Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































Una mie noua sute opt zeci si patru - George Orwell -

Carti












ALTE DOCUMENTE

WRITING THE ROMANTIC COMEDY - Billy Merlint
COLONIA PENITENCIARĂ
DEVORATORII MORTII
O SANSA FORMIDABILA
Picnic la marginea drumului
Jeffrey Archer - Nici un ban in plus, nici un ban in minus
edgar papu - barocul ca tip de existenta
MANSARDA LA PARIS CU VEDERE SPRE MOARTE
Mark Twain AVENTURILE LUI HUCKLEBERRY FINN
Clubul Cocosatilor Zar de fuga

Una mie noua sute opt zeci si patru

- George Orwell -



Autorul cartii de fata, George Orwell s-a nascut in India, in anul 1903 dintr-o familie anglo-indiana, adevaratul sau nume fiind Eric Blair. A studiat la Eton, unde si-a luat licenta in filosofie. In anul 1922 pleaca in Birmania unde se angajeaza la politia imperiala a Indiilor. Aceasta meserie nu-i placu, fapt pentru care demisioneaza in timp ce-si petrece concediul in Anglia urmand sa traiasca de pe urma publicatiilor sale.

Fara resurse materiale el sosi la Paris, pe care-l cunoaste bine si duce o viata plina de privatiuni timp indelungat, pana ce se angajeaza ca plonjor la un restaurant. A fost o perioada grea pentru el, in care insa reuseste sa-si publice prima lui carte in traducere in limba franceza, in anul 1933 avand titlul "La vache erangee" (Vaca turbata). Revenind in Anglia se angajeaza ca invatator, dupa care intra ca vanzator intr-o librarie, dar fiind atras de curentele politice ale vremii, intra in randurile voluntarilor, care participau la luptele din Spania in timpul razboiului civil impotriva lui Franco.

Este ranit la Huerca in timpul luptelor din anul 1937.

Scarbit de ororile traite in timpul acestei crancene inclestari, de abuzurile vazute de el si de stalinismul totalitarist, care avea ce mai odioasa conceptie despre lume si societate, pleaca in Maroc.

In anul 1939 este mobilizat ca sergent, iar dupa o buna bucata de timp este reformat, timp in care isi castiga existenta muncind in timpul noptii in uzine. Peste putin timp i se incredinteaza un post de spiker la postul de radio B.B.C. In anul 1943 este numit director la revista Tribuna, iar in anul 1945 este trimis special al ziarului The Observer in Franta si Germania.

Atins de tuberculoza de mai multi ani, timp in care a mai publicat "Le Catalagne Libra" (Catalonia libera), "Easaie choisis" (Eseuri alese), "Vive l'Aepidistra" (Traiasca Aspidistra) este internat intr-o clinica din apropierea Londrei in ianuarie 1950.

Este perioda ultimilor sai ani, atunci cand luptand impotriva mortii, isi goleste sufletul de amintirile crude ce i-au ramas de pe frontul din Spania, infatisand lumii intregi adevarata fata asupra idealurilor ce si le facuse despre o lume a viitorului.

In romanul "1984" el descrie si isi exprima ingrijorarea fata de destinul omenirii pus la cale de stalinismul sadic si infatiseaza la modul cel mai sincer deceptia ce-l stapanea asupra idealurilor ce si le facuse despre o lume a viitorului.

In aceasta spovedanie el isi exprima ingrijorarea adanca ce-l coplesea inainte de a-si da obstescul sfarsit, iar scrierile lui sunt ca un strigat de disperare adresat omenirii de pe intreg cuprinsul planetei.

Facandu-si datoria fata de intreaga omenire, termina romanul 1984 in anul 1950, an in care se stinge din viata iar lucrarea sa vede lumina tiparului.

-- 1 9 8 4 --

 

Era intr-o zi de aprilie, rece si luminoasa. Ceasul batea orele 13. Winston Schmith, cu barbia infipta in gat, se straduia sa evite vantul puternic si trecu cu repeziciune prin usa de sticla a blocului "Casele Victoriei" nu destul de repede pentru a evita sa inghita ceva praf din norul ce se formase in acest timp. Holul mirosea a varza calita si a covor vechi. Intr-una din extremitati un afis colorat, prea mare pentru acest mizerabil interior, era prins in perete. El reprezenta la modul cel mai simplu o fata enorma, lata mai de un metru. Era figura unui barbat in jur de 45 de ani, cu mustata groasa si deasa, cu trasaturi accentuate si frumoase.

Winston se indreapta spre scara. Era de prisos sa ia ascensorul. Chiar in cele mai bune timpuri, functiona foarte rar deoarece curentul ca urmare minunatelor indicatii era intrerupt in tot cursul zilei.

Aceasta masura de economii era luata in cinstea sarbatoririi "Saptamanii Unirii".

Apartamentul sau se afle la etajul 7.

Winston avea 39 de ani si suferea de ulcer varicos deasupra gleznei. Urca incetisor. El se opri de mai multe ori in drum, spre a se odihni. La fiecare etaj, pe un afis lipit pe perete in fata cabinei ascensorului, imensa fata te fixa cu privirea. Aceasta era unul din acele portrete aranjate intr-un mod in care ochii pareau ca urmaresc pe oricine trecea.

O mentiune sub portret avertiza :

"Big Brother va priveste"

In interiorul apartamentului lui Winston, o voce dulceaga facea o comunicare asupra realizarilor dobandite in productia de otel, pe cap de locuitor.

Vocea provenea dintr-un difuzor plasat pe peretele din dreapta.

Winston rasuci butonul si vocea isi reduce intensitatea, insa cuvintele se mai auzeau distinct. Zgomotul produs de aparat era asurzitor, cu toate acestea nu exista nici un mijloc de a-l opri complet. Winston se indreapta spre fereastra. El era de statura potrivita, mai curand mica, iar infatisarea lui scheletica, era scoasa in relief de salopeta lui albastra, uniforma partidului.

Parul il avea foarte blond, fata sanguina, pielea tabacita de sapun de proasta calitate, de lame de ras ruginite si de frigul iernii din locuinta, care urma sa se sfarseasca odata cu venirea primaverii.

In afara, privind prin fereastra, lumea de pe strada i se parea tot infrigurata, vartejuri de praf rascoleau strada ridicand spre cer bucati de hartie rupta.

Soarele stralucea si cerul parea de un albastru intens. Totul parea decolorat in afara de afisele lipite pretutindeni. Din toate colturile strazii chipul celui cu mustata neagra te strapungea cu privirea, permanent.

Inaintea lui se afla un singur zid. Big Brother va urmareste, glasuia legenda, in timp ce privirea ochilor negri ii sfredeleau adanc ochii lui Winston. La nivelul strazii un alt afis, din care un colt era rupt, se legana in vant si care acoperea si descoperea in mod alternativ un singur cuvant: Angsoc. Departe, un elicopter aluneca printre acoperisuri, plutea un moment asemenea unei muste de culoarea albastra, apoi se inderparta ca o sageata intr-un zbor curb.

Aceasta era o patrula aeriana, care avea rolul sa-si bage nasul prin locuintele oamenilor, dar aceste patrule erau lipsite de importanta. Singura si cea mai de temut era Politia Gandirii. In spatele lui Winston, vocea continua neincetat sa transmita informatii obositoare privind productia de otel ca fiind cea mai mare de pe planeta, fapt ce ilustra justetea celui de-al IX - lea plan trienal.

Alaturi de difuzor era un telecran prin care se primeau si transmiteau stirile in mod simultan. Sunetele erau captate de Winston prin soapte aproape interceptibile. Mai mult, atat timp cat Winston ramanea in campul vizual al placii de metal a telecranului, el putea fi perfect vazut si inteles. In mod natural, nu putea sti niciodata, daca la un moment dat era sau nu spionat. De cate ori si dupa ce plan Politia gandirii se ramifica pe o linie individuala (pe o locuinta) nimeni nu putea sti. Se poate imaginea chiar ca aceasta, in mod permanent, prin canalele sale, supraveghea intreaga suflare. Dar oricum, ea putea fi o capcana intinsa oricui, de fiecare data, daca ar fi dorit. Trebuia sa traiesti, cu orice pret, deoarece obiceiul devine instinct, admitand ca toata emisiunea a fost ascultata si supravegheata cu siretenie din umbra. Winston statea cu spatele catre telecran, deoarece el stia ca putea fi permanent supravegheat si de aceea era foarte prudent.

Cam la un kilometru departare, Ministerul Adevarului se inalta semet si alb in contrast cu privelistea sinistra.

Iata Londres, gandi el cu un fel de dezgust nedeslusit. Londres era capitala primei regiuni aeriene, a treia prin importanta numerica a populatiei sale, care alcatuia provinciile Oceaniei. El cauta sa-si regaseasca in memorie unele intamplari din copilarie care sa-i reaminteasca daca Londres fusese oricand la fel ca acum. Acolo sa fi fost casele specifice secolului XIX, in ruina, cu peretii lor proptiti din barne, cu cartoane la ferestre care sa inlocuiasca sticla, aceste acoperisuri subrede din tabla ondulata ruginita, aceste garduri ale gradinei, in ruina si aplecate in toate partile?

Sa fi fost acolo de totdeauna aceste asezari bombardate, unde praful de ipsos umple atmosfera sau iedera agatata pe mormane de daramaturi? Si aceste corturi carora bombele le-a creiat un teren foarte cuprinzator si unde s-au inghesuit colonii mizere de locuit amenajate din scanduri asemenea unor custi pentru iepuri? Totul era inutil. Winston nu-si amintea nimic. Nimic nu-i ramasese in minte din timpul copilariei, in afara de unele evocari fulgeratoare si stralucitoare, fara sens, absolut neclare.

Ministerul Adevarului, prescurtat denumit "MINIVER" in noua limba care era un idiom oficial in Oceania, te frapa prin indiferenta in raport cu constructiile din imprejurimi.

Aceasta cladire era construita intr-o forma piramidala gigantica, din beton armat de o culoare alba stralucitoare. Ea isi desfasoara balcoanele pana la trei sute de metri inaltime. De la postul sau de observatie Winston mai putea inca descifra pe fatada giganticei constructii inscriptia artistic executata a celor trei lozinci ale Partidului:

" RAZBOIUL ESTE PACE"

"LIBERTATEA ESTE SCLAVIE"

"PROSTIA ESTE PUTERE"

Ministerul Adevarului cuprindea, se zice, trei mii de camere deasupra nivelului solului si multiple dependinte subterane corespunzatoare. In aceea vreme in Londres nu mai existau decat alte trei constructii asemanatoare ca infatisare. Ele puneau in umbra atat de puternic stilul arhitectonic inconjurator, incat de pe acoperisul blocului victoriei se puteau vedea dintr-o singura privire toate cele patru constructii, cu usurinta. Erau sediile celor patru ministere are se imparteau la totalitatea aparatului guvernamental.

Ministerul Adevarului, se ocupa de distractii, de informatii, de educatie si de artele frumoase.

Ministerul Pacii, se ocupa de problemele razboiului.

Ministerul Amorului se ocupa si veghea asupra respectarii legilor si a ordinei.

Ministerul Belsugului era raspunzator de nivelul material si social, precum si de problemele economice ale poporului.

Denumirile lor in nov lang (in noua limba) erau:

-          "Miniver" ministerul adevarului;

-          "Ministerul Pacii + Minipax";

-          "Miniplen" ministerul belsugului.

Ministerul Amorului, era realmente cel mai inspaimantator. Toate incaperile acestuia erau lipsite de ferestre. Peste tot domnea un intuneric de nedescris.

Winston nu intrase acolo niciodata, iar distanta la care se afla fata de acesta era de sub un kilometru. Era un loc in care era absolut imposibil sa patrunzi, cu exceptia treburilor oficiale, unde ajungeai traversand o retea de sarma ghimpata sub inalta tensiune, tesuta des, cu porti din otel masiv si blindate, intesate de cuiburi de mitraliere din 2 in 2 metri distanta. Chiar drumurile care duceau in afara erau intesate de soldati in uniforma, printre care erai obligat sa treci, avand inbracamintea neagra si chipurile de maimute, inarmati cu maciuci ghintuite. Toti acesti mameluci erau lipsiti de creier si suflet. Winston facu brusc o intoarcere pe jumatate. El isi fixa pe trasaturile sale expresia unei linisti increzatoare, pe care din prudenta trebuia s-o arate atunci cand se afla in fata telecranului. El traversa incaperea indreptandu-se spre bucatarioara. Deoarece parasise mai devreme ministerul, el pierduse pranzul de la cantina si era flamand. El stia destul de bine ca nu avea in bucatarie decat un bot de paine neagra uscata, pe care trebuia s-o pastreze pentru micul dejun din dimineata urmatoare. Lua de pe etajera o sticla cu un lichid incolor, pe care era lipita o eticheta alba si pe care era scris in mod clar "GINUL VICTOREI"

Lichidul raspandea un miros de ulei ranced, dezgustator, ca acel al vinului din orez, chinezesc. Winston isi umplu ceasca , facu un efort pentru a suporta socul si inghiti ginul Victoriei ca pe un medicament dezgustator.

Pe neasteptate, privirile sale se incetosara, iar din ochi incepu sa-i curga lacrimi, ba mai mult, avea o puternica durere de cap de parca cineva i le-ar fi provocat prin lovituri de maciuca, iar durerile de stomac il incovoiau.

Nu mult dupa aceasta, arsurile din stomac mai disparusera si lumea incepu sa i se para mai agreabila. Lua o tigara dintr-un pachet pe care era imprimat "Tigarile Victoriei" si cum din neatentie o tinuse vertical, tutunul din acesta cazu pe parchet. De tigarea urmatoare avusese mai mult noroc. Reveni in livingrum, se aseza la o masuta ce se gasea in stanga telecranului. El scoase dintr-un sertar un toc, o sticluta de cerneala, un album gros si nefolosit, cu coperta rosie si filele albe ca neaua. Telecranul, in livingrum era, dintr-o oarecare ratiune, asezat intr-un colt mai ferit, in loc sa se afle cum era mai normal, pe peretele mare din fata ferestrelor. Pe una din aceste laturi, acolo unde se asezase Winston, se afla un alcou mai ferit care, atunci cand a fost amenajat apartamentul, era destinat sa adaposteasca rafturile bibliotecii. Deoarece se asezase in alcov, Winston era mai ferit si in afara campului de vizibilitate a telecranului. El putea fi numai inteles, de buna seama, dar nu putea fi si vazut in incaperea in care locuia de atita vreme si care il ferea de o vizibilitate categorica prin telecran. Datorita amenajarii favorabile de care dispunea locuinta, avea toate conditiile asigurate pentru a putea incerca unele actiuni care-i incoltisera in minte si pe care dorea sa le intreprinda in prezent. Dar aceasta idee ii fusese sugerata de catre albumul pe care tocmai il scosese din sertar. Era un album deosebit de fr 616b15g umos. Hartia din care era confectionat, de culoarea untului si neteda, putin atinsa de trecerea timpului, era de o calitate care nu se mai fabrica de mai bine de jumatate de secol. Winston isi dadu seama ca acest album era mult mai vechi decat isi inchipuise. El il vazuse intr-un anticariat dintr-un saracacios cartier al orasului (de care in mod precis nu-si mai amintea) si de indata simti dorinta nestavilita de a-l cumpara. Membrii de partid in mod normal nu trebuia sa intre intr-o pravalie ordinara in care aveau acces numai muncitorii de rand (aceasta era o cumparare la bursa neagra), dar aceste reguli nu erau tocmai respectate la modul cel mai sever, deoarece erau articole de stricta necesitate precum lansete de pescuit, lame de ras, sapun, pasta de dinti, pe care era imposibil sa le procuri din alte parti. El arunca priviri iscoditoare in strada si dupa ce se asigura ca nimeni nu este prin apropiere, se strecura pe furis in magazin si cumpara albumul cu $ 2,50. El nu-si dadu seama ca dorinta lui implica un scop bine determinat. Asemenea unui criminal perfid, el introduse in graba albumul in servieta, care desi nu cuprindea un text compromitator, pentru el putea fi ceva care-i putea pune in pericol chiar viata. In aceasta urma sa-si inceapa jurnalul sau. Prin aceasta nu comitea o ilegalitate, dar daca ar fi fost descoperit sau denuntat, el era pasibil de a fi condamnat in mod sigur la moarte. In cazul cel mai fericit putea fi condamnat la 25 de ani munca silnica si deportat intr-un lagar de exterminare. Winston puse in toc o penita, pe care apoi o umezi pentru a indeparta de pe ea grasimea. Un toc era un obiect arhaic si rar folosit, chiar fie numai pentru a semna. El si-a procurat unul in mod discret si cu multa dificultate, mai simplu, pentru faptul ca el avea sentimentul ca hartia frumoasa de culoarea untului, merita sa fie scrisa cu un toc adevarat si nu cu un stilou, care sa lase numai urme de zgarieturi. Adevarul este ca Winston nu obisnuia sa scrie cu mana, in afara de foarte scurte acte, el era obisnuit de a dicta totul la fonoscript, ceea ce in mod natural, era o imposibilitate pentru ceea ce proiectase.

Introduse tocul in cerneala, apoi ezita o clipa.

O cutremurare puternica ii cuprinse intreg corpul.

Pentru a face o marturie pe hartie, era un act de mare curaj si decisiv.

In cele din urma se hotara.

Cu mici litere stangace, el scrise apasat:

"4 aprilie 1984"

 

El isi reveni. Un sentiment de totala neputinta il coplesi. Pentru a incepe, el nu avea nici o indoiala ca aceasta data era cu adevarat 1984. era ferm convins de acest lucru. Trebuia sa existe in jurul acestei date, deoarece era sigur ca avea 39 de ani, si credea ca s-a nascut in anul 1944 sau 1945. din cauza timpului care se scursese el nu avea posibilitatea sa fixeze o data precisa decat dupa un an sau doi.

Pentru ce scria el acest jurnal ? Aceasta intrebare puse stapanire pe el. Pentru viitor si pentru cei ce nu s-au nascut inca, pentru a demasca ororile si crimele timpului in care a trait. Gandurile sale erau scrise pe pagina din jurnal, apoi isi aminti de un cuvant din novlang : dublepanse. Pentru prima oara amploarea lucrarii sale pusese stapanire pe el. In ce fel sa comunice cu viitorul? Cu desavarsire acest lucru era mai mult decat imposibil. Ori viitorul se asemana cu prezentul (cozi la alimente, frig in locuinte, intuneric si groaza) si nu se va lua seama de acestea, sau va fi diferit, iar insemnarile sale nu vor mai avea nici un rost. Timp de un moment privi peste hartie, in mod ciudat. Emisiunea telecranului fusese inlocuita cu un asurzitor mars militar care-ti spargea urechile, si iti toca nervii.

Winston parea nu numai ca isi pierduse capacitatea de a se putea exprima ca uitase chiar de la inceput cu desavarsire, ceea ce initial avea de gand sa noteze. In jurul sau plana o puternica teroare fizica si morala, care juca un rol important in actiunea de dezumanizare si intimidare intretinuta clipa de clipa de mamelucii din aparatul Miniver-ului. De mai multe saptamani se pregati pentru acest moment si nu-i trecuse niciodata prin minte ca de ceea ce avea nevoie acum, era tocmai curajul. Da. Ii lipsea cu desavarsire curajul de care, acum, in acest moment, avea atata nevoie. Tot ceea ce trebuia sa faca, era sa transcrie interminabilul monolog intrerupt care, literalmente dupa atatia ani, se succeda in mintea sa. In acest moment de monologare intinsa se opri. Pe deasupra starea ulcerului sau varicos ii producea mancarimi de o maniera insuportabila. El nu observa ca rana ulceroasa se umfla ori de cate ori o atingea. Clipele treceau. Winston nu era constient deci de golul de pe pagina care se afla in fata lui, de mancarimea pielii sale deasupra gleznei, a zgomotului muzicii si a betiei usoare, cauzate de consumul ginului. Pe neasteptate se apuca de scris, stapanit de o adevarata panica nu tocmai constient de ceea ce asternea pe hartie. Minuscul si aproapre copilaresc, scrisul sau urca si cobora pe pagina parasind mai intai literele mari si terminand chiar cu punctuatia.

4 aprilie 1984, ieri seara la cinema. Nimic decat filme de razboi si propaganda. Un film foarte bun, arata un vapor plin cu refugiati, bombardat din toate partile in apele Mediteranei.

Spectatorii erau foarte amuzati de tentativa unui om voinic si gras care incerca sa se salveze inotand in urma unui elicopter. Se vedea balacindu-se in apa ca un marinar. Apoi se vazu in vizorul tunului de pe elicopter.

Fusese luat in ochi, se tinti si apoi se trase in el.

In jurul sau marea se inrosise, apoi se scufunda odata cu gloantele care-l ciuruisera. Publicul radea cu gura pana la urechi, vazand cum acesta se scufunda in mare. O barca de salvare plina cu copii, plutea pe mare, pe deasupra ei zbura un alt elicopter. O femeie de varsta mijlocie, parea sa fie evreica, iesise inainte cu un copil de circa trei anisori, in brate. Micutul striga de spaima si isi ascunsese capsorul in sanul mamei sale, incercand a se ingropa in aceasta si femeia il cuprinse in bratele sale, incurajandu-l, cu toate ca si ea era verde de spaima. Ea era convinsa ca bratele sale in puteau ocroti impotriva gloantelor trase din elicopter. Deodata din elicopter se lansase o bomba de 8 kg. care explodand produse o lumina inspaimantatoare, iar barca cuprinsa de flacari si distrusa, sari in aer, si spre uimirea tuturor, in vazduh se proiectau brate sfartecate de copii, care se ridicau spre cer. Un elicopter dotat cu un aparat de filmat urmarea si fotografia scena care era aplaudata cu insufletire de cei aflati in fotolii. Insa o femeie care se afla la galerie, deodata incepu sa protesteze si sa strige ca filmul sa fie oprit si sa nu se mai arate asemenea cruzimi copiilor, dar cred ca nu a venit nimeni care sa sprijine aceasta manifestare proletara, tipica reactiei proletare, ca si cum nu ar fi avut loc niciodata. Winston se opri din scris, deoarece fu cuprins de niste crampe. El nu stia ce-l apucase sa umple hartia cu acest torent de absurditati, dar curios era ca in timp ce scria, o intamplare cu totul deosebita se contura in mintea sa, in momentul in care se simtea capabil sa scrie. El isi dadu seama care era cauza acestei alte intamplari cand se decisese brusc de a-si reveni si de a incepe jurnalul sau in ziua aceea. Aceasta intamplare avusese loc in timpul diminetii in minister, daca se poate spune, o afacere destul de neclara, care totusi avusese loc. Era in jurul orei 11 si, la Comisariatul Arhivelor unde Winston lucra, se scoteau scaunele afara din birouri spre a fi asezate in hol in fata marelui televizor spre a pregati cele - Doua minute ale Urii -. Winston se asezase intr-unul din randurile din mijloc in timp ce doua persoane pe care le cunoastea numai din vedere, dar cu care nu vorbise niciodata, intrau in sala pe neasteptate. Una era o fata cu care se intalnea adesea pe culoare. Nu-i cunoastea numele, dar stia ca lucreaza la Comisariatul Romanelor. El o vazuse uneori cu mainele murdare de ulei, tinand in acestea si o cheie englezeasca. Ea se ocupa probabil de intretinerea mecanica la una din masinile de scris romane.

Era o fata cu infatisare indrazneata, aproape de 27 de ani, cu parul negru des, fata acoperita cu pete de roseata, cu o tinuta vioaie si sportiva. O centura rosie ingusta, emblema Ligii Antisex a Tineretului ii infasura de cateva ori talia, peste salopeta, ceea ce facea sa-i iasa in relief supletea si talia soldurilor. Winston o detesta de la prima vedere. Si stia pentru ce.

Era cauza de la baile reci, de pe terenurile de hokey, de la plimbarile in comun, de la severele calitati morale pe care a inteles sa le aiba. El dispretuia mai ales femeile tinere si frumoase. Peste tot si intotdeauna, femeile tinere si frumoase erau manipulate de Partid, folosite cu precadere la strigarea de lozinci, spioni si informatori amatori, urmaritoare si turnatoare, a celor fara de partid si in special celor ce sunt nemultumiti si traiesc in mizerie sau sunt fara de partid. In mod cu totul deosebit i se parea ca aceasta fata era cu mult mai periculoasa decat toate celelalte la un loc.

O data pe cand se afla pe coridor, o intalnise, iar ea ii aruncase o privire piezise care parea sa-l strapunga si sa-l umple de o cumplita teroare.

Ideea ce si-o facuse atunci era ca fata aceasta facea parte de efectivele de agenti ai Politiei Gandirii. Adevarul putea fi foarte improbabil. Totusi, el continua sa simta o repulsie deosebita, dovedindu-si ostilitatea ori de cate ori tanara fata se afla in preajma lui. A doua persoana era un om numit O'Brien membru al partidului interior. El o ocupa un post mai important si mai mare ca Winston, care nu avea nici o idee de ceea ce ar putea fi. In acel moment o liniste de mormant cuprinse grupul oamenilor care erau in jurul scaunelor, cand ocolind, isi apropie salopeta neagra de acea a unui membru din partidul inferior. O'Brien, era un om puternic si corpolent, cu gatul gros ca un taur, cu fata aspra, brutal, caustic si respingator, in ciuda acestei aparente formidabile, el avea ceva placut in manierele sale. Avea un mod deosebit de a-si aseza ochelarii, neobisnuit, dezarmant si de o maniera inexplicabila ciudat civilizata. Era un gest, daca cineva isi putea imagina in termeni asemanatori, ar fi identica ce acela ale unui om din secolul 18, oferind tabacherele sale. Winston il vazuse pe O'Brien de mai multe ori, intr-un timp indelungat de ani. El se simtea puternic atras de catre acesta. Aceasta nu era numai pentru ca el era intrigat de contrastul intre manierele de targovet ale lui O'Brien si fizicul sau de campion de lupte. Era mai mult, cauza convingerii intime, ce nu putea fi credinta, ci numai o speranta, intrucat conformismul politicii lui O'Brien nu era perfect. Ceva in privirea sa le sugera in mod irezistibil. Dar poate nu era acelasii nonconformism ce era afisat pe fata lui, simplu, inteligent.

Oricum el parea a fi unul cei carora li se putea vorbi deschis daca puteai pacali telecranul sau il intalnea singur. Winston nu facuse nici cel mai mic efort spre a verifica acesta supozitie. Dar efectiv nu avea nici o posibilitate de a face a asemenea verificare.

O'Brien, in acest moment privea ceasul bratara de la mana, vazu ca era aproape ora 11 si hotara fara indoiala, sa ramana in Comisariatul Arhivelor pana la terminarea celor - Doua minute ale urii -. El se aseza pe un scaun in acelasii rand cu Winston, la doua locuri departare. O femeie de statura mica, roscata, care lucra in incaperea vecina cu acea a lui Winston, ii despartea. Fata cu parul negru era asezata in spatele lor. O clipa mai tarziu, un scartait oribil, ca acela al unor monstruoase masini turnate fara ulei, rasuna in marele telecran instalat la capatul salii. Era un zgomot ce facea sa scrasneasca dintii din gura iar parul se ridica maciuca. URA, se deslantui demonic, ca de obicei obrazul lui Emanuel Goldstein - dusmanul poporulul - aparu pe ecran. Acolo era intampinat cu fluieraturi puternice de catre asistenta. Femeia de statura mica, roscata scoase un strigat de spaima si desgust. Goldstein era renegatul si tradatorul. Era de mult timp (nu se stie precis de cand) unul din conducatorii partidului, asemenea rangului lui Big Brother, caruia i s-a inscenat acte de acuzare si defaimare. El se angajase, se spune, intr-o activitate contrarevolutionara, condamnat la moarte, scapase in mod misterios si disparu. Programul celor Doua minute ale Urii, se deosebea de la o zi la alta conform indicatiilor date de Partid, iar totul se referea numai la Goldstein, principala figura. El era tradatorul fundamental, primul profanator al puritatii partidului. Toate crimele savarsite impotriva partidului, tradari, acte de sabotaj, erezii, devieri, erau rezultatul direct al invataturii lui. In ce parte, nu se stie unde traia, ce uneltiri punea la cale. Putea fi peste mari, sub protectia imperialismului in putrefactie si descompus care il subventiona.

Dar nu putea fi in Oceania, ascuns la loc secret, dupa cum se vorbeste. Gatlejul lui Winston se contracta. El nu putea privi fata lui Goldstein fara a incerca un amestec penibil de emotii. Avea o delicata fata de evreu, stralucind in jurul capului un par alb vaporos, purtand o barba ca de tap, o fata inteligenta, si cu toate acestea de dispretuit prin cateva trasaturi ce-i erau proprii, cu un fel de stupiditate senila in lungul nasului subtire, pe care, aproape de extremitate era cocotata o pereche de ochelari. Aceasta fata semana cu aceea a unui berbec, iar vocea asemanatoare unui behait. Goldstein sustinea obisnuitul sau atac veninos contra doctrinei partidului. Un atac atat de exagerat si atat de pervers pe care si un copil l-ar putea percepe intr-o zi, destul de plauzibil spre a umple pe fiecare de frica, decat pe altii mai putin echilibrati, care puteau sa se lase usor agatati.

Goldstein il insulta pe Big Brother, denunta teroarea si dictatura partidului, cerea incheierea imediata a pacii cu Eurasia, cerea libertatile si drepturile oamenilor pe tot globul, libertatea cuvantului, a presei, a deplasarilor, abolirea cenzurii, pluralismul politic si desfiintarea tuturor privilegiilor create pentru nomenclatura. El striga cu putere ca revolutia a fost o tradare, totul intr-un discurs polisilabic care era o parodie a stilului obisnuit al vorbitorilor partidului si continea cuvinte ale novlang-ului, pe care un orator obisnuit al partidului nu le-ar fi putut intrebuinta normal, in viata reala. Si in acest timp, pentru ca nimeni nu putea sa puna la indoiala realitatea fata de bonomia speciala a lui Goldstein, in urma capului, pe ecran, marsaluiau coloane fara sfarsit ale armatei Eurasiei, rand pe rand, oameni cu aspect robust, fete inexpresive de asiatici, care pareau ca iese de pe ecran si dispareau pentru a fi inlocuite de altele la fel de asemanatoare, ritmul surd al bocancilor soldatilor se gasea pe ultimul plan dupa placuta voce a lui Goldstein. Inaintea celor 30 secunde ale Urii, jumatate din participanti strigau lozinci turbate. Fata de oaie satisfacuta si puterea supraomeneasaca a armatelor eurasiene erau de nesuportat. Pe de alta parte, vazandu-l pe Goldstein, sau chiar gandind despre el, automat iti producea frica si manie. Era ca o intentie puternica de ura, mai statornica ca in Eurasia sau Estasia, deoarece atunci cand Oceania se afla in razboi cu una din cele doua puteri, ea se afla in stare de pace cu alta. Dar, ciudat, era ca, in timp ce Goldstein era urat si dispretuit de toata lumea, in timp ce zilnic si de o mie de ori pe zi, pe estrade, pe telecrane, in presa, in carti, teoriile sale au fost respinse, zdrobite, ridiculizate ca prostia lui demna de plans, fusese expusa tuturor privirilor, in ciuda totala a bunului simt, influenta sa parea in mod cert nicidecum minimalizata. Erau mereu alte victime noi, care asteptau sa fie pacalite, de catre el. Nu trece nici o zi in care spionii si tradatorii, sabotorii si dusmanii partidului sa nu fie demascati si dati pe mana Politiei Gandirii. Goldstein conducea o imensa armata subersiva, o retea clandestina de conspiratori specializati in lovituri de stat. Se zice ca acea armata se numea "Fratia". Existau zvonuri pe care le sopteau unii cu privire la o carte teribila, cuprizand toate ereziile, al carui autor era insusi Goldstein si care circula pe sub mana de la om la om. Cartea nu avea nici un titlu. Oamenii se refereau daca se refereau vreodata la ea, numind-o carte. Dar nu se stia despre asemenea lucruri, decat soapte. Nici Fratia, nici cartea nu erau subiecte pe care un membru devotat partidului putea sa le mentioneze. In minutul urmator, ura se transforma in delir. Oamenii sareau in picioare pe locurile lor si urlau din toate puterile pentru ca in acest mod sa acopere behaitul enervant ce se degaja din ecran. Chiar si obrazul plin al lui O'Brien era rosu. El statea teapan pe un scaun in care era asezat. Puternicul sau plaman se umfla si se contracta ca si cand ar fi fost gata sa infrunte un atac neprevazut. Femeia micuta cu par roscat capatase o culoare viu trandafirie iar gura ei se inchidea si deschidea ca aceea a unui peste aruncat pe uscat.

Fata bruneta asezata in urma lui Winston striga cat o tinea gura: Porcul, porcul, porcul......

Ea apuca un dictionar mare novlang si-l arunca spre ecran, atingand nasul lui Goldstein si cazu jos. Vocea continua neinduplecata.

Intr-un moment de luciditate Winston se vazu strigand cu toti ceilalti la un loc, lovind puternic cu picioarele bara scaunului.

Oribil, in aceste doua minute ale urii, era, nu ca fusese obligat sa joace un rol, dar ca dimpotriva nu putea sa evite sa nu se uneasca cu acestia. La capatul celor 30 de secunde, intreaga prefacatorie, intreaga hotie, devenise total nefolositoare. Un extaz macabru facut din prostie si dusmanie, o dorinta de a omora, de a tortura, de a zdrobi fetele cu ciocanul, de a smulge unghii, parea ca se propaga in masa asistenta ca un curent electric si sa transforme pe fiecare, chiar impotriva vointei intr-un nebun galagios si periculos.

Dar furia pe care o simtea fiecare era o emotie abstracta, indirecta, care putea indrepta un obiect spre altul, ca lumina unui fotophon. Astfel, la un moment dat, ura pe care o incerca Winston nu se indrepta impotriva lui Goldstein ci impotriva lui Big Brother.

El mai ura partidul pentru dispretul ce-l arata fata de cei napastuiti, ura Politia Gandirii. In asemenea clipe inima sa sa afla intr-o solitara dezamagire pe ecran, singurul paznic al adevarului si al bunului simt intr-o lume a minciunii. Cu toate acestea, imediat dupa acesta, Winston era alaturi de oamenii care-i inconjurau si de tot ce se spunea despre Goldstein, lui i se parea adevarat. Impotrivirea sa fata de Big Brother se schimba atunci in adoratie. Big Brother parea sa devina aparatul invincibil si fara teama, ca o stanca impotriva hoardelor asitice. Goldstein, impotriva obrazniciei sale, a neputintei sale, parea un vrajitor sinistru capabil, prin singura putere a vocii sale, sa distruga structura civilizatiei. Se putea chiar pe moment, sa dirijeze ura intr-o directie sau alta printr-un act voluntar. Printr-un efort deosebit, asemenea celui care, intr-un cosmar capul i se smulge de pe perna, Winston reusi pe neasteptate sa transmita ura sa, chipului care se afla pe ecran si fetei cu parul negru asezata in spatele lui. Minunatele si splenditele halucinatii ii copleseau dintr-o data sufletul. Aceasta fata a fost omorata prin biciuiri, cu un baston de cauciuc. El o lega in piele goala linga un stalp si o ciurui cu sageti ca pe Sfantul Sebastian. Dupa aceea o viola si in timp ce juisa, ii rupse gatul cu propriile sale maini. El profita de asta data mai bine ca inainte, pentru care motiv, mai precis o detesta. O detesta pentru ca ea era tanara, frumoasa si fara sex, pentru ca el dorea sa faca cu ea amor si pe care nu-l facuse niciodata, deoarece in jurul placutei si suple talii care parea a cere imbratisarea, nu avea decat groaznica centura rosie, simbol agresiv al castitatii. Ura atinsese acolo, paroxismul. Vocea lui Goldstein semana cu un adevarat behait de oaie si, pentru moment Goldstein deveni chiar o oaie, dupa care, fata de oaie se fixa intr-un silueta de soldat eurasian care inainta puternic si infiorator in zgomotul tirului mitralierei sale si parea ca coboara dupa ecran cu atata siguranta, incat unele persoane asezate in primele randuri, inspaimantate, se retrageau pe scaunele lor. Dar chiar in aceea clipa, ceea ce provoca tuturor un adanc oftat de usurare, figura dusmanoasa fusese inlocuita, in fundal, cu figura lui Big Brother, cu parul si mustata neagra, plin de forta si de un calm misterios si atat de imensa ca sa ocupe intreg ecranul.

Nimeni nu intelegea ceea ce spunea Big Brother. Erau doar cateva cuvinte de incurajare, un fel de cuvinte pronuntate intr-un vacarm de lupta. Nu sunt precizari deosebite, dar restaura astfel increderea prin faptul ca ele erau spuse. Fata lui Big Brother disparu dupa aceea si in locul acesteia, trei lozinci ale partidului se inscriau cu litere mari:

-          RAZBOIUL ESTE PACE;

-          LIBERTATEA ESTE SCLAVIE;

-          PROSTIA ESTE PUTERE.

Insa fata lui Big Brother parea sa se mentina multe secunde pe ecran astfel ca impresia facuta pe retina era foarte puternica, pentru a se sterge imediat. Micuta femeie cu parul roscat fusese aruncata inainte pe spatele unui scaun. Cu o voce tremuratoare care parea a spune "Salvatorul meu" ea ridica bratele catre ecran. Dupa aceea ea isi acoperi fata cu mainile. Ea se ruga. Asistenta izbucni cor intonind un cantec fara graba si ritmic

Big Brother, Big Brother ......., inca si inca, foarte puternic, cu o lunga pauza intre primul Big Brother si urmatorul. Era un greu murmur sonor demential, ciudata salbaticie in urma caruia parea sa retina un zgomot de picioare goale si o bataie sinistra de tam, tam...Cantecul dura cateva minute. Era un cantec obisnuit pe care il auzeai in orice clipa de netarmuita emotie. Era in parte un fel de imn al intelepciunii si-al majestatii sale Big Brother, dar era mai mult, un act de hipnoza personala, o sufocare deliberata a constiintei prin ritm, un act de hipnoza personala, o sufocare deliberata a constiintei prin ritm. Lui Winston ii ingheta matele. In timpul celor 2 minute ale Urii, el nu se putu sustrage de a participa la aceasta nebunie generala, insa acest fel de imn grotesc il umplu de scarba. Totusi, canta alaturi de ceilalti. Ii era cu neputinta sa faca altcum. Isi ascunsese sentimentele si isi stapinea expresia facand intocmai ceea ce faceau si ceilalti al caror reactii erau instinctive, se temea sa nu fie insa descoperit deoarece expresia ochilor sai l-ar fi putut trada.

Era tocmai momentul in care lucruri semnificative se petreceau, asadar, ele se petreceau. Privirea sa se intalni cu aceea a lui O'Brien.

O'Brien tocmai se ridicase de pe scaun. Isi ridicase ochelarii si cu gestul sau caracteristic ii potrivi pe nas. Dar fusese numai o fractiune de secunda, timp in care ochii se reintalneau si in aceasta farama de timp Winston stiu, si era absolut sigur ca O'Brien gandea la fel ca el. Un mesaj deschis ii strabatu pe amandoi. Era ca si cum cele doua spirite ale lor s-au deschis iar gandurile lor s-au transmis de la unul la altul prin ochii lor. "Eu sunt cu dumneata" parea sa spuna O'Brien. Eu stiu precis ce simti dumneata. Cunosc dispretul d-tale, ura d-tale, dezgustul d-tale etc. Dar nu puteti face nimic. Sunt alaturi de d-ta. Stralucirea clarviziunii se potolii si fata sa deveni la fel de nepatruns ca si a celorlalti. Aceasta era totul si Winston se indpia ca tot ceea ce fusese, trecu. Astfel de intamplari nu aveau niciodata nici o urmare. Singura lor dorinta era sa pastreze vie in el credinta, speranta ca altii in afara de el, erau dusmanii partidului.

Erau zvonuri despre mari conspiratii si ca ele erau exacte.

Poate ca Fratia, exista in realitate. Era imposibil, in ciuda numeroaselor arestari, marturii si executii sa fii sigur ca Fratia nu era un simplu mit. Exista zile cand dadea crezare zvonurilor, iar in alte zile el el nu ma credea nimic. Nu existau dovezi, dar singurele licariri doveditoare, care puteau insemna totul sau nimic : restul de conversatii convenite, mazgalituri pe peretii closetelor, odata chiar cand intalneai doi straini, o usoara miscare de maini ar fi putut fi un semn de recunostinta. Acestea nu erau decat presupunere.

Era doar o imaginatie. Se intoarse deci la biroul sau fara sa-i arunce vreo privire lui O'Brien. Gandul de a prelungi contactul lor ii strabatu sufletul de o puternica teama. Aceasta ar fi fost complet periculos, chiar daca ar fi stiut cum sa o provoace. Timp de una sau doua secunde ei schimbara o privire echivoca si povestea se opri pe loc. Chiar acesta era mai ales un eveniment memorabil in societatea inchisa in care fiecare trebuia sa traiasca. Winston isi reveni din gandire si se redresa. El reflecta. Ginul consumat ii indeparta durerile de stomac. Atentia sa se concentra din nou asupra paginii din fata sa. El observa ca, in timp ce uitase sa mediteze, scrisese intr-un fel automat. Nu era decat o insemnare neindemanatica si stangace. Creionul sau aluneca cu repeziciune pe coala de hartie lucioasa si notase de mai multe ori cu litere mari cuvintele:

JOS BIG BROTHER

JOS BIG BROTHER, etc.

Astfel, cu aceste cuvinte acoperi mai mult decat o jumatate de pagina. El nu putea sa lupte contra unui acces de neliniste.

Era absurd caci forta de a scrie aceste cuvinte nu era mai periculoasa decat fapta initiala de a deschide un jurnal de insemnari iar acum era tentat sa rupa paginile folosite si sa renunte in totalitate la orice vroia sa scrie. Nu facuse insa nimic in acest scop, deoarece ce isi dadea seama ca totul era inutil. Ca a scris sau nu JOS BIG BROTHER, nu avea nici o importanta. Ca el continua sa renunta la a scrie jurnalul, totusi era lipsit de importanta. Oricum Politia Gandirii nu esua niciodata, in urmarirea celor suspecti. Ea continua si va continua, chiar daca nu ar fi pus creionul pe hartie niciodata crima de baza urma tuturor celorlate. Crima de a gandi, se spune. Crima prin gandire era dintr-acele care nu se putea ascunde, pentru vesnicie. Se poate prin viclenie sa scape un oarecare timp, chiar ani de zile, dar mai devreme sau mai tarziu Politia Gandirii tot reusea. Bezna era asternuta pretutindeni. Arestarile se faceau numai in timpul noptii. Erau bruste.

Oamenii sareau speriati din pat, mana grea apasa asupra umerii acestora, lumini puternice ii orbeau, priviri dure incercuiau patul inca cald. In majoritatea cazurilor nu se deschideau procese, nu se luau declaratii, se faceau numai arestari. Oamenii dispareau pur si simplu, pentru totdeauna, numai in timpul noptii si fara urme. Numele lor era sters din toate evidentele, actele lor distruse, existenta lor negata, familiile lichidate complet, apoi uitati. Toti erau suprimati, trimisi in eternitate, vaporizati cum s-ar spune.

Winston era la un moment dat, in pragul unui acces de isterie. El se apuca sa scrie cu mazgalituri repezi si dezordonate:

-          ei ma vor omora, imi este egal - ma vor impusca in ceafa, ei si ! imi este egal. Jos BIG BROTHER......

Se rasturna pe scaun oarecum rusinat si isi arunca tocul. Apoi tresari brusc. Se lovi puternic de usa. Deja ! Ramase pe loc, imobilizat ca un soarece, in speranta vaga a vizitatorului, oricare ar fi el, il va urma la prima somatie. Dar nu, zgomotul se repeta. Mai rau va fi sa astepte. Inima sa batea cu putere, dar fata sa datorita unei indelungate obisnuinte, era fara expresie. Se ridica de pe scaun si cu toata greutatea, se indrepta spre usa.

- II -

Winston pusese mana pe manerul usii cand observa ca lasase jos jurnalul deschis pe masa. JOS BIG BROTHER, scrisese de sus si pana jos cu litere destul de mari, ca sa se citeasca de la distanta. Era o stupiditate de neconceput, intelese ca, chiar in panica sa inchida jurnalul pe care cerneala era inca umeda si atunci foaia de hartie cremata s-ar fi patat. Isi retinu respiratia si deschise usa. Deodata un fior vag de usurare il strabatu. O femeie fara varsta, cu parul in dezordine, cu fata ridata si care parea girbovita, sedea inaintea usii. Oh ! tovarase, spuse ea cu o voce greoaie si glaciala, cred ca aveti intentia sa iesiti. Puteti sa aruncati o privire asupra lavoarului ? Este astupat si.....

Era doamna Parson, sotia unui vecin de palier. "Doamna" era un cuvant desavuat de partid prin decret si obligatoriu toata lumea trebuia sa se adreseze cu termenul de "tovarase" dar fata de unele femei te adresai in mod instinctiv cu "doamna". Era o femeie de aproape 30 de ani, dar aceasta parea cu mult mai in varsta. Aveai impresia ca in ridurile fetei se afla foarte mult praf. Winston o urma pe culoarul palierului. Aceste treburi de amator, privind reparatiile obisnuite il enervau de fiecare data. Apartamentele din blocul Victoriei erau vechi (fusese construit in jurul anului 1930) si se degradau mereu.

Tencuiala de pe pereti si de pe plafon se cojea continuu, conductele (tevile) se spargeau din cauza inghetului, acoperisul se spargea cand ningea, incalzirea centrala era insuficienta, fie din cauza economiei exagerate, ori nu era inchisa de tot. Reparatiile, in afara de cele care se faceau de fiecare in mod obisnuit, trebuia sa fie aprobate de catre numeroase comitete. Ele erau susceptibile se asteptari de ani de zile, chiar daca era vorba numai de o simpla rama de fereastra.

-          Natural, daca am venit eu este clar ca Toma nu se afla aci, spuse printre dinti doamna Parson. Apartamentul Parsonilor era mai mare ca acel al lui Winston. Era necorespunzator si de alta calitate.

Peste tot domnea un aer statut si greoi ca si cum incaperea era in asteptarea unui animal mare si violent. Pe parchet zacea in dezordine pretutindeni instrumente de joc : bastoane de hokey, manusi de box, o minge de footbal crapata, un short pe dos, toate imbibate in sudoare. Pe masa se aflau: un ciob de platou murdar si cateva caiete mototolite. Pe pereti atarnau stindarde indoite ale spionilor si ale Ligii Tineretului si un urias tablou a lui Big Brother. Acolo era un miros obisnuit de varza murata specific tuturor locuintelor, dar aici era o duhoare persistenta de sudoare de-ti venea greata. Acest lucru se observa imediat si-ti era greu sa-ti explici cum sudoarea unui om absent pentru moment este atat de persistenta. Intr-o alta incapere cineva incerca cu ajutorul unui pieptene si a unei bucate de hartie igienica sa armonizeze o melodie, sa puna de acord cantecul sau cu muzica militara care continua sa fie emisa de telecran.

-          Acestia sunt copiii, spuse madam Parsons, aruncand o privire pe jumatate stanjenita si dojenitoare spre usa.

Astazi nu au iesit din casa si este firesc......

Madam Parsons avea obiceiul de a se opri la jumatatea frazelor sale. Chiuveta din bucatarie era plina aproape deasupra, cu o apa verzuie si murdara care mirosea mai ceva decat varza stricata

Winston ingenunchiase si examina legatura tevii. Nu-i placea sa se aplece, spre a nu se murdari, si nici sa se foloseasca de maini. Madam Parsons privea neputincioasa.

-                      De buna seama daca Tom ar fi fost acasa, el ar fi reparat chiuveta imediat. Lui ii plac astfel de treburi. Are niste maini deosebit de dibace, Tom asta. Parsons era un coleg a lui Winston si lucra in Ministerul Adevarului. Era un om gras dar activ, de o prostie nemarginita, entuziast pana la imbelicitate, unul din sclavii supusi care nu pun in discutie nimic si care, chiar mai mult decat cei din Politia Gandirii asigurau stabilitatea partidului. La cei 35 de ani ai sau, contra vointei sale, fusese exclus din Liga Tineretii si inainte de a fi obtinut gradul intre aceasta Liga pentru a-si croi o alta situatie, urmarind sa fie incadrat printre spioni, desi era cu un an mai in varsta, peste limita legal stabilita. La ministerul adevarului el ocupa un post fara importanta, unde inteligenta nu-i era necesara, dar pe de alta parte era o figura necesara Comitetului Sporturilor si ale tuturor celorlalte comitete de organizare a excursiilor, de manifestari spontane in grup, de actiuni in economie si agricultura si la modul general in organizarea si sustinerea muncii voluntare de catre mase. El putea, intre doua fumuri de tigara trase, sa va informeze cu o netulburata satisfactie ca, in timpul ultimilor patru ani, in fiecare seara era prezent la Centrul Comunitatii.

O insuportabila duhoare de sudoare, inconstienta dovada a mirosului pe care il imprastie, il urma peste tot si chiar ramanea in urma lui, atunci cand pleca.

- Aveti vreo cheie englezeasca ? Intreaba Winston care invartea piulita la incheietura tevii, inainte si inapoi

- O cheie englezeasca ? repeta madam Parsons surprinsa de spaima, devenind molie. Nu stiu, raspunse aceasta. Poate ca copiii....

Era un tropait de pantofi si copiii intrau cu pas cadentat in odaie, sufland prin pieptene. Madam Parsons adusese cheia englezeasca. Winston scursese apa si indeparta cu scarba suvitele de par care infundase teava. El isi spala mainile cum putu cu apa fierbinte de la robinet si intrase in alta incapere.

- Sus mainile, urla o voce salbateca.

Un baiat de noua ani, frumos, cu un aer degajat, se ridica din dosul mesei si il ameninta cu jucaria sa, un pistol automat. Surioara lui, mai mica, de aproape doi ani, facea acelasi gest cu maciuca de lemn. Amandoi erau imbracati cu un sort albastru, cu camasa cenusie si fulare rosii, care alcatuiau uniforma spionilor.

Winston ridica mainile deasupra capului, dar atitudinea baiatului era ostila deoarece el voia sa incerce o indispozitie si sentimentul ca aceasta nu era decat un joc.

- Sunteti un tradator, urla baiatul. Dumneata tradezi prin gandire. Dumneata esti un spion eurasian. Va voi impusca, va voi pulveriza, va voi trimite la ocnele de sare. Cei doi copii, pe neasteptate, incepu sa sara in jurul lui si sa strige : Tradator, Criminal al Gandirii. Fetita inaltata pe varful picioarelor, imita in totalitate miscarile fratelui sau. Acestea erau infricosatoare, asemanandu-se cu zbenguiala puilor de tigri, care cresteau deodata si deveneau mancatori de oameni. Trada o ferocitate incalculata in ochii copilului, o dorinta puternica de a-l lovi pe Winston cu mainile si cu picioarele, dar constient ca nu era destul de mare ca s-o faca. A fost un adevarat noroc pentru Winston ca revolverul nu a fost un adevarat revolver. Ochii doamnei Parsons se indreptau nervosi cand la Winston cand spre copii si invers. Winston, la lumina mai puternica din camera, observa ca doamna Parsons avea cu adevarat praf in ridurile fetii.

- Nu sunt atat de zgomotosi, spuse ea. Ei sunt foarte disperati ca nu pot merge sa asiste la spanzuratoarea dusmanilor de clasa. Asta e .

Eu sunt foarte ocupata sa-i conduc iar Tom nu se va intoarce la timp de la serviciu.

- Pentru ce nu putem merge la locul spanzuratorii ? Urla copilul cu o voce puternica. Vreau sa vad spanzuratii ! Vreau sa vad spanzuratii ! Asa canta fetita care se invartea in jurul lor. Winston isi aminti de niste prizonieri eurasiatici, acuzati de crime de razboi, care urmau sa fie spanjurati in parc, in aceasta dupa-amiaza. Acestia urmau sa fie spanzurati in parc, in aceasta dupa-amiaza. Acest lucru se repeta la fiecare luna si era un spectacol public. Copiii strigau spre a fi condusi acolo.

Winston saluta pe doamna Parsons si pleca. Dar el nu facu nici sase pasi pe palier caci un obiect oarecare il lovi puternic in ceafa. Lovitura ii provocase o durere cumplita. Era ca si cum l-ar fi strapuns cu un fier inrosit in foc.

Intorcandu-si capul imediat, el vazu pe doamna Parsons tragand de copil, in timp ce acesta ii strecura in buzunar prastia cu care aruncase piatra in capul lui Winston.

"Goldstein", urla copilul, in timp ce usa se inchidea in urma lui. Dar ceea ce il impresionase pe Winston era, mai mult, expresia de deznadejde si neputinta de pe chipul pamantiu al femeii. Intors in apartament Winston, trecu imediat in fata telecranului si se aseza inaintea mesei, masandu-si puternic gatul. Muzica de pe telecran fusese oprita.

Era inlocuita de o voce sacadata si cazona care citea cu un fel placere sadica, descoperirea unei noi fortarete plutitoare ancorata intre Tara gheturilor vesnice si Insulele Feroe. Sarmana femeie, gandea Winston, trebuie sa traiasca sub teroarea copiilor ei. De un an sau doi, el urmarea zi si noapte simptomele de nonconformism ale mamei lor.

Aproape in majoritatea timpului, copiii erau ingrozitori. Mai rau era ca cu organizatiile asemanatoare celor ale Spionilor ei erau transformati in niste mici salbatici de nestapanit. Cu toate acestea, la ei nu se observau tendinte de a se impotrivi disciplinei partidului. Din contra, ei divinizau partidul si tot ceea ce il prezenta, cantece, manifestatii, steaguri, excursii in grup, exercitii de tragere cu gloante artificiale, latratul sloganelor, idolatrizarea lui Big Brother etc. Pentru ei, era un adevarat joc maret. Toata salbaticia lor era dirijata si exteriorizata contra dusmanilor imaginari ai patriei, contra strainilor, contra tradatorilor, spionilor, sabotorilor, chiaburilor, criminalilor prin gandire.

Era si firesc ca oamenii mai in varsta de 30 de ani sa aiba o puternica teama fata de proprii lor copii, care in orice moment i-ar fi putut trimite in streang. Si acestia aveau perfecta dreptate. Nu trecea saptamana in care ziarul Times, sa nu publice cum un mic denuntator oarecare (copil), ascultand pe la usi si remarcand discutii compromitatoare in case, acestia isi denuntau parintii la Politia Gandirii, care apoi, ii trimitea in fata plutonului de executie.

Durerea cauzata de lovitura cu prastia aproape disparuse.

Winston lua tocul, fara prea multa placere. El isi puse intrebarea daca avea ceva mai deosebit sa-si insemneze in jurnalul sau. Pe neasteptate gandul sau se indrepta spre O'Brien. Trecuse timp indelungat - cat timp ? Poate... sapte ani. El visase ca traversase o sala unde era intuneric ca intr-un cuptor. Un oarecare asezat in sala, spusese, in moment ce Winston trecuse pe langa el "noi ne vom reintalni acolo unde nu mai este intuneric". Aceasta ii fusese spus calm, ca din intamplare. Era o constatare si nu un ordin. Winston iesise, fara sa se opreasca. Curios era ca in acel moment, in vis, cuvintele nu l-au impresionat. Era destul de tarziu si prin trecerea timpului, abia ca intelese sensul cuvintelor. El nu putea acum sa-si aminteasca daca era inainte sau dupa acest vis, cand anume il vazuse pe O'Brien, pentru prima data. El nu putea de asemenea sa-si reaminteasca in plus in care clipa identificase vocea ca fiind aceea a lui O'Brien. In tot cazul, identificarea era facuta. Cel care-i vorbise in intuneric era O'Brien. Winston nu stiuse cu siguranta niciodata daca O'Brien ii era prieten sau dusman. Chiar dupa ce se trezise in aceasta dimineata, ii era imposibil sa-si dea seama. Aceasta nu parea sa prezinte o prea mare importanta pentru el. Exista intre ei o legatura, care se baza pe o intelegere reciproca, care era mai importanta decat afectiunea sau atasamentul unui membru al partidului. Noi ne vom reintalni acolo unde nu mai este intuneric, ii spusese O'Brien. Winston nu stia ce inseamna aceasta. El mai stia ca, intr-un fel sau altul, aceasta se va realiza.

Vocea de pe telecran se opri. Dintr-odata, un sunet placut de trambita plutea in atmosfera linistita. Vocea enervanta relua:

- Va rugam, atentiune ! va rugam atentiune. O telegrama cuprinzand stiri de pe frontul de malabar.

Fortele noastre au raportat o stralucita victorie in sudul Indiei. Sunt autorizat sa va informez ca se apropie momentul in care razboiul va lua sfarsit. Iata telegrama.....

Aceasta prevesteste o zi proasta ......., gandi Winston.

Intr-adevar, dupa o corecta descriere a pierderilor armatei eurasiene si aratarea numarului impresionant de mortii si de prizonieri, mai anunta vocea ca incepand de saptamana urmatoare, ratia de ciocolata se va reduce la 38 de grame de persoana. Winston mai reflecta, insa.

Ginul se evaporase lasand senzatia unui mare gol. Televizorul, care era folosit, fie pentru sarbatoarea victoriei, se lansa in melodia:

Oceania, totul este pentru tine. Totul este pentru paza ta.

Dar acolo unde statea Winston, era invizibil. Oceania totul este pentru tine, lua locul muzicii mai placute. Winston mersese la fereastra, cu spatele asezat inspre televizor. Era o zi rece si luminoasa. Se intampla ca in fiecare saptamana, asupra Londres, sa cada in jur de 20 sau 30 asemenea bombe. Pe strada, vantul misca de la dreapta spre stanga, afisul rupt si cuvantul angsoc, aparea si disparea rand pe rand. Angsoc. Principiile, sacre ale angsoc-ului. Noua limba, dubla gandire, modificarile gandurilor. Winston avea impresia ca rataceste in padurile din adancurile submarine, pierdut intr-o lume de mostri, in care chiar el parea a fi un monstru. Era singur. Trecutul pentru el era mort si viitorul de neinchipuit. Trecutul trebuia ras de pe fata pamantului si inlocuit cu o noua gandire. Ce siguranta avea el ca una din fiintele omenesti actuale, traia gandind ca si el ?

Si cum sa stie daca suveranitatea partidului va dainui la nesfarsit ? Ca raspuns, trei lozinci inscrise pe fatada alba a ministerului adevarului, ii reveneau in minte

-          RAZBOIUL ESTE PACE

-          LIBERTATEA ESTE SCLAVIE

-          PROSTIA ESTE PUTERE

Scoasa din portmoneu o piesa de 25 de centi. Pe aceasta, cu litere mici si clare, aceleasi slogane, erau adanc gravate. Pe cealalta parte era capul lui Big Brother, ai carui ochi, chiar de acolo va supraveghea. Pe monezi, pe timbre, pe carti, pe steaguri, pe afise, pe pachetele cu tigari, pe salopete etc, era imprimat chipul lui Big Brother. Pretutindeni.

La radio si pe ecrane era adulat si infatisat fara incetare.

Zilnic privirile sale va urmaresc pas cu pas, aceeasi voce care va sufoca, in somn sau in realitate, la locul de munca sau in timpul mesei, in interior sau in afara, in baie sau in pat, la munte, la mare, in padure, in cabane, in camping, in camine, in scoli, in cluburi, la spectacole, permanent si fara scapare. Voi nu mai posedati nimic in afara de cativa centimetri de creier spalat. Soarele se indreapta spre apus si simulatele ferestre ale ministerului adevarului, pareau sinistre ca ruinele unei cetati. Inima lui Winston se opri cand acesta se afla in fata ministerului adevarului, o enorma cladire de forma piramidala. Era foarte impunatoare si imposibil sa fie luata cu asalt.

Mii de bombe nu ar putea s-o distruga. Winston isi puse din nou intrebarea: pentru ce isi scria jurnalul ? Pentru viitor ? Pentru trecut ? pentru o epoca care nu putea sa fie dacat imaginara ?

In fata lui avea perspectiva, nu a mortii ci a distrugerii totale a tot ce fusese trecut......

Jurnalul sau ar fi fost transformat in cenusa iar el vaporizat. Singura politia gandirii ar fi citit ceea ce el a scris inainte de a i se sterge urmele si amintirea pentru totdeauna. Cum ar fi putut face apel la viitor, atunci cand fara urma, chiar fara un cuvant anonim mazgalit pe o bucata de hartie, nu putea materialisamente supravietui.



Teleecranul anunta orele patrusprezece. Winston trebuia sa plece in zece minute. El trebuia sa fie la serviciu, la orele 14,30.

In mod curios, melodia ceasului paru sa-i transmita un curaj deosebit. Era o umbra singuratica ca exprima un adevar nealterat si care niciodata nu a fost inteles de nimeni.

Insa de mult timp el exprima continuitatea, prin cateva procedee neclare, nefiind inca lichidat.

Asta nu era pentru ca a fost inteles, ci pentru faptul ca pastrandu-si echilibrul a putut duce mai departe mostenirea omeneasca.

Winston se intoarse la masa, muie tocul in cerneala si scrise:

In viitor sau in trecut in timpurile in care gandirea este libera, in care oamenii sunt divizati dar nu sunt singuri, in timpuri in care adevarul exista, in care ceea ce este facut, nu poate fi dezlegat sau desfacut. Din epoca uniformitatii, din epoca singuratatii, din epoca lui Big Brother, din epoca dublei gandiri. Salut.

In acel moment el isi imagina ca deja este mort. Ii parea ca este singur atunci cand incepuse a fi capabil sa formuleze ideile sale, cand daduse pasul decusiv.

Urmarile unui act sunt incluse in actul insusi.

El continua:

Crima de a gandi, nu atrage moarte.

Crima de a gandi este moarte. Acum cand se considera mort, deveni important sa ramana in viata cat mai mult posibil.

Doua degete de la mana lui dreapta erau murdare de cerneala.

Era proba cea mai evidenta, care il putea trada.

La minister, cativa inflacarati cu mirosul fin (o femeie, probabil micuta femeie roscata, sau bruneta de la Comisariatul Romanelor), putea sa-l intrebe pentru ce scrisese la ora mesei, de ce folosise un toc demodat mai ales ceea ce scrisese, pentru ca apoi sa strecoare o anonima insinuatie care serviciul competent.

Winston se duse la baie si freca atent cu sapun pata de cerneala de pe degete. Acest sapun brun deschis era granulos si-i juli pielea ca smirghelul. Totusi era perfect. Winston aseza dupa aceea jurnalul in sertar. Era inutil sa caute sa-l ascunda, dar Winston putea sa-l scrie cel putin, indiferent daca era descoperit sau nu.

Un fir de par, traversand extremitatile paginei ar fi fost vizibil. Pe deget ii ramasesera cateva fire de praf, de culoare albicioasa pe care il putea recunoaste si il fixa pe coltul copertei.

Daca firele de praf ar fi fost departate din loc, acesta insemna ca la jurnal s-a umblat.

- III -

Winston o visase pe mama sa.

Sa fi avut 10 sau 11 ani, cand ea disparuse.

Era inalta, bine facuta si impozanta, mai degraba linistita, cu miscari bine calculate si avea o bogata coafura blonda.

Amintirea despre tatal sau, era foarte vaga. Aceasta a fost un om negricios si zvelt, imbracat intotdeauna cu un costum de culoare inchisa si curat si purta ochelari (Winston isi mai amintea de talpile subtiri ale pantofilor tatalui sau). Amandoi au disparut probabil, in marile epurari din anii `50. Mama sa, in acest vis, era situata intr-un loc ceva mai greu de inteles de catre Winston, aceasta tinand in brate pe surioara sa mai mica. Ea nu-si amintea mai mult surioara sa, decat ca era un copil micut si slabut, mereu linistita, cu ochii mari si inteligenti. Amandoua il priveau insistent. Ele pareau ca sunt intr-un loc subteran, in fundul unui put spre exemplu, sau intr-un mormant foarte adanc, dar era un loc care, desi foarte adanc, continua sa coboare. Ele se aflau pe puntea unui vapor care se scufunda si priveau chioris la apa din ce in ce mai opaca. In salonul de pe punte, aveau aer si se puteau vedea unii pe altii, dar ele se scufundau din ce in ce mai multin apa murdara care la va inghiti pentru totdeauna. El era afara, in aer si lumina in timp ce ele aspirau spre moarte.

Ele se aflau acolo pentru ca el se gasea afara.

El isi dadea seama si putea vedea ca privirile lor ii demonstrau ca ele inteleg tot ceea ce se petrecea.

El nu vedea nici un repros din partea lor, nici pe fetele lor si nici in inimile lor. El avea insa o singura certitudine: acestea trebuia sa moara, pentru ca el sa poata trai datorita sacrificiilor lor supreme, iar aceasta facea parte din noua si inevitabila oranduire a lucrurilor. El nu-si putea aminti pentru ce venise, dar stia ca in visul sau ca vietile mamei sale si a surioarei sale, au fost sacrificate numai pentru ca el sa supravietuiasca. Era unul din acele visuri care ii ofereau in totalitate decorul caracteristic visului, permitand si prelungind activitatea inteligentei.

In timpul unor astfel de vise, devenea constient de fapte si de idei, care isi pastrau valoarea de indata ce se trezea. Ceea ce il frapa pe Winston cel mai mult, era ca la moartea mamei sale el avea, cand evenimentul avusese loc, aproape 30 de ani. Pentru el, aceasta insemna o adevarata tragedie si tristete, care in prezent ar fi de neconceput. El intelege acum ca tragicul era un element invechit, din timpuri in care existau intimitatea, dragostea, prietenia, cand membrii unei familii se puteau misca fara sa se intrebe in numele cui.

Amintirea pentru mama sa il sfasia, pentru faptul ca ea murea iubind, atunci cand era foarte tanara si foarte egoista, spre a-l iubi la reintoarcere. Aceasta se sacrificase, nu-si reamintea mai mult, cum unei conceptii personale si inalterabile, ce se chema loialitate. El, acum isi dadea seama ca, asemenea lucruri nu se puteau intampla.

Astazi, el isi dadea seama ca exista frica, ura, suferinte, minciuna, teroare etc. Dar era complet lipsit de orice simt de demnitate si emotii. Nu mai avea nici o profunzime si nici o complexitate in tristete. Toate i se pareau ca le vede in ochii mari si profunzi ai mamei sale si ai surioarei sale, care, din sutele de brate ce se scufundau, il priveau, in timp ce se aflau in apele verzi si murdare si continuau sa se scufunde.

Pe neasteptate, el se afla in picioare, pe iarba moale, intr-o seara de vara spre sfarsite, cand razele de soare aureau pamantul. Peisajul pe care-l privea, ii revenea atat de des in visele sale, dar pentru care nu facuse nimic precis, sa-l poata vedea in lumea reala. Atunci cand se trezea amintindu-si, el o numea "Tara de aur". Era o pasune veche, devastata de iepuri, strabatuta de o poteca.

Mosuroaiele de cartita erau presarate ici si colo, in tufisurile rau taiate ce se gaseau de alta parte a campului, crengile de ulm se leganau domol la bataia vantului si frunzele zburau in mase compacte asemenea pletelor de femeie. In alta parte, aproape ascuns privirilor, curgea linistit si limpede un rau. El forma sub salcii lacuri in care, inotau pestisori aurii. Fetele cu par negru se indreptau spre Winston, traversand campia. La un singur gest, lui i se paru ca acestea isi rupsera vesmintele aruncandu-le pe iarba cu dispret.

Gratie neglijenta a acestui gest, parea sa distruga toata cultura, tot sistemul de gandire, ca atat Big Brother, partidul, politia gandirii puteau fi respinse pentru vecie printr-o singura si splendida miscare a bratelor. Era si acesta un gest apartinand timpurilor vechi.

Winston se trezi, avand pe buze cuvantul "Shakespeare". Telecranul emitea un fluerat asurzitor, pe o singura nota greteoasa, care dura de 30 de secunde. Era ora sapte si un sfert, ora obisnuita de trezire a functionarilor de birou. Winston se smulse din pat cu furie. Era in pielea goala, caci membrii partidului primeau anual numai 3000 puncte textile, iar lui ii trebuiau numai pentru o pijama 600 puncte. El agatase de spatarul scaunului vesta de flanel si un short. Ora de educatie fizica urma sa inceapa in treo minute.

O puternica criza de tuse, care aproape zilnic il apuca dintr-o data, dupa ce se destepta din somn il sili sa se inconvoaie.

Ii lipsea aerul in asa masura, incat cu greu isi reveni, in urma unor mari eforturi de respiratie profunda, culcat pe spate.

Vinele sale se umflara in urma efortului pe care il facuse din cauza tusei, iar ulcerul varicos incepu sa-l manance.

Grupati-va treizeci pana la patruzeci, ordona vocea patrunzatoare de femeie. Grabiti-va. De la treizeci la patruzeci, repeta vocea.

Pe locuri, de la treizeci la patruzeci.

Winston se aseza imediat in fata televizorului in care aparuse imaginea unei femei destul de tinere, fina, dar musculoasa, imbracata cu o tunica si incaltata cu sandale de gimnastica.

Indoiti si intindeti bratele, ordona aceasta. Odata cu mine. Un doi, trei, patru si iar.....un, doi, ...

Hai tovarasi ! Un pic mai energic. Un, doi, trei, patru, ! un, doi, trei, patru....Asa, tovarasi. Bravo ! Inca odata....hai. un, doi, trei, patru....

Suferinta cauzata de criza de tuse nu stersese din mintea lui Winston impresia puternica ce i-o facuse visul iar miscarile ritmice ale exercitiului de gimnastica il ajutasera sa-si revina.

In timp ce-si arunca mecanic bratele inainte si inapoi mentinea pe fata expresia de satisfacere si seriozitate pe care o socotea ca normala in timpul orei de educatie fizica, el se chinuia sa-si reaminteasca de perioada neclara din timpul copilariei, perioada care il obseda. Lucrul era extrem de dificil.

In ultimi 50 de ani totul era confuz. Atunci cand un oarecare nu mai are puncte de referire exterioare, chiar urma propriei sale vieti isi pierde din claritate, devine obscura. El isi amintea de evenimente care probabil au loc, el regaseste amanuntele unor intamplari ale caror atmosfera nu o poate reda si sunt si perioade indelungate la care nu se poate raporta nimic. Totul era deosebit. Chiar numele si formele unor tari, pe harta erau diferite. Prima regiune aeriana spre exemplu, era numita in aceasta vreme acolo.....Poate se numea Anglia sau Marea Britanie. Dar orasul Londra era sigur ca se numise mereu Londra. Winston nu-si putea aminti de vreo epoca, in mod precis, in care tara sa nu fi fost in razboi. Era evident ca aceasta sa se fi intamplat in timpul copilariei sale, deci avusese un interval de pace indelungat. Una din amintirile sale cele mai vechi, era cu adevarat aceea privind un raid aerian, care parea ca a surprins intreaga lume. Ar putea fi chiar epoca in care bomba atomica a cazut peste Colchester.

El nu-si amintea bine de insasi perioada atacului aerian, dar isi amintea de imbratisarea mainilor tatalui sau, in timp ce se rostogolea in jos, spre centrul pamantului, pe scara sonora in spiral, care fugea sub talpi si ii obosea atat de mult picioarele, incat se apucase sa smiorcaiasca. Trebuia sa se odihneasca spre a se odihni.

Mama sa, de o maniera inceata si visatoare ii urma de la o oarecare distanta, venind din spate.

O aducea oare pe surioara sa, sau era poate numai un pachet de paturi ? Winston nu era sigur daca surioara lui se nascuse. Ei au ajuns la capat intr-un loc zgomotos si intesat de lume. Era, dupa cat intelesese, intr-o statie de metrou. Pretutindeni, pe asfalt, se gaseau asezati, oameni. Altii se inghesuiau unii pe altii pe banci de metal.

Winston, tatal sau si mama sa, s-au asezat pe pamant. Aproape de ei, doi batrani erau asezati, unul langa altul pe un pat. Barbatul, era imbracat decent intr-un costum de culoare inchisa. O sapca de postar neagra, asezata pe spate, lasa sa i se vada un par alb, matasos. Fata, ii era congestionata, ochii ii erau albastri si plini de lacrimi. Mirosea a rachiu de la distanta. Mirosul parea a izvorii din piele in locul sudorii si puteai crede ca lacrimile care i se prelingeau pe obraz din ochi, erau din rachiu curat. Dar, cu toate ca era destul de beat el era sub povara unei sincere deznadejdii de nesuportat. Winston, de o maniera infantila, intelesese ca un groaznic eveniment indiscutabil si pentru care nu gasise nici un remediu, sosea ca sa treaca. Lui i se parea ca stie ceea ce se intamplase. Cineva, pe care batranul iubise foarte mult, o fiica a acestuia, fusese omorata.

Batranul tanguindu-se, repeta din doua in doua minute:

Nu trebuie sa ma destainui si lor. Am spus, mama, nu-i asa ? Ce a urmat dupa ce m-am destainuit lor ? Am spus-o din intotdeauna. Nu trebuia sa facem confidente tipilor astia. Dar caror tipi nu trebuia sa le faca confidente ? Winston nu-si aducea aminte daca batranul participase in acel moment la acel razboi, vorbind insa la propriu, razboiul nu incetase. In timpul copilariei lui Winston, vazuse acolo lupte de strada confuze, chiar in Londra si isi amintea perfect de unele din acestea. Dar retraind istoria intregii perioade nu stia, cine lupta, contra cui lupta, la un moment dat, era ceva imposibil de precizat.

Toate stirile scrise sau orale, nu se refereau decat la actualul eveniment. De exemplu, in anul 1984 (daca este bine spus 1984) Oceania era in razboi cu Estasia si in razboi cu Eurasia. In nici o emisiune publica nu se admitea ca cele trei puteri sa fi fost intr-o alta epoca grupate diferit. Winston stia precis, atunci cand el nu avea decat patru ani, Oceania era in razboi cu Estasia si aliata cu Eurasia. Nu era decat o informatie discreta si nesigura pe care o retinuse din intamplare, deoarece el nu se baza destul pe memorie. In mod oficial, schimbarea de parteneri nu avusese loc niciodata. Oceania era in razboi cu Eurasia. Dusmanul momentului prezenta intotdeauna raul absolut si urma ca nici o intelegere trecuta sau viitoare cu el, sa nu fie posibila.

Infricosator, gandea Winston pentru a zecea mie oara, in timp ce o miscare dureroasa forta umerii sai sa-i intoarca inapoi (cu mainile in solduri, el isi invartea bustul in jurul taliei, exercitiul care era bun, dupa parerea lui pentru muschii spatelui) infricosator era ca totul putea fi adevarat. Caci partidul putea sa-si intinda bratul spre trecut si sa spuna despre vreun eveniment "asta nu a existat", era mai diabolic decat tortura sau moartea. Partidul spunea ca Oceania nu fusese aliata cu Eurasia niciodata. Winston Schmit stia ca Oceania fusese aliata Eurasiei, atunci cand el avea numai patru anisori. Dar unde se gasesc asemenea cunostinte ?

Numai in propria lui constiinta care, in toate cazurile, va fi indata pulverizata. Si daca altii acceptau minciuna impusa de catre partid, daca toate raportarile se refereau la acest lucru, minciuna intra in istorie si devenea adevar. Acela care are controlul trecutului, spune sloganul partidului, are controlul si asupra viitorului. Acela care are controlul asupra prezentului, are controlul absolut asupra trecutului. Cu toate acestea trecutul, care din fire era mai susceptibil de a fi modificat, nu fusese modificat niciodata.

Asa dar adevarul in prezent, Oricare ar fi fost el, era adevarat de la un infinit la altul. Acesta insemna ca fiecare sa aiba in minte o nesfarsita serie de realizari sau realitati. Acest prodeu se numea "Controlul Realitatii", se spunea in novlang, gandirea dubla.

- Repaos ! Latra monitoarea ceva mai afectuos.

Winston cobori bratele si umplea incet plamanii cu aer.

Sufletul sau se elibera din labirintul dublei gandirii. A cunoaste si a nu cunoaste. Perfect constient si cu o absoluta buna credinta transmitea minciunile catre agentiile de presa. Retinea simultan doua pareri care se anulau in acelasi timp cand le credea contradictorii si credea in ambele.

Folosea metoda logicii contra logicii. Repudia morala, cand aceasta insasi o cerea. Credea simultan ca democratia este imposibila si ca partidul este aparatul democratiei. Isi impunea sa uite tot ceea ce era necesar sa uite, isi reamintea de toate cand era necesar sa o faca si uita din nou foarte repede, daca imprejurarile ii cereau acest lucru. Mai cu seama, aplica acelasii proces daca propriul sau proces o cerea.

Era ultima lui subtilitate. Isi convingea constient, inconstientul deveni apoi inconstient de actul de hipnoza care venea sa se transmita din generatie in generatie. Chiar intelegerea cuvantului "gandire dubla" necesita folosirea dublei gandiri. Monitoarea le-a amintit in apararea voastra. Priviti, spuse aceasta, cu entuziasmul la care dintre voi care pot atinge degetele de la picioare cu mainile.

Drepti ! Pe solduri mainile, tovarasi. Un, doi, trei, patru, lovea cu calcaiele in fese, provocandu-si junghiuri dureroase si sfarsind prin noi crize de tuse. Cugetarile lui se pierdeau din placutul mitic. Trecutul, se gandea el, nu fusese numai modificat, el fusese in totalitate distrus. Cum sa se stabileasca intr-adevar, chiar faptul mai dovadit, daca nu exista nici o inregistrare, decat aceea a unei singure memorii ? El incerca sa-si aduca aminte in ce an incepuse a se vorbi despre Big Brother. Trebuie sa fi fost spre anii `60 dar cum sa fie sigur ?

In istoria partidului, Big Brother, in mod natural, figura drept conducator si aparator al revolutiei chiar din primele zile ale existentei sale. Totul ii apartine lui si numai lui. Explorarile sale fusesera incetinite cate putin in timpuri si ele s-au impanzit acum pana in fabuloasa cuprindere a anilor `40 si `30, la epoca in care capitalistii purtau pe cap jobene, strabatand strazile Londrei in limuzine luxoase si stralucitoare sau in trasuri cu ferestre, trase de cai puternici si frumosi. Era imposibil de stiut pana la ce punct legenda lui Big Brother era sau nu adevarata si in ce consta falsul inventat. Winston nu-si putea aminti nici data la care luase fiinta partidul. El nu era convins daca a inteles vreo data cuvantul "Angsoc" inainte de 1960, dar nu era posibil ca sub forma de "Socialism Englez" care o avea in vechea limba, el existase pretitindeni. Totul disparea in indepartarea timpului. Uneori se putea descoperii minciuni de necontestat. Era fals, ca partidul, asa cum impusese sa se demonstreze prin cartile de istorie, ca el si numai el, a inventat aeroplanul, radioul, televizorul, etc. Winston isi amintea bine ca a vazut in primii ani ai copilariei aeroplanul, radioul si televizorul, dar aceasta nu o putea dovadii decat afirmand ca au existat. O singura data in viata lui Winston, tinuse in maini dovada scrisa si de netagaduit de falsificare a unui fapt istoric. Si aceasta data, atunci la............

Schmit, striga vocea morocanoasa in telecran - 6079 Schmit.

Da ! Chiar dumneata. Lasati-va mai jos va rog. Puteti face mai bine decat acum. Nu faceti eforturi. Mai jos va rog. De asta data faceti mai bine tovarasi. Acum repaos. Toti si priviti la mine. Trupul lui Winston se acoperi brusc de o unda de sudoare fierbinte, dar fata ii ramase absolut nepasatoare. Nu arata niciodata teama. Nu aratase niciodata dusmanie.

O singura miscare a ochilor poate sa va tradeze. Winston ramase in picioare sa priveasca in timp ce monitoarea ridica bratele deasupra capului ei si, nu puteai spune ca cu gratie, dar cu o precizie si remarcabila eficacitate, se indoia si se apleca pana la primele falange ale degetelor de la laba piciorului. Iata tovarasi, iata cum vreau sa vad facandu-se miscarea aceasta. Priviti la mine. Am treizeci si noua de ani si am patru copii. Acum atentie, se inclina din nou.

Observati ca genunchii mei nu sunt indoiti. Toti puteti executa miscarea daca vreti, adauga aceasta indreptandu-se. Nu are importanta care, sub 45 de ani oricine este capabil sa poata atinge laba picioarelor cu mana. Noi nu putem fi toti in frunte, dar cel putin ne pastram in forma. Ganditi-va la copiii nostrii care sunt pe frontul din Malabar. Ganditi-va la marinarii fortaretelor plutitoare. Imaginati-va cat sufera ei. Acum incercati inca odata. Ceva mai bine tovarasi. Mult mai bine, adauga aceasta pe un ton incurajator, incat Winston, pentru prima data dupa atatia ani, reusi printr-o miscare brusca, sa atinga labele picioarelor cu mana, fara a indoi genunchii.

- IV -

Cu un suspin inconstient si profund, care nu putea fi oprit sau indepartat chiar in apropierea telecranului, odata cu inceperea activitatii sale zilnice, Winston apropie de el fonoscriptul, sufla in el cu putere spre a indeparta praful de pe microfon si isi puse ochelarii pe nas. Desfacura si prinse cu agrafe la un loc, patru cilindrii de hartie de dimensiuni mici, care deja cazusera prin tubul pneumatic ce se gasea in dreapta biroului sau. In peretii cabinei se aflau 3 gauri. La dreapta fonoscriptului se gasea un tub pneumatic mic, pentru mesaje scrise. La stanga, era un tub mai larg, pentru ziare.

In peretele din apropiere, la bataia mainii lui Winston se afla o fereastra larga, protejata cu grilaj metalic. De aceasta ferestruica se folosea pentru a arunca hartiile si corespondenta devenita inutilizabila. In cladire se aflau mii si mii de asemenea ferestruici.

Ele se aflau nu numai in fiecare loc, ci chiar la mici distante, in fiecare culoar. Erau supranumitele gauri ale memoriei. Atunci cand un document trebuia distrus sau pulverizat, deasemenea si cea mai insemnata bucatica de hartie care era atarnata in aceste gauri, se tragea capacul celei mai apropiate gauri ale mamoriei, actionarea fiind mecanica si hartia era lasata sa cada, fiind dusa cu viteza de catre un curent de aer cald pana intr-un enorm cremator, ascuns undeva in adancurile subterane ale cladirii.

Winston examina cele patru bucati de hartie, pe care le desfacu. Fiecare continea un mesaj de unu sau doua randuri, in limbajul folosit in minister, scurt, ca pentru uz intern. Nu era redactata exact in novlang dar el continea un numar mare de cuvinte novlang.

Aceste mesaje erau redactate astfel:

Times 17.03.84 discurs rau transmis rectificarea Africei.......

Times 19.12.83 3 previziuni din trim. 4 - 1983 erori de tipar, a se verifica numarul din aceea zi.......

Times din 14.02.1984 ministerul abundentei a gresit pretul ciocolatei, rog a se rectifica.....

Times 3.12.1983 raport ordin de zi gresit destituirea maresalului aerului etc.......

Cu un usor aer de satisfactie, Winston puse deoparte cel de-al patrulea biletel (mesaj). Era o munca complicata care implica mari raspunderi si care trebuia intreprinsa mai bine, in ultimul timp. Celelalte trei nu cereau dacat rutina, desi al doilea reclama un studiu plictisitor de liste si cifre.

Winston scrise pe ecran numerele vechi si ceru numerele din Times, care ii erau necesare. Cateva minute mai tarziu, strecura mesajul in tubul pneumatic. Mesajul pe care il primise se referea la articole sau la mesaje din articole, care pentru o ratiune sau alta se credea necesar sa se modifice sau mai bine zis, folosind termenul oficial de rectificare. De exemplu in Times din 17.03.aparu ca Big Brother, in discursul sau din ajun afirmase ca frontul din Indiile de Sud va ramane calm. Bineinteles, ofensiva Euroasienilor va fi pornita contra Africii de Nord. Ori inaltul comandament Euroasian porni ofensiva armata impotriva Indiilor de Sud si deci nu se ocupa de Africa de Nord. Era astfel necesar de a reface paragraful gresit al discursului lui Big Brother, astfel ca se redea realitatea.

La fel Times din 19 dec. 1983 publicase prevederile oficiale pentru productia diferitelor marfuri de larg consum in cursul tr. 4/1983 care facea parte din al 6 - lea trimestru din cel de al 9 - lea plan trienal. Un ziar local publicase starea productiei reale. Rezulta ca in toate cazurile, prevederile fusesera umflate fara nici un pic de rusine. Winston trebuia sa corecteze primele cifre masluite spre a se pune de acord cu ultimele publicatii. Cat priveste al 3 - lea mesaj se referea la o eroare simpla, care putea fi corectata in cateva minute.

Cat priveste al 3 - lea mesaj, se referea la o eroare simpla care putea fi corectata in cateva minute. Nu trecuse mult timp, era prin luna februarie cand ministerul belsugului, publicase angajamentul categoric de a nu micsora ratia de ciocolata in timpul anului 1984. Ori, ratia de ciocolata, dupa cum stia Winston, trebuia micsorata la 38 grame, chiar la sfarsitul acestei saptamani. Tot ce trebuia sa se faca era sa inlocuiasca angajamentul initial aprobat, aratand ca redicerea ratiei de cicolata, in interesul clasei muncitoare, trebuia facuta pana la 1 aprilie. Chiar dupa ce termina unul dintre mesaje, Winston prinse cu agrafe corecturile sale fonoscriptice pentru numarul corespunzator din Times si le introduse in tubul pneumatic. Dupa aceea, cu um gest mai mult decat inconstient, mototoli mesajul si notele pe care chiar el le facuse si le arunca in gura memoriei, asa ca toate au fost inghitite de flacari.

Ce se petrecea in labirintul in care mesagele erau dirijate pneumatic ? Winston nu stia, dar in linii mari cunostea ceva. Cand toate corecturile pe care trebuia sa le faca la un numar special din Times, erau adunate si recitite, exemplarul modificat era retiparit.

Copia originala era distrusa, pentru a se pulveriza probele existente, inlocuind in colectie originalul prin copia masluita.

Acest procedeu de corecturi era aplicat nu numai ziarelor ci si cartilor, publicatiilor periodice, pamfletelor, afiselor, prospectelor, filmelor, inregistrarilor sonore, caricaturilor, fotografiilor, documenteor istorice ori de cate ori ce fel si chiar inventiilor. El era aplicat tuturor felurilor imaginabile de literatura sau documentelor care puteau suporta o oarecare semnificatie politica sau ideologica.

Zilnic si aproape minut cu minut, trecutul era falsificat la zi. Se puteau astfel dovedi sprijinit pe documente, ca precizarile facute de partid erau gasite adevarate (se verificau). Nici o informatie, nici o parere nu ramanea consemnata undeva, care ar fi putut intra in conflict cu trebuintele momentului. Toata istoria era contrafacuta, adevarul documentat distrus din temelie si rescris permanent si ori de cate ori era necesar. Schimbarea era facuta si nu era posibil in nici un caz sa fie dovedit falsul. Cea mai mare sectie a Comisariatului Arhivelor, mult mai mare decat aceea in care lucra Winston, era deadreptul compusa din oameni a caror obligatie era de a cerceta si aduna toate manuscrisele, copiile cartilor, ziarelor si a tuturor publicatiilor care fusesera inlocuite si care apoi trebuiau distruse. Un exemplar din Times putea fi falsificat de zeci de ori, fie in urma schimbarilor in linia politica fie ca urmare a greselilor in profetiile lui Big Brother. El se gasea deci in colectia originala ca la inceput.

Nu mai exista nici un alt exemplar cu care sa fie combatut.

Cartile erau retrase din circulatie si de mai multe ori retiparite.

La reeditare nu se facea pe carti, nici un fel de mentiune. Chiar instructiunile scrise pe care Winston le primea si de care se descotorosea incontinuu intrucat nu mai avea trebuinta de acestea nu-i declara sau implica niciodata raspunderi, daca ar fi savarsit vreo greseala. Intotdeauna insa, erau facute insemnari cu privire la greseli, omisiuni, erori tipografice sau de citate, fiind necesare a se corecta in interesul exactitatii. La drept vorbind ele nu influentau falsificarile, gandea Winston, in timp ce masluia datele ministerului belsugului. El nu actiona decat la inlocuirea unui nonsens cu altul.

Cea mai mare parte a materialului ce se trafica nu avea nici o legatura cu datele lumii reale, nici chiar cu acest fel de linie care, continea direct minciuna. Datele statistice ireale, erau la fel de fanteziste in versiunea lor originala ca si in versiunea lor masluita. Ele se calculau si se stabileau la primul sef de catre statisticienii insasi, pentru ca ei sa nu-si poata reaminti nimic.

Astfel ministerul belsugului, in prevederile sale, estima numarul cizmelor de cauciuc la 145 milioane perechi. Cifra indicata la productia realizata era de 62 milioane perechi. Winston in acest timp trebuia sa rectifice (masluiasca) prevederile de la 145 mil. Perechi la 57 milioane per. Pentru a permite sa se arate ca prevederile au fost depasite cu 5 mil. perechi. In toate cazurile, 62 mil. nu erau mai aproape de adevar decat 57 mil. sau dacat 145mil. per. cizme de cauciuc. Foarte probabil, nimeni nu stia cat, se fabricase in totalitate. Se putea tot atat de bine, sa nu se fabricat nici chiar o singura pereche. Si nimeni, in realitate nu se sinchisea daca ceea ce se scria in ziare ii interesau. Indiferenta pusese stapanire pe toti, fie din lasitate fie din comoditate. Tot ceea ce se stia, era ca in fiecare trimestru se producea un numar astronomic de cizme de cauciuc, toate numai pe hartie, in timp ce peste jumatate din populatia tarii, umbla desculta, din lipsa cizmelor pe piata, iar pentru a gasi o pereche, asteptau cu sutele la coada in fata magazinelor, doar doar ca vor putea cumpara vreo pereche. Altii asteptau ani de zile, pana nimereau numarul de care avea nevoie.

In acelasi mod se proceda pentru raportarea faptelor de toate categoriile, chiar daca nu erau asa importante. Toate erau invaluite, pentru toti, intr-o ceata in care, in final, chiar data anului devenea si ea nesigura. Winston arunca o privire prin coridor. Intr-o parte, in incaperea din fata sa, un om maruntel, cu infatisarea pedanta, in halat albastru, numit Tilloston, muncea cu drag. Avea un ziar umpaturit pe gununchi si gura sa era apropiata de mustiucul fonoscriptului, ca sa asigure pastrarea secretului intre telecran si ceea ce spunea

Ridica ochii si prin lentile arunca o privire dusmanoasa in directia lui Winston. Winston il cunoastea putin pe Tilloston dar nu avea nici o idee asupra muncii in care era angajat. Lucratorii din Comisariatul Arhivelor nu vorbeau niciodata de munca lor. In culoarul intins, fara farestre, unde existau doua randuri de cabine de unde se auzea un zgomot permanent de fosnet de hartie botita si un murmur continuu de voci care sopteau in fonoscript, acolo se aflau mau mult de douasprezece persoane. Winston nu-i cunostea dupa nume, dar ii vedea zilnic grabindu-se intr-un sens sau altul pe culoare sau gesticulind in cele "Doua minute ale Urii". Stia ca in cabina alaturata cu a sa, tanara femeie cu parul rosu se ostenea de la o zi la alta, sa cerceteze in presa si sa elimine din documente, numele oamenilor care au fost lichidati si care in consecinte nu au existat nici odata. Exista cu certitudine, o aluzie la aceasta, deoarece propriul sau barbat, inainte cu doi ani, fusese lichidat. Intre cabine, mai departe, se afla o fiinta placuta, stearsa, visatoare, care se numea Amplefort, care avea parul peste urechi si poseda un talent uimitor de a jongla cu rimele si versificarile. Aceasta Amplefort era folosita sa produca versiuni false numite "texte definitive" de poeme, care din punct de vedere ideologic deveneau ofensatoare, dar care pentru un motiv sau altul, trebuia pastrat in antologii.

Si acest culoar cu cei aproape cinci zeci de functionari, nu era decat o subsectie, un singur element, in structura infinitei complexitatii a Comisariatului Arhivelor. Mai departe, deasupra, dedesubt, erau alte roiuri de lucratori angajati in numeroase si inimaginabile activitati. Acolo se gaseau ateliere imense de tiparit cu sub editurile lor, expertii lor tipografici, studiourile lor fotografice minutios echipate pentru trucaje in fotografii. Avea acolo o sectie proprie de programe televizate, cu ingineri, producatori, echipe de actori special alesi pentru abilitatea lor de a imita vocile. Avea de asemenea ca o numeroasa armata de arhivari a caror activitate consta pur si simplu in a intocmi liste de carti si de publicatii periodice pe care trebuiau sa le retraga din circulatie. Aveau inca imense arhive unde se clasau documentele corectate si originalele se aruncau in foc sau copiile originale erau distruse. Undeva, absolut in loc necunoscut, se aflau creierii conducatOricare coordonau toate eforturile si stabileau linia politica care hotara ce fragment din trecut sa fie pastrat, care sa fie falsificat si care altul sa fie nimicit. Si Comisaroatul Arhivelor nu era numai, in totalitate un satelit al ministerului adevarului, a carui activitate principala nu era decat sa refaca (da falsifice) trecutul, dar si de a pune la dipozitia cetateniilor tarii ziare, filme, carti, programe tele si radio, romane, in totalitate insotite de diferite informatii, de instructiuni si de distractii imaginare, de statuarea unei lozinci, de un poem liric la un tratat de chimie sau biologie si de un alfabet pentru copii la un nou dictionar novlang. Mai mult, ministerul nu satisfacea numai trebuintele partidului, el trebuia sa repete toate aceste operatii la o scara inferioara, in avantajul proletariatului.

Existau nenumarate departamente care se ocupau, pentru proletariat, de literatura, de muzica, de teatru si in general de odihna.

Acolo mai produc ziare atupide, care nu trateaza decat de sport, crime si astrologie, mici romane de 5 franci, filme de sexualitate de prost gust, cantece sentimentale compuse in intregime prin mijloace macabre si pe un gen de caleidoscop special numit versificator. Acolo mai existau chiar o sectie completa numita in novlang Pornosex, folosita pentru producerea unor genuri de pornografii de cel mai dezgustator prost gust. Aceste sunt expediate in pachete sigilate, pentru ca nici un membru de partid in afara de cei care lucreaza acolo, nu au voie sa le priveasca. Alte trei mesaje cazusera din tubul pneumatic, in timp ce Winston lucra. Dar acestea tratau probleme simple, astfel ca Winston le rezolva pe loc, inainte de a fi intrerupt lucru pentru a participa la cele Doua minute ale Urii.

Cand Minutele Urii se terminara, el se reintoarse in celula sa.

Lua de pe etajera dictionarul novlang, indeparta fonoscriptul, isi sterse ochelarii si se apuca sa rezolve principalele lucrari din dimineata aceea. Aceasta, pentru ca Winston, gasea in munca, cea mai mare placere din viata sa. Aceasta activitate nu era de cele mai multe ori, decat o plictisitoare rutina. El intelegea la fel partile atat de greoaie si atat de incurcate, ca se poate pierde la fel, in complexitatea unei probleme de matematica. Avea de falsificat bucati delicate, unde nu avea pentru a se orienta decat cunoasterea principiilor Angsoc si propria sa apreciere : la ce se astepta partidul de la d-ta.

Winston era bun in aceasta privinta. Chiar lui i se incredinta uneori falsificarea articolelor de fond din ziarul Times, care era in intregime scris in novlang. El desfacu mesajul pe care il pusese in apropiere. Acest mesaj era astfel pamfletat:

Times 12.5.1983 raport ordinea de zi mai mult decat nesatisfacatoare referitor a nu fi, refaceti integral inaintea clasamentului.

In vechea limba (in engleza ordinara) acesta s-ar fi tradus astfel:

Darea de seama o ordinei de zi a lui Big Brother, in numarul ziarului Times din 12 mai 1983 este extrem de nesatisfacatoare si se referea la persoane disparute. Rescrieti integral si supuneti autoritatilor competente proiectul, inainte de a expedia clasamentul. Winston parcursese articolul incriminat. Ordinea de zi a lui Big Brother avea, se pare, elogii la adresa unei organizatii cunoscute care furniza prin firma CCPP, tigari si alte dulciuri marinarilor Fortaretii plutitoare. Un oarecare tovaras Wuthers membru eminent al partidului interior, fusese distins in mod special, citat si decorat cu ordinul Meritul insignei cl.II-a. Trei luni mai tarziu organizatia CCPP fusese pe neasteptate desfiintata. Se putea presupune ca Withers si asociatii sai, erau asadar cazuti in dizgratie, dar nu s-a facut despre aceasta nici un comentariu, atat in presa sau la televiziune,

Aceasta nu era ceva senzational, caci rar se intampla ca criminalii politici sa fie judecati sau chiar denuntati public.

Marile epuratii cuprindeau sute de mii de indivizi, urmate de procese publice de tradare de patrie si de crime ale gandirii ca face au obiectul marturisirii crimelor lor, fiind dupa aceea executati si constituiau spectacole speciale pentru nomenclatura si erau montate (puse in scena) cel putin odata la doi ani. In mod obisnuit oamenii care cadeau in dizgratia partidului erau ridicati in miez de noapte din casele lor in dube speciale, chinuiti, maltratati si fara a fi judecati, dispareau pentru totdeauna fara a se mai sti sau vorbi vreodata despre ei. Nu aveai nici un indiciu asupra a ceea ce s-a intamplat cu ei. In unule cazuri puteau fi chiar in viata, cazuri extrem de rare. Existau 30 de persoane, cunoscute de Winston care, fara a socoti si pe parintii acestora, disparusera intr-o epoca sau alta. Winston se scarpina la nas cu un trombon. In cabina de vis-a-vis tovarasul Tilloston, concentrat asupra fonoscriptului, transmitea inca prin intermediul acestuia, secrete. Pe moment ridica capul. Chiar si ochelarii fulgerau dusmanie. Winston isi puse intrebarea daca tovarasul Tilloston in acel moment lucra ceva asemenator ce ceea ce lucra el. Era perfect plauzibil. Un lucru atat de delicat nu era incredintat la o singura persoana. Pe de alta parte, a-l incredinta unui comitet, s-ar recunoaste pe fata ce se pune la cale o falsificare. Foarte probabil ca acolo erau in acel moment, o duzina de indivizi care se intreceau in fabricarea de versiuni despre ceea ce spune Big Brother.

Cateva creiere din partidul interior, selectionau apoi fie o versiune fie alta, le reedita si punea in miscare dificilul proces de recorectare si ante referinte care antreneaza acest lucru.

Minciuna astfel aleasa, trecea apoi in arhive si din acel moment devenea cel mai curat adevar, pentru totdeauna. Winston nu stia pentru care motive Withers cazuse in dizgratie. Aceasta ar putea fi din cauza coruptiei sau a incompetentei. S-ar putea de asemenea ca Big Brother, la modul cel mai simplu sa se fi debarasat de el ca fiind un subordonat care se bucura de foarte mare simpatie si popularitate in randul maselor. Poate ca Withers sau un apropiat lui sa fi fost suspectat de tendinte eretice. Sau ceea ce era mai mult decat probabil, mai simplu, ca epuratiile si nimicirile, care aveau loc, faceau parte din insesi mecanismul de stat. Singurul indiciu real se odihnea pe cuvinte; referitor la nefiinta, ceea ce indica ca Withers era in prezent mort. Nu se putea sti intotdeauna ca astfel era cazul de fiecare data cand oamenii erau arestati. Uneori, acestia erau eliberati si li se permitea sa se reintoarca la casele lor, ramanand in libertate un an sau doi, inainte de a fi executati.

Prin aceste masuri se evita panica si se creau economii patriei.

Cate odata si in cazuri extrem de rare, un individ despre care se spune ca este mort de timp indelungat, reapare ca o fantoma intr-un oarecare proces public, implicand prin marturiile sale, sute de alte persoane, dupa care dispare, de aceasta data pentru totdeauna.

Withers in acest timp era deja nonfiinta (mort). El nu exista si nu va exista niciodata. Winston hotara ca nu va fi suficient de a se limita la inversarea sensului cuvantului lui Big Brother.

El trebuia mai bine sa treaca peste un subiect fara nici o legatura cu subiectul initial. El ar fi putut face din acest discurs obisnuitele denaturari de tradare si de crime prin gandire, dar aceasta ar fi un flagrant. A inversa o victorie pe front, unele realizari de supraproductie in al IX-lea plan trienal, ar fi complicat prea mult activitatea Arhivelor.

Ceea ce ii trebuia era un pic de pura fantezie. Imaginea cea mai vie, a unui oarecare tovaras Ogilvy, care murise recent in timpul razboiului, in imprejurari eroice, ii venise deseori in minte.

Intradevar, Big Brother, in unele imprejurari consacra ordinul de zi (discursul sau) pentru glorificare unui modest si simplu soldat, membru de partid, a carui viata la fel ca si moartea oferea un exemplu de a fi urmat. De aceasta data, Big Brother il glorifica pe Ogilvy. Intrucat tovarasul Ogilvy nu a existat niciodata, erau necesare ca in presa sa se prezinte si doua fotografii retusate ca sa se justifice existenta eroului. Winston reflecta putin, apoi se apropia de fonoscript si se apuca sa dicteze in stilul familiar lui Big Brother. Un stil in acelasi timp militar si pedant, usor de a imita, din cauza obiceiului lui Big Brother de a pune intrebari si de a i se raspunde imediat (ce invataminte putem trage din acest fapt, mai tovarasi ? Lectia......care este la fel unul dintre principiile fundamentale ale socialismului englez (Angsoc).........care........si asa mai departe....)

La trei anisori, tovarasul Ogilvy refuzase toate jucariile.

El nu acceptase decat o toba, o mitraliera si un elicopter in miniatura. La sase anisori, cu o dispensa de un an acordata exceptional, se ataseaza spionilor. La noua anisori, era sef de grupa.

La 11 anisori isi denunta unchiul care il crestea Politiei Gandirii. El intelesese o conversatie, a caror tendinte i se parusera criminale. Pentru merite exceptionale i s-a acordat decoratia "Insigna denuntatorului emerit" din aur de 24 carate batuta cu diamante

La 17 ani era conducatorul unei sectii din Liga Antisexe a tinerilor...La 19 ani, inventase o grenada de mana care fusese brevetata de Ministerul Pacii si citat pe natiune. La prima proba cu aceasta grenada s-au ucis cu o singura lovitura 30 prizonieri eurasiatici. La 23 de ani fusese impuscat in timpul serviciului ordonat.

Urmarit de catre vanatorii imperialisti, pe cand zbura deasupra oceanului Indian, avand asupra sa telegrame importante, el lasa mitraliera si se arunca cu telegrame cu totul, din elicopter in adancurile apei.

A fost un sfarsit, spunea Big Brother, pe care era imposibila sa-l contempli fara un sentiment de invidie. Big Brother adauga cateva exemple de puritate si de sinceritate din viata tovarasului Ogilvy.

El renuntase la alcool din frageda copilarie, chiar la vin si la bere. Nu a fumat niciodata. Nu luase nici odata ore de pauza in toata viata lui, in afara de acelea cand se prezenta la examen la gimnaziu.

Nu-i placeau femeile si le ura chiar si jurase sa ramana celibatar. Casatoria era un act de tradare gandea el, incompatibil cu devotamentul de 24 de ore pe zi treburilor incredintate de partid. Nu avea alt subiect de discutat decat principiile socialismului englez (Angsoc). Nimic nu-l interesa in viata, decat infrangerea armatei eurasiatice si prinderea spionilor si sabotorilor, a criminalilor gandirii, a tradatorilor in general. Winston se intreba daca i s-a acordat tovarasului Ogilvy, ordinul "Insigna denuntator emerit" din aur de 24 carate batuta cu diamante. Hotarat nu, din cauza unor trimiteri suplimentare la referintele ca aceasta distinctie ar fi prea deosebita. El privi inca odata spre cabina din fata a rivalului sau. Cateva lucruri demonstrau ca Tilloston, in mod sigur se ocupa de aceleasi probleme ca si el.

Nu avea nici o posibilitate sa verifice ce redactare ar fi in final insusita, dar avea ferma convingere ca aceea va fi a lui. Tovarasul Ogilvy, inexistenta altadata, acum era o realitate. O idee stranie il lovi pe Winston. Se puteau fabrica morti, cu merite extraordinare, dar era imposibil sa se creeze persoane in viata.

Tovarasul Ogilvy care nu existase niciodata, exista acum in trecut si cand falsul va fi dat uitarii, existenta sa va fi tot atat de autentica, tot atat de evidenta ca si aceea a lui Carol cel Mare sau a lui Julius Caesar.

- V -

In cantina cu plafonul jos, situata intr-un subsol in adancime, la coada imensa pentru pranz, inainta incet si sacadat. Incaperea era plina la refuz si zgomotul asurzitor. Traversand grilajul raftului, mirosul de tocana se raspundea peste tot intepator, metalic, care nu acoperea in totalitate miasma ginului Victoriei. La extremitatea incaperii se afla un mic bar. Era o gaura simpla in perete, de unde se putea cumpara ginul de 10 grade, in pahare de lichior. Iata pe buna dreptate, omul pe care il caut, se auzi o vocein spatele lui Winston. Acesta se intoarse. Era prietenul sau Syme, care lucra la Serviciul Investigatiilor.

Poate "prieten" nu era cuvantul cel mai potrivit. Acum nu se mai aveau prieteni , la ora actuala se aveau numai tovarasi. Dar el avea tovarasi a caror societate era mult mai placuta ca aceea a altora. Syme era un filolog, un specialist in novlang. Intr-adevar, el era unul din membrii din echipa numeroasa de experti, ocupata atunci in a intocmi cea de-a 11-a editie a dictionarului novlang. Era un baiat micut, mai mic chiar decat Winston, cu parul negru, cu ochii mari si adanci, tristi si ironici in acelasii timp. El parea ca scriteaza de aproape vorbind, figura celor carira se adreseaza. Asi vrea sa va intreb daca nu aveti lame de barbierit, ii spuse acesta. Nici una, raspunse Winston, cu un fel de graba care disimula un oarecare sentiment de culpabilitate. Am cautat pretutindeni, dar nu se gasesc nicaieri. Toata lumea intreaba de lame de barbierit. El avea doua bucati noi, dar le pastra cu grija. De luni de zile o penurie de lame si sapun de barbierit. Intotdeauna existau cateva articole de prima necesitate, pe care magazinele partidului, erau incapabile sa le furnizeze. Uneori erau butonii, alteori lana se innoda.

Alteori lipseau sireturile si crema de pantofi. Acum lipseau lamele si pasta de barbierit. Nu se puteau procura cand apareau, deoarece se vindeau pe sub mana la "targul liber". Sunt sase luni de cand ma servesc de aceeasi lama, adauga Winston, mintind. Coada inainta intr-un ritm sacadant. Cand se opri, Winston se intoarse spre Syme. Fiecare din ei scoase din teancul care se afla la marginea raftului, un platou de metal unsuros. Ati fost ieri la spanzuratoare prizonierilor ? Intreaba Syme. Am lucrat, raspunse Winston cu indiferenta. Gandesc ca voi vedea la televizor.

Este un spectacol destul de dramatic spuse Syme. Ochii sai ironici il priveau cu intensitate pe Winston. Imi sunteti cunoscut, parea sa-i spuna acesta. Va cunosc activitatea. Stiu perfect din ce cauza nu ati participat la spanzuratoarea prizonierilor. Din punct de vedere intelectual Syme era de oortodoxie perfida. El putea vorbi cu o dezagreabila perfidie, cu satisfactie si bucurie, despre raidurile elicopterelor deasupra satelor inamice, despre procesele si marturisirile detinutilor pentru crime ale gandirii, despre executiile prizonierilor gandirii in beciurile ministerului amorului. Pentru a avea cu acesta o convorbire placuta, el trebuia sa se departeze de astfel de subiecte si il determina pe cat posibil sa vorbeasca despre tehnicitatea novlang-ului, materie in care deveni o autoritate si se arata interesat.

Winston intoarse capul usor, spre a evita privirea patrunzatoare a ochilor sai mari si intunecosi. Aceasta fusese spectaculoasa si iesita din comun zise Syme, care revedea spectacolul.

Eu gasesc spectacolul ratat deoarece pe prizonieri i-a legat de picioare inainte de a-i fi spanzurat. Mi-ar fi placut sa-i vad lovind cu picioarele. Imi place mai ales sfarsitul, sa vezi limba iesita toata si inalbastrita, de un albastru stralucitor. Acestea sunt amanunte ce-mi plac si de care sunt atras acolo.

Urmatorii, va rog, scheuna "proletarul" in sort albastru care tinea in mana un polonic. Winston si Syme trecusera cu platourile pe sub grilaj. Cu repeziciune, pe fiecare fusesera ingramadite felurile componente ale dejunului reglementar: un mic castronas din tabla plin cu o tocana de o culoare rosiatica, un codru de paine neagra si veche un cub de branza, o cana cu cafeaua Victoriei Socialismului fara lapte si o tableta de zaharina. Este acolo sub telecran o masa, spuse Syme.

Vom lua un gin al Victoriei in trecere. Ginul le fusese servit in cesti chinezesti, fara farfurioare. Ei se fofilara traversand sala incomoda si descarcara platourile pe masa cu suprafata metalica.

Pe coltul mesei, un oarecare, varsase tocana, terci lichid dezgustator, care semana cu o vomitare. Winston insfaca ceasca cu gin se opri o clipa pentru a prinde curaj si inghiti lichidul medicamentos cu gust de untdelemn. Lacrimile ii licareau in ochi. El remarca adesea cand era flamand ca mancarea o infuleca grabit cu lingura si se referea in special la aceea obisnuita tocana, un fel de zoaie in care se gaseau niste cuburi risiatice dintr-o substanta spongioasa, carne Victoriei clasei muncitoare, un soi preparat sintetic din soia, sange, oase macinate si uleiuri minerale, intrucat carnea adevarata se consuma numai de alesii poporului. Nici unul dintre ei nu vorbea inainte de a-si goli complet de mancare, vasele. La masa din stanga mai in spatele lui Winston, unii vorbeau fara oprire. Era o trancaneala discordanta aproape asemanatoare cu macaitul unui ratoi. Cum merge dictionarul ? intreaba Winston ridicand vocea spre a domina zgomotul din jur. Incetisor, raspunse Syme. Sunt la adjective. E fascinant. Chipul lui Syme se lumina imediat la singurul cuvant spus despre dictionar. El impinse intr-o parte castronul in care fusese tocana, lua de o maniera delicata coltucul de paine intr-o mana, in alta branza si se apleca deasupra mesei pentru a se face inteles fara a striga. A XI-a editie este definitivata, spuse acesta. Noi dam novlang-ului forma sa definitiva, aceea pe care o va avea atunci cand nimeni nu va mai vorbi o alta limba. Cand il vom termina, oameni ca dvs. trebuie sa-l invete pe dinafara. Voi credeti ca munca noastra principala este de a inventa cuvinte noi ? Nici de cum. Noi distrugem zilnic cuvinte, douazeci de cuvinte, sute de cuvinte, noi taiem limba pana la os. A XI-a editie, nu va contine nici un singur cuvant care ar putea sa se invecheasca inainte de anul 2050. El musca din painea sa cu pofta, inghiti doua imbucaturi, apoi continua sa vorbeasca cu un fel de pedanterie pasionata. Fata sa subtire si bruna se insufletii, ochii isi pierdusera expresia lor ironica si devenira visatori. Este un lucru placut sa distrugi cuvintele, aceasta la verbe si adjective care mai contin deseuri, dar sunt deasemeni si sute de nume de care nu putem descotorosi. Nu numai de sinonime, mai sunt anatonimele.

Dupa toate acestea, pentru care motiv sa se mentina un cuvant, care nu este decat contrariul altuia ? Cuvintele poarte in ele insesi, propriul lor contrar. Luati ca exemplu cuvantul "bun". Daca aveti un cuvant ca bun, pentru care motiv trebuie sa existe un cuvant ca - rau -. "Nebun" va fi tot atat de bun, chiar mai bun, pentru ca el este contrariul exact a lui "bun", nefiind nevoie de un alt cuvant.

Si daca doresti un cuvant mai tare ca "bun", ce rost are sa existe un lant de cuvinte vagi si inutile ca: excelent, splendid si altele ? "Mai bun" inglobeaza sensul tuturor acestor cuvinte si daca se vrea un cuvant ceva mai tare, acesta este "de doua ori mai bun".

De buna seama noi utilizam deja aceste forme, dar in versiunea definitiva a novlang-ului, nu va mai fi nimic altceva. Pe scurt, notiunea completa a lui "bun" si a lui "rau" va fi acoperita de numai sase cuvinte, in realitate insa de un singur cuvant.

Vezi d-ta Winston originalitatea acestui lucru ? Natural, adauga el dupa lovitura, ideia apartine lui Big Brother. La pronuntarea numelui lui Big Brother, trupul lui Winston era strabatut de un soi de frisoane reci, prevestitoare de moarte. Cu toate acestea, Syme descoperii fara greutate lipsa de entuziasm de care da dovada Winston.

D-ta Winston, nu apreciezi in mod obiectiv novlang-ul spuse cu tristete Syme. Chiar cand scrii, gandesti in veghea limba.

Am citit unele articole scrise uneori de d-ta, in Times.

Sunt destul de bune, dar acestea sunt traduceri. In fond, d-ta ai prefera sa ramaii credincios vechii limbi, neclaritatii sale si inutilitatii sale nuantate.

D-ta nu sezisezi frumusetea ce exista in distrugerea cuvintelor. Stii d-ta ca novlang-ul este singura limba de pe glob, al carei vocabular se micsoreaza anual ? Natural, Winston nu stia.

Surase cu simpatie, cel putin asa spera, pentru el nu cuteza sa riste vorbind. Syme, infuleca o alta imbucatura de paine neagra, o molfai cu repeziciune si continua: Nu vezi d-ta ca adevaratul scop al novlang-ului este de a rastrange la maximum limitele gandirii ? In sfarsit, vom recunoaste ca imposibila crima prin gandire, caci nu vor mai exista multe cuvinte prin care sa se poata exprima. Toate ideile necesare vor fi exprimate fiecare, exact printr-un singur cuvant a carui sens va fi delimitat cu strasnicie. Toate semnificatiile subsidiare vor fi suprimate si uitate. Deja, in a XI-a editie, noi nu suntem departe de acest rezultat. Dar procesul, va continua inca mult timp indelungat, dupa ce d-ta si eu vom fi morti.

In fiecare an, din mai putine la mai putine cuvinte si campul constiintei din ce in ce mai mult limitat. Prin aceasta vom putea realiza omul nou. Nimic in plus, din acest moment, este indiscutabil de a motiva sau justifica crima prin gandire. La modul cel mai simplu, este o chestiune de disciplina personala si autostapanire.

In cele din urma chiar si aceasta disciplina va fi inutila. Revolutia va fi perfecta, atunci cand omul nou si limbajul sau vor fi perfecte. Novlang-ul este angsoc iar angsoc-ul este novlang, adauga el cu un fel de satisfactie mistica. Ai gandit vreodata Winston ca in anul 2050 sau mai tarziu nu va mai exista nici o singura fiinta vie capabila sa inteleaga o conversatie ca aceasta pe care noi o avem acum ? In afara de .....incepu Winston cu un accent indoielnic, dar se intrerupse. El avea pe buze cuvintele "fara proletari" dar se stapani. Nu era absolut sigur ca aceasta remarca fusese complet ortodoxa. Syme, cu toate acestea ghici ceea ce el voia sa spuna. "Proletarii nu sunt fiinte umane" spuse Syme cu nepasare.

Spre anul 2050 mai mult ca posibil toate cunostintele dobandite in vechea limba vor dispare. Toate literatura trecutului va fi distrusa si inlocuita dupa noile orientari novlang.

Chaucer, Shakespeare, Milton, Byron, nu vor mai exista decat in versiunea novlang. Ei nu vor fi schimbati simplu in cateva lucrari diferite ci vor fi schimbati in lucrari care vor fi totalmente opuse celor care au existat pana atunci. Chiar si literatura partidului se schimba dupa cum o cer imprejurarile. Chiar si lozincile se vor schimba. Cum ar putea exista o deviza ca : Libertatea este sclavagism, atunci cand insesi notiunea de libertate va fi abolita ?

Climatul total al gandirii, atunci, va fi cu totul altul. In font, gandirea nu va mai fi la fel cu aceasta inteleasa acum, de noi si de contemporani. Ortodoxie, inseamna a nu gandii, care nu nucesita logica in gandire. Ortodoxie este inconstienta.

Intr-una din aceste zile Syle va fi vaporozat, gandea adesea Winston, dupa care ce va fi realizat dictionarul novlang, el va fi lichidat. Aceasta era ferma lui convingere. Syme este un tip foarte inteligent. El se vede totul absolut clar si vorbeste foarte deschis. Partidului nu-i plac astfel de oameni inteligenti. Syme va disparea. Sta scris chiar pe fata sa.

Winston isi termina de mancat painea si branza. El se aseza pe marginea scaunului pentru a-si bea cafeaua victoriei socialismului.

La masa care se afla la stanga lui, omul cu vocea stridenta continua necrutator sa vorbeasca. O tanara care dupa aparente parea sa fie o secretara si care statea cu spatele la Winston asculta si in felul ei era de acord, aproband cu inflacarare tot ceea ce omul spunea. Din timp in timp Winston intelegea unele remarci ale fetei ca "eu gandesc ca aveti dreptate in aceasta problema ! Daca ati sti cat va aprob !" transmise vocea tinerei femei deosebit de ridicola. Dar acesta nu oprea nici chiar cand tanara femeie vorbea.

Winston cunostea omul din vedere. Tot ceea ce stia despre el, era ca acesta ocupa un post important la Comisariatul Romanilor.

Era un barbat in jur de 30 de ani, cu gatul musculos, buzelr carnoase si nervoase. Capul ii era adus usor pe spate si din cauza coltului in care se afla, ochelarii sai reflectau lumina si lasau sa se vada in locul ochilor sai, doua gauri goale. Ceea ce era cu deosebire oribil, este ca era absolut imposibil sa desluseasca un singur cuvant din torentul de cuvinte care i se scurgeau din gura.




O singura data Winston intelese o fraza: "Completa si totala lichidare a lui Goldstein", lansata cu bruschete, cu volubilitate si in bloc, ea parand ca o linie de caractere tipografice format plin. In rest totul era ca un zgomot, ca o flecareala.

Cu toate acestea, desi nu se intelegea destul de bine, nu se putea avea nici o indoiala despre natura generala a ceea ce omul spunea. Il denunta pe Goldstein si cerea cele mai severe masuri impotriva criminalilor prin gandire si a sabotorilo, tuna impotriva armatelor eurasiatice, il glorifica pe Big Brother si pe eroii de pe frontul Malabar. Oricare ar fi fost natura subiectului conversatiei sale, puteai fi sigur ca toate cuvintele in general, erau de o ortodoxie pura, de un pur socialism englez (angsoc). In timp ce privea fata fara ochi pe care falca o misca cu repeziciune in sens vertical, Winston avea strania impresie ca acest om nu era o reala fiinta umana ci doar un manechin articulat, acesta nu era omul care se exprima ci erau doar numai laringele sale. Substanta pe care o producea era alcatuita din cuvinte, dar nu era aceea a limbajului in adevaratul sens al cuvantului. Era ca un zgomot emis in stare de inconstienta, asemenea unui macait de ratoi. Syme dupa un moment se linisti si desena cu coada lingurii ceva nedeslusit in pata de tocana varsata pe masa. O voce de la o masa invecinata continua macaitul sau volubil, auzibil cu usurinta, in ciuda vacarmului inconjurator.

Este un cuvant in novlang, spuse Syme; eu nu stiu daca d-ta il cunosti: canelang (macaitul ratoiului). Este unul din acele cuvinte interesante care au doua intelesuri opuse. Atribuit unui adversar este o insulta, atribuit unuia cu care este de acord, este un elogiu. In mod sigur Syme va fi lichidat, gandi din nou Winston.

El gandea acest lucru cu tristete adanca, desi stia bine ca Syme il dispretuia si avea pentru el o usoara antipatie. Syme era perfect capabil sa-l denunte ca criminal prin gandire, daca ar fi avut vreun motiv ca s-o faca. Exista ceva la Syme care parea subtil.

Ii lipsea retinerea, un soi de prostie limitata. Nu se putea spune ca el nu fusese ortodox. El credea in principiile angsoc-ului il venera pe Big Brother, se bucura de victorii, detesta pe eretici fara simpla sinceritate, dar cu un fel de zel neintrerupt, pe care o cultiva in fiecare zi si la care nu aveau acces membrii de rand ai partidului. In acest timp o echivoca si bizara atmofera se atasase de el. El spunea lucruri care aveau o valoare ascunsa, citise carti multe, frecventa cafeneaua castanului, reuniuni cu pictori si muzicieni.

Nu existau legi, nici chiar legi verbale care interziceau frecventarea cafenelei Castanului. A merge acolo constituia intr-un fel, o proasta prevestire. Vechi conducatori de partid discreditati, aveau obiceiul de a se reuni acolo inainte ca ei sa fie in cele din urma inlaturati prin epurare. Chiar Goldstein, se spune, fusese vazut acolo uneori Erau zeci de ani de atunci. Soarta lui Syme nu era greu de prevazut. Era un facut totusi, ca acesta il suspecta, lucru pentru care nu necesita nici trei secunde, astfel ca natura parerilor lui Winston Syme le denunta pe neasteptate Politiei Gsndirii. Totusi, acest zel in timpul de fata era insuficient. Suprema ortodoxie era inconstienta.

Syme ridica ochii. Iata-l pe Parsons, spuse acesta. Ceva in timbrul vocii sale parea ca adauga: acest tip de imbecil. Parsons, colocatar in blocul Victorie si vecin cu Winston, se furisa prudent prin mijlocul salii. Era un colos de talie mijlocie, cu parul blond si ochii de broasca.

La cei 35 de ani ai sai se ingrasase si facea cercuri in jurul gatului si la talie, dar gesturile ii erau vioaie si puerile. In toata aparenta sa iti amintea de un copilas foarte prafuit, atat de bine, ca in ciuda combinezonului reglementar pe care il purta, era aproape imposibil sa-ti dai seama si sa-ti imaginezi ca era imbracat in sort albastru, camasa gri si fular rosu al spionilor. Cand se trezea se imbraca sumar aratandu-si genunchii cu gropiile si manecile camasii suflecate deasupra bratelor pline de grasime. In realitate, revenea oricand inbracat in sort de fiecare data, ca la o iesire colectiva sau intr-o alta activitate fizica, care ii oferea pretextul. El ii saluta pe amandoi cu un vesel "Hello" si se aseza nepoftit la masa lor. In jurul sau se raspandea de indata un puternic miros de sodoare. Picaturile de sudoare ii acopereau fata. Transpira extraordinar. La Centrul Comunitar se stia intotdeauna, dupa umezeala de pe coada rachetei, ca el jucase ping-pong. Syme scoase din buzunar o banda de hartie pe care avea notat un sir lung de cuvinte si le cerceta. In mana avea un stilou.

Uita-te la muncitorii ce mananca, spuse Parsons atingand cu cotul pe Winston. Aceasta este grija fata de ei, nu ? Ce ai acolo fratele meu ? Ceva din putina savanterie, pentru mine presupun.

Schmit draga prietene, vreau sa-ti marturisesc pentru ce te urmaresc. Din cauza cotizatiei pe care ai uitat s-o platesti. Ce cotizatie, intreaba Winston, pipaind masinal buzunarul pentru a cauta bani.

Aproape un sfert din salariul fiecarui individ fusese rezervat subscriptiilor voluntare, care fiind atati de numerosi, era foarte greu sa se tina o contabilitate a lor. Pentru saptamana Urii, s-a colectat din casa in casa. Stii ce inseamna aceasta ? Eu sunt casier in blocul nostru. Noi facem un efort enorm. Dar vom putea impodobi fatada. Nu va fi culpa mea, va asigur, daca acest bloc vechi al Victoriei, nu va fi mai frumos impodobit cu drapele, din toata strada. Si d-ta mi-ai promis doi dolari. Winston gasi in buzunarul sau 2 dolari unsurosi si murdari, pe care ii intinse lui Parsons. Aceasta cu un scris indescifrabil de curat analfabet, nota sub totalul sumei din lista, cei doi dolari care ii primise de la Winston. Era sa uit batrane, mi s-a povestit ca micutul meu baiat te-a lovit ieri cu o piatra aruncata din prastie. I-am tras o bruftuiala de o sa ma pomeneasca. In fapt, i-am spus ca-i voi ridica prastia daca greseala se va repeta. Eu cred ca era putin agitat pentru ca nu mersese la executii, spuse Winston. Ah ! Desigur. Vreau sa va spun ca are suflet bun, nu-i asa ? Mici trepadusi, destul de galagiosi, amandoi, dar de o inflacarare rar intalnita. Ei nu gandesc decat la spioni si la razboi in mod deosebit. Stii d-ta ce a facut ala mic sambata trecuta, cand se afla cu banda sa pe strada Bukhamsted ?

El si inca alti doi dracusori au evadat in timpul marsului din rand si toata dupa amiaza au petrecut-o urmarind un tip. Timp de 2 ore nu l-au scapat din vedere pana in padure si cand au ajuns la Amshan, l-au dat pe mana unei patrule.

Pentru ce au facut ei acest lucru ? intreba uluit Winston.

Parsons continua pe un ton triumfator: Copilul parea convins ca tipul era un fel de agent al dusmanului. El putea fi parasutat , de exemplu. Aceasta este problema, batranul meu. Ce crezi ca i-au trezit banuielile ? El remarcase ca strainul purta o ciudata incaltaminte. El spuse ca nu vazuse pe nimeni si niciodata, ca purta asemenea incaltaminte. Existase deci sanse ca acesta sa fie totusi un strain. Destul de tare, nu ? pentru un copil de sase anisori. Cine era acest om, intreba Winston. La acesta nu asi putea raspunde, natural, dar nu asi fi surprins daca......Aici Parsons facu un gest de a pune arma la umar si plescai din limba spre a imita detunatura.

Bine, a spus Syme, fara a ridica ochii de pe banda de hartie.

Desigur, nu trebuia sa avem incredere in toate, adauga Winston.

Ceea ce vreau sa va spun este ca noi suntem in razboi, completa Parsons. Ca pentru a confirma aceste cuvinte, un sunet de trambita fu lansat din telecran drept deasupra capetelor lor.

De aceasta data, mai ales, nu era proclamata unei victorii militare, ci un simplu anunt al ministerului belsugului.

Tovarasi ! striga o voce plina de insufletire. Atentie tovarasi. Avem o importanta stire pentru voi. Noi am castigat marea batalie a productiei. Statisticile mentioneaza cu precizie randamentul obtinut la toate ramurile de productie a bunurilor de larg consum, in special, aratand ca nivelul de viata a crescut cu un mai putin de 20% peste nivelul cel din anul trecut, fapt pentru care intreaga planeta este inmarmurita. A avut in aceasta minunata zi, in toata tara, entuziaste manifestari spontane ale clasei muncitoare care au parasit uzinele, birourile si fermele de productie agricola si au defilat cu drapele pe strazi. Ei multumeau lui Big Brother pentru viata noua si fericita pe care in urma epocalelor indrumari le-a faurit-o. Iata cateva cifre obtinute: produse comestibile si alimentare.....cereale si fructe 300 miliarde tone etc, etc.

Fraza "O viata noua si fericita".....era repetata de nenumarate ori. Ovatii si urale demente strabatea vazduhul. Aceasta deveni o fraza favorabila ministerului abundentei. Parsons, cu atentia treaza de sunetul trompetei, asculta cu gura cascata, cu un fel de pioasa plictiseala. El nu putea urmari cifrele, dar nu ignora ceea ce era un motiv de satisfactie. El scoase o pipa enorma si murdara, deja umpluta pe jumatate cu tutun innegrit. Cu ratia de 100 grame tutun pe saptamana, rareori putea sa aiba posibilitatea de a o umple pana sus. Cat priveste tigarile, acestea se gaseau foarte rar, cand se astepta zile intregi la cozi, pentru obtinerea unui pachet din tigarile Victoriei, in multe cazuri fiind incaierari care se terminau la spital si in cele mai fericite imprejurari la politie.

Noua ratie de tigari urma sa se distribuie peste o saptamana iar Winston fuma o tigara a Victoriei, pe care o tinea in mana orizontal. El isi astupa pentru moment urechile cu palmele din cauza zgomotului mare din sala si asculta prostiile care inundau telecranul. Se demonstra ca au avut loc puternice manifestatii de simpatie fata de Big Brother, care s-a ingrijit de cresterea nivelului de trai, prin majorarea la loc de grame faina de grau, pe an, pentru fiecare cetatean. Si numai ieri se anuntase ca ratia de faina de grau urma sa fie redusa la 70 grame de persoana pe an. Este posibil ca oamenii sa creada acest lucru numai dupa 48 ore ! Da acestia credeau. Parsons credea cu usurinta, cu o prostie animalica.

O creatura de la alta masa credea cu pasiune, cu fanatism, cu o dorinta furioasa de haitas, de a denunta si a vaporiza pe oricare ar fi indraznit sa sugereze ca ratia in realitate era de numai 50 grame faina anual. Syme credea de asemenea in progrese uneori mai complexe, care necesitau dubla gandire. Winston era oare singurul care mai poseda memorie ?

Monstruoasele statistici incredibile continuau sa curga de telecran. Fata de anul trecut exista mai multa hrana, mai multe locuinte, mai multa mobila, mai multe cratite si ciaune, mai multe lumanari, mai mult sapun de raie, mai multe insecticide contra paduchilor, mai mult carbune, mai multe vapoare si elicoptere, mai multe carti si un numar imens de noi nascuti, fiind cea mai mare natalitate de pe planeta, mari cantitati de oase fara maduva, multe altele in afara de boli, de crime, de sinucideri si dementa, care au disparut in totalitate si pentru totdeauna, in urma minunatelor indrumari ale lui Big Brother. Din minut in minut, din zi in zi din an in an, toate, oameni, lucruri, toate cresteau intr-un ritm nemaiintalnit pe planeta. Winston ca si Syme facuse ceva in plus, cu lingura mesteca in sosul fara culoare care se scurgea pe masa. El se prelingea intr-un desen pe masa, intr-o banda lunga gretoasa de sos si reflecta cu ostentatie conditiile materiale actuale ale vietii cotidiene.

Este adevarat ca intodeauna a fost asa ? Nu-i asa ca hrana noastra a avut intotdeauna acelasi gust ? El arunca o privire circulara prin cantina. O sala plina de oameni, cu plafonul jos, peretii murdari in contrast cu nenumaratele corpuri. Mesele si scaunele din metal, indoite, asezate unele intr-altele, incat coatele oamenilor se atingeau. Linguri ruginite, platouri ciobite, cesti masive de culoare alba etc. Toate suprafetele unsuroase si pline de jeg, in toate crapaturile. Un miros persistent dar si acru de bautura de proasta calitate, de cafea ordinara, de tocana coclita si de vesminte murdare. Se avea intotdeauna in stomac si in piele un fel de impotrivire, senzatia ca au fost inselati, deposedati de ceva la care se avea drept. Este adevarat ca Winston nu-si amintea de ceva deosebit. In nici o epoca de care putea sa-si aminteasca cu precizie, nu avusese niciodata mancare suficienta. Nu a avut niciodata ciorapi sau flanele de piele si chiloti care sa nu fie plini de gauri. Mobilierul avea intotdeauna zgarieturi si crapaturi, camerele neincalzite, liniile de metrou supraaglomerate, casele deteriorate, paine cruda si insuficienta, dupa care alergai in tot orasul sa poti gasi undeva o bucata, cozile in piete si la magazine erau imense si in nici un caz sub 5-600 de suflete care asteptau, asteptau poate sa se arunce cu ceva, de undeva si cand ? Multi dormeau la aceste cozi imense.

Ceaiul era o raritate ca si cafeaua, cafeaua amestec din gunoi si radacini avea o culoare negricioasa si un gust de laturi sarate. Nimic nu era de buna calitate si din abundenta, in afara de ginul sintetic. Aceasta stare de lucruri devenea mai penibila pe masura ce trupul imbatranea dar, oricum, cand cineva, vreun indignat de lipsa de confort, murdarie si lipsuri, de iernile de neindurat si nesfarsite, de ciorapii lipiciosi, ascensoarele care nu au functionat niciodata din lipsa de energie electrica, apa rece sau calda de negasit, sapunul ca gresia, tigari din rumegus si paie care se sfaramau in bucati, alimentele sintetice, rau mirositoare si fara gust, nu erau decat un semn ca ordinea naturala a lucrurilor era nesocotita iar fiinta umana totalmente desconsiderata de cei cocotati fara vrerea lor in fruntea treburilor tarii. Pentru ce se hotarase sa suporte viata actuala, si aceasta era tot un fel de amintire straveche, dintr-o epoca, sau totul era deosebit ? Inca odata Winston strabatu cu privirea cantina. Aproape peste tot era urat si va mai fi inca chiar daca vreodata vor fi toti imbracati la fel in salopete albastre.

La un capat al incaperii, asezat la o masa singur, un omulet curios care semana aidoma cu un scarabeu, dintr-o ceasca mare alba, bea cafea. Ochii sai mici, aruncau priviri banuitoare de fiecare data.

Cun conditiile ii erau favorabile pentru a evita privirile din jurul sau, gandea Winston, credea ca tipul omului nou fizic ideal creat de partid - exista - si chiar predomina; copii mari si musculosi, fete cu sanii masivi, blonde, pline de vitalitate, arse de soare, nepasatoare, in prezent, atat cat putea sa aprecieze, cea mai mare parte a oamenilor din prima regiune aeriana erau mici de statura, bruneti si neatragatori.

Era curios sa se constate cati din tipul scarabei se reproduceau prin ministere.

Se vedea acolo, oameni de statura mijlocie, bondoci care foarte curand deveneau rotunzi corpolenti. Ei aveau picioarele scurte, repezi in miscari si nervosi, fetele grase fara expresie, ochii foarte mici si infundati in orbite. Era tipul care se putea inmulti foarte repede sub dominatia partidului. Anuntul ministerului abundentei (belsugului) se termina cu un alt apel de trompeta si inlocuit cu o muzica stridenta.

Parsons, caruia ploaia de cifre ii insufletise un vag entuziasm, isi scoase pipa din gura. Ministerul belsugului, in mod sigur a facut o treaba buna, anul acesta, spuse scuturand din cap cu un aer insinuant.

Era sa uit zise Schmit, presupun ca ati putea sa-mi cedati o lama de ras, nu-i asa ? Nici una raspunse Parsons. Sunt mai mult de sase saptamani de cand ma servesc de aceiasi lama. Nu-i nimic. Am vrut numai sa-mi incerc norocul, prietene. Regret spuse Parsons. Vocea macaitoare, la o alta ,masa, in acest moment redusa la tacere de anuntul ministerului belsugului, reincepuse a se face auzita mai tare ca niciodata. Winston se surprindea adesea gandind fara sa vrea la doamna Parsons. El ii revedea parul in suvite, praful din cutele obrazului. In acesti ultimi doi ani, copiii o denuntasera la Politia Gandirii. Doamna Parsons va fi lichidata. O'Brien va fi lichidat. Syme va fi lichidat. Pe de alta parte Parsons, el, nu va fi lichidat niciodata. Trepadusii scarabei, care se miscau cu atata repeziciune in labirintul ministerului nu vor fi niciodata, cu atat mai mult cu cat erau socotiti tipul omului nou. Si fata cu parul negru, fiica Comisariatului Romanilor, ea si nimic mai mult, nu va fi lichidata niciodata. Lui Winston Schmit i se parea ca el stie, in mod instinctiv, cine va supravietui si cine va fi lichidat, ci toate ca nu putea spune cu usurinta ce motive il determina sa supravietuiasca.

El se trezi in acest moment din visare cu o miscare puternica.

Fata se asezase la masa invecinata si era pe jumatate intoarsa spre el si-l privea. Era fata cu parul negru. Ea il privea cu coada ochiului pe furis, insa cu o curioasa intensitate. Atunci cand privirile lor se intalneau, ea isi schimba privirea. Winston avea spatele inundat de transpiratie. Un oribil cutremur de teroare il cuprinse. Suferinta disparu aproape imediat nu fara sa-i lase un fel de proasta dispozitie suparatoare. Pentru ce il supraveghea ? Pentru care motiv ea persista sa-l urmareasca ? Din nenorocire el nu-si putea aminti daca ea fusese la aceea masa cand el sosise, sau ea venise dupa el. Dar in starea de veghe, oricum, ea se asezase chiar in spatele lui, desi pentru aceasta nu exista nici o justificare. Foarte probabil, tinta sa adevarata era sa asculte daca el vorbea destul de tare. Prima idee ii reveni. Ea nu era o adevarata membra Politiei gandirii, dar precis era o spioana amatoare care ii era mai mult frica de toti.

El nu stia de cata vreme ea il suspecta.

Poate sa fi fost numai cinci minute si era posibil ca Winston sa nu aiba o stapanire de sine completa pe expresia fetei sale.

Era foarte periculos sa lasi ca gandurile sa zboare cand te aflai intr-un loc public sau in campul vizual al unui telecran.

Cele mai mici neatentii puteau sa fie fatale, periculoase.

Un tic nervos, o privire iscoditoare, o privire inconstienta de teama, obiceiul de a bodogani ca pentru sine in gand, tot ceea ce putea sugera ca era anormal, ca ar exista ceva de ascuns.

In tot cazul, a avea pe fata o expresie neadaptata (a fi neincrezator cand s-a anuntat o victorie, spre exemplu) era un fel de jignire care se pedepsea foarte grav.

Exista chiar in novlang un cuvint pentru a desena aceasta ofensa.

Ea se numea "face crime" (criminal fatis)

Fata ii intoarse spatele din nou.

s-ar parea dupa toate aparentele ca ea nu-l urmarea in realitate. Poate ca nu era decat o coincidenta ca ea se asezase atat de aproape de el in cele doua zile succesive.

Tigara i se stinse. O asezase cu grija pe marginea mesei. El nu mai fuma dupa program pentru a economi tutunulul care-i mai ramasese. Era cu totul posibil ca, persoana asezata la masa invecinata sa fie un spion. Era foarte sigur ca inainte cu trei zile el se afla in beciurile ministerului amorului, dar capatul de tigara nu trebuia sa fie risipit. Syme impaturi banda de hartie si o strecura in buzunar.

Parsons reincepu discutia. Oare v-am povestit batranilor, incepu el, batand cu mana peste teava pipei, ca copii mei au dat foc fustei unei batrane in piata ? O vazuse impachetand salam intr-un afis cu Big Brother. Ei se tarasera in spatele acesteia si i-au dat foc fustei cu o cutie de chibrituri. Cred ca i-au pricinuit foarte grave arsuri. Ce mici cocosei, nu ? dar rautaciosi ca ratoi. O adevarata educatie de prim ordin, car li se da acum spionilor, mai buna chiar ca pe timpul meu. Spuneti va rog, ce credeti ca li s-a dat in ultimul timp ?

Cornete acustice cu care sa asculte la toate broastele de la usile locatarilor. Fetita mea de patru anisori a adus una acasa ieri seara. L-a asezat la usa camerei noastre si ea este convinsa ca poate intelege de doua ori mai bine ce se vorbeste, decat ascultand cu urechea la gaura cheii. Desigur, d-vstra stiti ca acesta nu este decat un joc, dar le da idei foarte bune pentru viitor, nu-i asa ?

In acest moment, telecranul emite un semnal puternic. Era semnalul reinceperii lucrului. Cei trei oameni sarira brusc in picioare si se unira in busculada din jurul ascensorului. Dar, nenorocire!

Ascensorul se opri pentru realizarea economiilor de energie electrica, in cinstea Saptamanii Urii.

Restul tutunului cazu din tigara lui Winston.

- VI -

Winston scria in caietul sau:

De atunci au trecut trei ani. Era intr-o sumbra dupa amiaza, pe o straduta stramta, in apropierea marelor gari ale cailor ferate. Ea era la inceput, in apropierea unui culoar, sub un felinar care lumina cu greu. Avea fata tanara acoperita cu un strat dens de fard. Era un fard care ma atragea, albeata sa era asemanatoare cu aceea a unei masti, si rujul ii stralucea pe buze. Femeile partidului nu-si fardau fata niciodata. Nu era nimeni altcineva pe strada, nici chiar telecranul.

Ea spuse....doi dolari....

Eu........

Pentru inceput era dificil de a continua. Winston inchise ochii si apasa pleoapele cu degetele, pentru a incerca sa indeparteze imaginea care persista sa revina. Simtea dorinta aproape irezistibila, de a profera cu voce tare o serie de injurii, sau de a se izbi cu capul de pereti, sau de a lovi cu piciorul masa si de a arunca calimara prin fereastra, sa faca, nu importa cat de violent, de zgomotos sau de dureros, ceva ce putea distruge si sa indeparteze amintirea care-l innebunea. Cel mai rau dusman al omului, gandi el, este sistemul nervos.

Nu intereseaza in ce moment, tensiunea interioara se poate manifesta prin cateva simptome vizibile. El se gandea la un om cu care se incrucisase pe strada, acum cateva saptamani, un om cu un aspect oarecare placut, un membru al partidului, sa fi avand 35-40 de ani, destul de inalt, zvelt, care purta o servieta. Era la cativa metri unul fata de celalalt. Partea stanga a obrazului se rasucea adesea de un fel de spasm. Aceasta se intampla omului de obicei cand se incrucisau. Nu era decat o crispare, un tremur asa de rapid, asemenea trancanitului unui obturator al aparatului de filmat, dar in mod obisnuit vizibil. Winston isi aminti de el in acest moment: acest nenorocit s-a pierdut pentru totdeauna.

Se putea spune ca acest tic sa fie inconstient exteriorizat. Sau frica......Pericolul cel mai mare era acela de a vorbi in somn. Dar, tot atat cat stia Winston, nu putea gasi nici un mijloc de a se asigura contra acestui pericol ascuns. Isi relua suflu si reincepu sa scrie:

...am urmat-o traversand culoarul si o curte interioara, pana intr-o bucatarie la subsol. Acolo, avea un pat murdar lipit de perete si, pe o masuta o lampa cu petrol, a carei lumina era foarte mica.

Ea......Dintii lui Winston ii clantaneau de frica. Ii placea sa scuipe in timp ce o poseda, pe femeia din subsol, se gandea la Caterina sotia lui. Era casatorit, sau ceva mai putin, se casatorise.

Era inca casatorit deoarece dupa cat stia, sotia lui nu murise. I se parea ca respira inca mirosul cald si greoi din bucataria de la subsol, un miros amestecat de plosnite, de imbracaminte murdara, de un parfum de proasta calitate si ieftin, dar peste tot atragator, deoarece femeile partidului nu se parfumau niciodata si deci nu si le putea imagina niciodata parfumate. In mintea sa, mirosul era inestricabil amestecat cu ideea de depravare. Singurii care foloseau parfumul erau numai proletarii. Aventura sa cu aceasta femeie fusese prima escapada dupa aproape doi ani. A frecventa femeile usoare era un lucru interzis, dar era una din acele reglementari care puteau fi uneori calcate, luand asupra sa contraventia. Aceasta era totusi un lucru periculos, dar nu era o chestiune de viata sau moarte. A fi prins cu o prostituata putea insemna cinci ani de lagar la munca fortata, dar nu mai mult in cazul in care nu s-a comis si o alta jignire. Era destul de usor cu conditia sa poti evita sa fii prins in flagrant delict.

Cartierele mizere misunau de femei gata sa se vanda. Unele dintre ele puteau fi usor cumparate chiar numai cu o sticla de gin, un pachet de Kent, un chilot, o ciocolata, bunuri la care proletarii nu au acces. In mod tacit, partidul era chiar inclinat sa incurajeze prostitutia pentru a lasa o supapa a instinctelor care nu puteau fi in intregime refulate si in afara de aceasta constituia o sursa de natalitate in plus. Simpla destrabalare nu avea nici o importanta atat timp cat ea era discreta si fara placere si nu angaja decat femeile din clase sociale inferioare si dispretuite, dezmostenite. Crima de neiertat era contactul sexual intre membrii partidului. Dar cum aceasta era una din crimele pe care acuzatii le marturiseau invariabil, era greu de imaginat ca un astfel de contact putea surveni in prezent. Scopul partidului nu era numai simpla impiedicare a barbatiilor si femeilor de a-si fagadui fidelitatea care era foarte greu de controlat. Scopul sau ascuns dar real era de a face ca actul sexual in sine sa fie ceva dezgustator. Acesta nu era dragoste ci erotismul care era dusman, fie ca era in familie sau in afara familiei.

Toate casatoriile intre membrii partidului, trebuiau aprobate de o comisie speciala platita si, atat timp cat principiul nu a fost clar stabilit niciodata, aprobarea era intotdeauna refuzata cand membrii cuplului in cauza lasau impresia ca erau atrasi sufletesti unul fata de celalalt. Singurul fel de casatorie ca se aproba, era in cazul nasterii copiilor pentru cauza mareata a partidului. Comertul sexual era socotit ca o operatiune lipsita de importanta, asemenea unei clisme dezgustatoare. Aceasta nu a fost discutata si exprimata clar niciodata dar, intr-un mod indirect se discuta de catre copiii tuturor membrilor de partid.

Existau chiar organizatii, ca aceasta ale Ligii Anti Sexe a Tinerilor., care pledau in favoarea celibatului pentru ambele sexe.

Toti copiii trebuiau zamisliti in laboratoarele, pe baza insaminarilor artificiale, iar femeile supuse unui strict control si saptamanal, copiii rezultati (prin insaminare artificiala) erau preluati si crescuti in institutii publice.

Winston stia ca problema nu era destul de avansata si la modul cel mai serios dar acest mod de conceptie se incadra perfect in ideologia generala a partidului. Partidul se straduia din raspunteri sa ucida instinctul sexual sau daca nu-l putea ucide il denatura si il ponegrea. Winston nu stia pentru ce erau toate acestea, dar parea natural sa fie asa si, in ceea ce privea femeile eforturile partidului erau in general incununate de succes. El se gandi din nou la Caterina. Trebuia sa fie de atunci noua sau zece ani, chiar unsprezece de cand ei erau despartiti. Daca el gandea atat de putin la ea, era din pura curiozitate. Era capabil sa uite in timp, in cateva zile ca fusese casatorit vreodata. Ei convietuira impreuna numai aproape de 15 luni. Partidul nu admitea divortul, dar incuraja si creea conditiuni mai ales separarea sotilor atunci cand nu aveau copii, iar daca in timp ii aveau, nu-i sprijineau sa se apropie intre ei, decat in cazurile cu totul exceptionale, dupa ani indelungati.

Caterina era o fata prezentabila, blonda, foarte dreapta, gesturi magnifice. Avea o figura obraznica, nas acvilin, o infatisare care putea fi considerata nobila, daca nu descopereai ca in spatele acestei figuri nu avea aproape nimic. La inceputul vietii lor conjugale, el constata (dar poate era singurul, pentru ca el o cunostea foarte intim) ca avea, fara doar si poate spiritul cel mai stupid, cel mai vulgar, cel mai simplu, din cate a intalnit vreodata. Ea nu avea in cap nici o idee, ci numai lozinci, lucru despre care el isi dadea cu prisosinta seama caci nu era imbecil ca sa nu vada ca ea nu era capabila nici sa inghita daca partidul nu-i sugera aceasta. El o supranumi in gandul sau "inregistrarea sonora". Cu toate acestea el ar fi continuat sa convietuiasca cu ea, daca nu ar fi avut in mod precis - sexul -. Atunci cand o atingea ea parea ca se impinge in el si se incordeaza. Imbratisare era asemanatoare cu imbratisarea unui lemn articulat cu chip de om. Ceea ce era strain era cand ea se indesa in el, avand impresia ca ea il respinge in acelasi timp din toata puterea. Era rigiditatea muschilor ei care dadea aceasta impresie.

Ea ramanea intinsa, ochii inchisi, fara a se opune sau trai actul sexual, dar accepta ca un butuc inerta totul. Era extrem de stanjenitor si dupa catva timp extrem de oribil. Dar cu toate acestea, el suporta totusi sa convietuiasca cu ea daca ar fi inteles ca intre ei sa fie o separare de corpuri. Dar destul de curios, Caterina refuzase acest lucru. Ei trebuiau, spunea ea, sa aibe un copil, daca puteau.

Performanta continua conform marelor indicatii ale lui Big Brother o data in fiecare saptamana, alteori mai des daca ea cerea acest lucru, dupa posibilitati si fara mofturi. Ea avea acelasii obicei, de fiecare data cand acest lucru nu era imposibil sa-i reaminteasca dimineata, ca pe un lucru ce trebuia facut seara si dimineata si care nu trebuia uitat sau neglijat. Ea avea doua lozinci prin care ii amintea acest lucru. Una era: facem un copil in noaptea sau dimineata aceasta ? si alta: datorita noastra sfanta fata de patrie. Da, ea folosea in realitate aceste doua lozinci.

El se apuca imediat de lucru ca sa dovedeasca adevaratul sentiment de fiecare data, infrumusetand actul sexual dupa toate regulile artei. Din fericire, cu toate eforturile si staruintele sale ca urmare indrumarilor permanente primite de la centru, nici un copil nu-si facu aparitia si, in cele din urma ea inceta sa-i mai repete lozinciile cadru, renuntand sa-i mai incerce talentul......, imediat dupa aceasta s-au si separat.

Winston rasufla fara zgomot. Relua stiloul si scrisese:

Ea se arunca in pat si, imediat, fara nici un fel de preliminarii, de o, maniera din cele mai vulgare si mai oribile pe care ni le-am putea inchipui, ea isi ridica rochia, isi scoase chilotul, isi desfacu larg picioarele si..................

El o vazuse acolo la lumina obscura in nari, cu mirosul de plosnite si de parfum ieftin si, in inima cu un sentiment de infringere si de dusmanie care, chiar si atunci, se contopea cu amintirea corpului alb al Caterinei, inghetata pe veci prin purtarea ei si puterea hipnotica a partidului. Pentru ce trebuia sa fie mereu, asa ?

De ce nu putea avea el femeia lui ? Nu la intervale de ani astfel de cotoroante fara dinti. Dar o adevarata aventura de dragoste era un eveniment aproape de neinchipuit. Femeile partidului erau toate la fel. Castitatea era la fel de adanc inradacinata la ele ca si fidelitatea fata de partid. Sentimentul lor natural le-a fost smuls din radacini prin conditiile de viata speciale, aplicate peste tot, prin jocuri si prin bai reci, prin absurditati cu care le inmuiau urechile la scoala, la spioni, la Liga Tineretului, prin lecturi, perazi, cantece, lozinci, muzica de razboi etc. Ratiunea lui ii spunea ca trebuie sa existe si exceptii, desi in sine au credea nimic. Toate erau de nepatruns, astfel ca partidul intelegea ca fusese si ca dorea sa fie iubit mai mult, dar el nu o facea si era pentru prima oara in viata lui ca a doborat acest zid al virtutii.

Actul sexual indeplinit cu succes era un act de rebeliune.

Dorinta era considerata o crima a gandirii. A incuraja simturile Caterinei, desi ea ii fusese sotie, ar fi fost, daca ar fi ajuns la ea, ca o siluire.

Dar restul povestirii sale trebuia sa fie scris.

El continua: am intors butonul lampei si am marit flacara.

Cand am vazut-o in lumina.......Dupa intuneric, slaba lumina a lampii cu petrol ii paru foarte stralucitoare. Pentru prima oara el putuse vedea in realitate femeia cu care se culcase. Ea facu un pas spre el apoi se opri, plina de dorinte si teama. Era dureros constienta de pericolul si riscul care o pastea. Era mai mult ca sigur ca politistii ii inconjurasera iesirea. Daca gandea bine politistii puteau fi pe cealalta parte a drumului, in fata portii.

Daca pleca, fara indoiala, ce ar fi reusit sa faca ? El trebuia sa scrie, sa se destainuiasca. Ceea ce vazuse la lumina lampii, era femeia cu care facu amor, era batrana. Fata ei era acoperita cu un strat de praf de fard si semana cu o masca oribila de carton.

Ea avea parul alb pe cap, oribila in cele mai mici amanunte si in special gura, care era putin deschisa, nu scotea in relief decat o caverna negricioasa si imputita. Ea nu avea nici un dinte.

Winston scrise in graba, cu un scris mazgalit:

..la lumina, am vazut ca adevarat ca ea era o femeie de aproape 60 de ani. Dar am mers inainte si am facut totul..ca o rugaciune in pustiu........El isi apasa pleoapele cu degetele.

In sfarsit scrisese, dar aceasta nu schimba nimic.

Evenimentul nu avea urmari. Nevoia de a striga cu putere cuvinte murdare era mai nestapanita ca nici odata.

- VII -

Daca am o speranta, pe aceasta o am la proletari.

Daca am avea vreo speranta, scria Winston, ea trebuia gasita numai la proletari, in aceste mase imense dispretuite, 95% din populatia Oceaniei ar putea fi forta care va distruge partidul.

Acest partid nu va putea fi rasturnat din interior niciodata.

Dusmanii sai, daca i-ar avea, nu ar avea nici un mijloc de a se grupa sau chiar de a se recunoaste intre ei. Chiar daca ar exista legendara Fraternitate, lucru posibil, ar fi de neconceput ca membrii sai sa se grupeze intr-un numai superioare de doi sau trei.

Revolta la ei era o privire din ochi, o incovoiere a vocii, in plus un cuvant spus noaptea in diferite ocazii. Nimic mai mult.

Dar proletarii nu ar avea nevoie de a conspira, daca ar putea numai, de un mod sau altul, ar fi constient de propria lor forta.

Ei nu au nevoie decat sa se inalte si sa se scuture ca un cal care sforaie pentru a goni dupa el mustele.

Daca ei ar voi, ar putea fi uniti a doua zi sa sufle impotriva partidului si sa-l faca tandari. Neaparat, acum sau mai tarziu, ideea sa o faca le va veni?

Sunt sigur ca vor birui, incet dar in totalitate. Si totusi, isi amintea ca odata, pe cand cobora strada intesata de lume, un infricosator striga de nemultumire din mii de voci, voci de femei, izbucneau undeva departe sau intr-o strada apropiata. Era un formidabil strigat de manie si disperare, un hu-o-o-o-o-o profund si asurzitor ce se raspandea in vazduh, pe camp, peste tot, a carui ecou se prelungea ca sunetul jalnic al unui clopot, spre a trezi o clasa puternica din nou la viata. Inima sa tresalta. A inceput gandi in el. O revolta, o greva, o rascoala izbucneste pretutindeni. In sfarsit, proletarii le dau foc la scaune. Cand se apropie mai bine, vazu cateva mii de femei inghesuite in fata pietii sub cerul liber. Ele aveau fetele asa de tragice de parca ar fi fost pasagerii unui vapor pe punctul de a se scufunda. Dar in acest moment disperarea generala se raspandi intr-o multime de grupuri certarete. I se parea ca la o dugheana se vindeau cratite din cositor. Era un vanzator ambulant mizerabil, dar vasele de bucatarie intotdeauna erau greu de procurat.

Stocul fusese lichidat pe neasteptate. Femeile care reusisera sa le procure, inghesuite si bruscate de catre ceilalti se fortau sa se retraga cu cratitele lor, in timp ce sute de femei strigau si vociferau in jurul tejghelei invinuindu-l pe vanzator de favoritism, specula, sabotaj, pretinzand totodata ca acesta ar mai avea cratite ascunse in alta parte. Se produse o noua explozie de scheunatori.

Doua femei masive, dintre care una avea parul despletit, s-au incaierat de la aceleasi cratite si cautau sa le smulga una alteia din maini. Ele au tras de cratite atat de puternic, incat cozile acestora s-au desprins. Winston privea scena cu dezgust. Cu toate acestea, cata putere aproapre infioratoare izbucnise un moment in acest strigat tasnit numai din cateva mii de gatlejuri.

Cum se facea ca ei erau paralizati si nu strigau la fel pentru lucruri mai importante ? Winston scria: ...ei nu se vor revolta decat atunci cand vor deveni constituenti iar ei nu vor putea deveni constienti decat numai dupa ce se vor revolta.

Acest lucru gandea el, ar putea fi numai o transcriere din unul din nenumaratele manuale ale partidului. Partidul pretinde ca a eliberat muncitorii de sclavagism. Inainte de revolutie ei erau sangeros oprimati, de catre capitalisti. Ei erau infometati si batuti cu biciul. Femeile erau obligate sa munceasca la minele de carbuni (femeile din alte tari mai lucreaza si astazi in minele de carbuni). Copiii erau vanduti din fasa proprietarilor de uzine. Dar in timpul acestor declaratii, in virtutea dublei gandiri care are la baza aceste principii, partidul invata pe altii ca proletarii erau oameni inferiori din nastere ca si animalele, prin aplicarea unor reguli foarte simple. In realitate se stiau putine lucruri despre proletari, nici nu era necesar sa se stie prea multe. Atata vreme cat ei continuau sa munceasca fara sa cracneasca si sa se inmulteasca in mod obligator, spre a creea o forta de munca aproape gratuita, celelalte activitati si interese ale lor erau considerate ca neavand nici o valoare. Lasati in voia lor aparent, ca vitele infometate prin pasunele Argentinei, erau readusi la un fel de viata care li se parea naturala dupa o viata de chinuri ancestrale. Ei se nasteau din prostie si se imbulzeau pe strazi, mergand ca si in trecut, la lucru inainte de a fi implinit 12 ani, iar la munca campului foloseau copii chiar de la 6 ani si fara plata.

In majoritatea lor, nu reuseau sa-si asigure existenta cu ceea ce castigau, nici macar pe o saptamana, din castigul de pe o luna.

Putinii dintre ei treceau si printr-o scurta perioada de buna stare si placeri, unii dintre ei, poate cei mai multi se casatoreau la varsta de 20 de ani, fiind in plina maturitate la 30 de ani iar in jurul varstei de 60 de ani mureau.

Munca fizica extenuanta si epuizanta, grija casei si a copiilor, certurile meschine si inevitabile dintre vecini, filmele, meciurile, berea si mai ales jocul, formau intregul lor orizont si le umpleau sufletele. In afara de ziarul victoriei si acesta foarte rar din lipsa de timp. Orice carte de literatura le era inaccesibila. Paza sub control nu era dificila. Cativa agenti ai politiei gandirii misunau printre ei lichidand orice individ pe care-l considerau ca poate deveni periculos. Cu toate acestea, nu se incerca sa-i indoctrineze cu ideologia partidului. Ei nu doreau ca proletarii sa poata avea cunostinte politice mai profunde. Teoretic, ei participau la conducerea tuturor treburilor obstesti si aveau o multitudine de drepturi in luarea hotararilor ce interesa societatea, dar in realitate proletariilor li se cerea sa dovedeasca un patriotism primitiv la care se facea apel de fiecare data cand era nevoie, ca ei sa accepte fara murmur mai multe ore suplimentare sau patriotice sau din motive mai limitate. Astfel, cand ei erau nemultumiti, cum se intampla adeseori, nemultumirile lor nu foloseau la nimic, caci ele nu erau sustinute prin idei generale, iar asa zisele sindicate nu erau decat formatii auxiliare care urmareau intimidarea celor care dovedeau mai multa impotrivire.

De aceea ei nu se puteau concentra decat la probleme strict personale si fara importanta. Cele mai mari dureri scapau invariabil atentiei lor. Cei mai multi dintre proletari erau analfabeti, nu aveau radio sau televizoare, desi programul acestora era doar de 2-3 ore pe zi din cauza economiei de energie si era incarcat numai cu baliverne despre Big Brother si alte realizari din toate domeniile socio-politice ale Eurasiei. Politia misuna peste tot si se amesteca pana in cele mai mici preocupari ale lor. Criminalitatea la Londres era considerabila. Acolo se intamplau furturi, atacuri banditesti, misunau prostituatele, comertul cu droguri era in floare la fel faradelegile de tot felul.

Dar cum acestea se intamplau numai intre proletari, totul era lipsit de importanta, iar mijloacele de informare le treceau sub o totala tacere. Pentru toate problemele morale, li se ingaduia sa urmeze vechile lor obiceiuri, in masura in care nu afecta noua societate. Puritanismul sexual al partidului nu le era impus.

Perversiunea sexuala nu era pedepsita, iar divortul era admis. Intre paranteze, devotiunea religioasa fusese chiar autorizata, daca proletarii ai fi manifestat cel mai mic semn ca o doreau sau le era necesara. Ei erau in afara tuturor banuielilor. Cum exprima lozinca partidului "proletarii si animalele sunt libere". Winston isi palma si stergea cu grija ulcerul sau varicos care incepuse sa-i produca mancarime. Ceea ce il preocupa mereu era imposibilitatea de a sti, cum a fost viata inainte de revolutie. El scoase din sertar un exemplar dintr-un manual de istorie pentru copii pe care il imprumutase de la doamna Parsons si se puse sa copie un mesaj in jurnalul sau.

Iata-l :

- De mult de tot, inainte de glorioasa revolutie, Londes nu era maretul oras pe care il cunoasteti astazi. Acesta era un oras obscur, murdar, cu o viata mizera, unde aproape nimeni nu avea suficienta hrana, unde sute de mii de oameni saraci umblau desculti, nu aveau un acoperis sub care sa doarma, copiii nu mai mari decat voi, trebuiau sa munceasca peste 12 ore pe zi pentru patronii cruzi si fara suflet care ii biciuiau daca lucrau incet si nu-i hraneau decat cu paine uscata si apa. In mijlocul acestei saracii de nedescris se aflau cateva casute frumoase, inalte si spatioase unde traiau oameni bogati care aveau pana la 30 de servitori pentru a-i servi. Erau oameni grasi si sluti, cu fete crude, ca acelea pe care voi le puteti vedea in pagina alaturata. Vedeti ca ei sunt imbracati intr-o vesta neagra lunga, numita redingota si acoperiti pe cap cu o palarie lucioasa in forma de tub, care se numea joben.

Aceasta era uniforma capitalistilor si nimanui nu-i era permis sa o poarte. Capitalistii stapaneau totul si multi oameni erau sclavii lor. Ei aveau asupra lor dreptul la viata si moarte. Ei stapaneau totul si puteau lasa pe drumuri familii fara ajutor.

Cand o persoana de rand vorbea unui capitalism, ea trebuia sa se adreseze si sa adopte o pozitie servila, salutand cu sapca scoasa de pe cap si adresandu-se cu titlul de "monseniore". Conducatorul tuturor capitalistilor se cheme "Rege", al.....

Insa Winston cunostea restul enumerarilor........Se specificau episcopii cu mansetele lor albe din batista fina, judecatorii in robe de hermina stalpi ai infamiei de toate felurile, mori ale disciplinei, pisica cu noua cozi, banchetul lordului primar, obiceiul de a saruta degetul Papei. Deasemenea mai era ceea ce se numea dreptul coapsei, care nu era mentionat in cartiile pentru copii. Era dreptul acordat capitalistilor "stapanilor" de a se culca.... nu importa cu care, din femeile care lucrau pe domeniile lor. Cum de, in aceasta poveste nu se ia apararea impotriva nascocirilor ? Acest lucru putea fi adevarat, deoarece nivelul fusese mai ridicat dupa decot inaintea revolutiei. Singura dovada a contrariului era protestul linistit pe care il simtea in maduva oaselor, era sentimentul instinctiv pe care conditiile de viata in care se traia, erau inadmisibile si, care intr-o anumita epoca, trebuia sa fi fost deosebite. Ideea ii veni ca adevaratul caracter al vietii moderne era nu cruzimea sa, nesiguranta sa, ci mai ales aspectul sau sombru, monoton si docil. Viata, cand se privea in jur, nu oferea nici o asemanare, nu numai cu minciunile care se scurgeau prin telecran ci insesi cu idealul ca partidul incerca sa o realizeze.

Importanta partii din viata chiar si pentru un membru de partid, erau neutre si in afara de politica: a executa munci plictisitoare, a se chinui pentru obtinerea unui loc in metrou, refolosirea ciorapilor si chilotilor gauriti, a te umili pentru o tableta de zaharina, a ascunde un muc de tigara sau o lama de ras. Idealul fixat de catre partid era ceva enorm, irealizabil, teribil, stralucitor, o lume din otel si din beton rupta de pamant si viata, masini monstruoase si armate inspaimantatoare, o natiune de oameni cruzi si razboinici, turme fanatice care marsaluiau in randurile compacte de o perfectiune geometrica, gandind uniform, behaind aceleasi lozinci, care munceau continuu, luptau, triumfau si persecutau diabolic, erau milioane de fiinte cu figuri asemanatoare. Realitatea arata orase degradate si sarace, din beton unde oamenii subalimentati traiau din greu, cu incaltamintea rupta, in case din sec 19 mizere din care se raspandea zilnic acelasi miros de varza, closete in spatele caselor fara apa si pline la refuz....Winston avea despre Londres viziunea unui oras intins si ruinat, populat de peste un milion de locuitori si implica la aceasta viziune, portretul doamnei Parsons, o femeie cu fata ridata si parul in suvite, scotocand fara succes intr-o conducta de vidanjare infundata. El isi mai masa si stergea glezna piciorului. In permanenta, ziua si noaptea telecranele iti spargeau urechile cu statistici mincinoase, cum ca astazi oamenii au nivelul cel mai ridicat de trai din lume, avand mai multa hrana ca niciodata pe acest pamant, mai multa incaltaminte si imbracaminte, ca aveau case confortabile si suficient incalzite in timpul iernii, distractiile cele mai placute, ca ei traiau timp indelungat, munceau doar cateva ore pe saptamana, avand 2-3 zile libere si platite, pentru distractii, erau mai grasi si cu sanatatea de fier, mai puternici si mai fericiti decat alte popoare de pe alte planete, mai inteligenti, mai bine crescuti ca oamenii care implinisera 50 de ani. Oricum aceste statistici stupide nu puteau fi confirmate niciodata si nici respinse. Partidul pretinde ca astazi 40% din cetatenii majori cunosc sa scrie si sa citeasca. Inainte de revolutie numai 15% din acestia stiau sa scrie si sa citeasca. Partidul arata ca rata mortalitatii infantile acum era de 160 la mia de locuitori noi nascuti, in timp ce inainta de revolutie procentul era de 300 la mie, si asta asa mai departe. Era ca o ecuatie cu doua necunoscute. Se putea foarte bine ca literalmente, toate cele scrise in cartea de istorie scoasa de partid, chiar si cele acceptate fara comentarii, sa fie pure nascociri ale unor istorici ignoranti si special platiti sa denatureze in totalitate adevarul istoric.

Pentru ceea ce se stia, se putea sa nu fi avut niciodata legi precum dreptul de a nascoci (cussage) sau de creatie la fel capitalistului palaria asemenea jobenului. Totul se pierdea in negura trecutului.

Trecutul era sters. Stersatura uitata, iar minciuna devenea adevar pentru totdeauna. Singura data, in cursul vietii, dupa intamplarea aceea, este aceea care conteaza, ca cel poseda proba palpabila, irefutabila, a unui act falsificat. El il tinuse intre degetele sale mai mult de 30 de secunde. Acesta era in 1973. In tot cazul, era cu putin inainte de perioada cand el si Caterina erau despartiti. Fireste ca, data luata in discutie era inainte cu 7 sau 8 ani. Povestea incepuse intr-adevar in 1965 odata cu epoca marilor epurari prin care primii conducatori ai revolutiei au fost lichidati pentru totdeauna. Spre 1970 nu a mai ramas nici unul, in afara de Big Brother insusi. Toti ceilalti la acel moment au fost demascati ca tradatori, agenti ai unor puteri straine, spioni in slujba capitalistilor, sabotori si asasini. Numai Goldstein se ascunsese ca in pamant, fara ca cineva sa poata sti unde. Toti ceilalti si-au recunoscut in mod liber vinovatii, dupa care au fost lichidati unul cate unul din ordinul lui Big Brother. Cei mai numerosi din aceastia au fost executati dupa inscenarea unor procese publice rasunatoare in cursul carora toti acesti activisti ai partidului au marturisit si recunoscut crimele lor. Printre ultimii revolutionari supravietuitori, se aflau trei: Jones, Anaranson si Rutherford. Era prin anul 1965 cand toti acesti trei au fost capturati si arestati. In timp ce-i transportau, au disparut si timp de un an nu se putea sti daca ei traiesc sau sunt morti apoi, pe neasteptate ii faceau sa apara liberi pentru a se acuza reciproc de crime si tradari. Ei erau acuzati de colaborare cu inamicul (la aceea data inamicul era tot Eurasia), de deturnare de fonduri publice, de asasinarea unor membri de frunte ai partidului, de uneltiri impotriva lui Big Brother, care incepusera cu mult timp in urma inaintea revolutiei, acte de sabotaj care ar fi cauzat moartea a sute de mii de persoane. Acceptand sfatul anchetatorilor, acuzatii au recunoscut in totalitate crimele puse in sarcina lor, dupa care au fost achitati, reprimiti in partid si numiti demnitari in aparatul de stat, in posturi onorifice care de fapt erau niste sine cure.

Toti trei si-au facut autocritica si au scris in Times articole abjecte despre ei, in care prezentau faptele lor marsave si promiteau sa se corecteze, multumind lui Big Brother pentru marinimia lui.

Nu mult dupa aceste marturisiri publice si in presa, Winston ii vazu pe toti trei la cafeneaua Castanilor. El isi amintea de acel soi de groaza fascinanta si curiozitatea care il indemnase sa-i priveasca pe furis. Erau oameni mai varstnici decat el, ramasitele ale lumii vechi si putrede, ultimile mari figuri poate din primele clipe de eroism ale partidului. Prestigiul luptei clandestine si al razboiului civil se lega de ei intr-o slaba masura. Winston avea impresia ca mai inainte de aceasta epoca faptele si datele erau confuze insa erau cunoscute cu mult timp inaintea celui din epoca lui Big Brother. Dar ei se aflau in afara legii, dusmani intangibili al caror destin inevitabil era moartea intr-un an sau doi. Nici unul din cei care cadeau odata in mainile politiei gandirii, dupa toate calculele, nu scapau vreodata. Erau cadavre care asteptau sa fie aruncate in gropile lor, pregatite cu atata siretenie.

La mesele dimprejur nu se afla nimeni.

Nu era deloc prudent sa fii chiar singur vazut in preajma unor astfel de persoane.

Ei stateau linistiti in fata pahare cu gin parfumat cu fructe de cuisoare, care era specialitatea cafenelei. Cel mai mult, din toti trei, pe Winston l-a impresionat in mod deosebit Rutherford.

Rutherford, fusese candva un caricaturist strasnic, ale carui desene crancene contribuisera lainflacararea opiniei publice inainte cat si dupa revolutie.

Si acum inca, la intervale mari, caricaturile sale apareau in Times. Aceasta nu era decat o repetare a primelor sale obiceiuri. Ele erau paradoxal fara viata si putin convingatoare. Ele nu prezentau decat un soi de teme vechi: locuinte din vechi cartiere infecte, copii infometatii, batai in strada, capitalistii cu jobene (chiar pe baricade, capitalistii pareau a se sprijini pe jobenele lor). Era un efort deosebit si fara sperante pentru a se intoarce la trecut.

Rutherford era un om monstruos, cu parul carunt, murdar si plin de grasime, cu fata colturoasa, cu pielea fleasca, buzele grosolane si negroide. Trebuie sa fi fost foarte puternic. Dar corpul sau se garbovise, se inclina, devenea cocosat, se topea vazand cu ochii. El parea ca se naruie sub ochii lumii aidoma unui munte care se macina. Era ora trei dupa amiaza, ora la care nimeni nu era acolo. Winston nu-si putea aminti cum ar fi putut gasi o cafea la aceasta ora. Localul era aproape gol. O melodie dulce se scurgea din telecran. Trei oameni erau asezati la o masa fara sa si vorbeasca. Chelnerul fara a astepta comanda, aducea paharele cu gin capsunat. Aveau in apropierea lor, un joc de sah pe masa, al caror piese erau aranjate, dar jocul nu incepuse. Atunci sa intampla o intrerupere a telecranului, nu mai mare de jumatate de minut. Melodia s-a schimbat si tonul muzicii la fel. Era cu totul alta....si era un sunet dificil de descris, era o nota speciala, in care se asociau ragete de magari si hohote de ras. Winston o numea nota tinereasca. Dupa aceea, o voce canta in telecran:

-          sub castanul care se prabuseste

-          eu v-am vandut, voi m-ati vandut,

Ei se odihnesc in jos, noi ne-am lungit

Sub castanul care se prabuseste....

Cei trei oameni nu se miscasera, dar cand Winston privi fata ravasita a lui Rutherford, el vazu ochii lui ca erau plini de lacrimi. El remarca pentru prima oara un fior interior, fara sa stie pentru ce tremura, ca Aaronson si Rutherford, avea amandoi nasul rupt. Ceva mai tarziu toti trei au fost arestati. Se pare ca si ei erau implicati intr-o noua conspiratie din momentul eliberarii. La cel de si al doilea proces si au marturisit crimele lor vechi la fel ca si pe celelalte noi care au urmat. Ei fusesera executati si existenta lor fusese consemnata in analele partidului, pentru a servi drept avertisment posteritatii. Dupa aproape cinci ani, in 1983 Winston desfacu o legatura cu documente care aluneca din tubul pneumatic pe masa de lucru, cand deodata cazu din aceasta un fragment de hartie care probabil lunecase printre altele uitate apoi. El nu-l desfacu decat numai dupa ce isi dadu seama de importanta sa. Era o jumatate de pagina, decupata dintr-un numar al ziarului Times de aproape 10 ani si fiind jumatatea superioara a paginei, ea purta data. Aceasta pagina infatisa fotografia unei delegatii a partidului ce participase la o reuniune ce se tinuse la New York. In mijlocul grupului se remarcase Jones, Aarson si Rutherford. Nu se putea insela. Pe de alta parte numele lor figura in legenda, dedesubtul fotografiei. Adevarul era ca la cele trei procese acesti oameni marturisisera ca la aceea data ei se aflau pe pamant eurasian si nu la New York, cum pretindea in mod cert, ziarul.

Ei, luasera un avion de pe aeroport Canadian, spre a merge la o intalnire undeva in Siberia. Acolo ei conferira cu membri statului major eurasian carora se pretinde ca le-ar fi dezvaluit importanta secrete militare. Data era fixata in memoria lui Winston, pentru ca ea coincidea din fericire cu data zilei din calendar a sarbatoririi Sfantului Ioan.

Dar adevarata poveste completa, trebuia sa fie regasita si in alte nenumarate documente. El nu avea decat o singura convingere posibila, ca marturisirile erau mincinoase si ca le-au fost smulse cu forta si prin tortura.

Desigur, aceasta concluzie, ea insesi nu era o descoperire.

La aceea data, Winston nu-si imagina ca oamenii care erau distrusi in cursul epurarilor,comisesera realmente crimele despre care fusesera acuzati. Totul era numai inscenare. Dar aceasta era o dovada de neinlaturat. Era dovada unui trecut desfiintat. Era urma descoperita intr-un strat de pamant in care nu credeai sa gasesti distrusa o teorie geologica.

Acest document daca s-ar publica si explica, ar fi suficient sa faca aruncarea in aer a partidului si sa-l transforme in praf.

Winston continua lucrul.

De indata ce vazuse ca era o fotografie si ce semnificatie avea, el o ascunsese intr-o alta foaie de hartie. Din fericire, cand desfacuse pachetul cu documente, se gasea intr-o pozitie favorabila in fata telecranului, spre a nu fi observat. Isi aseza mapa de birou pe genunchi si isi trase inapoi scaunul pentru a se aseza cat mai departe posibil de telecran. Pastrand o figura impasibila, lucru usor de facut si, cu putin efort, a reusit sa-si controleze pana si ritmul respiratiei sale. Dar se putea sa nu-si stapaneasca bataile inimii si telecranul, destul de sensibil, il putea.

Lasa sa treaca, atat cat putuse sa aprecieze, zece minute, in timpul carora era chinuit de credinta ca nu-l tradase vreo intamplare un curent de aer neasteptat, de exemplu, care ar fi suflat peste biroul sau. In sfarsit, fara a o descoperi, el arunca fotografia cu alte resturi de hartie invechite in gaura memoriei. Acolo, in mai putin de un minut putea fi transformata in cenusa impreuna cu adevaratul ce-l continea. Incidentul se petrecuse acum 10 sau 11 ani, dar nu mai mult.



Astazi, probabil Winston ar fi pastrat fotografia. Era curios ca fapta de a fi tinut in maini fotografia a constituit pentru el o descoperire de care chiar daca-si mai reamintea, nu fusese decat un semn, la fel ca si evenimentul, destul de slab.

Influenta partidului asupra trecutului era minima, se intreba Winston, datorita faptului ca un document care nu existase deloc, exista la un moment dat ? Dar la aceasta era, presupunand ca ar fi, de o maniera oarecare reinviata din cenusa, fotografia nu ar mai constitui o dovada. In momentul in care Winston o descoperise, deja Oceania nu era in razboi cu Eurasia si ar fi trebuit ca aceasta sa fie in favoarea agentilor Estasiei cand cei trei oameni erau acuzati de tradare de tara.

Dupa aceea fusese alte schimbari. Doua sau trei ? Winston nu-si mai amintea cate. Foarte probabil marturiile lor au fost rescrise si rescrise, atat de bine incat faptele si datele primitive nu mai aveau nici cea mai mica semnificatie. Trecutul, nu numai ca era schimbat, dar se schimba continuu.

Ceea ce il mahnea mai mult pe Winston si ii dadea o senzatie de obsesie este ca nu intelese clar niciodata, pentru care motive era intreprinsa aceasta formidabila escrocherie. Avantajele trase imediat din falsificarea trecutului erau evidente, dar mobilul final ramanea misterios.

Relua condeiul si scrise:

- inteleg cum. Nu inteleg pentru ce.

El se intreba, asa cum o facuse de atatea ori, daca nu era nebun. Poate ca nebun nu era decat minoritatea redusa la unul, cel care era opozant.

Intr-o oarecare epoca, era un semn de nebunie cand cineva credea ca pamantul se misca in jurul soarelui. Astazi este o nebunie sa crezi ca trecutul nu este schimbator.

Poate era singurul care avea aceasta parere. Daca era singurul care avea aceasta parere, atunci, in mod cert era nebun. Dar gandul ca era nebun nu-l deranja deloc. Oroarea era ca el se putea sa se insele.

El lua cartea de istorie elementara si privi portretul infiorator a lui Big Brother, care era pe frontispiciul acesteia.

Ochii hipnotizati il priveau drept in ochi. Era ca o forta puternic exercita, ca o presiune asupra cuiva. Acestia patrundeau in craniu, iti strapungeau creierul, te inspaimintau pana la renegarea credintei, te convingeau aproape sa-ti negi insesi dovada existentei tale.

Partidul, termina prin a anunta ca doi si cu doi fac cinci. Scurt si categoric. Tu trebuia sa crezi fara sa comentezi.

Era inevitabil ca acum sau mai tarziu el stergea aceasta declaratie. Logica pozitiei sale il obliga. Aceasta nu era numai validitatea experientei ci insasi o realitate exterioara, care era negata de trecut si tacit prin filozofia sa.

Erezia ereziilor, era adevaratul sens. Si inspaimantator era nu ca partidul omora ceea ce gandise odinioara, ci ca se putea ca el sa aiba si argumente in acest sens. Dupa toate acestea, cum putem noi oare crede ca doi si cu doi fac patru ?

Sau ca gravitatea exercita o forta ? Sau ca trecutul este de neschimbat ? Daca trecutul si lumea exterioara nu exista decat in spirit si daca spiritul este susceptibil de a primi indicatii ? Atunci, cum ?

Da nu. El insusi, curajul lui Winston se intari. Figura lui O'Brien pe care nici o asociatie de idei evidente nu o evoca, se infatisa spiritul sau. El stia cu multa siguranta, mai inainte, ca O'Brien la fel ca si el fusese dat pe tuse. El scrisese in jurnalul sau pentru O'Brien si despre O'Brien. Era un fel de scrisoare interminabila, scrisoare pe care nimeni nu o citise niciodata dar care, adresata unei persoane particulare, capata din aceasta pricina valoarea sa. Partidul respingea marturiile vazute si auzite. Era ultima si cea mai principala directiva. Inima sa slabea cand gandea la enorma forta manifestata impotriva sa, la usurinta cu care, nu conteaza pe care intelectual al partidului il invingea intr-o discutie, subtilele argumente pe care nu le intelegea si era incapabil ca sa le combata. Si in acest timp el era sincer. In mod evident, sensul comun adevarul, trebuia interzis. Minciunile sunt adevaruri. Ele trebuie sustinute mai presus de orice. Lumea materiala exista. Legile sale nu se vor schimba niciodata. Pietrele sunt tari, apa umeda, obiectele care cad se indreapta spre centrul pamintului. Cu convingerea ca el ii vorbea lui O'Brien si ca el stabilea o importanta axioma, scrise: libertatea de a gandi sau a face ceva este libertatea de spune ca doi si cu doi fac patru. Cand aceasta va fi acordata fara ingradire, restul urmeaza da le sine. Un miros de cafea prajita - de cafea adevarata, nu cafeaua victoriei, venea dintr-o parte a unui pasaj si plutea deasupra strazii. Winston se opri fara sa vrea. El revazu pentru doua secunde lumea pe jumatate uitata a copilariei sale. Apoi o usa scartai care parea a intrerupe mirosul tot atat de brusc, care fusese pus in miscare de un curent. In acest timp el mersese pe jos mai multi kilometri si ulcerul sau varicos incepuse sa-i produca mancarimi. Era pentru a doua oara in trei saptamani in care lipsea o noapte din Centrul Comunitar.

Era o mare imprudenta din partea lui, caci cu siguranta prezenta lui la comunitate putea fi controlata. In principiul, un membru de partid nu avea ragazuri si nu era singur niciodata, in afara de momentul cand se afla in pat. Se considera ca a fost de acord ca atunci cand nu lucreaza, nu sta la masa sau nu doarme, el lua parte la tot felul de distractii colective puse in miscare prin magistralele indrumari. Da faci ceva, n-are importanta ce anume, ce putem evidentia o inclinare spre singuratate, chiar numai o simpla plimbare, era intotdeauna o actiune periculoasa. El avea in novlang un cuvant prin care desena acest gust. Acest era "egovie" care insemna individualism si excentrism. Insa, asta seara cand parasi ministerul, parfumul aerului de aprilie il tentase.

Cerul era acoperit cu un albastru dulce asa cum nu mai fusese de ani de zile si pe neasteptate, lunga seara zgomotoasa da le Centrul, jocurile plictisitoare si obositoare, conferintele, prietenia stridenta, ajutata de gin, ii paru de nesuportat. Cu o miscare nervoasa, el isi schimba directie la oprirea autobuzului, parasindu-l si se rataci in labirindul londonian, mai intai spre sud apoi spre est si in cele din urma spre nord. El rataci pe strazi necunoscute, de abia il preocupa directia pe care o luase.

Daca mai am vreo speranta aceasta este : p r o l e t a r i i.

Aceste cuvinte, afirmarea unor adevaruri sfinte, dar de o palpabilitate absurda, il obsedau in timpul acestei plimbari. El se gasea intr-o parte din cartierele mizere si nedeslusite, zugravite intr-o culoare bruna, spre nord est unde, intr-o epoca indepartata fusese gara Saint Pancrase.

El urca o strada prost pavata, marginita de case mici cu doua etaje, ale caror porti subrezi se deschideau direct pe trotuar si dadeau impresia curioasa a unor gauri de sobolani.

Erau ici si colo baltoace cu apa murdara, pe mijlocul pavajului. In interiorul si in afara tindelor intunecoase si lungi, ingustele uliti laterale se dadea de fiecare data de un numar uimitor de oameni forfotand: fete in plina dezvoltare, femei umflate cu miscari greoaie, cu buzele violent rujate, copii care urmareau fetele, fiinte imbatranite si cocosate traind in picioarele goale si copii se jucau in smircurile de apa si inganau strigatele furioase ale mamelor lor.

Aproape un sfert din numarul ferestrelor dinspre strada erau reparate cu ajutorul bucatilor de carton. Cei mai multi oameni nu-i acordau nici o atentie lui Winston. Cativa il priveau cu o oarecare curiozitate circumspecta. Doua femei hidoase cu bratele de o roseata caramizie, incrucisate deasupra sortului, boscorodeau in fata unei porti. Winston sesiza in trecere, franturi din conversatie.

- Da ce i-am zis lui, de toate si foarte bine, da, dar in locul meu ai fi procedat la fel. Este usor sa critici, dar voi nu aveti aceleasi necazuri ca mine.

- Ah ! raspunse alta, este adevarat ce-ai spus, asa este, dar esti ca un clopot.

Vocile galagioase se oprira dintr-odata, femeile il examinau in timp ce trecea, intr-o liniste ostila. Mai exact nu era vorba de o ostilitate. Era inainte de toate un fel de precautie, de incordare momentana, ca la trecerea unui animal necunoscut. Era un lucru neobisnuit sa se vada pe o asemenea strada, combinezonul albastru al partidului.

Intr-adevar era imprudent sa se arate in asemenea locuri, doar daca era solicitat de un interes deosebit. Putea fi arestat de catre patrulele care misunau peste tot.

- Pot sa vad si eu actele dumitale tovarase ? Ce faceti pe aici ? Aceasta este drumul dumitale de intoarcere spre casa ? La ce ora ati parasit locul de munca ? Si multe alte intrebari......

Nu exista insa reguli interzicand intoarcerea acasa pe un drum neobisnuit, dar era suficient ca cineva sa semnaleze aceasta prezenta, patrulele din cadrul politiei gandirii. Dintr-odata toata strada era in fierbere. Strigatele de "se salveaza cine poate" tasni din toate partile. Oamenii si-au luat talpasita ca iepurii.

O tanara tasni pe o poarta, puse mana pe un copilas care se juca intr-o baltoaca, il infasura cu graba in sort si reintra in curte dintr-o saritura. In acelasi timp, un om imbracat intr-un costum negru de acordeonist, care se ivi dupa o strada alaturata, alerga la Winston si cu un aer tulburat, ii arata cu degetul spre cer. Oala ! Striga el.

Atentie omule ! Pan ! deasupra capului. Jos pe burta. Repede !

- Oala, era denumita data de catre proletari, rachetelor si nu stiu de ce aceasta denumire....Winston se arunca de indata la pamant.

Proletarii nu se inselau niciodata cand se dadea un astfel de semnal. Se parea ca poseda un fel de instinct care ii preveneau cu cateva secunde inainte de apropierea unei rachete, desi aceasta zbura mai iute ca sunetul. Winston isi acoperi capul cu bratele incrucisate.

Se auzi o puternica explozie care parea ca ridica pavajul.

O ploaie de tandari si moloz cazu peste el acoperindu-i apatele. Cand se ridica, vazuse ca fusese acoperit cu cioburi de sticla si praf, cazuse de la o fereastra apropiata. Isi relua drumul. O coloana de fum negru invaluia cerul si mai jos, era un nor de praf gros in care, in jurul ruinelor, o multime de oameni se adunasera. El vazu in fata lui, in pavaj, o bucatica de ipsos brazdata de o linie rosie stralucitoare. Cand o atinse, observa o mana sectionata la incheietura. Taietura era rosie dar mana era mai alba ca varul, incat credeai ca e un mulaj de gips. El impinse obiectul cu piciorul, in rigola, apoi, pentru a evita multimea o lua spre dreapta pe o strada mai ferita. In trei sau patru minute era in afara zonei sinistre si strazile murdare au revenit la animatia obisnuita. Ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic.

Era aproape ora 8 seara si cafenelele care erau frecventate de proletari (se numeau bistrots) erau ticsite. Prin aseturile in usa turnata care se deschidea si inchidea fara incetare. Venea un miros de urina, de rumegus de lemn ud si de bere acra. Intr-un colt format printr-o fatada inaintata, trei oameni stateau retrasi.

Cel din mijloc tinea un jurnal impaturit, pe care ceilalti doi il citeau peste umarul acestuia, inainte de a se apropia Winston de ei, care putu citi starea expresiilor de pe fata acestora, putind constata starea lor de tensiune manifestata prin toate liniile corpului lor.

Erau stiri foarte importante si deosebite pe care le citeau. Abia ii depasise cu cativa pasi cand pe neasteptate grupul se dezmembra si doi oameni se angajara intr-o discutie violenta. Se parea ca sunt pe punctul de a se lua la bataie. Este ca nu puteti fi calmi la ceea ce va spun ? Va spun clar ca nici un numar terminat cu 7 nu a fost castigator de aproape 14 luni.

-          Da ! A castigat ?

-          Nu. N-a castigat. Acasa am toate numerele castigatoare, de aproape doi ani, insemnate pe

Hartie. Le am notat regulat, precum un ceasornic.

Si va spun, nici un numar terminat cu 7........Era in februarie, in a doua saptamana a lui februarie. Povesti cu februariul dumitale. Am notat totul, negru pe alb. Si va spun, nici un numar.....

- Oh ! degeaba ! spuse cel de-al treilea. Ei vorbeau de loterie.

Winston se indeparta aproape 30 de metri. Ei discutau cu fetele pline de ardoare si pasiune. Loteria si enormele premii pe care le platea saptamanal, era singurul eveniment caruia proletarii ii acordau o atentie deosebita. Probabil existau milioane de proletari pentru care singura dorinta era de a castiga. Era principalul, daca nu singurul tel al vietii lor. Era placerea lor, nebunia lor, drogul lor, stimulentul lor intelectual.

Cand era vorba de loterie, chiar si cei ce nu stiau bine sa scrie si sa citeasca, pareau a fi in stare sa faca calcule complicate, demne de minti surprinzatoare. Era o categorie de oameni care isi castigau existenta numai din vanzarea lozurilor, formatii de numere, amulete port boneur. Winston nu vazu nimic deosebit in mecanismul loteriei, care era dirijat de ministerul belsugului. Dar toata lumea stia, chiar si cei din partid, ca premiile erau de cele mai multe ori fictiuni. Nu existau castiguri decat in sume foarte mici, care fusese platite realmente. Castiguriile de sume mari, erau oameni inexistenti. Nu era greu de facut aranjamente, deoarece comunicatiile reale intre localitatiile Oceaniei, lipseau cu desavarsire.

Daca el avea vreo speranta acesta era in proletari. El trebuia sa se agate de acestia. Formula exprimata in cuvinte, parea logica. Aceasta o traiai atunci cand priveai fiinta umana tarandu-se pe asfalt si credeai ca gestul reprezinta un act de sincera supunere. Strada pe care Winston se intorcea, cobora o colina. El avea impresia ca deja gasise pe aceste meleaguri si care nu era prea departe, o artera importanta. Un amestec strident de voci, venea de undeva din fata. Strada facea un cot brusc apoi se termina printr-o scara care ducea spre o alee ingusta unde cativa negustori, vindeau sub cerul liber, legume vestede. Winston cunostea locul. Aleea ducea spre strada principala, iar la primul colt, in mai putin de cinci minute Winston se afla la magazinul de antichitati de unde el cumpara o carte noua, care acum era jurnalul sau. Nu departe, intr-o papetarie, isi cumparase tocul si o calimara cu cerneala. El se opri o clipa in susul scarilor. Pe alta parte a aleii exista un bistrot (cafenea) murdar, a carui geamuri pareau acoperite de chiciura, dar care erau pur si simplu, in realitate, acoperite de praf. Un tip foarte batran, indoit de spate, dar grabit, ale carui mustati albe se zbarceau ca acele ale unui crevete, impinse poarta si intra. In timp ce Winston il privea, ii veni ideia ca batranul care ar fi trebuit sa aibe aproape 80 de ani, era deja un om matur in anul revolutiei. El si altii ca el, erau ultimile legaturi existente actualmente cu lumea capitalista disparuta.

Chiar in partid, nu au mai ramas multi oameni ale caror idei se formasera inaintea revolutiei.

Vechea generatie, in mare masura a fost lichidata in cursul marilor epurari care au avut loc intre anii 1950-1970.

Micul numar al acestora care au mai supravietuit au fost arestati, bagati in sperieti si adusi la o totala imbecilizare.

Daca cineva ar fi fost capabil sa faca o expunere corecta asupra modului de viata in prima parte a secolului, acesta nu putea fi decat un proletar.

Winston isi amintea adesea de pasajul din cartea de istorie pe care l-a copiat in jurnalul sau si impulsuri de nebunie pusera stapanire pe el.

Intra in bistrot (cafenea) si reusi sa ia legatura cu batranul apoi il chestiona. El ii spuse:

"Vorbiti-mi despre intreaga dvs. viata, incepand cu copilaria. Cu ce se asemana la aceasta epoca ? Lucrurile erau mai bune sau mai rele ca in prezent ?" Parasi cafeneaua si grabi pasul spre a-si micsora spaima, apoi cobora prin piata si traversa strada ingusta. Natural ca aceasta era o adevarata nebunie. Ca de obicei nu erau reglementate interdictiile de a vorbi cu proletarii si a frecventa cafenelele lor, dar era tot atat de neobisnuit ca el sa nu fie remarcat. Daca o patrula aparea se alegea pe neasteptate cu un lesin, dar era putin probabil ca asa ceva sa se intample. Se intoarse la cafenea, impinse usa cu un picior si un oribil miros de bere acra il lovi peste fata. De cum intra zgomotul vocile scazu aproape la mai mult de jumatate din volumul sau. El simti in urma sa privirile banuitoare fixate asupra combinezonului albastru. O parte din zumzetul care stapanea incaperea, in timp ce strabatea sala, se intrerupse timp de 30 de secunde.

Batranul pe care-l urmarea era la bar unde discuta cu barmanul, un tanar inalt, corpolent, cu un nas acvilin, cu brate enorme.

Un grup de consumatori cu paharele ridicate in maini, i-au inconjurat si urmareau scena.

- Va vorbesc cu politete deosebita, nu ? spuse batranul ridicandu-si umerii cu un aer bataios. Afirmati ca nu aveti un pahar de pinte in toata fiinta voastra de bistrot ?

- Ei numit, demult ! Ce este un pinte ? intreba barmanul aplecandu-se inainte, apasand cu extremitatea degetelor pe tejghea.

- Ascultati aici.....Asta se numeste barman si nu stie ce inseamna un pint.

Un pinte este a patra parte dintr-un galon. Data viitoare va trebui sa invatati A, B, C,.....

- Eu inteleg sa vorbesc despre asta spuse barmanul scurt. Litri si jumatati de litri, peste tot ceea ce servim. Priviti paharele din etajera din fata dvs.

- Eu vreau un pinten, persista batranul. Puteti foarte usor sa-mi pritociti un pinten. Noi nu aveam decat litere cand eram tinerei.

- Cand dvs. erati tanar, noi traiam in vrful copacilor, spuse barmanul, facand cu ochiul catre ceilalti consumatori.

Un hohot de ras izbucni si indispozitia cauzata de intrarea lui Winston, parca disparuse. Figura cu pielea alba a batranului era umflata. El se intoarse bodogand si se lovi de Winston, care il prinse cu amabilitate de maini.

- Un pahar ? intreaba Winston.

- Dumneata esti un gentilom, spuse batranul indreptansu-si umerii. Un pinte de galop.

Barmanul desfacu si varsa 2 litri de bere de un cafeniu inchis in pahare greoaie pe care le avea aranjate intr-un raft sub tejghea. Berea era singura bautura care se putea obtine in cafeneaua proletarilor. Proletarii nu erau socotiti bautori de gin, dar practic ei il puteau obtine foarte usor. Jocul de du-te vino al sulitelor de mana bateau din plin si grupul care era la bar se puse sa discute biletele de loterie. Prezenta lui Winston pentru moment fusese neglijat. Exista langa fereastra o masa de lemn alba unde batranul si el puteau sa vorbeasca, crezand ca nu vor fi intelesi de cei din jur.

Era extrem de periculos dar, in tot cazul, nu exista telecranul in incapere. Winston isi asigura intrarea.

- Ai putea sa-mi aduci un pinte ? mormai batranul asezandu-se inaintea barului. Jumatate de litru este destul. Nu tocmai multumitor.

Hai sa fie un litru, asta ar fi prea mult. Dar aceasta face sa functioneze vezica, fara a socoti pretul.

- Dumneata trebuie sa fi vazut marile schimbari, spuse timid Winston. Ochii batranului rataceau de la tinta luminilor la bar si de la bar la usa, ca el medita aici in bar la toate schimbarile ce avusesera loc.

- Berea era mai buna, spuse el in cele din urma. Si cu mult mai ieftina. Cand eram tanar, berea blonda se numea wallon, ea costa patru soul pinte-ul (1/4 dintr-un galon n.t.). Era inainte de razboi, bineinteles.

- Ce razboi era acesta ? intreba Winston.

- Un razboi ca toate razboaiele, raspunse vag batranul.

El lua paharul si isi ridica din nou umerii.

- In sanatatea d-tale. In gatul sau stramt, marul lui Adam, proeminent, facu o rapida si uluitoare miscare de du-te vino si berea disparu.

Winston merse la bar si reveni cu alte doua jumatati. Batranul paru ca a uitat prejudecata sa fata de consumarea unui litru intreg de bere.

- Dumneata esti cu mult mai in varsta decat mine, spuse Winston. Dumneata erai un barbat in toata regula cand eu m-am nascut. Va aminti cum a fost viata inainte de revolutie. Oamenii de varsta mea nu cunosc absolut nimic real din aceea vreme. Noi ne putem informa numai citind carti, dar ceea ce scrie in carti poate sa nu fie adevarat. Asi vrea sa am parerea d-tale pe deasupra. Cartile de istorie povestesc ca viata inainte de revolutie era cu totul deosebita de ceea ce este acum. Exista o opresiune, o nedreptate, o saracie, grozavii, nenorocire si tot ce ne inchipuim. Aici in Londrea, marea masa a populatiei nu avea nimic de mancare, de cand se nastea si pana la moarte. Se lucra 12 ore pe zi, scoala era numai pana la varsta de noua ani, intr-o camera dormeau zece suflete. In aceiasi epoca exista un numar mic de oameni capitalisti despre care se spune ca erau bogati si puternici. Ei posedau tot ceea ce era de posedat. Traiau in case mari somptuoase cu 30 de servitori, se plimbau in automobile sau trasuri luxoase trase de patru cai, beau sampanie, purtau jobene. Fata batranului se lumina adesea.

- Jobene, repeta el. Este comic ceea ce imi spui. Acest lucru mi-a aparut in minte, numai ieri si nu stiu de ce. Mi-am spus, am destul timp ca sa nu vad un joben. Peste tot, da. Ultima data cand am purtat unul, era la inmormantarea sorei mele. Si era, nu asi putea sa va spun data, dar data trebuia sa fie acum 50 de ani. Desigur l-am inchiriat numai pentru imprejurare, intelegi ?

Aceasta nu este foarte important, nu despre joben ma intereseaza, spune Winston.

Este vorba de acei capitalisti si de cativa oameni de lege si cativa preoti care traiau impreuna si erau stapanii pamantului. Totul era al lor. Voi oamenii de rand, muncitorii, erati sclavii lor. Ei puteau face cu voi ceea ce voiau. Ei puteau sa va imbarce pentru Canada, ca pe niste vite. Ei se puteau culca cu fiicele voastre, daca o doreau. Ei va puteau biciui cu ceva ceea ce se chema pisica cu noua cozi. Cand va apropiati de ei, trebuia sa va ridicati sepcile.

Toti capitalistii nu se deosebea intre ei decat atunci cand se deplasau, cand erau insotiti si inconjurati de o banda de lachei, spre a le asigura securitatea.......

Fata batranului se lumina din nou.

- Lachei, spuse el. Este un cuvant pe care nu-l inteleg, e mult deatunci. Lachei ! Aceasta ma duce cu mult inapoi. Acum mi-am revenit, oh ! sunt cati ani ?... nu stiu. Uneori mergeam la Hyde Park duminica dupa amiaza, ascultam tipii vorbind. Armata salutului, catolicii romani, evreii, indienii. Erau din toate natiile. Si era un tip, nu-mi amintesc numele, dar era un adevarat orator si mai ales un mare convingator. Nu amesteca cuvintele. Lachei, spunea ! Lachei ai burghezilor ! Slugile clasei conducatoare ! Paraziti, era unul din cuvintele acestuia foarte des folosite.

Si deasemeni hiene, le numea. Doar, hiene ! Bineinteles el vorbea de partidul muncitorilor. Intelegi ?

Winston avea impresia ca batranul se juca cu cuvintele. Acestea erau numai cuvinte intrerupte.

- Asta este tot ceea ce as vrea sa stiti, spuse vorbitorul.....

Ganditi-va daca azi aveti mai multa libertate decat in aceea epoca. Nu-i asa ca voi sunteti astazi tratati ca oamenii ? In timpurile vechi, bogatii, oamenii care conduceau......Batranul avu o reminiscenta

- Camera lorzilor, arunca acesta.

- Camera lorzilor, daca vreti. Ceea ce va intreb este ca daca acesti oameni va puteau considera inferiori numai pentru faptul ca ei erau bogati si d-voastra, saraci...Este adevarat ca d-vstra, spre exemplu, trebuia sa-i numiti "monseniore" si ca scoteati sapca de pe cap cand ii intalneati ? Batranul parea ca se gandeste profund. El bea un sfert din berea sa, inainte de a raspunde.

- Da, spuse el. Era o placere sa-i saluti. Asta presupune respect. Mie imi placea teribil, faceam acest lucru adesea. Trebuia, daca se poate spune.

- Nu-i asa ca era obiceiul repet, numai ceea ce am citit in cartea de istorie, este ca era obiceiul ca acesti oameni si servitorii lor, trebuia sa coboare trotuarul in noroi ?

- Unul dintre ei m-a impins, spuse batranul. Imi aduc aminte ca ieri. Era seara regatelor. Ei faceau numai galagie, serile regatelor erau atragatoare si eu m-am incadrat intr-un joc model, pe strada Shaftesbury. Totul era elegant, asta e ! Neata tub de tigaie pe deasupra neagra. Si cum mergeam pe doua carari pe trotuar, am reintrat inauntrul fara sa anunt. Atunci mi-a spus: nu puteti fi atent pe unde mergeti ? I-am raspuns: sunteti beat si va voi lovi in cateva secunde.

Si nu veti crede ! El mi-a pus mana in piept si mi-a dat o lovitura incat m-a aruncat in strada sub rotile unui autobuz......

Eram tanar pe atunci si i-as fi tras una, dar....

Un sentiment de neputinta pusese stapinire pe Winston. Memoria batranului era ca o gramada de amanunte, resturi din intreaga lui viata. Puteai sa-l chestionezi si le intregii fara sa obtii de la el ceva real. Dupa parerea lui, istoria partidului putea fi inca adevarata.

Ea putea fi complet adevarata. El fecu o ultima tentativa.

- Poate ca nu m-am exprimat destul de clar, spuse el.

Ceea ce vreau eu sa va spun, este de revolutie. In anul 1925 d-vstra erati barbat in toata regula. Spuneti-mi, dupa amintirile dvs, daca viata atunci era mai buna ca acum. Sau era mai rau ? Daca ati putea alege, ati prefera sa traiti atunci sau acum ?

- Stiu ceea ce asteptati de la mine, raspunse batranul. D-vs asteptati ca sa va spun ca asi vrea sa fiu inca tanar. Multi oameni ar prefera sa va spuna ca ei ar vrea sa fie tot tineri, daca i-ati intreba. Cand veti ajunge la varsta mea, nimic nu este bine. Eu am ceva dezgustator la picioare care ma face sa sufar, vezica este ingrozitoare. Ea ma scoate din casa de sase ori sau chiar sapte ori pe noapte.

Nu am in plus, nici un fel de neplaceri, nici chiar o stratagema feminina si asta este un mare avantaj. Nu am mai vazut o femeie de cel putin 30 de ani, daca vreti sa ma credeti. Si nu le-am dorit cu atat mai mult. Winston se sprijini pe reazemul ferestrii

Era deceptionat sa continue. Pleca sa mai cumpere bere, cand batranul se ridica de la masa si se tara grabit spre urinearul imputit care se afla langa sala.

Jumatatea de litru suplimentara era deja servita.

Winston ramase cu ochii fixati asupra paharului sau golit de bere timp de unul sau doua minute si remarca cu tristete oboseala, in timp ce picioarele il readuceau in strada.

De peste 20 de ani si ceva reflecta el ca nu-si poate raspunde la aceasta simpla dar importanta intrebare: "viata era mai buna inainte de revolutie sau in prezent?" In fapt nu se putea raspunde deoarece acei care supravietuiau erau doar cateva epave umilite ale lumii vechi, incapabili si neputinciosi sa mai compare o epoca cu alta. Ei isi aminteau de mii de ori de lucruri fara importanta: o cearta cu un coleg, gasirea unei pompe de bicicleta pierdute, expresia fetei unei surori moarte de timp indelungat, nori de praf intr-o dimineata erau in afara campului lor memorial. Ele erau ca furnicile. Ei puteau sa vada numai obiectele mici dar nu si pe cele mari sau importante. Memoria era slabita iar documentele falsificate, pretentia partidului de a fi creeat cea mai buna viata materiala a oamenilor trebuia atunci sa fie acceptata, caci nu exista si nici nu putea sa existe vreodata modele cu care sa se compare actualele conditii. Cursul meditatiilor lui Winston s-au intrerupt deodata. El se opri si ridica ochii. Se afla intr-o strada ingusta marginita de cateva pravalioare mici si intunecoase imprastiate printre casele de locuit. Trei blocuri de metal decolorate care pareau cu mult timp inainte sa fi fost aurite, erau suspendate imediat deasupra capului sau. I se parea ca recunoaste locul. Natural !

El se afla in fata magazinului de antichitati de unde cumparase albumul. Mai intai fusese un act de imprudenta deosebita ca apoi sa se jure ca nu va main calca niciodata in preajma acestui magazin.

Dar cu toate ca el daduse frau liber gandurilor sale, ambele picioare il tintuiau pe loc. Era categoric impotriva acelor impulsuri care se asemanau cu perspectiva unei sinucideri deoarece el tinea cu toata taria sa pastreze inscrierile in jurnalul sau. Constata in acel timp ca magazinul era inca deschis, desi era aproape ora 9 seara. Cu convingerea ca va fi mai putin remarcat in interior decat sa se invarta in jurul magazinului pe trotuar, el se strecura in interior. Daca ar fi fost intrebat, el ar fi putut raspunde cu adevarat ca incerca sa cumpere lame de ras. Proprietarul veni imediat si aduse cu sine o lampa cu petrol pentru a lumina dar care raspandea un miros neplacut dar prietenos. Era un barbat de vreo 60 de ani plapand si incovoiat, cu nasul lung si binevoitor, a carui ochi cu privire calma, erau deformati de ochelarii greoi. Pletele sale erau aproape albe, dar sprancenele zbarlite erau inca negre. Ochelarii sai, gesturile aferate si prietenesti si faptul ca purta o jacheta de velur negru uzata, ii dadea un vag aer de intelectual, cum ar fi fost ale unui om de litere sau ale unui muzician. Vocea ii era placuta, oarecum desueta si accentul sau mai putin vulgar decat acela al multor proletari.

- V-am recunoscut imediat, spuse acesta.

Dumneavoastra sunteti persoana care ati cumparat albumul de amintiri, de domnisoara. Era cu adevarat un exemplar superb, cu siguranta. Hartia din care era confectionat se numea fecioara imaculata.

Nu s-a mai fabricat asa ceva de mult....! Oh ! pot sa afirm de peste 50 de ani...! El il privea pe Winston pe deasupra ochelarilor. Doriti ceva ? Sau doriti numai sa priviti !

- Am intrat aici fiind in trecere, nu doresc nimic in mod special.

- Cu atat mai bine, spuse celalalt, deoarece nu cred ca v-asi putea satisface. El facu un gest de scuze cu mana.

Dumneavoastra vedeti cum stau lucrurile. S-ar spune un magazin gol. Pretutindeni, comertul de antichitati era mort.

Mai mult, nici o cerere, multa marfa....Mobile, portelanuri, pahare deteriorate treptat. Si natural marfurile din metal in mare parte au fost topite. Sunt ani de cand nu am mai vazut sfesnice din alama cu manere, sunt ani.

Interiorul stramt al pravaliei era de fapt umplut pana la refuz dar nu era nimic care sa nu aibe valoare. Spatiul de pe parchet era foarte limitat caci, de jur imprejur, pe pereti erau ingramadite numeroase tablouri prafuite. Se aflau expunse in vitrine platouri deteriorate si buloane, foarfeci uzate, cutite cu minet de lemn stricate, ceasuri demodate, fara pretentia de a functiona si alte fleacuri de toate felurile. Excluzand o ingramadeala de obiecte desperechiate si de lucruri fragmentate ce se gaseau intr-un colt pe o masuta tabacheri lacuite, brose in agate si altele, puteau cuprinde ceva interesant. Winston se indrepta catre masa, cand privirea ii fusese atrasa de un obiect rotund si lucios care stralucea placut la lumina lampii. El il lua in mana. Era o bucata de sticla, grea, rotunda pe o parte, plata pe alta, de forma unei emisfere. Avea un aspect cu totul particular, asemenea apei de ploaie simultan in culoarea ei si in structura sticlei. In mijlocul obiectului stralucitor, pe suprafata curba, se gasea ceva de culoare roz si fara o forma precisa care se putea numi trandafir sau asa ceva, mai precis putea fi chiar o stea de mare.

- Ce este asta ? intreba Winston fascinat.

- Este un coral, raspunse batranul. Trebuie sa fi provenit din oceanul Indian. Cineva l-a fixat in sticla, candva. Cred ca sunt peste 100 de ani de cand acest obiect a fost fabricat. Poate chiar mai mult, dupa cum arata,

- Este un obiect superb, spuse Winston.

- Este un obiect foarte frumos, adauga batranul. Dar nu sunt multi oameni astazi s-o recunoasca. El tusi ?... Ei bine, daca dvs aveti norocul sa o cumparati, va va costa numai 4 dolari. Mi-aduc aminte ca admiram un obiect ca acesta adinioara si un obiect ca acesta a costat 8 livre si 8 livre era......., nu pot sa calculez, dar nu erau putini bani. Dar bine, astazi se mai intereseaza de antichitati autentice chiar si cei cativa care inca mai exista ? Winston plati pe loc cei 4 dolari si baga in buzunar obiectul curbat. Ceea ce ii placea la acest obiect, nu era numai frumusetea sa ci aerul sau de a fi apartinut unei epoci cu totul diferita de epoca actuala. Sticla placuta si culoarea apei de ploaie imitata nu se asemana cu nici o sticla vazuta vreodata. Aparenta inutilitate a obiectului ii dubla stralucirea. Winston totusi, isi imagina ca obiectul a fost fabricat spre a servi ca pres-papier. Era foarte greu in buzunar, dar din fericire, umflatura pe care o scotea in evidenta, nu era prea atragatoare.

Era un obiect strain, chiar compromitator pentru un membru de partid. Tot ceea ce era vechi in general, tot ceea ce era frumos, era intotdeauna destul de suspect. Batranul dupa ce primi cei 4 dolari, devenise mai vesel. Winston intelese ca el ar fi fost tot atat de bucuros daca primea 2 dau 3 dolari pe obiect.

- Am altceva deasupra care ar putea sa va intereseze, spuse el.

Nu este mare lucru cateva obiecte. Sa luam lampa si sa ne urcam. Aprinse o lampa si Winston il urma pe o scara cu trepte rigide si uzate intr-un pasaj ingust. Incaperea in care intrase nu ducea la strada. El vazuse o curte pavata ci piatra si o sumedenie de hornuri.

Winston observa ca mobilele din incapere erau asezate si aranjate ca si cum aceasta ar fi fost locuita. Pe parchet era o carpeta, un tablou sau doua pe pereti si aproape de semineu era tras un fotoliu adanc si uzat. Un orologiu vechi si uzat in sticla atarna in cui si nu avea decat 12 cifre pe cadran, acesta lasand ca tictac-ul sa se auda pe semineu. Aproape de fereastra, un pat mare care era acoperit cu o saltea, ocupa aproape un sfert din incapere.

- Am locuit aici pana a murit sotia, spuse batranul scuzandu-se.

Vand mobila putin cate putin. Iata un pat frumos din mahon, sau cel putin ar putea fi frumos daca s-ar distruge plosnitele. Dar indraznesc sa va spun ca dvs. il veti socoti putin incomod.

El lumina cu lampa toata incaperea si la lumina calduroasa si nesigura ca strabatea incaperea ce parea destul de ospitaliera.

Ideea puse stapanire pe Winston caruia ii era usor sa vada obiectul inchiriat pentru cativa dolari pe saptamana, daca incerca sa riste. Era o idee nebuna si imposibila, ce trebuia abandonata imediat ce gandeai, dar obiectul trezea in el un soi de nostalgie, un fel de memorie ancestrala.

Se parea ca stie exact ce ar simti locuind intr-o incapere ca aceasta, asezat intr-un fotoliu aproape de foc cu picioarele pe paravan si cu un ceainic pe vatra.

A fi singur intr-o liniste completa, fara ca cineva sa te unrmareasca, fara sa-ti fie frica sa ai pe cineva aproape, sa nu auzi decat fluieratul discret al ceainicului si tictac-ul prietenos al cronologiului, era un vis.

-          Fara telecran, si sa nu vociferezi.

-          Oh ! facu batranul, eu nu am avut asa necazuri altadata.

Este foarte scump. Dealtminteri nu am simtit nevoia de asa ceva. Priviti o frumoasa masa

plianta, acolo in colt. Daca vreti sa o folositi pentru usa batanta, va trebui sa-i puneti balamale noi. Mai exista si o mica dar frumoasa biblioteca acolo in colt si Winston se indrepta in aceea parte. In ea nu se aflau carti interesante. Vanatoarea si distrugerea cartilor constituia principalul obiectiv al partidului si aceasta fusese facuta ci atata grija, mai ales in cartierele proletare, decat in alte parti.

Se pare ca ar fi existat in Oceania undeva, un exemplar dintr-o carte tiparita inainte de 1960. Batranul care purta mereu lampa , se afla in fata unui tablou inramat in lemn de trandafir, care atarna in fata patului, in cealalta parte a semineului.

- Daca din curiozitate va intereseaza tablouri vechi, incepu el cu gingasie.......Winston traversa incaperea pentru a examina tabloul. Era o gravura din otel reprezentand o constructie in forma ovala cu ferestre rectangulare, cu un mic turnulet in fata. Un gard inconjura gradina si constructia in spate se vedea ceva, ce parea a fi o statuie. Winston privi un moment gravura. Tabloul i se paru familiar dar nu-si putea aminti nimic de statuie.

-          Rama este fixata pe perete, spuse batranul dar asi putea s-o dau jos daca doriti.

-          Eu cunosc aceasta cladire spuse in cele din urma Winston.

Acum este o ruina. Era in mijlocul strazii care se afla pe cealalta parte, aproape de palatul justitiei.

- Este adevarat. A fost bombardata in .........Oh ! ce nenorocire ! Era si o biserica. Se numea biserica Saint Clement. Schita un suras trist, in semn de scuza intentionand sa traga o injuratura si continuand adauga: "Portocale si lamai" spuneau clopotele de la Saint Clement.

- Ce inseamna asta ? intreba Winston.

- Oh ! "Portocale si lamai spuneau clopotele de la Saint Clement". Este un cantec pe care il canta cand eram copil. Nu-mi amintesc urmarea, dar stiu ca se termina astfel: iata luminarea, sa mergi la culcare, iata si un cutit ca sa-ti tai capul. Copiii ridicau mainile pentru ca dvs, sa puteti trece pe dedesubt si ajungeau intre ei incercand sa scapati, ei coborau mainile strigand: "iata cutitul pentru a va taia capul: iar d-vstra ii trageati pe sfoara. Toate bisericile Londinei le intalneai acolo. Cel putin cele principale. Winston se intreba carui secol apartinea biserica.

Era foarte greu sa stabilesti varsta unui edificiu din Londra. Toate cele care erau monumentale si vaste erau automat considerate ca opere construite dupa revolutie, cu conditia ca toate acestea, acum sa para noi. Dat toate acelea care vizibil erau foarte vechi, erau atribuite unei perioade confuze din Evul Mediu. Se considera si acuza ca in secolele capitalismului nu s-a facut nimic pentru societate, care sa fi avut o cat de mica valoare... Istoria nu se mai putea studia, nufiind reala si nu prin arhitectura ci numai din carti.

Statuile, constructiile vechi, inscriptiile, pietrele funerare si comemorative, numele strazilor, scolilor si tot ceea ce putea arunca o lumina in trecut, in mod sistematic si continuu erau inlocuite si schimbate cu incapatanarea si premeditat.

Nu stiam ca fusese o biserica, spuse Winston.

- In realitate lucrurile stau destul de rau, deoarece unele biserici au fost transformate in carciumi, magazii, muzee si camine culturale etc.

Care era deci urmarea acestui cantec ? Ah ! Stiu.

"Portocale si lamai spuneau clopotele de la Saint Clement. Tu imi dai trei fartingi spuneau clopotele de la Saint Martin"

Destul, acum nu mai pot continua.

Un farting era o piesa de arama care valora mai putin de un cent. Unde era Saint Martin, se intreba Winston.

- Biserica Saint Martin ? Ea nu a fost distrusa inca. Este spre scuarul Victoriei in apropierea galeriei de pictura, o cladire care are un fel de amvon triunghiular, coloane in fata si o scara monumentala. Winston cunostea bine locul. Era un muzeu pus la dispozitia expozitiilor de tot soiul pentru propaganda: modele in miniatura pentru bombe zburatoare, de fortarete plutitoare, tablouri in ceara reprezentand atrocitatiile inamicului etc.

- Se numea Saint Martin des Champs, completa batranul, dar nu-mi amintesc de nici un camp prin apropiere. Winston nu cumpara tabloul. A-l dobandi era mai necuviincios decat simpla stapanire a press-papierului din sticla, iar Winston nu l-ar fi putut transporta cu el mai ales sa duca tabloul. Dar el mai intarzie cateva minute pentru a discuta cu batranul. Constata ca numele acestuia nu era Weeks cum rezulta de pe scrisul din firma magazinului ci Charington. D-l Charington era, se pare, un vaduv de 63 de ani si stapanea acest magazin de peste 50 de ani. El avusese intentia de a schimba numele inscris pe firma dar nu se decisese niciodata. In timp ce statea de vorba, jumatate din cantecul amintit continua sa-i strabata prin creier. Winston era chiar obsedat de acesta. Portocale si lamai spuneau clopotele de la Saint Clement. Tu imi dai trei fartingi, spuneau clopotele de la Saint Martin.

Era curios chiar cand le repeta, avea iluzia ca auzea in realitate clopotele, clopotele unei Londres disparute care mai exista pe undeva, deghizata si uitata. De la o clopotnita fantoma la alta, i se parea ca aude sunetele prin vazduh. Peste tot, atat cat putea sa-si aminteasca, el nu auzise in adevarata lui viata, clopotele bisericesti.

Il parasi pe dl. Carington si cobora scara, pentru ca batranul nu-l observa examinand cu atentie strada, inainte de a parasi incaperea. El se hotara ca dupa trecerea unui timp rezonabil, sa spunem o luna, el risca sa mai faca o vizita la acest magazin. Aceasta era tot atat de periculos ca si lipsa intr-o seara de la Centru. Gestul de nebunie cel mai grav fusese mai intai sa revina acolo dupa ce a cumparat albumul si fara sa stie daca putea avea incredere in proprietarul magazinului. Totusi.... Da, gandi acesta, voi reveni.

Voi cumpara alte articole din cele lasate in consignatie pe cont, voi cumpara gravura Saint-Clement, voi desface rama si o voi lua cu mine, ascunsa sub combinezon. Voi mai scoate din memoria Dlui Carington, restul cantecului. Chiar proiectul nebun de a inchiria camera, de la inceput ii umbla prin minte. Timp de 5 secunde era stapanit de o stare de visare, dupa care iesi in strada, fara ca mai inainte sa arunce o privire pe fereastra. Ei incepu chiar sa fredoneze pe un aer improvizat: Portocale si lamai spun clopotele de la Saint Clement; imi dai trei fartingi, spun.....

Inima ii ingheta pe loc si simti maruntaiele cu i se incharcesc. O umbra imbracata in combinezon albastru cobora trotuarul la mai putin de 10 metri. Era fiica comisarului romanilor, fata cu parul negru. Lumina slaba, insa nu era greu de recunoscut. Ea il privi drept in ochi apoi continua drumul cu repeziciune, ca si cum nu l-ar fi vazut. Timp de cateva secunde Winston parea paralizat, fara sa se poata misca. Apoi se intoarse spre dreapta, mergand greoi, fara sa-si mai dea seama in acel moment, ca mergea intr-o directie gresita.

Ori cum, un lucru era in regula. Nu se mai putea indoi ca fata l-ar putea spiona. Ea ar fi trebuit sa-l urmareasca. Nu era plauzibil ca un noroc cu adevarat i-a dirijat plimbarea, chiar in aceea dupa-amiaza, pe aceeasi strada intunecata si indepartata ca Winston sa se afle la kilometri distanta de cartierele in care traiau membrii partidului. Era o foarte mare coincidenta. Ca ea era realmente o agenda a politiei Gandirii sau numai simpla spioana amatoare impinsa de vreun zel ascuns, nu are importanta. Principalul era ca ea il spiona. Probabil ca il vazuse intrand in cafenea. El trebuia sa faca un efort pentru a merge. In buzunar, bucata de sticla il lovea pe coapsa la fiecare pas si aproape ca dorea sa o arunce.

Rau era ca il durea stomacul. Timp de doua secunde avu impresia ca moare, daca nu ar avut norocul ca prin apropiere sa se afle un WC.

Norocul cel mare a fost ca in asemenea cartier nu erau necesare WC-urile. Dupa ce spasmele au trecut.......il mai stapanea o durere surda. Strada era o fundatura. Winston se opri, statu nemiscat cateva clipe si se intreba in tacere ce trebuia sa faca, apoi isi continua drumul. El gandea ca fata il incrucisase acum trei minute si ca in curand il va aresta. Il va urmari pana va ajunge intr-un loc si-i va crapa teasta cu un pietroi. Bucata de sticla ce o avea in buzunar era destul de grea. Insa el parasi aceasta ingramadeala de idei, deoarece chiar gandul unui efort psihic oarecare ii era insuportabil. El nu putea alerga, el nu putea da o lovitura. Cu toate acestea el se intoarcea cat mai repede la Centrul Comunitar, sa ramana acolo pana la inchiderea spre a putea stabili un alibiu partial pentru dupa amiaza. Oboseala de moarte il cuprinse. Tot ceea ce dorea era sa intre repede in casa, sa se aseze si sa fie linistit. Era mai mult de ora 10 seara cand sosi in apartamentul sau. La lumina, trebuia ca ceasul sa fie mai mult de 11.30.

Mersese in bucatarie si dadu pe gat o ceasca plina din Ginul Victoriei. Apoi se aseza la masuta din alcov so scoase o carte din sertar. Insa nu o deschise imediat. Pe telecran o voce puternica de femeie urla un cantec patriotic. Statea linistit, ochii ii erau fixati deasupra invelitoarei lucioase a cartii si incerca fara succes de a nu asculta vocea. Arestarile se faceau numai dupa miezul noptii.

Intotdeauna numai in timpul noptii. Daca s-ar intampla, singurul lucru ce trebuia sa faca era sa se sinucida inainte......Fara indoiala, multe persoane au procedat asa. Multe disparitii de persoane se datorau sinuciderilor. Dar ii trebuia un curaj disperat pentru a se omora intr-o lume unde nu puteai sa procuri nici arme de foc nici otrava cu efect imediat si sigur. El gandea cu un fel de nedumerire la inulititatea biologica a suferinte lor si a fricei, la perfidia corpului omenes care intotdeauna se impietreste si devine teapan la un moment dat si in care un efort deosebit este necesar. El ar putea sa o reduca la tacere pe fata cu parul negru numai daca ar actiona cu repeziciune. Dar era cearta iminenta pericolului deoarece el pierduse puterea de a actiona. El gandea ca intr-un moment de criza nu te puteai apara impotriva unui dusman exterior decat luptand contra propriului tau corp. Chiar in acest moment, contrar efectului ginului, durerea surda pe care o simtea in stomac, facea imposibila reflectiile in continuare. Sa fii acelasii in toate situatiile care par eroice sau tragice, asa gandea el acum. Pe campul de lupta, in camera de tortura, intr-un vapor care se scufunda, ratiunile pentru care se bat sunt intotdeauna uitate, caci corpurile se umfla pana la umplerea universului si chiar cand nu sunt paralizate de frica, sau cand nu urla de durere, viata este o lupta dintotdeauna impotriva foamei, a frigului sau a insomniei, contra arsurilor de stomac sau contra durerilor de dinti. Deschise jurnalul. Trebuia sa scrie in el cateva lucruri. Femeia din telecran incepuse un alt cantec. Vocea sa parea ca-i strapunge creierul ca intepaturile produse de tandarile unei sticle sparte. El incerca sa se gandeasca la O'Brien, pentru care sau caruia ii scria, dar gandul sau mergea spre ceea ce i s-ar intampla dupa ce va fi arestat de politia gandirii. Daca ar fi omorat dintr-o data, nu are nici o importanta. A fi mort era la ceea ce se astepta. Dar inainte de moarte, (nimeni nu vorbea, dar toata lumea stia) trebuia sa treaca prin obisnuitul purgatoriu al marturisirilor. A se tara pe pamant, cerand iertare, sa simti cum iti trosnesc oasele rupte, sa simti dintii cand ti se sfarma in numele unei oranduiri drepte si umane, cand ti se smulg smocuri de par, sangerand in nesimtire. Toate in numele unei civilizatii planetare nemaiintalnite pe glob. Pentru ce trebuie sa suporti toate acestea cand sfarsitul este acelasii ?

Pentru ce politia gandirii nu-ti lua viata in cateva clipe, sau in cateva zile, sau in cateva saptamani ? De ce este necesar sa te chinuie si sa te tortureze luni de zile, ani ? si in numele carei morale se fac toate aceste nelegiuiri ? Cert este ca nimeni nu scapa cu viata din mana lor, in cel mai rau caz o fiinta distrusa de politia gandirii si care nu mai foloseste nimanui. Si toti arestati au facut marturisiri ample si de buna voie asa cum li s-a cerut de anchetatori. Atunci cand te omora pentru crima de a gandi, puteai fi sigur ca la o anumita data erai mort pentru toti. Pentru ce asemenea orori ? care nu schimbau nimic. Pentru ce asemenea orori trebuiau incluse in marturiile si temelia viitorului ? Pentru acest motiv, el incerca cu mai mult succes sa evoce imaginea lui O'Brien.

- "Noi ne vom intalni acolo unde nu va mai fi intuneric" spuse O'Brien.

El stia ce semnificatie are aceasta, sau gandea s-o afle ?

Locul unde nu era intuneric era un viitor imaginar si dorit cu ardoare de cei multi infometati si umili, pe care insa nu-i vedea, dar pe care gandirea iti permitea sa ti-i imaginezi.

Vocea din telecran care urla de-i lua auzul il impiedica sa-si continuie mai departe firul gandurilor sale.

In gura avea o tigara, jumatate din tutun ii cazu deindata pe limba. Era un praf amar, care-i dadu senzatia de voma.

Privirea lui Big Brother aluneca in inima sa stergand imaginea lui O'Brien.

Dupa cum mai facuse acum cateva zile, scoase din buzunar o moneda din arama si privi efigia.

Pe fata grava, linistita, protectatoare, ochii lui Big Brother dominau privirile lui Winston.

Dar ce fel de suras se ascundea sub mustatile acestuia de culoare neagra ?

Ca strigatul puternic al unui glas indepartat, cuvintele de pe lozinca ii reveneau in minte:

RAZBOIUL ESTE PACE

LIBERTATEA ESTE SCLAVIE

PROSTIA ESTE PUTERE

******************************************************************************

FINIS PRIMO TEMPO

& & &

&&

&

11.08.1988













Document Info


Accesari: 2225
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )