei Sutzu a fost de-a dreptul epatanta. Puteai intalni acolo tout Buca­rest, tot corpul diplomaticesc

Baroana tresari. Sutzu! Ii ardea de serate simandicoase, alaturi de nevasta-sa, regina si stapana absoluta Pentru ea, Lelia, nu se afla vreme de un ravasel 'M-a uzat si acum ma azvarle la pubela ca pe o treanta, o nemernica si netrebuincioasa ordure[88]!'

Simtea ca pocneste de manie, durere si vanitate biciuita.

- Ai fost si tu?

Generalul paru sa se scuze.

- Politiceste, facem desigur parte din partide adverse, dar exista a­numite obligatiuni sociale. Anastasia ii vara cu printesa, deci cestiune de familie A fost grandios, Sutzestii au stiut tot­deauna sa primeasca si nu se scumpesc Baremi, Chateau Yquem-ul a fost princiar

- Lume interesanta?

- Pai nu ti-am spus, porumbita? Tot protipendul motat. Lipseau - rase - doar Cuza si membrii guvernului da, da vom avea un sezon unic. La palat se prepara doua mari baluri pentru Ajunul de Craciun si noaptea Sfantului Vasile. Se zvoneste despre surprize vieneze, muzici talienesti, Doamna va inzestra doua duzine de orfane alese din familii de uvrieri si tarani saraci Vor arde brazi si se vorbeste chiar de focuri ben­gale in Piata Mare si la Sfantul Gheorghe.

Lelia il cerceta ironica:

- Cum ramane cu lovitura de stat?

- Nu pricep

- Ei asta-i! Mi-ai impuiat capul ca Voda pregateste un coup d'état[89] nimicitor pentru opozitiune si vad ca in schimb organizeaza baluri si ser­bari populare. Devii ridicul, generale, cu informatiunile dumitale de fan­tezie!

Granisteanu, rosu de confuzie, spuse fastacit:

- Chéri, Voda nu ma are in confidenta Ti-am spus ce stiam Ce stie toata lumea Si toata lumea, toate ministerele comentau acelasi zvon: Voda si Kogalniceanu pregatesc o lovitura de stat.

- Ce intelegi prin toata lumea? A scris in gazete?

Generalul rase ca in fata unei copilarii evidente:

- Evident, nu ma refer la contopisti si amploiati. Inteleg capii de mi­nister, adjunctii lor, politicienii seriosi

Lelia de Gunsbourg rase dispretuitoare:

- Seriosi! Cine-i serios in tara asta? Se pregateste o lovitura de stat, iar peste doua zile sau doua ceasuri ne comandam toalete de bal! Triste figuri!

Granisteanu rase, convins ca-i face placere:

- Tu nu stii, porumbita, ca la noi tout finit par des chansons[90]? Chiar astazi am trecut pe la Finante si la Interne. Peste tot liniste, se as­teapta cu nerabdare Craciunul, cu gandul la petreceri aproape ca nu se mai lucreaza.

L-am auzit chiar pe Kogalniceanu spunandu-i lui Iacovache si lui Papiu-Ilarion de la Justitie ca, imediat dupa sarbatori, Voda are de gand sa plece la bai pentru trei ori chiar patru saptamani. Intelegi, adauga razand, prea a trecut multa vreme de cand la pauvre[91] Obrenovici ii sin­gura la Ems

Baroana ii indrepta o privire ascutita:

- Ai auzit chiar tu?

- Parole d'honneur! Mai mult, conu Mihalache planuia si el un petit congé[92]. Oscila intre Iesi, unde casa parinteasca rascum­parata necesita unele reparatiuni, ori Florica, mosia Bratienilor

'Ciudat!', isi spuse baroana, dar, spre a-si ascunde interesul, minti un cascat discret dinapoia palmei trandafirii.

Granisteanu, grijuliu in a-i preveni orice intentie, se interesa cu tan­drete uleioasa:

- Ingerasul meu e obosit?

- Nu ma simt in apele mele Poate ca m-a prins o raceala Nu-ti fa griji.

- Cum sa nu-mi fac?! Te rog sa fii atenta Ai doftorii? Pra­furile lui Drasch sunt strasnice, iti iau junghiul dintr-o suflare. Sa chem slujnica sa te traga si sa inteteasca focul. Nadusesti bine si

Baroana il intrerupse plictisita:

- Da, da asa am sa fac Redeveni tandra si isi ridica mana, du­cand-o spre buzele generalului: Fii linistit, chéri[93] Pe maine

Granisteanu, fericit de schimbarea din dispozitia Leliei, ii saruta a­mandoua mainile:

- Asa, draga mea Maine! Cand aduc paftalele, sa te gasesc voi­nica si sanatoasa! Promis?

*

Lelia de Gunsbourg era o femeie hotarata: deciziunile ei erau rapide si stia a le implini cu indaratnicie si fara scrupule. De la telul propus, n‑o puteau intoarce nici Voda, nici Dumnezeu Tatal, nici iadul. Poate moartea

Poseda mai ales o anume trasatura care o singulariza, deose­bind-o de mai toate muierile veacului si de lumea din care facea parte. Cu ingri­jita instructiune - dascali buni, aplicatie, o Europa forfecata de multe calatorii - primita in cele mai nobile case din republicile italiene, din Francia si Englitera, cunostea in chip desavarsit acele nenumarate ca­noa­ne ale celei mai subtile si gratioase etichete, vestita eticheta a Versail­les-ului secolului al XVIII-lea.

Ceea ce insa o particulariza era dezinvoltura cu care stia sa se des­co­toroseasca de acel 'asta se face' sau 'nu se face', atunci cand i-o dic­tau interesele; scandaliza cu aplomb, infrunta cu zambet stralucitor, ig­nora cu gratie figurile incremenite de consternare. Din acest punct de ve­dere, era surata buna cu Maritica, Doamna lui Voda Bibescu, repauzata cu trei ani in urma la Paris, si cu Maria Obrenovici, insolenta rivala a E­lenei Cuza. Si poate ca acestea o intreceau in cutezanta, caci insolenta lor sfidase, sfida dintre zidurile unor palate princiare.

A doua zi, spre pranz, dupa un somn bun (luase o gamalie de opium pentru a-si adormi visele), Lelia de Gunsbourg, intr-o blana somptuoasa de vulpi negre si in cea mai stralucitoare sanie din Bucuresti, trasa de pa­tru armasari ca pacura in valtrapuri sangerii, intra in curtea palatului Sutzu.

Era din partea ei un act de uluitoare indrazneala; nu facea parte dintre intimii casei, n-o cunostea in persoana pe printesa Irina, nu fuse­se poftita niciodata la palat, si mai putin in amiaza aceasta a lui dechem­vrie 1863.

Pozna a intamplarii, din curte iesea tocmai sania printesei Irina ple­cata intr-una din vizitele 'de dupa pranz' ale vremii. Cele doua echipaje aproape ca se ciocnira. Femeile se cercetara cu hulpava curiozitate, dar bine stapanita. Despre discretia reactiilor - buna crestere porunceste ca­muflarea emotiunilor de orice fel - primisera amandoua invatatura te­meinica, inca din anii cruzi ai prunciei.

Baroana salta abia inclinand padurea de bucle rosietice, care se re­varsa nestapanita pe blana neagra; printesa Irina raspunse la fel, saltand amuzata o spranceana.

Scena fusese surprinsa de Sutzu, aflat la fereastra, si care, increme­nit, fara a mai apela la serviciile feciorului, ii iesi in intampinare. Isi stru­ni fata de slujitori consternarea si mania si o pofti in cabinetul dumnea­lui.

- Doamna!, izbucni. Est-ce possible[94]?

Lelia de Gunsbourg ii azvarli o privire invapaiata:

- Dupa cum vezi, printe, e foarte posibil.

Sutzu scrasni din masele. Se asigura ca usa e bine inchisa si trase draperia ascunsa de portiere. Baroana il cerceta ironic:

- Ti-e teama sa nu te auda slugile? Urechi lipite de gaura cheii! Cre­deam ca palatul Sutzu e mai stilat.

Printul ignora observatia. Intreba glacial:

- Va dati seama, doamna, de proportiile imprudentei dum­neavoas­tra?

- Am destula imaginatie.

- Si-atunci? Vizita dumneavoastra este pe cat de indezirabila, pe atat de condamnabila. Venind aici, daunati conspiratiei, ma puneti intr-o situatie imposibila fata de printesa Sutzu.

- Pana mai deunazi, rosti baroana fierband si adoptand tonul lui Sutzu, dovedeati mai multa indiferenta fata de doamna prin­tesa. Indife­renta care mergea pana la excluderea ei din planurile dumneavoastra de viitor.

Printul avu o miscare de recul. Ar fi azvarlit-o pe usa afara, ca pe o sluga, dar ii mai era intr-o oarecare masura utila, si apoi, femeia se do­ve­dea o nebuna primejdioasa, in stare de cele mai necugetate acte. Declara ceva mai imblanzit:

- Si atunci, ca si acum, te-am rugat sa ai rabdare. Sunt situatiuni care nu se rezolva intr-o zi ori doua. E atat de greu de inteles, Lélie?

Baroana rase rautacios:

- Aha! Am redevenit Lélie Impresionante piruetele dum­neavoas­tra, printe! Rabdare!

Se apropie ca o pisica uriasa, salbatica. Se opri un pas in fata lui si‑l privi in adancul ochilor:

- Limpede si raspicat! Cand ai de gand s-o mazilesti?

Sutzu isi infipse unghiile in palme. Chipul osos parea de roca:

- Nu sunt obisnuit sa mi se vorbeasca in felul acesta.

- Nici eu nu sunt obisnuita sa fiu tratata ca o zdreanta de care te‑ai folosit, apoi o azvarli in canal. N-am habitudinea de a suporta relatiuni senior-serv! Cand eu sunt serva!

Printul o conduse pana la canapea si se aseza in fata ei, pe causeu­sa din mijlocul imensului cabinet.

- Sa discutam linistit ca intre oameni maturi, Lélie! Ce te nemultu­meste?

- Ha! Ha!, rase tare baroana. Ce ma nemultumeste? Incepu sa vor­beasca precipitat, avalansa de cuvinte, ofensa si revolta, fara a-si lua ra­gaz sa respire: De o saptamana nu am un rand de la tine in afara ravase­lor conspirative, te avertizez ca am intrat in atentiunea Sigurantei, iar tu dai indiferent din umeri! Ce ma nedu­mereste, parbleu[95], asta le intrece pe toate! Nu pot da ochi cu tine, imi eviti alcovul, dupa ce m-ai prostitu­at, transformandu-ma in unealta ambitiunilor tale politice, dai receptii somptuoase, unde tu si nevasta-ta pareti mai uniti ca oricand, si chiar sunteti, mi-o spun initimii vostri, si ma intrebi, ai nerusinarea sa ma in­trebi despre motivul indignarii mele?!

- Esti o femeie desteapta, Lélie Toate acestea sunt masuri de pre­cautiune dictate de importanta unei actiuni atat de primejdioase.

- Si dupa aceea?

Printul dadu din mana si rase silit:

- Dupa aceea! Doar am mai discutat. Nu vad de ce nu ai incredere in mine.

- Eu vad foarte bine.

- Un print Sutzu are un singur cuvant, declara pompos.

Baroana ii rase in nas:

- Poate da sau poate nu! Cand voi fi printesa Sutzu, voi studia hro­nicul familiei voastre. Pana atunci, permite-mi sa ma indoiesc.

Printul isi rasuci inelul cu stema. Gura aspra devenise subtire ca o ata:

- In definitiv, ce doresti?

Lelia surase dulce:

- Garantii, mon cher prince!

- Garantii?, intreba sincer uimit. Ce fel de garantii pot sa-ti ofer? Si in ce sens?

- In sensul ca, o data complotul izbutit, chiar a doua zi vei depune cerere de despartenie la dicasterie.

Sutzu avu unul din rarele lui hohote - de fapt, unul singur - de ras:

- Si cum pot sa-ti garantez asemenea intelegere intima?

Baroana il privi lung, lasand sa treaca cateva clipe inainte de a ras­punde. Sutzu considera gresit pauza si se grabi sa adauge:

- Vezi?! Nici tu nu cunosti continutul unei atari garantii.

- Oare! Vei scrie acum, aici, o mica epistola. Adresata mie. O epis­tola in care, desigur, fara a folosi termeni grosolani, suntem intre oameni de lume, n'est-ce pas[96], vorbesti despre unele cusu­ruri ale doamnei prin­tese, carele ti-au devenit insuportabile. Par conséquent si tinand seama de dragostea ce-mi porti, ai hotarat sa ceri separatiunea Urmeaza sem­natura intarita de sigiliu!

Sutzu simti ca-i vine ameteala. O privi uluit:

- Cunosti un singur barbat normal care ar semna o aseme­nea scri­soare?

- De ce nu, de vreme ce e decis sa-si onoreze promisiunea?

- N-am pomenit ceva mai compromitator.

- Compromitator pentru o persoana neleala. Altfel, o data fagadu­iala implinita, voi arde scrisoarea in fata ta.

Printul incepu sa se plimbe agitat prin cabinet.

- Esti nebuna! Da, da, hotarat, nebunie curata! Intre noi astfel de angajamente! Gandeste-te cat de greu va apasa acest legamant asupra vietii noastre comune!

Lelia de Gunsbourg il urmarea zambind cu rautate:

- Iti dai seama ca insasi ezitarea ta raspunde cel mai limpede indo­ielilor mele?

- Propunerea ma jigneste adanc. N-am intalnit pe nimeni care sa ma trateze cu atata neincredere.

- Cuza are incredere in tine? rase baroana. De ce nu te simti ofen­sat?

- O intrebare ridicula! Amesteci chestiuni care n-au nici o legatura.

Baroana se ridica strangandu-si blana in jurul trupului. Intreba cu privire si glas uscat:

- Scrii sau nu scrii? Am lume diseara si ma grabesc.

Printul se balbai:

- Sunt un barbat de onoare, un gentilom, nu-mi pot denigra sotia.

- Fata de cine?

- Chiar si fata de tine. Nici macar un burghez n-ar proceda atat de necioplit.

- Deci nu!

Se rasuci pe toculetele botinelor si se indrepta cu pasi hotarati spre usa. Printul o apuca de brat:

- De asta ai venit? Ca sa ma santajezi?

- Numeste-o cum iti place. Am vrut sa stii ca n-am ingaduit nima­nui in viata mea sa-si bata joc de mine. Si daca s-o fi nascut vreunul ca­re s-o faca, acela in orice caz nu e - scuipa vorbele - alteta sa printul Constantin Sutzu. Complimentele mele distinsei tale doamne.

Printesa Irina se intoarse acasa pe la ceasurile sase seara. Era im­bu­jorata de ger, falnic de frumoasa - maiestuoasa ca de obicei - si strasnic de bine dispusa.

In salonul cu soba vieneza de portelan rose, unde cand nu aveau al­te treburi obisnuiau sa astepte invitatii la dineu, Sutzu citea gazeta, a­run­candu-si mereu ochii spre pendulul inalt, catarat pe patru colonete de marmura, de asemeni rozalbe.

La intrarea printesei se ridica si o saluta evident nelinistit.

- Acasa?, se mira Irina. La ora aceasta? Ma porti din sur­priza in surpriza.

Sutzu ii saruta mana:

- Scuza-ma, draga mea, ca am primit o doamna care nu ti-a fost pre­zentata. Dar circumstantele acute pe care le traim ne obliga la gesturi mai putin obisnuite, chiar neconvenabile, as zice.

In ochii verzi, superbi, ai Irinei o veselie nebuna isi infipse tortele.

- Ti-a trebuit mult timp ca sa-ti prepari acest discurs? De toute façon[97], bag de seama ca progresezi. Metresele te viziteaza acasa, in plina zi, pe poarta cea mare. Sau poate ca cette petite dame ignora ca exista si o intrare pentru slugi?

Departe de a fi manioasa, se exprima astfel dintr-o aroganta innas­cuta, dintr-o trufie ce facea parte din insasi fiinta ei, din constiinta unei superioritati absolute. Iar scandaloasa cutezanta a baroanei, cat si incur­catura evidenta a sotului o amuzau enorm.

- Iarta-ma, draga mea!

- Eu te iert, rase, dar fii atent tu sa nu te compromiti. De la o vre­me, frecventezi o lume bizara, intretii relatiuni cu tot soiul de creaturi.

Jignit - pentru acuzatia adusa lui si nu pentru calificativele acor­da­te Leliei -, respinse timid:

- Sa nu amplificam. In definitiv, baroana de Gunsbourg este primi­ta in cele mai selecte case si tine un salon distins, unde nu se patrunde usor.

Sprancenele fine ale Irinei se arcuira a mirare si rase din inima:

- Oh, là, là! Vasazica micuta isi permite si selectiuni? Din ce in ce mai amuzant! Se rastoarna lumea! Daca numai jumatate din ce am auzit despre ea, nu-i nici un ceas, in salonul Vasilenei Cantuniari, ar fi adeva­rate, pana si ultimul burghez i-ar inchide usa.

- Vasilena Cantuniari nu s-a sfiit sa i-o deschida, si nu o data!

- Ia te uita!, observa la fel de vesela Irina Sutzu. Te tine la curent cu toate mondenitatile ei? Si, pe urma, Vasilena e o amatoare de curiozi­tati, o originala, asa a fost dintotdeauna. Ii sta bine Si, mai presus de toate si in orice situatiune, ramane une grande dame

Sutzu incerca sa se justifice:

- Crede-ma, Irène, intretin cu doamna de Gunsbourg simple relati­uni de afaceri. Ne este utila si

- Te rog, nu ma intereseaza afacerile tale, atata vreme cat reputa­tiu­nea iti ramane intacta Sa nu uit! La dineu vine si Kronprinzul

- Deci, frac!

- Ce parere ai? Sa pun rochia neagra cu pazmanterie de aur sau toaleta de brocart bleu-lumière?

Printul gasi prilejul sa fie galant:

- In amandoua esti la fel de magnifica.

Printesa ii rase in nas:

- Caraghiosule!

Iesi unduioasa, fredonand o sansoneta la moda. Sutzu privi in urma ei usa inchisa:

'Cum poti parasi o asemenea femeie? Inteligenta, spirit, tact, frumu­se­te princiara, grandoare si nobila obarsie, toate in acelasi paneras'

N-o iubea, dar nu cunostea frunte pe care sa stea mai bine viitoarea coroana a Romaniei.

CAPITOLUL IX

Stan, feciorul, facea ordine in cabinet. Era o incapere vasta cu dula­puri-biblioteca inalte, cateva mescioare risipite pe langa jilturile adanci si trei orologii englezesti in asa fel potrivite, incat muzicile sa nu se incale­ce. Astfel, ceasurile zilei, in casa lui Todirita Zavoianu, erau cantate si au­zite distinct, melodiile insiruindu-se una dupa cealalta.

Ionica Miclescu, trantit pe o sofa adanca din piele rasurie de Cordo­ba, isi plimba somnoros privirea in lungul rafturilor de carti. Erau de-a dreptul impresionante; abundau legaturile de pret, piele scumpa si cati­fe­luri, ornamente de aur, argint si fildes, incunabule cum nici in casa lui Kogalniceanu nu intalneai cu sacul.

Cand vazuse biblioteca Zavoianului, poetul Alecsandri ca­zuse in ad­miratiune perplexa:

- Nu te stiam, bre, asa carturar! Ai o comoara aici, sa te pizmuias­ca pana si Universitatea din Berlin!

Todirita se umflase cimpoi si rostise pompos:

- De, poete, nu toti ne aflam sub obladuirea muzelor, nu-i asa In­spiratiunea e un ce, pentru ca, va sa zica, sunteti artisti, dar asta nu in­seamna ca noi, istilalti, nu progresam. Urla: Pentru ca, nu-i asa, cultura inseamna civilizatiune si civilizatiune fara cul­tura nu poate ca sa existe!

Alecsandri dezmierdase din priviri titlurile, legaturile scumpe. Se oprise cu ochii mariti de surpriza:

- Evanghelierul slav de la Homor - 1473. Ce vorbesti, badie?! Cum ai pus mana pe un asemenea cap de opera?

Intinse mana si scosese cu evlavie volumul din raft. O clipa ramase­se mut de uimire, nepricepand ce se petrecea, apoi izbuc­nise intr-un ho­hot de ras homeric. Intre copertile scumpe nu se afla nimic si tot astfel se intampla cu celelalte volume care um­pleau odaia. Legaturile erau imitati­uni scumpe, mestesugite cu arta de un potlogar din Firenze, signor Betti­ni, si carele umpluse de carti scumpe, goale, multe biblioteci simandicoa­se din Europa. Alecsandri auzise de ideea, strasnic de productiva, a flo­ren­tinului, dar o socotise drept nazbatie de domeniul fanteziei de anecdo­ta.

- Bata-te mantuirea, Todirita! Umbli cu cioara vopsita. Uite bosca­rie la care nu m-as fi gandit! Carturariu de carnaval!

Zavoianu cel tanar, impieptosandu-se, purtase raspuns intepat, re­pezit de pe cel varf al Ceahlaului:

- Aducerea-mi aminte nu mi-i saraca! Ma insel oare sau la conacu-ti din Mircesti am vazut cu adevarat, aninata in salonas, o cadra, o copie dupa Rafael? Care-i osebirea? Domnia ta iti impodobesti casa cu poze, eu unul cu hrisoave! Nu cred ca aceasta sa-mi pricinuiasca vreo scadere si strasnic ma mir ca n-ai priceput, nu-i asa, ca asta trebuie sa patrunda in toate bordeiele.

- Cestiune de civilizatiune, rasese Alecsandri.

Ionica Miclescu isi indrepta privirea catre Stan. Mereu zambaret, strangea pe o tipsie de argint cupe goale si scrumelnite pline.

'Asta', isi zise, 'trebuie ca rade si cand plange. Si in somn, tot in­tr‑un chicotit o tine!'

Concert de zurgalai napadi curtea, vestind oaspeti. Todirita se des­prinse de fereastra de unde pandea strada si porunci gros:

- Stanley, a sosit conu Barbu. Introdu-l!

Ochii ii cazura pe tava plina ochi:

- De cand tii slujba de fata-n casa, Stanley? Unde-i Frusina?

- La tat-so in Pantelimon, c-o fatat, inaltimea voastra milard

- Cine? Frusina?

Stan se hlizi, vesel nespus:

- Nu, milard, vacuta lui badea Ciocalau, ista, tat-so, i-o indreptat cuvant sa vina degrab', caci s-o intamplat minunatia lumii! Jitica are coada cu doua tartamuri

- Ce-s alea?, se holba Zavoianu.

- Ista, canaf, milard, doi ciucurasi di tata frumusatea, unul tuciu­riu, celalalt balan. Poate te-i indura, conasule, si m-oi inga­dui si pe mine sa trag o fuguta pana la ista, Ciocalau, caci despre asemenea nazdrava­nie, doar la Zavoieni, daca Lumanarea ta tine minte, cand s-a fost intam­plat ca clota cea neagra a Gheorghitei, vadana din capul satului, cea cu pricina de la Iesi, de l-o tinut pe Mitrita al Dumitrei a lui Sararu, straje­rul de la Ulmeni, care s-o taiat in junghere cu baietul cel slab de minte al morarului, un betiv si un raoan

- Ai ispravit?! urla Todirita.

- Da!, facu fericit Stan. Clota ceea

Cantuniari deschise usa:

- Ce faceti, va certati? Se aude din ulita.

Stan rase incantat:

- De-amu, conu milard Barbu s-o introdus singurel, numai ca clota cea neagra a Gheorghitei, vadana din capul satului, a scos un pui cu trei picioare!

- Alecsandri, spuse Cantuniari, ti-a netezit cararea, dar, a recunos­cut si dansul, s-a cam lasat purtat pe aripile fanteziei si, dus de val, ti-a cam gogonat ispravile, inaltandu-te peste masura. Te poti descurca, so­cot, jucandu-l pe ala modestul. Povestile lui Alecsandri - exageratiuni de poet.

Todirita Zavoianu emise din gat:

- Poetii sunt fala oricarei natii civilizate. Civilizatiunea antica

Miclescu il intrerupse nervos:

- Ne-ai smintit, Todirita, cu progresul si civilizatiunea. Civilizeaza-te cat poftesti, dar da-ne pace sa rasuflam. Se intoarse aferat catre Can­tuniari: Cum adica m-a inaltat peste masura?

Barbu ii puse mana pe umar si-i zambi cu toata afectiunea:

- Mai, Ionica, eu cunosc cate si minunate conchete ai in pa­noplie. Poftesti sa treci alaturea si o printesa Romanov, si o alta de Bavaria, n-ai decat! Poti basni astfel ce culoare de caltavete[98] tine stranepoata lui Soliman Magnificul, pe carele ai plimbat-o in caiac de aur pe Bosfor, nu-i nici anul! Atata doar ca baroana nu-i natanga si te poate lesne dovedi cu maruntisuri la care nici nu gandesti.

Todirita Zavoianu se holba:

- Ce vorbesti, mon cher! Te-ai tinut cu o printesa Romanov?

Ionica Miclescu dadu din mana plictisit:

- Parole, Todirita, nu te-am vazut niciodata asa natang! Ti-ai scos cusma si ti-au ciugulit vrabiile sub teasta!

- V-oti incontra alta data, rase Cantuniari. Ionica, baga de seama! Poti taifasui cu baroana cate in luna si in stele, de altfel ea o sa dirigu­ias­ca asa cum o stim conversatiunea, dar baga de seama la cele politi­cesti. Atata trebuie sa intaleaga ca tii partea domniei, iar cu Voda te afli in buna amicitie inca din anii junetii, incolo, cum te-o duce lumina si in­telepciunea.

- Sa-i vorbesti despre civilizatiune! propuse Todirita Zavoianu. A­ceasta face o buna impresiune, dovedind elanuri si minte propasita. Ridi­ca glasul, imaginandu-se in fata baroanei: Ganditi-va, doamna - doar o clipa de meditatiune! -, la durerile si patimile tre­cutului! Civilizatiunea, iata drumul pentru inaltarea tarii si a natiei.

Schimba brusc tonul, revenind la normal:

- Cred ca va fi coplesita de puternice emotiuni. Acestea sunt soiul de cuvinte ce starnesc vibratiuni teribile in orice inima romana, carele bate romaneste, intr-o faptura romana! Repeta incantat de potrivire: Ini­ma romana in trup roman! Acestea le-oi insemna, spre neuitare, la dife­rite ocaziuni.

La plecare, Stan se inchina adanc, frant din bracinari:

- D-apai, milard Barbu si matale milard Ionica, meposmaji

- Ce vrea asta cu posmagii?

Miclescu ridica din umeri:

- Nu-s posmagi, sunt omagii. Adica mes hommages[99]. Todirita ii bun de Socola

- A! Ii puse amandoua mainile pe umeri. Tine minte, Ionica! Indife­rent de ce om dobandi de la baroana, grija mare sa ai de una! Sa nu simta cu nici un pret urzeala. Bonne chanse[100]!

*

Abia la a doua intalnire avea sa afle Lelia de Gunsbourg cam in ce baltisoara se scalda Miclescu. Adica acea baltisoara in care poftea Barbu Cantuniari sa-si imagineze baroana ca Ionica se scalda.

Imprejurarile il ajutasera. In cea dintai joi, cand fusese poftit la Le­lia, Miclescu facu succes neasteptat. Elegant - acea eleganta inimitabila a junetii celei mai inalte societati pariziene - subtirel, cu mustata sulita si parul balan carliontat pe la tample, neintrecut dansator si partener de nadejde la stos si whist, Miclescu cucerise intreaga societate. La rabojul insusirilor, Barbu Cantuniari mai socotise ca Ionica nu era natang, avea siguranta si desavarsirea in maniere a omului voiajat, nu era lipsit de spi­rit. Vorbele lui prin­deau un adaos de farmec datorita graiului moldo­venesc. Cucoa­nelor, mai cu seama, li se parea absolut charmant sa-l au­da pe junele acesta frantuzit de la orhideea de la piept pana in varful bo­tinelor si care se exprima in cea mai savuroasa pariziana, vorbind o mol­doveneasca neaosa, dulce si nealterata, folosind in mijlocul celei mai ele­gante fraze cuvinte ca ciubota, cusma, m-o agrait, soltic, curechi de Bru­xelles.

Iar Ionica, stiind ce-i sta bine, din vechi experimenturi, anume isi presara graiul, ploaie de confeti, cu moldovenisme picante. Si, har Dom­nului, mosia Zavoienilor, unde haladuise ca prunc, avea cu ce inzestra grai hatru si poznas.

Lelia, fara sa aiba aerul, il tinuse toata soareaua in priviri, urmarin­du-i cea mai mica miscare. Spre marea surpriza a sindro­fiei, fu luat in seama, ba, mai mult, ii avansa gentileturi Elenuta Ghica, socotita cea mai stralucita partida a sezonului. Implinise nouasprezece ani, era fru­moasa zana, bogata de ti se ura sa-i faci socoteala avutiei si pretentioasa de parca s-ar fi tras din insisi sfintii imparati, de-i erau patroni, Cons­tan­tin si Elena.

Ionica valsa, cocheta, juca carti, nu neglija pe nimeni, iar fata de ba­roana fu politicos, plin de complimenturi si admiratie, dar nu insistent. Baroana ramase cam descumpanita, inciudata si, in timp ce Rose o des­co­torosea de spelcile care-i tineau cocul, se intreba daca palavrageala lui Alecsandri nu o fi cuprinzand cumva mai mult adevar decat isi inchipuise ea.

Iritarea Leliei era sporita si de ultima intrevedere cu printul Sutzu. I se parea acum, fata de indiferenta politicoasa a lui Miclescu, ca inregis­tra un al doilea esec, intr-o cariera amoroasa care cunos­cuse doar trium­furi. Aprinse candelabrul, inconjura cu sfesnice aprinse toaleta-cabinet si se cerceta cu patru parechi de ochi, cautatura ascutita, vanand cel mai mic cusur, si spaima cat sa rapuna alte patru inimi:

'Oare sa ma fi trecut?'

Rose, camerista, citindu-i parca grija, surase linistitor:

- Niciodata doamna baroana n-a fost mai frumoasa.

Lelia tresari: 'Ce privire patrunzatoare are fata asta!'

- Spui drept, Rose?

- Sunteti ca o flacara, ochii au o stralucire Asa stralucesc lacurile de munte in bataia soarelui de iarna. Te orbesc M-am nascut in Pirinei, doamna, si stiu ce vorbesc

Baroana se simti emotionata:

- Merci, Rose, merçiVous êtes vraiment une très brave fille[101].

Si isi apropie si mai mult chipul de oglinda. Nu, in privinta aceasta nu trebuia sa-si faca idei. Nici un cret nu prindea coada ochilor, pielita obrazului avea fragezimea nenufarilor, parul care o invaluia in mantie princiara pana aproape de calcaie lucea sati­nat Un medic vestit ii spu­sese, la Paris, ca sanatatea omului se cunoaste pe par si pe maini Ele iti pot vesti, cu mult inainte de a cadea zacas, ca boala ti s-a cuibarit in trup

Peste trei zile, baroana il pofti pe Miclescu la o soarea intima. 'Vom fi en petit comité[102], vom putea sta de vorba mai confortabil, fara a fi