Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































ZAMFIRICĂ SABIE BUNĂ

Carti












ALTE DOCUMENTE

Junichiro Tanizaki - Tatuajul
William Shakespeare - Visul unei nopti de vara
CAPITOLUL XXXI
EDGAR WALLACE RĂZBUNĂTORUL
Sfîrsitul apartamentului 50
Galapagos
VERONIKA SE HOTĂRĂsTE SĂ MOARĂ - DE PAULO COELHO
ARTHUR SCHOPENHAUER LUMEA CA VOINŢĂ sI REPREZENTARE
William Shakespeare - RICHARD AL III-lea

 

 

ZAMFIRICĂ  SABIE BUNĂ

 




Pentru Cristina, Diana si Adriana

          A  fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nici ca s-ar povesti. Pe când facea plopul mere si rachita micsunele, pe când se potcovea puricele cu  nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca în slava ceriului de ne-aducea povesti, pe când se scria musca pe perete, mai mincinos cine nu crede, a fost odata o împaratie mare si frumoasa.

Muntii, taria acelei stapâniri, brazdau tara de la un capat la altul. Falnici,  zgâriau nourii cu crestele lor, asa încât locuitorii credeau ca de-acolň te puteai urca cu scara la ceruri, fiind mai aproape de Dumnezeu, decât muritorii de rând. Apoi, mai purtau pe dânsii camasa verde a padurilor, unde jivinele salbatice nu cunosteau ce este acela glas de om.  În maruntaiele lor se gaseau tot feliul de bogatii, dar mai cu seama aur si argint.  

          si în asa fel cladise Cel de Sus acesta împaratie, slavit fie numele Lui!, încât din munte se tot cobora în toate cele patru zari,  trecând prin deal catre câmpie, pâna ce se ajugea la trei mari ape, care o si margineau.

Hotarul ei de la miazazi  era un râu mare, darnic în  peste  si racoros în

namiaza verii. Iarna era un frig de crapau pietrele si Râul cel Mare îngheta,  oamenii putând trece nestingheriti la vecinii de pe malul celalalt.

          Aici traiau doi batrâni. Ei îsi aveau casa la o margine de codru. Nu  se plângeau de nimic, caci  aveau toate cele trebuincioase. Traiul nu le era  îmbelsugat, dar nici lipsa nu duceau.  Erau sanatosi si gustau dulceata vietii, bucurându-se de frumusetea codrului, a poienelor,  de susurul izvoarelor si de holdele aurii,  traind în buna întelegere   cu  vecinii lor din împrejurimile acelei margini de padure.

 Însa, aveau si ei un dor la inima lor. Dumnezeu nu le daruise nici un copil carele sa le duca numele mai departe,  sa le fie împlinire a  vietii  si  sprijin drag  la batrânete.  La început, nu prea luasera în seama  faptul, dar cu cât înaintau în vârsta norii negrii ai supararii se abateau tot mai des asupra lor. Începura sa umble pe la  babe pricepute în a face farmece, baura apa descântata, ba mersera si la doftori. Nici un leac si nici  un fel de farmece nu izbutira. Singura urmare fu ca ramasera  si fara bruma de galbeni pe care o strâsesera ca bani albi pentru zile negre.  Doar un lucru nu facusera! Luati cu grija, uitasera ca tot sprijinul omului, de la Dumnezeu vine! Începura, însa,  sa se roage si  la Cel de Sus sa se milostiveasca de ei si sa le trimita un prunc.  si asa lacrimi  amare varsara, si asa ruga aprinsa înaltara, încât Dumnezeu se milostivi de ei!

Când îsi pierdusera orice nadejde, baba ramase grea.  Dupa ce trecu sorocul, ea  nascu un baietel! Dar, ce sa vezi? Baiatul era un  ostas, cu o sabie la gât. Trecând cu vederea preste neobisnuitul faptului, mosul si baba se bucurara nespus; aveau si ei un copil! În acelasi timp, în grajd, nu departe de odaia unde se nascuse baiatul, vaca batrânilor aduse pe lume un vitel.

Batrânii îl botezara pre baiat Zamfirica. La botez, venira  toti vecinii de prin împrejurimi.  Care mai bogat, care mai sarac, se veselira  si facura daruri  lui  Zamfirica si parintilor lui. Cântara si jucara cum este datina:

În  sumne si itari

Joaca mândri gospodari.

Joaca colo-n batatura,

Chiuind mereu din gura.

Joaca hora tropotita

Cum n-a mai fost auzita.

Joaca tinerii din casa

Nici  batrânii nu se lasa,

Ca sa moara de necaz

Cei ce-au vrut sa faca haz.

Iar sa se mai hodineasca,

Joaca una haiduceasca,

Mosii gata sa plesneasca.

Vine atuncea tinerei

Ce are doru mare-n ei

si se-nvârt si chiuiesc

Tot în brâul haiducesc.

si când fu mai catre seara,

Pusera de-o hora iara,

Ca sa joace tinerei,

Ce cu drag te uiti la ei,

Cum se prind si se desprind

Cum scântei în ochi s-aprind.

Femeile maritate

Sârba vor, pe saturate.

si îi cheama si pe soti,

Pe flacai, pe-apropape toti.

si tot joaca saltarete

De te uiti, e-o frumusete!

 Erau bucurosi nevoie mare ca Cerul se milostivise de mos si de baba ajutându-i sa zamisleasca un urmas. Au chefuit cu masura, asa cum se si cadea la oameni de vaza ca ei, iar cei mai batrâni puneau tara la cale.

Cu timpul, iesi la iveala ca, dar de la Dumnezeu,  Zamfirica nu era un copil obisnuit. El crestea într-o luna cât cresteau altii într-un an! Îsi ajuta parintii la toate cele,  deprinzând  mestesugurile cele trebuincioase pe lânga casa omului, ca atunci când  va creste mare sa fie un bun gospodar si un om de isprava la casa lui.  Asa se facu ca învata sa lucreze lemnul, ajungând sa stie a  face dulapuri, scaune, mese si paturi, numai si numai din lemn. Învata si aratul si semanatul ca un barbat de nadejde ce urma sa fie, caci asa îl doreau mosul si baba. Nimic din treburile gospodariei nu îi ramase necunoscut. Ba mai mult - le deprinse mai bine chiar decât învatatorii sai, adicatelea  mosul, baba si megiesii lor. stia sa cladeasca case, sa îngrijeasca de animale si se pricepea chiar  si la gatit.

Apoi, prindea usor si temeinic învatatura de carte ce o priimea, uimindu-i pe toti dascalii cu agerimea mintii, cu puterea trupului si  cu iuteala  în miscari. Cu sârguinta si hotarâre, învata si mestesugul armelor.

Când nu avea altceva de facut, Zamfirica  se plimba prin padurea învecinata. Îi placea sa intre în adâncul codrului, sa miroasa  florile poienelor, sa auza ciripitul vesel al paserilor si sa se racoreasca la izvorul  cu apa cristalina ce se gasea în mijlocul padurii. Se simtea la largul sau. Putea alerga, chiui, sari. Îsi  putea face arcuri si sageti câte poftea, pentru ca apoi sa îsi dovedeasca maiestria,  sagetând fazanii  bezmetici din padure. De fiare nu se temea. Era puternic si  priceput - aratând înca de pe acum ca are sa fie un iscusit vânator. Cunostea toate semnele padurii, asa ca  jivinele nu îi puteau  face nici un rau.  stia când si unde sa se duca si pe unde nu trebuie sa treaca. Deseori se hodinea pe malul unui lac ascuns privirilor celor ce nu cunosteau bine prin partea locului. Dupa ce se scalda si dulcea moleseala îl coprirndea nitel câte nitel, prindea a cânta fel de fel  de  cântece:

          Codrule draguta,

          Printre crengi - steluta,

O vazui acum

Cât sezui din drum,

Sa ma hodinesc,

În cest loc ceresc.

Ape cristaline,

Coleŕ lânga mine

Care curg  usor.

Racoare si dor

Duc mereu cu ele

Prin mândre poiene.

Printre pomi batrâni,

Fagi, carpeni si ulmi

Duc mereu la vale

Ca sa iasa-n cale,

Susur clipocit,

În ast loc tihnit.

Dar  pe la izvor,

Jivinele vor

Num-un pic sa stea

Apa ca sa bea.

Apoi sa se-opreasca

Sa se tolaneasca

Preste iarba grasa -

Frunza-ti matasoasa.

Codrule cu ulmi,

Tihna nu le-o curmi

Codru batrâior,

Mult fremeti cu dor

Codrule frunzos

Mult fremeti duios

Codrule de fag,

Cât îmi esti de drag!

          Când ziua se îngemana cu noaptea, se întorcea bucuros la casa parinteasca, unde, în prag si uneori îngrijorati, îl asteptau mosul si baba. Era lumina ochilor lor!

 Prietenul lui cel mai bun era bousorul care fusese zamislit în chiar ziua nasterii sale. Câteodata îl însotea la scaldat si nu de putine ori îi era tovaras în preumblarile pe care le facea prin padure. Îi sta mereu alaturi lui Zamfirica, iar el îl îngrijea si îl hranea de parca i-ar fi fost frate. Mosul si baba se mira de legatura dintre bousor si baiat. Sfârsira prin a zice ca asa are el inima buna si nu mai luara seama.

         

          Într-o buna zi, Zamfirica se duse la parintii sai si le spuse:

          - Tata si mama,  iacata ca m-am facut mare! Va multumesc ca m-ati crescut si m-ati îngrijit, însa a venit timpul ca sa plec în lume  sa îmi caut norocul!

          - Unde sa pleci dragul mamei?, zise baba si  ochii  si se umezira de lacrimi!

          - Unde vrei sa te duci, feciorul  tatii? Pe noi cui ne lasi? Ne-am rugat de Dumnezeu ca sa ni te dea, sa fii lumina ochilor nostri, sprijinul si multumirea noastra la batrânete si acum vrei sa ne lasi iar singuri?

          - Baiatul mamei, nu te duce ca lumea este rea si tu esti mic si nedat cu greutatile vietii! Cine stie ce ti se va întâmpla? si apoi aceea va fi si ultima  dintre zilele vietii noastre, caci nu voi sa traiesc sa te vaz.., Doamne pazeste-ne, nici nu poci sa spui cum..

          - Tata si mama, aveti dreptate în toate  câte a-ti zis! Dara ursita mea a fost ca atunci când voi fi împlinit saptesprezece ani, sa plec de la casa parinteasca. Asa a vrut Dumnezeu! Înainte de plecare, am sa va las, însa,  ceva.  Ţie mama, am sa-ti dau o batista, iar tie tata - un inel. Atunci când bousorul, carele este un feliu de frate al meu, va începe a mugi în curte si a se zbate, încercând a rupe frânghia ce îl tine legat de tarus, când în batista vor fi fiind trei picaturi de sânge, iara inelul te va strânge pre tine tata de destul pe care ai sa ti-l pui - sa stiti atunci  ca eu sunt mort! si sa va tineti dupa bousor, ca el va va duce acolo unde am sa fiu eu!

          Îsi lua bani de cheltuiala si haine de primeneala, si pleca. si merse, si merse, cale lunga fara seama, fara pic de naduseala.  si se tot duse, si se tot duse!

                   Prin  poiana si prin ses,

                   Tot  pe plaiul cel ales,

                   În mijloc de codru des,

                   Unde crengile se tes

                   Parca dup-un tel ales,

                   Într-o tesatura deasa,

                   Bolta cerului o lasa

                   Sa se vada  doar  frântura.

                   Stele - o farâmitura

                   Ce stau  colo priponite

                   Printre  crengi, putin zarite.

Luna lasa sa se vaza,

                   Numai raza dupa raza

                   Când desisul se rareste,

                   Pasii ti-i calauzeste,

                   Ca sa nu te ratacesti,

                   În cei codrii  haiducesti.

                   Apoi merse iar  pe cal,

                   Tot pe plaiul cel de deal.

                   Unde  viile-aurite

                   Niciodata nu-s umbrite,

                   Doar de soare mângâiate

                   Ca sa faca roada toate.

                  

                   Apoi merse si se duse

                   si într-un târziu ajunse,

                   De vazu în departare,

                   De vazu colň în zare,

                   Râul Mare unduios

                   Ce curgea în jos frumos.

                   De te uiti în departare

                   Ochilor nu dai crezare,

                   Ici si colo câteodata

                   Vezi a pestilor mari spata,

                   De la cega si morun

                   Care parca vor sa-ti spun,

                   C-ai venit - minunatie

                   Într-a lor împaratie.

                   Iar la malul Râului

                   sade puiul codrului

                   sade pâlcuri de copaci

                   Care parca spun sa taci

                   si sa vezi stele faclii

                   Cum se oglindesc cu mii

                   În acea apa sfintita

                   Care era harazita

                   Ca sa-i fie drept hotar

                   Ţarii - cel mai mare dar.

                   Dupa ce se odihni

                   Lua o barca si porni

                   De trecu încetisor

                   Macinat acum de dor,

                   Sus pe malul celalalt

                   Care era mai înalt

                   si  de dealuri marginit

                   Mai putin împadurit,

                   si mai mult întunecat,

                   Parca era blestemat!

                   si tot merse si se duse

                   Pâna-ntr-un târziu ajunse

                   La marginea codrului,

                   La poalele muntelui

                   Muntelui înaltului

                   Muntelui plesuvului

                   Unde noaptea pe racoare

                   Ies fiarele urlatoare

                   Ca sa cate dupa prada

                   si sa-ntinda-a mortii nada.

                   Sus acolo-n nori

                   Poti sa te strecori

                   Printre trecatori

                   Ele strajuite

                   De copaci, si-umbrite

                   Dar nu sunt ferite

                   De lotri si fiare.

                   Zamfirica n-are

                   Frica de nimica

                   si coboara-n jos

                   La ses luminos.



          Dupa ce strabautu atâta cale, Zamfirica ajunse la poarta Împaratului de la Soare Rasare. Fiindca era seara, se aseza pe o banca ce se afla acolň si adormi într-o clipa. Dis-de-dimineata, împaratul iesi la preumblare prin gradinile curtii împaratesti.  Vazându-l, el  le zise curtenilor care îl însoteau:

          - Cum se poate ca la poarta împaratiei mele sa saza cineva, fara a fi întrebat ca ce necazuri are si ce griji îl poarta pe aici? Nemediat sa îl aduceti în fata Domniei Mele!

-         Cum porunceste Maria Ta!

Se dusera si îl adusera pe Zamfirica  dinaintea împaratului. Vazându-l, împartul îl întreba:

- Ce vânt te aduce pe la poarta împaratiei mele si ce doresti?

- Maria Ta, am plecat sa îmi gasesc norocul în lume si, daca te milostivesti de mine, as dori sa fiu vânator la curtea Domniei Tale!

- Dar  eu am nouazeci si noua de vânatori si nu am doua prepelite la masa!

- Luminatia Ta, ma leg în fata Mariei Tale ca voi aduce tot vânatul cu par  si cu  pene ce se afla în codrul unde, mai  cu osebire, îi place Domniei Tale sa vâneze!

- Ma învoiesc! Porunci slujitorilor sa îi dea toate cele de trebuinta si dupa ce se premeni, Zamfirica fu adus  iara la  împarat. Craiul îl omeni cum se cuvine si dupa ce mai statura de vorba, îl lasa pe baiat sa doarma, chiar în iatacul sau, pentru a-i arata marea pretuire de care se bucura.

În vremea asta, unul dintre slujitori îl înstiinta pe primul vânator al curtii de cele întâmplate. Auzind una ca asta,  el se duse sa vâneze în padure, pentru a nu pierde bunavointa craiului.

Cu gândul la vânatoarea ce avea sa urmeze, împaratul se trezi dis-de-dimineata. Spre marea lui mirare, Zamfirica dormea dus, ca si când nu ar fi avut nimica de facut. Nemultumit, craiul zise:

- Halal vânator! si trase un  foc de pistol cu care îl trezi pre baiat. Ce faci Zamfirica? Ai uitat oare cum ne-a fost întelegerea? Ce fel de vânator esti tu daca stai si dormi în pat dupa rasaritul soarelui?

Atunci Zamfirica sari iute din asternut si zise:

-         Stai sa ma gatesc, împarate!

 Dupa ce se premeni, baiatul nostru se duse  de se urca pe stâlpul portii împaratesti, lua sabia de la gât si îi porunci:

- Zamfirica sabie buna, noi nascuti dintr-o muma, sa îmi aduci aici tot vânatul cu pene si cu par ce se afla prin partea locului! Apoi, linistit veni îndarat în odaia împaratului, pentru a mai vorbi cu dânsul. Vorbira ce vorbira, vrute si nevrute, timpul trecând agale pe lânga dânsii. Împaratul nu se plictisi, caci vorba  lui Zamfirica era dulce ca mierea, iar mintea îi era zglobie si neastâmparata.

Pe la o vreme, iacata si sabia lui Zamfirica ce aducea împungând de la spate cu harnicie, pricepere si iuteala toate vietuitoarele cu pene si cu par, ce se gaseau în codrii împaratiei:  ursi, lupi, capre salbatice, cerbi, caprioare, porci mistreti, vulpi, bouri, jderi,  berze, cintezoi, sticleti, vrabii, prepelite, potârnichi, fazani, bibilici, rate, gâste, iepuri, veverite, cocosi sabateci, dropii si tot feliu de alte vietati. Veneau cu larma mare si erau asa de multe ca nici nu puteau fi numarate! Curtenii fugeau speriati care încotro si nici împaratul nu îsi putu tine cumpatul. La vederea unui urs mare cât toate zilele, care se îndrepta chiar catre locul unde sedea, craiul sterse putina si se ascunse în cea din urma dintre odaile  palatului.

Netulburat, Zamfirica încaleca pe  urs,  pornind pe urma lui. si în fiecare odaie prin care trecea, ursul scotea usile din tâtâni, asa de neîmblânzit ce era! Când ajunse la ultima odaie, craiul speriat de moarte striga:

- Cruta-mi  viata Zamfirica, ca  m-am purtat bine cu tine si nu te-am lasat când ai fost în nevoie!

- Drept este marite crai! Iesi din ascunzatoare, caci nu doresc a-si pricinui nici un rau!

Prinzând  putina inima-ntr-însul, împaratul iesi în fata lui  Zamfirica. Dându-se jos de pe urs si lasându-l a merge la celelalte jivine ce erau strânse în curtea palatului, cu gals blând si neprefacut, flacaul  îi zise craiului:

- Esti multumit,  Maria Ta? Iacata vânatul pe care l-ai cerut!

-         Sunt multumit, sunt multumit - zise împaratul

La îndemnul lui Zamfirica, craiul iesi în fata fiarelor strânse laolalta prin puterea  sabiei. Le vazu, le admira marimea, frumusetea, se minuna de numarul lor mare si de  cât de felurit si de minunat era vânatul împaratiei sale. Multumi lui Dumnezeu pentru ca îl facuse stapân peste o asemenea tara si hotarî sa nu împutineze avutia nepretuita cu care fusese binecuvântata. De aceea, în deplina întelegere cu Zamfirica, opri din fiecare neam de jivine, o singura pereche. Dar si asa numarul lor fu atât de mare încât, timp de trei ani, batuti pe muchie, împaratul, curtea si armata lui, avura cu se se hrani si ce îmbraca. Niciodata traitorii  de la curte nu fusesera mai bine  îmbracati cu fel si fel de blanuri si caciuli. Niciodata nu se hranisera cu atâta vânat. Cu totii erau multumiti de cele întâmplate. Împaratul, chiar daca trasese o spaima grozava, era multumit din cale-afara. Avea vânat cât îi poftea inima!

Odata cu trecerea timpului, se dovedea tot mai mult ca împaratul facuse o alegere buna, atunci când îl oprise pe Zamfirica la curte. El îsi vedea harnic si priceput de treburile cu care îl însarcinase craiul. Avea suflet bun si era saritor. Nu se afla la curte nici un slujitor caruia Zamfirica sa nu îi faca un bine cu vorba sau cu fapta. Nu era zabavnic la fire si dupa ce gatea treburile sale, sarea în ajutorul celor ce aveau nevoie.  Nu se sumetea în fata nimanui, stiind sa fie apropiat si întelegator. Nu supara pe nimenea  cu prea multa vorba si nimeni nu îsi aducea aminte sa fi auzit din gura lui vreo lauda de sine. Vorbea numai atunci când se cadea, iar putinul ragaz pe care îl avea, spre mirarea multor curteni, îl folosea pentru a ceti pe carte, mai cu osebire pe cele sfinte, fiind evlavios din fire. Se ducea la Sfânta Biserica si asculta cu luare aminte cele ce glasuiau preacucernicii slujitori ai altarului. Drept urmare, toata lumea îl iubea si avea numai vorbe de lauda despre dânsul. Dar mai cu seama, era iubit de împarat.

Împaratul vedea într-însul  viitorul împaratiei sale. Timp de trei ani statu si lua aminte la faptele  pe  care  le facea Zamfirica. si cu fiecare zi care trecea, el vedea ca flacaul acesta este daruit de Cel de Sus cu daruri împaratesti si ca nici unul dintre feciorii celor de neam ales din hotarele preste care stapânea si nici fiii de crai cunoscuti lui, nu erau binecuvântati cu astfel de daruri. Unii le aveau pre unele, altii pre altele, dar la Zamfirica erau toate ca un manunchi de margaritare.

Împaratul  avea o fata; si fata era frumoasa, vorba aceea - la soare te puteai uita, dar la dânsa ba! Într-o buna zi, craiul îl chema la el pre baiat si îi spuse:

- Iata de ce te-am chemat, Zamfirica. Eu stapânesc de multi ani preste aceasta împaratie întinsa si frumoasa. Sunt înca în putere, dar nu va mai trece multa vreme si altcineva va trebui sa se urce în scaunul domniei pentru a duce mai departe cele ce am savârsit eu. si acest lucru nu îl poate face oricine. Iaca, pentru ca Dumnezeu te-a înzestrat pre tine cu cele mai frumoase daruri trupesti si sufletesti, m-am gândit ca tu sa fii urmasul meu la tronul împaratesc. Pentru aceasta, te voi ruga sa o iei de sotie pe frumoasa mea fata. În felul acesta, vei fi urmasul meu legiuit!

- Marite crai, îti multumesc din toata inima pentru vorbele frumoase pe care le ai pentru mine, nevrednicul tau rob. Inima mea se umple de bucurie la asemenea cuvinte de lauda pe care le aud din partea mult iubitului nostru stapân! Cu toate astea, ma vad silit a ruga pe Domnia Ta sa  mai cugete la cele ce mi-a spus, caci eu, chiar daca mi-am dat silinta sa fiu pe placul Mariei Tale, traindu-mi viata în cumintenie si cumpatare, nu poci priimi cinstea de a urma în scaunul împaratesc.

- Ce te face sa graiesti asa? Au nu este îndestula rasplata pentru tine?

- Marite si iubite crai, rasplata pe care mi-o dai este dincolo de orice închipuire! Tocmai de aceea, îmi este si greu sa o priimesc. Nu crez ca merit cinstea de a fi urmasul Domniei Tale în scaunul împaratesc!

- Ma gândeam eu ca asa vei zice! Dar lasa în seama mea sarcina  de a hotarî în aceasta privinta. Anii îndelungati pe care i-am petrecut în scaunul de domnie mi-au dat destula întelegere pentru a sti sa hotarasc întru binele împaratiei noastre.

- Gândurile Luminatiei Tale sunt pline de miez, dar daca chibzuiesc la mine, nu poci sa nu vaz ca nu sunt de neam ales. Parintii mei sunt doi gospodari ce salasluiesc la o margine de codru, aflata mult dincolo de Râul Mare. Ce vor zice supusii Domniei  Tale si ce vor face stapânii împaratiilor  megiese? Iata dar câte greutati ar trebui sa biruim înainte de a se arata roadele bunelor mele deprinderi!

- Zamfirica, vaz ca îmi este greu a te îndupleca si întâmpinarile pe care le-ai adus sunt, în parte,  îndreptatite. Am stat mult si am chibzuit la astfel de piedici  care ar putea sa ne iasa înainte. Cântarind cu luare aminte, am bagat de seama ca mai mult atârna în cumpana judecatii darurile cu care este înzestrat capul împaratiei, decât neajunsurile pe care o soarta nedreapta ni le poate scoate în cale. Cât priveste pe  preacinstitele fete boieresti, voiesc a-ti spune ca te înconjoara cu dragostea lor si nu crez ca nemultumirea va fi atât de mare încât sa tulbure linistea dinlauntru. Iar despre craii vecini, cu credinta în Dumnezeu si în preaiubitul sau fiu, Iisus Cristos, vom gasi taria sa îi oprim la hotare. Asa ca te rog sa priimesti sa fii ginerele si urmasul meu!

Nemaiavând ce  zice, cu chiu cu vai, Zamfirica primi.

si se facu o nunta mare si frumoasa. La nunta fura chemati toti craii si craiesele din împaratiile vecine. Zamfirica si fata împaratului pasira pe drumul casniciei condusi  de primul arhiereu al tarii, asa cum se si cuvenea. Dupa cununie, oaspetii petrecura la ospat si se veselira. Lautarii cântau, craii si craiesele jucau, povesteau si spuneau glume, de râdeau si sticlele-n ferestri.

Câta dreptate avusese, totusi, Zamfirica! Fata de împarat fusese logodita cu un alt fecior de crai, de care era legata cu o dragoste patimasa. Înainte de nunta, ea încercase din rasputeri sa îl faca pre tatal sau sa se lepede de gândul de a si-l face ginere pe Zamfirica si sa ramâna statornic în prima lui hotarâre. Dar împaratul, chibzuind la binele împaratiei,  nu se învoi. Tatal feciorului de crai, Împaratul de la Soare Apune,  stapânea preste o împaratie mai mare si mai puternica decât cea a craiului de la Soare Rasare. Auzind el cum ca, fara învoirea sa, s-a dezlegat logodna dintre fiul sau si cuconita împarateasca, porni  razboi cu împaratul nostru.  Nici tatal fetei nu era zabavnic la fire, dar cunoscând destoinicia în lupta a dusmanului si marimea ostilor pe care  acesta se bizuia, intrase la gânduri negre. Porni pregatirile de razboi. Dadu sfoara prin tara cum ca toti vitejii sa vina pregatiti de a înfrunta barbateste pre dusmanul ce se apropia ca viforul de hotarele tarii. Toti boierii mari si mici îi sarira într-ajutor. Venira  la locul de adunare cu cetele lor si îl încredintara de hotarârea neclintita de a-l opri pe vrajmas, fie si cu pretul vietii. La o asemenea grea încercare, se strânse si oastea cea mare a tarii. Toti barbatii care puteau purta o arma venira hotarâti sa îsi apere mosia si pe bunul lor stapân. Ei cunosteau ca cei ce veneau, unde puneau piciorul, nu  mai rasarea nici iarba si aruncau jug greu asupra celor pe care îi supuneau.

Se facu un sfat mare si hotarâra sa iasa în fata vrajmasului la hotarele tarii, unde, datorita locului,  puteau a-i lovi  fara teama ca numarul mare al ostilor  dusmane,  va putea sa  încline soarta bataliei înspre partea lui. Gândira lupta în asa fel încât vitejia sa precumpaneasca în fata numarului.

La sfârsit i se ceru parerea si lui Zamfirica. Netulburat de cele auzite, el grai astfel:

- Preamarite si  Prealuminate crai! Crez ca cele ce au fost hotarâte acilea Te vor duce la biruinta! Numai ca eu chibzuiesc  ca  biruinta Ta si a ostirii tarii va fi platita cu vietile a nenumarati viteji. Ca urmare, dau de stire si te rog pe Maria Ta  si pe  Sfatul  Ţarii, sa  ma lasati a lupta eu singur cu hoardele dusmane, mai cu seama ca, dupa câte se vede treaba, eu sunt pricina  nelegiuitului razboi pe care îl poarta împotriva noastra craiul de la Apus.

- si cum crezi ca vei putea duce la bun sfârsit de unul singur ceea ce noi cu greu am putea face?

- Uite, cu sabia aceasta, Maria Ta! - zise Zamfirica, uimind preacinstita adunare.

- Bine! Te vom lasa sa îti dovedesti destoinicia, cu toate ca ar fi lucru de mirare ca sa izbâdesti de unul singur acolo unde o ostire întreaga cu greu ar razbate. Dar, vom fi prin apropiere si de vei da gres, atunci vom pune noi lucrurile la cale.

Veni si ziua razboiului. Împaratul de la Soare Apune trecuse hotarul si facuse prapad în tara. Pârjolise totul în calea sa, jefuise si luase robi. Când se afla fata în fata cu Zamfirica si cu ostirea tarii,  fu chemat la întâlnire de catre crai. Împaratul de la Soare Apune veni  cu multime de ostasi. De cum îl vazu, Zamfirica îi spuse:

-         Asta Ţi-e vitejia, de ce nu ai venit singur la sfat?

- Caci asa mi-a fost voia. si nu doresc nimic altceva decât sa va pedepsesc cum nu se poate mai aspru pre tine si pre împarat pentru ca a-ti împroscat cu noroi numele meu, atunci când ati rupt logodna dintre cuconita împarateasca si feciorul meu.

- Te-am chemat în fata noastra pentru a te sfatui sa pleci din tara, caci, cu tot raul ce l-ai adus oamenilor nevinovati, nu-ti vom pricinui nici un neajuns. Iara de nu, vei avea de-a face cu puterea armelor noastre si nu stiu pe unde vei mai scoate camasa!

Uitându-se la cele doua ostiri si bagând de seama ca, asa cum se si asteptase, oastea craiului era mai mica decât a sa, împaratul de la Soare Apune zise plin de dispret:

- Va voi trece pre toti pe sub ascutisul sabiei mele si nu voi lasa piatra pe piatra din împaratia voastra! Cum de-ati îndraznitara sa va sumetiti împotriva mea? Sunt ultimele voastre clipe si nu voi avea liniste pâna când nu ma voi racori cu privelistea capetelor voastre zacând la picerele mele!

- Vom trai si vom vedea - zise Zamfirica, dupa care fiecare se întoarse la locul sau.

Craiul de la Soare Apune dadu porunca ostasilor sai sa înainteze catre locurile unde se afla Zamfirica. Fara sa sovaiasca, în pas alergator, pedestrasii înaintau hotarâti. Calarasii veneau în goana cailor plini de credinta în apropiata izbânda. Numarul si rânduiala bine gândita si mult încercata în desele razboaie pe care le purtasera le umplea sufletele de nadejdie. Oastea craiului statea pe loc, asteptând poruncile sale si ale lui Zamfirica. Nici pedestrasii si nici calarasii nu faceau nici un pas. Numai taranii aflati sub ascunzisul padurii din apropiere frematau îngrijorati sub frunzisul des al codrului.  Fara a sta prea mult pe gânduri, Zamfirica îsi scoase sabia de la gât si când vrajmasii se aflau înca departe, nepricinuind înca nici o vatamare oamenilor sai, porunci cu glas tunator:

- Zamfirica sabie buna, noi nascuti dintr-o muma, sa tai capetele la jumatate din dusmanii nostri si sa le asezi în trei stive mari, aici înaintea noastra! Iara pe Împaratul de la Soare Apune si pe baiatul sau sa îi aduci în fata mea!

          Sabia când auzea

          Porunca ce poruncea,

          Pân' la cer se înalta,

          Ca un vifor ca venea

          Cu iutela vântului

          Vântului si  gândului.

          Capetele reteza

          Sângele suvoi curgea,

          Pamântul îl înrosea.

          Da' nu curgea de la toti

          Doar de la capii  de osti

          De la cei mai înfocati,

          Calaretii blestemati

          Ce pusese foc în sate

          Ce furase nestemate,

          Care ca niste neghiobi

          Luasera cu ei si robi,

          Plugari fara  nici o vina,

          Copii cu minte senina,

          Luasera cu ei fecioare,

          Neveste-n a vârstei floare.

         

          Apoi si pre lefegii

          Îi stergea dintre cei vii,

          Ca sa nu se mai înfrupte

          Din  bani primiti pentru lupte.

          Capetele le taia

          Le taia, le rânduia

          În trei mari gramezi colea

          În fata lui Zamfirica,

          Ce de nimeni n-are frica!

          Câte despre Împaratul de la Soare Apune si fiul sau, când vazura prapadul ce venise preste fioroasa lor oaste, dadura sa fuga. Însa nu ajunsera prea departe caci, dupa ce termina de ridicat stivele cu capetele dusmanilor sortiti mortii, împungându-i de la spate pe capii cei mari ai ostirii, sabia îi aduse cu mare sila înaintea lui Zamfirica si a craiului. Apoi, sabia se aseza, la locul ei, la gâtul lui Zamfirica. Prinsilor le pierise îndrazneala ce aratasera nu cu multa vreme înainte si se aratau umili înaintea biruitorului. Nedorind a le pune capat zilelor, Zamfirica îi dojeni strasnic, dupa care le trase câteva  perechi de palme zdravene pentru a nu uita cele întâmplate si pentru a nu crede ca pot scapa fara nici o pedeapsa. Apoi, le dadu drumul sa se întoarca în împaratia lor si le zise:

-  Sa nu mai îndrazniti sa veniti a doua oara, caci înapoi nu va veti mai întoarce!

          Fara sa priceapa prea bine ce se întâmplase, cei doi înfrânti se întoarsera în împaratia lor plini de hula, umiliti si rusinati.

          În vremea aceasta, Craiul de la Soare Rasare  si ginerele sau se înapoiara la palatul împaratesc. Petrecura multe zile si nopti împreuna cu mai marii împaratiei, de bucurie ca scapasera de o primejdie atât de mare. si unde mai pui ca nici nu pierdusera ostasi în batalie. Dar în casa împaratului era cineva care nu se bucura. Era fata craiului si sotia lui Zamfirica. Nu îndraznea sa spuna nimica, dar nu se putea împaca cu gândul de a-l pierde pentru totdeauna pe fiul Împaratului de la Soare Apune.

Nu dupa multa vreme, trimitându-i solie prin vânatorul curtii, ea îl întâlni într-ascuns pe iubitul ei. Îl îndemna sa  încerce a-l face pe tatal sau sa porneasca din nou razboi si astfel sa înlesneasca unirea lor legiuita, totodata pedepsindu-l si pre Zamfirica. La început, sub greutatea amintirii uluitoarei înfrângeri pe care o suferise, feciorul de crai nu se învoi. Însa timpul aprindea tot mai tare flacara dragostei pentru sotia lui Zamfir si stergea din amintire grozavia celor petrecute pe câmpul de lupta. Încetul cu încetul, încoltea în mintea sa, gândul razbunarii.   Îl aduse si pe tatal sau la astfel de dorinti. Strânsera toti boiarii din tara la sfat împaratesc si chibzuira ca cum s-a facut de au fost asa repede biruiti de dusman? Fara a întelege bine ce se petrecuse, hotarâra sa atace pe Împaratul de la Soare Rasare din mai multe parti deodata, pentru a nu mai putea sa adune destui ostasi cu care sa le iasa înainte. Zis si facut! În cea mai mare taina, pregatira  cele trebuincioase. Legara juraminte grozave cu unii vecini ai Craiului de la Rasarit, care îl dusmaneau pre acesta pentru bogatia stapânirii lui, cum ca sa fie nedespartiti  în aceasta înfruntare, caci la urma vor avea parte dupa cum vor lupta. Osti nenumarate fusera strânse si cu iutela vântului se îndreptara catre hotarul Împaratiei de la Soare Rasare. Fara ca Zamfirica sau craiul sa prinda de veste,  patrunsera în împaratie prin mai multe parti ale acesteia. Navalitorii pustiau totul în calea lor. Ardeau satele, stricau holdele, luau robi, intrau în târguri si faceau faradelegi. Gândul lor era sa se uneasca la un loc stabilit astfel încât ei sa capete tarie,  dupa ce îl vor fi slabit pe  vrajmas.

Luati pe neasteptate, Împaratul de la Soare Rasare si ginerele lui chemara degraba la sfat pre mai marii împaratiei si hotarâra sa strânga repede oaste cu care sa iasa înaintea navalitorilor. Ca si întâia data, Zamfirica ceru cinstea de a se lupta de unul singur cu dusmanii. Craiul se învoi, dar arata ca nu se poate lipsi de oaste si de boiari din prevedere, caci niciodata nu se stie care este voia lui Dumnezeu.

Iesira iute înaintea vrajmasului care se apropia de cetatea de scaun. Fara a mai astepta vreun fel de solie, Împaratul de la Soare Apune suna atacul si arcasii trimisera un nor de sageti asupra oamenilor lui Zamfirica si ai socrului sau. Calarasii venea din fata în goana nebuna si pedestrasii încercara a lovi pe flancuri. Oastea cea mare a Împaratului  de la Soare Rasare raspunse cu barbatie, doborând multime de vrajmasi cu arcurile lor mari cât un stat de om. Fara a mai astepa nimic, dupa ce scoase sabia ce îi statea la gât, Zamfirica dadu porunca:

- Zamfirica sabie buna, noi nascuti dintr-o muma, sa îi tai pe vrajmasii nostri  si sa le asezi stârvurile în trei gramezi mari aicilea  înaintea noastra! Iara pe Împaratul de la Soare Apune si pe baiatul sau sa îi aduci în fata mea!

                   Sabia când auzea

          Porunca ce poruncea,

                   Pân' la cer se înalta,

          Ca un vifor ca venea

                   Cu iutela vântului

                   Vântului si  gândului.

          Capetele reteza

                   Sângele suvoi curgea,

          Pamântul îl înrosea.

                   Da' nu curgea de la toti

                   Doar de la capii  de osti

          De la cei mai înfocati,

                   Calaretii blestemati

                   Ce pusese foc în sate

                   Ce furase nestemate,

                   Care ca niste neghiobi

                   Luasera cu ei si robi,

                   Plugari fara nici o vina,

                   Copii cu minte senina,

          Luasera cu ei fecioare,

                   Neveste-n a vârstei floare.

         

                   Apoi si pre lefegii

          Îi stergea dintre cei vii,

                   Ca sa nu se mai înfrupte




          Din  bani primiti pentru lupte.

          Capetele le taia

                   Le taia, le rânduia

          În trei mari gramezi colea

                   În fata lui Zamfirica,

          Ce de nimeni n-are frica!

Apoi, împungându-i de la spate, sabia îi aduse cu multa sila pe Împaratul de la Soare Apune si pe nevolnicul sau fecior în fata lui Zamfirica carele  aspru  îi dojeni:

- Ce catarati în tara noastra? Oare nu v-a ajuns cât razboi si câta moarte ati adusara pe plaiurile noastre când ati venitara prima data? Nelegiuti ce sunteti! Nimica nu va misca: nici plânsul copiilor, nici deznadejdia oamenilor pe carele îi pustiesc ostasii vostri fara Dumnezeu. Nu chibzuiti decât la dorul de razbunare si la latirea stapânirii voastre! Nu voi a va ucide asa cum o cere poporul si cum ati merita-o. Iaca numai câteva perechei bune de palme ce va dau, ca  sa simtiti si voi umilinta si sa va întoarceti cu ocara mare în împaratia voastra.

si cum zise asa si facu. Îi palmui bine, dupa care îi lasa sa plece  rusinati la ai lor. Zamfirica si împaratul, socrul sau, se întoarsera în cetatea de scaun si petrecura, însa doar cu o jumatate de gura, caci razboiul fusese mult mai greu, iara pagubele pricinuite de navalitori erau foarte însemnate.

Dupa ce trecu ce trecu, sotia lui Zamfirica gasi cu cale sa se întâlneasca iar cu ibovnicul ei. Se sfatuira ce se sfatuira si acesta o puse sa îl iscodeasca pe împarat si pe Zamfirica despre taina care se ascundea în spatele izbânzilor, ca mai apoi sa cugete cum sa le vina de hac. Netrebnica facu precum o îndemnase ibovnicul ei. Prefacându-se a se îndragi de sotul ei, începu a-l lauda pentru vitejia deovedita pre câmpul de batalie si dupa mai multe seri  de mincinoase desfatari, îi zise:

- Sunt tare nerabdatoare sa îmi povestesti despre felul în care ai obtinut necrezutele tale izbânde, prin care, dupa cum în mai multe rânduri am auzit de la tata, ai izbavit împaratia noastra de vrajmas!

Nebanuind viclenia fetei, Zamfirica îi marturisi:

-         Iaca draga mea, vezi tu sabia aceasta ce port eu la gâtul meu?

-         O vaz!

- Sa stii ca nu este o sabie ca oricare. M-am nascut odata cu ea si daca îi poruncesc  ceva, ea aduce la îndeplinire negresit. Deci, câta vreme sunt cu ea, nu avem a ne teme de vrajmasi.

Atâta astepta vicleana! În noaptea urmatoare, la adapostul întunericului se duse si, printre dezmierdari nelegiuite, îi zise totul ibovnicului ei.  Acesta îi  spuse ca necazurile lor vor lua sfârsit daca îi vor lua sabia si daca îl vor omorî. Dar cum sa faca? Zamfirica era nedespartit de sabie. Zi si noapte o purta la gât! Se gândira si se razgândira, dar fara sa gaseasca un mijloc potrivit. În cele din urma,  se hotarâra sa o întrebe pe o hoasca batrâna ce îsi ducea zilele la curtea Craiului de la Soare Rasare si în care fata de împarat avea încredere. Când auzi, baba spuse:

-         Lasa ca va scapa mama de venetic!

-  si ce vrei maicuta pentru ajutorul pe care fagaduiesti ca ai sa ni-l dai?

- Pentru mine nimic, luminate craisor, dar am trei feciori pe care as dori sa mi-i miluiesti si sa îi priimesti la curtea Domniei Tale. si daca ai vrea sa le dai si niscaiva dregatorii as fi din cale-afara de multumita!

-         Bine maicuta, zise ibovnicul fetei.

Atunci baba, în întelegere cu sotia lui Zamfirica, lua cu sac cu fuse, o furca de tors si vârtelnite si prinse a da târcoale iatacului în care era Zamfirica.  Sotia sa, prefacându-se a o zari, începu sa se întrebe în legatura cu soarta ei. La îndemnurile fetei, Zamfirica o chema la el pe batrâna si o întreba:

-         Ce vânt te aduce pe aici, maicuta?

- Iaca, am dorit sa îl cunosc pe viteazul care ne-a scapat de urgia vrajmasului si sa stau la vorba cu dânsul!

- Pofteste, zise baiatul, amintindu-si de zilele grele prin care trecuse si el.

Baba scoase  furca si un fus si începu a toarce. Vorbira ei ce vorbira si într-un târziu îi prinse noaptea.  Gândindu-se ca nu are unde înnopta, Zamfirica  o pofti sa ramâie la dânsul pâna dimineata. Baba multumi si se gati sa doarma în odaie cu fata si cu baiatul. În traista, ea mai avea o sabie aidoma cu cea a lui Zamfirica, numai ca nu era fermecata. Mai avusese grija ca în bautura ce bau baiatul sa puna neste ierburi adormitoare. Înainte sa dorma zise:

- Luminate craisor, scoate sabia ceea de la gât ca ma sâmtesc înfricosata si nu poci dormi.

-         Nu poci mamica, caci de când ma stiu am dormit cu dânsa la gât.

- Mama, mie tot mie frica si te-as ruga sa o scoti. Pentru a nu o supara, în cele din urma o scoase.

Dupa ce baiatul  adormi, hoasca batrâna se duse sa îi fure  sabia de lânga dâsul, dar când dori sa înfaptuiasca lucrul, sabia striga:

-         Sai stapâne ca ma fura!

Zamfirica se scula deîndata, dar baba iute în miscari, se prefacu ca doarme. Nu dupa mult timp încerca din nou sa înlocuiasca sabia fermecata cu cea pe care o avea în traista, dar sabia striga:

-         Sai stapâne ca ma fura!

Zamfirica se scula ca fulgerul, dar si de data aceasta baba fuse mai iute. si tot asa de mai multe ori. Pentru ca bause ce bause, Zamfirica era toropit de somn si în cele din urma îi zise sabiei:

- Daca ma mai trezesti cu închipuirile tale, sa stii ca am sa te rup în bucati! si de frica, sabia  nu mai zise nimica.

Atunci baba lua sabia fermecata si o baga în traista, iar în locu ei o aseza pe cea obisnuita. Catre dimineata, înainte de ivirea zorilor, pleca la feciorul craiului de la Soare Apune si îi dadu sabia. De îndata, începura pregatirile de razboi. Dar acum, ibovnicul fetei era sigur de izbânda. Merse fara graba catre împaratia Craiului de la Soare Rasare si acesta avu timp de pregatiri. Cu credinta în Dumnezeu si în sabia pe care o purta la gât, Zamfirica gândea cum ca va izbavi tara de vrajmasi si de data aceasta.

Când ostile se asezara fata în fata pentru bataie, Zamfirica porunci:

- Zamfirica sabie buna, noi nascuti dintr-o muma sa mi-i tai sa mi-i faci bucatele si sa mi-i asezi acilea în fata mea în trei gramezi mari. Iara pre crai si pre baiatul sau sa îi aduci la mine!

Dar sabia nu se clintea, caci era o sabie ca oricare alta. În zadar Zamfirica dadea iar si iar  porunca, caci nimic nu mai era de facut; iar feciorul craiului de la Soare Apune râdea în gura mare de bietul baiat, apoi porunci:

- Zamfirica sabie buna,  sa tai toata ostirea împaratului de la Soare Rasare, iar la sfârsit sa îl spinteci în doua pe Zamfir ca mult necaz mi-a mai pricinuit.

         

                   Sabia atunci pornea,

                   La Zamfirica-ajungea,

                   Pân' la cer se înalta,

                   Ca un vifor îmi venea!

                   Când de gât s-apropia,

                   Începea a tremura

                   Nimica nu îi facea,

                   si-n ast feliu îi graia:

- Vai stapâne, vai stapâne,

Nu poci viata a-ti rapune!

Vai stapâne, vai stapâne,

Nu poci viata a-ti rapune!

C-amândoi suntem de-o seama,

Zamisliti de-aceeasi mama

Cu credinta te-am slujit,

Iara tu m-ai îngrijit

Câte zile ai avut

si-apoi m-ai purtat la gât!

Sabia se întorcea

si porunca iar primea,

 Ca sa-l spintece în doua

Sa-l taie în noua'si noua,

Sa-l taie în bucatele

Oscioarele farâmele,

Praf sa se-aleaga de ele!

Sabia atunci pornea,

                   La Zamfirica-ajungea,

                   Pân' la cer se ridica,

                   Ca un vifor îmi venea!

                   Când de gât s-apropia,

                   Începea a tremura

                   Nimica nu îi facea,

                   si-n ast feliu îi graia:

- Vai stapâne, vai stapâne,

Nu poci viata a-ti rapune!

Vai stapâne, vai stapâne,

Nu poci viata a-ti rapune!

C-amândoi suntem de-o seama,

Zamisliti de-aceeasi mama

Cu credinta te-am slujit,

Iara tu m-ai îngrijit

Câte zile ai avut

si-apoi m-ai purtat la gât!

Sabia se întorcea

si porunca iar primea,

Ca sa-l spintece în doua

Sa-l taie în noua'si noua,

Sa-l taie în bucatele

Oscioarele farâmele,

Praf sa se-aleaga de ele!

Iar de nu asa sa stie,

Ca bucati are sa fie,

Rupta în patru bucati

si-apoi alea-n patru parti!

Sa faca ce-a poruncit

Stapânul  ei legiuit.

Sabia se-nspaimânta

si atuncea  îmi pornea.

Pân' la cer se ridica,

                   Ca un vifor îmi venea!

                   Când de gât s-apropia,

                   Sabia nu  tremura,

                   si îl spinteca în doua

                   Îl taie în noua' si noua

                   Oscioarele farâmele

                   Praf sa se-aleaga de ele!

                   Zamfirica, Zamfirica

                   De nimeni n-ai avut frica!

                   Dar acuma s-a sfârsit,

                   Ca sabia ti-au poprit,

                   Ţi-au luat-o cu viclenie,

                   Ţi-a luat-o a ta sotie

                   Vinovata de curvie.

                   Arza-o-ar focul s-o arza,

                   Zile multe sa nu vaza!

                   Doamne, de ce ai lasat

                   Pe-un asa frumos baiat?

                   Bat-o bunul Dumnezeu,

                   Bat-o dupa gândul meu,

                   Sa nu vaza soarele

                   Nici miroasa florile,

                   Sa n-auza ciripit

                   Sa nu stie de iubit,

                   si sa fie asa mereu

                   Dai Doamne sa-i fie greu!

          Aceeasi sorta cruda o avu si ostirea craiului de la Soare Rasare. Lesurile stateau întinse pe câmpie, cât vedeai cu ochii. Ici colo erau gramezi de strârvuri sau stive de capete, facute de sabia lui Zamfirica, la porunca noilor ei stapâni, vrajmasii tarii. Biruitorii o luara pe fata împaratului si plini de voiosie, se întoarsera în tara lor.

          Tatal fetei, lua trupul ginerelui sau si îl puse într-un cosciug de sticla, pentru a-l vedea si pentru a-l putea plânge cât mai mult timp. si era mare jale în palatul împaratului ca, de altfel, în toata împaratia.

         

          În vremea asta, la casuta parinteasca mama lui Zamfirica, baba, vazu în batista ce priimise de la fiu-sau trei picaturi de sânge. Pe mos începu a-l strâge inelul, iar bousorul acel frate al lui Zamfirica zbiera în curte de ti se frângea inima. Pricepura ca Zamfir este mort. Baba începu a plânge, iar mosul nu mai stia ce sa faca. Dezlegara bousorul si o luara în urma lui. si mersera si tot mersera, pâna când într-un târziu ajunsera într-o padure mare  si  neagra. Întunericul  era atât de adânc, încât baba si mosul se speriara. si unde nu începu sa ploua, sa tune si sa fulgere, de-ti baga spaima în oase, nu alta.  Mosul si baba se adapostira sub frunzisul unui copac si statura asa rebegiti de frig si tulburati de spaima. Când noaptea era în toi, mosul zise:

-         Mai baba, iaca colo în departare, vaz o luminita mica!

-  Mosule, eu zic sa mergem într-acolo, ca poate o fi vreun suflet de om.

- Pe ploaia asta, mai baba?

- D-apoi ce sa facem! Daca stam colea este mai bine? Asa tot mai este o nadejdie.

Zis si facut. Pornira catre luminita. Drumul era greu, ca de! erau în mijlocul padurii, iar ploaia îl facuse înca si mai greu: noroiul le ajungea pâna la glezne. Cu chiu cu vai ajunsera. Acolo era o coliba. Intrara. Înauntru se aflau  padurarul si sotia lui. Fusesera jefuiti de hoti, iar acum zaceau morti pe podea. Tâlharii omorâsera si o sopârla care se afla  lânga padurar. În timp ce mosul si cu baba priveau uluiti, o surata dea jivinei veni cu un pai în gura. Nici una nici doua, prinse a da cu paiul peste ranile sopârlei  si aceasta prinse din nou viata. Dezmeticindu-se, mosul îi lua paiul din gura si spuse:

- Iaca, mai baba, norocul nostru! As da eu cu paiul si peste ranele padurarului si ale muierii sale, dar tare îmi este teama ca îsi va pierde puterea si nu ne va mai fi de nici un folos!

- Ai dreptate mosule. Mila îmi este de ei, dar trebuie sa ne purtam chibzuit asa încât sa-l putem scapa pe Zamfirica din ghearele mortii. Când se lumina de ziua, mersera în fuga mare urmându-l pe bousor. Au mersara  ei ce au mersara pâna ajunsera la Împaratul de la Soare Rasare. De cum îl vazura,  îi spusera:

- Sa traiesti întru multi ani Maria Ta! Eu si cu baba asta suntem parintii lui Zamfirica. Avem cunostinta ca este mort si de aceea te-am ruga sa te milostivesti de batrânetene noastre si sa ni-l arati.

 Gândindu-se ca mosul si baba aveau sa i-l  ia pe ginere-sau, craiul spuse:

- Vezi-ti de treaba mosule, ca Zamfirica nu a plecat dintre cei vii!

- Fie-ti mila împarate de noi ca numai pre el îl aveam. Noi stim ca este mort, caci avem semnele noastre - mai zise mosul. Apoi îi povesti cum aflasera ca baiatul lor a pierit.

Împaratului i se facu mila de ei si îi duse de li-l arata pe Zamfirica ce zacea în cosciugul sau de sticla. Când îl vazu, saraca maica-sa începu a boci si a blestema:

Arza-te-ar focul razboi,

Ai trecut prin munti si vai

Sa lasi câmpuri nearate,

Ogoare nesemanate,

Fetele nemaritate.

Ai luat falnicii flacai,

Acum zac pe câmp în clai,

E pustiu, pustiu la noi!

Pruncii stau lânga covata

si plâng ziulica toata,

Or uita cuvântul tata.

Doamne ce-ai avut cu mine,

De-l luasi pe Zamfir la Tine?

Nu mai poci de-asa suspine.

Când l-ai luat pe-acest fecior,

Cu parul tot galbior

Îmi luasi lumina ochilor,

si-acum ma usuc de dor.

Ca n-a avut nici o vina




Firea lui era senina,

Viata-i fu ca o lumina!

Mama cu pletele-n vânt,

Cu par alb, mai tot carunt,

Mama cu brâul de lâna,

Mama ce era batrâna,

Mama era-ngârbovita

De necaz mare lovita

Mama care i-a dat viata

Ce-l scula de dimineata,

Ce-l scula, ce-l îmbraca

Cu drag mare-l saruta,

Îl ducea-n al casei prag,

Îl pierdea în ochi de drag.

Mama mai sta ce mai sta,

Mama-ncetisor plângea,

Ochi la ceruri ridica,

La Cel de Sus se ruga,

Sa nu-i surpe zilele

Zilele si noptile,

si sa-i dea putere mare

Lui Zamfir sa-i dea scapare!

          Apoi lua paiul si cu cea mai mare grija îi dadu pe la rane. si ce sa vezi! Zamfirica prinse deodata viata. Întinzându-se în cosciug ca într-un pat, baiatul se  freca la ochi si zise:

          - Vai da' ce mult am mai dormit!

          - E - heee! Ai fi dormit tu mult si bine, Zamfirica maica, daca  n-am fi fostara noi sa te trezim! Da' multumim Celui de Sus ca acum esti bine. Vino acilea la mine sa te strâng în brate - zise baba printre lacrimi de fericire. si cu totii se bucurau,  dând slava lui Dumnezeu pentru ca îl asezase din nou printre cei vii pe Zamfirica al lor.

          Nu trecu multa vreme si baiatul  le zise împaratului si parintilor sai:

          - A venit vremea sa ma duc sa îmi iau sabia înapoi si pâna nu o voi capata nu ma voi întoarce.

          - Nu te duce fatul mamei ca daca ti se va întâmpla ceva îmi vei seca inima, spuse baba.

          - Nu te duce Zamfirica, zise si craiul, ca eu sunt multumit sa te vaz acilea lânga mine, în scaunul împaratesc si ce ne vom face daca nu te vei mai întoarce. Lasa în plata Celui de Sus pe cei de la care ne-a venit nenorocirea!

-         Rau îmi pare de durerea voastra, dar nu poci face altminterea!

si pleca. si merse si merse si tot merse,  cale lunga fara seama, fara pic de naduseala:

                   Prin  poiana si prin ses,

                   Tot  pe plaiul cel ales,

                   În mijloc de codru des,

                   Unde crengile se tes

                   Parca dup-un tel ales,

                   Într-o tesatura deasa,

                   Bolta cerului o lasa

                   Sa se vada  doar  frântura.

                   Stele - o farâmitura

                   Ce stau  colo priponite

                   Printre  crengi, putin zarite.

Luna lasa sa se vaza,

                   Numai raza dupa raza

                   Când desisul se rareste,

                   Pasii ti-i calauzeste,

                   Ca sa nu te ratacesti,

                   În cei codrii  haiducesti.

                   Apoi merse iar  pe cal,

                   Tot pe plaiul cel de deal.

                   Unde  viile-aurite

                   Niciodata nu-s umbrite,

                   Doar de soare mângâiate

                   Ca sa faca roada toate.

                  

                   Apoi merse si se duse

                   si într-un târziu ajunse,

                   De vazu în departare,

                   De vazu colň în zare,

                   Râul Mare unduios

                   Ce curgea în jos frumos.

                   De te uiti în departare

                   Ochilor nu dai crezare,

                   Ici si colo câteodata

                   Vezi a pestilor mari spata,

                   De la cega si morun

                   Care parca vor sa-ti spun,

                   C-ai venit - minunatie

                   Într-a lor împaratie.

                   Iar la malul Râului

                   sade puiul codrului

                   sade pâlcuri de copaci

                   Care parca spun sa taci

                   si sa vezi stele faclii

                   Cum se oglindesc cu mii

                   În acea apa sfintita

                   Care era harazita

                   Ca sa-i fie drept hotar

                   Ţarii - cel mai mare dar.

                   Dupa ce se odihni

                   Lua o barca si porni

                   De trecu încetisor

                   Macinat acum de dor,

                   Sus pe malul celalalt

                   Care era mai înalt

                   si  de dealuri marginit

                   Mai putin împadurit,

                   si mai mult întunecat,

                   Parca era blestemat!

                   si tot merse si se duse

                   Pâna-ntr-un târziu ajunse

                   La marginea codrului,

                   La poalele muntelui

                   Muntelui înaltului

                   Muntelui plesuvului

                   Unde noaptea pe racoare

                   Ies fiarele urlatoare

                   Ca sa cate dupa prada

                   si sa-ntinda-a mortii nada.

                   Sus acolo-n nori

                   Poti sa te strecori

                   Printre trecatori

                   Ele strajuite

                   De copaci, si-umbrite

                   Dar nu sunt ferite

                   De lotri si fiare.

                   Zamfirica n-are

                   Frica de nimica

                   si coboara-n jos

                   La ses luminos.

         

          La marginea împaratiei vrajmase, Zamfirica întâlni un om sarac cu o caruta la care tragea chiar el, întrucât nu avea nici o vita într-ajutor. Decum îl vazu, baiatul  începu a-l iscodi:

-         Buna ziua mosule!

-         Buna sa-ti fie inima, voinicule, cum îsi este cautatura!

-         Nu sunt din preajma locului, a cui este împaratia aceasta?

- Pâna de curând, aicilea a stat în scaunul de domnie Împaratul de la Soare Apune. Dar s-a prapadit si locul i-a fost luat de fecioru-sau. Împarateasa este fata  Craiului de la Soare Rasare. Esti multumit?

-         Multumit, tataie! Dar, rogu-te, spune-mi unde te duci?

- Iaca, ma duc la târg sa vânz caruta aceasta, caci sunt tare strâmtorat.

- stii ce? Trimite caruta acasa ca eu am sa ma fac un cal asa de frumos si ai sa ma vinzi pe mine la târg.  si sa nu ma dai cu capastru, iar  bani sa ceri cât cântaresc eu în aur, asa ca  numai o fata împarateasca are sa aiba îndestui galbeni ca sa poata  sa ma cumpere. si drept îti spun, ca eu voi cântari, cât pot sa ma uit în sus.

Mosul se învoi. Atunci, baiatul se dadu de trei ori preste cap si se prefacu într-un cal  de o frumusete nemaivazuta! Batrânul îl duse la târg si facu asa precum îi spusese Zamfirica. Calul ajunse în stapânirea noului crai. Îi  facura un grajd  minunat, iar de el se îngrijea o tiganca, ce îl  hranea cu jeratec. Azi asa, mâine-asa, pâna  într-o zi, când slujitoarea îi aduse o tava cu jeragai ca sa manânce, calul grai cu glas de om:

- Nu mai îmi aduce jeratec sa manânc, caci sunt si eu om, ca si tine. Mai bine adu-mi un pahar cu vin si trei chifle sa îmi astâmpar foamea si setea!

Auzind una ca asta, dupa ce îi aduse cele cerute, tiganca se duse glont la împarateasa si îi spuse tot ceea ce se întâmplase. Dupa ce chibzui ce chibzui, fata împaratului de la Soare Rasare, pricepu ca nu-i lucru curat si ca acest cal fermecat nu poate fi altcineva decât Zamfirica.

Întelegâd ca de aici îi poate veni pieirea, se hotarî sa scape de cal printr-un viclesug. Se prefacu a cadea bolnava la pat si îi spuse sotului ei:

- Nu ma simtesc bine deloc. Daca nu ai sa îmi dai sa manânc ficatul acelui cal, sa stii ca am sa mor!

- Dar cum poti sa ceri asa ceva, spuse împaratul, când stii cât de mult am platit pentru a-l avea în grajd?

- Eu doar atâta stiu, ca daca nu am sa manânc ficat din acel cal, voi muri.

- Bine, faca-se pre voia ta! Îl vom taia peste trei zile, spuse craiul amarât.

Slujitoarea tiganca, carele îl îndragise pre cal, se duse si îi spuse totul.

- Nu-i nimic, zise Zamfirica, atunci când are sa ma taie, tu sa iei trei picaturi din  sângele meu si sa le pui colea în fata usii grajdului.

Peste trei zile, calul fu taiat, ficatul pregatit, iar împarateasa gusta din el. Dupa ce a mâncat putin, s-a dat jos din pat si i-a spus sotului ca a scapat de boala.

Dimineata, în locul unde tiganca pusese cele trei picaturi din  sângele calului,  rasarira trei meri. Da' era nu meri ca orice mar, ci meri cu totul si cu totul de aur. În vârful lor erau trei mere, tot de aur. Vazându-i împaratul a multumit lui Dumnezeu ca l-a rasplatit cu  asa pomi în curtea sa.  Plin de bucurie, el i-a aratat si sotiei sale. Vicleana cum era, aceasta a înteles numaidecât cum ca cei trei meri erau legati, într-un fel sau altul, de Zamfirica. O coprinsera  niste fiori pe sira  spinarii. Se gândi ea ce se gândi si dupa trei zile se prefacu din nou bolnava, si îi zise sotului ei:

- Am visat azi-noapte ca daca nu vei coace pâine într-un cuptor în care sa arda cei trei meri, voi muri.

- Cum poti sa ceri asa ceva? Nici un împarat din lume nu mai are  o asemenea minunatie la curtea sa, iar tu îmi ceri sa ma lepad de acest dar! Sa stii ca nu ma învoiesc, zise craiul.

- Bine, fa cum doresti. Daca tii mai mult la neste meri decât la sotia ta, atunci lasa-ma sa mor!

În cele din urma sotul ei se învoi sa taie merii peste trei zile si sa îi faca pe plac preaiubitei lui împaratese. Slujitoarea auzi totul si de duse în graba si le spuse merilor ce soarta îi asteapta. Ei îi raspunsera ca:

-  Atunci când va fi sa se faca focul cu trunchiurile noastre, tu sa bagi  toate vreascurile în foc.

-         Asa voi face, raspunse tiganca.

Când se împlini sorocul, împaratul puse sa taie merii si sa se coaca pâine cu dânsii. Slujitoarea baga toate vreascurile în foc, iar când focul era mai tare, o aschie mare aprinsa iesi pe cos si cazu într-un  lac ce se afla în preaja curtii împaratesti. si în locul unde cazu,  aschia  se prefacu într-un ratoi mare si frumos, cu totul si cu totul de aur. si asa de frumos ce cânta, ca la câtecul lui sapte împarati asculta!

Nu dupa mult timp, bagara de seama si împaratul si craiasa lui.

-         Ah, ce minune de ratoi,  a spus fata, haide sa-l  prindem!

Împaratul se învoi. Ratoiul îi lasa sa se apropie, apoi fugea, îi lasa sa se apropie, apoi se îndeparta. si tot asa si tot asa. Craiasa baga de seama ca sabia îl stânjenea pe sotul ei si plina de ciuda zise:

-         Lasa sabia de la gât nataraule si prinde odata ratoiul asta!

El facu precum îi zise nevasta-sa  si puse sabia la mal. Atunci ratoiul îi lasa sa se apropie pâna apa le ajunse la gât, dupa care îsi lua zborul catre malul lacului. Când ajunse aici, lua sabia, se dadu de trei ori peste cap si se prefacu la loc în Zamfirica. Dupa care râzând, le spuse:

- Ce credeati nesocotitilor, ca puteti scapa de mânia mea? Apoi porunci:

- Zamfirica sabie buna, noi nascuti dintr-o muma, sa mi-i tai bucati - bucatele, sa îi faci cenusa si sa îi pui coleŕ în palma mea!

                   Sabia când auzea

          Porunca ce poruncea,

                   Pân' la cer se înalta,

          Ca un vifor ca venea

                   Cu iutela vântului

                   Vântului si  gândului.

          Capetele reteza

                   Sângele suvoi curgea,

                   Lacul ca  îl înrosea

si îi spinteca în doua

Îi taie în noua'si noua,

Îi  taie în bucatele

Oscioarele farâmele,

Praf sa se-aleaga de ele!

          Apoi îi prefacu în cenusa, cenusa pe care o puse în palma lui Zamfirica. Atunci el zise:

          - Ce a alege vântul, sa manânce pamântul, ce a alege pamântul sa manânce vântul! Iar cenusa le fu spulberata în cele patru zari.

          Zamfirica ramase împarat în locul celor pedepsiti si statu în fruntea norodului cu multa întelepciune, de cu totii îl binecuvântau pe Dumnezeu ca le daruise un asemenea stapân. Iar la moartea Împaratului de la Soare Rasare se urca si în scaunul acelei împaratii. si daca nu o fi murit, mai traieste si astazi!

                   si-am încalecat pe-o sa

si v-am spus povestea asa.

si-am încalecat pe-o lingura scurta

Sa traiasca cine-asculta.

si-am încalecat pe-un fus

Sa traiasca cine a spus!

Dr. Constantin V. Lucien, culeasa de la parintii mei Constantin Vasile si Constantin Niculina












Document Info


Accesari: 1933
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )