Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































Ziarist de provincie

Carti












ALTE DOCUMENTE

William Shakespeare - Visul unei nopti de vara
Portretul lui dorian gray
Alexandru vlahuta - România pitoreasca
Victor Ion Popa - razbunarea
CAPITOLUL XXXVI
Crema lui Azazello
SĂRMANUL DIONIS - MIHAIL EMINESCU (1850-1889)
William Shakespeare - Mult zgomot pentru nimic
Watters - INFRUNTA PUTEREA PORNOGRAFIEI

Silviu Popescu

Profesia: Ziarist de provincie



De acelasi autor:

Un psalm si câteva soapte, Editura Antim Ivireanul, 1998

© Silviu Popescu

Toate drepturile rezervate

Macheta si tehnoredactarea au fost realizate de Valentin Pitigoi

Coperta unu, dupa o idee a autorului

Tiparit la Conphys Râmnicu Vâlcea - ROMÂNIA

Silviu Popescu

Profesia:

Ziarist de provincie

Antim Ivireanul

Text Box: Aceste texte au aparut pentru prima data în ziarul


CUVÂNT ÎNAINTE

Dupa debutul spectaculos cu volumul de versuri "Un psalm si câteva soapte" (1998), Silviu Popescu revine în actualitate cu o carte de publicistica, însumând o parte din tabletele tiparite în cotidianul "Curierul de Vâlcea" în perioada 1990-1999. Zece ani de framântari politice si sociale, de cautari si dezbateri, în care un popor abia iesit de sub mantaua rosie a comunismului încearca sa-si regaseasca identiatea, sa respire aerul tare al libertatii, sa spere, sa traiasca. Dupa monotonia exasperanta a celor 45 de ani de tacere, în care singurul glas ce se putea auzi era cel al "con­ducatorului iubit", asistam dupa 1989 la o nebanuita desca­tusare a valorilor, la aparitia unor talente tinere, pline de verva, care au colorat tabloul tern al publicisticii din epoca "de aur". Apar mii de ziare si reviste, ingineri, medici si eco­no­misti îsi abandoneaza profesiunea si intra în hora halu­cinanta a presei scrise sau vorbite. Niciodata peisajul ziaris­ticii românesti nu a prezentat un spectacol atât de fascinant ca în acesti zece ani de petrecere a vremii. Fireste, "ruperea zaga­zurilor" a adus cu sine si putregaiuri, a ridicat la supra­fata condeie bicisnice, plebee. Nu e de mirare. Vitalitatea presei "se tine" nu numai cu vârfuri dar si cu miile de jurnalisti care trudesc pentru a obtine o informatie, pentru a dezvalui o crima, o injustitie, o indiscretie politica, un rapt.

Volumul lui Silviu Popescu e incitant înca din titlu. Ce este "gazetarul de provincie"? El e un ziarist ca oricare altul (din Capitala) sau are o pozitie derizorie, subalterna, deter­minata de mediul social-politic restrâns în care-si desfasoara actvitatea? Departe de a încerca sa dau raspunsuri la aceasta întrebare (Silviu Popescu o face excelent în cartea sa), as remarca orgoliul pe care autorul îl strecoara cu subtilitate în titlu, sub valul transparent al unei inocente umilitati benedictine. Cert e ca gazetarul de talent nu se prezinta în fata publicului cu buletinul de identitate (de Bucuresti, sa zicem), ci cu ideile, onestitatea si forta pe care le probeaza.

Trebuie afirmat din capul locului ca hotarârea de a publica o carte "de tablete" e într-un fel riscanta. Tabletele sunt simple instantanee ("blitz-uri"), decupari din crugul vremii, efemeride ce-si pierd în genere actualitatea, mistuite de trecerea inexorabila a timpului. Lectura volumului lui Silviu Popescu ne risipeste însa mefienta. Articolele inserate în sumar se coaguleaza, alcatuiesc un tot dinamic, de o sur­prin­zatoare coerenta. Cititorul devine, ca prin miracol, mar­torul urzirii clipa cu clipa a istoriei Râmnicului (si nu numai a Râmnicului) în primii zece ani de dupa evenimentele care au schimbat fundamental destinul tarii. Secventele de viata luate în consideratie de autor sunt proaspete, de o bogata paleta coloristica, se continua si completeaza una pe alta într-o ametitoare sarabanda. "Ziaristica, scrie Silviu Popescu, nu e o meserie, nu e o iubire trecatoare, nu e un moft burghez ori o isprava legendara. E o patima, un microb, o ciuma care ravaseste creierul si sufletul, care distruge casnicii, talente si vieti."

Spectrul tematic al tabletelor e de o varietate impre­sio­nanta. Sunt abordate probleme ca profesionalismul în presa, jocurile de într-ajutorare, turismul, fotbalul, noua ortografie a  Academiei, vacantele la mare, aniversarea "Eminescu", suc­ce­siunea generatiilor, defectuoasa asistenta medicala, spi­ritul civic, emigratia. "Gazetarului de provincie" nu-i scapa de sub observatie nici o nuanta, nici un detaliu, realitatea e privita atent, cu microscopul, spectacolul orasului e un carnaval neîntrerupt, din care nu lipseste tristetea vietii "de tranzitie". Autorul e un moralist avant la lettre. Cele mai reusite tablete se refera la comportamentul social si etic al oamenilor pe care îi trateaza cu întelegere si distilata ironie.

Viata politica ocupa, cum e firesc, un spatiu generos în economia volumului de publicistica. E demn de remarcat ca dupa trecerea atâtor ani, crochiurile si pamfletele politice de epoca îsi pastreaza în continuare, în marea lor majoritate interesul, sunt vii, încântatoare, desi au intrat de mult sub incidenta faptului istoric consumat. Autorul evita cu discretie partizanatul politic, nu e "înrolat", nu lupta pentru nici o cauza anume, partidele (de la putere sau din opozitie) sunt examinate cu raceala unui entomolog usor distrat, care-si priveste cu afectiune insectarul.

În ce consta oare farmecul acestor tablete scrise în fuga condeiului de gazetar? Cred ca atuul principal al autorului e colocvialitatea, adresarea directa, amicala, amabila adesea, catre public. "Ziaristul, scrie Silviu Popescu, e un îndragos­tit pacatos. si asta zilnic, saptamâni, luni, ani, vieti. Rapor­turile  care se stabilesc între el si cititorii sai sunt unele de forta, ori de slabiciune." Rapiditatea cu care gazetarul intra în comunicare directa cu publicul e uimitoare, ea tine de o însusire oculta, inefabila, pe care numai publicistii de rasa o poseda. Textele propuse spre lectura, chiar când sunt coro­sive, critice, au o dulceata a "zicerii" ce atenueaza impactul cu sensibilitatea cititorului. Pe scurt, autorul e simpatic, are charme.

As adauga la cele spuse înainte vioiciunea, stilul alert ce straluceste mai ales în subiectele "locale", pe care publi­cis­tul le cunoaste în intimitate si le trateaza "liber", cu aplomb, fara prejudecati, fara resentimente. În totul, noul volum al gazetarului Silviu Popescu e un roman al devenirii Râmni­cu­lui în ultimul deceniu, o carte densa, palpitanta, ce înfatiseaza viata urbei (în context national) cu bucuriile dar mai ales cu dezamagirile si turpitudinile inerente unei prea îndelungate epoci de tranzitie.

Constantin Mateescu

1990

V

ine o vreme când e bine, mai mult chiar, trebuie, e necesar sa stai sa chibzuiesti, sa te întorci cu un gând în urma, sa-ti pui mânecute de contabil, sa vezi ce-ai realizat ieri, ca sa stii unde te afli azi, ca sa te ho­tarasti cum vei trai mâine.

Aparem cu al doilea numar al "Curierului" în prima zi din a doua luna de libertate: cine si-ar fi închipuit acum o luna ca vom trai un razboi, ca atâtea mame, surori, ne­ves­te îsi vor plânge copiii, fratii, sotii? Care prezicator ar fi în­draz­nit, chiar si în glu­ma, sa puna punct cosmarului românesc?

si atunci nu vi se pare, oameni buni, ca traim în plin mi­racol? Eu zic ca se vede cu ochiul liber: avem energie, prea multa energie, vorbim, alergam, batem orasul, con­tes­tam direc­tori, ingineri-sefi, maistri, primari, tot sau aproa­pe tot ce-a fost sef cândva, facem politica, suntem buni.

Pentru ca e necesar, spunem cu totii. Acum traim în li­bertate, în democratie, avem dreptul sa facem asta si asta si daca n-o facem acum, mai spunem, când dracu'.

Vrem locuinte, locuri de munca, mâncare buna, mul­ta si ieftina, norma didactica redusa, titularizari, cabi­nete par­ticulare, salarii marite, sindicate libere. Vrem sa calato­rim. Vrem haine ca la Paris, televiziune non-stop, vrem Adevar, Dem­nitate si Civilizatie. Vrem sa uzam de dreptul la greva, unul din marile câstiguri ale Revolutiei. VREM SĂ ARDEM TOATE ETAPELE. Vrem totul acum, ime­diat. si eu vin, iarasi, si va întreb: se poate?  Nu trebuie sa stam putin sa chibzuim? Ce-ar trebui sa facem în primul rând, care e URGENŢA?

Mie mi-a raspuns un taran batrân cu o fata de Crist fe­­ricit, cum nu credeam sa mai existe. Mi-a dat o lectie us­tu­ratoare, o lectie într-un cuvânt: MUNCĂ. Da, are drep­­­tate. Acum nu e timp de parlamentari inutile, de con­tes­tari vio­lente, de greve. Sa hotarâm, o data pentru câte­va luni, cine ne conduce! Sa nu se mai întâmple ca o echi­pa, o bri­gada, un om, câtiva oameni sa încurce o fabrica, o sectie, un birou. Ca 1% sa fie mai puternic decât 99%.

Sa gândim si democratia cu capetele noastre limpe­zite. Sa producem fiecare idei, sa le spunem sa le aplicam. ACUM. Mai târziu va fi prea târziu.

Orice clipa nemuncita ne duce înapoi, nu credeti?

Facem parte dintr-un lant trofic: depindem de altii, altii depind de noi, de mintile, de produsul muncii noas­tre. Eco­­no­mia unei fabrici e o veriga din cea a judetului care, la rându-i, e o alta veriga din economia tarii.

si când spun economie, gândesc materie si spirit. Ru­peti una din verigi, pe cea mai mica, si veti vedea ce se întâm­pla, veti simti pe pielea dumneavoastra cum dorinta de mai bine se prabuseste în UTOPIE. Dar, desigur, dumneavoastra doriti sa contestati. O lu­p­ta-i viata, nu-i asa?  si aici suntem de acord. Dar nu pu­neti caruta înaintea cailor. Fiti întelepti!

Ne-am câstigat, prin revolutie, toate drepturile. Sa le fo­lo­sim, dar nu oricum.

Caruta înaintea cailor

M

arile iubiri au ceva foarte nostim în esenta lor. Iubitii se doresc patimas, se cearta, se pal­mu­iesc, apoi se saruta, si, uneori,  se uita. Adeseori se uita. Vin apoi alte iubiri, iubite si iubiti, palme si pal­mui­ti. Mo­tivele "catas­tro­felor" sunt trecatoare ca si vietile prota­go­nistilor. Ele­men­tul hazos vine peste ani, când, fara sa vrei, îti amin­testi într-o zi ce chestie frumoasa a fost în ziua aia, cu fata aia, ce galant era domnul, când nostalgia se ia la în­trecere cu sudoarea, când regretul e sinonim cu respec­tul, iar furia si ura de altadata nu mai sunt decât banale, pen­sionate momente, de care viata mea, a ta, a lui a de­pins cândva.

Ziaristul e un îndragostit pacatos. si asta zilnic, sap­ta­­­mâni, luni, ani, vieti. Raporturile care se stabilesc între el si citi­­to­­rii sai sunt unele de forta, ori de slabiciune. Ziaris­ti­ca nu e o meserie ca oricare, nu e o iubire trecatoare, nu e un moft burghez ori o isprava legendara. E o patima, un mi­­crob, o ciuma care ravaseste creierul si sufletul, care dis­tru­ge cas­ni­cii, talente si vieti. O relatie aproape erotica exista între cititor si omul care scrie la ziar. Mai întâi e o sim­patie, apoi un flirt, apoi iubirea se înfiripa. Din acest moment omul începe sa cumpere ziarul. Când iubirea de­vi­ne patima, omul îsi face abonament. Iubirea pare pece­tluita. Pare vesnica. Se întâmpla ca unul dintre parteneri, ziaristul, sa greseasca, spune o vorba, are o parere. si, ime­diat, celui vi­zat, unuia dintre cititori, îi sare tandara. Dar, ziaristul nu a gresit monstruos: si-a spus si el parerea con­form ade­­varului pe care-l vede, pe care-l aude, pe care-l simte. E doar un om. În aceste conditii, partenerul sau, iubita sa, citito­rul, ri­posteaza violent, blajin ori patimas. Cum zice Ma­ria Sa, dum­nealui cititorul, cum si-or fi permis astia sa nu veri­fice, sa afirme asta despre mine?

Îl da dracului pe ziarist cu ziarul lui cu tot. Strânge la piept formula pe care a auzit-o, DREPTUL LA RE­PLI­CĂ, si defileaza gratios prin cutiile postale, ori pe picioarele dum­nealui spre redactia ziarului. Aici lasa o hârtie pe care e scris alt adevar subiectiv, o scrisoare care pune punct re­la­­tiei de amor si care începe, invariabil, cu "Domnule Redactor-sef".

Asa sfârsesc marile iubiri. Cu dreptul la replica. Ni­meni, nici ziaristul, nici cititorul nu ies mai curati din jocul nu­mit presa. Dar, într-o zi, în acelasi timp, ofteaza si unul si altul amintindu-si ce mult au iubit amândoi DREPTUL LA RE­­PLICĂ. Ce mult s-au iubit!

Dreptul la replica

Î

ntr-o vreme cel mai frumos vis al meu era sa fiu Ceausescu. Macar o saptamâna. Nu, nu voiam sa tin dis­cur­suri, sa aud un popor întreg strigând: ".ESCU P.C.R.", desi, daca avem curajul ras­pun­derii, vom recu­noaste ca ne trec fiori de placere numai gândin­du-ne la asta. M-as fi suit în elicopter, ar fi aterizat undeva la peri­fe­ria Râmnicului si as fi plecat direct în piata. Fara tovarasa mea de viata, fara doamna Venerica, singur, sin­gurel. As fi co­lin­dat magazinele, parcurile, Capela, restau­ran­tele, toate institutiile publice. As fi dormit la Alutus sau la Casa stiintei. Desigur, nu mi-ar fi fost usor, dragi prie­teni. As fi ple­cat, dupa o saptamâna, lasând în urma mea urmatoarele or­dine:

. Acest oras sa devina urgent un oras al florilor si al mu­­zicii! . Râmnicul sa fie un centru cultural al Româ­niei, sa aiba teatru, sectie a Filarmonicii, revista culturala puter­nica. Facultate de filologie (o sectie)! . Sa se insti­tuie un pre­­miu considerabil pentru cel mai mare proiect urbanis­tic! . Sa fie desfiintate barierele! Toate barierele! si cei care le pun. si multe, multe altele.

Dar, din pacate, eu sunt doar un visator. si nici dic­ta­torul nu mai e. Bine ca nu mai e. Îmi ramâne speranta.

Ah, daca as fi Iliescu!.

. Dar eu sunt Silviu POPESCU

.ESCU p.c.r.

L

a Târgu-Mures, situatia începe sa se nor­ma­lizeze. Desi tensiunile continua sa se mani­feste spo­radic, situatia este menti­nu­ta sub control de for­tele ar­ma­te si politie­nesti. Am auzit cu totii comunicatul comi­siei gu­­verna­men­tale, am vazut, de asemenea, reac­tiile oa­me­nilor în momentul citirii unora din punctele aces­tui co­mu­nicat. Guvernul, dom­nul prim-ministru Petre Roman au cri­ticat Radioteleviziunea româna libera pentru neim­pli­ca­rea în situatia din Ardeal, pentru lipsa de prompti­tu­dine în trans­­miterea stirilor. Poate ca nu s-a dorit escala­darea ten­si­unii în zona. Poate ca, procedând cu multa delicatete, te­le­­viziunea a facut bine. Dar nu con­tra­vine asta oare misi­unii oricarui organ de informare în masa? Iar ne întoar­cem în epo­ca de aur a cenzurii informatiei? Nici acum nu putem sti exact ce se întâmpla în tara?

Situatia nu este deloc simpla în Ardeal. Desi, sa zicem, acum e liniste, ramân întrebarile care, pentru noi, cei de-aici, par simple. Românii din Ardeal, însa, cer ras­pun­suri ime­diate, ferme, la obiect. Cer ungurii drepturi egale cu ro­mânii sau privilegii? Ce rol au jucat cetatenii din Unga­ria în aceste conflicte? De ce li s-a permis intrarea în tara în nu­mar atât de mare? Este guvernul de la Budapesta (sau, cel pu­tin, unele partide) implicat(e) în conflictul real?

Tuturor, guvernul, domnul Iliescu, parlamentul vor tre­bui sa ne raspunda explicit în urmatoarele zile. Cu sau fara delicatete.

Delicatete, cui folosesti?

V

or trece anii si ne vom apropia tot mai mult de un standard de viata necunoscut noua pâna acum. Politica se va insinua în viata noastra, în discutiile de zi cu zi, în trupul orelor si secundelor vietii noastre. Vom trai mai bine. Va tre­bui sa nu uitam cel mai impor­tant lucru: au murit oameni, s-au distrus vieti, visu­ri, spe­ran­te. Exis­ta o faci­li­­tate spe­cifica numai oame­nilor: ziua de mâine ne face sa uitam foarte rapid raul de ieri, suferin­tele morale acumu­late în ani de zile.

Asa suntem noi, oamenii. Avem noi o blândete si o for­ta de a ierta, cum nu credem sa mai existe undeva în lume. Cumplita ironie: ne-a fost dat sa traim subjugati, sa avem un razboi, sa ne plângem mortii în vazul lumii în­tregi. Am ajuns,  prin suferintele noastre, în casele lumii, în inimile acelora care ne-au cunoscut foamea, chinul sedin­te­lor, fri­gul, teama de a fi urmariti secunda cu secunda.

Un om care a strabatut lumea ne spune ca n-a vazut o tara mai saraca. Acelasi om ne spune ca nu a întâlnit nicaieri un popor mai primitor, mai optimist. Istoria ne-a ti­nut departe de civilizatie, am fost aruncati direct în bra­tele su­ferintei. si suferinta a fost darnica si nemi­loasa.

Da, vor trece anii. Va veni o zi când vom trai foarte bine. Va veni o zi când tot ceea ce am trait va fi istorie. Noi vom fi facut istorie. Vom fi istorie. Cineva atunci va trebui sa ne pomeneasca, cum facem noi astazi cu mortii nostri din decembrie. Când scriu parca ma doare sufletul si nu pot sa nu ma întreb:

De ce a trebuit sa suferim atâta, când suntem un po­por de oameni buni? Unde am gresit?

O suta de zile liberi!

I

ata-ma departe de voi! Pentru moment, caci mi­nu­­nile nu tin foarte mult! Mai am si acum sen­­zatia de gol în stomac, de rau, de disperare pe care am simtit-o în ulti­mele doua saptamâni în tara. Încet, încet, încerc sa ma adaptez altui ritm de viata, mult diferit de dementialul vâr­tej care ne-a cuprins pe noi, ziaristii de la "Curierul de Vâl­cea".

. M-am întâlnit deja cu câtiva ziaristi de la Radio, TV si presa regionala din cantonul Jura. Sunt (doar) niste ba­ieti si fete cumsecade. Oricând, dar oricând, am face un ziar mult mai bun decât ziarele de aici. În sfârsit, ma cam so­cheaza calmul asta, desenul extraordinar al tutu­ror obiectelor pe care le ating (cu exceptia stiloului urias), li­nistea si civilitatea de pe strazi, magazine, bistrouri.

Neuchâtelul se oglindeste într-un lac urias, e con­struit în doua trepte pe un deal, are port, stradute înguste, mii si mii de masini stralucitoare, un aer parfumat care ma ame­teste. Vine vorba zilnic despre voi, despre ziarul nostru, despre România. Aveti grija mare: nu cred ca exista lucru mai important pentru noi decât acest ziar.

Încercati sa ma sunati si voi, faceti comanda de pe la 3 ziua, o sa v-o dea pe la 10 - 11 (seara). Scrieti-mi daca pu­teti; o sa va scriu tot mai des.

P.S. Elvetienii din Neuchâtel au sarbatorit "1 Mai"-ul prin munca. Cea mai banala si des auzita fraza a fost aici: "De­mocratia înseamna munca si interes financiar din partea celui care munceste." Noi ne inventam pretexte pentru zile li­bere. În ceea ce ma priveste, voi veni cu o alta viziune des­pre munca. Daca.

Scrisoare din Elvetia

T

recura anii si iata-ma descoperind fata unei lumi despre care stiam ca exista, o lume in­ter­zisa româ­nilor sau, mai corect, permisa unor norocosi, smecheri sau activi(sti). E adevarat ca mica Elvetie nu e Occidentul, asa cum nici eu nu sunt neaparat românul obidit, pitit unde­va, între nevoi si suferinte de tot felul. Dar bogata tara a hel­vetilor este cu siguranta o imagine a Occiden­tului cu fata uma­na despre care nu ni s-a prea vorbit la TVR sau la TvRL.

Ce am stiut noi despre Occident e mult prea putin. Daca am crezut ca aici e raiul pe pamânt ne-am înselat, mi se spune. Daca ni s-a spus ca Occidentul e tara soma­jului, a dro­gurilor, a prostitutiei si a teroristilor, am fost înselati gro­solan de oameni care nu aveau interesul sa se stie ade­va­rul. Bine, dar daca nu e nici asa, nici asa, cum e, deci? Întreb eu, exa­spe­rat de anii-lumina care separa ceea ce stiu, ce mi se spune si ceea ce vad. "Occidentul are o fata uma­na", vine raspunsul oamenilor de lânga mine, "si aici se tra­ieste, se cânta, se bea, se face dragoste, se mun­ceste, se moa­re". Occidentalii pe care-i vad nu sunt deloc fiorosi, nu-mi propun sa le vând o parte din tara mea, nu au mitra­liere la subsuoara, nu ma sfideaza decât cu vesmin­tele lor ultra­­moderne, cu masinile lor parca abia scoase din fabri­ca, apoi cu vorba lor linistita, cu chipurile lor odih­nite, roz, lumi­noase. si cu multe altele despre care promit sa va vorbesc în zi­lele urmatoare, daca posta e serioasa. Daca eu sunt fraierul, prima lui descoperire e aerul. Aerul elvetian miroase a deodorant din pachet, evident. Obis­nuit cu aerul de Râmnic, sesizez imediat diferenta. În­treb. Mi se raspunde ca autoritatile elvetiene sunt foarte dure în privinta poluarii. Pe aeropor­tul din Zürich sunt cu­prins de nostalgia singurei colonii frantuzesti pe care am folo­sit-o în viata mea. Se spala strazile cu un deter­gent spe­cial, mi se spune, întreb a doua oara, mi se confir­ma cu un su­râs. Doua sute de kilometri mai încolo, spre gra­nita cu Fran­ta, aerul e la fel. si fraierul. si surâsul îngaduitor. Ăsta sa fie capitalismul?

Occidentul cu fata umana?

V

orba unui coleg de la noi: Revolutia pe pri­mele sase luni a fost îndeplinita. si acum ce-i de facut? Începe marsul glorios spre revolutia multi­la­teral dezvoltata, ori începem sa edificam o noua lume care sa nu mai semene  nici cu estul, nici cu vestul? Ma­rea problema e cu cine si în ce fel facem ca românii sa-si recapete dem­ni­tatea pierduta în atâtea si atâtea ocazii. Pentru ca e clar, nu mai putem tine pasul cu Europa nici tehnologic, nici ideo­logic, nici artistic, în ciuda marelui nostru talent de a fi. In­tram în mileniul trei handicapati din toate punctele de ve­dere. Sa fiu bine înteles: e sufi­cient sa trecem granita si sa ra­mâ­nem cu gura cascata, ne minunam, ne închinam, nu mai întelegem nimic din ceea ce ni se întâmpla. De ce altii tra­iesc bine iar noi, usurel si tropa-tropa, bisnitam prin Eu­ropa?

Raspunsul e greu de dat. De retinut ca geronto­cra­tia a dat faliment în toate tarile lumii, în toate siste­mele, în toa­te epocile.

Schimbarea, daca o vrem cu adevarat, poate veni doar de la tineri. Juventocratia reprezinta acum singura alter­nativa. De ce?

Vom reveni.

Gerontocratie sau juventocratie?

S

untem tristi de tot! România a pierdut meciul cu Irlanda, micutul Timofte a ratat, Lung s-a dove­dit departe de celebrul Ducadam si departe de min­ge, fot­ba­­­listii nostri vor avea averi mai mici, noi vom fi mai linis­titi, vom face mai putine infarcturi, pe scurt, vom avea mai mult timp sa ne ocupam de realele pro­ble­me ale vietii noas­tre. Fotbalul, veti recunoaste, este în con­textul actual o mare diversiune. Sunt de semnalat trei mari puncte de in­teres si ar fi bine sa le luam pe fiecare în parte:

Primul ar fi cererea României de a participa la Con­­si­liul Europei, o prima masura prin care se încerca apro­pie­rea României de economiile supereficiente occi­den­tale. Dar pra­fuita noastra industrie nu e, deocamdata, în stare sa con­cureze pe nimeni. Nu e sigur nici ca vom fi accep­tati cu usu­rinta de banuitorii occidentali. Avem o presa total ne­favorabila în vest, recentele evenimente de la Bucuresti au tur­nat si ele gaz peste foc, iar occiden­talii, e lucru stiut, nu fac afaceri decât în conditii de mare sigu­ranta si stabi­litate. Ideo­logia lor este profitul. Pentru ei e de mai mica impor­tanta daca suntem fe­se­nisti ori liberali ori comunisti. Pentru ei conteaza eficien­ta maxi­ma. Noi, nu va suparati pe mine, gân­dim ineficient în momentul de fata. Adica ne batem sin­guri cuie în talpi?

A doua mare problema: Ministerul Apararii Natio­nale si Ministerul de Interne se au ca fratii, asa cum rezul­ta din-  tr-un recent comunicat al acestora. Sa speram ca vor fi frati buni si ca nu se vor purta unii pe altii prin tribunale pen­tru drepturi de succesiune. Casa de la care pleaca, de obi­cei, rupturile între frati de acelasi sânge este, în cazul acesta, Pute­rea. Când fratii nu se înteleg între ei, care sa lo­cu­iasca în camera din fata, se ajunge, la vânza­rea aces­­teia si la împar­ti­rea banilor. E bine pentru toti pentru ca si noi locuim în aceasta casa.

A treia mare problema: Colegiul director al FSN este un baiat destept. Îi comunica domnului Brucan, cu deose­bita gratie si ironie, ca poate sa-si rezolve singur pro­ble­mele, ca nu e nevoie sa sune dumnealui de la Tokyo, sa-si chel­tu­iasca banii si timpul sau foarte pretios, ca poate sa-si re­zolve singur problemele, ca e un baiat mare.

Numai atât. Pentru astazi.

Ne batem singuri cuie în talpi

Î

n anul de gratie des amintit de istoricii epo­cii post­­belice, 1938, România acorda clauza na­tiu­nii celei mai favorizate Statelor Unite. Pe atunci leul era cine­va în Europa, în lume. Dupa razboi, cortina de fier a ca­zut peste economia româneasca asemenea unei ghilotine, i-a luat drep­tul de iesire la mare . Trâmbitata dezvoltare mul­tilaterala, în anii celor doua dictaturi care au trecut peste noi din '44 încoace, acum se vede: tehno­logii înve­chite, un comert defectuos, o piata saraca, lipsa acuta de lo­cuinte, conditii subumane de viata s.a. Razbo­iul dus si în­colo si încoace l-am încheiat pe coridoarele Congre­sului de pa­ce de la Paris . Apoi a urmat plata tributului si unora si al­tora, dar mai ales vecinilor - veci­nul de lânga casa nici­odata nu te lasa! - în aur, în petrol, în cereale si car­ne. Sun­tem saraci, suntem închi­si înca în celula, e drept ca acum fara toti peretii, unei ideologii care ne-a deturnat de la sensul natural al istoriei . si, cu toate ca un perete a ca­zut, ne este înca frica sa iesim direct afara. Iata-l pe leul nostru, mic, amarât, jigarit în fata balaurului american.

David si Goliat, leul si dolarul

S

-a întors timpul. În locul osanalelor obis­­nuite pentru cel mai iubit fiu si consoarta lui, în locul dis­cursului tovarasei prim, în locul ceremo­nialului pionie­resc elevii au ramas pentru o clipa conster­nati: s-au trezit uimiti, în fata Preasfintitului Gherasim, în fata religiei si în fata marilor probleme filosofice ale vietii si ale mortii. De­sigur, inconstient, ei admira farme­cul noului ceremo­nial, tra­i­rile pe care acesta le propune. Chestiunea pare simpla, dar nu e deloc. S-ar putea sa urmeze trei generatii de elevi trau­matizati, elevi care au învatat poezii despre partid pe de rost, au cântat cântece patriotice pâna la dementa, au spus lu­cruri pe care nu le întelegeau în ino­centa vârstei lor ne­prihanite. Cine crede ca toate acestea nu lasa urme, se în­sala amarnic. Urmea­za o etapa foarte grea pentru dascali si pen­tru parinti: etapa învatarii adeva­rurilor simple. E nevoie, toti avem nevoie de credinta în bine. Omul care face bine e ne­muritor?

Societatea româneasca are nevoie de asta mai mult decât de aer.

Omul nemuritor

S

e pune din nou problema competentei. Foarte bine. Numai c 23223r177x a este de vazut daca aceasta "di­rec­tiva" a primului-ministru va fi aplicata si, mai ales, va fi esen­tial CUM va fi aplicata. Care vor fi criteriile dupa care vor fi înlocuiti oamenii din vârful piramidelor? Acuzatia de ceau­sism nu mai tine, e un slogan la fel de peri­cu­los ca acelea din timpul alegerilor (NU NE VIN­DEM ŢARA, N-A MÂNCAT SALAM CU SOIA ETC). "Ceausisti" am fost cu totii, fiecare dintre noi a pus mâna pe clanta. Unii s-au mânjit mai mult, altii mai putin. Altii deloc. Dar în esenta ei aceasta stupida acuza­tie de ceausism e mai peri­cu­loasa decât o epidemie de holera.

Românii au trait într-un sistem care deforma reali­ta­tea si care nu propunea cultul valorii, cinstea si pro­bi­tatea morala. Grila ideologicului, oglinda strâmba a anilor tre­cuti, a disparut. Nu-i asa ca simtim cu totii o mare usu­ra­re? Acum e momentul sa gândim întelept si româ­neste. Sa pu­nem oameni potriviti la locul potrivit. E oare posibila mu­tarea aceasta acum, la sfârsitul anului care ne-a facut mai lucizi, mai pretentiosi, mai hotarâti? Toata lu­mea ras­punde afirmativ. E o sansa care nu tre­buie irosita.

si totusi, cine si cum va face schimbarile în ierarhii? Se va proceda la alegeri asa cum s-a mai facut? Atunci s-a vazut ca sistemul votarii in corpore a sefului produce acci­dente dato­rita subiectivismului exa­gerat pe care îl im­pli­ca. La un spital oarecare, asistentele si infir­mie­rele si-au ales seful de sectie în mod demo­cratic. Dar au dum­nea­lor an­ver­gura inte­lec­tuala si profesio­nala de a pro­pune un con­­du­cator? Nu e, oare, treaba colectivului de medici mult mai aproape de pro­blematica respectiva? Eu cred ca sim­pa­tiile si antipatiile nu au ce cauta acolo unde se cere înainte de toate fermitate (chiar duritate) si înalt profesio­na­lism. Exis­ta, în cazul acesta, o singura scuza: rapiditatea cu care se de­­rulau atunci eveni­men­tele. Acum focul "revo­lu­tionar" s-a po­­tolit, avem timp sa si gândim înainte de a taia în carne vie.

Ar trebui, cred, sa se tina seama de nivelul si impor­tan­ta sectorului respectiv. Ar trebui, de pilda,  ca un atelier me­canic sa fie condus de un lacatus-mecanic, de un om care cunoaste specificul muncii acelui sector. De ce sa-l punem pe inginer sa conduca o trupa de lacatusi, când, de cele mai multe ori, lipsit de practica în domeniu, acesta risca sa îsi prinda urechile în menghina? Asa cum ar trebui ca doua sau trei ateliere mecanice sa fie coordonate de un om cu studii supe­­rioare, nu neaparat un inginer, care are an­vergura intelec­tuala si deschiderea nece­sare pentru o de­cizie corecta si ra­pida. si daca omul e tânar, dornic de afir­mare, are stiinta lucru­lui cu oame­nii, e competent pro­fe­sio­nal, de ce n-am risca pe mâna lui?

Ne e teama ca nu se va descurca, nu-i asa? Da, ne e tea­ma, dar asta nu înseamna ca nu merita sa riscam. Acum nu mai exista oprelisti din partea judetenei de partid. Daca nu e bun, îl dam urgent afara din scaun. si tot asa pâna când gasim formula cea mai adecvata. Daca însa, va fi cin­stit, daca va avea idei, va ramâne. Atât timp cât cores­pun­de. Oricum, daca va fi înlocuit, va lasa acolo toata ener­gia vârstei si inteligentei sale. Adica va fi eficient pe post.

Daca prefectul, consiliile de administratie ale între­prin­­de­rilor, noi toti vom avea curajul sa riscam pe mâna tine­rilor, vom câstiga cu totii. Ţara are nevoie de schim­bare, de curaj, de foarte multa cinste. Daca se rateaza aceste momente. si daca nu tinerii, atunci cine?

Daca nu tinerii, atunci cine?

S

e vorbeste insistent în ultimele zile despre re­nas­te­rea comunismului. Fructul oprit e acum la înde­mâna fiecaruia, se gândesc variante, se fac planuri, se propun noi scenarii. Ne-am saturat de vorbe. Parca ni­mic din ce-am fi vrut sa facem nu ne-a iesit. Parca cineva ne manevreaza ca într-un fel de teatru de papusi. Unde este entuziasmul de acum zece luni? Unde sunt speran­tele noastre? În întoarcerea la comunism?

Partidul socialist al papusilor.

Partidul socialist al papusilor este un partid de copii mari.

Partidul socialist al papusilor este un partid pentru papusile stricate cu orgolii de vedeta.

Partidul socialist al papusilor (fost partid comunist al papusilor) lupta pentru dreptatea întregului popor papu­sesc.

Partidul socialist al papusilor condus de papusa Ver­dea­ta, continua lupta pentru dreptate.

Partidul socialist al papusilor are adepti în judetul Vâlcea.

Partidul, în frunte cu cea mai iubita marioneta, va fi, spun unele papusi, aducatorul linistii pe aceste meleaguri de daci, de romani, de fesenisti si liberali.

Partidul socialist al papusilor nu va vinde tara jida­nilor.

Partidul socialist al papusilor va milita pentru egali­tatea în drepturi a tuturor papusilor indiferent de sex si ori­gine sociala.

Partidul socialist al papusilor - garantia înaintarii spre cele mai înalte culmi ale civilizatiei si progresului nea­mu­lui pa­­pusesc.

Partidul socialist al papusilor militeaza pentru elimi­na­rea exploatarii papusii de catre Papusa si realizarea M­a­rio­­netei de tip nou.

TRĂIASCĂ PARTIDUL SOCIALIST AL PĂPU­sI­LOR ÎN FRUNTE CU SFORARUL SĂU GENERAL, TOVARĂsUL VERDEAŢĂ.

Partidul socialist al papusilor muncitoare

G

eneratia mea nu crede în minciuna. si-a fau­rit prin lupta o lume mai buna? Poate. Ge­ne­ratia mea are astazi trei zeci de ani batuti pe muchie, o istorie pe care trebuie s-o descifreze, un viitor pe care trebuie sa si-l de­cida. Are de dus lupte cu sine pentru a ajunge ceea ce si-a propus cândva, în adolescenta ei fluida si visatoare. Ge­ne­ratia mea nu simte istoria nea­mu­lui. Generatia mea fuge peste granita cu incon­stienta fetei din povestea cu drobul de sare. Generatia mea acuza, autoacuzându-se. Tine­rii mei prie­teni viseaza sa emigreze în Africa de Sud pentru o viata mai buna. Mai buna? Generatia mea viseaza afa­ceri. Face afa­ceri mici, pe alocuri ploua cu gainarii. Gene­ratia mea tre­pi­deaza, tuna si fulgera împotriva Guver­nului, îl vrea când pe Ratiu, când pe Câmpeanu, când pe Nelson Man­dela. Generatia mea bate câmpii si nici macar n-o face cu gra­tie. Generatia mea n-are rabdare. Gene­ratia mea nu prea stie cine e, de unde vine, încotro se îndreapta.

Generatia mea stie ca viitorul acestei tari va fi al ei. Ca asa cum nici Ceausescu nu a fost salvatorul acestui neam, nici Iliescu si nici Roman, nici conul Câmpeanu, nici ta­taia Ratiu n-o pot salva peste noapte de viciile unei so­cie­tati rau conduse, de micile si marile lasitati istorice ale pa­rin­tilor ei, de vidul de încredere în sine, care acum ne­li­nis­teste. Biata mea generatie.

Nici comunista, nici capitalista, nici patron, nici slu­ga.

Biata mea generatie de treizeci de ani! Peste doua­zeci de ani, domnii Ratiu, Câmpeanu si Iliescu vor fi mor­ti de-a bi­ne­lea. Asta e si o stiu si dumnealor. Cruzimea firii nu iar­ta nici presedinti, nici candidati la presedintie. Petre Roman va fi pensionar. Frumosul nostru prim-ministru va plimba ca­telul prin parc si-si va vinde cu eficienta con­sang­vinilor sai, Memoriile.

Cred ca sansa poporului meu sta în mâinile gene­ratiei mele.

Peste douazeci de ani, la 1 decembrie 2010, daca va mai fi viata pe pamânt, biata mea generatie de cincizeci de ani va sarbatori ziua nationala a poporului sau. Nu stiu daca o va face cu fala, cu ecou si Erou. Totul e posibil. Un nou "Erou între eroii neamului" se va naste precis, daca bia­ta mea generatie nu se baga în seama. Atunci, în 2010. Pa­rintii generatiei mele vor fi pioasa amintire. Dar nu vom fi singuri pe lume. Alaturi de noi va fi o alta gene­ratie de treizeci de ani care va trebui sa stie de la noi ce  s-a întâm­plat la 1 decembrie 1990, dar si la 1 decembrie 1918, cum ni s-a întâmplat sa nu mai avem o Basarabie, cum ni s-au furat sperantele, cum s-au facut revolutiile.

La 1 decembrie 2010 voi fi trait cincizeci de ani din is­toria neamului meu. Sper.

Peste alti douazeci de ani, nu voi mai fi. Mi-e teama si-mi vine sa urlu, îmi vine sa plâng si, va rog sa ma cre­deti, nu-mi vine sa cred. Dar n-am ce-ti face, om de trei­zeci de ani!

Peste alti cincizeci de ani, o suta, doua sute de ani, o alta generatie de treizeci de ani va sarbatori acest 1 decem­brie. Fara fala, ecou si erou.

Decembrie fara fala, ecou si Erou

Ţ

ara e scuturata de friguri ca un bolnav de ma­larie. Frigurile ei, necazurile si suferintele ei se transmit în direct la televiziune. De la Timisoara vine din nou un val de curaj inconstient, de dorinta de schim­bare, de ne­bunie colectiva, aici în sens pozitiv. Popo­rul nu mai stie daca a fost mintit sau nu, daca sa mai creada în zâm­betul fru­mo­sului Roman. Speranta noastra muti­lata zace undeva într-o galeata baltind de sânge, ca pi­cioa­rele unui calcat de tren.

Presedintele iese în arena si adreseaza îndemnul la calm, la respectarea ordinii, la ratiune. Noi suntem de acord cu domnul Iliescu. Dar e o crasa dovada de gândire medie, daca nu mediocra, opinia pe care ne-o transmite te­leviziunea: "Fiti calmi, oameni buni, guvernul va face re­forma, vom implementa planurile noastre de mai bine etc., etc."! Dar prea bunul cetatean, prea tolerantul si bla­jinul român vede ca toate s-au scumpit si nu sunt, ca iar nu are portocale pentru copii, ca iar e frig în locuinte, ca iarasi limba de lemn din care musca Nicolae Ceausescu. a început sa functioneze admi­rabil. Sperantele românului nu sunt un elastic pe care sa-l scoti de la chiloti, din care sa faci prastie de aruncat praf în ochii Universului. Acum ro­mânul stie ca nici elastic nu se mai gaseste. si atunci începe si el sa mai creada pe cei care urla "JOS ILIESCU", "JOS RO­MAN", "UN REVELION FĂRĂ PETRE sI ION". Chiar daca e un fesenist înrait. Pentru ca drumul spre glo­rie trece prin burta, iar guvernul nostru de tehno­crati are bur­ta plina. Mai plina decât a celor picati în de­cem­brie anul tre­cut.

E duminica seara. La ora când scriu nu stiu daca pre­se­­dintele va accepta un guvern de coalitie. Domnul Câm­peanu a fost destul de convingator când a vorbit de ne­ce­sitatea acestui guvern pentru calmarea spiritelor.

Chiar si cei care l-ar fi scuipat pâna acum simt ca e o sansa de liniste, sunt de acord ca trebuie facut ceva. Ceva, ceva a facut si guvernul. Se spune ca efectivele organelor sunt gata sa calmeze orice razvratire. Dar daca guvernul  si-a luat masuri de siguranta, iar presedintele refuza sa ju­dece nepar­ti­nitor, nu va fi bine. Omul de rând nu mai poate su­porta min­ciuna, spiritele se vor încinge, ca uleiul în ti­ga­ie. stiti bine cum arde.

Dupa parerea mea judetul nostru e unul dintre cele mai linistite din tara. A fost si la Revolutie, e si acum. E tim­pul sa gândim lucid realitatea, e absolut necesar ca fac­to­rii de ras­pun­dere sa analizeze cu calm situatia si sa nu ac­tio­neze vio­lent indiferent ce s-ar întâmpla în tara.

Nu avem nevoie de violenta nici din partea cetate­nilor, nici din partea autoritatilor. Daca va fi bine în tara, va fi bine si pentru noi. Acolo, la Bucuresti, exista un pre­se­din­te si un Guvern. Lor li se cere acum o minune. Li se cere sa devina, daca e cazul, ca e si timpul, peste noapte, ÎN­ŢELEPŢI.

Ca un bolnav de malarie

S

-a deschis si anul acesta, ca în fiecare an, Ora­selul copiilor. Ca si anul trecut, ca si acum doi ani. Mos Gerila, redevenit Mos Craciun, are tolba goala. Co­piii asteap­ta marile surprize, care întârzie sa apara. Ma­rile cozi de alta­data sunt si astazi. Porto­calele sunt iarasi un vis, pentru care parintii asteapta ore si ore. Bananele sunt nu­mai în filme si pe masa ace­lo­ra pentru care doctrina de dreap­ta (cea capitalista, aflata pe margi­nea prapastiei!) nu este o sperie­toare. Continua sa traiasca si celebra noas­tra doc­trina de centru-stânga. Vrem stânga? Sa ne dea stân­ga por­tocale si bana­ne fara cozi! Pâna una alta, stân­ga nu stie ce face dreapta si tine discursuri tele­vizate cu gura pâna la urechi despre destabilizare, legionarism si despre studentii care nu vor sa învete, sa învete, sa învete.

Saracul Mos Craciun! Saracul Mos Gerila! Saracul ORĂ­sEL AL COPIILOR. El nu este al nostru, a fost al pa­­rintilor nostri si domnul Iliescu, zâmbitor, pare sa spuna: "Acest orasel nu este al vostru, nu e al meu, ci al poporului li­ber si stapân pe soarta sa, care munceste si lupta cu ab­ne­gatie pentru fericirea si bunastarea întregii natiuni".

"Pentru fericirea si bunastarea întregii natiuni"

1991

D

upa cincisprezece zile de suspendare, "Curie­­rul de Vâlcea" apare din nou. Timp de cinci­­spre­zece zile, ziarul a aparut doar în sufletele amarâte ale redac­torilor lui. Timp de cincisprezece zile si cinci­spre­zece nopti redactia a con­­ti­nuat sa lupte, sa spere ca în România un ziar nu poate muri sugrumat de capriciile unor oameni, care se iubesc mai mult pe sine decât ideea de presa libera si independenta. Valurile au fost mari. Solida­ri­tatea ziaris­tilor din Româ­nia s-a dove­dit una autentica si a avut ecouri interna­tionale. Repre­zen­tantul român al organiza­tiei "Re­por­ters sans frontič­res", domnul Tudor Artenie,  s-a dove­dit a fi dincolo de meschina­riile provin­ciale. În­susi primul-minis­tru al Ro­mâ­niei, domnul Petre Roman, la strigatul nostru disperat si de ultima instanta, a intervenit prin reprezentantul sau din Corpul de Control pentru ca ade­varul despre "Curie­rul de Vâlcea" sa poata fi spus, pentru ca - lucrul cel mai important - ziarul sa apara.

Timp de cincisprezece zile am fost împroscati cu noroi de oameni pentru care opinia libera este un delict. Cincispre­zece zile am fost în ochii cititorilor nostri dela­pi­­da­tori, fali­men­tari, comunisti înraiti. Timp de cinci­spre­­zece zile s-au pro­dus asupra noastra agresiuni ver­bale si scrise de o josnicie fara seaman. Acum, toate acestea nu mai au importanta. Suntem siguri, viata va demonstra ca am fost tintele vii ale unor atacuri care vizau distrugerea unor oameni al caror talent gazetaresc este mai presus de conjunctura politica în care am muncit si am trait. Acuza­tia de comunism este un fals gro­solan care nu mai tine de morala celui care ataca. Mai precis de lipsa ei. Timp de cincisprezece zile am primit sute de tele­foane, zeci de oa­meni ne-au calcat pragul redactiei aducând o vorba buna, constituindu-se într-un comitet pentru apara­rea "Curierului de Vâlcea". Domnului doctor Dragos Serafim, lide­rul aces­tui comitet, îi multumim acum. În zilele care urmeaza vom scrie despre oamenii minunati care au vrut ca acest ziar sa nu moara. Acum nu e timpul.

Celor care ne ataca permanent le oferim si celalalt obraz. Acum stim ca omul care da patru lei pe un ziar s-a sa­turat sa asiste la balacarelile zilnice dintre ziaristi. Timp de cincisprezece zile, conceptia noastra despre presa a evo­luat spre echilibru, sobrietate si adevar. "Curierul de Vâl­cea" va fi un ziar a carui tinuta demna va fi, poate, de in­vi­diat.

Fostilor nostri colegi, acum la redactia noului ziar "Ac­­tualitatea Vâlceana", le uram sa aiba forta de a con­strui un ziar adevarat, cu reverberatii în mintea cititorilor. si des­pre ei vom mai vorbi. Sa spunem, deocamdata, ca ziarul pe care îl editeaza sub egida Fundatiei Române pen­tru Ti­ne­ret are stilul fostului ziar "Curierul de Vâl­cea", al ado­les­centei lui.

Acum lucrurile sunt mai clare. Vâlcea are trei coti­diane, fapt meritoriu daca ne gândim la marimea acestui ora­sel de provincie. Tipografilor vâlceni li se cuvin toate lau­dele. si ei au vrut ca ziarul cel mai iubit al Râmni­cului sa poa­ta ajunge la dumneavoastra. si lor trebuie sa le mul­tu­mim.

Despre implicatiile politice, despre convulsiile pro­vo­ca­te de decizii formale, despre grotescul în care am trait timp de cincisprezece zile credem ca nu este cazul sa co­men­­tam, aici si acum. O vor face altii pentru ca este me­se­ria lor.

Acum suntem fericiti. Ziarul nostru apare pentru ce­ta­­teanul judetului Vâlcea, singurul nostru judecator, sin­gu­rul Dumnezeu care va putea separa adevarul de minciu­na asa cum, cândva, Dumnezeu cel adevarat si nepie­ritor des­par­tea întunericul de lumina.

Am fost interzisi cincisprezece zile

U

n numar recent din revista "Catavencu" relan­­­sea­za discutiile purtate dupa decembrie 1989 cu pri­vire la ro­lul bisericii în perioada comunista. În viziu­nea lui "Cata­vencu", biserica ar trebui pusa la zid pentru ca ar fi fost prea aproape de Nicolae Ceausescu, de PCR. "Ca­­ta­­vencu" titreaza cu litere de-o schioapa: "POPĂ SAU SE­CURIST", reu­sind o performanta demna de invidiat: îsi bate joc de cele sfin­te, pune o problema, ofera o solu­tie de in­terpretare a celor discutate. Sunt multe de spus despre ro­lul bisericii si "Cata­vencu" le spune. Despre unii comu­nisti. Despre coruptia si devie­rea unor preoti de la misiu­nea lor sfânta. Dar unii preoti nu sunt biserica ortodoxa ro­mâ­na. O parte nu este între­gul. Iata de ce ne-am propus sa dis­cutam cu Preasfintitul GHERASIM, epis­copul Râm­ni­cu­lui, om de mare echili­bru sufletesc, dar si de fermitate des­pre câteva din aspec­tele pe care le suscita astazi proble­mele bi­sericii orto­doxe.

În Râmnic, îmi spune Preasfintitul, exista doar 7 bi­se­ri­ci, toate construite înainte de '45, cea mai veche - Sf. Du­­mitru si cea mai noua - Sf. Ioan Botezatorul. În peri­oada comunista nu s-a construit în Râmnic nici o bise­rica, desi populatia a crescut de la 20.000 la circa 100.000. Au fost solicitate spatii la Primarie si Prefectura pentru gasirea unor locuri favorabile pentru amplasarea a doua noi bise­rici. Urmare a interventiilor Episcopiei au fost acordate doua locuri: unul în Nord si altul în Ostro­veni, prima bi­se­rica din acest cartier, insuficienta pentru cei 45.000 de lo­cui­tori. Ar fi de pus un semn de excla­mare: înainte de asta s-a putut aproba amplasarea unei biserici baptiste. A mers foar­te usor, ceea ce nu putem spune despre bisericile or­todoxe, care gaseau mai greu întelegere. În fine, s-a reusit. Am întrebat, era si firesc, daca e adevarat ca nu s-a în­tre­prins nimic în anii de dictatura ceausista, pentru salva­rea mo­numentelor reli­gioase. Preasfin­ti­tul Gherasim mi-a ras­puns:

Prin stradaniile Episcopiei s-a salvat de la darâmare bi­serica din Ostrov - Calimanesti, s-a consoli­dat si spalat pic­tura de la Manastirea Cozia (600 de ani), s-a reparat în pro­portie de 70 la suta Manastirea Bistrita, s-a reparat, de ase­­menea, Manastirea Surpatele (care s-a acoperit cu plumb),    s-au reparat Manastirile Arnota, Dintr-un Lemn (aco­perite cu plumb). "Lista lucrarilor facute în decur­sul ani­lor e mai lunga. Grija factorilor re­s­pon­sabili a fost rea­la, iar reali­zarile pot fi vazute cu ochiul liber. Asa­dar, e falsa ideea potrivit careia nu s-ar fi facut chiar nimic în peri­oada dicta­turii, ca s-ar fi darâmat fara mila".

A încercat sa se opuna biserica sistemului agresiv, de­­mential al lui Ceausescu, a avut biserica disidenta sa?

Raspunsul este afirmativ. Preasfintitul Gherasim se sfi­este sa scoata anumite merite personale în evidenta. Dar îmi spune (si eu scriu) ca în anii dictaturii, trei mari bise­rici au fost smulse comunistilor si acoperite cu arama. Într-o vre­me când a folosi arama era o infractiune extrem de gra­va. Au fost si alte aspecte cu care Preasfintitul Ghera­sim se mân­dreste. A existat un decret (410 din anii '60) care pre­ve­dea ca nu pot fi primiti noi calugari în manastire. De­cre­tul a fost încalcat cu buna stiinta. Au fost primite în manastiri circa 40-50 de suflete (calugari si calu­garite), o parte au fost trimisi la studii în Germania (4). Preasfintitul Ghe­ra­sim ma priveste în ochi si ma întrea­ba: "Cum poti sa ma nu­mesti comunist?". Desi nu eu am scris asta, desi nu eu am scris ca în Episcopia Râm­ni­cului si-a bagat dracul coa­da, Revista "Catavencu" a scris, folo­­sind toate armele iro­niei si sarcasmul împins pâna la cinism. Îl întreb pe Prea­sfintitul Gherasim ce pare­re are. Îmi raspunde ca asta e pro­paganda ateista, susti­nuta cu foarte multi bani. Presa, spu­­nea sfintia sa, destabi­lizeaza biserica ortodoxa si cred ca are putina dreptate. Cine e presa? Una din cele doua insti­tu­tii, care ridicau osanale dic­ta­torului iubit. Dar despre ro­lul acestora la sustinerea moralului celui mai iubit fiu al po­po­rului - într-o alta editie.

                                      

Presa destabilizeaza Biserica Ortodoxa?

1992

N

u a fost cuvânt mai rostit saptamânile tre­cute decât PRIMAR. Catana primar, Sofi­anu pri­mar, primar deci; substantiv demonetizat de anii în care el, to­varasul primar, era mai mult un schimbator de caldura între ra­ceala tovarasilor de la judet si înfier­bân­tarea ceta­tea­nu­lui de rând. Pun pariu ca nimeni nu stie efectiv cum e me­se­ria de primar. Cetateanul de rând stie cam ce ar trebui sa faca dom­nul primar pentru el, stie ce sa-i reproseze si ce sa-i ceara. stie actualul primar al Râmnicului ce-l asteap­ta? De­sigur ca nu. stie dumnealui care sunt durerile celor din Pe­trisor si din Ostroveni? Are energie sa se opuna in­te­re­se­lor meschine care îl vor înconjura în curând, ca o pânza de pa­ianjen?

Vedeti, asadar, ca un primar e construit acum din în­tre­bari.

Va fi domnul Catana un raspuns memorabil?

De azi pe mâine

C

âta vreme ziaristul a fost lasat sa scrie ce voia, a crezut si el în iluzia libertatii. Iluzie care mai per­sista si astazi prin provincie, acolo unde cuvintele tara, neam, viitor au parfum de cronica. Ele si-au pierdut de mult savoa­rea în tot Bucurestiul nostru cel iubit, unde trus­tu­rile de presa se dedau la jocuri de putere periculoase, unde banul curge mai repede printre degete, luxul începe sa or­beasca, femeile sunt mai atâtatoare si se dedau mai cu pof­ta viciului. Presa româna are himera omnipotentei, ea vrea puterea de a con­duce un popor, puterea de a se opune pu­terii, puterea puterilor într-un stat: presedintia. Viorel Sa­lagean, candidat la prese­dintie, fost ziarist la "Ade­va­rul", autor de carti despre Ame­rica, este numele celui pen­tru care, dupa parerea mea, a fost organizat la Brasov al doi­lea Congres al Societatii Ziaristilor Români.

De azi pe mâine

D

in punctul meu de vedere, recenta initiativa a dom­nului Ion Iliescu, care impune demni­ta­rilor ro­mâni declararea averii este in fapt menita sa adu­ca lumea po­li­tica mai aproape de adevarata ei misiune. Pentru ca orice s-ar spune, absolut toti politicienii ro­mâni, cu ex­cep­tia prese­dintelui, au facut avere în cei doi ani care au tre­cut. De la maruntul consilier de primarie sateasca, pâna la mai-marii con­silieri orasenesti, pâna la deputat si sena­tor, ale caror lefuri grase, sederi în hoteluri luxoase bucu­res­­te­ne, mese copioase au facut înconjurul tarii. Sa nu mai vor­bim de zvonurile pe care, oricum, noi nu le putem veri­fica: despre marele magazin Bucuresti-Berlin al domnului Petre Ro­man, marile "mismasuri" ale dom­nu­lui Adrian Severin si ra­cea­la cruda, dar profitabila, poate, a domnului Theodor Sto­lojan, toate aducatoare de profit pe cai oculte. Toate aces­tea lasa impresia ca politicienii facuti peste noapte au dorit sa faca în pri­mul rând avere. Acest gest politic al pre­se­dintelui Iliescu tine de democratia populara, dar în spa­te­le acestuia se as­cunde marea dorinta de a se înrada­cina în scau­nul preziden­tial. Cu acest gest ar fi trebuit, poate, sa în­ceapa Ion Iliescu. Acum trei ani.

Saracu' domnul Iliescu

D

aca politica statului român se face la Bucu­resti si la noi strabat doar ecourile negative, nu e vina poporului. Poporul alege conform schemei electorale si, într-un fel, e legat la ochi. De unde sa stie cetateanul ro­mân care per­soana e buna sau rea? Parla­mentul Româ­niei e îmbâcsit de batrâni reumatici si plini de ifose demo­cra­tice. Fie ca sunt din tabara opozitiei (tipul Coposu), fie ca sunt din for­matiunea majoritara (tipul Gherman), fluen­ta idei­lor e diluata de vârsta care îngroasa arterele. Inclusiv cele de la cap. Sau mai ales.

N

umarul tinerilor din Camera Deputatilor si Se­nat e atât de mic încât, daca cineva ar pica din luna în România, ar crede ca la noi toti copiii sunt înecati în scal­da­toare. Gerontocratia aduce stagnarea. Ca si pe vre­mea odiosu­lui raposat, pute­rea o detin niste batrâ­nei, care numai de idei noi nu pot fi acuzati. Aberatiile parlamenta­rilor ar putea fi mult mai usor sanctionate de oamenii tineri, care nu prea iarta impos­tura.

Prea multe întrebari: De ce, acum când s-a scumpit ben­zina, mai sunt cozi? De ce magazinele sunt înca goale? De ce atâta ta­cere în ju­rul nostru? De ce orasul e murdar si casele sunt reci? De ce batrânii nomenclaturisti sunt înca implicati în straturile de vârf ale societatii, în timp ce mii de tineri nu au serviciu si nici cea mai mica sansa de a avea o locuinta a lor? De ce sa sufere pensionarii? De ce nu se gaseste lap­te?

P

entru ca, printre altele, batrânii nostri parla­mentari de­plâng mai mult decât trebuie soarta na­tiu­­nii române, care urmeaza sa fie atacata de unguri. În timp ce ungurii cons­truiesc cu firme occidentale uzine ultra­­­mo­derne, au tara curata si magazine care sunt visul ori­carui român. Pâna vor fi înlaturati batrânii, tinerii vor fi ei însisi aproape de pensie. Suntem într-un cerc vicios.

Doua idei si un singur raspuns

1993

S

e aud voci, tot mai des si tot mai violente, care încearca sa spulbere tot ce poate fi mai scump su­fletului românului. Valori perene, fara de care românii nu ar mai fi ce sunt, sunt negate cu patima, luate în raspar si în­conjurate de o bascalie murdara. Din paca­te, numele ge­niu­lui poetic Eminescu nu face exceptie. Astazi, însa, nu vom glosa pe aceasta tema: sunt prea încarcate de inefa­bil, de dragoste traita, de suferinta care da fiori versurile lui, ca sa mai supunem si noi analizei aceste fenomene negative.

Ziua lui Eminescu e o zi sfânta.

Eminescu însusi, un fara de pereche al neamului ro­mâ­­nesc.

Daca exista ceva dincolo de care putem sa ne sim­tim eli­berati, curati si nemuritori, acestea pot fi versurile emi­nes­­ciene.

Daca exista o pilda de adevar al suferintei asumate pâna la capat, de idealism încapatânat si de viata traita pâna la incandescenta inconstientului, acesta este Mihai Emi­nescu, omul si poetul.

Daca ar fi sa ne alegem o oaza de visare în tumultul gri­jilor zilnice, aceasta ar fi Opera Magna cum Laudae a poe­tului romantic, calator neobosit pe aripa Visului.

Desi par astazi anacronice, rândurile scrise cu pana mu­ia­ta în cerneala clasic-romantica sunt mai aproape decât orice altceva de conglomeratul greu de descifrat nu­mit su­flet românesc. Eminescu e o pilda: revolutionar cu ade­va­rat, care nu suporta comparatia cu noi, epigonii. Spun noi si ma gândesc la ei.

Eminescu e o religie mai tare ca ortodoxismul ade­se­ori patat de vinul pacatos si de infamia cuprinsa în dez­va­luirea tainei spovedaniei.

Cuvântul Eminescu e un Dumnezeu care poate fi che­­­mat de buzele muribundului alaturi de cuvântul mama.

Din punctul meu de vedere, pentru toate acestea si pen­tru multe altele care nu pot fi cuprinse în cuvânt, Emi­nes­cu este, cu adevarat, sfânt.

Mihai Eminescu este cu adevarat sfânt

R

ecord mondial în cartea razboiului: un Blitz - Krieg purtat de americani, englezi si fran­cezi împotriva Irakului s-a terminat marti seara în mai putin de treizeci de minute. Ţinta atacului fulger au fost bazele de rachete sol-sol si sol-aer din sudul tarii lui Saddam. Irakul a anuntat imediat ca renunta la pretentia absurda de a nu se lasa inspectati de misiunea ONU si ca va înceta misiunile de re­cuperare a armamentului sau din teritoriul kuweitian. Lui Saddam îi este frica? Posibil, însa putem fi tentati sa credem ca tiranul nationalist a dorit sa arate lumii ca nu va renunta la politica lui de împotrivire la violenta colo­sului aliat. Ame­ricanii, englezii si fran­ce­zii au demonstrat si ei ca pot da lectii. Lectia fiind dure­roasa si previzibila, Israe­lul a stat toa­ta noaptea cu ochii deschisi catre Orientul care doarme înca pe un butoi de pulbere.

Orientul doarme pe un butoi de pulbere

P

rimul-ministru a anuntat primele directii de apli­care a Taxei pe Valoarea Adaugata, fixând în ace­­­lasi timp si termenul de aplicare: 1 iulie 1993. Nu con­tea­­za ca nu exista tehnicieni pregatiti în acest scop, nu con­tea­za ca dupa aprecierea expertilor FMI ar trebui luati în cal­­cul doi ani (minimum) de pregatire a aplicarii acestei taxe, în sfâr­sit nu conteaza ca TVA-ul va mari preturile cu 10 - 20 la suta.

Im­portant este sa intram si noi în rândul tarilor civili­za­te, sa intram în Europa cu saracie cu tot. Daca ar fi sa masu­ram gradul de dezvoltare a economiei noastre, dupa gradul de aplicare a metodelor fiscale din Vest, ar tre­­bui sa fim acum o tara prospera. Primul-minis­­tru pare a fi orb: nu mai vede realitatea din cauza copacilor.

Între timp oamenii saracesc, saracesc, saracesc!.

Fenomenul zilei

D

in punctul meu de vedere, recentul Congres al UDMR a facut lumina în capul vadimilor care agita sus si tare ideea pericolului desprinderii Tran­sil­vaniei. Au câsti­gat moderatii si asta a linistit spiritele. Surprin­za­toa­rea declaratie a PNŢ-cd, care saluta victoria dom­nului Mŕrko Bella, ne arata clar ca si în opozitie exista oa­meni lucizi, care stiu sa aprecieze importanta momen­te­lor isto­rice. Surprinza­toare este tacerea Prese­dintiei.

E bine de stiut ca presedintele trebuie sa fie echi­dis­tant fata de interesele care dezbina. În cazuri însa atât de impor­tante, cum este problema nationala (falsa proble­ma nationala) - principala arma de denigrare a României în fata opiniei publice mondiale - parerea presedintelui - tre­buie auzita în fiecare coltisor al tarii. Presedintele tace.

Tran­sil­vanenii, români sau maghiari sunt departe de a agrea tensiunile de cancelarie în jurul problemei ma­ghia­re. Nici ungurii nu sunt de acord cu radicalismul unora din­tre conducatorii lor. Ungaria face declaratii linisti­toare. Cine joaca atunci cartea autonomiei maghiarilor? Sa fie tot ro­­mânii? Dincolo de sforaitoarele declaratii fals-nationa­lis­te, ramâne un adevar tulburator. Cândva, Tran­sil­vania fa­cea par­­te din Imperiul Austro-Ungar. Daca aruncam un ochi prin ograda vecinilor, putem observa o tendinta de re­fa­­cere în granitele vechi ale Impe­riului.

În ceea ce ne priveste, nu credem ca exista un peri­col imi­­nent în Ardeal. Armata Româna e atât de puter­nica încât ar putea respinge imediat orice atac. Nu mai vorbim de fap­tul ca ar putea lua micul dejun la Arad si prânzul la Viena, con­­form declaratiei unui conducator de osti român. Sa  ne mai gândim la monstruoasa coa­litie împotriva României? Nu trebuie uitat ca România nu e Irakul, ca Ion Iliescu nu e Saddam Hussein, ca interesele americanilor nu bat catre o Ger­­­manie superputernica si catre o Austro-Ungarie Impe­ria­la.

Nu problema minoritatilor este acum importanta pen­tru români.

Par­lamentul României are în marea lui majoritate ro­mâni-români. De el depinde, în primul rând, rezolvarea re­le­lor natiunii. Restul e vorbarie goala.

Problema minoritatilor e vorbarie goala

A

m aflat de curând de la unul din parlamen­tari o informatie care nu poate sa  nu va intere­seze: peste 35 de parlamentari sunt nascuti în Vâlcea, si-au facut stu­diile primare si liceale în Râmnic, desi acum locuiesc în alte zone ale tarii. E o informatie banala, veti spune. S-ar pu­­­tea, însa faptul ca acestia s-au hotarât sa se uneasca în mi­­cul grup parlamentar vâlcean, nu poate sa nu va intere­se­ze. Ca ei si-au propus sa-si concentreze atentia asupra ne­vo­i­lor vâlce­nilor, cu atât mai mult.

Sa speram ca acum se va urni ceva în acest judet. Unul din cele mai frumoase si mai bogate ale tarii. Sa spe­ram ca prin ei vor capata viata planurile de revalo­rizare a tu­­ris­mului vâlcean, de înfrumusetare a oraselor si comu­ne­lor judetului. Din câte stim este prima concen­trare de forte de acest gen. Initiativa merita laude. Va vom tine la curent.

Micul grup parlamentar vâlcean

S

arbatorirea zilei de 24 ianuarie a prilejuit con­du­­cato­rilor de partid si de stat un moment de au­tentica vibra­tie. Spunem vibratie si ne gândim la peni­bi­lul si­tuatiei de acum câtiva ani, când "iubitul nostru con­du­ca­tor" se prindea în hora cu "iubita noastra condu­ca­toare" si sar­bato­ream împreuna marele moment al Uni­rii. În acest timp glo­rios, când domnul Iliescu dan­seaza la Iasi, precum "glo­riosii" sai înaintasi, reprezen­tantul ro­mân al regatului ti­ganilor discuta la New Delhi problema restituirii dato­riei, pe care o are URSS fata de India. Bineînteles ca aici se afla si Boris Eltân, care pare a avea un rol secundar în ches­tiune, având în vedere gradul sau mai mic pe scara re­ga­li­tatii si pozitia sa republicana.

Culmea ar fi sa reuseasca amândoi: Eltân sa sem­neze acor­dul, iar regele Cioaba sa reuseasca deschiderea primei am­­basade a regatului (tiganilor) în India.

Cioaba si Eltân

S

ituatia creata de înaintarea barjelor iugoslave pe Dunare e în masura sa alarmeze o Româ­nie în­treaga. Asadar, ne aflam în situatie conflictuala fara ca noi sa pu­tem misca. Pentru a putea întelege ce se în­tâmpla, e ne­ce­sar sa recapitulam mersul evenimentelor politice inter­na­­tionale de data recenta. Sârbii nu renunta usor la politica lor de aparare, în plus Croatia e agresiva, "razbu­narea" us­ta­­silor merge pâna în pânzele albe. Bos­nia si Herte­govina emit pretentii de independenta, dar si ataca fara mila fortele re­bele sârbesti. Castile albastre au venit în teritoriul de con­flict în calitate de pacificatori, însa armata sârba le-a de­monstrat ca nu prea e treaba lor pe acolo. Au început tra­ta­ti­vele de la Geneva. Rusii au dat de înteles ca nu sunt de acord cu agresiunea împo­tri­va Iugoslaviei dez­mem­brate. Di­plomatia sovietica a in­trat în actiune si re­zul­tatele se vad. La tratative tonul e mai dulce si mai înte­legator. E de la sine înteles de ce rusii sunt îngrijorati.

Americanii si francezii nu exclud folosirea fortei în con­flictul iugoslav. Portavioane americane si frantuzesti stau la pânda în Mediterana. În acest timp din porturile Ucrai­nei se încarca zilnic barje cu petrol care tranzi­teaza te­ritoriul românesc în drumul lor spre Iugoslavia. Acum vine partea comica a povestii: fortele noastre graniceresti ur­­maresc vasele sârbesti, comunica prin por­ta­voce, se agita inutil. De la Natiunile Unite ni se comu­nica faptul ca îm­po­triva acestor barje trebuie folosita, la nevoie, si for­ta ar­ma­ta. Capitanii vaselor sârbesti taie legaturile radio si con­­tinua dru­mul.

Aceasta actiune de provocare poate si ea fi supusa in­terpretarilor diverse. Ce ar trebui sa faca românii? Sa scu­fun­­de vasele sârbesti cu riscul de a provoca o catas­tro­fa eco­­logica pe Dunare?

Pe lânga catastrofa ecologica ar urma si catastrofe în re­latiile româno-iugoslave. si româno-ruse (ucraini­ene). Daca nu intervenim, se supara americanii. Pe ce picior joa­ca românii?

Vom vedea daca diplomatia româneasca e în stare sa re­­zolve aceasta problema. Vom vedea daca Ion Iliescu e în sta­re sa aplaneze tensiunile create în jurul acestui subiect. Pentru ca acest subiect poate sa faca din Româ­nia o tara în con­­flict. Între ciocan si nicovala consecintele pot fi im­pre­vi­zibile.

România se afla între ciocan si nicovala

S

-au scurs trei ani de la sinuciderea omului care  i-a con­damnat la moarte pe Nicolae si Elena Ceau­sescu.

Poate ca va mai amintiti, stimati cititori, ca acum trei ani, ziarul judetean "Curierul de Vâlcea" publica în pre­mie­ra stirea sinuciderii generalului Gica Popa, seful com­ple­­tu­lui de judecata, care i-a condamnat la moarte pe sotii Cea­u­sescu. Poate nici noi nu ne-am fi adus aminte de aceasta pre­miera nationala, daca nu ne-ar fi socat aparitia într-un ziar american a unui articol în care citim cu stupe­factie ca Ni­colae Ceausescu traieste si ca o sosie ar fi fost executata în locul lui în teribilele zile ale anului 1989.

Baliverne sau nu, aceste pagini ne-au adus amin­te ten­siunile pe care le-am trait cu totii. Baliverne sau nu, în pa­ginile ziarului respectiv se pune cu acuitate proble­ma de­ve­nirii celor care au alcatuit atunci comple­tul. Bali­verne sau nu, rândurile ziarului respectiv ne pun pe gân­duri. Ce sunt astazi membrii completului de judecata?

Cel putin trei dintre ei joaca roluri importante în ie­rar­­hia statului român: Virgil Magureanu, Victor Atana­sie Stan­culescu, Gelu Voican Voiculescu. Gica Popa, omul cu vo­cea grava care ne-a înghetat pe toti, s-a sinu­cis. Despre cei­lalti se stie ca au avansat în ierarhia mili­tara. Despre omul care a încu­viintat aceasta judecata for­mala se stie ca a ajuns prese­dintele României.

Dar judecata, în sine?

Se mai justifica astazi de la distanta celor trei ani cru­­zi­mea incalificabila, formalismul "procesului", exe­cu­tia pripita, traumatizarea poporului român prin prezen­ta­rea ca­­setei video la televiziune? stiu ca a existat o încer­care de pu­­nere a problemei pe tapet. Mai stiu ca ea a fost repede îna­­busita.

De ce? Putem sa ne imaginam. Pacat ca realitatea nu se poate baza pe închipuirile noastre.

Cu musca pe caciula

D

upa ani de zile de obedienta în genunchi, pe coate si pe brânci, Academia Româna, forul care a girat moral ridicarea la rang de genii a sotilor Ceau­sescu încearca sa se rupa de trecut cu o usurinta pe care si fos­tii nomencla­turisti o pot invidia. Dupa dictonul potrivit ca­ruia un papagal devine privighetoare daca-i dai cu putin lac pe gene, Acade­mia Româna ne pune pe toti sa refacem cla­sele primare si sa reînvatam scrisul cu î din a. Argu­men­tele filologice pentru a scrie astfel par la prima vedere se­rioase. De altfel, forul numit Academie a votat aproape în una­nimitate aceste schimbari menite, în esenta, sa readuca lim­ba româna mai aproape de sufletul ei latin. S-a opus, prin­tre altii, academicianul Coteanu, adversar înver­su­nat al schim­barii.

Astfel, Rîmnicu Vîlcea redevine Râmnicu Vâlcea cel de dinainte de razboi, fara ca orasul sa se schimbe cu ceva. Faptul ca revenirea e mai mult cosmetica, nu schim­ba cu ni­mic viata vîlceanului sau, ma rog, a vâlceanului.

Încercarea de machiaj e stravezie. Cum stravezii sunt, de altfel, toate schimbarile petrecute în ultimii trei ani. Daca e naivitate sau calcul politic, asta nu putem sti noi. Tot ce putem afirma e ca aceasta trecere va fi greu de fa­cut. Dupa trei decenii de scris cu î e greu sa mai dezveti un po­por sa scrie altfel. Ne vom trezi si noi în situatia de a fi con­damnati de copiii nostri ca nu scriem corect, întoc­mai cum faceam si noi cu parintii nostri, care scriu si acum dela si nu de la, s'au si nu s-au. Acestora le va fi însa usor acum.

Nu pot sa trec peste faptul ca aceasta întoarcere în timp ne apropie într-un fel de naivitatea scolii Ardelene, care dorea cu orice pret sa ne reafirme latinitatea fortând limi­tele limbii.

Ar mai fi multe de spus. Lasam deschisa discutia pen­tru interventia tuturor celor interesati sa-si spuna cu­vân­tul. Vom publica în paginile ziarului cele mai intere­sante opinii.

Rîmnicu Vîlcea sau Râmnicu Vâlcea

"A

ctualitatile" TV ne-au aratat un prim con­gres al Partidului "România Mare" la care au par­ti­­cipat si nume­rosi invitati. Printre acestia i-am re­mar­cat pe domnii Adrian Paunescu si Victor Surdu, care as­cultau cuminti tiradele patriotice al tribunului Vadim Tu­dor. "Actuali­tatile", prin vocea crainicei, adauga si faptul ca, la acest congres au participat si numerosi diplo­ma­ti. De unde erau diplomatii nu ni s-a spus, însa, e de re­mar­cat ca din­colo de obligatiile de protocol, exista interes pentru acest partid de opereta care poate face multe rele pro­pagandei româ­nesti în strainatate.

Cât despre cea din tara, mai bine sa nu mai vorbim!

De remarcat diletantismul realizatorului TV de la Video magazin. Pe lânga multe gafe, teribile, un lucru bun, însa, tot poate fi subliniat: reportajul despre crainica TV Da­niela Gamulescu, o prezenta deosebit de agreabila în at­mos­fera de morocaneala barbateasca de la "Actuali­tati". Daca nu ma însel, e prima data când la televiziunea româ­na ve­dem si omul care traieste în masina de citit stiri, numita im­propriu "crainic".

N-am înteles aproape nimic din tableta domnului Paul Eve­rac care, pare-mi-se, avea ca subiect coruptia si vân­za­rea tarii.

Autorii acestei "vânzari", comerciantii poarta în vi­ziu­nea domnului Everac toata vina. Aproape ca ne-a dus gân­dul la virulentele atacuri pe care nazistii si legio­narii le adre­sau comerciantilor în perioada de început a erei na­tio­nal-socia­lis­mului. Uita nenea Paulica sa ne spuna ca toate vân­zarile "de tara" se fac cu aprobarea statului si a in­sti­tu­tii­lor lui demo­cratice. Cine e guvernul, cine e presedintele, ca sa va spunem si cine încuviinteaza vânzarea! Autorul mo­ral al "vânzarii" e nevinovat. adauga domnul Paul Eve­rac de la TVR.

De la TV adunate

D

ezbaterile din Parlamentul României ating ten­siuni nebanuite în aceste ultime zile. Opo­zi­tia si gu­ver­nantii se bat cap în cap încercând sa demon­streze vala­bilitatea solutiei fiecaruia pentru iesirea din cri­za pre­lun­gita în care continua sa se afle tara noastra. Guver­­nantii încearca sa acrediteze ideea posibilitatii iesi­rii din cri­za prin propriile forte. Opozitia face apel la spri­jin din afara tarii, inclusiv al marii oligarhii finan­ciare mon­di­a­le. Gru­pa­rea numita Partida Nationala ataca în aceasta di­rec­tie. Fie­ca­re din aceste puncte de vedere sunt, poate, idei par­tial via­bile pentru iesirea din maras­mul economic în care ne aflam. Punerea acestor idei pe tapetul discutiilor în Par­la­ment provoaca anularea lor si ten­sionarea cetateanu­lui ro­mân. Pentru ca timpul trece, iar noi ne afundam si mai tare în mlastina propriilor noas­tre nepu­tinte.

Ce ar mai fi de facut? Nimeni nu stie, nimeni nu are cer­­titudini.

Daca îmi este permis, voi reaminti aici exemplul Ger­ma­niei refacuta din cenusa în care guvernantii ires­pon­sabili o aruncasera. A existat un plan Marshall, res­ponsabil pen­tru avântul si performantele economice la care s-a ajuns azi. Desigur, se poate pune problema împi­la­rii Ger­ma­niei pe vecie. Însa cunoscând realitatea Ger­ma­niei con­tem­po­ra­ne, aceasta idee paleste. Germania este o supra­­­putere con­­dusa de germani, reunificata în granitele ei firesti, cu un rol major pe scena europeana. Ţara s-a sal­vat de la dezas­tru admitând compromisul de a fi ajuta­ta.

Noi nu admitem ajutorul nimanui.

si cealalta alternativa este tot împilarea. Dar ce ne fa­cem, daca noi ne îndreptam catre cineva care este sau ur­mea­za sa fie si el, din cauza obtuzitatii, tot împilat? Nu vom fi niste sclavi de mâna a doua?

Un plan Marshall pentru România

D

intre toate deceptiile omenesti, pierderea spe­ran­tei este, poate, cea mai grea de suportat. Când nu mai ai spe­ranta, când simti ca viata ti se scurge printre degete, când te potopeste amintirea clipelor de fe­ri­ci­re din tinerete, e normal sa te apuce o disperare fara mar­gini pe care numai moartea o mai poate atenua. La toate aces­tea ma gândesc zilnic, când ma întâlnesc cu parintii mei, când­­va posesori ai unei pozitii respectabile în so­cie­ta­tea vâl­ceana, astazi scapa­tati, inadaptabili noului (?) tip de so­cietate în care traim.

E normal, zic, ca ei sa creada ca era mai bine când­va, e firesc sa fie cuceriti de articolele populiste din re­vista "VREMEA", e clar ca ei vor fi mai greu de con­vins, ca noi­le mecanisme economice vor da roade peste câtiva ani. Pen­tru ca pe ei îi supune dictatura lipsei de bani. Alta ar fi fost discutia, daca pensionarilor (si situa­tia le-ar putea fi ex­tinsa si la alte categorii sociale) li s-ar fi oferit un minim ni­vel de trai, adica bani suficienti pentru un trai bun, daca nu foarte bun.

Iata, pe scurt, o imputare majora care poate fi adre­sa­ta noilor conducatori ai României. Poate ca ei n-au stiut,  nu au vrut, poate ca nici nu s-au gândit vreodata, ca au fu­rat românilor lucrul cel mai de pret pe care l-au avut vreo­data: SPERANŢA.

Furtul "Sperantei" este suficient pentru o condam­na­re la moarte. Va veni si vremea ei, nu va temeti! Pentru ca am suferit mai usor privatiunile cu speranta caderii re­gi­mu­lui Ceausescu.

Noii conducatori ai României par nemuritori.

Ce observ discutând cu parintii mei

A

ceasta rubrica exista de putine zile, însa ecou­rile ei sunt, pentru mine, multumitoare. Am scris despre faptul, considerat tabu de catre unii, numit tra­darea inte­re­sului national. Am afirmat ca îi consider tra­datori pe toti cei care l-au tradat pe Ceauses­cu, tradând le­gea româna. Iata ca îmi scrie domnul Ionel C. Con­stan­ti­nes­­cu, pensionar din Olanesti, care îmi argu­menteaza nici mai mult nici mai putin ca sunt un om care îl regreta pe Cea­usescu. Argumentatia dumnealui, sufi­cient de facila pen­tru a fi combatuta în 25 de rânduri, consta în faptul ca exista oameni care au preferat sa plece din tara tradându-l ast­fel pe Ceausescu. Sustine domnul Constantinescu - ca acestia nu pot fi numiti în nici un caz tradatori. De acord.

De acord cu dumneavoastra, domnule Constanti­nes­cu, nu va suparati pe mine, o sa va argumentez într-o table­ta urmatoare de ce îi consider într-un fel tradatori pe toti cei care s-au salvat de la dezastru, lasându-ne pe noi sa ne des­curcam.

Acum însa as vrea sa va reafirm în punctul meu de ve­dere, potrivit caruia toti cei care au încalcat legea, în ca­zul acesta generalul Pacepa, au determinat reactii pe ma­su­ra ale guvernului României socialiste. Cu alte cuvinte vreau sa va spun ca deconspirarea generalului a însemnat caderea în­tregii retele de agenti si spioni români pentru re­fa­cerea ca­reia s-au cheltuit milioane si miliarde de lei vechi. Nu cre­deti ca privatiunile economice pe care le-ati suportat dupa 1978 se datoreaza si acestei tradari? La acest tip de tra­­dare m-am referit, domnule Constanti­nescu, la tradarea care nu taie raul din radacina, ci îl lasa sa se refaca pro­du­când astfel mari suferinte. În ceea ce priveste asemanarea  mea cu "Bardul" de la Bârca, ma con­si­der flatat si va mul­tu­­mesc, însa parerile mele, îmi dati voie sa va spun, difera com­plet de ale lui Adrian Paunescu. Va rog sa ma urmariti cu atentie, veti mai avea prilejul sa ma combateti.

Pâna atunci multumesc pentru scrisoare.

Multumesc pentru scrisori

F

ara a fi un simpatizant taranist, de care ma des­parte atât traditia familiei, cât si crezul politic, ma simt nevoit sa readuc în discutie cazul Doinei Cornea, pen­tru ca exista în acesta elemente care merita toata aten­tia. Asadar, Pro­cu­ratura Generala o ancheteaza pe aceasta fe­meie pentru vina de a fi incitat la violenta si de a fi sub­mi­nat puterea de stat.

Trei oameni depun plângere la Procuratura. Ei sunt din Roman, Piatra Neamt si Râmnicu Vâlcea. Un coleg al nos­tru de la trustul "Expres" încearca sa ia legatura cu ei pentru a vedea care au fost motivele care i-au determi­nat pe acestia sa faca plângere.

Merge la Roman si la Piatra Neamt, afla ca oame­nii res­pectivi exista. Vine si la Râmnicu Vâlcea în cau­ta­rea lui Emi­lian Vladea, presupus a locui pe Calea lui Tra­ian nr. 210, bloc 26 sau pe strada Hidrocentralei nr. 8. Descopera ca la aceste adrese nici nu a locuit vreodata un domn cu nu­mele Emilian Vladea. Telefoneaza doamnei Cornea care îi reconfirma exactitatea adreselor. Verifica înca o data toa­te canalele prin care ar putea fi identificat Vladea. Nici vor­ba sa-l gaseasca. Telefoneaza la Bucu­resti procurorului Adri­an Miclescu, care a instrumentat cazul Cornea.

I se confirma ca din cercetarile Procuraturii se dove­deste ca acest domn nu exista. Ca o ultima dovada a absur­ditatii acestor fapte.

Un om, Doina Cornea, este anchetat de Procuratura pen­tru fapte care îi pot aduce pedeapsa cu închisoarea în baza unor sesizari ale unui om care nu exista. De acord, cei­lalti doi exista. Dar Emilian Vladea? Cine are intere­sul sa arun­ce anatema asupra unei batrâne inofensive, ascun­zân­du-se sub un nume fals, va recidiva. si noua, nu-i asa, ni se pare normal, stiind cine este acesta si care este puterea lui ne­vazuta, sa ascundem adevarul.

Cine arunca anatema?

D

upa ce mi-am permis sa-i ating în mod priete­nesc si, sper, nedureros, pe cei care se nu­mesc astazi Radio Etalon, iata ca a venit timpul sa abor­dez în mod serios aceasta noutate absoluta. Spun noutate absoluta consti­ent fiind ca, la Vâlcea, Radio Etalon nu a fost primul radio privat. Au existat mai întâi Radio Para­dox si Radio Metro­nom, cu care ne obisnuisem si care, mai apoi, au pier­dut sansa de a mai emite pentru ca nou înfiintatul Con­si­liu National al Audiovizualului are crite­rii superioare avântului tineresc si vointei de a emi­te muzica usoara, pe scurt, atuurilor celor de la primele echipe radio.

Radio Etalon va fi, cel putin în intentie, un post de ra­dio complet, un ziar vorbit si înca ceva pe deasupra, un or­gan de presa cu valente culturale. Acum, toate inten­tiile pa­tronilor si redactorilor acestui post de radio, care emite de câteva zile în probe, sunt laudabile. E de spus ca din cau­ze obiective acest post si-a întârziat mult prima emi­siu­ne. Poate ca acest handicap va fi recuperat în timp  prin va­loa­rea actului artistic pe care si-l propune. Cu sigu­ranta, va tre­ce însa ceva timp pâna ce vâlceanul nos­tru se va con­vin­ge ca emisiunile radioului vâlcean nu-l au ca destinatar pe ta­xi­metristul blazat din fata spitalului.

Ancorarea în realitate va fi singura scapare. Pentru ca exista o concurenta acerba în bransa si pentru ca vâl­cea­nul nu prea crede în valorile locale. Daca pâna acum existau câ­teva ziare care informau si orientau, într-un fel, cititorul, acum exista si acest post de radio cu ziaristi formati la scoa­la presei scrise. E de urmarit si de vazut cum o vor vira fos­tii nostri colegi din presa scrisa catre mijloa­cele specifice pre­sei vor­bite. E de vazut, de aseme­nea, cum se vor in­ter­secta informa­tiile vehiculate de zia­re cu cele vehiculate de postul de radio. Va fi acesta un mo­ment de sobriezare a pre­sei? Concurenta este mama pro­gre­sului si, din acest punct de vedere, aparitia acestui post de radio este mai mult decât benefica.

Cine crede ca Radio Etalon va îngropa ziarele, se în­sa­la amarnic. E un punct de vedere tot atât de naiv ca si al ace­lora, care cred ca Radio Etalon e un post mort.

Un moment crucial al presei locale

M

i-a sosit, de curând, cu posta aeriana o carte din America. Era expediata de Florentin Sma­­­ran­­dache, din Phoenix, Arizona, un vâlcean de-al nostru din Balcesti, fugit înainte de revolutie prin Turcia si "acli­matizat" în Statele Unite. Cine e Florentin Smaran­da­che: pro­fesor de matematica, autor a peste cincispre­zece volu­me, poet, initia­tor al curentului paradoxist, acum cercetator la Cor­po­ratia de computere Honeywell, Arizona. L-am cu­nos­cut bine pe acest domn în perioada studentiei, când în­cer­ca sa publice la revista studenteasca pe care o con­du­ceam tot felul de jocuri mate­ma­tice, pe care nici nu le în­tele­geam, nici nu le gustam, dar pe care le-am publi­cat, în fi­nal, de dragul omului.

Pentru ca omul Florentin Smarandache e tipul de ca­târ, care obtine aproape întotdeauna ce vrea. Iata-l ajuns în Ame­rica, satul de insistente pe la edituri si inspecto­rate sco­lare, satul de regimul comunist si de eforturile dispe­rate de a se realiza în România socialista. În Ame­rica nu e asa de cald cum ni se pare seara când ne uitam la televi­zor - pare sa spuna aceasta carte al carei titlu con­cen­­treaza tot efor­tul autorului. America este în viziu­nea lui Smaran­dache un loc sigur al ratarii în ciuda usu­rin­tei cu care pare sa se des­fasoare viata de zi cu zi.

Omul în cautarea gloriei literare pare sa fi fost stri­vit de compresorul urias american, care uniformizeaza per­soa­ne, gânduri, aspiratii. Jurnalul acestui emigrant român, care lu­cre­aza la o mare companie de computere de ultima ge­neratie si care traieste cu gândul la Balcestiul copilariei, ne arata, o data în plus, ca omul care a fost harazit român nu su­porta transformari esentiale.

De ce este "America, Paradisul Diavolului?"

Vom vedea mâine argumentatia autorului.

America, Paradisul Diavolului (I)

T

oti prietenii îl cred pe emigrantul din Balcesti, Florentin Smarandache, bogat, vorbind perfect engleza. si mai cred ca el huzureste toata ziua. Iata, însa, ca America ni se dezvaluie în cartea sa în tot farmecul si mon­struo­zi­tatea ei. Nu e usor sa fii cetatean american nas­cut din parinti americani, daramite sa mai si emigrezi, fara o let­­caie în buzunar, într-o tara care pune cel mai mare pret pe dolar si care nu cunoaste mila. Smarandache story cu­prin­­de multe întâmplari care ar putea fi schema­tizate astfel:

- în America nu exista prietenie;

- mai usor te ajuta un american sadea, decât un emi­grant român;

- daca nu ai slujba, poti trai din ajutorul de somaj sau din alte ajutoare, dar trebuie sa fii hotarât sa traiesti larvar;

- e o tragedie sa pleci în America cu dintii stricati sau cu o  boala  care trebuie tratata; doctorii sunt fara suflet;

- permisul de conducere auto este mai mult decât o ne­cesitate.

Înainte de a pleca în America trebuie sa te antre­nezi un an-doi, îndurând în România privatiuni de tot felul, in­clu­siv lipsa de mâncare. Ca sa te descurci în America tre­bu­ie sa accepti (pentru unii umilinta) sa te cobori de la o me­se­rie, care presupune diploma, la una cu studii medii. Ba­rie­ra limbii nu poate fi trecuta si ea este inamicul nr. 1. Ca sa încheiem aceasta povestire trebuie sa ai taria de a ac­cepta ca emigrantul român în America are sansa de a fi doar un cetatean american de gradul trei sau, în cel mai bun caz, de gradul doi.

America, Paradisul Diavolului (II)

N

u doresc sa fac aici apologia monarhiei ca sis­tem de conducere al unei tari. Cuvântul mo­nar­hie sperie astazi cel putin la fel de mult ca si cu­vân­tul co­munism. Parti­zanii "comunismului" sunt la fel de în­fo­cati ca si batrânii care au trait vremurile când tara avea rege si un prestigiu deosebit. Deosebirea între acestia este ca pri­mii (nostal­gici comunisti) sunt mai multi si mai tineri de­cât ceilalti, mai încapatânati si ocupa pozitii - cheie în so­cietatea româneasca de azi. Sa mai adaugam si faptul ca toti cei nascuti dupa 1945 au primit, fara sa vrea, o edu­catie repu­bli­cana, dupa principii comuniste si nu au habar ce înseamna monarhia ca formula de conducere.

Este monarhia o sansa pentru salvarea tarii noastre de la dezastrul economic în care se afla? Ar putea fi regele Mi­hai simbolul încrederii nationale si elementul cataliza­tor al renasterii României? S-ar linisti apele tulburi ale poli­ticii ro­mânesti?

Eu cred ca o discutie în jurul monarhiei trebuie facu­ta. Balanta pe care vom aseza doua idei ar  trebui sa ne in­dice care este calea de urmat. Oricum, respingerea fara ju­de­cata a unei formule sau a alteia, duce la un extre­mism care poate face mult rau. Raul trebuie eliminat din so­cie­tatea româ­neasca, cu asta suntem cu totii de acord. O pot face repu­bli­canii? Foarte bine. O poate face monar­hia? Ia­rasi, foarte bine. Avem impresia ca stim ce înseam­na re­pu­blica. Va propun sa ne gândim împreuna ce ar putea în­sem­na monarhia.

De ce ne e frica de monarhia constitutionala? (I)

N

ici n-am apucat bine sa abordez problema mo­nar­­hiei constitutionale (si îmi permit sa su­­bli­­niez cuvântul constitutionale) ca am si încasat pri­mele lo­vi­turi prin tele­fon (cuvântul lasitatii), prin contac­te directe, prin ironii si amenintari. Nu-i nimic, aceasta îmi de­mon­strea­za ca dis­cutia merita facuta, ca trebuie avut în vedere fap­tul ca traim o epoca în care cuvintele si ideile dor, chiar mai mult decât lipsurile. România are monarhie de când se stie. Pentru ca monarhul, adica unicul conducator, exista la ro­mâni din vremuri imemo­riale. Ce altceva au fost Ba­sarabii, stefan, Corvinestii, Mircea cel Batrân, Cuza - dom­­­ni­torul si altii si altii. Ca îi spunem domnitor, ca îi spu­nem rege, ca îi spunem secretar general, continutul cu­vân­tu­lui ramâne acesta. A fost fostul secretar general al P.C.R. un monarh? Cred nimeni nu se îndoieste ca menta­li­tatea con­ducatorului unic a existat în România socialista. Cea­uses­cu a fost tipul de monarh absolut care subordona o tara în­treaga.

Dinastia regala îi deranjeaza pe români atunci când vine vorba de familia Hohenzollern de sânge german si alta re­ligie la origine.

Daca suntem de acord, îi slavim în cântec si în poe­zie, îi numim eroi ai neamului pe Mircea si stefan, nu vi se pare absurd sa respingem meritele pe care le-a avut în is­to­ria României familia Hohenzollern?

De ce ne e frica de monarhia constitutionala? (II)

C

a sa pun punct acestei serii de tablete, as dori sa va reamintesc faptul ca aparitia familiei Ho­hen­zollern în viata poporului român s-a produs într-un moment de mare deruta sociala. Atunci exista marele pericol de a fi împinsi catre colosul vecin, cel cu picioa­rele de lut, si mai exista si ideea ca sincronizarea cu marea cultura euro­peana si civilizatia apuseana nu se puteau face decât prin aducerea pe tronul României a unui domnitor de sânge german. În­ru­di­rea acestuia cu familiile regale europene ar fi fost (si a fost) un argument suficient de solid pentru ca România sa in­tre în atentia celor mari.

Faptul s-a produs în câteva zeci de ani. România a de­venit MARE datorita sprijinului diplomatic acordat re­ga­litatii si nu entuziasmului popular, asa cum am fost învatati în scoala generala. Românul a avut dintr-o data iluzia ca re­pre­zinta ceva în Europa si în lume. Succesele diplomatiei ro­mânesti, vezi Nicolae Titulescu, au fost remarcabile. Na­tiu­nile Unite datoreaza mult acestui ro­mân genial în po­li­ti­ca. Pentru ca exista deja viata politica în România. Pentru ca se trecuse direct de la mentalitatea feu­da­la, la moder­ni­ta­tea politicii de tip parlamentar.

Sa reamintim aici si faptul ca în 1923, România avea cea mai moderna Constitutie, luata ca model de tari vest-euro­pene. Asa se explica faptul ca românul, oricât de valo­ros ar fi, are nevoie de un cadru de afirmare. Poate ar tre­bui sa su­bliniem acest lucru: cea mai importanta conse­cinta a exis­tentei regalitatii la români a fost redarea încre­derii. Desigur, au fost multe scapari ale regalitatii. Sa nu uitam, însa, ca as­tazi reprosam ideii de monarhie masurile de ordin social, sa­racia care cuprindea mase largi de oa­meni. "stii dum­neata cum traiau oamenii pe vremea rege­lui, ca sa vor­bes­ti?" - ma întreaba voci isterizate prin tele­fon. Nu stiu, pen­tru ca n-am trait pe vremea aceea.

Tot ce stiu este ca astazi în România nimeni nu mai tra­ieste în bordeie. si mai stiu ca diplomatia machiata a lui Ion Iliescu e falimentara. Într-un fel, ne aflam, astazi, într-o si­­tuatie care ar cere un nou moment 1866.

De ce ne e frica de monarhia constitutionala? (III)

F

ara o legatura aparenta cu tabletele "promo­nar­hice" anterioare as vrea sa abordam un subiect con­siderat tabu, credinta. Sa ne gândim deci, împreuna, daca situatia credintei în România este una roza si daca me­rita sa tragem împreuna un semnal de alar­ma în con­stiin­tele fie­ca­ruia. Întâi ne potopesc între­barile: este bise­rica noas­tra stra­mo­seasca, este ortodoxis­mul o credinta în­ve­chi­ta, inca­pabila sa mai atinga coarda sensibila a ceta­tea­nului ro­mân contem­poran? Situatia s-a degradat în asa fel, încât este nevoie de o reforma interna? Sunt preotii atât de com­pro­misi - asa cum se încearca acreditarea ideii de unii ga­ze­­tari si oameni poli­tici? Este sufletul românului erodat de edu­catia ateista de peste patru decenii? Este moder­nis­mul vie­tii pe care o traim în contradictie flagranta cu dogmele bi­se­ricii ortodoxe?

Când spunem biserica ortodoxa, spunem traditie si ro­mânism. Când spunem ortodoxie avem în vedere o si­tua­tia speciala în acest colt de lume. Spunem ortodoxie si spu­nem cultura si civilizatie româneasca, stiut fiind faptul ca bi­serica a fost "vinovata" de pastrarea fiintei poporului nos­tru. si cu toate ca evidenta ne copleseste, nu putem sa nu ne întrebam de ce ne este astazi atât de greu sa intram în bi­serica, sa ascultam slujbele, sa ne închinam si sa traim în cu­ratenia credintei stramosesti.

Puneti-va aceste întrebari. Cautati raspunsuri, care va pot usura viata de zi cu zi. Pentru ca nu exista raspun­suri ge­neral valabile si pentru ca fiecare om e astazi un univers care merita reconstruit. Iar credinta poate fi un punct de ple­care.

De ce nu ne mai putem întoarce la credinta

D

intre multe relele care ne macina existenta de zi cu zi, am ales-o astazi pe cea care le între­ce pe toa­te: mânia proletara, adica asa numitul complex de îm­pre­jurari, fitile, slogane ideologice, care determina în con­stiintele oamenilor simpli sentimentul de ura. Mânia pro­­le­tara se manifesta, de obi­cei, când mase mari de oa­meni, ne­multu­miti de una sau de alta, calca în picioare le­gea, pe gu­ver­nanti, bunul simt, în numele unor idealuri uto­pice de mai bine. Mânia proletara se manifesta si în scrisul sofisticat al unor autori incapabili sa înteleaga ros­turile altor concep­tii po­litice decât acelea cu care am fost scoliti. Mânia pro­letara deter­mina greve, marsuri, actiuni de protest, veniri ale minerilor, catastrofe sociale, dezas­tre.

Sunt oameni politici în aceasta tara care stiu sa minta si sa atâte, sa trezeasca în constiintele celor care nu judeca în­tregul, mânia proletara. Aceasta catastrofa natio­nala e res­ponsabila de marile rasturnari ale istoriei ultimi­lor pa­truzeci de ani. În numele si cu mânie prole­tara, oameni cu­rati, români, dar si straini, au facut pusca­rie, au fost exe­cutati, au fost deposedati de avere si viata perso­nala. Cu mâ­nie prole­tara au fost cenzurate carti si chiar gânduri. Cu mânie prole­tara au fost rasturnate guverne si întors cursul nor­mal al istoriei României. Mânia proletara îi împinge pe oa­menii simpli sa înjure toate punctele de vedere pe care nu le înteleg. Tot mânia proletara, inteli­gent speculata, ne tine de­parte de ade­va­ra­tele valori ale civilizatiei mondiale. Fiti atenti la ea, la mânia proletara. Mâine s-ar putea ca vecinul dum­nea­voas­tra, care nu are masina, sa va sparga un cauciuc, un geam sau capul. Pentru ca mânia proletara nu are în­ceput asa cum nu are nici sfârsit.

Pentru ca mânia proletara este "calitatea" celui care nu judeca.

O catastrofa nationala: mânia proletara

E

xista, mi s-a spus, în Statele Unite o organizatie numita En­glish Only al carui scop principal este pro­mo­va­rea intereselor vorbitorilor de limba engleza pe teri­toriul tarii. Interesant mi se pare faptul ca aceasta orga­ni­zatie care cuprinde în rândurile ei oameni foarte bogati, foarte in­fluenti si foarte insistenti, îsi propune, în primul rând, sa lup­te pe toate caile posibile împotriva celor care doresc sa faca din lim­ba minoritatilor nationale limba de stat, limba de predare în universitati, licee si gradinite. Repet, pe toate cai­le. Pentru ca, sustin acestia, nu e posi­bil sa existe un stat pu­ternic în care sa coexiste limbi diferite în administratie si po­litica. Limbile materne (si slava Dom­nului, în Ame­rica sunt destule) pot fi folosite în fami­lie fara probleme, pas­tra­rea identitatii nationale ramâne apa­najul comunitatii res­pec­tive, dar socie­tatea ame­ricana vorbeste englezeste si en­glezeste ar trebui sa fie obligati sa vorbeasca toti emigrantii si toate minori­tatile. Altfel, Ame­rica ar deveni un Turn Babel, în care nu s-ar mai întelege om cu om. si iata, fara sa se bata toba, cum admi­ni­stratia americana îsi însuseste un punct de vedere pe care noi l-am considerat sovin, natio­nalist, anti­democratic.

Caile pe care se face aceasta "politica" sunt, însa, atât de subtile încât nimeni nu baga de seama, nimeni nu urla si Ame­­rica vorbeste în continuare numai englezeste, oriunde    s-ar afla, în institutiile publice. Ne confruntam si noi în Ar­deal cu astfel de probleme. Maghiarii doresc ca limba lor sa de­vina si limba a administratiei publice. Ca români, desigur ca nu putem fi de acord cu ei, ceva în fiinta noastra se ras­coa­la. Ca democrati, însa, am fi tentati sa facem "greseala ma­jora" de a le accepta aceasta revendi­care. Mie mi se pare ca punctele de vedere ale lui Vadim Tudor nu fac decât sa ali­menteze focul care îi macina pe unguri. Daca este ade­varat ca undeva, cineva gândeste o politica apta sa îi apere pe români si fiinta lor nationala, apoi acesta ar trebui sa-si în­suseasca lectia americana. În primul rând astupându-i gu­ra acestui "guru" de ocazie si în al doi­lea rând sa-i oblige pe minoritari sa caute scolile românesti pentru ca sunt cele mai bune, sa se uite la televiziunea ro­mâ­na pentru ca e mai in­teresanta decât aceea de la Buda­pesta, sa citeasca ziarele ro­mânesti pen­tru ca sunt mai corecte si mai bine informate.

Abia în al treilea rând sa-i înjure.

Numai româneste?

D

omnul Gheorghe Ghita, cetatean român. S-a nas­cut la data de 29.06.1950, în locali­tatea Dom­nesti, judetul Arges. Este de profesie inginer si în prezent este patron al fir­mei vâlcene "Parking Club" S.R.L. Nu a vizi­tat niciodata Gre­cia.

Povestea dumnealui este urmatoarea:

Între 8 - 13 martie a.c., Camera de Comert si In­dus­trie a judetului Vâlcea a organizat o misiune econo­mica în Gre­cia, cu sprijinul Biroului Comercial al Amba­sadei Ro­­mâniei la Atena. În acest sens, Camera a trimis tuturor mem­­brilor sai invitatia de a participa la aceasta misiune, in­clusiv firmei "Parking Club". Cunoscând temei­nicia sco­pu­rilor acestei actiuni, domnul Ghita a accep­tat cu placere in­vitatia. A avansat sumele pentru cheltuieli si documen­tele pen­tru obti­nerea vizei consu­lare. A trimis în Grecia faxuri, a telefonat, a aranjat întâl­niri cu posibili parteneri. În sfâr­sit, a plecat cu grupul de vâlceni. Pe data de 8 martie 1993, la ora 4, la punctul de frontiera Proma­hon a fost dat jos din au­tocar, fara haina, fara bani, într-un mod ire­verentios si ostil, ba chiar brutal. Pe scurt i s-a in­ter­zis intrarea în Gre­cia. Este deci persona non grata pen­tru autoritatile grecesti. Pro­­blema nu se termina aici. Exista o identitate de nume. Un alt domn cu acest nume a fost gasit vinovat de o in­fractiune pe teritoriul grecesc. Degeaba a încercat sa de­mon­streze ca dumnealui s-a nascut la Dom­nesti, în judetul Arges, ca doua nume pot fi identice, dar locul de nastere, nu.

Lipsa de solicitudine a autoritatilor grecesti, brutali­ta­­tea si ostilitatea pot fi întelese. De neînteles este însa pro­ce­deul ambasadei Greciei în Bucuresti, care îi refuza dom­nu­lui Ghita rezolvarea situatiei. Ca si când demnita­tea unui ro­­mân poate fi mototolita. Ca si când ar fi foarte greu sa re­cunosti ca ai gresit. E foarte greu sa întelegi ca unui om nu i se poate lipi pe frunte o eticheta straina.

Cum poti ajunge persona non grata

I

ndiferenta cu care este privita astazi asistenta me­di­cala nu ar mai trebui sa mire pe nimeni. si totusi ne mira, pentru ca viata ne ofera zi de zi prilejuri de a ne îm­bolnavi de necazuri. Toate încercarile de a redresa si­tua­tia asistentei medicale au esuat pâna în acest mo­ment. Gre­vele, petitiile, presiunile exercitate de cor­pul medical nu au dus la cresterea bugetului alocat sana­tatii, prin urmare nici la cresterea calitativa a actului me­dical.

Corpul medical însusi lupta pe doua fronturi: de o par­te medicii (creierul) care au si avantajul de a avea su­fi­ci­en­te mijloace de subzistenta si de promovare a unui act me­di­cal de înalta tinuta (fie si pe calea privata) si pe de alta ca­drele medi­cale medii (bratele) care au de partea lor doar po­sibi­li­tatea de a lupta cu mijloace sindicale.

Cum creierul fara brate nu poate face nimic (dar nici in­vers) e de asteptat sa se produca o împacare a for­te­lor be­li­ge­rante. Împacarea se produce volens-nolens pen­tru ca asa o cere actul medical.

Dar fondurile?

Ţara pare a fi saracita si guvernul surdo-mut. Nici o in­vestitie, nici o schimbare nu se pot produce fara bani. si în acest caz mâna strainilor (era sa scriu mila.) se face sim­tita. Au fost alese câteva judete care sa beneficieze de spri­jinul financiar si organizatoric acordat de un fond mo­netar inter­national. Cu alte cuvinte, se experimenteaza pe co­bai un nou sistem. Ca suntem si noi cobai ar trebui sa ne bu­cure. Ceea ce ne întristeaza este tocmai faptul de a fi aju­tati din exterior. Pentru ca, va rog sa-mi permiteti sa ma în­doiesc de o schim­bare de optica, atâta timp cât la nivelul Mi­nisterului Sanatatii se practica centralismul democratic.

Prin urmare, nu cred ca acest cobai va fi mai vioi si mai sanatos, dupa tratamentul care urmeaza a fi aplicat. S-ar putea chiar, cum zic medicii, sa expieze.

Nu cred ca vom fi un cobai sanatos

C

ât de mult au degenerat raporturile dintre pa­rinti si copii ne putem da seama doar daca ne ui­tam la televi­zor la ore târzii. "Sentimental Club" e o emi­­siune a tele­vi­­zo­rului, care pune probleme. Cât de vino­vati sunt parintii copii­lor care au facut Revolutia? Copiii nu iar­ta, ei te con­si­dera vinovat. Nimic din responsabilita­tile da­torate parintilor nu-i atinge pe cei tineri. Ei vor mu­zica, ci­v­ili­zatie occiden­tala, haine fru­moase. Ei fug de poli­­tica. Dar tot ei sunt cei care forteaza usile comunicarii cu adultii. Care usi sunt aproape întot­deauna închise. Parintii nu au timp, nu stiu, nu vor sa comunice cu cei tineri. Când în dis­cutie este pusa pro­blema sexualitatii, se face liniste. Pudoa­rea parintilor nu are egal pentru ca educatia parin­tilor a fost fa­cuta într-un spirit strain de ade­varurile sim­ple ale vietii, în spi­ritul fad al documentelor de partid.

Viata însa nu iarta. Fenomenul prostitutiei face ra­va­gii în viata tinerilor si tinerelor. Violurile în grup nu mai sunt o noutate. SIDA loveste ucigator. Criticam gu­ver­­nul, pre­sedin­tele, scoala. Dar parintii sunt oare nevi­no­vati? Societatea româ­neasca e strabatuta de un haos. Cine ar trebui sa puna ordine în viata celor tineri, daca nu pa­rin­tii? Eu cred ca în acest moment educatia tinerilor este lu­crul cel mai important al vietii noastre. Un mo­ment istoric ce nu trebuie dispretuit.

Pentru ca tinerii de azi vor conduce mâine aceasta tara. Dintre acestia viata va alege în zece, douazeci de ani, par­lamentarii, sefii de partide, presedintele. Dar tot viata va se­lecta tradatorii de tara, fariseii si saltimbancii. si zia­ristii.

Când spunem ca din generatia actuala se vor extra­ge si tradatorii si conducatorii, mizam pe faptul ca vor trece 10 - 20 de ani pâna când se va întâm­pla aceasta mi­nune. Pâna atunci generatia batrânilor se afla la conduce­rea Ro­mâ­niei si nu pare a da semne de oboseala.

Daca ne uitam bine în Parlament impresia de obo­sea­la ne copleseste. Parlamentul e compus în majoritate din ba­trâni ale caror obsesii si orgolii atârna foarte greu în ba­lanta deci­ziilor. Asta explica de ce functioneaza atât de greu decizia în România. Tot ceea ce este caracteristic ti­ne­rilor (dorinta de nou, expansivitate, curaj, energie etc.) lip­seste parlamen­ta­rilor nostri. E adevarat însa ca are si ba­trâ­netea valorile ei, dintre care întelepciunea pare lucrul cel mai important. Pro­mo­varea tinerilor se face însa cu multa de­licatete. E de înteles si de ce. Acum toata lumea vrea sa se îmbogateasca. Acum batrânii au prins ultimul tren al vie­tii lor si se agata în dispe­rare de scara. Tinerii stau pe peron si se uita. Se pune atunci problema daca mai poate fi vorba de o edu­catie a tinerilor în acesti ani. Dupa parerea mea, so­cie­­tatea româneasca ofera astazi cel mai prost model edu­ca­tional pentru cetateanul tânar. E adevarat ca s-a renun­tat la educatia cu biciul. E adevarat ca nu mai stam în ge­nun­chi. Dar e si mai ade­varat ca pudoarea falsa (sau reala) a pa­rintilor naste monstri.

Pudoarea parintilor naste monstri (I)

P

rintr-o întâmplare am ajuns duminica dupa-amiaza la caminul de batrâni din Pausesti Ma­glasi. Eram însotit de un doctor care a tinut mortis sa ne ara­te toate came­rele, sala de mese, clubul, spalatoria. Va mar­turisesc, însa, ca intentia acestuia a fost zadarnica. Mi­ro­sul, mizeria erau atât de mari, încât pur si simplu îti venea sa vomiti doar când te apropiai de usa. Imaginea pe care o ofe­reau grupurile de batrâni neputinciosi care se tineau de mar­gi­nile paturilor, gunoaiele adunate prin col­turi, gru­purile de handicapati care se miscau de colo-colo prin cur­te, îti dadeau impresia ca te afli într-un infern. Aproape ca nu am cuvinte sa descriu grozaviile pe care le-am vazut. Du­­minica dupa-amiaza, la acest camin spital, nu era doc­tor, nu erau asistente, doar o infirmiera si un paznic.

Sa admitem ca i s-ar fi facut rau unui batrân. Cum ar fi putut sa-l trateze infirmiera? Cred ca ar fi murit si ni­manui nu i-ar fi parut rau, nimeni nu l-ar fi plâns, s-ar fi stins o viata fara sa aiba o minima asistenta medicala.

si atunci ma întreb daca aceste imagini, pe care le-au va­zut strainii pe viu sau la televiziunile lor, nu sunt ceea ce nu­mim cu emfaza imaginea României în lume? Toate con­voaiele cu ajutoare au filmat grozavii ca aces­tea. Imaginile sunt teribile si, la o adica, ele sunt scoase, periodic din ar­hive si proiectate cetatenilor în subcons­tientul carora ra­mân.

Cine crede ca imaginea unei tari poate fi sustinuta prin propaganda externa platita prin agenti, se însala. Aici, în interior, trebuie lucrat pentru ca viata sa devina mai buna. Grozavii ca acelea de la caminul de ba­trâ­ni Pausesti sunt cea mai buna antipropaganda româ­neasca.

Doar o infirmiera si un paznic.

N

e-a fost prezentata cu multa pompa stirea potri­vit careia la fiecare o mie de români exis­ta un infrac­tor. si completarea ei, potrivit careia, aceasta cifra este conside­rata destul de mica, în orice caz, nu îngri­jo­ratoare. Acum, însa, e de spus ca problema suporta dis­cutii si anume:

- daca supunem comparatiei numarul de un infrac­tor la o mie de cetateni americani, aceasta cifra este într-ade­var mica si rezultatul acestei operatiuni poate, într-adevar, sa ne bu­cure?

- daca însa ne raportam la fenomenul infractional al ani­lor de dinainte de Revolutie, aceasta cifra e în masura sa ne îngrijoreze, ba chiar sa ne înspaimânte!

Acum nu vrem sa cadem într-o apologie a victo­riilor ac­tualei Politii în dauna faimei celebrei Militii, pentru ca este stiut ca modificarile nu pot schimba scheletul celebrei in­sti­tutii de aparare a cetateanului român. E însa de remar­cat tran­sparenta cu care ne sunt comunicate astfel de date, mai alalta­ieri interzise marelui public si tinute la index pentru uzul faimosilor nostri conducatori de partid si de stat.

Nu mi se întâmpla sa laud prea des o actiune a gu­ver­nu­lui Vacaroiu. Dar datele prezentate de domnul Petre Ninosu sunt în masura sa ne dea sperante pentru viitorul apro­piat, când institutiilor publice, care îl apara pe ceta­tea­nul român li se vor adauga Curtile de apel si Con­siliul Su­prem al Magi­stra­turii, institutii create dupa model eu­ro­pean si care, spe­ram, vor avea si functionalitate eu­ropeana. Sa credem ca toate acestea vor fi de bun augur si ca vom fi în siguranta în sin­gurul loc din lume unde românii se pot simti în siguranta.

La o mie de români, un infractor

O

bisnuiti sa traim tumultul vietii de zi cu zi, cu orbi­rile si falsa maretie a clipei, noi, orasenii nascuti sau facuti, uitam adesea de sat, adica de origini. Iar uitarea ne face sa minimalizam oameni si fapte, vieti si necazuri. De foarte multe ori am spus cu totii ca am par­curs tara în lung si în lat, ca si când, daca ai vazut Ti­misoara cunosti Banatul, daca ai fost la Voronet, cunosti Mol­dova, daca ai fost la mare, stii Dobrogea pe rost. Ba, mai rau, dorim cu totii sa vizitam tari straine, ca si când tara nu ar mai avea secrete pentru noi. Cum­plita ironie, cum­plit orgo­liu.

Am fost ieri la Perisani pentru prima oara în viata. Pe­risaniul este o alta lume, asa ca pot spune, fara sa gresesc, ca am fost în alt timp istoric, ca am vorbit cu alti oameni, ca am trait diferit viata românului.

Ca exista si o astfel de soarta unde nu sunt patimi politice, nu traieste goana dupa profit, nu se nasc drame si iste­rizari inutile. Ca acolo aerul e aer, laptele e lapte, cu­vân­­­­tul cu­vânt.

Adevarat ca acolo pâinea vine la trei zile, ca masi­na poa­te ramâne întepenita în noroi si trebuie sa o scoti cu boii, ca banii sunt mult mai putini si greutatile mult mai mari. Adevarat a grait Blaga când a spus ca vesnicia s-a nas­cut la sat.

Perisani, o alta lume, o alta soarta

L

-am ascultat cu mare atentie pe domnul prim-mini­s­tru Vacaroiu, vineri si sâmbata seara, la o ora de mare audienta. L-am ascultat cu rabdare, încer­când sa înteleg punctul de vedere al domniei sale privitor la sta­rea natiu­nii române, fata în fata cu aspectul maririi pre­turilor si valul de greve cu care ameninta sindicatele.

L-am simtit nervos, încordat, încoltit. L-au auzit spu­­nând lucruri foarte corecte, dar si aberatii precum aceea ca opo­zitia forteaza actualul guvern sa faca tot bine­le pe care îl poate face poporului român. si totusi, dom­nul prim-ministru al României ne-a ramas dator cu foarte multe lu­cruri:

Am observat cu surprindere cât de bine a început dl. Vacaroiu sa vorbeasca. Departe de omul care abia nime­rea cu­vintele si ideile, domnul nostru prim-ministru a învatat lec­tia si ne-o preda cu foarte mult aplomb. Însa faptele care ar trebui sa stea în spatele cuvintelor se lasa asteptate. In­flatia e departe de a se opri, ea continua în pas alergator spre noi culmi. Exista în discursul domniei sale un ra­dicalism care trebuie observat cu atentie. Ideea ca numai în li­nistea direc­ti­velor de la guvern spre baza se poate face ceva, merita a fi condamnata cu asprime. Pen­tru ca ra­di­calismul acesta inci­pient poate degenera într-un regim to­talitar, asa cum s-a întâm­plat mereu în istorie. Drept este însa, ca e nevoie de întelegere pentru urnirea uriasului me­canism întepenit care este astazi economia româneasca.

De aici concluzia ca metodele de convingere alese de gu­vernul Vacaroiu sunt de mult formate. De aici poate veni raul care sa ne destrame.

Radicalismul e o strategie gresita

D

upa unii, vremea ajutoarelor din strainatate a tre­cut. A venit vremea sa ne ajutam singuri. Avem guvern, avem presedinte. Avem legi si mai facem. si cu toate acestea aproape nimic nu se misca în România. Gu­vernul zice ca nu se munceste si asta mi se pare cea mai im­becila scapare de responsabilitate. Eco­no­mistii seriosi în­cearca sa acrediteze ideea ca România are nevoie de ca­pital, de retehnologizare, de o noua con­ceptie asupra pro­ductiei si a stimularii muncii. Nimeni nu întelege, nimeni nu vrea sa accepte schimbarea, care ar însemna îmbuna­ta­ti­rea vietii noastre.

si iata ca, astazi suntem pentru Occident acelasi po­por care are nevoie de ajutor. Cu asistenta medicala la pa­mânt, cu magazinele nitelus fardate, prost îmbracati si asa mai departe. Occidentalii sunt niste naivi. Ei mai cred ca soar­ta noastra poate fi îmbunatatita, ca putem redeveni si noi un popor european.

Saptamâna trecuta a sosit, dupa cum va anuntasem, la Horezu, un nou transport de ajutoare. De data aceasta, dom­nul Egon Lutz, consilier guvernamental al landului Salzburg, membru marcant al clubului Lyons, s-a între­cut pe sine. Continuându-si opera de ajutoare a orasului Ho­rezu, dom- nia-sa s-a zbatut sa revina în România cu aju­toare pentru spital. A donat spitalului o statie Röent­gen por­­tabila, o sal­vare complet utilata si alte bunuri pe care nu mai are rost sa le mai însir. Im­portante sunt gestul si serio­zitatea acestui om pe care nu îl putem acuza de impos­tura si de gânduri ascunse.

Auzindu-l pe domnul Lutz vorbind de maretia po­po­ru­­lui român ramâi uimit Nu cred ca sunt multi români astazi care sa creada cu atâta tarie în noi.

Pentru ca noi suntem incapabili sa mai vedem padu­rea din cauza copacilor.

Domnul Egon Lutz crede în sansa României

E

binecunoscut faptul ca o natiune nu traieste decât prin valorile pe care aceasta le ofera uma­nitatii. Din punctul acesta de vedere natiunea româna nu este printre ultimele. Suficiente  valori românesti sunt as­tazi recunos­cute în lumea întreaga, fie ca ele provin din se­colele anterioare, fie ca sunt produsul anilor de dominatie co­mu­nista. Fie ca e vorba de valori materiale, fie ca e vorba de oameni, de inteli­gente. si pentru ca veni vorba de inteli­gente, e suficient, în lipsa statisticilor oficiale, sa ne gân­dim câte valori românesti au plecat dupa Revolutie în stra­ina­tate.

Atrasi de o viata mai fara de griji, de banii mai mul­­ti, pe care îi ofera cei care îi au, cercetatori, mate­ma­ti­cieni, doc­tori, foarte multi doctori, profesori, sportivi, oameni fara carte multa, dar cu meserii utile, au parasit tara fara sa se uite înapoi. Iar Ţara a ramas mai saraca. Exodul con­tinua si zi de zi mai auzim ca un cunoscut a depus cerere de emi­grare sau a ramas undeva în lume, desi se stie ca ro­mânii sunt haituiti pe oriunde încearca sa se aciueze.

Cauzele acestei situatii stranii sunt cunoscute si nu ar avea sens sa mai fie discutate aici. Putem, totusi, sa tragem un semnal de alarma si sa ne întrebam, chiar daca este re­toric, de ce pleaca românii si ce se va întâmpla în ziua când ma­jo­ri­tatea valorilor românesti vor fi parasit tara pentru o fe­ricire reala aiurea.

Din pacate, exodul creierelor peste granita continua!

Î

n ciuda celor afirmate de unii, Sfintele sarbatori de Paste au fost anul acesta destul de linistite. A avut ro­mânul si oua rosii, si vin, si putina liniste. În ciuda celor afir­mate chiar de presa, anul acesta sarbatorile de Pasti au avut, dupa parerea mea, un grad de normalitate care nu poa­te decât sa ne bucure. Cum petrec românii din afara gra­nitelor sarbatorile? Am avut ocazia unica, anul acesta, sa ma aflu la Salzburg, în Austria, în noaptea Învierii.

Trebuie sa va spun ca desi s-a facut destula cura­tenie prin­tre români în Austria în ultima vreme, erau în biserica româneasca aproape 350 de persoane. Familii cu copii mici, dar si ti­neri, toti cu lumânari în mâini, cu oua rosii si speranta ca exista un viitor mai bun în tara lor de adop­tiune.

Nu exista nici o deosebire fata de atmosfera din bi­sericile românesti. Aceeasi foiala, aceeasi superficiali­tate a celor veniti sa asculte slujba. Românul ramâne român ori­un­­de s-ar afla. Anii de ateism nu pot fi stersi cu usu­rin­ta.

Remarcabila seriozitatea cu care preotul Viezuianu a tra­tat slujba de Înviere. A discutat cu fiecare om în parte, s-a interesat de greutatile fiecaruia. Preotul Viezu­ianu, de fel din Horezu, e un fel de tata adoptiv al româ­nilor aciuati prin Salzburg. Slujba s-a încheiat cu vin si oua în cea mai buna traditie româneasca. Au fost prezenti si ziaristi de la cele mai mari cotidiane austriece, fapt care demonstreaza ca situatia românilor nu este un fapt deloc de neglijat. Daca vreti o parere personala, e îmbu­cu­rator faptul ca românii sunt tratati cu atâta grija pe melea­guri straine. si, ca se face sluj­ba ortodoxa într-un leagan al catolicismului.

Slujba de înviere la Salzburg

P

entru toti cei care au calatorit în Vest, a fost pro­babil o mare surpriza sa vada cum arata, cum este orga­ni­zat în interior biroul unui functionar pu­blic. Nu ma refer acum la forma si la decoratiunile inte­rioare, la urma urmei lucrul cel mai putin important. Am sa remarc do­tarea cu aparatura a oricarui birou. Subliniez a oricarui bi­rou, pentru ca nu cred sa existe un birou fara telefon, fax, com­puter. Computerul nu lipseste din instru­mentarul functiona­rului public. El îl ajuta pe acesta, prin datele pe care le con­tine, sa rezolve rapid timpii morti, sa-i dea ce­ta­teanului informatiile necesare în timpul cel mai scurt. Com­pu­terul elimina cozile si nervii. Computerul nu stie sa min­ta, nu da raspunsuri în doi peri, nu are probleme familiale.

În fiecare birou exista un copiator. Daca ai nevoie de o copie, o obtii imediat. Functionarul apasa pe un buton, ob­tine copia si, evident, încaseaza banutul. Nu te trimite sa-ti faci copii în oras. Te rezolva pe loc. Daca mai si zâm­beste, te face fericit.

De ce nu avem si noi birouri organizate astfel? Între­ba­rea pare inutila, desi mie mi se pare absolut nor­mala. Ni­caieri în orasul si judetul nostru functionarii pu­blici nu sunt astfel dotati. De aceea sunt nervosi, sictiriti, scârbosi. Pen­tru ca ei sunt oameni, pentru ca nimeni nu le usureaza viata. Ma mai gândesc sa dau si  niste adrese celor care de­vin constienti de necesitatea folosirii instru­men­telor mo­derne de birotica. Kyly, Romanor, ASCAD, Tandem sunt câ­teva dintre firmele vâl­cene specializate în comercializa­rea com­puterelor, fax-urilor, copiatoarelor. Patronii vâl­ceni au acum zeci de milioane pe care îi cheltuiesc în zadar, uneori pe bautura si femei. Firmele lor fac de aceea comert sau pres­tari servicii ca în Evul Mediu. Despre functionarul de stat sunt mai multe de spus. Ei sunt la cheremul unor con­ducatori obtuzi si pra­fuiti. Dar asta este o alta poveste la care vom reveni.

De ce sunt functionarii publici nervosi, sictiriti, scârbosi

Î

n contextul situatiei generate de referendumul din Rusia, menit dupa parerea mea sa-i întareas­ca po­zitia lui Boris Eltîn (si sa nu-l elimine, cum gresit au glosat une­le ziare si persoane) am auzit discutii vio­lente despre po­sibili­ta­tea eliminarii de la conducere a actua­lului partid de guverna­mânt si a actualului Prese­dinte al României. Po­trivit ipote­zelor catastrofice lansate pe piata, o insurec­tie con­servatoare (adica formata de comunistii care si-au pas­trat intacte ideolo­gia si manie­rele ei de aplicare) ar urma sa pro­fite de valul de nemul­tumiri generate de marirea pre­turilor si ar provoca o mini-revolutie sociala care ar duce la rezul­tatele mentio­nate.

Nimic mai fals, nimic mai naiv. Pentru ca numai niste oa­meni limitati mai pot gândi astazi ca este posibila o în­toar­cere la "siguranta" penibila a epocii Ceausescu. Numai niste indivizi orbiti de pierderea unor privilegii mai pot spe­ra ca se vor întoarce clipele de acum câtiva ani. Numai nis­te naivi nu vad ceea ce este de vazut si nu înteleg ceea ce ar fi trebuit sa înteleaga înca din primele zile ale pseudo-re­volutiei române, model de diversiune, complot si prostire a unei natiuni.

si pentru ca tot am fost supus unor critici violente pen­tru faptul ca am folosit în articolele de saptamâna tre­cuta un limbaj agresiv si dur, voi încerca sa va fac sa-mi în­telegeti punctele de vedere într-un mod didactic. Nu de alta, dar poate asa îi voi putea convinge pe cititorii acestei ru­brici de necesitatea adaptarii la realitatea pe care o traim.

Am structurat aceasta tema astfel: 1. De ce nu poate fi eliminat Ion Iliescu? 2. Care comunisti? Cei din P.S.M. sau din celelalte partide? 3. Cine are interes în repunerea co­mu­nis­mului pe tapet? 4. Americanismul, ideologia sfâr­sitului de mileniu.

P

ropulsat de evenimentele tulburi ale sfârsitului de an 1989 pe primul loc al scenei politice ro­mânesti, fostul prim-secretar al P.C.R., Ion Iliescu, a parcurs încet-încet toate etapele care urmau sa-l transforme într-un adevarat Presedinte democrat, departe de linia dog­matica a fostilor conducatori comunisti. De ce a fost pre­ferat omul Iliescu si de ce initiatorii "revo­lutiei" spontane au prefe­rat un fost comu­nist pe scaunul Prezidential? E bi­ne­­cu­nos­cuta inertia pe care poporul român a dovedit-o în ne­­nu­marate ocazii. Frica de schim­bare a cetateanului obis­­nuit cu siguranta zilei de mâine a determinat o schim­bare de optica vis-a-vis de omul care trebuia sa fie conduca­torul des­tinului neamului româ­nesc.

Într-un fel, se poate determina aici o optiune mana­ge­riala: cum un sistem organizatoric national destul de bine pus la punct era greu de destramat, s-a preferat va­rian­ta "mo­de­lului" prezidential, de la care urmau sa difu­zeze în mase toate schimbarile.

si astfel, l-am vazut pe domnul Ion Iliescu câsti­gând ale­gerile pentru a doua oara. L-am zarit la NATO, fapt fara pre­cedent în istoria postbelica a României. A fost primit de pre­sedintele Clinton. Primeste si face vizi­te în cea mai cu­rata traditie a democratiei de tip vestic. si daca e sa riscam o afir­ma­tie, de la marile greseli cu minerii Presedintele si in­sti­tutia prezidentiala au fost de multe ori un adevarat model demo­cratic.

S

puneam, asadar, ca numai cei mai slabi la minte mai pot întoarce foaia la cuvântul comunism. Fie ca nu au în­teles nimic din ceea ce se întâmpla în jurul lor, fie ca se la­sa atrasi de mirajul trecutului în care au avut privilegiul de a trai la adapost de griji. Mai exista si o alta categorie: cea a cinicilor, adica a oamenilor inteligenti care stiu cu pre­cizie care este adevarul, dar din motive profitabile pentru acestia, se întorc constienti în trecutul apropiat.

Am facut aceasta introducere pentru a putea pa­trun­de mai usor în subiectul de azi: fostii comunisti si-au pa­rasit cu usurinta ideologia pe care mai ieri o ridicau în slavi. Astazi îi regasim pe acestia în mai toate partidele, fie de stânga, fie de dreapta. Începând cu FDSN si terminând cu PNŢCD si PSM. Cei mai aproape de ideile profesate înainte de 1989 sunt membrii de partid socialist al muncii. Pentru acestia am totusi un cuvânt bun de spus: desi o consider o eroare, nu pot sa nu apreciez consecventa pe care o dovedesc astazi când ramân aproape de ceea ce erau. Ceilalti, fara exceptie, au înteles ca ideile comuniste sunt un capitol închis al existentei lor. Au luat-o de la capat li­beri si neconstrânsi de presiunea mode­lu­lui impus de ju­de­teana de partid. Desigur, exista si oportunisti pentru care nici o idee nu e mai scumpa decât binele lor personal. Poate n-ar fi de evitat faptul ca o statistica nationala ar scoa­te în evidenta faptul ca în mai toate partidele exista un mare numar de fosti comunisti în structurile de conducere. Asta poate explica si de ce, în unele cazuri, se mai încurca lucrurile pe acolo...

În sfârsit, nu persoanele pot determina la un mo­ment dat linia partidelor. Doctrinele sunt altele, modelul eco­nomic este cel mai important. Distantarea tuturor par­tidelor de modelul dogmatic al atotputerniciei statului este un indiciu al despartirii de comunism.

Într-un fel, comunismul a murit în momentul când s-a înfiintat prima societate comerciala particulara în Ro­mâ­nia. De atunci, românii au regasit sentimentul funda­mental al proprietatii private. Pamântul, dorinta ne­împlinita a taranului român, a trecut din patrimoniul statului în cel al cetateanului. Românii au regasit placerea de a munci pentru binele lor personal. si asta e mare lucru...

O

rice observator atent al scenei politice mondiale si-a dat seama de marele avânt al americanilor din ultimii ani. Într-un cuvânt, se poate spune ca si caderea imperiului comunist e opera americanilor. Destramarea impe­riu­lui sovietic, situatia din Iugoslavia, criza profunda si pre­lungita din statele foste comuniste sunt fara nici o îndoiala conse­cin­tele avântului expansionist ame­rican. Prin ce s-ar carac­­teriza noua ideologie ame­ri­cana? La prima vedere e vorba de noul concept al eco­nomiei de piata, concept destul de tulbure, daca e sa-l ana­lizam în profunzime. Baza e consti­tuita din tipul de pro­prietate asupra tuturor sectoarelor im­portante ale socie­tatii. Su­prastructura e mai greu de definit. Aici îsi baga coa­da dra­cul politic. De aici încolo lucrurile se tulbura de-a bi­nelea. E de înteles ca o noua forma de pro­prietate ge­ne­ralizata va schimba soarta lumii. Putem în­telege si de ce se pro­duc schimbari radicale în ideologia statelor care pâna mai ieri promovau forma de proprietate colectiva.

Ceea ce ramâne practic de neînteles este metoda prin care americanii îsi promoveaza interesele. Dura, uneori cru­da, fara menajamente, cu arma în mâna.

Nu exista astazi forte capabile sa se opuna ameri­ca­nilor. Toate organizatiile mondiale sunt conduse de aliatii lor. Opera aceasta de restructurare a lumii a început în anii '80. Ea va continua si are mari sanse de reusita. Totul, pu­terea, banii, armatele si diplomatia sunt în tabara Statelor Unite si a aliatilor sai. Iata de ce e greu de conceput ca va mai reînvia comunismul. România e o tara slabita. România e o tara bo­gata care astazi este la cheremul celor tari. Uita­ti-va atent în jur: veti observa ca aceasta grija se aplica tu­turor. Iar noi vom juca asa cum vor vrea ei înca cel putin o ju­­matate de secol de acum încolo.

si asta, la urma urmei, nu e chiar atât de rau...

Câteva argumente care exclud varianta întoarcerii

la comunism

Î

n "Declaratia drepturilor omului" adoptata în 1948, dreptul la libera informatie are un loc foarte im­por­tant. S-a considerat atunci (lucru perfect valabil si astazi) ca o buna circulatie a ideilor este în masura sa con­tri­buie la îmbu­natatirea vietii pe planeta noastra. Cum si lip­sa de in­for­matie naste monstri, presei i s-a acordat un loc de prim ordin în calitatea ei de principal mijloc de ve­hi­culare a ideilor de la si catre oameni. De aceea, mai toate sim­­pozioanele interna­tio­nale care vorbesc despre drep­­turile omu­­lui scot în evidenta necesitatea funda­men­tarii unei pre­se libere si independente, în toate tarile (inclu­siv cele co­mu­niste, se întelege).

Toate bune si la locul lor. Ce nu se spune în do­cu­men­tele Organizatiei Unite este modul în care poate pre­­sa sa ramâna cu adevarat independenta si sa evite aser­virea ei unor centre locale de putere. Fie ca este vorba de puterea po­­liticii, fie ca este vorba de puterea financiara.

De ce nu poate mass-media sa ramâna în afara zonei de influenta a marii finante e de la sine înteles. În mai toate ta­­rile lumii, presa este un domeniu care se salveaza în ex­tre­mis prin publicitate.

Mai greu de înteles este aderarea patronilor si sefilor de publicatii la unele puncte de vedere si ideologii politice cu care pâna mai ieri nu erau de acord nici în ruptul ca­pu­lui. Desigur, îmi veti spune ca si politica este un domeniu des­tul de profitabil sub raport financiar. De acord, dar pâna la un punct.

Nimeni nu vrea sa puna calus informatiei (I)

S

criam în ziarul de ieri ca multe publicatii, multi patroni de ziare, editori si chiar ziaristi sunt atrasi de mi­rajul politicii, chiar daca publicatiile lor sunt de­cla­rate in­de­pendente. Politica ofera avantaje prin puterea de influ­en­tare. De ea nu scapa nici firmele bogate, nici cele sa­race. Nici celebrul Maxwell nu a fost scutit de reprosurile de a fi corupt. Dupa moartea lui s-au descoperit bresele prin care coruptia se infiltrase în mod subtil.

Revenind din sfera teoreticului în prezentul ro­mânesc, trebuie sa remarc faptul ca, desi exista multe pu­blicatii indepen­dente, în politica lor redactionala se vad cu ochiul liber partis-pris-urile. Începând cu principalul in­strument al mass-mediei si terminând cu publicatiile aflate la începutul carierei e detectabil partizanatul.

Uneori, ca în cazul Televiziunii Române, e chiar fla­gran­­­ta obturarea canalelor prin care informatia ajunge la ce­­­tatean. Omisiunea, diversiunea, prezentarea trunchiata, scoa­­terea din context, abdicarea de la principiul suveran auditur et altera pars (ascultarea partii celeilalte) sunt doar câ­te­va din metodele prin care i se pune informatiei calus.

Din pacate, trebuie sa afirm ca în România nu exista la ora actuala un organism de presa, fie ea scrisa sau vor­bita, care sa ofere o informatie obiectiva, macar în pro­por­tie de 50 la suta. E, desigur, riscanta aceasta afirmatie. Ea nu poate fi combatuta, poate fi comentata, dar nimeni nu va gasi un contra-exemplu convingator. În alte tari...

Nimeni nu are voie sa puna calus informatiei (II)

D

ar ce zic eu ca în alte tari informatia este obtu­rata în mod intentionat... când în judetul nostru prac­tica aceasta a devenit litera de lege pentru institutiile care au ca menire chiar raspândirea stirilor. Iata cum se mis­ca acest angrenaj.

La ora actuala sunt în Vâlcea doua cotidiane, un sap­ta­mânal de informatie si unul de publicitate. Mai apar spo­radic si neinteresant niste fituici care nu se pot numi ziare: Re­porter si Oltenia-Azi, unul fedesenist si unul care se vrea pa­ro­list si nu prea. La ele lucreaza jurnalisti tineri, post­­re­vo­lutionari si pe ici, pe colo, jurnalisti formati la scoa­­la pre­sei de partid comu­nist. În mod normal, toate insti­tutiile me­nite sa-l infor­meze pe cetateanul vâlcean despre mersul lu­crurilor în socie­tatea în care traieste ar trebui sa instituie for­ma comu­ni­catelor de presa, a confe­rin­telor de presa, a atentionarii edito­rilor cu privire la intentiile lor. Nu e asa. Pentru ca, de pilda, se poate întâmpla ca... pur­tatorul de cu­vânt al Prefecturii sa fie prieten cu un domn care lu­creaza la Reporter, fituica despre care am vorbit. Nu da sti­rea cotidienelor, nu o da saptamânalelor, o da unui ziar care apare din joi în Pasti, pe care nu-l citeste, aproape ni­meni. Cine e pagubitul? Cetateanul vâlcean. Sa nu se su­pere nimeni, însa e evident ca Prefectura vâlceana face, sub ra­portul difuzarii informatiei, jocul unor forte sau oameni in­teresati în câstigarea unui banut.

Ar fi de remarcat promptitudinea cu care Politia vâl­ceana s-a conformat cerintelor mecanismelor presei. Dupa stiinta mea, e singura institutie care lasa în fiecare dimineata un plic pentru fiecare ziar si foita tiparita sau vorbita din ju­de­tul Vâlcea. Plicul contine evenimentele pe­tre­­cute în ziua an­terioara, asa cum au fost ele prelucrate de oamenii legii. În rest, totul e tacere...

Nimeni nu are voie sa puna calus informatiei (III)

C

ine a vazut duminica video-Paris-magazinul nu se poate sa nu fi remarcat atmosfera cu totul deo­sebita din amfi­teatrul în care cânta Mihaela Bustuchina. Era o alta lume spre care, din pacate, tinerii români nu se pot în­drep­ta în prezent. Veselie, tinerete, chipuri destinse, lu­mi­noase. Zicea Mihaela Bustuchina ca acolo sunt tineri din toata lumea, din Mexic, Uruguai etc., etc. Mai putin din Ro­mânia. Faptul ca era ea acolo e o exceptie care con­fir­ma, spre dis­pe­rarea noastra, regula. Pentru ca ei, tinerii pre­zenti în acel am­fi­teatru, muncesc o luna si pot petrece câ­teva saptamâni în minunatia de oras care este Parisul. Ti­nerilor români le ra­mâne sansa de a-l privi la televizor în emi­siuni ca aceea pe care a realizat-o Doru Dumitrescu. Emi­siune cu mo­men­te pe­ni­bile de genul interviului pe care l-a facut omul nostru cu un cârciumar român agramat, dar im­portant pentru câtiva... mici. E normal, diurna trebuie eco­nomisita pentru mici cadouri...

Revin la problema imposibilitatii de a fi cu adevarat li­beri acum, dupa Revolutie. Ne lipsesc banii, ne lipsesc vi­zele, devizele... Ne lipseste usurinta de a trai pe care o ob­ser­­vam la strainii care ne calca pragul. Exista în fiinta noas­tra un complex de complexe. De la cel al saraciei pâna la cel al trecutului. Suntem timorati ca natiune, desi ni se spu­ne de straini ca ar trebui sa fim mândri de tot ce e româ­nesc.

Va veni clipa când vom intra si noi cu mândrie în rândul natiunilor europene? Are cineva interesul sa ne tina deo­parte, prizonieri ai mentalitatilor noastre primitive?

Pâna atunci, pâna când vom fi cu adevarat liberi si vom avea mijloacele pentru a ne simti egali cu altii, vom zice si noi, precum pustiul la moda, e greu, greu, sa fii ro­mân...

Dur, dur d'ętre roumain!

C

u tristete trebuie sa remarcam în peisajul cotidian abundenta aspectelor negative. Fie ca e vor­ba de politica, de economie, de învatamânt sau cultura, auzim cu pre­ca­dere despre aspectele care nu fac fala ce­ta­teanului român. E de urmarit cu atentie aceasta politica nea­gra si liderii ei de opinie.

Daca ar fi vorba numai de Parlament si Senat am pu­tea întelege.

Opinia politica e violenta, pentru ca în politica scopul scu­za mijloacele. Dar în învatamânt totul e praf si pulbere? Nu mai avem valori nici în rândul cadrelor didactice, nici în rân­dul elevilor? Dar în economie? Nu mai sunt fabrici ren­tabile în tara noastra? Chiar nimeni nu produce? Au plecat din tara toate inteligentele tehnice? Ca sa nu mai vorbim de cul­tura... Pentru ca, va spun în cunostinta de ca­uza, cultura ro­mâneasca e una din cele mai vitale din Euro­pa, cu mult dea­supra unor tari europene super­ci­vi­lizate.

E adevarat si faptul ca acomodarea noastra, a tu­turor, la noile mecanisme economice se face greu, iar altora le este chiar imposibil. Dar de ce abunda în viata de zi cu zi fap­­­tele negative?

Sa fie, cum zic unii tovarasi, o politica generalizata de a distruge încrederea românului în el însusi si crearea unor brese prin care sa se strecoare influentele straine? Sau ar putea fi o orbire temporara a noastra, ziaristi sau oameni o­bis­nuiti?

Chiar nu se întâmpla nimic bun în tara asta? Daca totul merge spre rau, cum ni se pare, de ce nu facem nimic pentru a ne schimba viata. Daca prietenii nostri gândesc rau, sa încer­cam sa-i schimbam. Daca guvernul face prostii, sa se ceara afara...

Cine face elogiul viciului? (I)

M

a întrebam ieri daca nu cumva mai exista si fapte pozitive în viata noastra. Desigur, e o în­trebare aparent naiva si, poate, unii ma si condamna pentru aceste rân­duri... Le raspund ca sunt constient de tot ce scriu, inclusiv de faptul ca sub naivitatea întrebarilor mele se ascund rea­litati dramatice care merita macar amintite, daca nu co­men­tate pe larg. Ati observat, proba­bil, ca toate zia­rele scot în evi­denta aspectele morbide ale realitatii: cri­me, violuri co­lective, sinucideri scabroase, fur­turi, escro­cherii si altele, in­imaginabil de multe; ca Tele­­viziunea na­tionala se ocupa mai mult de scandalul politic, decât de ac­tiunea pozitiva, fa­vorabila societatii româ­nesti; ca oamenii co­menteaza cu o voiosie penibila aceste aspecte, alaturi de cele ale greutatilor vietii. si atunci te întrebi ce s-a în­tâmplat, ce se va întâmpla cu bunul si talentatul cetatean ro­mân? "S-a înrait lumea", e cântecul la moda. Banul, ochiul si sufletul dracului au în­tors oamenii pe dos si i-au facut sa-si uite bu­nele obiceiuri.

Din pacate, va trebui sa concluzionam ca exista o vina colectiva, ca si în cazul comunismului. Ca a ramas în noi numai partea rea a acestuia si ca acum asistam la ulti­mele lui zvârcoliri.

Va veni o zi când vom scapa de toate aceste tare? Nu­mai Dumnezeu stie, iar daca nu stia, iata, l-am infor­mat.

Cine face elogiul viciului? (II)

E

 cunoscuta ideea domnului prim-ministru de a impune societatilor care realizeaza un profit mai mare decât ca­pitalul social al firmei un impozit de 60 % fata de celalalt, de 45 %. Aceasta masura, care avantajeaza net si decisiv fir­mele de stat, poate sa ne dea masura exacta a politicii pro­movate de actualul guvern. Prin urmare, fir­mele private care au pornit la drum cu un capital de 100.000 sunt obligate sa-si faca de urgenta marirea ca­pitalului. Oricum nu e sigur ca, marit fiind, capitalul social (valoarea lui) poa­te fi mai mare decât profitul lunar rea­lizat. Pentru ca fir­me­le private sunt, practica  o de­mon­streaza, mult mai dina­mi­ce si mai prospere decât cele de stat.

Iata cum gândeste domnul Vacaroiu! Gaselnita este, dupa parerea mea, geniala. Prin ea, domnul prim-ministru si-a depasit cu mult înaintasii de la Comitetul de Stat al Pla­nificarii.

Pentru ca, e evident pentru oricine ca firmele de stat sunt astazi posesoare ale unor valori imense înglobate în mij­loacele fixe pe care le poseda. În nici un caz, profitul anual al acestora nu va putea depasi valoarea mijloacelor fixe incluse în capitalul social. Iar firmele de stat vor plati un impozit de 45 %, în timp ce firmele private unul de 60%

S-ar putea obiecta ca 15 procente nu înseamna prea mult. E fals, uneori, acestea pot însemna enorm.

Oricum, "problema" rezolvata "magistral" de primul-mi­nistru ne arata cu claritate încercarea disperata de a tine în viata complexul industrial românesc. Pentru ca, celelalte va­riante (privatizarea, retehnologizarea prin asociere cu mari producatori occidentali, concesionarea ori pur si simp­lu vânzarea lor) sunt respinse categoric.

Nu ne vindem tara! Iata înca o formula înca valabila, o dogma si o idiotenie fara precedent în lume.

Geniala gaselnita a nefericitului Guvern Vacaroiu

A

m circulat în ultimul timp în toata tara. Atât în Transilvania si Banat, cât si în Muntenia si în Mol­dova, am vazut biserici noi sau în curs de construire. Sunt bi­serici orto­do­xe, dar si baptiste sau adventiste. E adevarat ca am vazut mai multe biserici neo-protestante, dar asta nu mi se pare chiar îngrijorator. E de înteles ca acum, dupa pe­rioada de semi­clandestinitate pe care au traversat-o aceste co­munitati doresc sa-si construiasca propriile lor lacasuri de cult, ca ele sa fie cât mai impunatoare si mai frumoase. Nici bi­se­ri­ca noastra stramoseasca nu se lasa mai prejos.

Foarte multe biserici ortodoxe sunt în constructie în sate. Multe din cele vechi sunt în curs de renovare sau con­so­­lidare. Se refac picturile, drumurile de acces. Nici în ora­se nu se sta degeaba. Chiar în Râmnic se construiesc doua bi­serici ortodoxe. Una în Nord, în fata Complexului Nord (po­zitie cam neinspirata, dar nu aceasta este acum pro­blema) si alta în cel mai populat cartier al municipiului: Ostroveni.

E de apreciat aceasta vointa de a dura biserici. Chiar daca vine târziu, biserica, nu mai e nevoie s-o spunem, are un rol extrem de important în renasterea spirituala a ceta­te­ni­­lor României.

Un fenomen interesant: se construiesc biserici!

D



e multe ori în decursul ultimilor trei ani am avut, din pacate, prilejul de a exclama: cât de lipsit de caracter este acest om, sunt acesti oameni! Sunt prea multe exemple de zi cu zi pentru a insista pe cazul par­ticular. Vom spune, generalizând, ca reziduurile umane ies la suprafata mai ales în cazul societatilor comerciale cu ca­­pital privat din care fac parte mai multi asociati. Pentru ca aici e vorba de bani, bani pentru care unii îsi vând su­fletul, aici sunt orgolii, aici sunt interese care îl fac pe om neom.

Mergeti la Tribunal! Veti vedea ca sunt sute de do­sa­re în care fostii asociati se balacaresc unii pe altii, se a­cuza de fapte imaginare sau reale, uita clipele de entu­ziasm când visau împreuna sa scape de saracie si sa se îmbo­ga­teas­ca.

Au dreptate (si experienta!) occidentalii când spun ca, în faza de început în care ne aflam, societatile co­mer­ciale tre­bu­ie sa aiba un singur patron. E justa si afirmatia ca si pa­tro­nul unic poate fi lipsit de caracter, dar, cel putin, lip­sa de carac­ter a acestuia se întoarce numai asupra lui. Ca un bume­rang.

De ce e lipsa de caracter o mica drama româneasca? Aici îmi e mai greu sa emit ipoteze: poate ca anii când am trait una si am gândit alta sunt de vina. Poate e si saracia noas­­tra funciara. Poate e si vina fanariotilor care ne-au in­culcat placerea morbida a viciului si minciunii. Poate. E clar, însa, pentru oricine ca lipsa de caracter e un zid de care ne lovim de când ne trezim si pâna murim. Priviti în jur si veti vedea...

O drama româneasca: lipsa de caracter

N

u s-au pomenit atâtia cersetori pe strazile Râm­ni­cului de când e el. La fiecare colt de strada, în fiecare gang, ti se întinde o mâna, esti implorat sa dai un ba­nut, un co­pi­las infirm (sau mutilat) te priveste cu groaza. Ma­joritatea cersetorilor sunt tigani sau copii de tigani. Exista si asa-numita filiera maramureseana care cuprinde, în special, femei. Le auzi "litaniile" prin tot orasul: în gara, în Piata Centrala, în Zavoi. Mi se pare absurd sa dam vina pe sca­derea nivelului de trai. Mai normal ar fi sa observam ca si cer­setorii s-au organizat, ca un loc de cersit se cum­para cu milioane, ca reteaua maramuresana s-a extins în toa­ta tara...

Logic ar fi sa punem în discutie si rolul Politiei în com­­­baterea acestui fenomen îngrijorator. Cine este abilitat cu men­tinerea ordinii si disciplinei în acest oras? Nu cumva este de vina si delasarea fortelor de ordine? Nu mai trebuie in­vocata timorarea politistilor. A trecut aceasta epoca, poli­tistii au, din nou, curaj. si poate mai mult decât atât. Ar tre­­bui numai ca acest curaj sa fie folosit în scopul "asanarii" aces­tui oras. Va rog sa observati cum trec politistii pe lânga cersetori: ca si când ar face parte din peisaj.

Eu nu cred ca vâlceanului obisnuit îi face bine sa vada orasul presarat cu cersetori. Pentru optimismul vâl­cea­­nului, ar fi bine sa se faca putina ordine. Cred ca asta ar fi bine si pentru Politie, având în vedere ca un dinamism de­bordant e mai util decât o retragere în limitele moarte ale li­te­rei textelor de lege.

În acest caz, pledam pentru duritate, ca si în pro­ble­ma delincventei romilor.

Piciorul în prag e o politica dura, care îsi cere momen­tul ei. Mâi­ne va fi prea târziu. Mult prea târziu.

Politica piciorului în prag

U

na dintre cele mai dramatice situatii din aceasta tara si din aceasta epoca este generata de exis­tenta a doua centre ale diversiunii maiestrit orchestrate. Ambele focare actioneaza prin ziare. Unul este partid si re­vista (Ro­mâ­nia Mare), altul este numai revista (Europa). Se banu­ieste ca ambele publicatii au mare trecere la fostii mi­litieni si fostii securisti carora le-au luat sistematic partea de la înfiin­tare si pâna astazi. Noi nu putem face judecati de va­loare asupra acestei teribile situatii. Ne limitam doar la câ­teva observatii.

. Politica acestor ziare-partide este una agresiva, spec­­taculoasa; . O lipsa totala de frica guverneaza politica ce­lor doua publicatii care trimit fara încetare sageti otravite în tot ce misca-n tara asta. Nici macar (cum ne-am fi as­teptat, de altfel) presedintele Ion Iliescu nu scapa acestor ata­curi. Uneori, când stau si analizez lucid artico­lele, punc­tele de vedere ale partidului "România Mare", ma cu­prin­de o ipo­crita admiratie fata de inconstienta oame­nilor din acest par­tid. Lor nu le este frica de nimic, legea pentru ei nu exista. Nume­roasele procese care le-au fost intentate au fost câstigate sau amânate la infinit. si "Europa" lui Ilie Neacsu si "România Mare" a lui Va­dim Tudor continua sa se miste ca si cum ar fi la putere în aceasta tarisoara. Acuzatiile de nationalism, extre­mism, anti­­semitism nu le ating. De ce?

Mâine voi încerca sa schitez câteva posibile raspun­suri.

Am intrat în Europa lui Neacsu si Vadim (I)

P

ozitia celor doua reviste "Europa" si "România Mare" se grefeaza pe ideea ca Nicolae Ceau­sescu a fost înlaturat de la putere de un grup de tradatori, printr-o lo­vi­tura de stat. Aceasta idee nu poate fi negata, în fond, decât de cei care au interesul sa escamoteze ade­varul. Pe acest fond, corect în esenta, ziaristii de la cele doua publi­catii bro­deaza: . fostii dem­ni­tari ceausisti sunt ne­­vinovati, îsi sfârsesc zilele în puscarii ca detinuti poli­tici, ei fiind în viziunea "eu­ropeana" si a "marii Românii" eroi ai nea­­mului. Însusi Ni­colae Ceausescu este un "martir al po­po­rului român", iar jude­carea lui pripita, o "crima". Daca ana­­lizam din pers­pec­tiva trecerii timpului aceste opi­nii po­li­tice, gasim un sâm­bure de adevar. Daca adaugam la acestea ja­ful sis­tematic al României facut de cei care au "re­vo­lu­tionat" Ro­mânia putem da dreptate celor care cred ca "Europa" si "România Mare" sunt singurele care mai tin cu po­­porul obidit.

si totusi, falsitatea acestor observatii e evidenta atunci când ne gândim cine am fost si cine dorim sa deve­nim. Din aceste judecati, lipseste încrederea în viitor, per­sista o slavire a unei epoci perimate istoric, falimentate ideo­­logic si econo­mic. Inducerea în eroare a cetateanului se face discret, apa­sând pe ideea ca traiam mai bine pe timpul "odi­­osului raposat". Nu e nici o filozofie în aceasta tehnica di­ver­sionista: . dam exemplul unei parti dintr-un întreg si pre­­tindem ca aceasta este însusi întregul.

În timp ce se lamenteaza fariseic, patronii celor doua pu­blicatii schimba macazul si devin cei mai aprigi ca­pitalisti. Minciuna e grosolana si, din pacate, are picioare scur­te.

Am intrat în "Europa" lui Neacsu si Vadim (II)

   L

a vremea premierei, piesa "Decameron-645" a fost întâmpinata cu destula ostilitate, eufemistic vor­bind. Ziaris­tii vâlceni, exceptându-i pe cei de la "In­formatia zilei" (care au îmbratisat fara rezerve aceasta rea­lizare de exceptie) s-au­ întrecut în a aborda, dupa manie­rele pu­blica­tii­lor la care lucreaza, acest exceptional mo­ment al tea­trului vâlcean. Ca sa fiu concret, s-a vorbit putin despre aceasta piesa si ne­meritat de superficial.

A trebuit sa vina televiziunea, sa fie recunoscuta va­loa­rea piesei si a interpretarii pe alte meleaguri, ca sa în­te­lea­ga si vâlcenii ca au un teatru care se zbate sa faca arta. Am înteles si noi, în sfârsit, ca la Vâlcea exista o trupa de ama­­tori cu ambitii de profesionisti, ca ei au nevoie de sprijin moral si material pentru a progresa si a realiza ceva.

Lamentarile de genul "Care cultura vâlceana?" nu au ce cauta atâta vreme cât nu suntem în stare sa apreciem atunci când se cuvine fiecare realizare artistica, atâta vreme cât nu îi ajutam pe artisti sa supravietuiasca si sa mun­ceas­ca frumos.

Împatimitii, de genul lui Goange Marinescu, vor trebui sa se multumeasca într-un sfârsit cu conditia de artist pro­­vincial si vor muri într-o uitata falie a memoriei. E ade­varat ca provincia ucide timpuriu, dar si mai adevarata mi se pare afirmatia ca arta este un vârf de lance care zoreste la un moment dat mai tare decât orice.

Mai tragic, însa, mi se pare faptul ca noi suntem un fel de ucigasi fara simbrie. Neimplicarea si indiferenta noas­tra sunt, în acest caz, criminale.

Indiferenta poate fi, uneori, criminala

O

portunismul exista în fiinta fiecarui individ într-o masura mai mare sau mai mica. Gradul de evidenta al acestui defect al personalitatii umane iese la lumina cu cât sunt mai mari privilegiile care i se ofera in­di­vidului respectiv. Revolutia româna, pe care unii o nu­mesc cu sfiala "evenimentele din decembrie" numita si "O min­ciuna mare cât secolul", a generat niste malformatii ale per­­so­nali­tatii românilor care nu pot fi analizate cu luci­di­­ta­te acum, cât înca mai traim în acest neadevar.

Cât de dramatica este situatia acelora care au crezut cu adevarat ca fac o revolutie, a acelora care au fost raniti si mutilati, a rudelor acelora care au murit pentru un ideal care s-a dovedit a fi fost cea mai abila punere în scena din ul­­timul secol, nimeni nu spune.

Se spun însa foarte multe lucruri, iarasi adevarate, des­pre cei ce stateau si priveau din fotolii cum altii mureau si care astazi, iata-i deveniti privilegiati pentru ca au un cer­ti­ficat de luptator. Certificat care confera niste privilegii uria­se pentru cei care, lipsiti de bunul simt, fac uz si abuz de el.

Lista posesorilor de certificate de luptator stupe­fia­za. În fiecare judet si în municipiul Bucuresti sunt mii de pro­­fitori ai Revolutiei române. Se spune ca este ome­neste sa gresesti. Sa profiti, perseverând în minciuna, mi se pare mai mult decât diabolic. E sfidator...

Minciuna numita certificat de "luptator pentru victoria revolutiei române din decembrie 1989"

D

inamita pe care o arunca FDSN în curtea opo­­zitiei va exploda în curând. Deocamdata stim ca este posibila scindarea acestui partid (produs dintr-o alta scin­dare) în doua fractiuni; una conservatoare (Gher­man) si una no­va­toare (Adrian Nastase). Se pare ca frac­tiunea Nastase se va uni cu Partidul Republican al dom­nului Mânzatu, partid care se lauda a avea cel mai modern sta­tut dintre toate for­matiunile politice românesti. Frac­tiunea cealalta, care con­du­ce, de fapt, România, com­ploteaza în secret cu alte for­matiuni politice din opozitie pen­tru formarea unui cabinet multi­color.

Toate aceste zvonuri ne duc la concluzia ca opo­zi­tia a înteles ca este necesara varianta micului compromis pen­tru a reusi într-un final sa sparga monolitismul fede­se­nist. Am trait o vreme sa o vedem si pe asta.

Radicalismul opozitiei s-a topit ca prin farmec. Ci­ne­­va, în opozitie, a realizat faptul ca nu se poate lupta cu un sistem organizatoric format pe parcursul a cincizeci de ani. Se justifica acum parerea lui Silviu Brucan: nimeni nu va reusi sa frânga prea curând un sistem politic. Pentru ca, zice acum si opozitia, sistemul e înca în picioare.

Sistemul e înca în picioare

P

e colegul meu Cristian Popescu nu l-am mai vazut de ani buni. stiam doar ca fugise în Ame­rica împreuna cu alti câtiva. Au trecut Dunarea într-o noap­te, pe la Turnu Severin. Nimeni nu stie cu adevarat ce s-a pe­trecut dupa aceea. Se stie doar ca Paul, unul dintre fu­gari, nu a mai fost vazut niciodata. Se presupune ca i-a fost ga­sit cadavrul mult mai târziu. În ciuda faptului ca nu putea fi recunoscut, sau tocmai de aceea, mama lui a refuzat sa crea­da ca Paul a murit. Cei care au scapat au ajuns în Ame­rica. Tânjisera dupa libertate, dupa State. Visul li se împli­nise.

N-am mai auzit nimic despre ei. Pâna ieri, când l-am re­vazut pe Cristian Popescu. Murdar, cu fata distrusa, cu un­ghiile crescute anormal, cu hainele rupte. Nebun. Se o­pres­te în mijlocul strazii si sta nemiscat. Câteva minute. Apoi pleaca, grabit, spre o directie numai de el cunoscuta.

Refuz sa cred ca aceasta epava e fostul meu coleg. Elev stralucit, apoi student, apoi american. Aflu ca s-a în­tors asa din America si ca aici nu mai are pe nimeni. Ma în­gro­zesc la gândul ca omul de 30 de ani e pierdut. Nici nu stiu daca trebuie sa fac apel la colegii nostri pentru a-l aju­ta. S-ar putea sa fie prea târziu. Ideea de libertate l-a dis­trus definitiv...

Ideea de libertate a distrus un om

T

irajele cartilor lui Pavel Corut ar face sa moara de invidie orice scriitor occi­den­tal. Dar cartile lui Pavel Corut nu spun mai nimic despre Revolutia pe care o descriu. Românul arde de dorinta de a întelege cum a fost pa­calit în decembrie '89. Un scriitor care spe­cu­leaza in­teligent pe teme de larg interes se poate îmbo­gati usor în Ro­mânia fara ca trecerea sa prin literatura sa lase vreo urma demna de luat în seama. Credulitatea românilor face ca tirajele sa explodeze. Cititorul de la noi traieste, înca, în men­talitatea socialista, când cartea era un refugiu în care se izola fu­gind de realitatea constrânga­toare a mecanis­melor so­cia­liste. Preturile cartilor sunt, înca, foarte mici. O carte buna costa în Occident de la 10 dolari în sus. Zece mii de lei adica. La noi pretul mediu este de 500 de lei. Avantaj noi, am putea zice. S-au retiparit carti valoroase din literatura universala. S-au retiparit cartile fundamen­tale ale româ­nilor. si asta e bine. Pentru ca va veni în curând vremea când cartea va fi si la noi un obiect de lux si ne va fi greu sa ne apropiem de ele. E momentul sa cumpa­ram carti. Cartea este, poate, obiectul cel mai pretios care poate fi gasit în casa unui român. Spre deosebire de occidentali care nu mai au timp sa citeasca si nu au suficienti bani ca sa-si permita luxul de a cumpara carti, orice român poate iesi din librarie cu un brat de carti.

Repet, este înca o perioada când ne mai putem per­mite acest lux. Va veni vremea când vom admira în libra­riile noastre cartile, ni le vom dori si le vom citi de la biblio­teca. Daca le vom mai citi.

Înca mai putem iesi din librarii cu un brat de carti

S

e întâmpla mai multe lucruri interesante în ultima vreme. Pe lânga greve, pe care le-as numi mai degraba spectacole teatrale, sunt si lucruri care ne apro­pie de nor­malitate. Cum ar fi de-o pilda (cum zic arde­lenii) fap­tul ca litoralul e plin de oameni dornici sa se odih­neasca, sa fuga de acasa, sa manânce, sa bea, sa se lase arsi de soa­re si batuti de vânt, dornici sa cheltuiasca banii pe te miri ce.

E uimitor ca litoralul este plin de turisti, în special tu­risti straini. Interesant mi se pare faptul ca fata litoralu­lui nu mai e una batrânicioasa, ca s-a întinerit considera­bil, are cu­loare, tonus. Marile magazine bucurestene si-au deschis fi­liale, poti cumpara orice, exista produse pentru toate gus­turile si preturi pentru toate buzunarele.

Litoralul românesc este înca acceptabil daca ma gân­desc ca poti petrece o seara la un restaurant cu pro­gram cu nu­mai patru - cinci mii de lei. Pentru ca, vorba mucali­tilor, ce mai sunt cinci mii de lei? Ca sa pleci la piata îti trebuie cel putin zece mii pe care îi manânci la o masa. Am fost uimit sa constat ca, înca, mai poti petrece zece zile la mare cu bani destul de putini.

Nici vorba de îngrijorarile ipocrite ale celor care ne pre­zentau mersul la mare ca pe o pacoste. De acord, exista si preturi fabuloase. Dar acestea sunt pentru aceia carora le pri­sosesc banii.

Omul obisnuit va gasi la mare locul (daca are bilet) unde îsi va putea consuma în tihna visele, banii, iubi­rile.

Litoralul nu e de speriat

F

enomenul declansat de greva mecanicilor de loco­mo­tiva începe sa perturbe grav tara. Oame­nii stau prin gari si înjura, marfurile stau la bene­ficiari, materiile prime necesare multor întreprinderi nu vor putea ajunge la locul de destinatie, bulibaseala, într-un cuvânt, ame­ninta sa distruga un esafodaj national si asa destul de fra­gil. Ce s-ar putea face daca, totusi, nu se ajunge la o în­te­­legere cu meca­nicii de locomotiva? Nu se poate ad­mite ca o tara sa fie para­lizata pentru ca o categorie so­cia­la pre­tinde niste drepturi pe care, poate, le merita, dar care o vor aseza cu mult deasupra altora. si asta se întâm­pla   într-o tara ale carei resurse sunt pe cale de epuizare.

Optimistii cred ca guvernul va întelege, va aproba re­ven­­dicarile fara tam-tam, ca circulatia trenurilor va re­intra în normal. Pesimistii admit ideea unei concentrari ma­sive a me­canicilor, trecerea lor sub regimul militar unde ordinul pri­mit se executa, nu se discuta. Odata con­centrati, ar­mata poa­te dispune trecerea la fluidizarea imediata a traficului de ca­latori si marfuri în tara. L-am întrebat pe un ofiter daca acest lucru este posibil. Mi-a raspuns usor iritat ca armata poa­te prelua imediat siste­mul cailor ferate prin corpusul ei spe­cializat. Dar ce se întâmpla daca mecanicul, odata con­centrat, refuza sa execute ordinul primit? Neexe­cu­tarea de ordin si pe timp de pace si pe timp de razboi se pedepseste cu închisoarea - mi-a raspuns ofiterul. Astfel judecau si militarii din Armata Româ­niei socialiste.

Dar aceasta solutie are consecinte incalculabile pe plan international. S-ar duce pe apa sâmbetei toate victoriile din ultimii trei ani.

Ce se va întâmpla daca mecanicii de locomotiva continua greva?

A

mânarea este o caracteristica a intelectualilor. Con­­si­derate de unii slabiciune, amânarile ne defi­nesc. Amâ­na­rile sunt compromisuri care rezolva pro­ble­­mele mult mai bine decât ar face-o, de pilda, decizia brusca de actiune. Oamenii simpli se hotarasc imediat. În de­sisurile fiintei lor, intelectualii fac foarte greu lumina, se des­­curca greu în bagajul de informatii culturale care consti­tuie balastul vietii lor. De aceea, intelectualii par lenesi, ne­hotarâti si ridicoli. Deciziile intelectualilor sunt filtrate de o mie de ori, distilate pâna la esenta, comparate, anticipate, re­vazute pâna când trece efectul dorit. O viata de intelec­tual se deosebeste în mod esential de viata unui om sim­plu, care traieste în rit­mul naturii, adica nastere, copila­rie, a­do­les­centa, maturi­tate, casatorie, copii, moarte. De­si­gur, in­telectualul e si el om simplu la nastere.

În fiecare etapa a vietii dupa maturitate, intelectua­lul opreste impactul cu realitatea. Scepticismul caracte­ris­tic in­te­lectualilor se transforma uneori în cinism si lehamite. Intelec­tualul abandoneaza tinta propusa daca cel mai mic pe­­ricol îl pândeste. Uneori. Alteori intelec­tua­lul e capabil sa urma­reasca o idee chiar dincolo de moarte.

As vrea sa facem aici elogiul intelectualilor. Eu cred ca de ei depinde renasterea unei idei, unei tari, unei cre­dinte. Nu forta brutala a omului simplu îi este absolut ne­ce­sara unei tari, ci rafinamentul si îndoiala intelectua­lilor. Daca se doreste neaparat o renastere.

Diplomatia e preferata fortei

Î

n dialogul pe care l-am avut ieri cu domnul sena­tor Dumitrascu, un punct interesant a fost acela al ati­tu­di­nii revansarde pe care "opozitia" o mani­festa fata de fos­­tii comunisti, asimilati în mod cu totul eronat tortionari­lor din lagarele de reeducare comuniste. Spunea domnul se­nator ca din cei 3 milioane de membri de partid au facut par­te multe valori, care altfel nu ar fi avut sansa de ex­pri­mare profesio­nala. Aici suntem foarte de acord cu domnul se­nator. În alte puncte ne delimitam categoric de viziunea dom­niei sale. Cum sa nu fim de acord, când noi stim cazuri concrete de activisti cu functii de mare ras­pun­dere, care afi­sau un liberalism autentic încercând, ca macar pro­fe­sio­nal, sa faca lucruri de care sa nu le fie rusi­ne. Cât de co­mu­nisti au fost constructorii români ai Trans­faga­ra­sa­nu­lui, ai Ca­nalului, ai milioanelor de con­structii din tara asta? E ade­varat, compromisuri trebuiau sa faca. si le-au facut. Unii le re­greta, altii nu. De ce sa limitezi, însa, acestor oa­meni drep­tul de a fi activi în viata orasului, a tarii?

Dreptul de a conduce, de a-si exercita farmecul per­so­­na­litatii neîngradit.

Desigur, punctul 8 de la Timisoara propune elimi­na­rea nomenclaturistilor de rang înalt si nu a celor mici. Dar nu se întelege asta, ci tocmai pe dos.

Furia celor mici naste monstri.

Cât de comunisti au fost constructorii Transfagarasanului?

D

upa remarca unui mucalit, acest domn frumu­sel si inteligent, ginere de fost nomencla­tu­rist, fost ministru de externe, actual presedinte al Camerei Depu­tatilor, vicepre­se­dintele partidului majoritar va fi urmatorul prese­dinte al României. El este crescut acum ca o floare în gradina fedesenista, este mediatizat cum nici Ion Iliescu nu a fost în campania electorala. Se întâmpla ceva cu acest Adrian Nastase. L-am vazut în ultima saptamâna în dialog cu Corneliu Coposu (pe care ni s-a parut ca l-a spulberat), apoi într-o convorbire libera cu alt ministru, Mironov (care l-a gratulat cu apelativul "domn profesor"), l-am vazut la "Ac­tualitati", la emisiu­nile economice etc.

De ce aceasta mediatizare a domnului Nastase? Se va re­trage Ion Iliescu? Se pregateste, cu calm, schimbul de ge­ne­­ratii? Asta ne face sa ne gândim - daca se pune atâta gri­ja în formarea noilor cadre - ca actualii guver­nanti ai tarii sunt foarte siguri pe pozitiile lor. Dar pune si întrebari ca aceea pe care o punea la posta redactiei un telespectator: de ce sunt atât de politizate emisiunile televiziunii? Crainica cerea sa se dea exemple concrete. Iata-le: ce vreti mai poli­tic, decât o emi­siune de divertis­ment duminicala realizata de un ministru în care acesta poarta un dialog savant cu pre­­sedintele partidului majo­ri­tar despre viitorul României?

Adrian Nastase, ultramediatizatul!

M

i se va putea reprosa faptul ca titlul pe care  vi-l pro­punem astazi suna putin ca altadata. Ei bine, eu cred ca spiritul civic nu a murit si nu trebuie sa moa­ra nicidecum. Spiritul civic nu e o cucerire a comu­nis­mu­lui. Revolutia franceza a propulsat acest termen si a facut vâlva în jurul valorilor încorporate în el. Nu vreau sa zic o vorba mare, dar am cam uitat ca lânga noi mai sunt oameni care trebuie si ei sa se bucure de viata. De acord, acum fiecare trage pentru el. E bine ca am scapat de ti­rania majoritatii, a egalitatii în drepturi prost întelese. Poate acesta este cel mai important lucru în planurile atât de complicate ale schimbarii mentali­tatii. Nu trebuie, deci, sa ne fie indiferent faptul ca unul dintre semenii nostri ar vrea sa faca altfel decât noi, ar vrea sa doarma când noi che­­­fuim, ar vrea sa aiba un oras curat, dar noi suntem ne­gli­jenti, ar vrea sa tainuiasca o infractiune fa­cu­ta asupra noas­tra sau a familiei noastre. Toate acestea tin de spiritul civic. si multe altele de care ne batem, inconstienti, joc în fiecare zi.

Astazi, despre spiritul civic

D

esi ieri am scris despre moartea celui care a fost marele prozator român Eugen Barbu, îmi permit sa revin astazi cu un scurt comentariu care, prin extensie, s-ar putea aplica tuturor intelectualilor români în viata. Pâna astazi, 10 septembrie 1993 când scriu rândurile de fata, scrii­torii români n-au dat nici un semn de com­pa­siune fata de moartea confratelui lor, Eugen Barbu. Iar se da arama pe fata, iarasi apare în planul politicii Uniunii Scriitorilor aceasta dementiala ura si lipsa de sentimente cres­tinesti. Nici macar acel "despre morti numai de bine" nu este luat în calcul. E o liniste absoluta în presa, tele­vi­ziune, cu mici exceptii.     Nu-mi vine sa cred ca intelectualii sunt capabili de atâta mârla­nie, caci acesta este cuvântul. Oa­menii simpli sunt mai credinciosi, recu­nosc în moarte su­prema înfrângere si pedeap­sa pe care o poate avea un om, in­­diferent câte bune si câte rele a facut în trecerea lui pe pa­mânt. Dar daca este un las sentiment omenesc la mijloc? Eu cred ca poate fi la mijloc si un soi de invidie fata de unul dintre cei mai mari prozatori români de dupa razboi. Daca nu cumva Eugen Barbu a fost chiar cel mai mare. Chiar în nefiinta fiind.

Orgoliul de a fi intelectual

D

upa Revolutie am cam uitat sa vorbim corect. În vocabularul curent au intrat cuvinte noi: im­ple­mentare, anvizaja ramân si astazi necunoscute pen­tru unii dintre noi. Dar aceste neologisme cu parfum occi­dental si savoa­re mic-burgheza nu ne intereseaza acum. Mai grav e ca în toate mediile limba se strica. De la ziare si reviste, la stu­diourile de radio si televiziune, la membri marcanti ai Ca­­merei Deputatilor si Senatului, greselile de limba se tin lant. Nu mai vorbesc aici de domnul prim-ministru Vaca­roiu a carui limba (nu de lemn, ci româneasca) îl carac­teri­zeaza bun pentru postul de contabil de CUASC, nici­decum pentru cea mai impor­tanta functie executiva din stat. Noroc ca dele­ga­tiile straine care ne viziteaza tara nu în­teleg ro­mâneste.

Daca ar fi sa remarcam pe cineva în acest lant al de­gra­­darii limbii, i-am putea scoate în fata pe domnii Nastase si Roman, singurii care mai acorda pretuire lim­bii pe care o vor­besc, ultimul cu exagerari (pretio­zitati). În rest, totul e ta­cere. Limba de lemn e suverana si aproape ca a putrezit.

Cuvintele au si ele demnitatea lor.

Când li se cere sa ascunda ipocrizia si falsul groso­lan se opun cu vehementa. Cuvintele zgârie timpanul, iar sen­su­­rile corecte dispar lasând locul barbarismelor.

Am cam uitat sa vorbim corect româneste

D

iscutiile despre raportul prezentat de domnul Virgil Magureanu în Parlament s-au soldat, asa cum era de asteptat, cu aprige si inutile pareri, opinii. Evident, raportul nu a facut lumina. Nu a dezvaluit nici identitatea teroristilor din decembrie '89, nici implicarea SRI în mine­ria­de, nici una, nici altele. Pentru ca nu putea sa dezva­luie ni­mic. Înca o data ma mira lipsa de inteligenta si clar­viziunea politica a parlamentarilor nostri. Cum oare îsi în­chipuie domniile lor când cer trans­parenta unui serviciu se­cret ca o vor si avea? Orice secret spus, fie si într-o comisie par­lamentara, risca sa devina o informatie publica. E oare atât de greu sa reali­zam ca actualele structuri ale SRI au de apa­rat (pe lânga interesele statului) si un întreg aparat al pu­terii prezente care îsi trage seva din cea tre­cu­ta?

Ar face mai bine parlamentarii nostri sa ceara votarea în plen a unor legi autentice, care sa-i protejeze pe cetatenii români de jocurile de interese ale celor puter­nici. Eu cred ca orice serviciu de informatii e un fel de stat în stat. si în Ru­sia, si în Japonia, si în România.

Chiar daca se va schimba ceva la vârful puterii, ser­viciul de informatii va ramâne. Pentru ca si el lucreaza cu pro­fesionisti, care numai asta au învatat (si unii chiar o fac cu maiestrie) sa faca. Important este sa se înteleaga acest lucru.

Orice serviciu de informatii e un fel de stat în stat

A

bolita imediat dupa decembrie '89, pedeapsa cu moartea revine spectaculos în actualitate. "Eveni­mentul zilei" duce o campanie de strângere a sem­na­turilor ÎN FAVOA­REA aplicarii imediate a pedepsei ca­pitale. Totusi, rezultatele acestei campanii nu sunt de­loc spec­ta­cu­loase. Partizanii ei sunt putini, însa teribil de în­ver­su­nati. Ei fac apel la legea talionului (dinte pentru dinte, ochi pentru ochi, moarte pentru moarte), o lege în­vechita, sân­geroasa, care nu se mai aplica în democratiile mo­derne.

A milita astazi pentru pedeapsa cu moartea înseam­na a ne reîntoarce la primitivismul societatilor perimate. A dori sa pedepsesti prin moartea asasinului moartea victi­mei mai înseamna, implicit, recunoasterea falimen­tu­lui tipului de masuri de prevenire pe care societatea le ia la un moment dat. Iar societatea româneasca nu se poate plânge, as­tazi, nici de victime, nici de asasini, nici de super­ficia­li­ta­tea sis­temului corectional si preventiv.

Eu nu cred, totusi, ca este momentul pentru reintro­du­­­cerea pedepsei capitale.

În tarile vest-europene, lânga care dorim sa evo­luam spre sfârsitul acestui mileniu framântat, pedeapsa cu moar­tea e privita ca un act barbar. Sa dorim noi sa fim priviti ca nis­te salbatici? Înca o data?

Ne pripim în legatura cu pedeapsa cu moartea

N

u mai este o noutate faptul ca, în umila noas­tra tara, Statul face si desface fara nici un fel de dis­cer­na­mânt. Statul percepe impozite, are legi care le pro­te­jeaza, are, pe scurt, puteri nelimitate. Evident, institu­tia sta­tala e marioneta mânuita de papusarii puterii. Când îi con­vine, Statul joaca o carte cinstita. Când se satura si îsi vede sacii în caruta, Statul, ipocrit si lacom cum îl stim, des­fiin­tea­­za ceea ce sustinuse cu înversunare pâna atunci. Exe­m­plul CARITAS-ului e edificator.

Când i-a convenit, Statul a admis ca acest joc de în­tra­jutorare sa functioneze. Ministerul Finantelor a dat o or­do­nan­ta speciala. Patronul Ion Stoica si-a platit impo­zitele cu­venite. CARITAS-ul functioneaza de mai bine de un an. Sa nu-mi spuna mie nimeni ca în tot acest timp nu s-au se­sizat organele de control. S-a stiut ce se întâm­pla la Cluj în tot acest timp si totul a fost tinut sub con­trol. De ce? Din mai multe motive pe care nu le mai povestesc aici de frica. N-as vrea sa mor înainte de a-mi plati ratele la banca. Acum Ministerul de Interne doreste sa supuna parla­mentului un amendament la Codul Penal si sa interzica acest joc. E moral? Am mai spus: în Româ­nia cel mai înrait in­fractor recidivist este Statul. Îmi pot permite chiar afir­matia ca Statul român e un escroc international.

În România, Statul este un al doilea Dumnezeu

L

-am întâlnit, de curând, pe cel mai batrân om al jude­tului. E un învatator pensionar, care abia daca mai vorbeste. Ochii îi sunt vii, mintea pare înca luci­da. L-am privit îndelung pe acest om peste care tavalugul a trecut de câteva ori. A prins razboiul, a prins vizita prelungita a sovie­ti­cilor, a prins comunismul si regalita­tea. Din pa­cate, dialogul nostru s-a înfiripat foarte greu. I-am pus mul­te întrebari, pentru ca de la un om batrân ai întot­deauna  ceva de învatat. Ceva bun, ma refer.

L-am întrebat, inevitabil, ce e mai important în viata.   I-a fost greu sa-mi dea un raspuns. Atunci am insistat: sa fii cin­stit? Sa fii credincios? Sa ai copii? Sa faci avere? Da, mi-a raspuns chinuit. si a adaugat: nu e rau sa bei si un pa­har, sa ai o ibovnica (!!), sa te strecori printre legi si ca­noa­ne. Cu o con­ditie: sa existe o masura în toate. Aceasta "ma­sura în toate" e, de fapt, întelepciu­nea unui om de peste noua­zeci de ani. si, cu putina înga­duinta, înte­lep­ciu­nea vietii.

stiu ca toate astea suna cam vestejit, însa cred ca era ne­­cesar sa fie spuse.

Sa existe o masura în toate!

P

oate ati remarcat si dumneavoastra la "Actua­li­ta­tile de noapte" anuntul facut, printre dinti, de redac­­torul Florin Mitu, anunt care vorbea despre începutul tur­neu­lui european al Madonei.

Crainicul a vorbit si despre evidentele aluzii erotice ale dansului executat de Madona si trupa ei de balet. Asta a fost în prima seara. Seara urmatoare, aceeasi stire, nu­mai ca ima­ginile o sustineau din plin. Ce vrea televiziu­nea? Sa înceapa o minirevolutie sexuala? Veti spune ca nu e nimic rau în asta si ca printr-o stire nu se face pri­ma­vara. Asta as fi zis si eu, daca nu as fi auzit-o pe crai­nica responsabila cu cititul "Postei redactiei", Iuliana Marciuc, vorbind despre imi­­­nenta introdu­cerii unor filme erotice în noua schema de pro­­grame. Asadar, Paul Eve­rac sparge barierele pudorii exis­­ten­te în Televiziune.

De aici, si pâna la primul film sexi pe micile ecrane nu sunt decât câteva saptamâni. Introducerea a fost facu­ta! Cât despre Madona, am revazut-o ieri într-un film la cine­ma­tograful "Modern": "Body of evidence". N-as vrea sa cre­deti ca mi-am pierdut simtul realitatii, însa acest film tre­buie vazut si de femei si de barbati. Madona apare în cali­tatea ei de sex-bomba si tot ceea ce merita sa fie vazut la ea se vede. Cu vocea, stim cu totii, sta mai slabut. De ce va re­co­mand acest film? Pentru ca barbatii vor vedea cu ochii ceea ce viseaza toata viata, o aventura, dincolo de limi­tele nor­ma­lului, cu o vampa fara prejude­cati. Chiar daca nu re­cu­nosc.

Iar femeile, casatorite sau nu, vor vedea si ele ceea ce viseaza barbatii lor. Madona e o femeie-femeie. Dar, ce pa­cat, barbatii nu se casatoresc niciodata cu femei ca ea.

În general, barbatii nu se casatoresc cu femei ca ea!

L

a ora când transmit acest text, la Voineasa se desfasoara un seminar al Biroului Interna­tional al Muncii cu participare internationala. Voi reveni în numarul viitor al ziarului cu aspecte legate de activi­ta­tile desfasurate aici, interesante, mai ales pentru cei care astazi sunt some­ri sau care se vor afla mâine în aceasta neplacuta situatie.

Astazi, as vrea sa va vorbesc putin despre statiunea Voi­neasa. Mi se pare ca, în prezent, acest colt de paradis este, într-un fel, într-o situatie critica. Fata de ceea ce sti­am, nimic nu arata ca aceasta statiune traieste o alta epoca. Sa spunem drept, ni s-a parut ca statiunea este mai prafuita ca niciodata. Nu se vede nici un semn ca activi­tatea turis­tica merge, ca sunt perspective de privatizare, de reformare a sistemului. Nu cred ca nu sunt  eforturi în acest sens. Dar nu sunt concretizate, nu se vad. Cred ca locul numit Voi­nea­­­sa ar putea deveni celebru pentru ca nu este cu nimic mai prejos decât alte statiuni montane din Elvetia sau, daca vreti, din tara. Deocamdata, sa-mi fie iertata afirmatia, ora­sul-statiune Voineasa este un colt uitat de lume.

Voineasa, un colt uitat de lume?

F

iecare dintre noi trece, în adolescenta si tinerete, printr-o epoca de sfidare a realitatii, prin etapa când ne credem, daca nu nemuritori, cel putin atât de de­par­te de momentul trecerii în vesnicie, încât tot ce este legat de moarte este respins violent, crud, cu o voluptate a trairii care este aproape nefireasca. Îmi amin­tesc cu rusine de momentul când, la Craiova, ironizam o biata batrâna care se ducea zilnic la cimitirul unde îsi cumparase locul de veci. Doamna Baidan, proprietareasa mea din anii stu­den­tiei, se apropia cu veneratie de palma de pamânt aco­pe­rita de flori unde urma sa odihneasca dupa moarte. O grija aproa­pe dementa se adresa fiecarui detaliu: crucea de mar­mura era stearsa de praf în fiecare seara pâna când devenea scân­teietoare în lumina amurgu­lui, florile erau sadite, rasa­dite, udate, în functie de ano­timp, apoi semin­tele erau strân­se cu grija în saculeti de iuta, lumânarile asezate în pa­chete. si-a comandat sin­gura fotografia de pe cruce. Din fo­tografia aplicata pe luciul marmorei zâm­bea o femeie tâ­nara, care exploda de bucurie.

Eu nu puteam sa înteleg atunci de ce toate acestea. Nu era vârsta, nici astazi, în mod normal, nu este. Spre deo­sebire de atunci însa, astazi revine, din când în când, gân­­dul ca undeva, mai aproape sau mai departe, exista si pentru mine o moarte. Asa cum exista pentru fiecare dintre noi, cei care propovaduim cu ipocrizie valorile vietii: ave­rea, ma­rirea, viciul, voluptatea fara margini.

Cei care cred ca în viata ramâi cu ce bagi în gura (si continuarea), cei care resping ideea ca într-o zi vor fi uitare ar trebui sa mediteze, macar o data pe an, la cu­vin­tele atât de întelepte ale celui care a spus ca viata noas­tra nu e decât o lunga pregatire pentru vesnicie. Vom reusi, cel putin, sa di­minuam spaima care este si ea o teribila pricina de moar­te.

Îmi amintesc cu rusine

A

r trebui, în primul rând, sa aiba ceva bani. Apoi sa înteleaga ca trebuie sa porneasca în dome­niul în care a lucrat pâna în clipa când a hotarât sa se pri­va­­tizeze. Nimic, nici banii, nici relatiile, nu pot suplini cunoas­te­rea perfecta a domeniului de referinta, a meseriei, a inter-relatiei care se stabileste între patron si beneficiarul efor­tu­ri­lor sale, între patron si angajatii sai. Asta daca ne referim la chestiuni generale. Pe lânga toate acestea, exista unele aspecte care se neglijeaza în mod obisnuit, dar care pot ju­ca, la un moment dat, un rol esential în viata unei în­treprinderi private. Am stat de vorba cu multi între­prin­zatori particulari. Am facut apel la experienta jurnalistului, dar si la aceea a patronului. Ceea ce a iesit se poate numi "un mic îndreptar pentru patroni". Din multitudinea de date pe care le-am strâns, voi pune astazi pe hârtie doar câteva idei. Astfel, viitorii patroni ar trebui sa mai stie:

1) Cel mai mare concurent, cel mai mare snapan în Ro­mânia este Statul. El trebuie avut în vedere atunci când e vorba de facut o demonstratie de forta.

2) Oricât de mare ar fi teama de privatizare de unul singur, aceasta este cea mai buna solutie. Nici fratele, nici mama, nici cumnatul nu pot fi parteneri loiali atunci când e vorba de bani, de decizie ultrarapida, de "hotarâri mai deli­cate".

3) Reinvestirea banilor, fie si în sediul firmei, în alte afaceri, asigura o dinamica a profitului si o garantie a sta­bi­litatii si a puterii societatii respective.

4) Asocierea cu alti parteneri reprezinta o solutie. În cazul acesta, asocierea se va face între firme si, în aceasta situatie, se elimina posibilitatea destramarii stabilitatii fieca­reia din­tre firme.

5) Respectul, loialitatea între parteneri reprezinta con­di­tii ale succesului. Este posibil - exista atâtea cazuri - ca, fentând un partener, sa câstigi foarte mult la un mo­ment dat. Însa, daca firma dureaza, numele firmei si încre­derea pe care o de­gaja se erodeaza lent, dar sigur.

6) Respectul fata de angajati este definitoriu pentru profilul moral al patronului sau al managerului (dupa caz). Se poate spune ca un angajat multumit poate însem­na pen­tru firma un succes deplin.

Ce ar mai trebui sa stie un întreprinzator particular român

V

orba mare a unui prieten s-a adeverit: "Dom­nule, am ratat bisnita în Iugoslavia, în Unga­ria, în Tur­cia, nu mi-am cumparat apartament în '90, n-am strâns va­luta. acum m-am lansat orbeste în nebunia jo­cu­rilor de în­tra­­­jutorare. Sunt cam panicat, dar macar nu voi avea ce sa-mi reprosez. Caritas, Combat, Kokote, nu mi-a scapat nimic.    S-ar putea ca din ianuarie sa-mi realizez visul de a avea o locuinta care se învârteste dupa soare si o ma­si­na noua". Asa gândeste, vorba lui Everac, prietenul meu, in­gi­nerul. si stiu eu daca nu cumva are mare drep­tate? În plan personal, sin­gurul care merita avut în vedere când se ana­lizeaza feno­me­nul, câstigul e mare. Se acopera gauri, se pla­tesc datorii la banca, se ridica nivelul de trai. Renas­te spe­ranta. Poate efec­tul cel mai important al aces­tei nebunii a jocurilor este renas­te­rea sperantei. Cetatea­nul care primeste banii devine în­cre­zator, munceste mai bine, se eli­be­reaza de povara stresului.

De acord, exista si efecte negative, de care vorbesc, mai ales, economistii: accelerarea inflatiei ar fi numai unul dintre acestea. Dar ce baza putem noi pune pe stiin­ta aces­tor eco­no­misti de mucava, care, ca domnul prim-ministru Va­ca­roiu, propovaduiesc idei desarte despre bu­nas­tare ge­ne­rala, ce încredere genereaza populismul sfo­raitor cu care, zâm­bitor, ne abureste domnul presedinte Ion Iliescu?

Nebunia jocurilor de întrajutorare a cuprins Româ­nia. si, ne spun unii teologi ai bucuriei, peste tara noastra plu­teste un halou de fericire schilodita.

Nebunia jocurilor de întrajutorare

N

u ma numar printre aceia care s-au nascut la sat sau si-au facut copilaria într-o casa cu curte. Prin urmare, tot ce este legat de universul unui sat, al unei curti, ra­mâne pentru mine un fenomen livresc. Parfumul deo­­sebit al caselor cu curte, cu fum, cu câine si pisica, soa­reci si gaini, cu lemne de foc, cu porc si celelalte a venit si vine spre mine din lecturi. De aceea, ca om nascut si cres­cut la bloc, nu întele­geam pasiunea unora pentru micile ani­ma­le de casa, nu înte­le­geam cum se pot atasa unii de un ca­tel sau de o pisica într-atât încât sa nu mai poata trai fara aces­tea.

Pe vremea cealalta, consideram aceste tandreturi ca un semn al decadentei burgheze si eram un critic înversu­nat al acestor iubiri. Pornirea mea, egoista în fond, nu facea decât sa-mi accentueze anormalitatea. Astazi, sunt mai relaxat, suntem  mai relaxati.

Tandretea normala a unui om si-a gasit fagasul. Eu zic si vad în pasiunea pentru animale un semn al firescu­lui, al reîn­toarcerii individului care suntem spre normalul care ne era interzis.

Vad ca tot mai multi prieteni ai mei, care au copii, au o pisica, un catel, un hamster. Îi vad mai linistiti si mai putin torturati de grija zilei de mâine. Pentru ca eu nu sunt aposto­lul care prezice prabusirea natiunii, ci dimpotriva, re­nas­­terea ei. Fie si prin acest exemplu care poate parea ba­nal si ridicol.

Bucuria de a avea un animal de casa

I

storia contemporana ne demonstreaza cu priso­sinta ca pestele mare îl înghite pe cel mic. Poves­tea asta e de când lumea, modalitatile de înghitire s-au di­versi­fi­cat, însa. Pestele mic nu are decât sansa divinitatii, la care se roaga permanent sa-l tina în viata.

Clauza natiunii e ca un clampanit din gura. Casalo­tul american a cascat o singura data gura Senatului si a înghitit pestisorul cel mic cu zâmbetul lui cu tot. Acum se pune pro­blema daca digestia pestisorului nu-i va pro­duce crampe casalotului.

"Clintoane, da-ne clauza!" a fost rugaciunea pesti­so­rului. si Clinton, Dumnezeul, l-a ascultat. Pestisorul e feri­cit ca a fost digerat de casalot. Acum vine bucuria cea ma­re: pestisorul îsi da seama ca va fi digerat în viteza si ca lui nu-i va mai fi dat sa aiba bucuria libertatii în relatiile cu alti pestisori, casaloti, baracude, bubuli. Nu se va mai putea as­cun­de dupa pietre, nu va mai zburda prin­tre alge, printre pie­­tricele. Rugaciunea pestisorului nu mai are obiect. Ra­mâ­ne multumirea: "Clintoane, mersi pentru clauza!". E, un fel de saru-mâna, nasu'! Dar, din pacate, o data vede nasu' cla­uza miresei.

Clintoane, mersi pentru clauza!

U

na dintre cele mai interesante si paradoxale situa­tii din politica româneasca este situatia Con­ventiei Demo­cra­te. Uniunea aceasta a fortelor de opo­zitie, cam hei­ru­pista în fond, îsi demonstreaza zi de zi incapa­citatea funciara de a-si juca rolul pe scena poli­ticii. De cele mai multe ori am fost pusi în situatia de a nu întelege de ce face opozitia opozitie. E de la sine înte­les ca rolul de fac­­tor prim care se opune puterii a fost bine înteles de oa­me­­nii politici din Conventie. Dar, mi­nu­nea minu­nilor, de pe mar­gine Con­ventia se vede mai conservatoare si mai dog­­­ma­tica decât reprezentantii Pu­te­rii, înregimen­tati cân­d­va în fostul PCR. Nu dau exem­ple pentru ca banu­iesc ca sunt ex­trem de cunoscute. Inte­lectualismul, înver­sunarea îl fac, de pilda, pe taran sa nu înteleaga nimic din manevrele Con­ventiei, sa o persi­fleze, sa o ignore. Opo­zi­tia pierde teren pe zi ce trece, iar factorii puterii îsi maresc puterea în pro­gre­sie geome­trica.

N-as vrea sa ma critice unii dintre amicii mei din Con­siliul Municipal (Mircea Nadolu.), dar sunt multe cli­pe când unii consilieri ai opozitiei fac opozitie doar ca sa se afle în treaba. si asta, daca ne gândim câta nevoie de schim­­bare e în tara, e o tragedie. Dar ce zic eu trage­die, e o cri­ma cu buna stiinta.

Opozitie de dragul opozitiei

I

ata un aspect care nu a fost scos în evidenta pâna acum.

Dupa Revolutia comandata din decembrie '89 s-au produs multe schimbari. Sunt niste imbecili cu diploma toti cei care nu recunosc aceasta realitate. Am recâstigat multe libertati la care nici nu visasem pe vremea lui Ceausescu. Printre ele, libertatea de a ne îmbogati. Unii dintre noi, mai smecheri sau mai destepti, s-au miscat mai repede si au acumulat munti de bani. Au facut firme si s-au îmbogatit si mai tare. În mod logic, nivelul lor personal de trai a crescut considerabil. si-au facut case, si-au luat o masina straina, au cumparat mobila si carpete turcesti. Fiecare dupa gustul lui. La patru ani de la momen­tul decembrie, idealurile lor mic burgheze s-au împlinit. Nu-si mai doresc nimic, nu mai au idealuri, ar putea chiar sa moara împacati daca muntele de bani din spate nu le-ar da iluzia vietii vesnice. Au ajuns la un prag pe care nu-l mai pot depasi cu nici un chip.

Firmele lor au fost lasate de izbeliste.

Magazinele s-au prafuit, depozitele sunt aproape goa­le. De ce-om fi noi, românii, atât de fraieri? De ce nu ne-om da seama ca un apartament si o masina nu însea­m­na aproa­pe nimic?

De ce nu calatorim, de ce nu reinvestim, de ce nu as­pi­ram la mai mult? Sa fi fost oare comunismul atât de pu­ter­nic încât sa nu reusim sa-l depasim în gândirea lui dog­ma­tica? Gândire care limiteaza si distruge o natiune si idea­lu­rile ei.

De ce suntem noi atât de fraieri?

D

eclaratii ca acestea sunt uimitoare. Tinerii libe­rali îsi anunta din timp intentia de a câsti­ga vii­toarele alegeri. E bucurie mare în tabara liberala, desi e cam precoce.

Cine sunt cei care fac astfel de afirmatii se stie si nu prea. Sunt niste cetateni români care au mâncat alter­na­tiv sa­lam cu soia si icre negre. Au batut lumea pe vre­mea lui Ceausescu, au condus tratative, si-au facut relatii solide în cer­curile de afaceri. Dupa revolutie s-au lansat cu acelasi aplomb si în politica si în afaceri. S-au lasat calcati în pi­cioare de putere, dar au prosperat în afaceri. Vârful lor de lan­ce si unul dintre miliardarii României este domnul Viorel Catarama. Dar nici Horia Rusu, nici Dinu Patriciu nu sunt mai prejos. Sunt la fel de bogati si curajosi. Bogatia este în acest caz generatoare de curaj nebunesc.

De aici si pâna la infatuarea cuprinsa în "Vom câstiga ale­gerile viitoare", e însa un pas de urias. Eu sunt unul din­tre aceia care se îndoiesc de atotputernicia bani­lor. Puterea se tine si cu bani, dar si cu multa siretenie.

Care le lipseste, cred eu, tinerilor liberali.

Tinerii liberali alearga dupa batrâna Putere

O

 noua maladie psihica bântuie Statele Unite: ma­si­nile electronice cu jocuri de no­roc. Peste patru mili­oane de americani si câteva milioane de japonezi se napus­tesc realmente dupa programul de lucru în salile de jocuri, îsi joaca ultimul banut cu o furie demna de o cauza mai buna. S-ar putea crede ca e vorba numai de barbati si nu este asa. Copii, gospodine si bunicute arunca dolarul în cutia de tabla de unde spera sa extraga milioanele care-i vor face fericiti. E un drog mai rafinat decât betia haluci­no­ge­­nelor acest pocher pentru ca se exercita în stare de lu­ci­ditate. Jucatorul e fascinat de rotatia nebuneasca a car­ti­lor de joc, de perspectiva câsti­gu­lui, care se desfasoara dupa un pro­gram întocmit cu multa inteligenta: pierzi, câstigi, ia­rasi pierzi, vine câsti­gul cel mare, apoi pierzi tot.

Vâlcenii au intrat si ei în Europa cea bântuita de pa­cate. Firma TAB din Austria a împânzind orasul cu po­che­re elec­­tronice. A venit rândul vâlcenilor sa se napus­teasca în sa­lile de joc de prin cârciumi. Daca ar fi sa facem o com­­pa­ratie, am vedea ca restaurantele câstiga de câteva ori mai multi bani din jocuri, decât din bautura si mâncare.

În lipsa drogului adevarat, recuperam si noi paca­tele ves­tice prin pocher. si prea putini dintre noi au sansa unei quinte roiale.

Un drog numit Jolly Joker

M

a întristeaza pe zi ce trece caderea ziarului "cu cel mai mare tiraj din Europa de est" - afirmatia apartine redactiei cotidianului respectiv, care, la vremea aparitiei sale, a explodat ca un meteor pe piata sa­ra­­­ca si dogma­tica a presei românesti. Dar, cum nici o mi­-nu­ne nu durea­za în tarisoara noastra mai mult de trei zile, iata ca a ve­nit vremea ca dulcea minune numita "Eve­­nimen­tul zilei" sa se spulbere din interior, adica din con­tinut.

Pe zi ce trece, rapoartele senzationale numite de Ion Cris­toiu, epocale, sunt mai palide, mai lipsite de con­tinut si de importanta. Gogosile ziarului, care la vremea lor adu­ceau putina culoare în obrajii galbejiti ai hârtiei de ziar, sunt acum niste ridicole facaturi.

Aproape ca nu înteleg nimic, Ion Cristoiu este cel mai abil facator de ziare din teritoriu. În ultimii ani l-am re­gasit în postura de analist politic. Postura deloc usoara, de altfel. De ce aceasta neglijare a ansamblului? Doar Ion Cristoiu stie.

Degradarea ziarului cu cel mai mare tiraj si cu aplomb occidental e în masura sa ne sperie si sa ne îngri­joreze. În tara asta chiar nimic nu poate dura?

Cum s-a degradat o publicatie numita

"Evenimentul zilei"

N

u sunt un partizan al monarhiei. Nu am fost edu­cat în acest spirit, dimpotriva, mi-au fost turnate în creier ideile republicane timp de treizeci de ani. E, asa­dar, greu de banuit ca as dori sa fac politica promo­nar­hista în acest ziar. În acelasi timp nu pot sa nu analizez si va­rianta cea­lalta a situatiei noastre actuale din perspec­tiva (utopica) a re­întoarcerii regelui în Ţara. Pentru ca acum e mult prea târziu.

Ce s-ar fi întâmplat însa daca, la începutul anilor '90, re­­gele Mihai, cu toate defectele sale, s-ar fi întors pe scau­nul României? Schimbarea la fata a tarii ar fi fost una rea­la. În pri­mul rând, România ar fi intrat în rândul tarilor con­du­se de  suverani. Ideea aceasta de monarhie con­sti­tu­tionala e înca prezenta în Europa. Sa nu uitam exemplul Marii Bri­ta­nii, al Suediei, al Spaniei, al Belgiei si Dane­mar­cei. Ar fi bine sa ne închipuim ce ar fi însem­nat o unire a tuturor Ca­se­lor Regale euro­pene, ce sprijin logistic si ma­terial ar fi în­semnat toate aces­tea. Întoarce­rea regelui Mihai din Ţara Can­toanelor unde, desigur, se afla o puternica pa­tura de finantisti, ar fi asigurat umilei noastre tarisoare banii ne­ce­sari unei dezvoltari ultra­ra­pide. Asa însa, republicani si curati, stam din nou cu ca­ciu­la în mâna pe la curtile europene, întocmai ca înain­tasii nos­tri. Umilinta la care ne supune Fondul Monetar Inter­na­tio­nal ar fi fost de neconceput daca pe scaunul tarii ar fi fost un rege.

De ce ar fi fost bine sa se întoarca regele în Ţara

Î

ncremenirea pe care o resimtim cu totii astazi are cauze care vin din trecutul în care maiestria orga­ni­zato­rica a fostului PCR a fost regina. Cred ca am mai scris asta: clestele în care ne strângea partidul era o masinarie birocratica perfect organizata, de la cel mai mic nivel, la cel mai înalt. Timp de decenii, oamenii au fost plasati arbitrar în acest cleste. Cei care strângeau si cei care erau strânsi erau victime ale sistemului. Ei bine, masinaria aceasta diabolica s-a mentinut la putere si dupa Revo­lu­tie. Republica, cu repu­bli­canii reformati din fosti activisti, e vi­no­vata de încremenire.

Venirea pe tron a regelui Mihai ar fi provocat mari du­­reri celor care s-au situat în trecut la niveluri de condu­cere. Fara îndoiala ca acestia ar fi fost initial împinsi spre mar­­ginea societatii civile, iar în locul lor s-ar fi for­mat o cla­sa apropiata Casei Regale, necompromisa, for­mata, mai ales, din tineri. Cu tineretea ar fi venit schim­barea radicala a so­­cietatii româ­nesti. Adica o alta viata. Asa, însa, la pu­tere au ramas acti­vistii republicani cu toate tarele lor: dog­matism, refuzul sin­cro­nizarii cu valorile democratiei occi­­den­­tale, încrâncenarea în lupta politica, metodele perverse de promovare a falselor lor idealuri. Un rege pe tro­nul Ro­mâ­­niei ar fi avut, în sine, un rol decorativ. Ce s-ar fi în­tâmplat însa în spatele butaforiei regale ar fi fost o schim­bare de fapt. Pe care astazi nu putem decât sa o re­gre­tam.

Un rege pe tronul României ar fi însemnat o alta viata

U

na din revendicarile celor care au acceptat sa faca mascarada revolutionara din Decembrie '89 a fost recâs­ti­garea statutului lor de altadata. Batrânii vorbesc cu o nostalgie de neînchipuit despre mândria de a fi fost ofiter, de a fi fost jandarm, magistrat, profesor sau func­­ti­o­­nar de stat. În timpul comunistilor, tot ceea ce în­semna auto­ri­tate era luat în derâdere. Dupa revolutia mas­cata din Decembrie '89, autori­tatile locale si centrale au avut si mai puti­na autoritate decât în vremea lui Ceausescu.

Întoarcerea spre statutul la care au dreptul toti cei care ar merita aceasta favoare e astazi taiata. O autoritate su­pre­ma, un rege ar fi readus stralucirea de altadata tutu­ror celor care  i-ar fi fost apropiati. si cine nu ar fi dorit o apro­piere de Casa Regala? Desigur, asta ar fi însemnat stra­tificarea ultrarapida a societatii românesti. Dar nu va su­parati pe mine, nu s-a produs ea, stratificarea, si sub falsele  idea­luri re­publicane? Nu sunt si astazi miliardari facuti peste noapte, crescuti sub poala protectoare a domnului pre­sedinte Iliescu, a Guvernului si a fostilor guvernanti?

Doamne, uneori ma apuca o furie de neînchipuit! Chiar nu se pot convinge românii ca sunt mintiti perma­nent, ca ar fi fost preferabil un adevar crud (un Rege pe tron) decât seria de minciuni pe care ni le toarna pe gât, pi­ca­­tura cu picatura, toata patura de mincinosi, farseori, falsi po­liticieni si lichele care vor sa faca din noi niste cârpe de sters pe jos.

Ofiteri! Politisti! Magistrati! Fiti linistiti! V-ati mai dat înca o data cu ciocanul în cap. S-ar putea ca rana asta sa nu se vindece nici peste o suta de ani. Undeva, la colt pân­­deste si o secera.

Daca tara ar fi avut Rege, institutiile statului si-ar fi recapatat stralucirea de odinioara

C

aderea cea mai spectaculoasa înre­gis­­trata în ulti­mii patru ani a fost cea a mone­dei natio­nale. Devalorizarea ei continua demonstreaza poate cel mai clar faptul ca impotenta guvernelor care s-au succedat în acesti ani e una functionala, ca minciuna a stat cu guvernantii la masa, ca promisiunile de converti­bilizare a leului nu numai ca sunt desarte, dar si de o ipo­cri­zie fara mar­gini.

Poate ca, întorcându-ne în trecut, va trebui sa re­mar­­cam ca puterea trecutei monarhii a stat în puterea leului cu co­roana care se putea schimba la Paris, cu aceeasi usurinta cu care se schimba la Fetesti sau la Mizil. O tara putea fi re­cu­noscuta ca valoare si dupa banii pe care îi punea în cir­culatie.

Cred ca se stie faptul ca puterea monedei divizio­nare poa­te reprezenta o forta atunci când e folosita în tran­zac­tiile bancare interne si internationale. Din nou ne întoar­cem la exemplul strabunilor: în timp ce moneda noastra natio­nala se degradeaza în mod continuu, noi stam pe la portile eu­­ropene cu caciula în mâna, cersind un  credit pe ter­­men scurt. Leul cu coroana ar fi însemnat o prima fateta a dem­ni­tatii recâstigate. si care a fost, evident, pierduta.

Puterea leului cu coroana

P

rin show-business, americanii si lumea occi­den­tala înteleg industria spectacolului cu lu­mi­nile ei colo­rate si profiturile uriase. Ca orice oameni asezati si ca pârliti de capitalisti ce sunt, ei au facut din spectacolul de orice fel o afacere, un business si nu o bis­nita, dintr-un lu­cru aparent neserios au facut o industrie. Dincolo de cor­ti­na de fier (care era de fier pentru cape­tele noastre de lemn), arta spectacolului în general a fost, din pacate, o suc­ce­siune de susanele gatite frumos, gau­noase în fond, lip­site de stralucire si inteligenta.

Iata-ne, astazi, la patru ani de la momentul decem­brie. Nu suntem cu nimic mai deosebiti: spectacolele noastre sunt si mai vlaguite si mai lipsite de prestanta. E nevoie sa pu­nem punctul pe i: în dulcea noastra Românie, spectacolul e la pamânt, vasazica nu exista. Ba, as în­draz­ni chiar sa afirm ca pe vremea regretatului si împus­catului odios tot ne mai exaltam putin la spectacolele lumina ale lui Adrian Pau­nescu. Nu exista astazi la noi nimic spectaculos în arta spec­tacolului. Poate este, totusi, o exceptie: Cerbul de Aur de la Brasov. Caror factori sa se datoreze aceste lipsuri uri­a­se? Pentru ca, sunt convins, se întelege ca este ne­apa­rata ne­voie de destin­dere în viata noastra. Sa fie lipsa de bani, sa fi fugit toate talentele noastre spre alte zari sau, pur si sim­plu, suntem noi îngalati ca popor? (Desigur, va urma).

Se simte nevoia de show-business (I)

S

-ar parea ca si în acest caz trebuie sa cautam radacinile la saracia noastra. Nu e vorba aici sub nici o forma de saracia cu duhul; e vorba de faptul ca nu avem, ca oameni, o anumita lejeritate financiara care exclu­de grijile vietii de zi cu zi. Cum sa ne gândim atun­ci sa fa­cem spectacole stralucitoare? si totusi, specta­colul face par­te inte­granta din viata noastra. Când el e absent, cau­tam in­stinctiv altceva. E suficient sa ne gân­dim cu totii la clipa când, supa­rati pe saracia imaginativa a TVR, întoar­cem bu­toa­nele tele­vizorului spre canalele germane si italiene, unde spec­tacolul da în clocot si sufletul vibreaza.

Când ne referim la spectacol, ne gândim si la ele­men­tele acestuia, pe care le întâlnim în viata de fiecare zi: ame­najari interioare si exterioare, culori, arhitectura deo­sebita etc. Toate acestea sunt înca în faza incipienta la noi pentru ca toate, repet, se suprapun peste saracia noas­tra finan­cia­ra. Eu cred ca le e dat românilor sa mai tra­iasca înca mai mult timp sub dictatura urâtului. Deocam­data, nu sunt sem­ne ca s-ar înviora acest teritoriu. Arta specta­colului, show-business-ul sunt înca suferinde. Ca noi toti, de altfel.

De ce se simte nevoia de show-business? (II)

M

i-a placut lectia pe care i-a administrat-o dom­nul Vaclaw Klaus, presedintele guver­nului ceh, dom­nului prim-ministru Vacaroiu. Eliminarea cuvântului sociala din sintagma economie sociala de pia­ta ne-a dovedit tutu­ror ca populismul de parada proferat de gu­vernantii nostri e unul foarte periculos prin efectele lui mai mult negative. Lectia cehului i-a fost administrata im­pli­­cit si domnului prese­dinte Iliescu, care tocmai vorbi­se des­pre acest concept si la crestin-socialii din Ger­ma­nia. Asta dovedeste cu prisosinta ca domnul Iliescu este, cel putin, gresit informat, ca sa nu zicem neinformat.

Cehul vorbea de pe pozitia unuia care a reusit. Refor­ma mer­ge extraordinar în Cehia, inflatia are un ritm des­tul de scazut, comparabil cu acela pe care îl au tarile vest-eu­ro­pene, adica sub 1 la suta pe an, moneda natio­nala este sta­bila si se schimba la valori fixe în valuta vest, magazinele sunt pline, somajul este aproape simbo­lic, tara e împânzita de benzinarii si supermarketuri private. Mai populist decât aceste lucruri, nu vedem sa existe ceva. Cehul, însa, este un uni­versitar, un doctor în economie, cunoscut în toata lumea pentru ideile lui novatoare în domeniul reformei sistemului eco­nomic al tari­lor din estul Europei. El însusi a recunoscut ca a fost de zece ori la New York, anul acesta, si niciodata la Bucuresti. Dar, nu-i asa, la Bucuresti e domnul Vacaroiu cu extraordinara sa economie sociala de piata! Asa ca a me­ritat sa vina sa se informeze si domnul Klaus.

Atentie! Economia de piata nu are nevoie de diletanti!

L

-am cunoscut acum doi ani. Domnul Egon Lutz, functionar superior la Prefectura din Salzburg, venise la Horezu cu ajutoare. Spitalul din Hore­zu a fost tinta ini­tiala a eforturilor sale. La Horezu, domnul Lutz a înfiin­tat si un club Lions al carui scop principal este des­chiderea spre ajutorare. L-am revazut apoi în biroul sau de la Prefectura din Salzburg. Meticu­los, atent, eficient, lu­crând cu computerul, exemplu tipic de functionar supe­rior mo­del. A revenit apoi la Râmnic de câteva ori. si-a facut prie­teni, dar a încercat sa stabi­leasca legaturi eco­no­mice între agentii vâlceni si cei din Salzburg.

A fost la Camera de Comert din Vâlcea. L-a întâl­nit pe domnul Valentin Cismaru. S-au pus de acord ca sa men­­­tina legatura. Nu stiu din ce pricina aceasta legatura   s-a rupt. S-ar putea ca neîncrederea austriecilor sa fie mai mare decât se vorbeste, dupa cum s-ar putea ca si inertia noastra sa fie considerabila.

Ieri, domnul Lutz a revenit la Râmnic însotit de un pri­e­ten care doreste sa investeasca la noi. Aceasta actiune pe cont propriu, dificila în fond, s-ar putea sa reuseasca. Dom­nul Marcovici, prietenul sau, este un om dornic sa faca ceva. El nu vrea sa vânda românilor piei de closca, ci, dim­potriva, sa gaseasca la noi oameni deschisi la minte, cu care sa cola­bo­reze. Prin ziarul nostru, toti cei care doresc sa-l întâlneasca, au o propunere serioasa de facut, o pot face. Fara a fi un om extrem de bogat, dom­nul Marcovici este o sansa pentru eventualii oameni de afaceri vâlceni.

Daca domnii Lutz si Marcovici vor reusi sa faca ceva pro­fitabil la noi, vom vedea. Deocamdata, merita laudate efor­turile lor de a veni aici si de a schimba o ima­gine pe care singuri o pictam în culori sumbre.

Un strain care face ceva pentru România

P

articiparea mea la slujba de resfintire a biseri­cii din Vladesti mi-a readus în memorie una din di­le­mele "filo­zo­fice" cu care ma luptam în anii de facul­tate. Exa­s­pe­rarea mea si a colegilor mei cu care pe­ri­pa­tetizam în­de­lung prin parcul Bibescu era ca biserica noastra se ara­ta neputincioasa în fata aberatiilor comu­niste din epoca. Atunci eram muti de admiratie în fata cuceririlor artistice ale catolicismului. Mai târziu, le-am si vazut si am ramas, ca si atunci, mut de admiratie. Daca marota colegilor mei era, în anii facultatii, fuga, renun­ta­rea la religie (traditie), asta se datora, în primul rând, senti­men­tului de dezna­dejde. Pot risca si afirmatia potrivit careia nici unul din noi nu avea habar de ortodoxie. Astazi, lucrurile s-au mai schim­bat. Nu mai suntem atât de nefericiti ca odinioara. Astazi ne-am redeschis spre ortodoxie. Ni se pare ca nu este chiar atât de rea cum ne închipuisem. Totul venea din ne­cu­noas­­te­re si dintr-un senti­ment pe care astazi nu-l mai avem. Re­des­coperim ortodoxia si traditia stramoseasca. Mi se pare lu­crul cel mai minunat care ni s-a întâmplat în ultimii trei ani. Chiar daca pentru asta va trebui sa ne apucam din nou de învatat.

Redescoperim ortodoxia

P

roverbele vin catre noi de undeva, din timp. Ele par de neclintit, ca muntii. Acel proverb care spu­ne ca oamenii trebuie judecati dupa fapte si nu dupa vorbe nu admite, la prima vedere, nici o replica. si totusi, eu cred ca vorbele spun despre un om foarte mul­te. Fie ca sunt scrise, fie ca sunt vorbite, cuvintele ne defi­nesc. Ele pot, la o adica, sa spuna enorm despre personalitatea emi­ta­­­to­rului. Cam tot ceea ce are mai bun un om iese la ivea­la prin cuvinte.

Inteligenta, volumul vocabularului, capacitatea de a de­­fini prin cuvinte o situatie, de a conferi un învelis so­nor unor senzatii sau sentimente reprezinta o mare pute­re. Un om care exprima prin cuvinte aproape tot ceea ce simte este un om pu­ter­nic. Iar un om puternic poate face multe. Prin cuvinte se exprima la un moment dat si ipo­cri­zia si gro­solania si min­ciu­na si urâtul. Cuvintele sunt ca niste mici oglinzi care pas­trea­za chipul nostru. Desi­gur, este po­si­bil ca diafanitatea cuvin­telor sa ascunda o mare urâte­nie su­fleteasca. Acestea sunt însa doar acci­dente. De obi­cei, cu­vintele si ochii spun totul despre cineva. Trebuie însa sa le întelegi sensul si ordinea.

Atentie la cuvinte! Ele sunt la fel ca amprentele. Ne de­finesc si ne desconspira. Faptele noastre sunt întot­deauna în urma vorbelor, întocmai cum tunetul se aude dupa ce ful­gerul taie cerul. si, înca o data, atentie: oamenii se judeca si dupa vorbe. Uneori.

Unii oameni se judeca si dupa vorbe

P

entru parvenit, dictionarele dau sensuri sufi­cient de abstracte pentru a putea fi întelese. Ce în­seam­na în realitate un parvenit, ne demonstreaza cu priso­sin­ta acesti ani tulburi, de schimbari radicale în psihologia so­ciala. Constat mâhnit cât de mult se trans­forma unele din cunostin­tele mele, mai ales acelea care, dupa '89 încoace, au prosperat material. As dori sa fiu bine înteles: nu fac nici apo­logia saraciei si a egalitatii în sensul vechi, cunos­cut. Totusi, mi se pare anormal ca niste oameni care ieri nu puteau face pipi de foame sa-si fi modificat atât de rapid pretentiile.

Afirmatii ca acestea ma înspaimânta: "Cum, nu aveti cuptor cu microunde?", "vai, dar n-as mai putea sa manânc ulei românesc.", "eu nu ma mai pot urca într-o Dacie, nici legat", "fara pâine prajita în toaster nu pot mânca dimineata" si altele si altele.

Se vede, deci, ca bogatia este greu de suportat pentru fostii plebei. Sunt putini aceia care au nobletea de a se com­­porta normal, desi în buzunar au zeci de milioane.

Trebuie o anumita delicatete si o anumita tinuta mo­­ra­la pentru a nu-i jigni pe cei din jur, mai saraci, mai putin no­rocosi, dar nu mai putin oameni. Omenia ramâne ome­nie, chiar daca banul din buzunar ne da iluzia ca suntem des­cendentii zeilor.

Au început sa scoata capul parvenitii

S

unt unul dintre aceia care cred ca implicarea inte­lec­tualilor în viata politica a tarii ar aduce un plus de vita­litate si de profunzime. Dar intelectualii români nu fac politica decât acasa, în bucatarie, mârâie, striga pe la colturi lozinci promonarhiste, asteapta sa le cada din ce­ru­ri bogatia si linistea sufleteasca. si toate acestea se lasa as­tep­tate si usa va fi mereu închisa, în veci vecilor, amin. Exista si exceptii. Ele se recruteaza din rândul orgolio­si­lor si frus­tratilor. Ei bine, cu acestia nu se face mai nimic într-o tara care are nevoie de dinamism si de clarviziune. Daca nu sun­tem în stare sa ne implicam, macar sa nu-i încurcam pe oa­menii modesti care-si pun sufletul pe masa, încearca sa sus­tina unele idei politice care li se par juste.

Brambureala si duplicitatea intelectualilor neaosi nu e noua. Îmi amintesc perfect ce s-a întâmplat în ulti­mii patru ani, cum au migrat intelectuali valorosi de la un partid la altul, cum s-au regenerat unii pe altii. Îmi amin­tesc perfect unul din cursurile lui Nicolae Manolescu care vorbea des­pre o sedinta furtunoasa tinuta la Uniunea Scriitorilor. "Ma­rea pro­blema" a implicarii scriitorilor ro­mâni în rea­li­ta­tea socia­lista a tarii a fost rezolvata magis­­tral de Tudor Ar­ghezi, care a re­pli­cat: "Domnilor to­va­rasi, nu-mi vorbiti mie de implicare în rea­litatea socialista a tarii. Când au ve­nit tancurile rusesti, inte­lec­tua­lii nostri aveau pregatite doua proclamatii. Prima înce­pea cu "Traiasca Hitler" si a doua cu "Traiasca Stalin". Asis­tenta a amutit, iar Arghezi a co­bo­rât scarile si a iesit din sala.

Nu mai e nimic de adaugat.

Traiasca Stalin! Traiasca Hitler!

M

ulti s-au întrebat, probabil, de ce se acorda zi­lei de 1 decembrie o importanta atât de mare. Nici nu cre­deam ca, în istoria României, i s-a acor­dat aces­tei zile atâta atentie. Neîndoielnic, ziua nationala a unei tari me­­ri­ta sa fie tratata cu consideratie. Trecem pe lânga faptul ca aceasta zi a Unirii are pentru noi semni­ficatia reîn­tre­girii nationale. Totusi, mi se pare ca, anul acesta, fas­­tul este unul cu totul iesit din comun, ca s-au cheltuit ex­trem de multi bani pentru a se arata atât noua, cât si strainatatii ca Ro­mânia este un stat unitar în grani­tele sale actuale (nu fi­resti), ca pericolul libanizarii tarii noastre nu pân­deste la gra­nita.

si totusi, la mai putin de 1.000 de kilometri de noi, raz­boiul face ravagii, mii de oameni au murit si altii sunt în pericol de moarte, copiii sunt înfometati, drama lor pare una nesfârsita.

O Românie democrata, intrata pe un drum al schim­­­ba­rii, încearca sa-si revina din agonie. Multele ei probleme nu par sa fie rezolvabile de actualul guvern, acelasi care de­cide cheltuirea unor miliarde de lei pentru sarbatorirea unei zile, importanta fara doar si poate, dar care este doar o zi din viata poporului român. Aceasta politica a prafului în ochi face bine doar pentru termen scurt. Pe termen lung, ea e mai pericu­loasa decât libani­zarea tarii.

Pentru ca, dupa razboi, urmeaza înflorirea. Ceea ce la noi se mai asteapta înca. si s-ar putea sa ne prinda 1 de­cembrie - 3000 pâna când aceasta înflorire se va pro­du­ce.

Pericolul libanizarii si fastul de 1 Decembrie

C

a orice partid aflat în opozitie cu ordinea exis­­tenta în statul de drept, abia înfiintatul partid comunist român avea în anii douazeci o atitudine radicala, violenta fata de regalitate si cuceririle acesteia. Ba, mai mult chiar, avea o atitudine de negare a succe­selor regali­ta­tii, cum ar fi aceea de a considera ca Româ­nia îsi în­su­sise te­ritorii care nu îi aparti­neau si pe care, de drept, le consi­de­ram astazi românesti: Ardealul, Buco­vina, Ba­sa­rabia. Ni­meni nu mai pune (speram) astazi la îndoiala ce mare con­tri­butie a avut regele Ferdinand, cel încoronat la Alba Iulia, în formarea statului national român. Cu întorsa­turile pe care le cunoastem (Dictatul de la Viena), fara Ba­sarabia si Bu­covina, România sarbato­reste astazi vic­to­ria obtinuta prin politica ei înteleapta de Casa Re­gala si sus­tinatorii ei eu­ropeni la 1 decembrie 1918, sarba­to­rim de fapt, o juma­ta­te din Marea Unire.

Cum putem fi, deci, de acord cu presedintele Iliescu, cel care ordona cheltuirea unor miliarde de lei, parade mi­litare, fast regal într-o tara saraca, cu oameni îngalbeniti de spaima zilei de mâine? Dar cine este prese­dintele Ion Ili­­escu? Omul care îsi facuse blazon din acti­vitatea de ilegalist a tatalui sau, fost activist PCR, adica al unui partid care a fost scos în ile­ga­litate pentru teza care sustinea dez­mem­bra­rea României Mari, cladita la 1918. Teza aceasta, a im­pe­ria­lismului româ­nesc, contrara Constitutiei României din anii douazeci, trei­zeci are con­ti­nuatori directi. E suficient sa ne amintim ca niciodata Ion Iliescu nu a vorbit imperativ de retrocedarea Basa­rabiei si a Bucovinei, dimpotriva, a sus­­tinut în mod fatal ramânerea sub jugul unui stat strain a Bu­­co­vinei si inde­pendenta unei parti a tarii noastre, Mol­dova. Culmea, au trimis ambasadori în tara noastra. Iata de ce nu putem fi de acord cu domnul presedinte. Iata unde tre­buie cautata ratiunea refuzarii vizei pentru regele Mihai, ne­pot al fauri­torului Româ­niei Mari. Vedeti ce mult con­teaza cei sap­te ani de acasa?

Unde trebuie cautata ratiunea refuzarii vizei pentru Regele Mihai

Î

n practica de zi cu zi, ne-am întâlnit cu situatii extrem de diverse. Am putea alcatui, cum am mai scris, un catalog al capcanelor pe care viata le întinde. In­diferent de domeniul în care lucreaza oamenii, indife­rent daca traiesc la oras sau la sat, la munte sau la câm­pie. Un exem­plu concret din ultimele doua zile ne-a facut sa ne în­doim ca în aceasta perioada de tranzitie ar mai exista ceva sfânt. O firma care ne este bine cunos­cuta, cu mai multi pa­troni, care mergea bine si aproape ca stralucea în ochii ma­relui public   s-a prabusit specta­culos. Desigur, nu­mele nu are importanta. Important este ca, la un mo­ment dat, unii dintre cei multi patroni s-au unit în scopul de a-i însela pe cei­lalti, de a deveni ei mai bogati si mai puternici. Unirea celor necinstiti a facut ca angajatii firmei sa devina, la rân­dul lor, necinstiti, sa fure si sa profite cât puteau. Acum, e drept ca aceia cinstiti au ripostat. Ri­pos­ta lor nu avea însa obiect, întrucât cei necinstiti avu­se­sera grija sa im­puna lumii imaginea unor sfinti.

Încet, încet, credibilitatea firmei s-a naruit din inte­rior, pentru exterior. În ochii oamenilor firma a devenit ce­nu­sie, iar proprietarii niste hoti. Cu totii. Transforma­rea aceas­ta s-a produs lent, fara sa se bage de seama.

Acum, când sunt pe cale de a pierde si numele, fostii pro­prietari cinstiti stau si se gândesc. De unde si titlul acestui articol.

Daca cinste nu e, nimic nu e!

L

a ora când scriu, nu stiu exact care este moti­vul mortii lui Ioan Luchian Mihalea. Oanta, pentru prieteni si pentru mediul universitar, a îndraznit într-o vreme (când multi intelectuali de vaza ai tarii sta­teau pititi) sa creada ca va fi lasat sa se exprime liber. Privind retros­pectiv, Ioan Luchian Mihalea a reusit, fara autorizatie de la UTC sau UASCR, sa-si strânga propria trupa de studenti cu su­flet mare. Asa a luat fiinta grupul SONG. Cuvântul SONG ascun­dea în initiale o propozitie care (la vremea ei) era aproape sfidatoare "suntem oame­nii noii generatii" dar, mai presus de declaratii, SONG-ul uimea prin impe­tuo­zi­ta­te, curajul de a apela la folclorul valoros românesc si uni­versal, uimea prin seriozitatea cu care, amatori fiind, faceau arta autentica. A mai trecut timpul, SONG-ul si-a schimbat de câteva ori trupa, nu însa si felul de a fi.

SONG-ul a fost ceea ce creatorul sau a dorit sa fie: un grup polivalent, capabil sa cânte si sa încânte. Deve­nise un fel de simbol al modului studentesc de a fi. În anii stu­den­tiei mele, SONG-ul era chemat la mai toate mani­fes­ta­rile pentru a le conferi cote valorice cât mai înalte. SONG-ul avea de  acum blazon.

Acum e iarna. Acum stim cu precizie ca a murit ceva din tineretea noastra, din nebunia taberelor studen­testi în care Oanta si grupul sau cântau colinde stravechi în fata fie­carei vile, inclusiv pentru încântarea activistilor de rang întâi. Poate ca si tupeul acesta formidabil a fost creator de mit. Pentru ca SONG-ul a fost un mit, asa cum si Ioan Lu­chian Mihalea a fost un personaj mitologic. Murim si noi putin, noi, generatia de treizeci de ani. Ma doare enorm moar­tea lui Oanta si înteleg acum ce trebuie sa simta batrânii nostri când se duce câte cineva din generatia lor.

Mor oamenii noii generatii

L

-am ascultat cu totii pe domnul presedinte Iliescu încercând sa ne demonstreze cât de necesari îi sunt Ro­mâ­niei investitorii straini. Toate bune si fru­moase. Am fi avut numai cuvinte de lauda pentru acest dis­curs al dom­­nului Iliescu, daca în continutul acestuia nu am fi obser­vat ceva, sa spunem, tulburator. Dupa ce a ar­gu­­mentat cu calm importanta momentului pentru venirea în tara a ba­ta­li­oa­nelor de finantisti occi­den­tali si tragând dupa ei va­goane de do­lari si tehnologie de ultima ora, respec­ta­bi­lul nostru condu­ca­tor s-a lansat într-o diatriba de ne­înteles îm­potriva butica­rilor. Nu sunt doua luni de când le lua aces­tora apararea, de când ne con­vingea ca au si ei con­tri­butia lor la diminuarea soma­jului, asadar, ca au si ei rostul lor pe pamântul Româ­niei. Vorbind despre buti­cari, argu­mentând în continuare ca  s-a facut tot ce se putea face, riscând o afirmatie penibila (. daca în locul lui Iliescu ar fi fost altcineva, s-ar fi schim­bat si­tua­tia?), propunând utopii (de ce nu li s-au repar­tizat spa­tiile comer­ciale neter­mi­nate, ca si când un biet buticar ar avea su­te de milioane sa termine un parter de bloc si i-ar mai ra­mâ­ne câteva zeci pen­tru fondul de marfa), presedintele Iliescu s-a enervat. A în­ce­put sa dea din mâini, sa vor­beasca din ce în ce mai ne­sigur, zâmbetul i s-a estompat si a pierdut sirul idei­lor.

Am vazut un presedinte epuizat. Un presedinte care se expune. Un presedinte care gândeste politic si nu eco­no­mic, cum o cere momentul. Din pacate, s-a cam dus timpul când îl lau­dam pe domnul Iliescu pentru meritul de a fi rea­lizat o tran­­zitie lenta între trecutul comunist si prezentul economiei de piata. S-au asezat apele. Acum e nevoie de dinamism, de le­­­gi bune, de spri­jin extern, de credibilitate. Care îi lipsesc dom­­nului prese­dinte. Care nu pot fi înlocuite cu porniri anti­bu­ticari, cu datul din mâini si ener­­varea mascata de zâmbet. Pen­tru ca ar trebui sa stie si domnul Iliescu, un ou a ajuns sa cos­­te 117 lei si oa­me­nii îl înjura copios. Daca nu va realiza ra­­­­pid o schimbare de guvern, Ion Iliescu va fi un fost pre­se­din­te.

Ion Iliescu îsi iese din pepeni

A

intrat în obisnuinta catalogarea fotbalistilor ro­mâni drept foarte bogati si foarte tâmpiti, risipi­tori în viata personala, lipsiti de orizont spiritual si credinta. Ei bine, mi-a fost dat sa vad la televiziune un amplu inter­viu cu Ilie Dumitrescu, fotbalist la Steaua si la na­tionala, viitor "stranier", interviu realizat de Bogdan Stan­­­culescu. E cunos­cuta jurnalistilor tehnica de a se pune pe ei în penumbra si de a-l lasa pe intervievat sa stra­lu­ceasca. Ceea ce am vazut, însa, în acest interviu, a fost pentru mine o mare surpriza. Ilie Dumitrescu ne-a aratat tu­turor ca are un limbaj suficient de elevat, o ordine men­tala capabila de orice demonstratie, deli­ca­tete si chiar un anu­­­mit sarm. Practic, fotbalistul era inte­lec­tual si ziaristul era, în mo­mentul interviului, fotbalist. Modul în care Ilie Du­mi­trescu pasa întrebarea, fenta, dribla si apoi marca un punct m-a mirat enorm. Practic nu-mi vine sa cred ca vor­bea Ilie Dumitrescu. Fluenta interviului mi-a aratat ca el nu fu­sese aranjat si ca acest om, despre care aveam idei pre­con­cepute, poate fi un om superior.

Când ma gândesc ca mari intelectuali români abia sunt capabili sa articuleze niste propozitii penibile (cazul Marin Sorescu), când am vazut ce convingator vorbeste acest Ilie Dumitrescu despre fotbal si credinta în Dumne­zeu, îmi vine sa afirm înca o data ca nu suntem decât pe alo­curi o natiune de tâmpiti. Prin urmare, nu suntem ire­me­dia­bil pierduti.

Nu suntem decât pe alocuri o natie de tâmpiti

S

a nu se supere pe mine conducerea Societatii Comerciale Valmetex, dar astazi supun aten­tiei un caz. Magazinul Cozia este, la ora actuala, cel mai important spatiu comercial al municipiului Râmnicu Vâlcea, atât prin suprafetele sale de expunere, cât si prin pozi­tio­narea ultra­cen­trala. stim si întelegem ca astazi e foarte greu sa aprovi­zio­nezi aceste hale uriase (un portbagaj de marfa al unei Dacii a ajuns sa coste câteva milioane), ca Valme­texul nu are bani, are si el probleme cu blocaje, ca si cir­cui­tele bancare îngreu­neaza situatia. Dar e absurd sa con­sta­tam ca prin Cozia noas­tra bate vântul, ca raioanele s-au pra­fuit de tot, ca vânzatoa­rele afiseaza o lehamite de sfârsit de lume. Peste drum, mini­marketul Pacific arata superb. E o antiteza cu doi ter­meni: comert de tip socia­list si comert privat.

Nici nu stiu cum suporta conducerea Valmetex aceas­ta palma pe obraz. Cert este ca magazinul Cozia este un caz care se cere rezolvat de urgenta. Ori prin pri­va­ti­zare (chiar si prin metoda MEBO), ori prin închiriere.

Cineva ar trebui sa constate la nivelul conducerii jude­tului ca, în prezent, Cozia este un fel de bataie de joc în com­paratie cu standardele europene la care aspi­ram. Daca la Valmetex se gândeste dogmatic, daca exista cumva simp­­tome ale impotentei, acestea trebuie retezate scurt, pre­cum nodul gordian. Pentru ca noi suntem cei che­mati sa schim­bam fata orasului. Altfel, degeaba ne milogim sa vina str­a­inii.

Cazul magazinului Cozia

O

rice specialist în management stie ca efi­cien­ta conducerii se apreciaza dupa rezultate con­cre­te, indife­rent de domeniu. În nr. 48 din 3 decembrie 1993, repu­ta­tul saptamânal economic românesc CAPI­TAL ana­­lizeaza problema calitatii muncii manageriale în Ro­mâ­nia post-revo­lu­tionara si ajunge la concluzia ca ne aflam într-o perioada de criza generala. Trecând în revis­ta prin­ci­palii indicatori care au generat aceasta concluzie, "Ca­pi­tal" nu face decât sa argu­men­teze concluzia poli­tica a opo­zitiei: o suprastructura obis­nuita cu mecanis­mele economiei so­cia­­liste nu va putea nici­odata asigura un mers înainte al Ro­mâ­niei spre mult dorita economie de piata, sintagma care de­fineste, de fapt, un stadiu superior al capitalis­mu­lui.

Nu voi intra acum în detalii. În primul rând, pentru ca nu sunt pregatit în domeniu. În al doilea rând, pentru ca aceas­ta rubrica nu si-a propus decât sa traga semnale de alar­ma. În privinta pregatirii manageriale, trebuie sa fim cu totii de acord ca în tara noastra sunt putini aceia care stiu sa pro­nunte corect cuvintele manager si marke­ting. Toti con­­du­ca­torii de întreprinderi care se cred ma­na­geri au ajuns acolo în circumstante neclare sau prin concurs de îm­prejurari. De aici si pâna la stadiul de ma­na­ger cu ex­pe­rien­ta si evolutie cores­pun­zatoare în cariera sunt ani-lumina.

Avea dreptate politologul care afirma ca natiunea ro­mâ­na ar trebui reciclata în integritatea ei.

Criza manageriala

T

itlul acestei rubrici este un truism, un adevar care aproape cu nu mai are nevoie de a fi demonstrat. Cine nu stie ca principala directie a siste­mu­lui contabil româ­nesc actual este impozitarea? Având în frunte spe­cialisti în im­po­zitare (Nicolae Vacaroiu), Gu­ver­nul Ro­mâ­niei s-a con­cen­trat în mod eronat asupra îmbogatirii supra­­­­dimen­sio­nate a bugetului statului prin inventarea a ne­numarate scheme de virare catre stat a unor sume impor­tante din profitul realizat. De aici si concluzia ca actua­lul Guvern al României este tributar unui mod de gân­dire ale carui radacini se vor gasi în economia socialista de tip co­mu­­nist. E adevarat si faptul ca tot guvernul a anuntat tre­ce­rea la un nou sistem contabil, care, însa, a fost amânata sine die.

Sunt multe aspecte criticabile în actualul sistem de im­­pozitare. Le vom enumera succint: modul de depre­ciere a activelor fixe, evaluarea stocurilor, înregistrarea chel­tu­ie­lilor acumulate, reflectarea eronata a tranzactiilor de con­cesiune, neînregistrarea efectelor inflatiei, prob­le­ma câs­ti­gurilor din schimburile valutare, neindexarea pra­gului de impozitare în functie de valoarea dolarului la schimb, în­chi­derea exercitiu­lui financiar la 31 decembrie, ne­ra­portarea finan­ciara centrali­zata, penalizarea firmelor care întreprind ac­tivitati de marke­ting prin impunerea unei limite de 3 la suta din venituri, tratarea discrimina­torie a anumitor ac­ti­vi­tati economice.

Toate aceste greseli enumerate duc la concluzia ca ac­­tua­lul sistem de impozitare este menit sa-i strânga de gât pe întreprinzatori, fie ei mici sau mari, împiedica dez­vol­ta­-rea firmelor, singura alternativa în situatia aproa­pe dis­pe­rata în care ne aflam.

Statul român îi jecmaneste pe micii si marii întreprinzatori

N

ici un întreprinzator privat nu poate începe o afa­ce­re, oricât ar fi de mica, fara o idee clara si fara un minim capital de pornire. Acestea sunt lucruri cunos­cute si deja aplicate. Mai târziu, când afacerea ia am­ploa­re, creditele devin imperioase si atunci apar proble­­mele ma­­jore. Când firma a prins cheag si exista cât de cât o per­spec­tiva, intra în viata firmei bancile împreu­na cu valul de proble­me pe care acestea le genereaza. Un credit poate fi în­ro­bi­tor sau, dupa caz, salvator. Într-o tara cu oameni sa­raci, lipsa capitalului poate genera uneori drame, alteori mici succese. Toate aces­tea însa lasa urme si sunt capabile sa anuleze euforia înce­pu­tului.

În economia româneasca, se practica dobânzi cu mult mai mici decât rata inflatiei. De aici si ideea unora ca este pro­­fitabil sa iei credit oricum, pentru ca vei fi, în final, în câstig. Pe aceasta baza au prosperat multi oame­ni în­drazneti, care nici habar nu aveau sa faca afaceri. Desigur, au fost ajutati în demersul lor si de inflatia galo­pan­ta de la noi. Totusi, aceste dobânzi mici (chiar daca la prima vedere par imense) sunt, ele însele, cauze ale infla­tiei, pentru ca ni­meni nu mai este interesat sa economi­seasca, fie ca este per­­soana juridica, fie ca este vorba de persoana fizica. Deci, detinatorii de capital refuza sa mai economi­seasca. Se cu­noaste si faptul ca diferenta între cuantumul dobânzilor la depunere si cel de la credite este una dintre sursele de pro­­fit ale bancilor. Bancile comer­ciale ar fi putut acorda cre­­dite cu dobânzi mici, daca, la rândul lor, ar fi platit do­bânzi scazute depunatorilor. Se stie ca în vara acestui an, Gu­­vernatorul Bancii Nationale, domnul Mugur Isarescu, vâlcean de-al nostru, a prezentat un pachet de masuri care avea drept scop determinarea bancilor comer­ciale de a practica, daca nu dobânzi real-pozitive, cel putin cât mai aproape de rata inflatiei.

Dobânzile bancare (I)

A

sadar, domnul Mugur Isarescu a facut primul pas. Cresterea cuantumului dobânzilor a fost con­si­de­rata o tragedie nationala. Unele partide politice (PSM, PRM) au considerat ca Banca Nationala este o in­stitutie antiromâ­neasca. Greselile pe care le-au facut toate aceste partide, criti­când liberalizarea dobânzilor, ne-au de­mon­strat înca o data (daca mai era necesar) ca optiu­nea acestora era una politica si nu una fundamental economica. Ne putem închipui ce haos ar produce ase­me­nea modele eco­­nomice perimate, cu conditia sa poata fi aplicate. Cu scuzele de rigoare pentru aceasta digre­siune politica ne întoarcem la politica bancara.

O consecinta a liberalizarii dobânzilor a fost si ca­de­rea valului de mister cu care erau învaluite bancile. Libera­lizarea dobânzilor a determinat, într-o mai mare ma­su­ra în­fi­riparea ideii de concurenta între banci, destul de putine si de slab dotate în tara noastra, fie ca sunt ban­ci de stat, fie ca sunt banci private. Virtualii depunatori au în­ceput sa capete infor­matii despre banci, au început sa compare si sa aleaga.

Transparenta aceasta era necesara. Banca Nationala a cres­cut în mod constant dobânzile la creditele de refi­nan­tare pe care le punea la dispozitia bancilor comer­ciale, de­ter­mi­nându-le pe acestea sa gaseasca noi modali­tati de atragere a disponibilitatilor banesti din economie, de la per­soane fizice. Una din aceste modalitati este si punerea în circulatie a certificatelor de depozit (metoda practicata de BCR), la care se ofera o dobânda de 80 la suta, mult mai mare decât ceea ce ofera CEC-ul.

Toate bancile au crescut dobânzile la disponibilitati la ter­men si la vedere. Exista în acest moment destul de multe pa­radoxuri pe care le vom întelege mai bine daca vom urmari nivelul comparativ al ratelor dobânzilor prac­ti­cate de bancile comerciale începând cu data de 1 noiem­brie 1993. Vom înte­lege de ce unele banci, care au dobânzi la creditare extrem de mari, sunt preferate de unii clienti.

  

Dobânzile bancare (II)

F

ara îndoiala, suntem si noi în faza în care erau americanii în anii '70: toti ne dorim un com­pu­ter fara sa stim prea bine ce o sa facem cu el. De atunci si pâna acum, americanii au ajuns într-o situatie para­do­xala. Juca­ria mult dorita a ajuns un instrument fara de care nu se mai poa­te trai, nu se mai poate concepe exis­ten­ta unei firme, nu se mai poate face cercetare sau medi­cina per­for­manta.

Practic, nu mai este de conceput progresul fara com­pu­ter. La noi, întâlnim adesea o situatie paradoxala: com­pute­rele sunt prea scumpe pentru începutul unei afaceri, iar când am acumulat destul capital si ne putem permite unul, spu­nem, inconstienti, ca nu mai avem nevoie, întrucât ne-am des­curcat si fara.

E greu de spus care este cauza acestei mentalitati pa­gu­bitoare: sa fie teama de tehnica, sa fie inconstienta noas­tra congenitala, sa fie altceva? Computerul nu gân­deste mai mult decât omul. El poate însa oferi individului posi­bilitati de exprimare uluitoare, pe care acesta nici nu le-a visat cândva. PC-urile au creat un univers extrem de usor de înteles si stapânit chiar si pentru un  profan în ale infor­maticii. De ce atunci atâta reticenta în folosirea lor în practica de zi cu zi? Desigur, sunt întrebari retorice. De curând i-am urmarit pe baietii unui prieten jucându-se cu calculatorul, vorba tatalui lor, am ajuns si eu la conclu­zia ca, jucându-se, învata un sfert din ceea ce vor trebui acestia sa stie în viata.

Când întâlnesc situatii ca aceasta, "ce ne trebuie noua computer, mai bine sa ne cumparam o masina strai­na!", îmi spun ca, undeva, trebuie sa ni se fi dereglat rotita care punea în miscare mecanismul de întelegere a reali­tatii. Realitate care ne cuprinde si pe noi, asa dogma­tici si retro­grazi cum suntem.

Un aliat de neînfrânt: COMPUTERUL

U

na din cele mai tragice situatii pe care le poate întâlni un strain când intra în România este vama. Vama ar trebui sa fie cea mai importanta propaganda pentru poporul pe care îl reprezinta. Din pacate, prima poarta a unei tari, vama, ofera calatorului imagini de infern. Vama de la fron­tiera unei tari ca România este cea mai crunta antipro­pa­ganda. Vamesii sunt suveranii care dis­pun, au­tocratic si arbi­trar, asupra unor vieti. Cladirile va­mii sunt un dezastru, insti­tu­tiile care functioneaza în vama (Rom­trans, de pilda) îsi fac meseria în dorul lelii si potrivit pro­priilor interese. Cum sa vina strainii sa ne viziteze când tre­buie sa astepte zece ore în frig pentru ca vamesii nu au chef sa lucreze? Vama este prima institutie nationala care tre­buie modernizata.

Pentru ca vama ne defineste.

Vama

 

O

rasul Mostar a fost unul dintre cele mai fru­moase orase din fosta Iugoslavie si chiar din Europa. Zic a fost, pentru ca Mostar-ul e în proportie de 95 la suta distrus. Într-un volum intitulat URBICID, cei mai de seama foto­grafi bosniaci prezinta, cu mijloacele spe­cifice artei lor, drama unui oras vestit, tragedia oame­nilor simpli, aspirati în vârtejul nimicitor si absurd al raz­bo­iu­lui. Parca niciodata nu mi s-a parut mai lipsit de noima razboiul ca în exemplul iugoslav. O tara straluci­toare este acum în ruine pentru ca bubulii, vorba lui Pa­vel Corut, au consi­de­rat necesar sa dezbine ca sa stapâ­neasca mai bine.

Pe unul din fotografii prezenti în acest album isto­ric     l-am cunoscut de curând. Locuieste în Austria unde s-a re­fu­giat împreuna cu familia sa, sotia, Disjia, si cei doi baieti. Vla­dimir Kolopic este sârb ortodox. Sotia sa este bosniaca mu­sulmana. În ciuda diferentelor de religie, au tra­­­­it fericiti în orasul lor în care aveau un apartament cu patru camere, au facut doi baieti frumosi. Razboiul l-a obligat pe Vladimir sa lupte împotriva prietenilor sai, împotriva rudelor sotiei sale. Familia Kolopic a refuzat aceasta initiativa de asmu­tire a unei etnii împotriva alteia. S-a refugiat în Austria, unde nu mai au nimic, în afara hainelor de pe ei. Ei nu în­te­leg de ce s-a întâmplat aceasta nenorocire.

Disjia plânge, Vladimir pare aiurit si pierdut. Pen­tru ei nu mai exista speranta, visele s-au naruit. Razboiul, cea mai groaznica întâmplare pe care îi este dat unei fiinte uma­ne sa o traiasca.

Drama unei familii bosniace

A

m revazut ieri, gratie televiziunii locale VÂL­CEA 1, momentele penibile ale lui decembrie '89, când hipnotizati de epocalele schimbari ce aveau sa vina, pierdeam din vedere esentialul. Momentele au atins, în unele locuri, cota unui penibil absolut. Teroristi, bombe, tan­curi, otravirea apei, masinarii infernale desco­pe­rite în te­leviziune, orgolii rasuflate si isterii de neînte­les (care i-ar face pe unii sa intre în pamânt de rusine), toate au fost pre­zente pe micul ecran. Am revazut bulibaseala din mo­men­tele acelea, când lipsa de strategie s-a confundat cu stra­tegia. Am revazut siguranta unora (Ion Iliescu, Dinescu, Caramitru) si amatorismul celor­lalti. I-am vazut si pe re­volutionarii adevarati, pierduti prin masa de oportunisti de­ghizati. N-am vazut, însa, mortii.

Nu i-am vazut pe cei care au vibrat de bucurie, au iesit în strada sa-si urle fericirea si încrederea într-o viata mai buna. N-am vazut cum i-au sfârtecat gloantele si cum trupu­rile lor s-au întins pe asfalt, horcaind. si m-am gândit o clipa la ei, la toti acestia care nu s-au bucurat, precum noi, de bucuria unei libertati, fie si partial câsti­gate. M-am gândit cât de mult le datoram noi acestora si cât de mult le vom mai datora. Pentru ei, pentru sacrificiul lor, care nu va fi niciodata inutil, merita sa pastram, la finele acestui an, macar un minut de reculegere.

Macar un minut.

Macar UN MINUT de reculegere

Î

n urma cu 10 ani, tipografia din Timisoara tipa­rea pentru o firma din Iugoslavia milioane de etichete, de o calitate exceptionala, care urmau sa fie aplicate pe con­­s­er­vele de carne pentru câini si pisici. Pâna aici toate bu­­ne si frumoase. Numai ca firma din Iugoslavia lipea aceste etichete pe conservele pe care aceasta le produ­cea si le exporta în Anglia. Englezii, mai inteligenti ca toata lu­mea, exportau aceste conserve peste tot, în tarile unde exis­ta nebunia pisici­lor de casa si a câinilor. si o faceau cu un profit apreciabil. Acesta este un exemplu de siretenie ca­­­pi­­talista.

Tot ce conteaza pentru o firma capitalista este gasi­rea unei piete de desfacere, este exportul produsului finit. Nu conteaza cum a fost produsa conserva respectiva. Important este sa gasim piata de desfacere, sa o penetram si sa o inva­dam. Fie si prin politica de dumping.

Nu spun aceste lucruri întâmplator. În jurul nostru avem milioane de exemple de comercianti români care fac, uneori fara voia lor, jocul unor interese straine. Ei nu înteleg - cum, de altfel, nu întelege nici Guvernul Româ­niei -, ca sansa unei tari este exportul. Produsele unei tari care nu se vând si nu pot fi exportate fac un rau imens unei tari ca a noastra care are nevoie de retehnologizare. Poate aceasta urare ar trebui facuta tuturor comerciantilor si pro­du­catorilor români: sa încerce sa exporte si sa obti­na devi­ze! Pentru ca e aberant sa importam conserve de carne pentru pisici si câini (vezi recla­ma de la TVR!), biscuiti si guma de mestecat, în conditiile în care Româ­nia se poate mândri cu o productie extrem de variata, la preturi extrem de mici.

Avem o singura sansa, exportul

Î

n luna decembrie a anului '89, înca mai stateam la gura sobei de metal, ascultam "Europa Libera" si speram ca va veni o zi când vom putea sa ne simtim liberi. În catunul unde eram eu profesor, presiu­nea dictaturii de tip comunist se facea simtita doar prin lipsurile de la maga­zin. Nu gaseam zahar, nu gaseam ulei. În rest, viata se misca dupa reguli statornicite de mii de ani, mocanii fiind, poate, românii cei mai conservatori de pe pamânt. Idealis­mul acelor zile din decembrie '89 nu a putut schim­ba cu nimic viata mocanilor. Lemnul din padure tot trebuia taiat, animalele tot trebuiau hranite, casele tot trebuiau re­parate, construite, înfrumusetate. În viata moca­nilor, anul 1994 nu este cu mult mai diferit de anul 1989 sau anul 1990.

Simplitatea vietii la munte este de admirat. Pentru ca, iata, ne-a fost dat sa traim patru ani de cunoastere a unor rea­litati pe care, fara "Curierul", nu le-am fi aflat nici­odata. "Cu­rierul" a înghitit cei mai frumosi ani ai tine­retii noastre, cu puterea ei de munca, cu visurile, explo­ziile de inteli­genta. Într-un fel, datoram acestei idei minunate care a fost "Curierul de Vâlcea" tot ce avem mai bun astazi: un nume, o situatie materiala, un cap de pod. Dar nu e mai putin ade­varat ca, aici, la "Curierul", am cunoscut si fata perversa a rea­litatii care ne cuprinde. Am cunoscut mizeria societatii si a persoa­nelor, am învatat sa ne ferim de capcane si sa în­frun­tam cu curaj orice pericol. "Curierul" ne-a învatat sa fim liberi si asta e poate meritul lui cel mai important. Dupa patru ani, ar trebui, cu siguranta, sa încercam sa negam toate neadeva­ru­rile care s-au spus despre noi, asa cum ar tre­bui, poate, sa facem posibile reparatiile unor greseli la care, cu voie sau fara voie, am contribuit.

Nu facem din toate acestea nimic. Ar însemna sa ne eri­jam în arbitri ai realitatii care ne-a facut sa evo­luam.

Caci, spre deosebire de mocani, noi am evoluat spre cu­noastere. si acesta mi se pare acum lucrul cel mai impor­tant. Acum, în numarul 1000.

Dupa patru ani

B

anii au fost obsesia anului 1993. Nu e nici o îndoiala în privinta acestei situatii. Bietii româ­ni, chinuiti, mai ales, de lipsa lor, au început sa se agite pre­cum parti­cu­lele browniene. si-au facut firme, asociatii fami­liale,  s-au zbatut din rasputeri sa produca un profit cât de mic. E foarte adevarat ca multi s-au zbatut în van si nu au câsti­gat nimic. E si mai adevarat, ca noua, tuturor, ne cam lipsesc mij­loacele. Abia anul acesta am învatat cu ce se ma­nânca niste cuvinte precum marketing si management. A fost o lupta de guerilla, o hartuiala care ne-a prins bine, din care nu se poate sa nu fi învatat ceva. Totul s-a produs lent, asa ca ne-au ramas întiparite în memorie atât mo­men­tele bune, cât si cele rele.

Guerilla Marketing este o sansa pentru românii care do­resc sa întreprinda ceva. Atât tehnica în sine, cât si vo­lu­mul cu acelasi titlu, care se mai gaseste înca în libra­rii. Acest volum poate fi considerat o carte funda­men­tala. Nu nu­­mai pentru ca povesteste cu mijloace extrem de simple teh­­nica realizarii unor profituri mari, cu investitii mici, dar, mai ales, pentru ca ne învata cum sa evitam capcanele ce ni se întind la tot pasul. Aceasta carte capitalista trebuie citita ca o Biblie.

Guerilla Marketing

1994

L

umea e zguduita în ultimul timp de un fior mili­ta­rist: renasterea miscarilor de dreapta, a natio­­nal-socialismului (în Germania si în toata Europa de vest), a natio­nalismului dement (în Rusia, vezi cazul Jiri­novski), a nationalismului ponderat în toate tarile lumii. Daca în cazul Europei, renasterea dreptei ar fi putut fi pre­va­zuta (ca un ras­puns la nivelarea operata de Comunitatea Europeana), e mai de neînteles ceea ce se petrece în Rusia. Cazul Jirinovski e, dupa parerea mea, o stafie menita sa spe­rie lumea care mai gândeste în termeni sovietici. Cu alte cuvinte, Jirinovski si miscarea lui fac o imensa diversiune în favoarea celor care îi manevreaza. Asa a fost si povestea cu Gorbaciov, apoi cu Eltân, apoi cu dinamitarea lui Hasbula­tov si a cetei lui de conservatori. Înca o concluzie putem trage de aici: în noua ordine pe care încearca sa o impuna serviciile secrete, fan­toma joaca un rol esential. Se poarta, dupa cum lesne se poate întelege, nu reteaua de spionaj, ci superspionul, capabil sa schimbe destinul unei natiuni.

Rememorând ceea ce s-a întâmplat în Europa de est (Lech Walesa în Polonia, Waclaw Havel în Cehoslovacia, Ion Iliescu în România) fata de care populatia era pregatita, pu­tem realiza ca, în plan politic si militar, lumea începe sa fie condusa de la centru. "Centralismul" acesta democratic este o idee noua.

si, dupa parerea mea, la fel de gresita ca si razboiul. Ba, as putea prefera un razboi, unei restaurari a totalitarismului cu fata democratica.

Pentru ca, în cazul razboiului, ar mai fi existat o san­sa pentru terminarea lui. Asa, însa, urmeaza o împilare de o mie de ani.

Nationalismul - sperietoarea sfârsitului de mileniu

D

e multe ori mi-am exprimat dezaprobarea fata de unele masuri ori prea încete, ori prea rapide ale Presedintelui nostru, cum ar fi fost episodul mineresc. M-a mirat rapiditatea cu care domnul Presedinte a actionat. În altele, tragerea acestuia de timp a fost mai mult decât con­dam­nabila. Pentru ca, orice am face, tot Presedintele face si desface în politica româneasca, depasindu-si, astfel, pre­roga­tivele. Ramânem un popor condus de o maniera voie­vodala.

S-ar putea, si acest lucru nu este chiar condamnabil, ca aceasta maniera de guvernare, de tinere în frâu a politicii româ­nesti, sa fie singura posibila. Totusi, aceasta nu este ma­niera cea mai nimerita. Sa depindem vesnic de viteza de reac­tie a Presedintelui, care, la rândul dumnealui depinde de vi­teza de gândire (si de interesele) a consilierilor, asta nu e via­ta. În mod logic, Presedintele unei tari este si el un om. La ce mai servesc atunci institutiile democratiei, cum ar fi Parla­mentul, care plateste miliarde unor oameni certareti si chiu­langii?

De multe ori suntem obligati sa-l judecam pe Prese­din­te în mod gresit. Pentru ca, din pacate, suntem si noi oameni si avem propria noastra viteza de reactie.

Viteza de reactie a presedintelui Iliescu

"D

esi pe biroul meu sta în permanenta Biblia, nu ma pot considera unul dintre cei care o deschid prea des. Nici la biserica nu ma duc în fiecare sap­ta­mâna. Cu toate acestea, nu mi-e indiferenta ideea de di­vi­ni­tate si fac eforturi ca sa ma reeduc." Asa începe confe­siu­nea unui inte­lec­tual vâlcean în vârsta de 35 de ani. Pro­ble­ma ne intere­seaza. Am fost facuti atei cu forta, l-am re­negat pe Dumnezeu pentru ca asa ni s-a spus sa facem. Dupa Revolutie, am fost intoxicati cu transmisiuni directe de la biserici. Ateismului i s-a opus extrema cealalta. Prac­tic, nimic nu se mai face în România fara preoti. Daca se des­chide un magazin, vine un popa. Daca se sarbatoreste un eveniment national, un cortegiu de preoti îsi face nu­ma­rul. Exagerarile din ultimii ani au cuprins si biserica si nu ne-ar mira sa sfintim si un WC public sau, în curând, un bordel.

Presedintele Ion Iliescu a început sa-si faca semnul crucii. Destul de stângaci, e drept, dar îsi face. O cer ratiunile de protocol o cere schimbarea la fata a României. Ac­tivistul si ateul Ion Iliescu face parada. Eu cred ca aceasta ipocrizie nu era necesara.

Ca orice cetatean, si Ion Iliescu are libertatea de a fi sau a nu fi ateu. Ca si noi, de altfel. Esenta problemei nu consta în a-si face cruce sau nu. Ideea de credinta nu are în sine nimic spectacular, totul desfasurându-se în forul inte­rior al indivi­du­lui. Pentru ca a face parada din credinta este astazi o imensa ipocrizie.

Aceasta greseala a bisericii ortodoxe  ne costa si ne va costa. Cultele neoprotestante vor nimici, în curând, cre­din­­ta stramoseasca. Despre acest subiect vom mai vorbi. Într-un fel, politica Bisericii ortodoxe e mai necesara decât cea a lui Ion Iliescu.

Ateism sau credinta? Ipocrizie sau sinceritate?

"A

u încercat si uneori au reusit sa ne faca sa spu­nem ca albul e negru, ca minciuna este ade­var, ca tristetea este bucurie. Din fericire nu întrutotul. Ne-am trezit din somnul cel de moarte si acum ni se reve­leaza propor­tiile dezastrului. Aproape nimic si nimeni nu-si mai gaseste locul. Pentru ca noi n-am fost apreciati dupa cri­terii valorice. Profesorii au strâns recolta, taranii ar fi trebuit sa devina intelectuali, militarii sapau canale. si asa mai departe. Au fost sfidate legile firescului.

si sa nu uitam. Ce au facut în tot acest timp profeso­rii adevarului, cei care ar fi trebuit sa separe negura de lu­mi­na, falsul de pur, ce au facut deci, ei, gazetarii? S-ar parea ca stim acest lucru. stim si de ce erau platite bine excesele de zel si omul nou ramâne tot cel vechi, decis sa traiasca bine, daca nu chiar foarte bine. De la sfidarea aces­tei legi a firescului a început dezastrul. Gazetarul a început sa ocoleasca adevarul, apoi l-a spus pe jumatate, apoi l-a înlocuit cu minciuna. Zelosii ne-au prezentat-o ca pe un adevar. A fost actul de sinucidere a acestei bresle acum des­ca­lificata, stigmatizata, martirizata. Va trece un timp pâna se va alege bobul din neghina, pâna ce lumea se va con­vinge ca ei nu mai pot fi crezuti pe cuvânt, acelasi cu­vânt cu care ne-au insultat ani de-a rândul... Presa are nevoie de oameni curati. La suflet".

Acest articol a aparut în numarul 1 al publicatiei "Repor­ter". El îsi pastreaza valabilitatea si astazi când, totusi, i se mai poate adauga ceva: presa are nevoie si de pro­fe­sionisti autentici. Voi reveni, discutia merita facuta.

Presa are nevoie de profesionisti

C

a orice cetatean, am sperat si noi în seriozitatea unor firme care ne-au promis marea cu sarea. Când fenomenul CARITAS (despre care am scris si o carte cu acelasi destin ca al jocului) a început sa se prabuseasca, am cre­zut totusi ca mai este posibila nasterea unor jocuri se­rioa­se. Iata ca nu a fost asa: de ieri, stiri spectaculoase ne vin de la Pitesti, un oras în care jocurile se înmultisera pre­cum ciupercile. Sfânta e naivitatea omeneasca! Vazându-se în­se­lati, oamenii au luat cu asalt birourile unde se stabilisera fir­mele, le-au facut praf, au agresat oamenii de ordine. Di­rec­torii, ca prin farmec, au disparut.

Într-un fel, schema dupa care functioneaza jocurile pretinse de întrajutorare este cunoscuta. Un individ face un statut, da într-un ziar un anunt (si ziarul se bucura pentru ca asta este publicitate platita din care ziarul traieste), stabileste un sediu cu câtiva functionari si o casierita si în­ce­pe înscrie­rile. Oamenii dau buzna, tot ceea ce au agonisit intra în con­turile societatii respective. Vine si ziua platilor. Pa­tronul(ii) respectiv(i) platesc câteva zeci sau sute de chi­tan­te, apoi dis­par. Oamenii, deposedati de bruma lor de bani, nu-si mai pot recupera nici macar sumele depuse.

Fenomenul jocurilor de întrajutorare, faza dramatica

C

eea ce pare de neînteles pentru observatorul neim­pli­cat al acestui fenomen de masa este tocmai pasivitatea factorilor de raspundere. Ni se spune, spre exem­plu, ba ca jocurile sunt legale, ba ca ele contravin flagrant legilor în vigoare. Hotarârile judecatoresti care fac posibile marile desfasurari financiare ulterioare sunt consi­de­rate insu­fi­ciente. Atunci de ce nu se ocupa de aceasta pro­blema legis­lativul? E cert ca raspunsul trebuie cautat acolo unde exista si profitul. Dar sa vedem cine profita de aceasta nebunie colec­tiva care a cuprins mica noastra tara plina de humor:

. primul beneficiar al jocurilor este statul. Sumele imen­se care trec din buzunarul cetateanului în cel al unei fir­me iau imediat drumul bancilor si intra în acest circuit. Daca stam sa judecam drept, vom vedea ca miliarde de lei intra într-un circuit si ajung sa echilibreze, la un moment dat, balanta veniturilor statului. Nu ne-ar mira sa constatam într-o zi ca a existat o toleranta interesata, în acest sens, si o com­plicitate tacuta a anumitor institutii. Ceea ce este foar­te posibil. În al doilea rând, profita anumiti oameni cu functii de raspundere la nivelul judetelor unde functioneaza aceste jo­curi. Nimeni nu a putut verifica vreodata lista pri­mi­lor în­scrisi sau prioritatile la premierile facute. Banuielile cetate­ni­lor indignati s-ar putea sa fie si aici adevarate.

În al treilea rând si ultimul, beneficiarul si marele per­dant al jocurilor este cetateanul care doreste sa câstige un ban nemuncit, singurul care ajunge în final la concluzia ca în aceasta tara nu mai merita sa ai încredere în nimeni.

Fenomenul jocurilor de întrajutorare, faza dramatica (II)

T

ot ce se întâmpla pe plan politic la noi, în ulti­mul timp, dovedeste cu prisosinta ca exista un­de­va niste resorturi secrete si ca acestea nu sunt actionate de fruntasii politici de la noi. Sa spunem si mai direct: Ro­mânia este astazi condusa din afara granitelor sale. Tot ceea ce era un titlu de glorie pentru România socialista a fost risipit. Independenta si suveranitatea nationala au fost în­locuite prin dependenta de foruri internationale si de cercuri financiare mondiale care, se stie, nu fac niciodata ca­douri. Era de înte­les: înlaturarea lui Nicolae Ceausescu s-a fa­cut cu bani multi, cu o dinamica deosebita a sferelor de influenta europene. A venit timpul sa se plateasca aceste da­torii si actualii guver­nanti dau din colt în colt. Orice mu­ta­re pe esichierul politic ar trebui analizata si din aceasta perspec­tiva. Negocierile secrete si publice facute de dom­nul presedinte Iliescu ne dovedesc, înca o data, ca avem drep­tate. În apararea acestui guvern con­dus de domnul Va­caroiu au sarit numai fortele politice de stânga. Bâjbâielile, afirmatiile contradictorii, furia unora împo­triva altora ne dovedesc cu prisosinta ca numai unii cu­nosc adevarul si-l manipuleaza conform unor interese perso­nale. si atunci me­rita sa ne punem întrebarea: daca Guvernul este unul ma­rioneta, daca el actioneaza în virtutea unor indicatii venite de aiurea (asa cum se vede din perspectiva cetatea­nu­lui simplu), ce rost a mai avut acest bâlci national regizat si prezentat ca motiune de institutia presedintiei?

Se vede cu ochiul liber lipsa talentului si a profe­­sio­nistilor diversiunii.

Guvernul României este în alta tara

F

ara sa ne dam seama, lumea noastra se schimba. si schimbarea, care atinge mai greu menta­li­tatile, afec­teaza, în primul rând, partea vizibila a iceber­gului. Se schimba magazinele, strazile sunt mai colorate, re­clamele mai violente. Lumea noastra cenusie se îm­bu­jo­reaza. Apar ziare color si pliante policrome. Din sumbre, pu­blicatiile românesti devin vesele si îmbietoare. În curând se va schimba si lumea tipografiilor. Batrânul tipograf cu mâi­nile murdare de plumb (care a fost un erou al timpului sau) va fi înlocuit de moder­nele offset-uri care elimina plum­bul si scurteaza timpii de productie. Ce se va întâmpla în aceste conditii cu vechile tipografii, nimeni nu stie. Soar­ta lor ramâne sa fie stabilita de oamenii care înca mai lu­crea­za aici. De gradul lor de deschi­dere spre nou, de men­talitatea acestora va depinde însusi viito­rul, adica banii pri­miti ca salariu, conditiile de lucru, pensiile si, eventual, divi­den­dele anuale, pe care le vor primi acestia. Din pacate, pluteste în tipografiile vechi un spirit retrograd de neînteles. Care, totusi, va fi înteles într-o zi chiar de catre oamenii care îl promoveaza. Dar, atunci, va fi prea târziu. Eu am spus si, probabil, eu am auzit.

Se va schimba si lumea tipografiilor

N

e-a intrat în obisnuinta sa gândim în scenarii, sa încercam sa anticipam miscari pregatite cu grija de strategii acestei lumi, sa întelegem macar partial logica dupa care se produc schimbarile radicale în materie de geo­po­litica. Unul din aceste scenarii, care ne atinge direct, se re­fera la o portiune din pamântul românesc si din natiunea româna. E vorba deci de Transilvania si de agitatia facuta de unele cer­curi revizioniste din Ungaria, care flutura dra­pe­lul unei Ungarii mari ce ar atinge - dupa parerea lor - fostul imperiu de odinioara.

Desi respingem, ca români, instinctiv, aceasta ipote­za, sa încercam sa analizam cu luciditate fatetele. Va trebui, în primul rând, sa constatam ca în plan european au loc mis­cari masive în sensul federalizarii. Europa însasi, dupa Maastricht, este vazuta ca o imensa federatie de state ce ar urma sa func­tio­neze lupa legi comune. Sa notam, în trea­cat, criticile vehe­mente aduse partizanilor acestei directii de dez­voltare a siste­mului politic si economic european, care ar anihila particula­ri­tatile fiecarei natiuni din federatie.

Tendinta de federalizare este evidenta. Cehoslovacia s-a divizat pe criterii economice. Rusia este deja o federatie cu picioare de lut. Iugoslavia a fost divizata cu forta.

De ce nu e credibil scenariul alipirii Transilvaniei

la Ungaria?

S

cenariul alipirii Transilvaniei nu este credibil pen­tru noi si din alt punct de vedere. Dintr-o tara fara minoritati nationale, Ungaria ar deveni (si ar ocupa locul pe care îl are acum România), tara cu cea mai mare minoritate nationala din Europa. Sa ne închipuim ce s-ar face Ungaria cu 6-7 milioane de români, ce s-ar alege din Parlamentul ungar, ce lupte si framântari interne s-ar pro­duce la Budapesta si la Cluj. Aceasta este, desigur, o ipo­teza absurda care ne face sa zâmbim si sa întelegem mai bine rolul de mascarici national (care este perfect constient de actele sale) ale "tribunului" natio­nal Corneliu Vadim Tu­dor...

Nici un strateg mondial nu ar admite destabilizarea unei tari mici, revizuirea granitelor unei tari mijlocii, trans­for­marea centrului Europei de Est într-un teatru de bataie, într-o zona de cutremure politice si sociale, într-o zona de nisipuri miscatoare.

Mult mai viabila (si din perspectiva noastra), mult mai optimista este ipoteza unei Românii stabile, cu o poli­ti­ca pon­derata, cu un nivel de dezvoltare economic mult peste cel de azi, cu o stabilitate sociala evidenta. Credem ca aceasta alter­nativa favorabila noua este cea justa. Impor­tant este sa o înte­legem si sa jucam cartea care ne va face sa câstigam potul.

Ce ar fi un parlament maghiar cu reprezentantii a câtorva milioane de români?

U

n prieten sosit recent de la San Francisco mi-a povestit  ceva ce merita semnalat si comentat. Sosit direct de pe vapor, s-a urcat într-un taxi si a cerut sa fie dus într-o zona comerciala. si a fost dus, numai ca în acea zona de magazine (de lux si mai pentru buzunarul fie­caruia) a trait una dintre cele mai crunte experiente ale vietii sale: la fiecare pas întâlnea cersetori, oameni carora le cur­geau zdrentele de pe ei, o familie de mulatri, sot, sotie si doi copii, care cereau câtiva dolari pentru mâncare, oameni nespalati si obositi pentru care o cada de apa ar fi fost un adevarat lux. Într-un cuvânt, a întâlnit o lume anormala, departe, foarte departe de mitul american la care am trait si noi, cu gândul, multa vreme. Iar unii chiar mai viseaza si as­tazi, desi stiu ca nu poate curge nicaieri bunastarea în buzunare. Mi s-au parut cam crude aceste constatari, ceva care se apropia de punctele de vedere oficiale de acum câtiva ani. I-am spus aceasta pa­rere. Mi-a raspuns ca nu e vor­ba, nicidecum, de o intentie de antipropaganda, ci de o crun­ta realitate care te izbeste ca un ciocan. America s-a bu­curat totdeauna de o fatada favo­ra­bila care a luat tuturor min­tile. si nu e vorba doar de noi, românii, ci si de oameni nascuti si crescuti în Occident. Specialisti în fatade cum sunt (fie ca e vorba de politica, de economie sau de social) americanii îsi alimenteaza permanent mitul. si realitatea este ca America e mai mica decât reclama Americii.

America e mai mica decât reclama Americii

U

nii mai traiesc înca în iluzia ca au pierdut la cade­rea regimului Ceausescu un rai unde curgea nu­mai lapte si miere, pentru care fac astazi slujbe, si pe care îl re­gre­ta cu multa nostalgie. Acest lucru îi face pe unii români sa considere natiunea din care fac parte o natiune profund tem­­be­lizata, fara sanse de viitor. Acesti români uita si nu înteleg. În privinta uitarii, veti spune ca e ome­neasca. Cum se pot uita momente crunte ca acelea când so­seau la ginecologie femei care se automutilau ca sa scape de un copil pe care nu îl doreau? si asta pentru ca un conducator imbecil (caruia îi ti­neau trena oameni destepti) hotarâse ca trebuie sa ne în­mul­­tim ca ciupercile... Cum se poate uita faptul ca nu aveai voie sa gândesti altfel decât ti se cerea prin documentele par­­tidului? Când traiam cu frica de securitate, când ne hra­neam pe cartela si nu aveam voie sa iesim dincolo de ho­tare?

si sunt exemple nenumarate, pe care nu ar trebui în nici o situatie sa le uitam. În privinta întelegerii, lucrurile stau însa putin mai complicat. Putini români au înteles la nuanta meca­nismul societatii socialiste, pe care au fost siliti sa o para­seasca, filozofia problemei în discutie. Era mai sim­plu sa se lase condusi de unele structuri alese pe prin­cipii generoase, dar gaunoase... Cum sa înteleaga astazi acesti cetateni meca­nismele unei economii de piata, mult mai dure, dar infinit mai efi­ci­en­­te? Cu aceste întrebari retorice, vom trece la analiza so­­­lu­tiei capitaliste pentru iesirea noastra din marasmul de azi.

Capitalismul, unica solutie

E

u stiu ce se ascunde sub masca unor critici vio­lente aduse actualului program guverna­men­tal de protectie sociala: e vorba de o perdea de fum în spa­tele careia se manevreaza extrem de dinamic, în sensuri par­­tizane, unde se ruleaza miliarde de lei si milioane de do­lari, unde se fac înca de pe acum jocurile politice ale ale­gerilor viitoare. Nu doresc sa afirm ca aici e vorba doar de in­teresele actualilor guvernanti, ci dimpotriva. Opozitia noas­tra draga, aflata de câtva timp în crestere de forma, este poate cea mai interesata în sustinere financiara, ca orice outsider care nu-si poate depasi conditia fara un im­puls din afara pistei. Desigur, opozitia are si aici a doua san­sa, pentru ca putini sunt acei comercianti bogati, finan­-tisti influenti care sa nu fi provenit din rândurile fostilor. Unii dintre domnii aflati în opozitie, ma refer la cei din Par­tidul Democrat al lui Petre Roman, sunt oameni extrem de bogati si numai Dumnezeu stie cum au ajuns în aceasta situatie. Cât despre actualii guvernanti ai României, e firesc sa credem ca sunt si actualii exploatatori, în sensul stalinist al cuvântului. Întrebarea este: va veni, oare, vremea când ei vor fi destul de bogati ca sa se mai gândeasca si la umilul  popor român? Daca ma gândesc ca asa e facut omul, ca el do­­reste totdeauna mai mult decât are si decât merita, îmi vine sa cred ca stiu raspunsul. De aceea îi cred pe cei care îsi iau câmpii, îsi schimba religia, îsi trag un glonte în cap, îsi dau foc...

Iata de ce îi cred pe aceia care îsi trag un glonte în cap

Î

ntr-o posibila istorie post-revolutionara se va putea scrie un capitol si despre tradarea presei, totusi una mica în comparatie cu marile tradari ale ultimilor ani. Spun asta constient ca mi-as putea face mie însumi (si implicit ziarului la care lucrez) un mare rau. Ce sa înte­le­gem însa din politica (fara doar si poate benefica sub raport ma­terial), despre politica ziarului "Evenimentul zilei" si mai nou a "Tine­retului liber"? Pe de o parte, cele doua ziare citate fac o campanie desantata pentru eliminarea a doua ca­pete mari ale Sigurantei Nationale, Marin Pancea si Du­mitru Cristea; iar pe de alta parte (ca o recompensa primita de la domnul Virgil Magureanu) au început sa publice do­cu­mente ultraconfiden­tiale, cum ar fi listele informatorilor, despre care ani de zile  s-a afirmat ca nu vor fi dezvaluite decât dupa cincizeci de ani.

O mare (mica) tradare începe sa iasa la iveala. O pre­sa implicata în jocuri politice si de interese va fi, într-un final, o presa compromisa, adica o presa manevrabila, san­ta­jabila în orice moment. Adica exact ce s-a dorit. Com­pro­miterea ei. Iar un stat în care o putere este compromisa este un stat la chere­mul adevaratilor puternici ai zilei, care întotdeauna sunt neva­zuti.

Din fericire, presa locala este considerata prea neîn­sem­nata pentru a putea fi implicata în astfel de jocuri.

De altfel, e si mult mai greu în orase mici în care fie­care se cunoaste cu fiecare. S-ar putea, în aceste conditii, ca francezii sa aiba dreptate ca viitorul o sa fie de partea celor mici, a ziarelor regionale si locale.

Vom trai si vom vedea.

O mica mare tradare

S

-ar putea ca afirmatia din titlu sa socheze, asa cum s-ar putea ca ea sa para un lucru firesc. Se stie cât de puternica a fost propaganda partidului comunist, organism care avea în structurile sale oameni de "mare nadejde" si, uneori, tipi extrem de inteligenti, de mare di­namism si rafi­nata actiune. Se mai stie ca, dupa revolutie, tot acest orga­nism a fost redus temporar la tacere, ca oa­menii care îl con­stituiau n-au plecat din tara, ci s-au retras pe pozitii neutre. Într-o vreme am crezut ca ei nu vor mai apa­rea niciodata de frica, de teama ca vor fi absorbiti în vârtejul social. Iata ca nu a fost asa si ca evolutiile para­politice din ultimele saptamâni îi au ca vedete incon­tes­ta­bile pe acesti oameni din umbra, mai activi ca niciodata, pentru ca astazi au de depasit mai multe obstacole dintr-un foc: indiferenta europeana vizavi de Româ­nia, dorinta de a convinge o lume întreaga de bunele intentii ale actualului Presedinte si ale Guvernului, opozitia fata de ei însisi, ca elemente ale unei trecute structuri tota­li­tare. si iata, înca o data, ca aceste umbre ale trecutului înre­gistreaza si primele succese: ce altceva înseamna vizita pre­sedintelui în Franta, venirea lui Placido Domingo, un prim-ministru belgian care di­ri­jeaza la Bucuresti o orchestra româneasca, Forumul Crans-Montana? si acestea sunt numai câteva exemple, care ne-au stat la îndemâna prin notorietatea lor. Sper ca este clar ca baietii de la Propaganda au succes si în econo­mia de piata. Pâna acum suntem pe calea cea justa. Asteptam cu interes prima deviere...

Baietii de la Propaganda au început sa lucreze

A

m trait s-o vedem si pe aceasta! Petre Roman, ministrul în pulover cu dungi (cel de la Revo­lutie) si în pulover rosu (cel de prim-ministru), a fost în redactia "Curierului", a dat mâna cu noi, a dialogat cu redactorii si patronii ziarului pe un ton aproape prietenesc. Lucru demn de luat în seama, pentru ca pe vremea când era prim-ministru a fost imposibil. Totusi, i-am recunoscut domnului Roman ca, într-un fel, "Curierul" apare în for­mu­la de azi si datorita dumnealui. Pentru asta i-am multumit. I-am multumit si pentru ca este un om inteligent care stie sa-si apropie presa într-un mod diferit de varianta groso­la­na a adversarilor sai politici. Totusi, noi nu întelegem rostul aces­tor vizite de lucru precipitate. Întâi a fost delegatia de partid si de stat condusa de domnul Adrian Nastase. Acum a venit Petre Roman. Deci doua aripi ale Puterii actuale din România! (A nu se uita ca Partidul Democrat, fostul FSN, este si el prezent în toate structurile puterii locale). Puterea face vizite în teritoriu. Foarte bine, desi s-ar putea obiecta ca vizitele de tipul acesta, facute cu surle si trâmbite, au mai mult un rol decorativ decât lucrativ. Ce sa însemne asta? Se misca ceva în tara, se va întâmpla ceva în curând, dar despre ce este vorba? Sa fie o remaniere guver­namen­tala, alegeri anticipate sau ceva mult mai grav? Cu ce drept viziteaza domnul Roman VILMAR-ul si OLTCHIM-ul? Mai are Partidul Democrat vreun rol în conducerea trebu­ri­lor economiei, când tara are guvern majo­ri­tar FDSN? Nu mai are si totusi domnul Roman este primit în doua mari întreprinderi vâlcene cu onoruri ministeriale. Demonstreaza asta, oare, ca în sânul puterii exista aliante care nu se vad? Ca domnii Iliescu si Roman sunt înca prieteni la greu? Sau de­monstreaza acest lucru incapacitatea conduce­rilor unor întreprinderi de stat de a refuza o vizita a unui om "deja sfârsit" politiceste?

Vizita unui "om sfârsit"

A

m fost recent cu treburi la vecinii nostri, la fratii nostri bulgari sau mai degraba la noi.

Am descoperit si la ei aceleasi forme ale vietii de tranzitie, deo­camdata în stare embrionara. Nici la ei nu se stie cu pre­cizie daca societatea merge înspre capitalism sau înspre socialism. si, la ei, ca si la noi, oamenii puterii fac legea lor, SRL-urile lor, miliardele lor. si ei au buticuri, magazine, angrosisti, greve, mizerie pe strazi, târfe în hoteluri si oameni beti sau oameni nauciti de schimbarea brusca pe care au fost obligati s-o traiasca. si la ei e furia automatelor austriece TAB Austria la care îti pierzi mai degraba sperantele. E uimi­tor cum a pro­li­fe­rat în Bulgaria acest tip de Cazino al sara­ci­lor. si ei au avut un CARITAS, desi nu au avut o mineriada. Însa, ceea ce ne deosebeste pe noi de "vecinii cu ceafa groasa" este omnipre­zenta mafiei.

Preturile sunt controlate mai putin de stat si mai mult de mafioti, târfele au tarife fixe, sub care nu se poate coborî, bautura se contraface în draci si se exporta în draci, traficul de stupefiante e o afacere extrem de prospera si are anvergura europeana, stiut fiind ca TIR-urile bulgaresti ara pamântul de la Sofia si pâna la Paris.

Krasimuir, un sofer de taxi cu care am stat îndelung de vorba, mi-a marturisit ca poporul nu mai vrea socialism, pentru ca socialismul îi apropiase prea mult de rusi, ca tinere­tul prefera sa-si ia lumea în cap. si totusi, oamenii sunt nemul­tumiti si nostalgici, partidele de stânga au cote în crestere si unii dintre ei mai plâng când se gândesc la ceea ce era Bulgaria lui Todor Jivkov.

Bulgaria, tranzitie de tip românesc

P

otrivit legilor fizicii, o bila aflata în nemiscare se poate deplasa numai daca primeste un impuls exte­rior. Desi în interiorul bilei totul se misca, ansamblul îsi pastreaza starea pâna în momentul în care cineva din exterior exercita o forta asupra acestuia. Aceasta explicatie destul de simplista este aplicabila, în orice moment, situatiei României. Nimeni nu spune ca în tara noastra Guvernul, Presedintele, Parlamentul nu fac eforturi, nu se misca într-un sens pe care toti acestia l-ar dori pozitiv. si, totusi, tara ramâne în nemis­care. Monarhia, spun domnii parlamentari din opozitie, ar însemna pentru tara noastra impulsul atât de necesar pentru ca totul sa renasca. Valoarea de simbol pe care o reprezinta re­gele într-o tara va însemna, dintr-o data, anihilarea reactiunii interne, care nu stie cu ce se manân­ca democratia, face mai mult rau. Pe de alta parte, ar însemna o deschidere catre lume, pe care, oricât s-ar stra­dui, actualii atomi si molecule care repre­zinta puterea nu o vor putea realiza.

Monarhia salveaza România! Poate fi acest lucru ade­varat? Adevarat, suntem siguri ca poate fi. Posibil, ne îndoim! Atâta timp cât fortele puterii actuale vor ramâne pe pozitii, câta vreme tara nu va primi un impuls exterior, în sensul realizarii unui sistem monarhic credibil, România are o singura sansa: aceea a bilei.

Monarhia salveaza România?

D

esi suntem constienti de efectul de boomerang pe care îl au articolele care se refera la mass-media, nu putem sa trecem cu vederea aspectul manipularii lor. Vom spune ca noi, ca lucratori în presa cotidiana, avem motive în plus sa fim îngrijorati. Presa româneasca înce­pe sa fie mani­pulata. Nu numai de oamenii puterii, ci si de factori de in­fluenta externi, de cercurile de afaceri interesate în câsti­ga­rea canalelor mass-media pentru a-si pro­mova campaniile de vânzari. Evident, noi nu tinem par­tea Societatii Ziaristilor Români care a dat publicitatii un co­municat îngrijorat si ipo­crit în care erau acuzati doar fac­torii externi. Ne îngrijoreaza mai ales faptul ca ziarele ro­mâ­nesti traiesc la limita subzis­ten­tei si ca ele sunt, într-un mo­ment sau altul, nevoite sa apeleze la compromisuri în sta­re sa le redreseze financiar. Scumpirea hârtiei, a ma­no­perei tipografice, scaderea puterii de cumparare a româ­nilor sunt aspectele care au generat saracirea firmelor care edi­teaza ziare. Manipularea presei de aici începe: de la lipsa acuta de fonduri. Abia apoi vin privilegiile, calatoriile în aero­navele prezidentiale, vânzarea unor active în mod preferential etc. Sunt detectabile pozitii partizane si în ca­drul unor trusturi de presa, care stau foarte bine financiar. Trustul de presa "Expres", singurul în masura sa se autofinanteze, nu face exceptie. O spun comentariile din ultimele luni ale domnului Ion Cristoiu, din ce în ce mai diluate si axate pe subiecte de importanta mica. Manipu­larea prin omisiune (accentul pe faptul derizoriu si uitarea voita a "temelor" mari) este si ea extrem de periculoasa. Din fericire, "Curierul de Vâlcea" este editat de o firma pros­pera, care a îndraznit sa faca si altceva decât ziar. Par­tial a si reusit si, de aceea, nu este supus compro­misului. "Cu­rie­rul" ramâne un ziar independent de vointa altora. Raspundem astfel celor care ne-au îmbiat cu milioane si privilegii, pe de o parte, si tutu­ror (putini, e drept) care mai cred ca acest pact cu diavolul a fost deja facut.

Opinia publica româneasca este mânuita extrem de abil

S

unt mai numeroase exemplele de coruptie din România, sunt în joc sume tot mai mari, mai neobrazate si care ne lasa pe toti cu gura cascata. Într-un fel, situatia seamana cu aceea a organismului în care a intrat un microb periculos: infectia se localizeaza într-un punct si, daca nu este tratata la timp, se generalizeaza. Boa­la se numeste septicemie si ea determina moartea grab­ni­ca a organismului pe care l-a cuprins. Metaforic vorbind, in­fectia locala (numita coruptie cu formele ei: jocuri de in­terese) a organismului socie­tatii românesti este pe cale de a se transforma într-o septicemie morala. Niciodata pe vre­mea când la putere era P.C.R.-ul nu s-a vorbit ca astazi, nu am avut atâtea exemple concrete de coruptie la toate nive­lu­rile. Naiba stie de ce: poate era o frica prea mare, poate or­ganele si organismele de represiune erau formate din oa­meni mai cinstiti, poate oame­ni­lor le ajungeau mijloacele de trai, poate tentatiile nu erau atât de mari. Astazi, confun­dam cu totii libertatea câstigata de altii în numele nostru, cu li­bertatea de a calca în picioare con­ventiile sociale. Se fura cu sacosa, cu tractorul, cu vagonul, cu flota.

Trec bunurile statului, adica bunurile oamenilor aces­tui popor, în buzunarele unor alesi, fie din popor, fie din alte zari. Iata de ce compromisurile facute în plan politic deter­mina mutatii majore în plan national. Dintre toate pericolele care ne pândesc, septicemia noastra morala este singurul pericol de moarte.

Septicemia morala

U

n fenomen absolut interesant e de observat în ultimele luni: a scazut considerabil importanta valutei pentru economia româneasca si, implicit, pentru cetateanul român. Ajunsesem, asa cum se stie, sa ne facem planuri în dolari, sa evaluam în marci casele si terenurile, sa comparam totul cu preturile de afara, desi afara altul era raportul salarii - bunuri de consum. Astazi, jocul s-a schim­bat, vine fata la baiat, bancile mondiale arunca pe piata ro­mâ­neasca mari sume în valuta si asta face ca pretul do­larului sa scada vertiginos. Desigur, acest fenomen para­do­xal e expli­ca­bil numai într-o optica nefireasca: retehnolo­gizarea econo­miei noastre prin absorbtia de tehnologie straina nu se poate face decât daca puterea de cumparare a românilor creste.

Dolarul va continua sa scada si de aceea e bine sa-i sfatuim pe toti aceia care economisesc în valuta sa o schim­be si sa depuna la bancile românesti leii, pentru ca acestea ofera dobânzi suficient de mari în conditii de siguranta. Se paca­lesc, de asemenea, toate firmele care vând raportat la pretul dolarului fara o marja de siguranta. A devenit extrem de riscant sa vinzi astazi pe credit si sa raportezi totul la valoarea dolarului. Dedolarizarea economiei românesti a început si ea va avea, cu siguranta, importante ecouri în poli­tica româ­neasca. Înainte de a fi un succes, ea trebuie sa fie pentru toti un grav avertisment.

Dedolarizarea economiei românesti

D

e prea multe ori uitam avertismentele trecu­tu­lui; asta pentru ca memoria noastra retine nu­mai mo­men­te frumoase, momentele nefericite fiind imediat uitate. Asa e construit omul, românul cu atât mai mult. A mostenit o putere de a depasi trecutul râzând, luându-l în bascalie, ironi­zându-l.

Aceasta trista constatare era poate uitata, daca nu parti­cipam zilele trecute la o întâlnire a unor fosti tovarasi, astazi patroni milionari, cu angajati, cu proprietati, cu perspec­tive. În discursurile lor, printre bucati de friptura si gâlgâituri de vin, deplângeau zgomotos zilele apuse ale co­mu­nismului, zi­lele glorioase când se construiau aparta­mente, drumuri, spi­tale si fabrici. Ipocrizia acestora mi se pare fara margini, atâta vreme când patronul înseamna ca­pi­talism, câta vreme patro­nul îsi plateste angajatii ca sa rea­li­zeze profituri mari, câta vreme decalajele sociale se adân­cesc cu fiecare zi care trece.

Nu mai cred în acest tip de nostalgie fariseica. si, ma gândesc, a venit timpul ca presedintele Iliescu sa apara la televiziune si sa taie nodul gordian care ne tine legati de tre­cut. Autoritatea prezidentiala, pe care multi oameni o neaga, s-ar face simtita si astfel ar afla natiunea româna ca ne aflam în plin capitalism crud si salbatic, ca nu mai e timp pentru acest tip de nostalgie.

Nu mai cred în nostalgia fariseilor

D

upa cum se stie, relatiile existente în lume între mafioti, autoritati locale, politie si servicii secrete sunt destul de strânse, în sensul ca acorduri si întelegeri se sta­bilesc în mod constant pentru pastrarea li­nis­tii si a controlului unor zone de influenta.

În aceeasi ordine de idei, este de înteles de ce un ca­mion încarcat cu heroina si hasis, în valoare de milioane de dolari, este descoperit (prin Interpol), doar dupa ce acesta a traversat câteva tari cu frontiere ultradotate în stoparea tra­ficului cu droguri. Ce se întâmpla, de fapt? Iata o ipoteza spec­­taculoasa, desi deloc absurda: în punctul de plecare a încar­­caturii exista informatori care îsi fac datoria, alerteaza po­li­tia si serviciile anti-drog. Din cauzele aratate la început (acorduri secrete, interese materiale, interese politice), aces­tea nu opresc marfa în faza incipienta. Ea traverseaza câte­va tari, unde este oprita datorita informatiilor venite prin Interpol, FBI etc. Aici, acordurile mafiote cu auto­ri­tatile nu mai ope­reaza, întrucât aici exista o alta mafie si alt tip de autoritate.

Desigur, exista interconexiuni, în sensul ca totdeauna cineva plateste informatia, pastrând pentru sine valoarea în­carcaturii. Aceasta finanteaza operatiuni ultrasecrete, pen­tru care se aloca întotdeauna fonduri care nu exista pe hârtie.

Astfel ne explicam de ce ni se anunta, cu surle si trâm­bite, uriase capturi de droguri la granitele României. Poate ca în România mai exista ceva: si serviciile secrete si Mafia sunt mai întelegatoare.

Desigur, pentru ca ele de-abia îsi traiesc copilaria fericita...

În România, Mafia se dovedeste mai întelegatoare

Î

n primul rând ar fi vorba de însasi mentalitatea aces­tora. Firmele private nu iau credite, motivând ca do­bân­zile sunt înrobitoare. Desigur, e vorba aici si de nefun­da­men­tarea proiectelor acestora. Apoi, ar putea fi vor­ba de o lipsa acuta de informatie. Cu totii stim ca exista fon­duri alocate de organismele financiare mondiale, însa nimeni nu stie în ce conditii se acorda ele. Bancile ob­tu­reaza informatia care, cel putin în prima faza, este vitala în­tre­prinzatorului (privat sau de stat) ca însusi aerul. si aici trebuie sa facem o paranteza: e vorba de reteaua de inte­rese în care sunt bagati inspectorii de credite, condu­cerile bancilor. Unii întreprinza­tori au doua si mai multe cre­dite, altii sunt stopati, pe motive inventate, de la bun în­ceput. Unele credite (cele pentru reteh­no­logizare), nu au do­bânda, au dobânda mica, se acorda fara garantii. Contractantul de credite nu stie acest lucru si din motive lesne de înteles nici nu i se spune. Birocratia din banci face ca un dosar de cre­dite sa treaca de faza judeteana si sa se blocheze la nivel central. Acestea ar fi câteva motive. Lor li se adauga multe alte nuante. Despre care va mai fi vorba în paginile "Curie­ru­lui". Suntem constienti, cu toate acestea, de doua lucruri. Ca nu vom convinge pe nimeni sa ia credite si ca nu vom reusi niciodata sa stopam blocajul care-i împiedica pe între­prin­zatorii români sa ia aceste baloane de oxigen, numite credite.

Cine împiedica accesul întreprinzatorilor români

la credite?

N

ciodata, pâna astazi, românii nu s-au trezit în situatia de a face fata problemelor vietii, pro­bleme puse cu extrema duritate ca astazi. Simtul respon­sabilitatii, cândva o vorba aruncata în vânt, este în continua crestere si asta pentru ca noile legi economice o impun, pentru ca vre­mea iresponsabilitatii a trecut, pentru ca a fi responsabil însea­mna a câstiga bani, singura ideo­logie vala­bila în ziua de azi, cel putin singura recunoscuta de majori­ta­tea românilor. A trecut vremea sentimenta­lisme­lor, a declaratiilor sforaitoare, a minciunii ridicate la rang de poli­tica nationala si individuala. Pe toti cei care mai gândesc asa îi gasim la colt de strada comentând înversunat misca­rile tovarasului Verdet, iesirile la rampa ale lui Adrian Pau­nescu, articolele din România Mare sau iminentul peri­col pe care îl reprezinta ungurii pentru natia româna.

Pe ceilalti, pe care îi vom numi responsabili, îi vom gasi muncind la firmele lor platitoare de impozit, facând afaceri care servesc în cele din urma si interesului national. Din pacate, însa, numarul iresponsabililor pe metru patrat este suficient de mare pentru a spera într-o îmbunatatire rapida a vietii noastre. Eu cred ca aici trebuie cautata cheia tranzitiei.

Cheia tranzitiei




A

u fost momente (imediat dupa Revolutie), când exasperat de lentoarea cu care lucrurile evoluau spre bine, am scris ca suntem pierduti ca popor. Desi îmi vine greu sa recunosc, am gresit. Astazi, la mai bine de patru ani, constat cu stupoare ca nu suntem deloc ultima tara si ultimul popor din lume, ca avem sanse egale de devenire, ca suntem mai dotati, desi evoluam în conditii mult mai dificile.

Întâmplarea face sa fi fost destul de mult plecat din tara în ultima vreme, sa ne fi comparat cu alti cetateni eu­ropeni, sa fi vazut cum traiesc acestia, cum gândesc, cum se roaga, ce spera sa faca, cum îsi cresc copiii, cum îsi aranjeaza casele. Concluzia mea este ca undeva, poate în su­flet, suntem supe­riori. Îmi veti spune poate ca a avea suflet nu înseamna a avea si bani si asta e adevarat. Dar, pentru ca exista si un dar, tre­buie sa repetam ceea ce toata lu­mea stie: ca banul dezu­ma­nizeaza si handicapeaza su­fle­teste.

Din acest punct de vedere (si poate nu pentru mult timp), înca mai putem trai fericiti în tara noastra asa cum e ea: cu greutatile ei, cu mentalitatile ei învechite, cu religia ei greoaie. Pentru ca toate sunt ale noastre, pentru ca sen­ti­men­tul apartenentei la poporul român si la România este unul înaltator si nemuritor. Au trecut vremurile când visam sa devenim americani si a venit timpul sa reconsideram valorile nepieritoare ro­mâ­nesti. Care sunt numai ale noastre si care nu au pereche în aceasta lume.

Au trecut zilele când visam sa devenim americani

L

a Frankfurt, am stat de vorba cu refugiati bos­niaci care mi-au povestit câteva întâmplari de necrezut ai caror eroi sunt cetateni români... stiam demult ca românii sunt descurcareti, iar din istorie am aflat despre vitejia lor (!) Însa nu am stiut pâna acum ca românii sapa transee, lupta cu arma în mâna, de o parte si de alta a frontierei din fosta Iugoslavie. Sa fie pofta de arginti atât de mare încât oameni seriosi, ingineri, profesori, dar si ta­rani si muncitori, sa-si riste viata pentru un pumn de dolari? Iata ca este, desi nu ne vine sa credem ca acest lucru este perfect adevarat. Mi s-a povestit, de asemenea, ca bosnia­cii, croatii si sârbii nu sunt deloc fair-play si ca uneori împusca din spate ca sa nu plateasca soldele mercenarilor români. Bosniacii mi-au spus nume de români ale caror urme se vor sterge pentru tot­deauna. Ei mor inutil pentru o cauza care nu este a lor si pen­tru o solda de mizerie. Iata de ce am considerat util sa poves­tesc pe scurt aceste lu­cruri. Eu zic cum zice si proverbul stra­mosesc: fie pâinea cât de rea, tot mai bine în tara mea. Mai ales ca pentru o pâine alba se poate muri. Prosteste.

Românii sapa transee în Bosnia

O

 vorba a lui Mircea Eliade, care se lafaie de câtiva ani pe prima pagina a revistei "Zig-zag", spune ca nicaieri în lume nu se consuma în politica atâta energie ca în tara noastra.

Vorbe adevarate atât pentru epoca în care au fost scrise (perioada interbelica), cât si astazi si, mai mult ca sigur, mâine. Ca este asa ne-o demonstreaza cu prisosinta ultimele tribulatii din arena politica, intrarea în guvern a doi ministri peuneristi, precum si pretentiile partidului "Ro­mâ­nia Mare" de a obtine portofolii la toate nivelurile staff-ului care conduce România. Guvernul României prezenta lumii o fata suficient de palida pâna acum. Ce va fi de acum înainte, cu un partid considerat nationalist si extremist, vom mai vedea. Ceea ce as dori sa remarc aici este abundenta de ipoteze, de reactii ale unor partide, valurile de cerneala care au curs (si iata, curg), pe marginea acestui subiect suficient de banal pentru a încapea într-o stire de patru rânduri.

Nu e nici o filozofie în aceasta remaniere partiala a guvernului. P.D.S.R. a satisfacut pretentiile unor aliati, fapt normal pentru orice partid de guvernamânt din lume. si opozitia, daca ar fi fost la putere, ar fi trebuit sa faca la un moment dat acest compromis. Nu vreau sa spun aici ca PUNR este un partid atât de rau sau atât de bun ca sa merite portofolii în guvern. PUNR nu e nici mai prost, nici mai bun ca, de pilda, Partidul Alianta Civica. Ne-am obis­nuit, însa, sa gândim complicat si sa facem scenarii.

Viata e simpla si, din punctul meu de vedere, doar gândirea lipsita de podoabe inutile are o anume eficienta. În afaceri, ca si în politica. Dar mai ales în politica.

Doar gândirea simpla poate fi numita eficienta?

P

ilonii democratiei, se stie, sunt institutiile statu­lui de drept. Afirmatia aceasta nu mai trebuie demon­strata, ea ar trebui sa ne intre tuturor, ziaristi sau cetateni care lucram cu bratele, ar trebui, zic, sa ne intre odata pentru totdeauna în cap. De aceasta axioma depinde viata cetatenilor unei tari. stim cu totii ce drama­tice au fost momentele de dupa Revolutia din decembrie, când politistii se simteau nesiguri, când securistii erau aso­ciati cu crimi­na­lii de drept comun, când functionarii prima­riei sau fostelor consilii jude­tene erau luati în bascalie, martirizati, de multe ori pe ne­drept. De toti acestia depinde siguranta cetateanu­lui român, într-un fel si linistea zilei de azi si de mâine. Ne-am înde­par­tat cu totii suficient de tul­burarile pe care ni le-a creat tuturor momentul decembrie '89. Astazi, unii dintre noi, fara sa vrem, gândim altfel. Asa ne forteaza mecanis­mul economic în care traim si pe care, vrem, nu vrem, tre­buie sa-l acceptam.

Dar sa revenim la institutiile statului de drept. În toate manualele de democratie, care sunt constitutiile state­lor occi­den­tale cu traditia pe care noi am pierdut-o, se face vorbire despre modul în care trebuie aparate valorile demo­cratice si institutiile statului. Nici cele mai liberale consti­tu­tii, cea ame­ricana, de pilda, nu uita sa pomeneasca rolul major al aces­tora. Noi, cetatenii români, am cam uitat ca la Politie, la Procuratura, la Parchete, la Presedintie, la SRI lucreaza tot oameni, uneori mari specialisti în dome­niul lor. Chiar si presa a gresit si greseste copilareste interferându-se, calomniind, luând în derâdere institutii fun­damentale ale statului.

stiu ca toate aceste rânduri suna cam comunist, dar numai repetând mereu aceste lucruri, gândirea noastra va progresa. Altfel, ne vom întoarce, în curând, la limbajul de lemn sau, poate si mai rau, la gândirea unor capete de lemn.

Institutiile statului de drept trebuie aparate

D

in recentul meu voiaj peste Ocean, în America tuturor posibilitatilor, ma întorc cu doua con­cluzii, care merita sa fie cunoscute. Prima, si poate cea mai importanta, se refera la conceptia despre munca. Am fost efectiv socat de cantitatea de energie pe care o depuneau gazdele mele, patroni de mici întreprinderi private, în mun­ca lor de zi cu zi. Munceau pâna la ultima lor picatura de ener­gie, cu o îndârjire demna de admiratie. Nimic nu ra­mânea pe a doua zi, nimic nu ramânea necalculat. Viata în America nu este o joaca, iar munca ramâne singurul aliat al cetateanului occidental. Nimic nu se face de mântuiala, fie ca e vorba de spalatul paharelor sau de constructia de lo­cu­in­te. Din pacate, analizând comparativ, la noi tocmai aceasta conceptie lipseste. si, iarasi, din paca­­te, câta vreme nu ne vom reeduca în spiritul muncii si ne vom tine de mici sme­cherii balcanice, vom ramâne codasii planetei. A doua concluzie, strâns legata de prima (mai bine zis o consecinta a ei), este ca modelul american de democratie, fie ca e vor­ba de cel canadian, fie ca e vorba de cel al Statelor Unite, este unul viabil, unul creator de mari valori materiale si de o puternica încredere pentru cetateanul obisnuit. Am remarcat, cu usoara invidie, cât de mândri sunt canadienii de tara lor, de poporul lor cosmopolit, de actiunile conduca­torilor lor politici. si iarasi m-am gândit la ignoranta noas­tra de români, capabili sa scuipam si sa renuntam usor la tra­ditie, la biserica stramoseasca, la istoria noastra. Daca do­riti, suntem uneori niste indieni usor de ademenit cu giu­vaericale în schimbul carora vindem o constanta de ne­pre­tuit, care este sufletul de român.

Democratia occidentala ramâne un model viabil

A

laltaieri seara, telefoanele de la "CURIERUL" au sunat îndelung. Mai multi domni indignati ne-au sunat si ne-au chestionat pe noi în legatura cu afirmatia unui redactor al mass-media vâlcene, potrivit careia ar trebui sa ne fie rusine ca suntem români. Nu stam sa analizam aici contextul în care a fost facuta, care este posibil sa fi fost unul cu totul special. Din acest motiv nu indicam acum numele redactorului si numele organului de presa. Ne intereseaza doar miezul problemei. Trebuie oare sa ne fie rusine ca suntem români? Multi români si-au pus aceas­ta întrebare pe vremea lui Ceausescu, multi si-o pun si astazi. Unii fac din afirmarea interesului national un stin­dard pe care îl flutura prin fata ochilor tuturor, asa cum, odinioara, se scotea pe gard cearsaful tinerilor casatoriti dupa noaptea nuntii.

Foarte multi cetateni nascuti în România, deci ro­mâni, îsi reneaga originile si se îndeparteaza de ceea ce au mai pretios, de singurul lucru pe care nu si-l pot alege: parintii, originile, traditia stramoseasca. Aceasta este o chestiune de libertate individuala. Însa de la conceptul de li­ber­tate si pâna la renegarea fiintei e o cale suficient de mare, o prapastie care nu are suport în normalitate.

Am trait (si nu de putine ori), sentimentul ca nu sun­tem suficient de dezvoltati ca alte popoare ale lumii. sansa mi-a surâs, am calatorit în Europa, în Asia, în Africa si, recent, în America de Nord. De multe ori m-am întrebat si eu ce vina avem noi ca ne-am nascut români, ca ne-au fost re­fuzate minunatiile acestei lumi, ca traim într-un continuu provizorat. La aceasta întrebare nu exista raspuns. Deo­camdata.

De fiecare data, însa, sentimentul apartenentei la sa­ra­cia noastra nationala, la valorile neperisabile ale acestui pamânt, la oameni, la acest reconfortant "acasa" s-a dove­dit mai puter­nic. Sunt unul dintre aceia care cred cu tarie în ideea de românism, în suprematia valorilor sufletesti vizavi de boga­tiile materiale. Sunt unul printre milioanele de ro­mâni îndâr­jiti si încrezatori în destinul acestui popor, cu nimic mai pre­jos decât cosmopolitul popor american. Eu cred ca nu trebuie niciodata sa ne fie rusine ca suntem români. Dimpotriva.

Nu e rusine ca suntem români

A

m observat în ultima vreme o scadere vertigi­noasa a apetitului românilor pentru presa scri­sa. Tirajele ziarelor centrale scad vertiginos, în top intra fur­tunos presa locala, hârtia se scumpeste, pretul mano­perei tipografice, de asemenea, retelele de difuzare sunt la pamânt (în timp ce vân­zatorii de ziare continua sa câstige cât presedintele Iliescu), ziaristii o dau în bara lasându-se manipulati din exteriorul redactiei. Cam acesta ar fi peisajul presei românesti în anul de gratie 1994, luna noiembrie. Sigur, veti spune, e o utopie ideea de a patra putere în stat pe care ziaristii si politicienii o arunca în rastimpuri. Acest slogan (pâna la urma trebuie sa recunoastem), e scos din când în când de la naftalina si flutu­rat pe la nasul moliilor care urmeaza sa devoreze hârtia de ziar si sa se intoxice cu plumbul înghitit.

si, totusi, a venit vremea ca presa româneasca sa evo­lueze, sa se îndrepte spre informatia verificata si rasverificata (audiatur et altera pars), sa recâstige în­cre­de­rea cititorilor. Am spus acest lucru oricarui om care a avut timp sa ma asculte. Senzationalul cu orice pret, articolele ples­nite, titlurile bom­bastic-sforaitoare tin de trecut, de o in­stabilitate, de un haos care a existat în mintea cititorului.

Acum lucrurile au început sa se aseze, oamenii sa stie foarte bine ce vor. Acum este momentul ca presa, ziaristii, au­toritatile si cetateanul sa înteleaga ca este nevoie de in­for­matie corecta si precisa, ca vorbele "e adevarat, pentru ca am citit în ziar", nu sunt si nu trebuie sa fie vorbe goale.

Acum este momentul sa întelegem cu totii ca orice adevar merita citit.

Orice adevar merita citit

1995

B

rusc, fara sa anunte pe nimeni, ziarul nostru s-a schimbat. Schimbarea a cuprins toate aspec­tele legate de ziar: conceptia lui generala, numarul de pagini, com­por­ta­mentul redactorilor, implicarea în real si eli­mi­narea opiniilor personale, concentrarea atentiei asu­pra in­forma­tiei, respectul fata de autoritatile publice, fata de toa­te parti­dele politice si, în special, fata de cititor.

Eram datori cu toate acestea si cu înca multe altele. Gloria "Curierului" s-a cladit în cei cinci ani care au tre­cut, dar, tot în acesti ani, gloria lui a fost stirbita de o poli­tica pe alocuri eronata, din care tot vâlceanul retine epi­so­dul cu capra violata, probabil greseala noastra cea mai evidenta.

Suntem astazi la ani lumina de acele potic­neli. Când spunem ca dorim sa facem din acest ziar unul de tinuta, vorbim extrem de serios. Se vor vedea în zilele urmatoare roadele acestei politici în care suntem cu totii angrenati, de la mare la mic.

Va trebui ca acest ziar sa aspire la o tinuta euro­pea­na. Macar sa aspire, daca astazi conditiile lui tipografice nu permit realizarea acestei dorinte. Va trebui sa întele­gem cu totii, editori si cititori, ca între noi  si ceilalti euro­peni nu exista mari deosebiri. De multe ori, noi, ca româ­ni, nu avem orgoliu. Dar este bine sa îl avem si, daca pu­tem, sa demonstram ca nu e unul gol, lipsit de sustinere.

Sa fie clar! Suntem în provincie, dar nu suntem mai putin capabili ca ziaristii de la "Evenimentul zilei", "Ro­mâ­nia libera", ori "Adevarul". si iarasi sa fie clar: noi traim viata într-o provincie a Europei, dar asta nu în­seam­na ca tim­pul si evolutia fireasca s-au oprit pentru noi.

Dimpotriva.

Dimpotriva

S

-a observat, în ultimii doi ani, ca în România une­le lucruri au început sa se aseze, sa se re­fun­damen­teze, sa capete stralucirea pe care, trebuie s-o re­cunoastem, o aveau chiar si înainte de '90. Negarea ex­ce­siva a ceea ce s-a facut bun în perioada trecuta a fost una din cauzele deru­tei în care a intrat tot sistemul national de valori. Numai fraierii si rau-intentionatii au putut nega ve­he­ment aspectele pozitive. Întocmai cum apa aduce cu sine mul­te ragalii, tot asa au penetrat nonvalorile, jigo­diile, delinc­ventii de drept comun în straturile superioare ale societatii românesti. Dar, dupa un timp, si apele se lim­pezesc. Din dimensiunea acestei meta­fore, pâna în rea­litatea anului 1995, nu este decât un singur pas. Sa-l facem împreuna si sa observam ca bisnitarii de ieri, care faceau avere si straluceau, astazi au scapatat, ca tot mai multi oameni cu studii superioare ocupa posturile-cheie în întreprinderi, ca valorile au început sa fie apreciate si promovate. Ca sa nu mai vorbim de tinerii români care câstiga concurs dupa concurs în întrecerile internationale, fie ca sunt întreceri de elevi, de studenti, fie ca este vorba de mate­ma­tica sau de muzica clasica.

Ei bine, în acelasi timp, sa observam ca scoala româ­neasca nu a avut un nivel oarecare, ca, în ciuda poli­ti­zarii ei, în scoala româneasca se facea carte în mod serios si ca specialistii români se puteau compara oricând cu absolventi ai unor institutii celebre, ca Oxford si Cambridge, ca la noi învatamântul de masa avea un nivel ridicat si ca valorile erau mai putin cultivate. Capitolul la care am stat întot­dea­una slab, daca nu chiar catastrofal de slab, a fost capitolul "baza mate­riala". Astazi, în ciuda unor cosmetizari ale în­va­tamântului românesc, baza mate­riala ramâne tot me­dio­cra, tot ceea ce era bun degra­dându-se în timp. Marile in­ves­­titii în învatamânt si în sanatate (dar acesta este un alt capitol pe care o sa-l tratam ulterior), se lasa asteptate. Omi­­siu­nile acestea din preocupa­rile Parlamentului Româ­­niei sunt aproape crimi­nale si cre­dem, nu credem, de ele de­­pinde soarta Natiunii române. Este drept, însa, ca putin le pasa unora de soarta Natiunii române. Ca pe acestia îi doa­re în cot, pe noi ne intereseaza. Noi avem datoria sa spu­­nem înca o data, de doua ori, de o mie de ori, daca va fi cazul, ca acest po­por nu trebuie condamnat sa mearga în urma carutei tari­lor civilizate, ca nu trebuie sa devina un popor de sclavi.

Chiar daca e vorba de o sclavie moderna, învelita în staniol, produs în USA.

Doua omisiuni de care depinde soarta natiunii române

V

ine o vreme pentru fiecare individ când boala în­vin­ge caracterul si vointa. Atunci mergem, spasiti, la doctor. Doctorul devine pentru noi mai aproa­pe decât Dumnezeu si lui am fi în stare sa-i dam toti banii, toata ave­rea noastra. Dar doctorul, oricât de bun ar fi, nu e Dumnezeu. El poate face multe, uneori salveaza efectiv viata prin price­perea lui, prin daruirea lui fata de meserie, prin cunostinte. Dar doctorul, se stie, are prob­leme perso­nale care îi umbresc activitatea. Doctorul nu e multumit cu salariul, baza materiala a cabinetului, sec­tiei, spitalu­lui sau este insuficienta. Nici asistentele nu sunt multu­mite cu sala­riul si cu mediul în care lucreaza. De aici nemultumirea bol­navilor, micul sau marele ciu­buc, ero­rile de diagnostic si ce­lelalte.

Peste toate, se asaza reforma sistemului medical. Ca o plapuma care se dovedeste a fi, în fond, o biata patu­rica, ce lasa bolnavul si doctorul dezveliti deopo­triva. Doctorii cau­ta solutii si le gasesc în cabinetele par­ti­culare. Surse de venit, dar si de eficienta a actului me­dical, locuri unde doc­torul însusi face ordinea pe care nu o poate face la stat. Însa, iarasi intervine o problema. Doctorul suge de la doua oi: e bine pe moment. În mod logic, partea din el, care este slujbasa la stat, e mai putin interesanta.

Astfel, se creeaza cercul vicios, din care nu se poate scapa decât prin infuzia de capital în sistemul de sanatate na­tionala. Daca nu se vor face aceste investitii, va fi afectat codul genetic al acestui popor. Daca nu pot întelege acest lucru, guvernantii trebuie sa-si dea demisia în bloc. Pentru ca, e bine sa repetam, daca investitie în sanatate nu e, nimic nu e!

Daca investitie în sanatate nu e, nimic nu e!

S

e vorbeste prea mult despre saracia românilor si a României. De multe ori, din inconstienta, ne punem singuri cenusa în cap si facem misiunea mult mai usoara celor care ne-ar dori slabi, tot mai saraci si dez­bi­nati. Unii analisti au vazut o conspiratie monstru­oasa care s-ar pregati împotriva României. Altii nu vad, si analizele lor ating doar pojghita realitatii românesti, mult mai com­ple­xa si mai stabila decât aparentele care însala.

Multi, foarte multi nu vad ca aceasta tara, pe lânga fap­tul ca este extrem de bine plasata geografic, este si foar­te bogata în resurse naturale, are un potential energe­tic suficient de mare, are industrie (desi, partial uzata moral), are un imens potential uman, capabil sa schimbe în 10 - 20 de ani fata sumbra a realitatii în care traim.

Toate scenariile care se fac sunt false.

Un popor nu poate fi manipulat în mod grosolan decât o singura data. Chiar daca la nivel planetar se gân­des­te la o reasezare a sferelor de influenta, România are sansa ei. Iar aceasta se gaseste în interior. Nimeni nu va reusi sa tran­sforme România într-o Bosnie sau într-o Ce­cenie. Planurile, desi complicate, se lovesc de un zid. Cu toate erorile din anii comunismului, tara noastra, repetam, are valori umane si materiale uriase. Acesta este zidul de care se vor lovi toate scenariile. si este posibil, cu încre­dere si rabdare, muncind în credinta, sa ajungem mai re­pede decât ne-am închipuit la un liman de bunastare pe care l-am vazut în tarile occidentale si la care am visat ani de-a rândul.

De ce ne punem cenusa în cap?

1996

C

itesc si nu-mi vine sa cred. Televiziunea Ro­mâ­na si-a liberalizat conceptia despre lume si via­­ta. Apar din ce în ce mai frecvent expresii argotice, se în­latura pe zi ce trece bariera impusa limbii; dispare dog­ma­­tismul atât de prezent altadata pe postul national.

Concurenta face bine. Aparitia PRO TV-ului a in­ten­si­ficat eforturile oficialilor din Televiziunea Româna. S-a schim­bat garnitura de crainici TV, au aparut oameni tineri, se primesc reportaje din Europa, s-au schimbat si coafurile si vestimentatia. Dar, sa revenim la dezlegarea limbii.

Ni se poate parea banal, însa problema limbii este una fun­damentala. Limba exprima, în modul cel mai evident, gra­­­­dul de cultura si deschiderea catre nou a unei persoane. Ea da informatii despre starea psihica a unei persoane sau a unei institutii, mai bine decât ar fi capabila o echipa de psi­hologi.

Uitati-va la conducatorii vâlceni! Fiti atenti cum vorbesc! Vin alegerile si modul în care se exprima le arata clar personalitatea. Agramatismul, fuga de idei, plimbarea vor­bei prin gura sunt demonstratiile incapacitatii. Am spus.

Dezlegarea limbii

B

ate vântul alegerilor si nici nu va închipuiti ce batalie crunta va urma! E o lupta pe viata si pe moarte, o încrâncenare pe care n-o pot explica în cuvinte. Observ cum scrâsnesc din dinti viitorii candidati. Cum se fac promisiunile, cum se nasc si mor iluziile de marire ale unor veleitari. Cum nesimtirea unora, care au pupat poala Parla­men­tului, sare peste limitele normalului si se topeste în schizofrenie.

În toata aceasta nebunie, pe care as avea chef s-o ana­lizez pe larg, îmi rasare în minte imaginea unui om. Îl cheama Ion Stanescu si e patronul unei firme din Sutesti, botezata Universal Coop. Om de afaceri de succes, politician de bun-simt, acest om a refuzat oferta de a deveni primarul unui oras, oferta cu care partidul sau ar fi câstigat alegerile. Cuvintele sale mi-au ramas în minte. El spune ca e suficient sa faci bine acolo unde stii sigur ca poti sa faci. Sa îti vezi lungul nasului. Sa nu te întinzi decât atât cât îti este plapuma. E modestie, veti spune. Eu spun ca e realism si ca, daca as vota la Sutesti, mi-ar placea ca acest om sa devina primar si sa ramâna, astfel, pe toata durata mandatului. Mi-ar placea ca acest om sa-si conduca primaria cu succesul pe care l-a avut în afaceri.

Cât despre ceilalti, de care am pomenit la început, vorba Ecleziastului: desertaciunea desertaciunilor...

Un om

N

u as vrea sa va încarc memoria cu întelesurile profunde ale acestui cuvânt. Nu discut aici nici despre dogma ortodoxa. Acestea sunt de competenta oame­nilor bisericii, a învatatilor bisericii, a celor care tru­desc sa faca întelese vorbele Bibliei. Ma intereseaza sa precizez aici ca un popor, cum suntem noi, care s-a nascut ortodox, trebuie sa ramâna ortodox, trebuie sa-si cultive cu ardoare traditiile în care au trait si au murit bunicii si strabunicii. Pastrarea acestei credinte depinde de sufletul românilor, mai putin de propa­ganda si tam-tam.

A spune ca trebuie sa fim cu totii ortodocsi este o mare prostie. Omul se naste liber si liber e ca sa aleaga. Res­­­pectul fata de traditie ar trebui sa fie, însa, bine înteles. Biserica orto­doxa e o componenta esentiala a sufletului românesc. Nici exagerarile nu fac bine. Asistam, azi, la o intensa propa­ganda religioasa de import.

Uneori ea se face cu bani, alteori ea se face prin me­to­­de rafinate, care tin mai mult de stiinta psihologiei.

A fi ortodox. Suna foarte bine si, acum când scriu, parca îi vad pe bunica, pe tata mare, pe taica Tica.

Toti au trait si au murit româneste.

Ortodoxie

C

u totii suntem de acord ca actiunea de priva­ti­zare sufera, pe alocuri, de o gresita întelegere. Ca a fost buna, ca a fost rea, timpul ne-o va dovedi. Astazi am sa ma opresc însa asupra unui aspect, care deriva din aceasta actiune de privatizare prin cupoane. Statul a cheltuit bani sa tipareasca milioane de hârtii. S-au cheltuit si multe ore de munca, s-au platit salarii de tipografi (întot­deauna grase!), s-a constituit o structura organizato­rica ca­pa­bila sa înlesneasca cetateanului accesul spre întreprin­de­rile care urmeaza sa se privatizeze. Alti. bani. Suntem cu totii mai saraci cu câteva sute de milioane, poate cu miliar­de, daca stam sa contabi­li­zam. si noi, cetateni necultivati, tinem cuponul dupa soba, în sifonier, pentru ca, spunem noi, nu întelegem, nu avem nevoie, nu avem 2000 de lei în buzunar sa depunem acest cupon.

Iertati-ma, dar suntem de-a dreptul tâmpiti. Adica e de înteles ca nu votam PDSR, dar actiunea de depunere e deasupra interesului unui partid. Ce e greu în a întelege ca depunerea acestei hârtii duce la o schimbare generala a men­ta­litatii, reduce rolul conducator al statului, e un pro­gres al societatii?

Tâmpiti am spus? Poate sunt prea dur si-mi cer ier­ta­­re. Dictionarele definesc acest cuvânt ca un om in­ca­pabil de a întelege, cauzele fiind obiective, tinând de struc­­tura indivi­dului. Pentru acesti "opozanti" in­con­stienti, nu s-a inventat înca un cuvânt.

Poate dupa privatizare.

Dupa soba

M

ai sunt oameni care continua sa aiba încredere în presa. Ei nu apartin castei autoritatilor. Sunt oameni simpli, pentru care pâinea cea de toate zilele si sigu­ran­ta familiei sunt lucruri sfinte.

Am primit de curând un tabel semnat de 140 de per­soane, care ne solicita sa sensibilizam opinia publica, în le­ga­tura cu introducerea gazului metan la Râureni. O facem cu pla­cere si în loc de alte comentarii vom cita câteva fraze din scrisoarea care însotea tabelul.

"Ceea ce nu întelegem noi toti sunt urmatoarele:

- Daca «Primaria» Râurenilor este «Primaria» Vâl­cii, de ce conducerea Primariei nu este si conducerea Râu­re­­­nilor?

- Daca gazul metan ajunge la Calimanesti, la Ocne, de ce nu poate ajunge si la Râureni?

Cu acest tabel am fost la Primarie, la Consiliul Ju­de­tean, la Centrul de Distribuire Gaz Metan Vâlcea, la Regia Gazului Metan.

Nu am primit nici un raspuns de la nimeni.

Nu ne miram daca ni se spune ca nici nu ne-am adre­sat nimanui".

Sensibilizare

R

ecentele reorientari ale simpatiilor electoratului est-european, virajul catre stânga arata, cât se poate de clar, naivitatea americanilor. Ei sunt, cum toata lumea stie, baieti buni. Modelul lor de societate e viabil si, înca ceva, pe deasupra: e performant. În graba de a impune acest model statelor mai vaduvite ale planetei, americanii uita, însa, ceva. Ca au de-a face cu cetateni saraci, cu oa­meni care nu au destul, uneori nu au nimic si care n-au ce pier­de. Construirea unei clase de mijloc, nu saraca, nu bo­ga­ta, ar fi o garantie ca electoratul nu s-ar reorienta catre doc­trine utopice (vezi socialismul). În lipsa acesteia si în pre­zenta exempla­re­lor reusite (vezi miliardarii tran­zitiei), elec­toratul simte ca se sufoca, îl apuca pandaliile si pune vo­tul (era sa scriu botul), la doctrina utopica, fiindca ea, cel putin, promite marea cu sarea.

si, astfel, americanii din poveste încep sa pluseze cu ar­ma­ta stationata în Europa (vezi Bosnia), cu intense con­tac­te diplomatice subterane, cu servicii secrete si ultra­secrete.

N-ar fi fost, oare, mai simplu pentru "baietii" ameri­cani sa iasa cu banul si sa schimbe brusc mentalitatile? Cine ar da o casa pentru o garsoniera? În fond ce e visul ameri­can? În fond, nu cumva America e mai mica decât recla­ma Americii?

Unde au gresit americanii

Î

mi pare rau ca trebuie sa scriu aceste rânduri. Îmi pare rau, pentru ca ei stau în frig câte saisprezece ore pe zi. Stau noaptea în piata ca sa-si tina un loc pentru a doua zi. Vând ieftin pentru ca au cheltuieli mici. Oamenii se bu­cu­­ra si la o suta de lei. Vin multi si cumpara de la ei. Uneori se abat din drum sau fac  un kilometru în plus ca sa economi­seasca patru-cinci sute de lei.

si, totusi, trebuie sa scriu de rau despre ei. Nu des­pre ei, ca oameni. Ei, pietarii, cauta micul profit ca sa tra­ias­ca. Dar ei, mai precis activitatea lor, a(u) distrus co­mertul civi­lizat. Ţigania nu are scuze. Ar trebui acuzati aceia care au vândut magazinele unor amatori. Ar fi trebuit ca marile uni­ta­ti sa nu fie niciodata vândute decât unor oameni de co­mert. Munca lor era o necesitate socia­la imperioasa, era spre binele comu­nitatii.

La ce bun acest pseudo-liberalism comercial? E o gra­­va eroare sa credem ca avem libertatea sa trans­for­mam ideea de comert civilizat în barbaria tarabelor. Nu cred ca se gândeste corect. De fapt, cred ca aproape ni­meni nu mai gân­deste. Nu dau doi bani pe marii manageri care se cred de­mocrati, pe consilierii care nu taie raul a­cesta din ra­dacina. E democratie, primesc. Dar nu demo­cra­tia tara­be­lor, în spatele carora camatarii învârt miliarde si ne dau cu tifla.

Ei au distrus comertul civilizat

S

e facea ca era iarna, ca acum. Mai erau doi ani pâna în mileniul trei. M-am trezit de dimineata, nu putusem dormi deloc. Vecinii de deasupra facusera un chef pâna târziu. Îsi însurasera baiatul cel mic si acum erau în culmea fericirii. Acum pleca în armata, pe undeva pe lânga Constanta. Parintii nu-si faceau griji, unitatea lui era, de fapt, un depozit urias pentru iankeii de la baza NATO de la Agigea. Salutari de la Agigea, va scrie fiul lor câteva sapta­mâni mai târziu.

Am deschis televizorul. Presedintele tocmai daduse un comunicat. Zâmbea larg. Peste câteva zile pleca din New York si acum tinea sa informeze natiunea româna. Zâm­betul lui cunoscut se latea pe tot ecranul. Trecuse vre­mea luptelor de culise. Îmbatrânise putin. Acum nu se mai con­suma deloc. Era un bibelou pe un raft. Un bibelou scump.

Am deschis ziarul de dimineata. De-abia l-am ri­di­cat de jos. Avea aproape 1 kg. L-am deschis la pagina po­litica. Opozitia majoritara se opintea sa mai acumuleze putina putere economica. Putina mai ramasese. Baronii de ieri nu mai lasasera decât firimituri. Primul-ministru si partidul sau îl jeleau pe ultimul vlastar al florii de crin. Ciocul îi albise de tot. Leul era bine cotat la bursa din Tokyo.

Am iesit din casa. Desi ninsese abundent, strazile erau curate. În oras era liniste. Oamenii se grabeau spre ser­vi­ciu. Toti se gândeau la slujba lor si la concediile de la vara. Ce bine ca depusesera cuponul. Dividendele erau su­fi­ciente pentru un concediu modest.

Am intrat în birou. Secretara mi-a zâmbit. Avea pi­cioa­re lungi. Era frumoasa. Un vis. Da. Un vis.

Un vis

P

uterea unei natiuni sunt oamenii ei. Daca ei traiesc bine, daca au ce pune pe masa, daca au locuinte, cât de cât confortabile, daca au ce îmbraca, daca se pot plimba, daca au salarii omenesti, daca, în sfârsit, sunt fericiti, atunci oamenii acelei natiuni ar spune ca fac parte dintr-o na­­tiune puternica. O natiune puternica este natiunea ame­­ricana. Americanii par fara griji, desi tara are milioane de oameni care traiesc la limita saraciei. Aceasta dupa stan­dardele lor, nu dupa ale noastre, care sunt pâinea si ceapa si mia de lei. Americanii par fara griji (în cea mai parte si sunt), pentru ca societatea americana are grija de nevoile fun­damentale ale cetateanului. Pentru ca tara este bogata. Daca vom compara nivelul de trai al unui negru din Harlem si al unui somer din Ferentari s-ar constata o dife­renta de la cer la pamânt. Veti spune ca România nu este bogata. E ade­varat, ne aflam     într-un cerc vicios. România are milioane de cetateni saraci, care fac o tara saraca. Va veni oare vremea când vom întelege acest lucru?

Unii se îndoiesc. Cu totii speram sa fim într-o zi cetatenii unei natiuni bogate...

Cerc vicios

Î

n ultimii ani, românii au luat deseori contact cu strainii. Acest contact, uneori benefic pentru noi, ar fi trebuit sa ne faca sa întelegem câte ceva din modul lor de a fi. Îmi spunea, recent, un domn, personalitate a sportului vâlcean, cât de uimit a fost când a primit un delegat neamt, cu care a fost la masa, a petrecut o seara în­treaga, s-a împrietenit si care, când a venit vorba de ser­viciu, a devenit brusc serios si a spus ceva de genul "slujba, slujba, drujba-drujba". O expresie aproape intraductibila, dar care vrea sa spuna, pe scurt, ca nu se amesteca, nici­odata, în nici o situatie, doua lucruri extreme. La noi vi­­na e ge­nerala: se amesteca priete­niile cu afacerile, relatiile de ser­viciu, cu cele de familie, seriozitatea cu luatul în bas­ca­lie. Aceasta mentalitate este moartea pro­gre­sului. E greu sa fii serios. E foarte greu sa te autoeduci în sensul respectului fata de munca si fata de distractie. De aceea, compor­tamentul nemtilor ne smulge excla­matii admirative: "dom­nule, astia, când muncesc, mun­cesc,  si când se dis­trea­­za, se distreaza".

Fara comentarii.

Drujba - drujba, slujba - slujba

T

rebuie sa fie, înainte de toate, un om tare. Un om care sa nu fi spus în viata lui de mai multe ori "Sa traiti" si sa fi stat aplecat pâna la pamânt. Un om care sa stie sa viseze si sa faca planuri. Unul care sa caute metode, sa caute solutii, sa aiba curajul de a face. Un om care se poate strecura cu discernamânt pe lânga lege, fara sa o încalce fundamental. Un om bogat care sa nu fie nevoit sa-i fure pe altii pentru sine. Daca vreti, un altruist.

Un om umblat, care a vazut cum stau altii, si suficient de puternic sa vrea sa faca si la el acasa, ca pe la altii. Unul care sa vorbeasca macar o limba straina, sa nu se faca de râs. Sa nu aiba probleme familiale, la care sa se gândeasca tot timpul. Admit ca poate avea si o amanta, în bratele ca­reia sa se mai relaxeze un pic. Sa fie destul de tânar pentru asta si pentru munca sa. Sa fie nascut aici si nu venitura, cum zice poporul. Sa-si iubeasca fiii, daca îi are. Sa-si iubeasca si orasul.

Sa aiba autoritate si sa fi facut ceva în viata lui. Sa nu fie vreun betiv, desi îl aprob sa fie un bon-viveur. Sa fie intelectual, pentru ca, desi clasa muncitoare merita sti­ma noastra (de aceea merge si în paradis), reprezentantii ei nu prea vad dincolo de cheia lui paispe. Sa aiba ori sa fi avut functii de conducere, fie si sub comunisti, fie si în se­cu­ritate.

Sa stie sa vorbeasca, dar sa taca si sa faca.

Acesta este un portret-robot al candidatului la o functie de conducere publica. Primar, consilier, deputat ori senator. Încercati sa va vedeti în acest portret ca într-o oglinda. Daca sunteti pe aproape, e bine. Daca nu, mai bine lasati-va! Veti regreta si noi va vom înjura. Mai bine stati acasa, veti fi mai fericit. si noi la fel!

Portret - robot

E

ditorii unui ziar sunt întrebati adesea de cititorii interesati, de ce nu ataca un anume subiect, de ce nu se im­plica mai adânc în problemele comunitatii, de ce nu-l înfiereaza pe cutare, de ce nu rezolva cutare problema. Raspunsul nu e simplu de dat, pentru ca cititorul vine spre ziar cu o mentalitate învechita, care consta în a crede ca puterea ziarului e nelimitata, ca ziarul se poate substitui institutiilor statului democratic. Pâna acum sase ani, ziarele erau un fel de brat înarmat al propagandei. Chiar si astazi exista conceptia eronata si lesne de consta­tat, potrivit ca­reia libertatea ziarului este sa faca ordine în orasul în care apa­re si, daca e cotidian national, în tara în care vede lu­mina tiparului. Un exemplu edificator în acest sens este zia­rul ZIUA, ai carui editori si sprijinitori din um­­bra îl folosesc pentru atacuri murdare, total nejur­nalistice si nede­mo­cratice. Dezvaluirile sunt substanta vitala a unei institutii de presa, dar ele trebuie facute cu o constiinta curata, ne­pervertita de interesele unei caste. Ma opresc aici cu ZIUA. Va veni si vremea sa continuam aceasta analiza si sa spu­nem cât de mult rau face acest stil jurnalisticii românesti.

Ceea ce as dori sa subliniez astazi este ca un ziar tre­buie întotdeauna sa-si vada lungul nasului, sa fie o oglinda a realitatii, sa nu se suprapuna niciodata acelor institutii ale sta­tului, fie ele administrative, financiare, politienesti ori de su­praveghere a securitatii nationale. Toate acestea sunt în­zestrate special, au armate de oa­meni, dotari semnificative si trebuie lasate sa actioneze conform menirii lor. Mi s-ar pu­tea reprosa, poate, supra­licitarea rolului acestor institutii. Ar fi incorect, întrucât as fi convins sa accept o instabilitate per­petua, o evolutie a societatii anormala, cetateni dis­trofici, usor de mani­pu­lat, de prostit.

Intrarea în normalitate a României depinde si de zia­re. Editorii si ziaristii vor fi nevoiti sa înteleaga în cele din ur­ma ca munca lor consta în a spune ce s-a întâmplat, nu ceea ce ar dori ei sa se întâmple.

Puterea autoritatii

 

V

orbesc cu tine, ai citit cele doua întrebari si vad ca te intereseaza. Te întreb pe tine, fata sau baiat, domn sau doamna. Da, da, cu tine vorbesc, pentru ca si tu ai nemul­tumiri ca si mine. si tu îti spui mereu ca în acest oras nu prea ai unde sa te distrezi, ca sunt prea multe cârciumi pe kilometru patrat (dar nici una din care sa iesi realmente multumit), ca nu prea ai unde sa te duci cu prietenul, cu amanta (daca ai una), cu sotia (daca ai destui bani si crezi ca mai merita sa mai faci acest gest), ca nu exista un parc de distractii pentru copii (si ei se duc la Bârlog si se apuca  de fumat), vezi si tu ca statiunile vâlcene s-au pra­fuit (nici macar pensionarii nu mai vin), ai auzit si tu de BINGO si de Casino (dar nu prea ai fonduri), te-ai distra si tu un pic, fir-ar mama ei de viata sa fie, ca ti-a ajuns toa­­ta ziua la scoala, la fabrica, la birou, ai iesi si tu un pic din peisaj (ca doar n-ai fost câstigat la barbut), ai face si tu un chef cu prietenii (dar nu la tine, ca nu-ti place bala­mu­cul), te-ai destrabala si tu un pic, ce naiba!

si te întrebi, ca si mine, de ce cumperi pamânt, ca-ti vor fi suficienti doi metri patrati, n-au oare dreptate aceia care zic ca în viata ramâi cu ce bagi în gura, cu ce, ma rog, stiti continuarea...? N-au ei dreptate?

Dar unde sa te distrezi? Unde?, ca industria distrac­tiilor e cvasi-inexistenta la noi si mai e condusa de incom­petenti si de indivizi dubiosi, rapace, semi-analfabeti, pusi sa faca banul si atât.

Noroc cu televiziunea prin cablu. Vorba ceea: daca nu poti, te uiti si tu la altii cum fac si comentezi. Asta e: împaca-te cu soarta ta, dar nu uita vorba celebrului psi­holog Freud: spune-mi cum te distrezi, ca sa-ti spun cine esti cu adevarat!...

Te distrezi? Unde te distrezi?

A

sfaltul se uzeaza repede, aceasta viteza de­pinzând de frecventa cu care circula auto­vehiculele, de tipul aces­to­ra, de starea vremii. Straturile superioare de asfalt se înlocuiesc periodic, foarte rar se plombeaza, plombele fiind un paleativ si nu o vindecare totala. Or mai fi si alte pro­bleme, dar aceasta este pe scurt teoria asfaltului.

În fiecare dimineata, de acasa si pâna la redactie,  pe Calea lui Traian, ma gândesc la gropi si la incapa­citatea acestui oras de a rezolva o problema tehnica. Atunci încerc sa pun în relatie realitatea sumbra a acestei strazi cu lipsa de bani si de interes a autoritatilor si cu sla­bi­ciu­nea ceta­te­nilor Râmnicului. Calea lui Traian arata azi, februarie 1996, ca si cum ar fi fost bombardata de curând, soferii intra pe contra­sens, încercând sa evite inevitabilul, masinile scrâs­nesc, amortizoarele se duc dracului, jentile se strâmba si ele, soferii zic vorbe de mama, de Primarie, de primar, de tara. Interesant este ca si domnii învestiti cu raspundere merg pe aceleasi drumuri. As fi curios pe cine înjura ei în gând, dar si mai curios as fi sa aflu de la cei care pot sa dea un raspuns, care ar fi rezolvarea acestei povesti. Eu zic ca nu primarul, nu Primaria, nu tara sunt de vina pentru gro­pile de pe Calea lui Traian. Cred, mai degraba, ca e iarasi vor­ba de o delasare si de o indolenta, care ne este carac­teristica. Cred ca toata lumea vede si stie, dar se face ca ploua. Eu zic ca ploua cu scuze în loc sa ploua cu decizii, cu cereri de fonduri, cu rezolvari. Pen­tru ca e mai usor. Pentru ca nimeni nu se implica. Pentru ca stam cu totii ca strutii, cu capul în nisip si cor­pul afara si juisam la gândul ca ne e bine.

Ca strutii

T

ragedia de la Baia Mare anuntata de PRO TV. Din nou victime, iarasi un AN, mereu întrebari. si totusi, ceva special, ceva care merita spus. Reportajul ne-a aratat, de data aceasta, un crâmpei din viata familiei pi­lo­tului, pe sotia acestuia si pe cei doi copii, camera lor de camin, sa­ra­cia de neconceput în care traiau. Asadar, iata cum fun­c­tio­neaza grija fata de om, un om învestit cu o misiune de mare importanta, un om pentru care s-au chel­tuit zeci de milioane în scolarizare si caruia i s-a dat sar­cina de a apara viata altor oameni si de a proteja bu­nuri de sute de milioane. Sa locuiesti într-un camin, într-o garsoniera, îti creeaza o stare de discon­fort, care îsi lasa amprenta pe tot ceea ce faci si atunci poti face greseli ca­pi­tale.

Din nou aceeasi problema, evitata discret în dis­cursurile parlamentare, prezidentiale, a inegalitatii rusi­noa­­se în care traiesc românii, dupa revolutie. Ce fel de so­cie­tate construim noi? Una în care bisnitarii defileaza în masini lu­xoase, în care tiganii vin sa-si ridice alocatia de so­maj cu Mer­cedes-ul, o societate care fabrica miliardari in­solenti, care afirma ca au stiut sa speculeze viciile sis­te­mului?

La polul opus, ca sa citez doar câteva exemple, tre­buie amintiti ofiterii Armatei Române, familii întregi care dorm în camine de garnizoana, specialisti ai servi­ciilor de se­curitate nationala cu salarii de mizerie si pro­fesionisti autentici, de mare valoare, care tradeaza, din sa­racie, se­cre­te, pentru o mie de dolari.

Daca acesta este capitalismul visat, atunci sa re­cu­noas­tem ca este un cosmar si sa facem, în masura în care mai este posibil, ceva. Macar ceva.

Cât valoreaza viata unui pilot român?

S

a plonjam putin în istoria recenta a României. Cincizeci de ani, veti fi de acord, reprezinta doar un fir de nisip în Istorie. Sa ne reamintim putin contextul în care a fost inventat si apoi propulsat pe orbita maresalul Anto­nescu. O tara cuprinsa de febra legionara, atunci. Obser­vati cum functioneaza paralelismul. O tara cuprinsa de fla­gelul coruptiei, acum. Politicieni patrioti, dar si pa­trihoti, si atunci si acum. O Casa regala incapabila de a spune "nu" legionarilor, situata undeva între ciocanul ger­man si nicovala sovietica, atunci. O Presedintie nesigura, care a scapat frâul din mâna, situata undeva între NATO si ame­nintarea renas­terii Rusiei sovietice, acum.

O personalitate puternica, provenita din armata, un deus ex machina, un om care denunta eroarea legionara, atunci, dupa ce îmbracase camasa neagra, maresal An­tonescu.

Un general de politie român care denunta coruptia Jus­­titiei si care demisioneaza din fruntea I.G.P., în semn de pro­test, generalul Pitulescu, dupa câtiva ani buni, acum.

Daca ar fi sa urmarim firul rosu al istoriei, stim cu totii ce va urma. Cum spatiul nu-mi permite, va las pe dum­nea­voastra sa gânditi si sa speculati mai departe. Vorbim dupa un an, daca va mai permite cenzura.

"Maresalul" Pitulescu

D

omnul Al. I. este pensionar de ani de zile. E ve­te­ran de razboi si mai are, din spusele dumnea­lui, de trait doar câteva clipe. Eu îi doresc ani buni si ma gra­besc sa dau tiparului acest material care cuprinde între­bari chi­nuitoare si, dupa parerea mea, o întreaga filozofie. Scri­soarea poate fi redusa la câteva întrebari, într-adevar dem­­ne de a fi cunoscute si gândite de noi toti. Ma întreaba domnul Al. I: cât cred eu ca o sa reziste o min­ciuna politi­ca? Cred eu ca se poate construi ceva pe tra­dare, asa cum ai construi pe nisipuri miscatoare? Cred ca are România su­fi­ciente valori încât sa se poata lipsi de batrâni? Dar de copii mai are cineva grija? Când va re­deveni ofiterul ceea ce era el pe vremea regalitatii? Când va fi redat statutul în­va­tatorului, de stâlp al neamului ro­mânesc?

Când va putea România sa ridice, cu adevarat, frun­-tea din tarâna? Când vor mai învata tinerii sa-si iubeasca, sa-si respecte tara si înaintasii? Când va fi ono­rata cum se cu­vine biserica strabuna?

Stimate domnule Al. I., grele întrebari îmi puneti. M-a miscat profund scrisoarea dumneavoastra si va mul­tu­­mesc.

Îmi scrie un pensionar

F

ort Boyard este o emisiune a televiziunii fran­ceze, un joc de grup în care participantii trec prin dife­rite peripetii, care le pun la încercare atât forta fizica, cât si cea a spiritului. Concursul este tensionat, bine legat, încân­tator. Dar vedetele incontestabile ale acestei emi­si­uni nu sunt realizatorii sau concurentii. Vedeta, pusa abil în valoare), este însusi fortul, o fortareata folosita ca în­chisoare, o constructie majestuoasa care înfrunta ocea­nul si spe­rie prin aparenta invulnerabilitate. O statistica re­centa ne arata ca Fort Boyard a cunoscut o incredibila noto­rieta­te datorita acestei emisiuni. Mii de turisti vin anual aici, chel­tuiesc milioane de franci, duc mai departe faima acestui loc.

Aceasta este o dovada a stiintei de a promova, a stiintei de a gândi si a face reclama. Ma gândesc cât de putin se cunoaste la noi aceasta tehnica si, prin urmare, cât de putin stim noi sa ne punem în valoare. I-am spus cândva unui domn, cu atributii în acest sens, ca va trebui sa tri­mi­tem oameni la scoli celebre pentru a putea deveni noi însine ce­lebri. Ca va trebui sa învatam arta de a ne pune pe un pie­destal. Ca nu mai merge cu teoria "noi suntem in­teligenti si buni de la natura si mai destepti decât occidentalii". Am mai scris asta si o repet: America e mai mica decât reclama Americii. Ŕ bon entendeur, salut!

Fort Boyard

Î

n momente de criza, spune o veche vorba româ­neas­ca, fiecare dintre noi îsi da arama pe fata. Atunci prie­tenii îsi dovedesc prietenia si dusmanii, câinose­nia. Atunci se vede cu ochiul liber, pâna în maruntaiele constiin­tei, daca omul e om si porcul e porc. Într-un fel, ca sa intram în subiectul analizei noastre de astazi, alegerile sunt necesare si din acest punct de vedere. Ele scot la iveala si ultima urma de murdarie din suflete, din constiinte, din doctrine. Alegerile locale din acest an au dovedit cu prisosinta, daca mai era de dovedit, axioma de mai sus.

M-am uitat cu uimire cum s-au succedat comuni­­ca­tele partidelor politice, care acuzau de frauda elec­to­rala, de bram­bureala organizatorica, de rea intentie sau lipsa de interes. În realitate, era vorba de greseli mi­nore, care în nici un caz nu pot fi aduse în discutie atunci când tu, Partid, vorbesti de schimbare, vrei schimbare. Sa se anuleze alegerile! Contes­tam! Cutare din partidul de guvernamânt e vinovat... S-a gre­sit un buletin de vot, ne-au furat, dom'le... si alte si alte abe­ratii care nu demon­streaza, în final, decât incapacitatea de a domina clipa si de a vedea care este interesul esential pentru partid si pentru populatie.

La PRO TV am vazut, duminica seara, un monu­ment de prostie politica. Erau, deci, lideri de partid, din  mai toate partidele care vor sa însemne ceva pe scena po­litica româ­neasca. Acesti domni, pe lânga faptul ca ar trebui sa apartina unei elite politice a României de azi, sunt si colegi de Parla­ment, se saluta în fiecare zi, beau câte o cafea la bufet, mai schimba si câte o vorba, dau mâna, uneori se mai si îmbra­ti­seaza complice. La televizor, acesti soimi de trea­ba devin ulii si se arunca unii pe altii, cu o violenta inima­­gi­na­bila, care exclude eleganta politica si ideea de norma­li­ta­te. Ce îsi disputa ei, de fapt, nu este trupul cazut la pamânt al lui Adrian Nastase - adica al partidului de guvernamânt - ci voturile bietului ale­gator, dezorientat, haituit între nos­tal­gie si amagiri euro­pene. Face exceptie de la regula si o confirma Gheorghe Funar, care are macar demnitatea de a nu lovi în partenerul cu care a condus pâna în acest moment tara. Figu­ra cea mai penibila, cea mai jalnica, a facut-o Adrian Pau­nescu (Partidul Socialist al Muncii) care, cuprins subit de amnezie, a uitat ca partidul dum­nea­lui este coautor la toa­te magariile pe care astazi le invoca se­nin si le arunca în spi­narea PDSR-ului. Acest partid - PSM, despre care vom mai vorbi, se doreste un partid re­formist de stânga, aparator al ideilor de protectie sociala. În fapt, PSM a demonstrat ca nu este în stare de respect fata de prietenul de ieri, PDSR. Sa ne asteptam la loialitate în viitor? Sa ne asteptam la un nou canal? Sa ne asteptam la o noua prigoana a fruntasilor politici de dreap­ta? Sa ne as­teptam la un nou Aiud, la un nou Sighet? Sa ne asteptam, daca nu gândim tovaraseste, la o noua cenzura si la noi in­dicatii de partid si de stat?

Înainte de a fi comunist, sunt român, a spus Lucretiu Patrascanu si a platit cu viata pentru aceste cuvinte. Liderii politici din România se comporta, astazi,  de parca ar exista mai multe feluri de români, unii liberali, altii tara­nisti, altii pesemisti, altii pedeseristi. Ei uita, în dorinta de a accede la Putere, ca exista, de fapt, o singura Românie si un singur suflet românesc, care nu trebuie chinuit si care tre­buie sa renasca prin efortul conjugat al tuturor partidelor po­litice din România. Lectia alegerilor locale din 2 iunie suna ca o corec­tie aplicata la fundul gol, unui biet alegator, cu cureaua uda, de catre un paznic de celula, care crede ca numai el trebuie sa aiba pâine alba pe masa.

Ţara pierde miliarde, democratia costa, accesul la putere se face pe spinarea cetateanului, pe punga lui de con­­tri­­buabil chinuit. Sa contesti acest efort de proportii în­seam­na sa vrei sa rasucesti cutitul într-o rana si asa mult prea des­chisa. Iar partidele care probeaza acest orgoliu co­pilaresc, nu lucreaza pentru popor, ci pentru partide anti­nationale. Con­ven­tia si PDSR-ul si PSM-ul sunt tre­catoare. România e vesnica si alcatuita dintr-un singur fel de ro­mâni, iar daca vreti cu tot dinadinsul, pentru mine exista un singur partid: poporul român!

Votez pentru un singur partid

U

ltimele statistici ale Biroului Electoral Central arata clar ceea ce fusese estimat cu câteva luni în urma, prin sondajele de opinie: echilibrarea optiunilor electo­ratului român. Fapt interesant care merita subliniat fara nici un fel de alt comentariu, opozitia numita Con­ven­tie a câstigat în numeroase orase posturile de primar, dar si de consilieri judeteni si locali. Daca ne uitam la situatia din ju­detul Vâlcea, observam ca si aici lucrurile stau binisor pentru ei. Au opt posturi de consilieri, câtiva primari de co­mune, candidatii Conventiei conduc în turul doi la Râmnicu Vâl­cea si, poate, Dragasani. Nu trebuie, însa, exa­gerata aceasta situatie, pentru ca nu trebuie niciodata sa zici hop pâna nu ai sarit pârleazul. (În paranteza fie spus, mi s-a relatat o situatie nitelus ridicola - orgoliul unor membri PNŢCD, care se si vedeau stapâni pe Pri­maria Râmnicului si înce­pusera sa dea pe dinafara de orgoliu si înfumurare... Jocul democratic e greu si el presu­pune si diplomatie. Banul si diplomatia învârt lumea, se stie, din totdeauna. Poate nu ar fi inutil sa re­co­mandam politi­cie­nilor vâlceni din Conventie sa-si domo­leasca armasarii putin cam naravasi).

Adevarul este ca la Vâlcea, procentual, PDSR-ul este în frunte, are cei mai multi consilieri judeteni, cei mai multi primari. Un alt adevar, care îi surprinde pe unii neplacut, este situarea candidatilor PSM pe locuri fru­moase în aceasta competitie. Desigur, e meritul lor, însa, ca demo­crati, noi nu putem fi în nici un caz de acord cu unele dintre metodele folosite, care ne amintesc de un trecut violent si re­gretabil din istoria ultimilor cincizeci de ani. Ramâne speranta ca si acest partid va prelua, în lunile si anii care vin, câte ceva din culanta politicienilor pro­gresisti, absolut ne­cesara sincroni­za­rii României noastre cu Europa. Perpe­tuarea unor metode care aduc, pe alocuri, cu cele staliniste, nu face decât rau par­ti­dului si tarii. Cam aceasta ar fi si­tua­tia generala la alegerile locale din tara. În lunile care vin, lu­crurile se vor lamuri pe deplin. USD-ul, alianta condusa de Petre Roman, si ea bine situata dupa aceste alegeri, va avea rolul de jolly-joker. Sunt posibile mari surprize. De fapt, în Ro­mânia totul este posibil. Suntem tara tuturor po­sibilitatilor, asta sa ne fie clar tuturor.

Vreau sa remarc însa ceva care depaseste jocul politic al partidelor si coboara discutia la nivelul ceta­teanului. E cunoscuta speculatia presei, cum ca primul-minis­tru Vacaroiu ar fi fost certat de unii conducatori ai PDSR ca a scumpit tigarile si ca aceasta masura ar fi de­ter­minat un absenteism major. Ei bine, aflam ca problema pre­turilor tigarilor se afla în studiu si ca ele se vor ieftini.

Acum cetateanul poate întelege mai bine rolul sau de con­ducator real al tarii. Pentru ca, se stie, si experienta de­mocratiilor ne învata, nici un partid ajuns la putere nu îsi respecta integral promisiunile din alegeri. El, ce­tateanul, tre­buie informat cu precizie despre rolul sau în me­canismul de­mocratic al unei tari. El poate face si des­face mai mult itele politicii românesti, si asa mai încurcate ca în alte democratii.

O simpla trecere în revista

I

postazele pe care le ia mesajul electoral în România verii lui 1996 sunt, cel putin din punctul de ve­dere ce tine de elementarul bun-simt, mai curând ciudate. Visceralitatea unor programe din partea stânga a spec­trului politic nu necesita prea multe dovezi: ni se aduce aminte de stomacul rabdator de pâna în decembrie '89, ni se vorbeste cu duiosie ipocrita de locurile de munca stabile din industria cvasifalimentara de pe vremea co­mu­nistilor tâmpiti, si ni se flutura, ca o pânza rosie, în fata, fantoma urât mirositoare a unei ordini care nu accepta nici un fel de pozitie contrara. Pericolul din afara si nu dezastrul care se cla­deste cu fiecare zi în interior este imperativul sub care se asaza aceste pro­grame. Expo­nentii lor sunt, de cele mai mul­te ori, bine înfipti în avantajele de netagaduit ale de­ceniilor de totalitarism si în cele mai putin ascunse, dar nu cu mult mai legale, ale eco­nomiei de factura incerta de azi. Ei sunt deputati, stau la ho­telul Bucuresti, iau un milion si ceva pe luna, la care adauga, cu o nerusinare calita de exer­citiul îndelungat, alte si alte avantaje date de pozitia lor. stiu un deputat în aceasta tara, care si-a vândut constiinta, care si-a vândut partidul, pentru câteva contracte cu un gigant al industriei nationale. Acelasi deputat vorbeste astazi, senin, despre lupta de clasa, despre poporul mun­citor, despre idealul de egalitate si fraternitate. Dar el ma­nânca banii poporului degeaba si daca e sa adunam cuvintele, spuse în Parlament de augusta sa gura, revine un pret mediu de un milion si jumatate, la cuvânt. si atunci stau si ma întreb: cine face rau acestei tarisoare. Cine îi con­suma fondurile si îi suge seva? Capitalistul fioros, ori dog­maticul care nu se poate debarasa de tabieturile sale me­diocre? Când lumea merge înainte, în stil occidental, domnul deputat, sa zicem X, pentru ca el e arhetipul re­trograzilor din aceasta tara, vrea sa ne imprime elegantul mers al racului. si asta, sa spunem lucrurilor pe nume, numai pentru avan­tajele sale si ale grupului propriu de co­mando. si atunci cât mai valoreaza cuvintele PATRIE, PATRIO­TISM, POPOR? Atunci când patria se reduce la un clan partizan, patriotismul se confunda cu o lege a tacerii, iar poporul nu este altceva decât o simpla masa de votanti, agitati isteric din patru în patru ani de zile, atunci, într-adevar, minciuna a ajuns la rangul de adevar în aceasta tara, iar institutiile democratice devin, pe nesimtite, sim­ple substantive comune într-un dictionar, prea devreme, al amin­­tirilor.

Subconstientul alegatorului român

A

u existat pareri conform carora, în Constitutia României trebuia introdusa obligatia exercitarii votului de catre fiecare cetatean. Desi ideea nu e noua, trebuie sa spunem ca ea face parte din metodele dure pe care democratii de tip occidental le resping în mod cate­goric.

Obligatia de a vota mai exista înca în Europa, în unele landuri din Germania si într-un canton din Elvetia, în care, pentru amuzament, e bine sa stiti ca alegatorii sunt adu­nati în piata mare a orasului si voteaza prin ridi­carea mâi­nii.

Sustinatorii obligativitatii votului în România sunt, în general, partidele cu doctrina dura, dar si cetatenii care sunt exasperati de absenta spiritului civic. Acestia sunt ce­­ta­­tenii ultradisciplinati de odinioara, activistii (zelosii), mi­litarii si familiile lor, cadrele di­dac­tice si cei care fac po­litica, de la vladica si pâna la opinca, cei ce doresc, de fapt, sa-si pastreze privilegiile.

Democratii de tip nou, care stau totdeauna cu un ochi la Paris si cu celalalt la Washington, prefera tipul laissez-faire, adica sa-l lase pe alegator sa-i sanctioneze pe po­liticieni prin absenta de la vot. E greu de ales între aceste doua variante. Ar fi trebuit, poate, încercata prima va­ri­anta ime­diat dupa revolutie, când alegatorul era mai usor de convins si i se putea impune. Astazi, este evident pen­tru toata lumea ca s-a produs o modificare în struc­tura men­ta­litatii colective, care, desi nu este radicala, exista. Românii si-au format în ultimii ani, care au fost ani ai libertatii, un mic concept despre democratie pe care si l-au exersat în 2 iunie.

Care ar fi cauza recentului absenteism major? Noi nu cre­dem în ideile proferate de stânga, conform carora omul s-a saturat de mojiciile puterii. Oamenii au adoptat din in­stinct tipul democratic care nu le impune nimic si le lasa chiar libertatea de a-i pune pe altii sa voteze în locul lor. De unde vine marele pericol, de la faptul ca alesii sunt în unele ca­­zuri ai unei minoritati disciplinate care îsi urmareste cu în­capatânare scopul.

Ţara are de ales între trei alternative majore: schim­ba­rea, status-quo-ul si reîntoarcerea în pas alergator catre tre­cut. Alegatorul trebuie sa înteleaga ca atunci când îsi ex­prima nemultumirea pentru rezultatul guvernarii si emite pre­tentii, trebuie sa-si puna întrebarea daca a votat sau nu. Daca a votat, trebuie sa se supuna votului majoritatii. Daca nu a votat, tipa degeaba, el este singurul vinovat.

Faceti un efort, duceti-va sa votati!

A

firmata adeseori, neluata în seama niciodata, puterea mass-media româneasca si-a aratat înca o data coltii. De data aceasta, presa scrisa si vorbita nu a mai facut micile sale jocuri, nu s-a mai jucat de-a editorialele, de-a Iliescu KGB, de-a anchetele demas­catoare, de-a de­mocratia, pe alocuri interesata. Pentru ca am ajuns la cu­vântul intere­sata, e bine sa afirmam pentru uzul curiosilor, ca au ramas în România putine ziare inde­pendente. MA­JO­RITATEA, si asta este o demonstratie care merita facuta ulterior, se afla la remorca unor partide, sunt finantate de cercuri de putere eco­no­mica, financiara, po­litica. Noi n-am avea nimic împo­triva ca un ziar sa de­pinda de cineva cu bani, onestitatea însa îl obliga pe editor sa recunoasca public acest lucru si sa nu se ascunda sub pul­pana independentei.

Spuneam, deci, ca mass-media româneasca a câstigat re­centele alegeri locale din România. Le-a câs­tigat pentru o­pozitie, desi le-ar fi putut câstiga foarte bine si pentru pu­tere, daca puterea nu ar fi gresit flagrant în urma cu câtiva ani. Vehiculând sintagme cum ar fi nevoia de schimbare, cri­ticând zi de zi greselile sau sovaielile guvernului, aducând în dis­cutie pretinsa prietenie dinspre pahar si pre­mierul Vacaroiu, vorbind despre îmbogatirea ne­permisa a unor demnitari pede­seristi si asta într-o tara saraca, mass-media româneasca a indus cititorului sau as­cul­tatorului im­perioasa nevoie de schim­bare. Nu avem nimic împotriva schimbarii, ea este necesara din când în când si în familie, cu atât mai mult în politica. Analizând însa forta organiza­torica a unor partide, ajungem la con­cluzia ferma ca aces­tea nu ar fi obtinut nici pe departe succesul în alegeri fara spri­jinul major primit de la mass-media româneasca. Campania uriasa desfasurata de PRO TV este cel mai ilus­trativ exemplu în acest sens. Sa nu uitam ca la acest post lu­creaza crema specialistilor din România, în domeniul audio-video, ca la PRO TV sunt spe­cialisti americani unsi cu toate alifiile propagandei de tip occidental.

V-as ruga sa va gânditi ce forta are antiteza dintre imensa coada din fata postului de televiziune pentru câ­teva aparate electrocasnice si simplitatea taranilor de la Bo­bâlna.

PDSR-ul a câstigat la sate, opozitia la orase. Acolo unde nu a patruns televiziunea si nu se citesc ziarele, men­ta­­litatile au ramas neschimbate. Acum vede partidul de gu­vernamânt cât rau a facut atunci când a pus biruri uriase pe spi­narea bietilor editori, cât de rau a facut ca a scumpit hârtia de ziar pâna când aceasta a depasit pretul hârtiei din im­port, acum se vede cât de mare rau a facut d­ifu­zarea presei     printr-un sistem greoi de monolit. Editorii si ziaristii pot fi multu­miti. Ei au câstigat alegerile si au demonstrat înca o data cât de mare este puterea lor. Cei care au decis în urma cu câtiva ani ca e bine sa termine cu presa româneasca inde­­pen­denta au facut acestei natiuni un rau care nu mai poate fi îndreptat cu usurinta.

S-a deschis calea cumpararii mass-media de catre cer­curile financiare din interior si din exterior, care numai dez­interesate nu sunt. S-a spulberat frumusetea si cura­tenia acestei meserii, care este dedicata în exclusivitate ade­varului. S-a deschis drumul mânariilor de nivel înalt, na­tionale si internationale. Presa s-a degradat si s-a trans­for­mat într-un fel de femeie în casa, care, daca trebuie, spala si veceurile, câstiga si alegerile.

Îmi pare extrem de rau ca sunt nevoit sa scriu aceste rân­duri. Spre deosebire de majoritatea confratilor, eu cred ca românii nu au votat nici partidul, nici omul. Au votat asa cum au auzit la tv, asa cum au citit în ziare. Au votat schim­­barea...

P.S. Singura exceptie care confirma regula ar putea fi Tele­viziunea Româna, mai proasta ca niciodata. Daca Gu­vernul vrea vinovati, sa-i caute acolo. Sunt pititi în spa­tele ca­merelor de luat vederi.

Nu opozitia, ci mass-media româneasca a câstigat alegerile locale

U

na dintre cele mai surprinzatoare idei care-si fac acum aparitia este aceea ca politica si politicienii polueaza, ca, într-o lume maculata de agenti de toate so­iu­rile, asta mai lipsea, poluarea politica. Aceste afirmatii apartin ecologistilor, ei însisi constituiti într-un partid politic, deci, factori poluanti. Sa fie politica si politicienii ro­mâni agenti ai poluarii? Cetateanul simplu zice ca da, nu ma intereseaza, domnule, bazaconiile astora, fie ca sunt la putere, fie ca vor puterea, toti sunt la fel, nu urma­resc decât interesul personal, nu vor decât bani, masini, case, calatorii în strainatate. Acestor întrebari ale ale­­gatorului simplu îi vom consacra tableta de astazi. Pentru ca el merita ce e mai bun, pentru ca el este cel care s-a ho­tarât, a ales si a decis pentru viitorul lui si, uneori, pentru viitorul vecinului lui.

Desigur, daca luam în considerare bombardamentul mediatic din ultimele luni, politica pare a fi, prin stresul pro­vocat bietului alegator, un puternic factor destructiv. To­tusi, cetateanului nu-i este permis sa gândeasca cu usurinta acest subiect, întrucât acest lucru ar putea deveni periculos si s-ar întoarce, potrivit principiului bume­rangului, drept în capul sau. Când spunem asta, ne gândim, mai ales, ca, prin partici­parea sau neparticiparea la vot, cetateanul îsi hotaraste soarta. Alesii, daca sunt buni, pot face bine unei natiuni întregi. Alter­nativa: cei rai pot darâma, în câtiva ani, si putinul bine pe care l-au pre­luat la guvernare.

Am ajuns într-un punct mort, într-o groapa de po­tential din care nu putem iesi decât printr-un impuls exterior,   printr-un efect de tunel. Cine sa dea acest im­puls? Ame­ricanii sau generalul Lebed? Ion Iliescu sau generalii români? PDSR-ul sau Conventia? PDSR-ul si PD-ul cu un singur candidat la presedintie, Petre Roman, sau opozitia unita în ceasul al doisprezecelea? Actualul presedinte al României care ar conduce o coalitie de cen­tru-stânga. PDSR - PNŢCD, spre binele poporului român?

E clar ca se simte nevoia unui efect de tunel. si aceasta ni se pare întrebarea chinuitoare pentru lunile care mai ramân pâna la iarna. Unele voci spun ca nu vor fi ale­geri în noiem­brie, ca e mai convenabil pentru Opozitie sa preia puterea în primavara si, pentru Putere si pentru Par­lament, sa supra­vie­tuiasca pâna atunci. Cetateanul este singurul care poate ju­deca iesind din inertie. Cum am mai spus, doar cetateanul ramâne suveran pe optiunea lui, dar afa­­cerile politice subte­rane, de culise, ascunse ochiului pu­blic, pot sa genereze mo­di­ficari genetice pentru un popor care si asa, nu prea stie pe ce lume se afla.

Politica, un alt fel de poluare

S

-au înmultit, în ultima vreme, stirile despre tinerii români morti pe meleaguri straine. Au fost mai întâi cei aruncati în ocean, în largul coastelor Spaniei. Acum aflam despre alti doi tineri împuscati în conditii dubi­oa­se în Germania, de catre politisti. Toate aceste tragice întâmplari ar trebui sa ne dea tuturor de gândit. Spun tu­tu­ror pentru ca noi suntem responsabili de plecarea aces­to­ra spre alte zari, în cautarea unui ban, furati de acelasi miraj al Occidentului, pe care îl aveau mai toti românii în urma cu zeci de ani. Tinerii nu pleaca din tara doar din roman­tism. Ei nu-si gasesc  întot­deauna locul în­tr-o tara care nu le ofera mai nimic, plecând de la o slujba si termi­nând cu per­spectiva unei locuinte si a unei familii. Ei, ti­nerii, trebuie sa stie ca, fata de acum zece ani, conditiile din Occi­dent s-au schimbat radical. În primul rând, românii nu mai sunt orop­sitii regimului Ceausescu. Se consi­dera de catre tot Vestul ca România este o tara care asigura toate liber­­tatile fun­damentale. Prin urmare, pentru tânarul român, care trece fraudulos frontiera si ajunge în spatiul Schengen, nu exista alta varianta decât aceea de sluga, fie ca e vorba de mun­citori la negru (baietii) sau prostituate într-un bordel (fetele). Exista si exceptii care întaresc regula. Furtul creie­relor functio­neaza admirabil, tinerii specialisti sunt vânati si astazi de catre marile companii occidentale. Ei au locul pre­­gatit si nu se situeaza în prima categorie.

Pentru cei necalificati, care nu stiu limba si nu au o rezerva de bani, mirajul se transforma repede în cosmar. Colac peste pupaza, românii au o faima atât de proasta dato­rita bandelor de hoti care actioneaza acolo, încât am vazut, recent, în Austria, oameni scuturându-se de teama nu­mai la auzul cuvântului român.

Aceasta este realitatea, tinerii români trebuie s-o stie si s-o judece în consecinta.

Mirajul Occidentului continua sa ni se arate

în chip tragic

O

 analiza facuta de specialistii vâlceni, în dome­niul mass-media a aratat cu mult înainte de re­mar­ca domnului Adrian Nastase (referitoare la rolul presei în cam­pa­nia electorala), faptul ca nu Conventia, ci presa a câstigat (pentru opozitie, în general), multe posturi în recent consu­ma­tele alegeri locale. PDSR a pierdut acest canal de comunicare datorita politicii defectuoase din ultimii sase ani.

Acceptând ca necesitate ideea dezvoltarii unei prese libere (fapt de necontestat atât în tara cât si în afara ei), s-a pier­dut din vedere importanta acestui sector vital în meca­nismul intern al unei natiuni. Presa a evoluat mai întâi haotic, apoi s-a cristalizat si s-a directionat spre struc­­turi de pu­tere economica, financiara, politica, toate inte­resate în sus­tinerea propriilor interese.

PDSR a neglijat nepermis de mult acest sector, pe care s-a iluzionat sa-l împinga discret spre neputinta si dis­perare. Vom arata, speram credibil, cum functioneaza gân­di­rea unui editor de ziare din provincie. Trebuie sa ne oprim putin aici: sintagma "presa locala" nu defineste nu­mai presa dintr-un judet anume, ci si audienta cea mai mare în raport cu ziarele centrale, cu posturile de radio si tele­viziune din Bucuresti, inclusiv TVR. Toate sondajele de opi­nie au situat presa locala pe primul loc în topul mass-me­dia românesc. De ce atunci primul-ministru se întâlneste nu­mai cu sefi de publicatii centrale? De ce face Presedintia aceeasi greseala?

Daca exista editori cinstiti, necorupti de puterea bani­lor din Bucuresti, atunci ei vor fi gasiti în provincie. si pentru ei, primul-ministru, ori presedintele Iliescu, ori dl. Adri­an Nas­tase si-ar putea gasi câteva ceasuri o data la doua saptamâni. Comunicarea ar fi directa, iar ziaristii ar putea vedea o alta realitate, cea dorita de interlocutori, ar vedea puterea cu alti ochi, ar învata sa o respecte.

De ce e grea viata editorilor si ziaristilor din pro­vin­cie? În primul rând trebuie sa se stie ca absolut toti editorii din provincie sufera si condamna vehement câteva masuri care le fac viata si mai grea, si asa dificila datorita lipsei croni­ce de fonduri. Am enumera aici taxele locale (Legea 27), TVA-ul din publicitate, impozitele mari, lipsa cronica de hârtie si pretul ei urias, manoperele tipografice imense, lipsa facili­ta­tilor pentru transport în cazul ziaris­tilor, neres­pectarea redu­ce­rilor de pret pentru cazare. Cei care au crezut ca se astupa gura presei prin aceste presiuni eco­no­mice s-au înselat. Ei au facut un rau imens partidului de gu­ver­namânt, dar un rau greu de îndreptat l-au facut ceta­tenilor României. Tirajele au sca­zut, credi­bilitatea presei a scazut, ea a alunecat spre derizoriu si amanuntul picant. Pu­terea, într-o tara, are nevoie de canale de comunicare si nu de editori si ziaristi rebegiti.

Ar fi, deci, momentul sa se ia masuri concrete în acest domeniu.

Repetam, spre binele natiunii române. Ne vom trezi într-o zi cu editori germani si americani, care nu vor sti nici ma­car româneste, si ne vor învata democratia lor.

În raporturile directe dintre PDSR si detractorii sai, so­lutia este riposta imediata si nu întoarcerea celuilalt obraz. Presa este si ea o femeie neglijata, care, nebagata în sea­ma, se uita în gradina celuilalt si nu este exclus (lu­cru de­monstrat deja), sa-i si cedeze în speranta unei vieti mai bune. Cât de greu îi este unui guvern sa-i trateze pe cei 2000 de ziaristi profesionisti din România cel putin la fel de bine­voitor ca pe minerii din subteran? Sa nu uite ni­meni ca zia­ris­tica este si ea minerit intelectual si ca profesia de ziarist este, din statistici, pe primul loc în topul meseriilor peri­culoase.

Exista în judetele patriei foarte multe ziare care trag sa moara, se sufoca. Aceste ziare ar trebui recuperate. Ar fi necesar, de asemenea, ca statul sa sprijine importul de tipo­grafii, prin acordarea unor credite pe termen lung cu do­bânzi reduse, importul de tehnologie audio-video si de retransmisie. Acordarea de licente radio TV ar trebui sa continue.

O situatie care ar trebui reglementata urgent este aceea a difuzorilor. Haosul difuzarii trebuie eliminat, fie prin desfiintarea colosului cu picioare de lut numit RODI­PET, fie prin asezarea acestuia pe baze economice soli­de, mo­derne. RODIPET-ul a falimentat si falimen­teaza publi­catii, e o veri­ta­bila frâna în calea dezvoltarii cul­turale româ­nesti. Priva­ti­zarea acestuia ar trebui facuta, deoarece RO­DI­­PET-ul ia, aproape fara mun­ca, o treime din costul unui ziar, al cartilor si revis­telor.

Poate nu ar fi lipsita de interes si ideea de a scoli în in­stitutii prestigioase din lume un esalon de tineri ziaristi, alesi din fiecare judet al tarii. Acelasi lucru s-ar putea face cu specialistii în marketingul de presa si al publicatiilor prin presa. Sa spunem lucrurilor pe nume: atât publicatiile cen­trale, cât si cele locale sunt în marea lor majoritate conduse de sacali ai fostei prese de partid, cu viziuni erodate de tran­zitia rapida pe care sunt nevoiti s-o traiasca. De aici ne­cesitatea de schimbare si moderni­zare în sensul gândirii de perspectiva enuntat anterior.

Am expus aici câteva idei menite sa îmbunatateasca re­latiile Puterii din România cu presa. O revitalizare a aces­tui raport s-ar rasfrânge, în timp, asupra întregii societati româ­nesti. Într-o tara, spune "Manualul pentru ziaristii din Europa de Est" editat de BBC, este necesar ca presa sa mediatizeze toate actiunile Puterii. Nu de alta, dar cetateanul trebuie sa fie informat si sa sanctioneze, în cunostinta de cauza, toate gre­selile si magariile care pot fi facute de cei pe care i-a ales. si, de ce nu, sa nu-i mai alea­ga atunci când are aceasta posibi­litate. Adica, din patru în patru ani.

P.S. Am scris acest articol pentru toti cei care coche­teaza cu dorinta de a fi Putere în România.

Scrisoarea unui tânar editor

N

iciodata, cred, nu a fost mai grava situatia statiu­nilor vâlcene. De la aceasta concluzie si nu de la meta­forele cu care ne prezentam strainatatii prin pliante, trebuie sa plecam. Duminica am vazut cu ochii mei aceasta situatie si simt nevoia sa trag acum un semnal de alarma; pâna nu e prea târziu. În ultimii ani, românii nu s-au prea înghesuit sa vina la statiune. Acum, de bine, de rau, oa­­me­­nii mai pleaca de acasa, fie ca simt nevoia unei re­creatii, fie ca au nevoie de tratament. Bani nu sunt nici acum, dar omul strânge un an ca sa-i poata cheltui în doua sap­tamâni.

Pleaca de acasa si ajunge la Râmnic si la "salba de sta­tiuni care îl înconjoara". si ce gaseste aici? Jale cu J mare: preturi umflate, neglijenta, mizerie, iar, pe deasupra, un strat gros de indolenta, care, pe alocuri, frizeaza ne­sim­tirea. Nici nu-mi vine sa cred, de pilda, ca exista oameni care îsi duc copiii la strandul din Ostrovul Calimanestiului. Duminica, apa era ca petrolul, uleioasa, de-a dreptul scâr­boasa. Ne mai miram ca ne îmbolnavim de boli de piele? În sta­tisticile simandicosilor domni si doamne de la Sanepid, lucrurile par sa stea destul de bine. Realitatea e, însa, dra­ma­tica. Din doua una: ori acestia sunt platiti degea­ba, ori ceva mult mai grav se întâmpla: accepta ca fatalitate mizeria. Sa nu ni se spuna ca si aici e vorba de lipsa de bani. A fi curat nu necesita decât putin simt si putina educatie. Reversul, doamnelor si domni­lor, se numeste nesimtire crasa.

La Ocnele Mari si Ocnita, lucrurile stau si mai grav. Statiunile sunt niste cazaturi intrate într-un con de umbra, din care nu stiu daca le va mai scoate vreodata cineva.

Erau duminica sute de masini pentru un petec de bal­ta sarata. Cârciumile, si cele de stat si cele private, mi s-au parut insalubre. Peste tot aceeasi regina numita ne­sim­tire îsi fa­cea mendrele. La Ocne si la Ocnita nu e apa cu­renta. WC-urile sunt infecte, adevarate focare de boli. Am înteles, stând de vorba cu localnicii, ca actualul primar face efor­turi, însa nu sunt de ajuns numai bunele intentii. E nevoie de fapte concrete, de bani, de proiecte îndraznete, de o alta po­litica în turismul vâlcean.

Eu cred ca nu este de ajuns sa facem o politica de spri­­ji­nire a marilor întreprinderi. stim ca s-au facut si se mai fac demersuri de catre autoritati sa fie ajutate cu bani proveniti din credite externe unele întreprinderi - fanion ale judetului si ale tarii. E foarte buna aceasta preocupare, dar nu ar trebui uitate nici statiunile.

Investitiile în turismul vâlcean sunt minore, în com­pa­ratie cu necesitatile. Sentimentul de paragina e co­plesitor. Noi am spus. Din pacate, nu avem decât aceasta putere...

Turismul vâlcean sub semnul indolentei

M

a voi opri azi la câteva aspecte generale ale dis­cur­sului presedintelui Iliescu, prilejuit de depu­nerea oficiala a candidaturii pentru al doilea mandat consti­tutional. În treacat fie spus, presedintele însusi a subliniat "al doilea mandat constitutional" atunci când o voce din sala a strigat "al treilea!". Vocea sa a capatat ac­cen­te grave în acest moment si de aici încolo discursul pre­se­­­­dintelui a pastrat aceasta nota de gravitate, în ciuda exu­be­­rantei (asta ca sa fim draguti), pe care o manifestau unii din­­tre participantii la aceasta întâlnire. Tot în treacat, i-as re­­marca în acest sens si pe domnii deputati PDSR de Vâl­cea, Baciu si Cautis, care, ca niste elevi silitori, se stra­­duiau sa fie ultraremarcati de tovara­sul învatator. Dar acesta, dom­nul Iliescu, avea probleme mult mai serioase. Ca mar­tor ocular al acestei întâmplari, pe care eu o consider de­finitorie pentru ceea ce urmeaza sa ni se întâmple în viitorii patru ani, pot afirma ca discursul pre­se­dintelui Iliescu s-a schim­bat considerabil. Acuzat si de la stânga si de la dreapta, de moliciune, prins oarecum între ciocanul stângii si nicovala dreptei, presedintele Iliescu pune acum piciorul în prag si vorbeste în termeni duri despre "sereleuri gen capusa, prin care se scurge banul public în buzu­narul câtorva", de "stoparea hemo­ragiei de venit natio­nal", despre "o noua faza de relansare a economiei nationale", des­pre "reforma care trebuie asu­ma­ta de fiecare agent eco­no­mic", despre "marea problema a României, care este re­du­ce­rea decalajelor fata de tarile occidentale", despre "conlu­cra­rea tuturor forte­lor politice pentru interesul na­tional", despre "un pact so­cial de solidaritate", despre "programul national de re­nas­te­re a satului românesc".

Una peste alta, acest discurs este menit sa-i îngri­jo­re­ze pe toti cei care se afla în opozitie cu Ion Iliescu si cu par­tidul în fruntea caruia va candida la Presedintia Ro­mâniei. Voi reveni cu un comentariu mai amplu despre aceasta adevarata schimbare la fata a presedintelui Iliescu.

Schimbarea la fata a presedintelui Iliescu

C

apitalistul da cu o mâna si ia cu zece, urmareste profitul si numai profitul. Pe el nu-l intereseaza daca tara e condusa de X sau Y. Important este ca acesti ixgreci sa-i garanteze investitia si profitul. Daca eu as fi capi­ta­listul care a investit sute de milioane, chiar miliarde, în Ro­mânia, care mi-ar asigura continuitatea intereselor, ca orice om întelept, as merge la doua capete, spri­jinindu-le discret pe amândoua. As opta însa pentru ace­la care propune o evolutie cu pasi mici si nu schimbari ra­di­cale, rasturnari de situatie (chiar daca acestea sunt, teo­retic, pozitive). O instabilitate sociala, economica, po­litica nu serveste deloc economicului.

Aceasta este, dupa parerea mea, o grava eroare a opo­­zi­tiei românesti. Conservatorismul cadrelor din ar­mata, politie, servicii de securitate, învatamânt, dar si al celor de la sate va face un ser­vi­ciu imens presedintelui Iliescu si PDSR-ului. Accentuând pe ideea de schim­bare, opozitia ac­tio­neaza resor­tul fricii interi­oare a individului, care se si vede afara, ori cu pri­vilegiile anulate.  Sa nu mai vor­besc de gre­seala imensa de a pune un candidat la Pre­sedintie care a pier­dut deja doua par­ti­de de box politic. Din toate aceste ob­servatii, cineva ar pu­tea trage  concluzia ca presedintele în functiune va câstiga cu usurinta al treilea mandat, în ciu­da atacurilor venite si de la stânga si de la dreapta. Mer­gând pe speculatia an­terioara (eu, capitalistul interesat), as avea nevoie de un guvern de coa­­litie, pe care, de aceasta data, l-ar accepta si opozitia. Aceas­ta stie ca, daca nu par­ti­cipa acum la gu­vernare, va fi foarte greu în viitor sa mai acceada la privilegiile puterii poli­tice si econo­mice. Lupii ti­neri din opozitie s-ar multumi, în cele din urma, chiar cu o bu­cata din caprioara. În acest punct al dis­cu­tiei, toata lumea este multu­mita: si capitalistul, si prese­din­tele, si opozitia. Totusi, acestia nu sunt tara si po­porul român. Prese­din­tele României are de dus o lupta extrem de dura. Oa­me­­nii sunt înca saraci si, luati de valul luptei poli­tice, si pre­se­din­tele, si PDSR-ul, si opozitia au uitat ca ade­va­ra­ta schim­bare trebuie sa se produca în nivelul de trai al ceta­teanului.

Paradoxurile democratiei românesti

P

otrivit unor surse bine informate din staff-urile Con­ventiei Democrate si ale Uniunii Social-De­­mo­­­crate, este în toi batalia pentru fotoliul de prefect al jude­­tului Vâlcea, precum si pentru scaunelul de subprefect. Sa spunem, mai întâi, ca, printr-o întelegere acceptata de toata lumea, prefecturile marilor judete din tara, cum ar fi Con­stan­ta, Timisoara, Brasov, Cluj, Craiova, Iasi, ca si pre­fec­­­tura Bu­cu­re­s­tiului, vor reveni - cum e normal - re­pre­­zen­tantilor PNŢCD, liderul CDR. Am aflat ca pentru aceste pos­turi vor fi preferati oameni grei: cercetatori, pro­fesori univer­si­tari etc., care nu au fost inclusi pe listele par­lamentare ale CDR, fiind spe­cial pastrati în re­zerva. Judetele mai mici, printre care si Vâlcea, vor fi îm­partite repre­zentantilor celor­­lalte partide din Conventie, pre­cum si alia­tilor acesteia de ultima ora, USD. Pentru ju­detul Vâlcea, se vehiculeaza mai multe nume. În fruntea listei se afla se­natorul serban Sandu­lescu, care ar dori sa fie prefect macar sase luni, pentru a face putina ordine în judet, aceas­ta însemnând asanarea mediilor corupte, vazute, cât si a celor nevazute, presupuse, sus-puse si sub­terane. În com­pe­titie se mai afla, cu sanse mari, ingi­nerul Jean Decu­seara, liberal, deputat, om echilibrat si cu un foarte puternic tem­pe­rament. Se pomeneste în acest context si numele dom­nului Petre Stavaroiu, USD, unul dintre actualii vice­pre­se­dinti alesi ai Consiliului Judetean si presedinte al Organizatiei Vâlcea a PD. O sursa din interiorul PD ne-a pre­cizat ca pen­tru fotoliul prefectului de Vâlcea ar fi pre­ferati oameni tineri, între care si Mircea Gutau, consilier mu­nicipal. Nu este ex­clus ca acest post sa-i revina dom­nu­lui Nicolae Jivan, libe­ral, considerat de unii ca o in­ves­titie ferma a noii puteri, iar de ca­tre altii o emi­nenta cenusie. Intra în discutie, cu sanse egale, si un alt taranist, doctorul Adrian Purice, un om extrem de dinamic, adept înfocat al privatizarii si, în acelasi timp, con­­­ci­liant. Pentru scaunel sunt vehiculate nume mai mici, dar care, rostite cu putere, pot sa dea fiori si mai mari. Deocam­da­ta, atât! Vom re­veni cu amanunte. Sursele noastre vegheaza!

Batalie (diplomatica) pentru Prefectura de Vâlcea

Ţ

ara a votat schimbarea. Toti analistii au fost de acord ca acest lucru se impunea, pentru ca ea, Ţara, ajunsese într-o groapa de potential de unde nu mai putea iesi decât printr-un impuls exterior. si impulsul exterior se pare ca a venit sau a fost promis cu sfintenie. Altfel, nu-mi explic comportamentul ezitant al unora din fostul partid de guvernamânt (aripa tânara), al serviciilor se­crete ("Da, am votat pentru schimbare" - Virgil Ma­gu­reanu), bombarda­mentul mediatic nemaiîntâlnit pâna acum în România (cu PRO TV ca port-drapel), presiunile asupra con­­stiintei ceta­tea­nului (scumpirea benzinei, cresterea vertiginoasa a dolarului, cresterea spectaculoasa a preturilor si altele, facute, toate, în perioada alegerilor). Spre deo­sebire de altii, s-o spunem pe sleau, eu admit ipoteza ca PDSR a fost înlaturat de la putere prin efortul con­certat al unor forte politice si al unor institutii, care au putere de influentare în România. Sa nu mai amintesc aici de presiunile externe, ale FMI si ale altor organisme inter­nationale, care au conditionat împrumuturile vitale eco­nomiei românesti de accelerarea reformelor.

N-as mai vrea sa amintesc aici nici comentariile facute de analistii politici occidentali ("România i-a înla­turat, pe cale democratica, pe fostii comunisti de la pu­tere") dupa 17 noiem­brie. si ea, Ţara se prezinta din nou cu fruntea sus Occiden­tului, dovedeste ca românii sunt un popor guvernabil, ca aici exista democratie reala, alter­nanta la putere, civili­zatie, speranta.

Într-un fel, prin acest viraj remarcabil catre dreapta (o dreapta cosmetizata, care a câstigat cu sloganuri si pro­mi­siuni de stânga), revenim, ca natiune, în anul 1989, re­cuperam cei 7 ani pierduti în încercarea de a potoli re­-formele radicale.

Evitate timp de 7 ani cu abilitate, reformele trebuie fa­cute din nou. Ţara are nevoie de bani, de investitori, de tehno­logie, de sprijin politic extern. "Prin noi însine" s-a dovedit o politica falimentara. Cine mai poate astazi, chiar si supra­do­tat, sa razbeasca fara nici un sprijin?

S-a dus demult epoca în care baiatul de la tara vine la oras si ajunge cineva. Astazi razbesti numai daca ai in­te­ligenta de a pluti în directia curentului. PDSR si Ion Iliescu au încercat, din rasputeri, sa dea iluzia aceasta. În realitate, vechiul slogan "Nu ne vindem tara" a fost nuantat cu teza "Mai bine o luam noi". Dar acest "noi" i-a costat mult, mult de tot. Noi, partidul. Noi, oamenii de buna credinta. Noi, credinta. Noi, patriotii. Dar si noi, noii fanarioti.

O vorba din popor spune ca nu e întelept sa-ti faci prea multi dusmani deodata. Este exact ceea ce a facut PDSR, ambitionându-se sa guverneze singur, sa mearga sin­gur pe calea semireformelor. Aceasta ambitie a facut ca PDSR sa se comporte lamentabil, în special în ultimele luni de guvernare. Ambitia de a nu remania guvernul la timp, de a miza totul pe o carte, incapacitatea de auto­analiza au determinat o cadere de sus si au facilitat ascen­siunea Opozitiei.

De multa vreme am observat ca exista în PDSR un fel de curent anti-PDSR. Prea erau stângace masurile, prea era lipsa de vointa politica, prea era multa înca­patânare. Curentul anti-PDSR din PDSR merita analizat cu atentie. O voi face într-un alt capitol.

Re­venind la teza înlaturarii PDSR de la putere, mi se pare elocventa declaratia lui Teodor Melescanu: "Am orga­ni­zat alegeri libere, pe care le-am pierdut. Ce vreti mai multa democratie?" si iata cum tarii i s-a mai dat o sansa. Important este acum ca noii guvernanti sa înteleaga acest lucru. Pentru ca miza este modernizarea tarii si sin­cronizarea cu Occiden­tul, iar asta nu se poate face decât daca sapam pe fruntea Ţarii cuvântul "competenta". Ceea ce înseamna urcarea în fotolii, scaune si scaunele, oricum le-ar zice, a unor politicieni capa­bili, în stare sa faca din desert o gradina înfloritoare.

Cât despre Vechea Putere, ar fi bine sa se uite putin în oglinda si sa-si aranjeze coafura ciufulita. Daca nu cumva ar trebui sa se tunda la zero si sa-si dea cu gaz pe cap.

Asa ar trebui sa faca toti cei care joaca poker, au toti asii în mâna si nu au curajul sa supraliciteze potul.

Pe sleau

1997

A

sa cum am scris, fortele politice care conduc, astazi, România se afla într-o cursa contra­cro­no­metru: nu cu celelalte forte politice, cu cine stie ce alt dusman real sau închipuit, ci cu ei însisi, cu inertiile si promisiunile fac­ute în campania electorala. Daca Guvernul a pornit-o ex-ab­rupto si, dupa parerea unora, a pornit cu stân­gul, Prese­din­tia si presedintele Constantinescu, se pare ca se tine de pro­gra­mul stabilit. Destituirea consilierului pre­­­zidential implicat în afaceri cu Sever Muresan e un sem­nal la care nimeni nu se astepta. Arestarea lui Sever Mu­resan si al lui Miron Cozma reprezinta proba unei con­sec­vente care poate fi stimabila. Acest lant de arestari, care poate fi con­tinuat, naste însa si pe­ri­cole: Guvernul si Presedintele nu prea mai au timp în încer­carea lor de a demonstra ca Ro­mânia a devenit o tara sigura, ca flagelul coruptiei a fost eliminat, ca investitorii straini si ba­nul lor (singurul lucru care ne doare), sunt în deplina sigu­ranta. Spre deosebire de Ion Iliescu, actualul locatar de la Cotroceni (ca sa folosesc o expresie iubita de o buna parte a presei), Emil Constantinescu, taie în carne vie. E bine, e rau? Vom vedea. Ion Iliescu a ezitat mult timp sa ia o astfel de decizie si a cazut.

Sa fie începutul unei noi ere, a legalitatii, a sigu­rantei si a prosperitatii? Ori o era a razbunarii, a in­tolerantei, a pier­derii definitive a trenului.

Emil Constantinescu taie în carne vie

S

unt unul dintre aceia care astazi privesc cu rezerve aspectele imediate ale realitatii. si asta nu pentru ca as fi un sceptic, ci pentru ca tocmai realitatea m-a obligat sa nu mai fiu naivul de acum sapte ani. Timp de sapte ani am crezut, pe rând, în: Revolutie, emanatii acesteia, Guvernul Roman, presedintele Iliescu, premierul Sto­lojan (apoi pre­mie­rul Vacaroiu), am crezut cu multa nai­vitate în tot ceea ce urma sa se întâmple pozitiv în tara mea, în judetul meu, la firma mea. Ca un naiv ce am fost, asteptam sa ne aduca cea­sul ceea ce nu adusese anul. si anii treceau, vorba poetului, ca paserile în zbor, si noi ramâneam cu iluziile noastre, cu optimismul nostru zdro­bitor, cu necazurile si ne­împlinirile noastre. si ne vaietam unii altora si ne înfierbântam în dis­cutii, uneori ne mai si paru­iam ca daca ar fi fost ceilalti ar fi fost mai bine etc., etc., ca ar trebui sa facem aia, ba ailalta, ca taranistii daca vin la putere vor face ordine, ca noul Prese­dinte nu se va mai în­con­jura de politicieni corupti. si altele si altele. Am început sa-i vedem pe toti la lucru. Nu spun ca e rau ceea ce au purces sa faca. Poate e bine si îmi doresc sa faca bine pentru binele tuturor. Ceea ce as dori însa sa subli­niez este ca în materie de schimbari politice nimeni nu trebuie sa primeasca automat prezumtia de nevinovatie. Dimpotriva, mai bine sa-i banuim acum decât sa nu-i mai votam peste patru ani.

stim cu totii ca în judetul Vâlcea s-a nimerit (ori fu­se­se stabilit), sa vina la putere liberalii. Decuseara, Jivan, Cur­caneanu vor instaura, la rândul lor, o noua ordine jude­tea­na. O noua ierarhie este necesara asa cum e ne­ce­sar sa mai schimbi, din când în când, mobila prin casa. Cu con­ditia, însa, ca scaunele sa fie mai comode, canapeaua mai moa­le, iar lustrele sa lumineze mai discret, dar mai eficient. Auzim tot felul de zvonuri ca va fi schimbat seful Politiei, ca unii directori, care depind de Prefectura, vor ceda locu­rile, ca toti aceia care vor fi schimbati vor trebui sa faca­ politica liberala si nu neaparat sa intre în partid. De acord, dar asta nu înseamna ca oamenii ce vor fi unsi ca sefi de noua putere vor fi neaparat mai buni. Cred ca înainte de a schim­ba ceva si pe cineva, liderii liberali ar tre­­­bui sa explice pu­blic ce înteleg dum­nealor prin libe­ralism, ce intentioneaza sa faca în anii care vin. Repet, "Contractul cu vâlcenii" are sansa de a deveni o perdea de fum. Liberalii, conducatorii de facto ai acestui judet, tre­buie sa ia taurul de coarne înain­te ca tribu­nele sa se salte în picioare. Pentru asta au la dis­pozitie un om care stia si ce nu stiam noi. Petre Bar­dasu, cel mai bun purtator de cuvânt din câti ar fi putut fi ga­siti la Vâlcea?

Daca nu vor fi luate grabnic masuri transparente si, mai ales, pe întelesul tuturor, taurul va vedea rosu. si, din pa­cate, un toreador mort, sfâsiat de coarnele si copitele tau­rului, ramâne un toreador mort.

Noua ordine judeteana

C

înd toata tara înghetase de frig si de frica scum­pirilor provocate de prematura crestere a pretului benzinei, ne-a fost dat sa traim un început de ianuarie bol­sevic. Bolsevic? Da, acesta este cuvântul si nu mi-e deloc tea­ma sa-l scriu. Lenin, Stalin si Trotki au perfectionat, fiecare în felul lor, celebrele cuvinte pe care le transcriu acum asa cum îmi vin: "Lasati, tovarasi, poporul sa rabde de foame si frig si dati-i cât mai multe jocuri de circ! Abia atunci el va fi pre­ga­tit pentru revolutia proletara."

Este exact ceea ce a înfaptuit cu abnegatie bunul nos­tru presedinte, Emil Constantinescu. Bunul si neîn­du­ple­ca­tul nostru presedinte pe care, iata, evenimentele l-au luat cam pe nepregatite. Acum am înteles ca nici domnul nostru Emil nu prea are stofa de mare conducator de tara. Ca nu are nici consilieri sau are, dar, ma rog, sunt mai preo­cupati sa-si pla­seze rudele apropiate, ba chiar si prietenele rudelor în posturi unde se cer adevarati specialisti, asta o stiam deja.

A spus-o tot presa, care l-a facut si care, daca e sa res­pectam o vorba din popor are si dreptul sa-l omoare, la figu­rat vorbind. Nepotismul e boala veche... Dar sa lasam vorbele si sa trecem la treaba. Declansarea cam­paniei anti­coruptie respecta programul electoral al can­didatului CDR. Ca ea, Coruptia, se implementase adânc în lumea politica româ­neasca, e un adevar pe care nu ne propunem sa-l demonstram aici. Dar ca acest program început cu Sever Muresan vine dupa bâlbâielile Gu­vernului Ciorbea, asta e un alt adevar pe care românii, destepti cum îi stim, l-au prins repede. Prima gafa ne arata clar ca în sectorul diver­siuni de la Palat lucreaza aceiasi specialisti, care au facut si evenimentele de la Târgu Mures, si prima mine­ria­da, si a doua mineriada, si Berevoies­tiul, daca va mai adu­ceti aminte. Cât de rudi­mentar sa fie un român încât sa nu înteleaga ca "i se ia fata" si i se întuneca mintea, ca sa nu mai gândeasca la drama pe care i-o provoaca explozia pre­tu­rilor?

Sa nu mai vorbesc despre Gafa zero. S-a gândit cum­va presedintele ca declansarea luptei împotriva coruptiei poate avea un efect devastator pentru Ţara? Ca mass-media inter­na­tionala abia asteapta sa prinda un astfel de subiect, ca pe o parte luptam sa-i aducem pe straini în tara si pe de alta ei vad la televizor ca România e o tara corupta, de gangsteri, în care nu merita sa inves­testi nici macar un dolar? Ce rost are un superorganism numit, daca retin bine, Consiliul National Anti Coruptie? Ce cauta sefii serviciilor de informatii în acest  organism, daca suntem stat de drept unde Politia si Justitia au treaba lor, Parla­men­tul treaba lui si Presedintele pe-a lui?

Sa fi vrut domnul Emil Constantinescu sa nu fie cum­va mai prejos de Gheorghiu-Dej, Ceausescu sau Iliescu, sau îi place si domniei sale postura de "parinte al natiunii" si "salvator al natiei"? Ma tem ca nu cumva aceasta cam­pa­nie sa nu ne faca din nou celebri în lume, asa cum ne-am facut singuri cu copiii nostri bolnavi de SIDA si handica­patii care pentru unii din afara sunt grosul poporului ro­mân.

Arestarea lui Miron Cozma e o alta mâncare de pes­te. Ca "Poetul Huilei" e vinovat, asta  o stiu si copiii dintr-a doua si toti cei care au vazut scenele cu­tre­mu­ra­toa­re de la Bu­­cu­resti. Unii le-au trait pe pielea lor. Unul dintre acestia este chiar domnul Petre Roman, Cazutul de la Putere si Satisfacu­tul de astazi de o alta Putere. De ce a trebuit, oare, sa gafeze din nou presedintele întâlnindu-se cu liderii minerilor si implicându-se în scandalul care se profileaza, iarasi nu stiu. Ca doar nu domnia sa aresteaza ori elibe­rea­za în aceasta tara, cu exceptia cazurilor de gra­tiere, bineînteles. Sa nu înteleaga presedintia ca arestarea li­de­rului minerilor da satisfactie altui Presedinte, al Senatului, al doilea cap din stat, care nu se resemneaza niciodata sa fie al doilea, dar atrage ca un magnet ura celor pe care Miron Cozma i-a facut sa plateasca astazi doar 25 de bani kilowatul? Ca oricarui miner îi este mai aproape camasa decât adevarul? De aici, pâna la o noua venire a minerilor nu e decât un pas. si când vin minerii cad guverne si ghici ghicitoarea mea, cine profita?

si pentru ca tot s-a deschis sezonul la gafe preziden­tiale, tin sa reamintesc natiunii vâlcene o alta, mai mare decât Palatul Cotroceni. Care va sa zica, Presedintele reco­man­da înfiintarea în fiecare judet a unui Consiliu Anti-Co­rup­tie for­mat din presedintele Consiliului Jude­tean, seful Par­chetului, al Politiei, poate si primar. Ma întreb si va întreb daca nu cumva s-a declansat vreun razboi pe undeva, care sa justifice asemenea masuri exceptionale, cum numai în perioadele legio­nara si stalinista s-au mai pomenit. Pai, ce mai e atunci Justitia Româna când domnii Mitaru (revo­lu­­tionar cu certi­fi­cat, dar si acuzat de vicepresedintele PNTCD ca a tras foloase din apa de Bradisor), domnii Stanescu si Paul Constan­tinescu (acuzati de senatorul S de implicare în cazul Gorun) si alti domni hotarasc sa-l anche­teze pe motiv de coruptie pe ceta­teanul X? E democratie ori junta în tara asta? Cine pe cine judeca si cu drept? Pa­rerea mea e ca magistratii români ar trebui sa se simta pro­fund jigniti, ori sa se apuce de gradinarit lasând domnilor Mitaru si compania din toata tara mâna libera sa faca or­dine. Ma cam ia cu frig si ma opresc aici. Cred ca pre­sedintele citeste prea multe ziare si a vazut prea multe filme ame­r­i­cane. Cineva ar trebui sa-i spuna domnului Presedinte ade­varul. Pâna când nu va fi prea târziu.

Declar deschis sezonul la gafe

M

a surprinde si pe mine comunicatul prese­din­telui Constantinescu, comunicat ce se refera la con­sti­tuirea unei comisii Anti-Coruptie la nivelul fieca­rui ju­det, prin urma­re si în judetul nostru. Mi-am exprimat ne­du­merirea într-unul din numerele trecute, am spus atunci ca nimic nu justi­fica acest gest, ca el anuleaza prerogati­vele unei puteri în stat numita putere judecatoreasca. Dar, tinând cont de colap­sul economic si de starea jalnica în care se afla tara, acceptam si aceasta masura, mai ales ca ea vine din partea unui prese­dinte care a jurat sa faca imposibilul pentru bunastarea supu­silor sai. Cu o singura conditie: ca din aceasta comisie sa faca parte oameni nepa­tati, carac­tere integre, suflete mari, dispuse sa ia taurul de coarne. Când spunem oameni nepatati se înte­lege ca este de dato­ria celor care pot face parte din aceasta co­misie sa se recuze public, pâna la lamurirea oricaror banuieli care planeaza asupra lor.

De asemenea, credem ca din aceasta comisie trebuie sa faca parte si reprezentantii tuturor asa-numi­te­lor puteri în stat, inclusiv presa. Presa, pentru o deplina transparenta a activi­tatilor acestei comisii. Este de la sine înteles ca pre­sa, prin reprezentantii ei, va trebui sa pastreze secretul abso­lut, în faza de început a cercetarilor, si sa respecte (ca si întreaga comi­sie), secretul discutiilor, respectând deopo­tri­va un principiu al statului de drept numit prezumtie de ne­vinovatie.

Dar, pentru ca nu sunt siguri ca va fi asa, patronii ziarului "CURIERUL DE VÂLCEA", ziar în care au apa­rut în ultimii sapte ani sute de cazuri, care au zguduit opi­nia publica vâlceana (dar care au ramas nepedepsite), au ho­tarât sa înfiinteze si ei o comisie.

Aceasta comisie este formata din voi, oamenii "CU­RIE­­RULUI DE VÂLCEA", ziarul care din 1990 si pâna astazi a fost mândria tuturor vâlcenilor, pentru ca la Vâlcea s-a nascut primul cotidian particular din Româ­nia. Re­ve­nind la coruptie, sa spunem public ceea ce stiti: toate do­sarele pe care le-am publicat în ultimii ani au fost pastrate, cu grija, si vor fi redeschise.

Este adevarat, si asta nu e vina voastra, au fost epoci în care elanul vostru iacobin a trebuit temperat. Noi suntem o putere în stat pe care nu o apara decât adevarul. Când am constatat ca nu aveati suficiente probe, am prefe­rat sa va aparam si sa ne aparam ziarul.

Astazi, suntem aparati si de viata. Viata impune sa spu­nem lucrurilor pe nume. Faceti acest lucru si veti avea san­sa de a fi cel putin la fel de importanti ca domnul Mitaru et Co. Nu va temeti ca vom suferi. Spunând ade­va­rul  este po­sibil sa cada, sa se clatine capete mari, pe care toata lu­mea le credea încoronate pe viata. Spu­nând ade­va­rul, în toata cruzimea lui, vom fi înjurati, dar si lau­dati. Peste un timp vor fi multi aceia care va vor iubi.

Spuneti lucrurilor pe nume: cum s-au facut marile averi din ultimii sapte ani, cum au fost cumparate functii, cum au fost cumparati oameni, cum au fost extorcate fon­duri de miliar­de, construite cladiri în buricul târgului, furate maga­zine, terenuri.

Spuneti adevarul, pentru ca orice adevar merita citit. O ultima idee: s-ar putea ca toate aceste demersuri, fiecare din­tre ele meritând o ancheta, sa para cam de stânga. Dar, ade­va­rul nu este nici de stânga, nici de dreapta. Este pur si simplu adevarul vietii noastre, ratiunea gazetarului de a exista.

P.S. Îi rugam pe toti cei interesati în aflarea adeva­rului, persoane sau institutii, sa ni se alature. Marturia fiecarui vâlcean poate sta la baza însanatosirii climatului în care traim. Noi scriem si credem ca "Orice adevar merita citit".

Scrisoare deschisa ziaristilor de la "Curierul de Vâlcea"

Î

n urma cu câteva luni, m-am apucat, plin de sârg, de o analiza a cauzelor care au dus la prabusirea PDSR, partidul domnului Iliescu. Las la o parte teza mea de atunci, conform careia PDSR-ul a cazut, vorba docu­men­telor de par­tid, din ratiuni obiective, generate de nece­sitatea resincro­ni­zarii cu Vestul pentru o mai rapida ascen­siune spre telul dorit: intrarea în NATO si pene­trarea Con­si­liului Europei, ca na­tiune cu drepturi depline. Atunci atri­buiam prabusirea PDSR unor forte externe. Mai târziu, am auzit si bancuri, extrem de rare în aceasta perioada de în­crân­cenare, care vorbeau de tra­darea unor lideri (Ceau­sescu, Iliescu), facute de unele servicii secrete (Securitate, SRI). E posibil sa fie asa, dar, pâna una-alta, eu le iau drept glume si constat ca, în buna parte, po­cainta la care este supus, astazi, acest partid politic are radacini adânci în doctrina (lipsa acesteia), în modul tulbure si amatoristic în care s-au comportat li­de­rii, în lipsa de luciditate si ideal. PDSR nu a stiut niciodata ce a vrut. A dorit sa fie si un par­­tid modern si un partid care îsi asuma trecutul în valo­rile sale necompromise. Vina primordiala îi apartine lide­ru­lui sau necontestat, Ion Iliescu, prea dominat de mantia prezidentiala pentru a-si aminti disciplina de baza numita "Constructii de partid". Cei tineri, mai uleiosi si pro­occi­dentali, au jucat cu pan­tofii lor de lac Hora Unirii cu liderii pra­fuiti, incapabili de a spune doua vorbe fara sa se bâlbâie. Totusi, în PDSR au existat multi tehnicieni, multi oameni ver­ticali si buni pro­fesionisti. Ce i-a facut pe acestia sa sus­tina orbeste o cauza pierduta? Dorinta de a-si pastra pos­turile? Obligatia pe care si-au luat-o fata de stapânire în ca­litate de mana­geri? Sau fata de salariati?

Asa cum mi s-a mai întâmplat, sunt nevoit sa constat ca PDSR nu poate fi analizat din exterior, fara ura si par­ti­nire. Astazi, la câteva zile dupa Conferinta Nationala a aces­­tei miscari politice, vad cu ochiul liber cum gruparea de­vine partid. Cum se contureaza o doctrina de stânga, fara acel "centru" care facea ca PDRS sa fie nici cal, nici magar. Cum persista, ca aburul alcoo­lului într-o încapere, ideea fun­damental gresita ca fara PDSR tara e pierduta. Daca li­derii PDSR nu vor hotarî ca au pierdut partida pe mâna lor, îi asteapta dezastrul.

si dezastrul acestui partid va putea provoca mari dez­e­chilibre în societatea româneasca. Pentru PDSR a venit vre­mea pocaintei, nu neaparat pentru greselile comise, ci, mai ales, pentru a demonstra românilor superi­ori­tatea cre­dintei lor politice.

PDSR, partid politic neoprotestant?

Î

n acceptiunea lui (deja) clasica, sportul este un mij­loc de recreatie, de defulare, întaritor fizic si psihic, pentru individ, dar si pentru mase. Dar aceasta defi­nitie vulgara e buna pentru studentii anului I de ANEF. Pentru noi, cei ce ne extaziem arareori, sportul e un in­stru­ment colosal. Cu acest instrument sibilinic se obtin bani, sume fabuloase, cu ajutorul carora mici state cu eco­no­mii darâ­mate si-ar relansa programe întregi de dezvol­tare, instru­ment financiar, dar si de propaganda, în care sta­tele investesc si ele munti de bani în scopul de a-si face cu­nos­cute valorile nationale si, prin ele, de a se face, ele în­sele, cunoscute. Vedeti bine ce con­centrari de forte implica Olimpiadele, Campionatele Eu­ro­pene si Mondia­le, cum se bat comitetele olimpice nationale sa organizeze unele com­­petitii, ce lupte s-au dat ca sa fie subminate unele mani­­festari (Moscova si Atlanta, de pilda).

Într-un fel, sportul este o expresie a nationalismului, ba chiar a patriotismului, cu voia dumneavoastra.

Nu ne bate tuturor inima mai repede când auzim Im­nul? N-am fost noi mândri ca suntem români când Nadia Coma­neci a revolutionat lumea gimnasticii? si, amintiti-va, atunci îl înjurati pe Ceausescu si visam ca trecem Dunarea înot, în cautarea libertatii.

Sa fiu bine înteles. Acest tip de nationalism este ca­rac­te­­ristic oricarui popor. Americani sau rusi, austra­lieni sau francezi, români sau unguri lupta, sportiv, pentru su­pre­matie. Competitia este în vinele tuturor si ea vine de de­parte, din vremea când lupta pentru supravietuire era prin­cipala ocupatie a individului.

Pe vremea când Coman era prim-secretarul acestui ju­det, sportul vâlcean a înflorit. Cum facea acest pasionat de sport sa rupa barierele puse de atotputernicul Partid, nu stiu. Ceea ce am aflat, însa, de la oameni care l-au cu­nos­cut bine, e mult mai important. Coman a vazut ceea ce era de va­zut: puterea si faima pe care ti le dadeau inves­titiile în mis­carea sportiva. Nu e deloc întâmplator ca, azi, cei care iu­besc sau lucreaza în lumea sportului îl po­menesc numai în cu­vinte frumoase.

Asa a ajuns judetul Vâlcea, judet mic si, pâna la o alta demonstratie, un apendice al fostei Regiuni Arges, sa fie cunoscut în tara si strainatate mai mult prin echipele spor­tive si arbitrii sai, decât prin pitorescul si, sa zicem, cele­­britatea statiunilor sale. Râmnicul ajunsese, dupa Bu­cu­resti, sa aiba cele mai multe echipe în prima liga, în jur de 9 - 10, din câte îmi amintesc. Coman a fost un pre­cursor al gân­dirii miscarii sportive vâlcene si cine se va încumeta vreo­data sa scrie o istorie a  sportului vâlcean va trebui ne­aparat sa-l aseze acolo unde se cuvine.

De la acest Coman si pâna azi, istoria sportului vâl­cean s-a scris si cu aur, dar si cu cenusa amestecata cu mul­te promisiuni. Echipa de handbal feminin, gratie mana­ge­rilor Gavri­lescu (sport) si Roibu (sponsor), a ramas în lu­mea valo­rilor eu­ropene si mondiale, dar, trece si ea, prin­tr-o perioa­da de tran­zitie, de reforme. Celelalte sporturi s-au stins încet, ca niste lumânari. Unele mai pâlpâie când cineva îsi mai aduce amin­te. Baschetul, voleiul si fotbalul, tenisul de masa, sahul, luptele s-au prabusit realmente.

Fot­balul, pentru ca el ne intereseaza acum, a încaput pe mâna lui Vasile Gorun, care la acest capitol, are un foar­te mic merit: acela de a fi mentinut echipa "în viata". Ca pe ba­za aceasta s-au învârtit sume mari de bani, e o alta pro­blema. În fotbalul românesc sume de 100.000, 200.000 de dolari nu mai mira pe nimeni. Plus banii negri despre care mai bine nu mai vorbim. Fata de domnii Copos, Dinu, Va­sile Gorun a fost un biet gainar - care a aspirat, de ce nu, sa intre în lumea mafio­tilor "cu staif" din fotbal. Aceas­ta lume, potrivit afirmatiilor colegilor mei de la sport, e o alta lume, unde banii se învârt, se arunca si se chel­tuie mai dihai ca la Cazino. Spor­tivi, antre­nori, prese­dinti de cluburi, di­rec­tori de publicatii spor­tive, ziaristi din presa scrisa si co­mentatori spor­tivi traiesc din aceasta economie subterana a spor­tului românesc. Atunci în­te­le­gem de ce s-au spalat pe mâini Pilatii vâlceni, care, vorba ceea, au "discens" bine unde nu trebuie sa-si bage mâinile, pentru ca s-ar fi ars foar­te repede.

Totusi, ne permitem sa întrebam: Cine sunt irespon­sabilii care au cedat echipa de fotbal Chimia lui Vasile Go­run? Cine se încumeta sa spuna azi lucrurilor pe nume? De ce acesti domni cu urechile si mâinile lungi fac acum pe niznaii, când nu unul, doi jucatori, ci aproape o echipa de valori a fost vânduta altor cluburi? Va avea pre­fectul Curcaneanu sufi­cienta forta ca sa-si duca gândul bun pâna la ca­pat?

Totusi, pâna una-alta, cineva trebuie sa faca ceva pen­tru biata echipa de fotbal Chimia Rm. Vâlcea, re­bote­zata F.C. Vâlcea. Dupa arestarea lui Gorun, echipa trece printr-o criza. Cineva totusi plateste, din moment ce tinerii fot­balisti se antreneaza la Govora, stau si manânca la hotel. Un inspector de la BCR, domnul Perta, m-a oprit deunazi si mi-a oferit o varianta pentru redresarea acestui club. El pro­pune înfiintarea unui Consiliu de Onoare al Clubului, for­mat din bancheri, manageri, oameni îm­pa­ti­miti, dar si cinstiti, care ar putea gestiona fondurile banesti si ajuta per­formanta sportiva. Ar putea fi un început.

Am facut o scurta trecere în revista. Sa mai spunem ceva: multi au vazut în timp salvarea în Oltchim. Dar, se stie, Oltchim are probleme în mentinerea stachetei la hand­bal fete, unde competitia este mai dura si cere mult mai mul­te investitii.

Ca manager, îl înteleg perfect pe domnul Roibu: considera inutila investitia în fotbal, câta vreme handbalul con­tribuie în mod spectaculos la crearea imaginii hol­dingului Oltchim si, de ce nu, a României. De fotbal ar trebui sa se ocu­pe altcineva, cu vocatie de începator si constructor, cu sufi­cienti bani pentru a redresa o echipa - fa­nion pentru acest judet.

Din pacate, însa, la Vâlcea, banii sunt putini, judetul e mic, privatizarea merge slab iar privatizatii sunt saraci. Ei nu au bani de fotbal si, din pacate, cu un Oltchim nu se face primavara. Sa o iau de la început si sa spun cât de impor­tant poate fi sportul pentru un judet ca Vâlcea?

Ŕ bon entendeur, salut!

De ce se va alege praful de sportul vâlcean

Î

n ultimele saptamâni, ziarul nostru a publicat mai multe puncte de vedere, care sanctionau nu cam­pania anticoruptie declansata de Presedinte, ci formele hi­la­re pe care le putea lua, uneori, aceasta. Ne-am spus a­tun­ci punctul de vedere si nu o sa-l mai repetam. Inte­resant pen­tru cititorul vâlcean e, mai ales, faptul ca tagma je­fui­to­rilor pe care ne-am obisnuit sa-i numim "corupti" a in­­trat în panica. Coruptii se repliaza repede, sunt foarte adap­tabili la mediu. Ei stiu ca nu e de glumit cu aceasta cam­­panie, si-si iau masuri de pre­cau­tie.

Ei apar mai des la televizor, tin conferinte, folosesc mass-media pentru a nega a priori orice amestec în mur­da­riile pe care le-au comis. Pentru ei nu conteaza nimic, în afa­ra privilegiilor dobândite fraudulos. Pentru aceasta, ei fo­losesc orice metoda, subliniez "orice me­toda". Dorinta de onora­bi­li­tate si de rasturnare a valorilor e în firea lor. Se stie, orice gangster doreste la un moment dat sa devina ne­gustor ono­ra­bil. Sub masca onorabilitatii, însa, se ascunde mâr­savia, cu formele ei hidoase. Nu conteaza câti bani tre­buie cheltuiti în acest scop, câte furturi de constiinte, câte sa­crificii trebuie facute pentru aceasta.

Astazi ne vom opri la un exemplu concret. S-a scris în "Curierul" ca toate dosarele minciunilor din ultimii sapte ani au fost pastrate si ca vor fi reactualizate. Ca vom spune lu­crurilor pe nume, indiferent câte capete mari vor trebui sa cada. Fata de acest radicalism al ziarului nostru, ce si-au spus dragii nostri corupti? "Ia, hai sa facem noi un ziar, doua, sa ne putem apara la o adica, sa aratam lumii ca noi sun­tem tari si mari...".

Pentru acest lucru reteta e simpla: în primul rând tre­buie sa fii dispus sa pierzi bani. Un cotidian poate costa zeci de milioane lunar. Dar asta nu e nici o proble­ma. "Avem, îsi spuse «onorabilul» nostru, destui bani. A avut bal­ta ceva peste în ultimii ani. De ziaristi nu ducem lipsa, sunt destui falimentari de publicatii în Vâlcea, ziaris­te ne­satis­facute si orgoliosi lipsiti de potenta talentului. Îi luam pe toti sub aripa noastra protectoare si îi punem la lucru. Le dam noi peste bot tuturor celor care ne vorbesc de rau. Le aratam noi lor!"

Cu acest discurs, bietii nostri fanarioti cred ca te pot în­sela pe tine, iubite cititor. Noi credem însa ca nu e asa: cu ziar sau fara ziar, acesti domni tot corupti si putrezi pâna în maduva oaselor ramân. Tu stii asta mai bine decât ori­cine. Noi ti-am spus-o cu încapatânare în ulti­mii ani. Mai zi­cem o data si sa nu zici ca nu ti-am spus.

Pazea, coruptii îsi fac ziar!

A

m observat cu tristete în ultima vreme cum actio­neaza unul dintre factorii politici din Ro­mânia de azi. Am fost tristi dar nu prea. La urma urmei, e drep­tul oame­nilor politici de a-si alege mijloacele de atac, de a schim­ba pe oricine si orice în numele doctrinei pe care o pro­mo­veaza. Cetateanul este acela care sanctio­neaza toa­te ero­rile, gafele, minciunile. De aceea ne numim stat de­mocratic, de aceea exista alegeri. Asta e problema lor, a po­­­­­li­ti­cie­nilor.

Ca ziaristi, suntem însa îngrijorati de gama extrem de lar­ga a manipularilor facute prin presa, de abaterile de la deontologia ziaristica. E drept ca la aceste acte infame se de­dau, în special, confratii nostri din presa scrisa din Ca­pitala. Ca ziaristi modesti, ce lucram în presa locala, am re­fuzat întot­deauna sa ne dedam la jocuri de culise, sa publi­cam dosare, care ar fi facut sa cada capete, vinovate sau nu. Cu atât mai mult, astazi, când exemplele nega­tive a­bun­­­­­­­­­da în jurul nostru.

Repetam, pentru cine are urechi de auzit: noi nu pu­nem nimanui pistolul la tâmpla.

Noi nu punem nimanui pistolul la tâmpla

M

-am întors vinerea trecuta dintr-o lunga cala­torie, i-as putea spune de studiu, din Ca­na­da. Am stat treizeci si trei de zile, într-o tara al carei sistem de organizare mi se pare aproape perfect. si asta pentru ca în aceasta tara - model si pentru americani, toata lu­mea, inclu­siv poli­ticienii, îsi vede de treaba ei. Munceste. Nu latra la luna, nu emite pareri personale, nu macina cu­vinte inutil, economiseste resursele de energie intelectuala si le canali­zeaza spre performanta. Ca orice ziarist si con­du­­cator de ziar, am citit presa româneasca locala si cen­trala, apa­ruta în zilele cât am lipsit din tara. Marturisesc ca nu am avut nici o surpriza, ca ea, presa ro­mâneasca locala si centrala, aparuta în zilele cât am lipsit din tara, sa scape odata din capcanele pe care i le întind zilnic politicienii.

Ceea ce m-a mirat foarte tare este intensificarea ma­ni­­­pu­larilor pe care politicienii, constienti sau nu, le fac, prin presa, asupra alegatorilor. Sa nu-si dea acestia seama ca se afla într-un mare pericol? Ca orice cuvânt exprimat poa­te fi un bumerang? Ca, privit din perspectiva timpului, orice principiu de circumstanta poate deveni ridicol?

Ca aceste diversiuni s-au executat prin ziare ca "Ziua", "România Libera", "Dimineata", "Adevarul" nu ne in­­tere­seaza, decât ca material de studiu. Pe noi ne inte­reseaza presa locala si în special presa vâlceana. De ce a pier­dut ea din credibilitate si, mai ales, de ce îsi permit unii politicieni locali (pentru ca noi i-am ales), sa faca, la adresa pre­sei, acuzatii atât de grave. De ce nimeni în aceasta tara nu are bunul-simt sa recunoasca greseala, începând cu se­natorul ICS si termi­nând cu deputatul YGREC. Se cred dum­nealor invulnerabili? Da, asta se vede cu ochiul liber. Dar tot cu ochiul liber am vazut si noi, în ultimii sapte ani, si mai stim si de dinainte, cine au fost, si cine sunt domniile lor, fosta si actuala putere, cum si-au facut averile, cum au de­turnat blocuri, cum au ex­por­tat grâu subventionat si si-au facut domenii în centrul orasului, cum si-au cumparat lo­curi în Parlament sau în con­siliile judetene, cum si-au pus toate rudele în functii si si-au tras averi uriase, cum au ma­nipulat constiinta de clasa a unui partid în interes personal si altele, si altele. Am fost tentat sa dau nume. Nu mai are nici un rost. Toata lumea stie despre cine este vorba si n-ar avea nici un rost pentru ca as gresi. A spune ca politicianul li­beral D, ca peremistul P, ca pedese­ris­tul C si taranistul S, ca pesemistul R sunt vinovati de una sau alta din chestiuni este greseala, pentru ca ei ar putea sa fie si mai vinovati. Noi nu punem nimanui pistolul la tâmpla pentru ca ne in­tereseaza sa muncim, sa supravietuim în hatisul de legi de dân­sii inventate. Iata, am spus-o!

În rest, Canada merge mai departe...

Canada merge mai departe

A

m fost unul dintre putinii care au îndraznit sa critice, imediat dupa preluarea puterii, actuala coa­litie gu­ver­namentala si pe presedintele Constantinescu. Spu­neam atunci  ca nu e admisibil ca niste partide care au stat sapte ani pe tusa sa se concentreze în primul rând, asu­pra unor aspecte de suprafata (coruptia), în ciuda specta­cu­lozitatii lor. Când "am declarat deschis sezonul de gafe", nici nu-mi închipuiam cât de repede vor gafa actualii guver­nanti. si nici cât de mult. Gafele s-au tinut lant de parca dom­nii de la Putere se întreceau care mai de care sa dea în gropi.

Astazi, dupa câteva luni, situatia nu mai e deloc co­mica, nici macar tragicomica. E dramatica, de-a dreptul, pentru români, carora de-abia le mai ajung banii  pentru mân­care. Guvernul a luat si nu a dat nimic în schimb. De pro­mi­siuni îi saturasera guvernele anterioare. si totusi, ca un facut, actuala putere, astazi, în ciuda sondajelor pe care si le comanda singura, su­pusa unui vot de încredere popu­lar, s-ar aseza din nou pe ban­cile opozitiei. Ce-i de facut?

Miscari sociale, greve, veniri ale minerilor la Bucu­resti ar însemna o noua catastrofa nationala. Acest guvern tre­buie sa duca reforma pâna la capat. Sa privatizeze, nu sa vânda toata România pe un pumn de dolari. Sa actioneze ferm, dar întelegator cu românii. Domnul Cior­bea si com­panionii lui nu trebuie sa uite ca sunt români si nu extra­terestri. Sa duca, daca pot, reforma pâna la capat, pâna aco­lo unde tot ceea ce a fost al românilor sa redevina al lor: fabrici si uzine, pamânt, farmacii, case etc. E dreptul lor, al românilor sa vânda  unor se­mintii de aiurea ceea ce le-a revenit dupa aplicarea reformei.

Adica în conditii de normalitate.

si totusi, reforma trebuie dusa mai departe

Î

ntr-o discutie particulara cu o persoana avizata în domeniul me­dical, doctorul Danes afirma ca, în absenta unei legi pen­tru asi­gu­rarile de sanatate si, prin urmare, a unor retributii adec­vate ale medicilor, acestia, fara exceptie, vor primi mita. Bani, de preferinta bani. Asa a fost de când ne stim. Chiar daca uneori ne revoltam si chiar daca ei, medicii, sunt, în realitate, umiliti. Umiliti ca trebuie sa traiasca din "aten­tiile" patronului cu patru clase care, chiar daca ieri îl sfida, azi îi da bani. Îi da bani "ca sa-l faca bine". Sa-l vin­dece de o boala uneori rusinoasa. si dom' doctor ia banii, timid la primele experiente de soiul asta, apoi din ce în ce mai îndraznet. si ce altceva ar putea sa faca? Sa-si opereze pa­cientul cu gândul la banii de cosnita pe care nu i-ar putea asi­gura din umilul sau salariu? Sau sa se înghe­suie în auto­buzul care duhneste a transpiratie, îndreptându-se catre spi­tal, pentru ca n-are bani sa-si cumpere o masina? As zice ca nu! si as mai zice ca daca bani pentru doctori nu sunt, nici sanatate nu va fi. Daca ar fi sa fim cinstiti, pus­cariile ar trebui sa geama de doctori. De doctori, de pro­curori, de politisti, de avocati si ju­decatori, de profesori, adica de intelectuali. E clar ca "buna ziua", SISTEMUL E GRE­sIT. Cum gresite ni se par aceste înscenari care nu vin­deca, ci, dimpotriva, îmbol­navesc un corp de pro­fesionisti. Teoria acarului Paun este perfect aplicabila si în acest caz. si ar mai fi ceva: au trecut aproape 200 de zile de la alegerile din noiembrie în care victoria s-a datorat, în spe­cial, intelec­tu­alilor români dornici de schim­bare si satui de umi­linte. Aceasta teroare dezlantuita împo­triva lor, a inte­lectualilor români care traiesc într-un sistem vinovat, obligati sa ia mita de la primul pâna la ultimul (sub o forma sau alta), anunta, oare, o noua epoca "legionara"? La ur­ma urmei, ca sa-l citez pe colegul nostru Sandu Abramo­vici, toti intelec­tualii pot fi considerati "jidani împutiti"?...

A început umilirea intelectualilor români

Î

n '89, '90 si câtiva ani mai târziu, credeam cu totii ca procentul de trecere de la socialism la capi­ta­lism e o floa­re la ureche, ca vom fi noi în stare sa ne des­cur­cam, ca doar suntem români, ce naiba. Ei bine, nu a fost asa, pentru simplul motiv ca a trebuit sa ne adaptam unor noi men­talitati în care banul juca si joaca rolul pre­pon­de­rent. Cel mai des folosit cuvânt din ultimii 7 ani, cu­vân­­tul "re­for­ma", ascunde o vastitate de nuante, care sca­pa, de cele mai multe ori, chiar aceluia care îl pronunta, oricât de dibaci ar fi.

Nu vorbim de reforma, vorbim, printre altele, de o noua forma de proprietate, cea privata, care se opune cu suc­ces (vezi tarile occidentale - si învata din ceea ce vezi!) greo­iului mecanism etatist, birocratic, ale carui per­for­man­te sunt reale, dar în nici un caz comparabile cu re­zultatele ob­ti­nute de celalalt termen de comparatie.

Când spui "reforma", spui si schimbarea men­ta­li­tati­lor si stim cât de greu se fac acestea. Uneori îti este greu sa re­cu­nosti ca înca mai vorbesti cu limba de lemn, ca înca mai gândesti în termeni  tovarasesti, ca înca mai crezi într-o "revolutie". De boala aceasta sufera, înca, în România mi­li­oane de cetateni, institutii de stat, ziaristi, o parte din ser­vi­ciile secrete, dintre politisti, si chiar o parte dintre po­liticieni.

Toti acestia ar trebui sa se întrebe, într-o zi, de ce ne mi­logim la Portile Occidentului, de ce cersim NATO, de ce nu merge economia nationala. Cu totii suntem vino­vati si ar tre­bui sa recunoastem barbateste ca suntem incapabili sa fo­losim instrumentele noi pe care le avem în dotare, sub­limate în sintagma proprietate privata. Sa lasam la o parte in­dolenta noastra proverbiala si sa facem ceva, începând de la curatenia în curte si terminând cu proiecte care angajeaza destine umane si dau capital unei natiuni.

Sa ne iasa din cap, pentru numele lui Dumnezeu, tâm­penia "sa moara capra vecinului" si sa facem ceva mai per­­formant decât aceasta, care sa aduca nitel progres natio­nal. Pentru ca progresul national aduce cu sine ideea de dem­nitate nationala si atunci nu ar mai fi nevoie de gesturi de umilinta extrema în fata unor "lifte pagâne" (vezi NATO pentru ultima oara). Asa cum ne-ar pazi, ca na­tiune, de agre­­siu­nile unora mai bine dotati, mai sireti, care stiu si pot sa foloseasca absolut toate mijloacele în promovarea pro­priului interes, adica al celui national (cetatean bogat în­seamna o tara bogata, si o tara bogata este o tara puter­nica).

Va veti întreba ce rost are aceasta introducere. Are. Pentru ca, în cazul despre care o sa va vorbesc în con­ti­nuare, se întâlnesc, milimetric, toate relele acestei gândiri nationale putrede, care ne trage în jos, spre periferia civi­lizatiei si a timpului. România nu trebuie sa ramâna vesnic cu eticheta de tara retrograda, de delatori, de insi care îsi dau singuri cu ciocanul în cap si îsi taie picioarele cu secera. Pentru ca avem dreptul de a vorbi de la egal la egal cu oricine, oricât de american ar fi acesta. Cu o con­ditie: sa în­vatam sa muncim ca americanii, sa nu latram toata ziua si sa ne vaicarim.

Iata cazul: cineva, care apartine unei forte oculte, ul­tra­­­­retrograde, antioccidentale, a ordonat o campanie de pre­­­­sa împotriva unei societati comerciale privatizate suta la suta si a directorului acesteia. Firma se numeste Cozia Fo­rest, iar directorul Nicolae Barbu. Cozia Forest, spu­neam, a fost privatizata integral, spre deosebire de alte câte­va zeci de mii, care nu sunt nici cai, nici magari, nici asini (Mebo, Pas, cota­tii Rasdaq etc.). Pentru aceasta, rete­ta e simpla: se ia un zia­rist oarecare, de la o publicatie oarecare, i se da un do­sar si ordi­nul de atac. Începe de­mo­larea, pentru ca, în cre­­ierul celui care a dat ordinul, ideea de privatizare vine dinspre "împutitii de capitalisti", de la "putregaiul omenirii care trage sa moa­ra", de la un creier care este în largul lui în cutia craniana si care doreste o pri­vatizare de timp colec­­tivist, fara patron. Asa vede creierul respectiv inte­re­sul national. De ce? Cum? Unde? În ce fel? Cine? Conti­nuam, mâine, ca sa fie mai palpitant.

sarpele care trage sa moara iese la drumul mare

S

a revenim la cazul nostru: Cozia Forest. De acum, de când ordinul a fost dat si dosarul trans­mis, ziaristul nos­tru se pune pe treaba visând la premiul Pullizer pentru jurnalism angajat. Scoate la lumina toata mizeria  dintr-o între­prindere fosta socialista, astazi privata. Îl pune pe direc­torul acesteia în cele mai umilitoare însai­lari de fraza, declaratii ale unor fosti subalterni, fara sa verifice nimic. Se stie ca nici un director de întreprindere nu este sanc­tificat de angajatii sai, cu atât mai putin de aceia pe care i-a sanctionat sau i-a dat afara. De la firme de stat ori pri­vate. si acestia, delatorii, se pun pe informari, pe de­cla­ratii, care, mai pe scurt, vor sa dovedeasca tuturor ce­ta­tenilor lumii ca directorul nu e cinstit. Ca a luat, ca a dat, ca s-a facut stapân pe averea statu­lui si a clasei mun­citoare.

În cele patru episoade ale campaniei (se mai anunta, em­­fatic, multe altele), exista însa si pasaje care poarta o alta am­prenta a mâinii profesionistului. Cine a dat dosarul zia­ris­tului nostru? Cine l-a avut. Ca doar n-om fi atât de fra­ieri sa-l credem pe autorul articolului capabil sa faca munca unui profesionist al informatiilor. E treaba dom­ni­lor de acolo sa vada pe ce gaura s-a produs scurgerea. Unde s-a în­mânat ziaristului acest dosar? Probabil la bere, unde pre­miul Pullizer devine premiul Pulita, vorba celor de la Aca­demia Catavencu, si toate maruntisurile dintr-o societate co­mer­ciala devin cataclisme, iar directorul se me­ta­morfo­zeaza într-un criminal de razboi.

Cea mai mare acuza din aceasta minipseudo­cam­pa­nie de presa este aceea ca directorul a devenit proprietarul în­tre­prinderii. Afirmatii care nu pot fi pro­bate, pentru ca nu exista documente, orice cetatean român fiind liber sa cum­­pere actiuni (daca are bani curati) si sa devina pro­prie­tar ma­joritar, adica patron. Aici se închide o alta paranteza, deja subliniata în episodul trecut. Orice director din Ro­mâ­nia ar fi trebui sa aiba aceasta oportunitate de a detine cel pu­tin 51% din numa­rul de acti­uni ale unei întreprinderi. Altfel, ramâne la mâna Consiliului de Administratie, un fel de mini CAP. Legislatia promovata de PDSR nu a  permis acest lucru si a deschis, pe furis, portita tuturor desta­bili­zarilor posibile. Fara a fi xeno­fob, cred ca ar fi trebuit sa se faca mai mult: ca investitorul român sa aiba facilitati mai mari decât cel strain, care nu va plati niciodata o între­prin­dere româneasca la adevarata ei valoare (din cauza ra­portului leu - dolar, abil manipulat de Banca Nationala).

Daca directorul Nicolae Barbu a reusit sa devina ma­jo­ritar la Cozia Forest, eu zic ca merita felicitat. Desi nu cred. S-a dovedit în pas cu timpul sau, cu reforma care pro­pune tocmai acest lucru: concentrarea actionariatului pâna la nive­lul de grup restrâns de proprietari sau de unic pro­prietar, varianta eficientei maxime a performantei pro­ductive.

Cozia Forest este o întreprindere vâlceana cu peste 3.000 de salariati. Unde sa cautam interesul care poarta fesul? Înauntru sau afara? Apostolul dreptatii ne lasa sa credem ca înauntru. Noi am cercetat mai putin si tot ceea ce vom spu­ne mâine este adevarat. Pâna atunci, vorba lui Marius Tuca, noapte buna!

Post-scriptum: Daca s-ar închide fabrica de cheres­tea de la Brezoi, un oras în care saracia umbla pe strada, nu credeti ca venirea minerilor la Bucuresti ar fi o dulce joaca de copii?

sarpele care trage sa moara iese la drumul mare (II)

P

roza numita bombastic ancheta "Cozia Forest" res­pira un parfum de ziar de partid, ceva în ge­nul vechiu­lui "Orizont". Nu a fost mare lucru în demon­ta­rea me­canismului de producere a articolului, asa cum nu a fost ne­voie de o cercetare minutioasa a adevarului existent la Co­zia Forest si a minciunilor spuse cu gura plina. M-am men­tinut la nivelul principiilor, de restul lasând loc altora, mai compe­tenti, pentru ca sunt organe specializate. E de mi­rare ca Poli­tia, Curtea de Conturi, Finantele Publice si altii, si altii nu au confirmat pâna acum teza ziaristului si a pu­­blicatiei.

Aceasta metoda a santajului de presa e deja istorie, pen­tru ca este falimentara. Un om inteligent a facut-o si acum nu prea mai are loc în judetul Vâlcea. Pentru el am rezer­vat o camera la Frasinei...

Revenind la cazul Cozia Forest si la nivelul prin­ci­piilor, sa spunem ce viza si probabil ca mai vizeaza (visea­za) seria noastra de articole. Ar fi vorba, mai întâi, de favo­­rizarea concurentei interne (oculte) si externe (tot oculte).

Sa mai spun ce importanta poate avea o între­prindere care prelucreaza lemn? O întreprindere cu peste 3000 de sa­lariati? Care produce alte câteva mii de locuri de munca pe orizontala? (În firmele care prelucreaza che­res­teaua pâna la nivelul de scobitoare?).

Sa mai spun ce pericol ar fi daca unitatea de la Bre­zoi s-ar închide? Ar putea disparea ca oras Brezoiul, un loc unde oamenii abia au ce mânca, un loc la limita saraciei românesti. Cu toate acestea, am citit de curând, exact acest loc a fost ales de o firma transnationala pentru a dezvolta un proiect fabulos.

Sa mai spunem ca Societatea Comerciala Cozia Fo­rest ar putea sa nu mai primeasca nici un leu credit si s-ar pu­­tea prabusi ca un castel din carti de joc?

N-am sa mai adaug nimic. Nu stiu ce urmareste pu­blicatia în care apar astfel de articole. stiu, din experienta de ziarist si editor, ca e din ce în ce mai greu sa faci rost de bani, sa platesti la timp salariile, sa întretii o stare de spirit ono­ra­bila în firma. Cred ca salariatii de la orice între­prin­dere, deci si cei de la Cozia Forest, ar trebui sa pupe, me­taforic vorbind, mâna directorului care semneaza lunar sta­tul de plata a sala­rii­lor de peste 1 mi­liard de lei, plus ceaseu­rile si impozitele aferente.

Sper ca totul sa para mai târziu o gluma de prost gust. Societatea noastra trebuie, într-un fel sau altul, sa-si re­ga­seasca o cadenta a normalitatii.

Cu sau fara serpii care colcaie, înca, si încearca sa muste. Chiar daca trag sa moara. E un fior tragic în des­tinul acesta, al serpilor. Când li se face a moarte, ei ies la dru­mul cel mare...

sarpele care trage sa moara iese la drumul mare (III)

C

a unul dintre fostii angajati ai Combinatului Chi­mic, am nostalgii si multa, multa întelegere. Îmi amintesc foarte bine, era în 1980, cursa de dimineata, pero­nul, pa­sarela, mirosul întepator de noxe, atelierul în care maistrii ma puneau sa matur de doua ori pe zi, pauza de masa si glu­mele deocheate ale colegilor. Au trecut de atunci 17 ani, aproape o viata de om. Gigantul vâlcean nu­mit Combinatul Chimic, care a dat pâine la zeci de mii de an­gajati, continua sa traiasca.

Se numeste Oltchim, dar oamenii îi spun tot com­binat. Ce vreti, e combinatul lor, într-un fel, casa lor, spe­ran­ta lor de a trai mai bine, de a avea un salariu, de a-si an­gaja fiul/fiica, de a iesi la pensie onorabil. stiu ca stiti toate astea. Ati fost si dumneavoastra în anii aceia un om al com­binatului, mai mare ca mine, un biet muncitor de 19 ani, dar tot mic în comparatie cu managerul Roibu de azi. Într-un fel, nu mult, dar datorez si eu Combinatului faptul ca am o fa­cultate. Mai mult chiar, functia mea de director general la "Curierul de Vâlcea" e o con­secinta lo­­gica a stabilitatii ju­detene generata de fostul Combinat, astazi Oltchim SA. Ce s-ar fi întâmplat la Vâlcea daca nu ar fi existat Combinatul?

Se stie, judetul Vâlcea ar fi devenit un apendice al Re­­giu­nii Arges, un judet modest fara vigoare, orizont si înal­time. Dar nu a fost asa. Dupa '89, Oltchimul a reusit sa de­mon­streze lumii, si subliniez lumii, ca un gigant poate fi salvat, daca are un management corespunzator, un con­ducator onest si abil în acelasi timp. Îmi pare rau­, trebuie sa spun, chiar daca se va spune ca va fac putin cultul perso­nalitatii, ca înflorirea nemaiîntâlnita a fostului Com­bi­nat e ope­ra oameni­lor de acolo, dar si a dum­neavoastra. Daca ar fi sa dau crezare vorbelor actualului prefect de Vâlcea, dom­nul Nicolae Curca­neanu, ati fost ca un burete, care a supt tot ceea ce a fost bun din lume si a încercat sa-l asi­mileze la Râmnicu Vâlcea, începând cu instalatiile ultra­­moderne la standarde mondiale si terminând cu ambi­tia de a avea cea mai buna echipa de handbal fete. Ati fost uleios, dar si dur.

O

ltchimul si-a dezvoltat o filozofie proprie, co­recta, din moment ce a devenit, dintr-un "mor­man de fiare vechi", o unitate superprofitabila, râvnita azi de multe cercuri interesate. Ati ilustrat, muncind, teza ca in­dus­trializarea României nu a fost totalmente o conceptie ero­nata, din moment ce produsele dumneavoastra sunt com­petitive si numele Oltchim cunoscut în toata lumea. Ati în­draznit, ati fost ajutat de multi, de foarte multi sa reusiti. Fap­tul ca Oltchim este ceea ce este se datoreaza celor care au crezut ca pot reusi - oamenilor de la Oltchim si celor care aveau datoria sa apere acest bun câstigat: mana­geri, sefi de sectie, mun­citori, dar si bancheri, repre­zen­tanti ai Gu­vernului în teritoriu, vicepresedinti de banci, par­lamentari, institutii ale statului.

Ati stiut sa va faceti relatii, sa impuneti modestie, dis­­­­ci­plina, dar sa abordati si o morga europeana, care pen­tru unii se numeste aroganta, dar care face parte din teh­nica de com­portament manageriala.

Într-un fel, Oltchimul de azi face o legatura necesara între ceea ce a fost si viitor, între economia socialista si cea de piata. E un caz, atipic, de acord, de aceea le sta tu­turor ca un os în gât. Nu cred sa existe în Europa de est un caz asema­nator. Exemplul Oltchim, modelul Oltchim da, daca se poate spune asa, cu tifla tuturor organismelor eu­ropene si mondiale, Guvernului, care pune un gigant cu un pro­fit de miliarde pe lista de lichidare. E absurd, dar e ade­varat, tragic de adevarat.

Ce e de facut? Ce se va întâmpla cu oamenii de la Oltchim? Cine va prelua pachetul majoritar? Va respecta viitorul patron, oare, planul de dezvoltare minutios conceput de dumneavoastra? Veti ramâne manager?

Ati încercat sa raspundeti la toate aceste întrebari, du­minica seara, într-o emisiune televizata, la statia afiliata PRO TV, numita pompos Radioteleviziunea Etalon, când­va, e adevarat, un etalon al presei locale.

I

ntrarea pe post duminica seara, în locul filmului, e o greseala care costa. Nu puteti cere, domnule Roibu, ca toti sa traiasca aceeasi tensiune cu dumnea­voas­tra. Aveti dreptate, "Strada Hanovra" e un filmulet care, ca sa va citez, a mai fost dat de câteva ori pe post. Dar oamenii sunt simpli, ei nu au exercitiul marilor pro­bleme, prefera filmul unor discutii cu adevarat esentiale pen­tru viata lor. Toti cei care au fost acolo ar fi trebuit sa stie asta, ca pretinsi profesionisti ai mass-media.

Ama­torismul lor, provenit din ambitie, v-a costat pe dum­neavoastra, singurul care a pierdut putin. Sa stiti ca oa­menii se înflacareaza repede si  nu stiu multe: înjura. Nu ati pu­tut fi înteles pe deplin si la justa valoare. Prezenta dum­neavoastra într-o emisiune trebuie pregatita cu grija si ea nu trebuie sa se transforme într-un arbitraj între doua tele­viziuni si doua ziare. Greutatea si impor­tanta personalitatii dum­neavoastra nu trebuie speculate în nici un fel de presa loca­la, unde, sa fim sinceri, toti suntem o apa si un pamânt. Din cauza lipsei de bani, fireste.

C

e rol avea ziarul nostru aratat neglijent cu de­ge­tul în aceasta emisiune nu înteleg nici astazi. M-a durut enorm, prezentarea ziarului "Curierul" ca pe un infrac­tor. Ne-au sunat multi oameni la redactie si ne-au cerut la­muriri. Iata-le:

Senatorul PRM de Vâlcea, Nicolae Patru, a acordat un interviu colegului nostru Aurel Trusca. Fara sa puna la în­doiala cuvântul institutiei senatoriale si al unui senator care face parte dintr-un partid cunoscut pentru pozitia sa pro-româneasca, cei care conduc redactia au decis pu­bli­ca­rea acestui semnal de alarma. De unde sa stie ei ca nu este asa? Dar daca era adevarat? Ne-ati reprosat ca nu v-am în­trebat pe dumneavoastra. E drept, nu v-am în­trebat, pentru ca la "Curierul" structura de conducere are libertati func­tionale nelimitate. I-am întrebat de ce nu au facut-o, iar ei mi-au raspuns ca nu s-au îndoit o clipa de cu­vântul sena­to­ru­lui Patru, mai ales ca stiau, din campania electorala, ca dum­neavoastra ati "votat" într-un clip publicitar difuzat insis­tent pentru alegerea lui Nicolae Patru ca senator. Ei nu au încer­cat sa faca un deserviciu Oltchimului. Din contra, au încer­cat sa avertizeze, prin vocea senatorului, de o astfel de po­sibilitate. si lor, ca an­gajati, si noua, ca patroni, ne pasa în mâna cui va pica pachetul majoritar de la Oltchim. Nici noi, cei de la "Curierul" nu ne dorim un al doilea Vilmar, someri, în­chiderea celei mai moderne forje din Europa. Daca dum­neavoastra credeti ca spionajul eco­nomic e ceva de do­meniul trecutului, va înselati amarnic. Acum e vremea lui.

"Curierul" a tinut tot timpul cu Oltchim. A tinut tot tim­pul cu oamenii lui, a raspuns asa cum a putut ges­turilor de generozitate aratate în timp, v-a pretuit mereu pe dum­neavoastra, omul nr. 1 al Oltchim. Am trecut cu ve­derea mi­cile umilinte la care ne-ati supus. Noi ne-am dat seama ca ac­tul dumneavoastra de conducere are ratiuni superioare si am înghitit totul cu stoicism. De aceea, îmi permit sa va spun, nu înteleg de ce nu mi-ati pomenit nimic despre ne­multumirile dumneavoastra, joia trecuta, cu trei zile înainte de aceasta emisiune prefabricata, când ve­nisem sa con­semnez punctul dumneavoastra de vedere cu privire la exter­nalizarea CET-ului? stiati ori nu stiati ca ne veti face zob duminica seara?

Aceasta lipsa de fair-play este inexplicabila.

Pentru ca lucrurile trebuie lamurite, trebuie sa-i infor­mam pe cititorii nostri ca exista un mare adevar în de­cla­ratia senatorului Patru consemnata de noi:

Nu Mihai Diculoiu, liderul sindicatului liber OLT­CHIM, ci fratele sau bun, ec. Petre Diculoiu, sef Ser­vi­ciu Privatizare si Registru al Comertului al societatii emi­tente, Oltchim SA, este una si aceeasi persoana cu Petre Diculoiu, agent de valori mobiliare al Societatii Romaxa SA. Daca nici acesta nu este un conflict de in­terese, daca se­natorul greseste, atunci noi suntem vinovati. Docu­men­tele însa vorbesc limpede, prea limpede. Semnalul de alar­ma ramâne si el a fost tras. Unii ne-au rugat, chiar, sa va su­geram sa coborâti putin în centrul de Calcul si sa verificati ce cauta acolo societatile Romaxa si Romfin. Asta pentru ca am vazut ca nu va este in­diferent ce se întâmpla cu actiu­nile Oltchim.

"C

urierul de Vâlcea" nu judeca pe nimeni. El spu­ne, pentru ca nu se crede buricul pamân­tului. El e creator de imagine si nu distrugator al ei. Din 1994, po­litica ziarului e una moderata, respectuoasa fata de ci­titori si factorii de putere, care lasa tuturor dreptul sa-si for­­meze o opinie. Ca ziarul nostru a "atentat" la imaginea Oltchim e fals. Noi ne-am temut tot timpul sa scriem, de pilda, despre unele accidente mortale, pentru ca am înteles me­sajul superior transmis de conducere si raul pe care îl pu­tem pro­duce. si asta s-a petrecut chiar de curând.

Î

ntelegem si nu ne suparam. Pentru Oltchim, pen­tru oamenii lui, a venit clipa suprema: privatiza­rea. Nu in­diferent cum, nu indiferent cu cine. În aceasta conjunc­tura nu conteaza daca Merrill Linch, Nomura Secu­rities ori grupul londonez Balli va prelua pachetul majo­ritar. Ci ce se va întâm­pla de aici încolo! Nu este totuna daca manager general va fi Roibu, ori un anume domn Thompsen! Nu e lip­sit de importanta daca holdingul va ramâne un tot, ori se va farâ­mita. E dramatic sa stii ca un alt manager sau tot acesta poate fi obligat de viitorii pa­troni sa concedieze 5000 de angajati, sa închida sectii. Pentru ca asa fac pa­tronii, domnule Roibu. Ati fi naiv sa cre­deti ca un patron va fi înduiosat de soarta unor oameni. Managerul nu prea are sen­timent, mai ales cel care lucrea­za pentru un patron strain. V-o spun, pastrând proportiile, din experienta noas­tra de la "Curierul".

De aceea, cred ca trebuie sa va luptati în con­tinuare. Va sunt alaturi mii de oameni, mii de vâlceni, care tin la viata lor, la familiile lor, la tara lor. Guvernul mai greseste, am scris la vremea aceea  ("S-a deschis sezonul la gafe"), unii duc campanii iresponsabile (vezi cazul "Cozia Fo­rest").

Daca am putea, am face ceva ca oamenilor de azi ai fos­­tului Combinat sa le revina toata averea. Nu sta în pu­terile noastre, totul depinde de alte puteri, pentru care nu con­teaza legea fundamentala a managementului: "când ceva merge bine, nu trebuie sa schimbi nimic"...

Sa fiti convins ca ziarul "Curierul de Vâlcea" nu va va sta si nu va sta nimanui, niciodata, în genunchi, dar el va ramâne, din dragoste, din ratiune, alaturi de toti oa­me­nii Oltchimului.

Mult succes, domnule director general!

Nu ne este indiferent care va fi soarta oamenilor

de la OLTCHIM

V

esti îngrijoratoare ne parvin din bazinul carbo­nifer Berbesti: potrivit lor, aproape 2000 de salariati   s-au înscris benevol pe listele de disponibilizari, în special de la exploatarile Copaceni si Cernisoara. Între 50 la suta si 75 la suta din angajatii acestor mine asteapta linistiti cele 20 de salarii promise de Guvern. Ei nu si-au pus niciodata problema ca aceste salarii s-ar putea sa nu le mai ajunga, ca banii se scurg printre degete mai repede decât apa; ca acele 20 de milioane pe care le vor lua amicii mei Bila, Gabi, Tavi nu vor ajunge pentru a începe o afa­cere. Ei si-au facut un calcul asemanator: mai bine sa ple­cam repede, cu bani în buzunare, decât sa ne dea ei afara! E uluitor cât de repede se de­struc­tureaza fragilul sistem din ulti­mii sapte ani!

Orice om are o gândire reziduala, tributara ex­pe­rien­telor sale. La auzul vestilor descrise mai sus, am reac­tionat si eu eronat. Întâi mi-a venit ideea sa ma revolt si sa spun ca un om care procedeaza asa, schimbând statutul de an­gajat cu cel de somer, e un om caruia nu-i place munca, e un las, un iresponsabil! A fi somer e o rusine în unele tari nor­male din Vest. A fi somer, în Canada, e mai rusinos decât a fi pusca­rias. De ce? Pentru ca societatea im­pune un cult al muncii, iar cel care nu munceste nu are acces la un standard (standing) de viata normal, decent, îndestulator. Sunt vinovati amicii mei Bila, Gabi, Vlad, Tavi? Nu stiu ce sa mai spun. Cred ca aceasta situatie merita o ampla dez­batere, de aceea am trimis la Berbesti un redactor. În ziarul de luni, vom avea primele opinii. Pâna atunci, în antiteza cu exem­plul precedent, un alt caz real.

Nae este un fost inginer la Berbesti. Anul trecut, un accident stupid i-a omorât copilul si i-a încarcat constiinta. În accident a mai murit o fata. Desi Nae era nevinovat, el a tre­buit sa-si îngroape atât copilul, cât si vecina. Acest om a fost un om distrus. Dar Dumnezeu e mare si l-a ajutat. Nae a participat la loteria vizelor americane si a fost admis. A pri­mit actele de la ambasada SUA si s-a pregatit sa plece. A întârziat cât a putut de mult plecarea. Într-o zi, însa, s-a hotarât: si-a cumparat bilet la cea mai ieftina companie care zbura spre New York, o companie ceha. A ajuns la New York pe aero­port si a fost pierdut. Nae nu stie o boaba en­glezeste. A cautat în cartea de telefon numele unor prieteni si al unui unchi, fost medic ginecolog la Vâlcea. L-a gasit, a locuit cu el câteva zile. În scurta vreme, avea serviciu. Mo­dest, dar era un serviciu. Dupa doua luni, Nae s-a eman­cipat: s-a angajat pen­tru sase luni muncitor pe un pescador, în Alaska. Câstiga 5000 de dolari lunar, cu 4000 mai mult decât la fosta slujba. Înca nu vorbeste englezeste, dar e di­s­pus sa lucreze 16 ore pe zi. Nae lucreaza "pâna cade lat jos", cum zicea Theodor Stolojan. El spera ca, într-o zi, soar­ta îi va surâde. Poate va deschide un cabinet me­dical îm­preuna cu unchiul sau. Impo­sibil? Nu, perfect a­devarat. Nae are toate sansele. Existenta lui se consuma acum într-un sistem stabil, care se autorepro­duce.

Exista asemanari? Judecati singuri ce a facut, în cazul ami­cului Nae, metafora copilului aruncat în apa. Dar amicii Bila, Nae, Vlad, Tavi? Este si România o tara a tuturor posibilitatilor? Da, cu o conditie: sa fii dispus sa muncesti 16 ore pe zi, ati putea raspunde. Unde? Cum? Cu ce? Pen­tru cât?

La aceste întrebari nu mai pot raspunde. Sau raspund fals, bieti prizonieri ai propriei lor gândiri reziduale.

Numai copilul aruncat în apa poate deveni un bun înotator

O

 stire AM PRESS ne-a anuntat, ieri, ca o cor­po­ratie americana este interesata sa investeasca în mai multe obiective turistice din judetul Vâlcea. Pentru ca noi selectam din noianul de stiri pe care le primim de la agen­­tiile cu care suntem conectati, pe cea de interes vâl­cean o republi­cam astazi. E o stire de pagina 1, stire care re­­vine asupra unui subiect deja cunoscut noua, poate si dum­­neavoastra, dintr-un interviu pe care l-am realizat, re­cent, cu prefectul Nicolae Curcaneanu.

Spu­nea atunci domnul Prefect ca americanul cu care a stat de vorba a ramas mut de uimire atunci când a vazut Vidra si ca ar fi fost în stare sa scoata din buzunar carnetul de cecuri si sa achite pe loc un miliard de dolari. "Un mili­ard de dolari"? "Da, un miliard" - mi-a raspuns si a adau­gat ca va verifica daca omul respectiv este solvabil. De la discutia aceea si pâna azi, gura lumii a mai adaugat ceva povestii.

Se pare ca americanii au calculat din privire poten­tialul turistic al zonei. S-a mai auzit, de pilda, ca ei ar dori sa aduca turistii de la Viena, cu un hidroavion. Ar putea veni atât turisti din Statele Unite, cât si din Europa Occi­dentala. Am intra astfel într-un circuit, intrare care nu ar putea fi decât benefica pentru judet si pentru tara.

Vâlcea si-ar putea valorifica, fie si partial, puternica baza turistica pe care o are si la care nu s-a prea lucrat în ultimii ani. De la rateul cu investitia lui Ion Ţiriac în ho­telurile de la Calimanesti, aproape nimic nu s-a mai auzit în turis­mul vâlcean. Ceva major, sa nu ma întelegeti gresit. si, totusi, continuam sa ne laudam cu plaiurile noas­tre vâlcene, cu statiunile, cu muntii...

Daca acesti investitori vin, va fi cu mare folos atât pentru ei, cât si pentru noi. Americani sau nu, macar sa aiba ei bani si dorinta de a face bani. Restul va veni de la sine.

Ca­pitalismul ramâne, din pacate pentru noi, singura optiu­ne viabila pentru România. De aceea spun, înca o data, ca sa se auda: din punctul meu de vedere, americanii sunt bineveniti!

Americanii sunt bineveniti

E

xista la aceasta ora, în România, un curent ge­ne­ral de dreapta. Multi oameni, nededulciti la doctrine, fara a­pe­ten­ta filozofica, nu înteleg de ce sustin dreapta. Ei se de­li­miteaza în mod constient, de tot ceea ce a însemnat stânga de dinainte de '89, FSN sau PDSR-ul de di­nainte de '97. Acesti oameni asociaza stânga cu ideile ca­tas­trofice ale socialismului, altii, dimpotriva, supra­lici­teaza latura pozitiva a acestuia. Traim în miezul unui ev aprins, vorba lui Nicolae Labis, ev care e, mai degraba, un talmes-balmes general, în care cu greu îsi mai fac loc gân­direa echi­librata si bunul simt. Ieri, la Tribunalul Mu­nici­piu­lui Bu­curesti, s-a înregistrat un nou partid: Alianta pentru Ro­mânia, al carui lider, Teodor Melescanu, apare în sondaje ca a treia personalitate politica a momentului; ea vrea sa de­vina partidul bunului simt româ­nesc, care sa se opuna, prin mij­loace specifice (ca sa zicem asa), ex­ceselor de dreapta, pre­ponderente în acest moment, dar si ga­felor PDSR-ului din ultimii ani.

Toate sunt bune si frumoase în intentie si atunci e ne­cesar sa reamintim locul acela comun care spune ca si dru­­mul spre iad e pavat cu aceleasi bune intentii. Dar, exista un DAR, care nu trebuie trecut sub tacere. Acest DAR se re­fera, în mod precis, la o tradare. Omul tradat, nu partidul, se numeste Ion Iliescu, un lider politic con­testabil, daca doriti, dar un lider politic acuzabil de toate rele­le din Ro­mânia.

Iata de ce afirm asta: comitetul de initiativa al nou­lui par­tid este constituit, în cea mai mare masura, din stafful elec­toral al fostului Presedinte Iliescu, adica din aceia care aveau misiunea de a-l readuce pe Iliescu pe scaunul pre­ziden­tial. La vremea respectiva, ma miram de ce PDSR nu în­cearca sa-si îmbunatateasca imaginea, de ce se scum­peste ben­zina, de ce declaratiile contineau atâ­tea si atâtea gafe! N-am înteles nici atunci când, la fes­tivitatea de lan­sare a can­didaturii lui Ion Iliescu (la care am fost invitat si ma felicit ca m-am dus), acesti domni au or­ganizat un spec­tacol ceausist pur-sânge, de parca nea Nicu era viu. S-a mai spus, PDSR a fost macinat din in­terior si dezintegrat ca par­tid de o echipa de profesio­nisti ai (contra) propa­gan­dei. Daca e sa-i laudam, sa spunem totusi ca Iosif Boda si ceata lui de profesionisti (în care am recunoscut mai multi activisti UASCR), l-au ajutat enorm pe actualul Presedinte Constantinescu, dupa pa­rerea mea, în proportie de 50 % din victorie.

Cât de credibila este din acest punct de vedere "Alian­­ta pentru România"? Vom vedea. Pâna atunci, voi mai observa câteva similitudini: nimeni nu construieste pe ca­davre (vezi Nicolae Ceausescu - Ion Iliescu, Ion Iliescu - Teodor Meles­canu); exista asemanari tulburatoare între funda­mentalismul promovat de PSM si cel profesat de PNŢCD; destructurarea sistemului românesc continua cu mai mare ardoare decât pe vremea PDSR; PNŢCD tinde sa gu­verneze singur, ca si partidul de opereta al lui Ion Iliescu.

Traim pe pielea noastra un amurg al doctrinelor pure? Pentru ca, veti fi de acord, nu mai exista în Ro­mâ­nia de azi nici o ideea clara, adica, pe sleau, nici stânga nu mai e stânga, nici dreapta nu mai vrea sa devina dreapta.

Va reusi în acest concert eclectic, "Alianta pentru Ro­­mânia" sa devina un partid al bunului simt? Greu de cre­zut... Pâna atunci, s-a mai nascut înca un partid de ope­reta. Traiasca!

S-a mai nascut înca un partid de opereta. Traiasca!

S

untem cu totii de acord ca traim într-un amurg al ideologiilor, când nu mai conteaza prea mult daca baza doctrinara este una marxista, ori una conser­va­toa­re, de dreap­ta. Astazi, pentru români, ca si pentru alte po­poare din estul Europei (mai putin pentru rusi, unde lu­crurile sunt mai complicate), este esential sa functioneze eco­­­­no­mia. Modelul economic occidental, extrem de lu­cra­tiv, trebuie sa ia locul sistemului economic etatist de tip so­cialist, centralizat. Statele din est vor trebui înglobate si ele într-un astfel de sistem, unde raporturile de munca sunt al­tele, unde disciplina se învata din scoala primara, unde cen­trii de comanda sunt si ei diferiti. E evident pentru ori­cine ca România, ca si alte tari din est, nu poate emite mari pre­tentii si ca, desi nu este de acord, ea trebuie sa se supu­na unei vointe economice globale. Pentru ca aceasta trans­for­­mare, aceasta supunere oarba tre­buie sa poarte un nu­me, i s-a spus Reforma. Adica, uneori, în­chi­deri de fabri­ci, lichi­dari, someri. De ce? Nimeni nu explica pentru ca ni­me­ni nu are o perceptie generala a feno­me­nului de re­for­ma.

De foarte multe ori deciziile se iau peste noapte, fara studii aprofundate, fara sentimente. Totusi, ceva se misca si mis­carea se produce în sens pozitiv. Ce nu se în­telege, une­ori, este ratiunea pentru care reforma are atât de multe ru­peri de ritm. Nimeni nu explica de ce nu s-a con­tinuat po­litica de modernizare, de industrializare în­ceputa de Ceau­sescu în anii '70. O explicatie simpla ar putea fi aceea ca o Ro­mânie în care s-ar fi investit în re­teh­nologizare si care ar fi continuat politica de in­dependenta politica si economica ar fi devenit un stat pe­riculos de puternic, imposibil de su­pus, care ar fi încurcat multe planuri stra­te­gice. Desigur, ex­plicatiile pot fi multe altele. Ceea ce per­ce­pem noi astazi, în ciuda tuturor Ca­ssan­drelor, este o revenire spre nor­ma­litate, este ideea de pro­­prietate privata, fie ca este vorba de gos­podarii indi­vi­duale, fie de mari între­prinderi. Omul sim­plu e destul de mul­tumit: casa lui, pamântul lui par pro­tejate si asta îl face fericit.

Directorul de întreprindere privata poate sa ia deci­zii, im­posibile altadata. Toate acestea si multe altele ase­ma­natoare sunt partea frumoasa a marului numit Refor­ma din care toti suntem tentati sa muscam.

Privatizarea e un fenomen unic, care va genera    într-un viitor foarte apropiat alte raporturi sociale, inclusiv o buna­­stare generala pe care astazi nu o întrezarim. E foar­te greu, pentru unii, sa fie optimisti. Unii viseaza un nou Ca­nal, unde urmasii tortionarilor de ieri îi vor judeca pe urma­sii detinu­tilor de ieri. E o iluzie ridicola, care ne face mult rau si ne îndeparteaza de cercurile se­lecte al Lu­mii.

Problema noastra este una de adaptare si de elimi­nare a unor teze conservatoare. Cu totii va trebui sa rea­lizam, pen­tru numele lui Dumnezeu, ca trebuie sa mun­cim, sa ne fa­cem viata îmbelsugata, sa traim bine. Arderile ideo­logice tre­buie sa se stinga încet, încet, în arderi de tip eco­nomic, de asimilare, de dezvoltare, de productie. Gu­vernele noas­tre trebuie si ele sa ia seama, sa explice si sa se implice în fe­nomenul numit reforma. Reforma este, une­ori, un cal na­ravas, care trebuie bine strunit. Se stie, ca­zaturile de pe cal pot fi mortale.

Îndepartarea de popor e o gafa de proportii, care i-a pier­dut pe multi conducatori de state. Aici ar trebui, dupa pa­rerea mea, sa lucreze intens acest guvern. Cine sa-i spu­na Presedintelui si Primului-Ministru ca se izo­leaza, ca într-un cocon, într-o încrâncenare personala lipsita de sens? Ca sa reusesti astazi în România trebuie sa stii sa explici pe în­te­lesul tuturor. Altfel, risti sa ratezi, iar ra­tarea, nu-i asa, costa. Cu toate acestea, eu spun raspicat: trebuie sa fim op­ti­misti si sa ne gândim tot tim­pul cum sa facem sa reusim!

Reforma e un cal naravas, care trebuie bine strunit

C

hina. Înainte de orice, o supraputere demo­gra­fica. Marele zid chinezesc se vede din spatiu ca si explozia eco­nomica din ultimii ani. Stat comunist, cu lideri con­si­derati dogmatici, China ramâne pe atât de mis­terioasa, pe cât e de puternica. Unii ani au demonstrat ca într-un stat de dimensiunile Chinei pot coexista doua sis­te­me politico-eco­no­mice, iar diferenta se vede, se simte. Cea mai mare piata din lume se deschide încet, dar sigur.

Toti presedintii României au avut ceva de învatat de la China. Ceausescu a importat si ceva zgura, materia­lizata în Tezele din Aprilie, o curbura ideologica nefasta.

Iliescu a încercat, la rândul sau, o apropiere de Chi­na. A fost, la vremea dumnealui, criticat cu vehementa de ac­tua­­lul Presedinte, Emil Constantinescu.

În aceste zile, Presedintele Constantinescu este în Chi­­­­­na, prilej de mari învataminte, ocazie de a accelera o co­labo­rare traditionala, în ambele sensuri. Daca ame­ricanii si vest-europenii privesc cu jind la China, atunci e loc si pen­­tru o economie în dezvoltare, cum este cea ro­mâ­neas­ca.

S-ar putea ca Presedintele sa vina schimbat din acest voiaj. De ce? Pentru ca dumnealui, care mai face si mici gafe, dar, care este înainte de toate un om inteligent, va obser­va cu siguranta ceea ce nu se întâmpla azi în Ro­mânia: abandonarea definitiva a pedalei ideologice, care con­suma prea multa energie si concentrarea acesteia în pla­nul economic, acolo unde toate patimile se estompeaza si unde nu mai conteaza prea mult daca esti taranist sau mem­bru PRM.

China este astazi un tablou urias pe care se poate ve­dea, zi de zi, cum lumea capitalista - în care conteaza ca­pi­talul, înfloreste, în timp ce partile comuniste stag­neaza. Un fel de entuziasm a pus stapânire pe fiinta Pre­se­dintelui Con­stan­tinescu. Declaratia sa, înainte de plecarea în China, naste multe semne de întrebare, dar place, po­toleste setea de sânge a poporului. Sunt si eu printre adversarii acestei pseu­do-campanii împotriva coruptiei. Vad nimerita o con­centrare asupra marilor infractori si in­frac­tiuni eco­no­mice care au adus atingere statului, ce­tateanului si fiin­tei natio­nale. Poate ca, totusi, se gaseste cineva care sa-i spuna dom­­­nu­lui Prese­dinte ca marile infractiuni s-au nu­mit jocuri de întrajutorare, ca s-au facut astfel averi fabu­loase, ca au fost scosi dolarii din tara cu gea­mantanele. Clujul si Pi­testiul au fost, alaturi de Bra­sov, adevarate placi turnante ale marilor infractiuni. Le-au ca­zut victime numai oameni sim­pli, a caror credulitate a fost speculata ingenios. Daca dom­nul Presedinte vrea accelerarea luptei împotriva co­ruptiei, atunci trebuie sa stie unde sa caute. Poate vi se pare absurd, dar e bine sa se stie ca mai periculos decât Miron Cozma si mi­neriadele, decât fratii Paunescu si PDSR-ul, mai periculos decât orice, a fost, pentru primii ani de dupa Re­volutie, orches­trarea unor asa-zise circuite de întra­jutorare.

sefii lor de orchestra trebuie pedepsiti cu cruzime. Ei sunt marii trisori de dupa Revolutie, superbogatii de azi, mogulii politici de ieri, de azi, de mâine. Aici e buba care tre­buie sparta.

De aici trebuie sa reînceapa reconstructia morala, de care face atâta caz domnul Constantinescu. Daca este om co­rect, o va face, dupa întoarcerea din China. Suntem si­guri ca domnul Presedinte va întelege, singur, de ce jocu­rile de tip Caritas nu ar fi fost niciodata posibile în China, de ce exista acolo un început promitator de capitalism, de ce exista moralitate, de ce exista viitor.

La întoarcerea din China, Presedintele Constantinescu trebuie sa se ocupe de jocurile de tip Caritas. Adica, de marile infractiuni!

N

u doresc sa fac aici teoria chibritului si sa ex­plic ceea ce înseamna liberalism. Sunt convins însa ca putini oameni din aceasta tara au habar de doctrina li­be­rala. Liberali sunt multi, unii, ca domnul Jourdain, fara s-o stie. Dupa ani de presiune totalitara, tara s-a deschis. Greu, dar s-a deschis. Am intrat cu totii într-o epoca mai libera (la început) si liberala de-a dreptul, astazi. "Ai o firma pri­vata?". Da, am raspuns unui domn liberal. "Vrei sa obtii pro­fit?". Da, am zis. "Ţii la oamenii tai, la familia ta, la casa ta?". Evident! "Ei atunci sa stii de la mine ca esti libe­ral!". Aceste vorbe, care par simpliste, exprima, totusi, un ma­re ade­var, adevarul conceptiei liberale, mie­zul. Restul e sta­niol ideologic si zgura de partid.

Din '90 încoace, miscarea liberala e dezbinata sis­te­matic. În lumea liberala (a partidului liberal) exista chiar o filozofie a dezbinarii liberale.

Se spune, printre altele, ca domnul Câmpeanu, de pil­da, s-a întors din Franta cu misiunea de a-i dezbina pe libe­rali si, ca în urma acestui succes, a mai primit o tresa, cea de general. Acuzatia e grava si ea nu a putut fi nici­odata de­monstrata. Desi are iz de calomnie, de o mâr­savie groaz­nica, totusi, trebuie sa admitem ca ea a fost lan­sata pentru ca era necesara. La vremea aceea, tânara miscare liberala, o data coagulata, ar fi putut produce un dezechi­li­bru major în structurile de putere din România.

La câtiva ani de la acel episod, tensiunile dintre li­be­rali s-au mai estompat. Desi sunt înca divizati, liberalii au fost obligati sa strânga rândurile, sa stea spate în spate si sa se apere reciproc. "Dusmanul", adica fundamen­ta­lis­mul ta­ra­nist, combinat cu jocul de pisica al Partidului Democrat (care cade aproape întotdeauna în picioare), îi obliga pe li­berali sa fie uniti, sa-si combine puterile, ave­rea, sa-si calce pe orgolii si sa uite tot ce-a fost.

România are un viitor liberal. E obligata la un viitor li­­be­ral, daca vrea sa se alature statelor occidentale, unde li­be­ralismul economic si politic a produs minuni. Depinde acum de domnii Ionescu Quintus, Câmpeanu, Cata­ra­ma, Pa­triciu, Popovici, Manolescu si de altii ca România sa aiba acest viitor.

Acest pol liberal în structurile politice românesti ar fi o alternativa de guvernare viabila pentru anul 2000. Libe­ralii sunt acum în cea mai buna pozitie: sunt senini, n-au încrân­ce­na­rea taranista (fapt pozitiv, dar si negativ, uneori), nici ero­da­rea Partidului Democrat, nici oboseala PDSR-ului, nici radicalismului PUNR, PSM sau PRM. Nu au li­deri marcati de anii de temnita, sunt si bogati si oameni de lume. Au permis patrunderea în partid a unor oameni, care fac cu brio trecerea de la socialism la capi­talism ce va sa vie: (Un exemplu tipic este domnul deputat Decuseara, mare director pe vremea cealalta, dar si un rafinat si abil politician, astazi).

Acum e momentul pentru liberali. Vor sti ei sa lupte pentru cucerirea puterii? Vom vedea, întrucât, nu-i asa, de­pin­de numai de ei.

Pot spune: "Am firma privata, vreau profit, tin la oamenii mei, la familia mea, la proprietatile mele.

Deci, sunt Liberal!"

D

reptul de proprietate este sfânt. De fapt, asa cum stiti, acest drept fundamenteaza viata indi­vidului si a societatii. În tarile în care acest drept a fost consfintit de lege, societatea s-a dezvoltat cu putere. De ce? Pentru ca, vorbind în termeni vulgari, omul lucreaza numai pentru sine, pentru familia sa. De cealalta parte stau uto­piile colectiviste, statul socialist, ceapeurile, tovarasia. Cu totii stim de ce a dat faliment societatea socialista, chiar multilateral dezvoltata, cum era. Cu totii rea­lizam ca nu era iesire din groapa de potential socialista. Ca ne faceam cu totii ca muncim si ca statul si partidul se faceau ca ne platesc. Ca proprietatile noastre erau reduse la petice de pa­mânt si ca marea noastra avere se reducea la o cutie de chibrituri numita apartament si la o rabla de masina nu­mita Dacie. E adevarat ca au scapat tavalugului anumite zone. În aceste zone necolectivizate, oamenii au trait putin mai bine. Acolo, proprietatile au ramas si oamenii le-au ex­ploa­tat cu succes. Majoritatea pamântu­rilor au fost, dupa '45, incluse cu forta în colective, fie ca s-au numit sovro­muri, CAP, ori cum s-or fi numit. Unele pamân­turi au fost con­fiscate, iar proprietarii declarati chiaburi, dusmani ai orân­duirii socialiste, atentatori la ordinea de stat. Ce vina aveau acesti oameni? Ca parintii lor mun­cisera si le lasasera mos­tenire? Ca ei muncisera si-si cum­parasera batoze, animale, gatere?

În numele revolutiei, toate proprietatile au fost com­pac­tate în marea proprietatea colectiva, un simulacru de pro­prietate, pe care timpul a declarat-o, dupa cum s-a va­zut, falimentara.

Suntem acum la o jumatate de secol de la natio­na­li­zare, de la ceapizare. E momentul sa judecam putin, din perspec­tiva timpului, acel moment al Marii Erori Natio­nale. Numai astfel judeca ofensiva actualei puteri din Ro­mâ­nia, care încearca restabilirea dreptului de pro­prietate, prin re­tro­ce­da­rea unor suprafete de pamânt, de paduri, a caselor na­tio­na­lizate. O sa vi se para, poate, ciudat, dar domnul de­putat tara­nist Lupu nici nu stie ce sustinator aprig are în persoana mea. De ce ciudat? Pentru ca, în ulti­mii ani nu a fost condei mai decis (în presa locala) sa apere tot ce a fost bun în perioada lui Nico­lae Ceausescu, careia îi apartin prin nas­tere (1960), asa cum tot hotarât am fost în delimitarile mele fata de erorile sistemului comunist.

Astazi, lucrurile stau putin altfel si as dori sa ma ex­plic în cele ce urmeaza. Cred ca astazi traim cu totii un mo­ment al Marii Fatarnicii, în care, exact ca pe vremea con­gre­selor partidului, spunem una si facem, ori gândim alta. Dar pe dos, adica vorbim de socialism noi, miliarda­rii, noi, cei privatizati, cei cu buticuri si masini de lux, cu învârteli de milioane obti­nute prin pozitiile noastre privi­legiate.

Am cunoscut oameni din Vâlcea care si-au con­struit averi fabuloase, din salarii de umili functionari. Cum au reu­sit? Doar ei stiu ca si-au folosit functiile, relatiile, ca­pa­ci­tatea de a produce si vinde informatii, în interes personal.

Toti acestia alimenteaza astazi un curent neoso­cialist. Ei spun cu un rictus îngrozitor "Construiti, ba­ieti, case, ca ve­nim noi la putere si sa vedeti ce gradinita vom face aici!". De ce o fac, e limpede. Nu o fac pentru ca  ar crede o iota din ceea ce spun, ci pentru ca ascendenta la putere e o cale de do­mi­natie si de mentinere a pri­vilegiilor. Le tâtâie fundul ca noua putere le va taia perspec­tiva de evolutie, de îm­bogatire a lor, celor ce vin dintr-un moment revolut al is­toriei. Daca e   s-o spunem pe sleau, atunci sa stiti ca ceasul biologic al acestor indivizi s-a oprit la anul 1975, când în Ro­mânia era mai bine decât în vecini. Am mai scris ca e ne­voie, mai mult ca oricând, de o sincro­nizare cu timpul Occidentului si nu cu unul al unei Româ­nii a anului 1975. Ma delimitez în mod ca­tegoric de toti gagautii care pro­moveaza idei re­trograde, fie ei politicieni, oameni de afa­ceri, ofiteri, zia­risti. Toti acesti oameni aten­teaza, din egoism, la interesul na­tiunii, o trag în jos, acolo unde nu exista scapare. Nu spun ca ar fi nevoie de o "Noap­te a Sfân­tului Bartolo­meu". Ar fi tragic si toata de­mon­­stratia mea ar fi apa de ploa­ie. E nevoie de toleranta, o marca a de­mocratiilor oc­ci­dentale.



În acest context, mi se pare o datorie de onoare sa scriu ca daca bunicul meu ar fi avut 50 de hectare obti­nute cinstit, acestea ar trebui sa-mi revina, în mod obli­gatoriu. As avea, astfel, garantia ca proprietatea este sfânta în aceas­ta tara. As munci sa devin mai bogat, as face firme, ferme, as angaja oameni, as construi case.

As avea pentru ce munci si nu m-as teme nici o clipa ca, într-o zi, ar veni sa-mi bata în poarta domnii Rotaru si Ceausu sa-mi spuna ca sunt chiabur, adica dusman al popo­rului.

Îmi pare rau, dar asta e realitatea, domnilor to­varasi!

Daca bunicul ar fi avut 50 de hectare de pamânt, ele ar fi trebuit sa-mi revina în mod obligatoriu

A

m urmarit, ca si dumneavoastra, o emisiune a Televiziunii Române în care era vorba despre generalul Pacepa. Trei oameni. Arachelian, Rosca Sta­nescu si Cris­ti­an Troncota, au repus pe tapet cazul Pacepa, asa cum ni se prezinta el astazi, adica tradare, ori altceva. Punc­tele de vedere ale lui Rosca Stanescu au fost foarte clare: gene­ralul nu l-a tradat decât pe comandantul suprem, un dic­tator rosu care trebuia neaparat parasit pentru ca în Ro­mâ­nia sa se întâmple ceva bun. Prin urmare, actul de tra­dare al genera­lului ar fi fost unul pozitiv, care ar fi per­mis schim­barea la fata a României, Revolutia, de­mo­crati­zarea tarii. Degeaba a încercat istoricul nostru sa contra­ba­lan­seze dis­cutia, aducând argumente stiintifice si de bun-simt. De o parte stateau încrân­cenarea, de cealalta prin­cipiile. Nu vreau sa intru acum în tenebrele acestei pro­bleme, întrucât, atunci când vine vorba despre ser­viciile secrete, suntem cu totii niste ageamii. To­tusi, ca unii care am trait acele vre­muri, tre­buie sa ne limitam la bunul simt. si iata ce spune bunul simt: ca orice militar, fie el politist, securist ori militar de ca­riera, de la soldat la general, jura, e adevarat, si pentru co­mandantul suprem, dar, în primul rând, pentru patrie si popor. Asta se în­tâmpla nu numai la noi, ci la toate popoa­rele. Nimeni nu a putut pâna acum sa ne dea un exemplu de tra­dare pozitiva. Tradarea este tradare si atât, fie ca e vor­ba de în­calcarea cuvântului de onoare, fie ca e vorba de în­calcarea juramântului militar. Când e vorba de tara, mi­li­tarul care tradeaza fraternizeza cu inamicul tarii. El face rau la milioane de oameni în acelasi timp. Când e vorba de un fost sef al serviciilor secrete, tradarea nu mai poate fi jus­tificata, nici macar la nivel de conversatie, sub nici un mo­tiv. O tara este sigura nu numai atunci când frontierele sale sunt aparate si sigure, ci si atunci când organismele de stat sunt sigure, adica nepenetrate de inamic. Se stie ca din­colo de frontiere se termina prietenii si începe lupta. Când din­colo de frontiere se afla un fost sef al serviciilor secrete, lup­ta devine, pentru un timp, inegala. Cam asa s-a întâm­plat si în cazul Pacepa, un cetatean american care iu­beste, în opinia lui Sorin Rosca Stanescu, foarte mult Ro­mânia si vrea numai binele poporului român. În rest, vorba lui Shakespeare, totul e tacere si, vorba altui român ame­rican, Petre Popescu, dulce ca mierea e glontul patriei! Dar, daca nimic din ceea ce am scris nu poate fi justificat de momentele cu adevarat exceptionale pe care le-am trait?

Nu exista tradare pozitiva si dulce ca mierea e glontul patriei

O

ricât de multe diversiuni ar exploda în jurul nos­tru, oricât de multe palavre ar iesi din gura dom­nilor par­­lamentari români si maghiari, în sfârsit, oricât de multe intrigi s-ar tese în tara si în afara hotarelor ei, ni­meni nu mai poate trece cu vederea starea de fapt în care se ga­sesc cetatenii români astazi: starea de saracie, uneori lucie, de cele mai multe ori, saracie la limita normalitatii. Toa­te guvernele post-revolutionare au vorbit de cresterea ni­ve­lului de trai; fiecare dintre acestea a facut putin, mult prea putin ca, în România de azi, cetatenii români sa simta ca traiesc. E o concluzie aspra, care trebuie sa dea tuturor de gândit: celor de la stânga, pentru ca ei nu fac aproape ni­mic pentru saracii acestei tari, si celor de dreapta, pentru ca lucrurile evolueaza rapid si s-ar putea ca, într-o zi, sa fie stri­viti de masa flamân­zilor.

Ceea ce se întâmpla în jurul nostru arata cu precizie ca saracia e un lucru dramatic în România noastra cea de toa­te zilele. Fie ca e vorba de familii de profesori, fie ca e vor­ba de o familie oarecare de muncitori, se poate vorbi fara sa gresesti de saracie, de un nivel de viata sub limita nor­­malitatii (a standardelor) europene. Deciziile brutale din ulti­ma vreme (necesare, dar...) ale guvernului Ciorbea vor accentua aceasta stare de fapt. O saracie generalizata va face în viitor sa se observe din ce în ce mai bine con­tras­tele. Putini sunt aceia care au reusit cu adevarat în ul­timii sapte ani. În mintea lor   s-a instalat confortabil dispretul pentru cel amarât, cel foarte putin smecher, cel cinstit pâna la saracie. În acest context, previziunile anu­mitor politologi ro­mâni par sa se împli­neasca: tara noastra se îndreapta cu vi­teza maxima spre statutul de republica sud-americana, unde jocul democratic a fost înlocuit cu de­mocratia impusa de marile averi, de armata, de fortele de securitate. Daca ad­mitem, macar o secunda, ca avem un viitor de acest fel, vom fi aruncati dincolo de limi­tele dis­perarii, acolo unde nu mai exista speranta. Va trebui sa luptam în primul rând cu noi însine, sa dam, cum se spune, lupta cea mai grea. Sa înte­legem de unde vine raul, care îi împinge pe unii pensionari sa stea zile în sir la coa­da pentru câteva sticle de ulei, pe altii sa cerseasca sau sa faca cerere pentru cantina sara­cilor. Exista forme de lupta, carora trebuie sa le punem în valoare forta. Lupta sin­dicala este o modalitate com­promisa în acest moment. Viitorul s-ar putea sa fie, însa, di­ferit. Trebuie sa credem în asta, chiar daca noua ne este bine. Trebuie sa ne punem întrebari si sa cerem raspunsuri. Ceva, ceva se misca, e prea multa agitatie în jur. Are Ro­mânia viitor?

Depinde numai de ei sau numai de noi?

Saracia continua sa fie marea problema a românilor

S

aptamâna trecuta, partidele politice care re­pre­zinta stânga în Vâlcea au semnat un protocol de co­la­bo­rare. Foarte bine. Asta e politica. Unirea stângii era necesara din momentul în care au fost evidente gafele gu­vernului, asezonate cu stângaciile penibile ale Presedintiei. Foar­te bine, din pacate, însa, noi nu suntem pe PRO TV si po­litica nu e un show de televiziune. Nici macar la nivel ju­detean unde, îndeobste, lucrurile par sim­ple atunci când le pri­vesti din afara.

E aproape fenomenal ce se întâmpla cu stânga în Vâl­cea si în întreaga Românie. Aproape ca  nu-mi vine sa cred ca o traditie de cincizeci de ani s-a sters cu buretele în nu­mai câtiva ani. Ceea ce a ramas, nu numai ca nu co­res­punde epocii pe care o traim, dar are si iz de vodevil, ju­cat undeva, într-o maghernita, la o margine de oras. As dori sa dezvolt, pentru ca asta ar putea explica de ce m-am lepadat de ideile de stânga, asa cum te lepezi de Sa­tana. Precizez, pentru cei mai putin subtili, ca e vorba de idei­le de stânga, asa cum sunt ele promovate de unii po­liticieni, care îsi spun de stânga si nu sunt de Stânga, ca ideal de egalitate, gene­ro­zitate si echilibru social. S-a spus ca e o datorie pentru fiecare intelectual sa fie, într-o anumita e­ta­pa a vietii lui, de stânga. De stânga au fost si Lucretiu Pa­trascanu, dar si Iuliu Maniu, într-o epoca în care PNŢ mai inflama înca min­tile românilor.

Un genial filozof român, suspectat de a fi unul din ideologii miscarii legionare, a afirmat ca e obli­gatoriu sa fii de stânga pâna la treizeci de ani. Daca, însa, de­­pasesti aceasta vârsta si ramâi de stânga, ori esti tâmpit, ori esti ipocrit. Nu stiu cât de exact este acest citat, însa el e remarcabil: sinte­ti­zeaza perfect o etapa a evo­lutiei in­di­vidului pe scara sociala, în devenirea lui ca fiinta.

Dar sa nu divaghez si sa ma întorc la fruntasii nostri de stânga. Domnii nostri Comanescu (PDSR), Rotaru (PSM), Batagan (PS), Patru (PRM) au pus mâna pe creion si au semnat un protocol de colaborare. Ura, as putea stri­ga, e bine fratilor! Nu vedeti ca PNŢ-ul vâlcean se frag­men­teaza din interior, ca subprefectul Tudor (fost PNL-cd) fuge la taranisti, ca PD e mai mult ca o lebada în patria sa (Vâlcea), ca liberalii sunt prea liberali? Mo­ment­ul e bine ales, de acum, pe ei! Însa acum vine mo­mentul adevarului. Cine pe cine?

Primul cine ar fi curentul general de dreapta care tra­verseaza lent, ca un marfar, mintile românilor. Se opres­te în fie­care statie si, uneori, sta pe sinele de rezerva sap­tamâni  de-a rândul. Acest curent de dreapta, alimentat puternic de unii fochisti din presa si din umbra, e pro­occidental, pro-NATO, antisovietic (!) si anticomunist, anticeausist, uneori pare antiromânesc, adica antinational.

Toate defragmentarile pe care le propune Guvernul Cior­bea sunt târzii, dar necesare. Sunt lichidate între­prin­deri, sunt arestati oameni pe criterii politice, se pla­tesc poli­te unor categorii sociale (minerii). Nu curge lapte si miere în politica guvernamentala. E si fiere, uneori parca prea mul­ta si prea stângaci administrata. si, totusi, oamenii tac, opo­zitia se face ca lupta. Dar, aici e marele adevar, per­mutarile operate de actuala putere sunt, în plan global, po­zitive si se înscriu în efortul de tranzitie de la centralismul eco­nomic si politic socialist, la un capi­talism, vazut ca o cul­me a eficientei eco­no­mice, care nu mai trebuie de­mon­strata.

De ce tac oamenii? Asta ar fi mai greu de explicat în câ­teva cuvinte. Cunoscutul politolog Silviu Brucan a scris o carte remarcabila pe acest subiect. Brucan demonstreaza, cu binecunoscutul aplomb al teoreti­cianului marxist care este, ca evolutiile economice determina modificari pre­vi­zibile în structura de clasa a societatii, care este prea putin afec­tata de accidente sau crize, cum sunt urcarea si caderea preturilor la burse, cresterea dolarului, rezultatele electo­rale, sau de moartea unui lider.

În termeni vulgari, vom spune si noi ca românii sunt mai putin afectati de erorile guvernului Ciorbea, de pre­tentiile de autonomie ale minoritatii maghiare si mai mult de cresterea pretului la ulei, la pâine (paturile mai sa­race), a ta­xe­lor si impozitelor (clasa mijlocie). Românii au des­co­perit libertatea de a munci si altfel decât la stat; au des­co­perit alternativa de a avea propriul lor comert; de a calatori si de a-si face o casa cum au visat; s-au întors în satele lor, unde simtul de proprietate a înflorit cu zgomot. Toate astea arata ca Brucan nu s-a înselat si ca acest con­cept sociologic poate demonstra ca sistemul nostru social uni­formizator s-a trans­for­mat lent, dar sigur, într-un sistem nou, care pro­pune o clasa de mijloc puternica si ca aceasta transformare lenta este ireversibila. De aici încolo înceteaza sa mai functioneze metodele clasice ale lup­tei politice.

Acum trebuie sa vorbim si de celalalt cine, de poli­ti­cienii de stânga, despre acesti domni ai nostri de la Vâlcea si de la Bucuresti, care parca vin din alta lume.

Domnul Rotaru, de pilda, ma lasa fara replica. Dis­cur­­sul dumnealui politic e ultraretrograd. si e ciudat, pen­tru ca domnul Rotaru e un om tânar, a stat câtiva ani la Ho­tel Bucu­resti, lucreaza cu calculatorul.

De ce atâta praf pe discursurile domnului Rotaru nu pot sa-mi explic. Daca ne ducem la Bucuresti, la sefii dom­nului Rotaru, vom gasi un poet remarcabil si sincer, numit Adrian Paunescu, care tine în cârca un cadavru politic nu­mit Ilie Verdet. Cum mai poate crede Adrian Paunescu ca ce­naclul sau va ridica în picioare mii de oa­meni, iarasi mi-e greu sa înteleg. Ideile de stânga, asa cum sunt ele pro­movate de domnii Rotaru, Paunescu si Verdet nu prind în primul rând pentru ca ele se adreseaza unui pro­letariat, care începe sa nu mai existe si apoi pentru ca politica e un lucru mult prea serios ca sa-l faci cântând sau scriind pe jumatati de coli A 4. Am toata stima pentru pen­sionarii de la PSM, le admir con­secventa, dar îi asigur ca sunt ultimii mohicani ai unei epoci care nu se va mai întoarce vreodata.

Cu domnul Comanescu si PDSR, lucrurile stau nite­lus mai complicat. Domnul Comanescu, de a carui sin­ce­ri­ta­te ma bucur, îmi spunea, zilele trecute, ca este îngrijorat pen­­tru viitor, ca se gândeste la ceva lucrativ, care sa-i dea ga­ran­tii pentru anii care vin. Acest om cin­stit, putin greoi, dar om echilibrat si corect, a înteles ca vii­torul înseamna bani.

PDSR, spre deosebire de Iulian Comanescu, a în­te­les acest lucru înca de când era la guvernare. A pierdut puterea pentru ca trebuia s-o piarda. Vor trece ani pâna când va reusi sa scape de etichetele pe care n-a stiut sa le dez­li­peasca la timp. În mod paradoxal, Ion Iliescu face mari eforturi de sin­cronizare cu epoca. Daca ar veni numai de la Adrian Nastase, aceste eforturi ar mai avea ceva sens. Din pa­cate nu vin.

Despre domnul Batagan (PS) stiu prea putin. Era OK în rolul de lider sindical.

Despre domnul Mohora si partidul sau despre care s-a spus ca este construit pe scheletul unei banci (Co­lumna) si al unui grup de interese stiu mai multe, dar nu le spun acum. Sunt însa de acord ca poti fi de stânga si sa vii la se­din­tele de partid cu Mercedesul. Dar asta nu înseamna ca  esti pentru anii acestia, ci pentru cei de dupa 2010. Atunci se va putea, caci în parcare vor mai fi câteva zeci de masini bune.

Saracul domn Patru (PRM), e cel mai nepotrivit în aceas­ta alianta de stânga. Nicolae Patru e un om care a reusit în viata. E bogat, unii spun ca e miliardar. E liberal prin con­ceptii si prin avere. Cred ca nu va face niciodata casa buna cu tovarasul Rotaru. Daca privim spre Bu­curesti, spre Vadim Tudor, vedem un om admirat de multi, dar care îsi da siste­matic în petec. Problema lui Vadim si a PRM-ului ramâne una de optiune între a fi mas­cariciul national sau tribunul a carui voce cu inflexiuni pro­fund patriotice ri­dica o tara în picioare.

Cam asta este situatia stângii la Vâlcea si în toata Ro­mânia. Stânga face eforturi mari de a reveni pe piata po­litica româneasca. Se observa cu ochiul liber o in­adecvare a mij­loacelor de lupta într-o epoca în care in­dividul a alu­necat spre ideea de proprietate individuala si spre egoismul de tip capitalist. Aceasta smecherie (capitalista) a prins si în Ro­mânia. PDSR-ul a fost criticat cu vehementa pentru ca nu a facut reforma de tip capi­talist. Desi si-a zis de stânga si a frânat-o cât a putut, PDSR-ul a facut pasi liberali spre un capitalism pe care l-a vrut original, românesc. Capita­lis­mul însa nu are nuante nationale, e capitalism, e dur, e pre­tu­tin­deni acelasi. Ce are de facut Stânga în atare si­tuatie? Mare lucru nu mai poate face în acest moment, dar poate deveni, cu ade­varat, forta de opozitie, capabila sa se opuna amatoris­mului Puterii de azi. Asta numai daca îsi adecveaza discursul la transformarile pe care le-a suferit sis­temul so­cial românesc. Altfel, ziarele de stânga, iesirile pe post, se­din­tele de partid vor fi bani aruncati pe fereas­tra si timp pierdut.

Mi se pare, totusi, ca am uitat ceva:

Cuvântul vodevil este un substantiv neutru, cu plu­ralul vodeviluri. El vine din frantuzescul "vaudeville" si este expli­cat de "Dictionarul general al limbii române" ca o comedie usoara în al carei text sunt intercalate cu­ple­te care se cânta pe melodii cunoscute".

Uniunea Stângii vâlcene e mareata, dar are iz de vodevil

1998

A

m fost de acord ca România trebuie sa mearga spre o deschidere catre valorile europene si mon­diale, catre o economie de piata, în care capitalul privat sa joaca un rol esential. Recunoastem pasii timizi ai fostei puteri din România catre acest deziderat. Am trait si încer­ca­rile actualei puteri din România de a taia în carne vie. O con­­clu­zie, însa, putem trage din aceste experimente poli­tice: Ro­­mâ­nia nu o duce mai bine decât în anul 1989. Aceas­ta con­cluzie dramatica nu ne apartine. Ea apartine sta­tis­ti­cie­nilor, care nu prevad nici pentru 1998 un an al ma­ri­lor cres­teri economice. Fara a fi împotriva investitiilor stra­­ine, ne­cesare ca aerul, tre­buie sa fim cu totii de acord ca, înainte de toate, capitalul ro­mâ­nesc merita promovat si sprijinit. Nu se poate ca economia unei tari, precum Ro­mânia, sa se duca de râpa, ca inteligenta româneasca sa se risipeasca în cele patru colturi ale lumii.

UGIR 1903 si-a asumat aceasta sarcina. De remar­cat este faptul ca în aceasta organizatie patronala putem gasi minti lucide din actuala putere, precum si simpatizanti ai altor idei politice. De ce? Pentru ca mult invocata sin­tagma "interesul national" nu are carnet de partid.

Interesul national nu are carnet de partid

B

ucuresti, joi 26 martie, ora 20,00: Când toata sufla­rea româneasca astepta cu sufletul la gura declaratia care ar fi putut sa puna capat crizei politice din România, întelegem prin aceasta decizia de demisie din functia de prim-ministru a domnului Victor Ciorbea, pro­curor de pro­­fesie, acesta si-a închipuit ca este asemenea Marilor Bar­bati ai PNŢ. A venit în fata natiunii si a comu­nicat ca dom­­nia sa si-a prezentat în nenumarate rânduri de­misia si ca aceasta nu i-a fost acceptata de catre con­du­cerea coa­li­tiei majo­ritare si de catre presedintele Constan­tinescu. Ca dum­nea­lui întelege ca toti cei care i se opun (PD, în spe­cial), pre­cum si, mai nou, aliatul principal, PNL, tre­buie sa paraseasca Guvernul, dupa principiul comunist "cine nu este cu noi, este împotriva noastra".

Acest act de sinucidere politica semnat de premierul Ciorbea demonstreaza, înca o data, daca mai era necesar, ca exista o tulburare mentala la nivelul fortelor care con­duc acum România.

Noi credem ca, mai mult ca sigur, acest act de sinu­ci­dere politica a fost dictat din exterior si ca el nu pre­ves­tes­te nimic bun.

Lasând termenii politicosi la o parte, putem afirma ca Victor Ciorbea se crede Dumnezeu, ori ca este un ins rata­cit într-o tara în care nimic nu mai merge, desi la început totul ne îndemna sa speram la mai bine.

În aceste conditii, în România totul este posibil. Se va gasi cineva sa-i spuna "nebunului" ca e nebun si el sa si crea­da?

Sinuciderea politica a premierului Ciorbea

P

entru a-i defini pe nemti, poporul român are mul­te vorbe memorabile. Daca un lucru e bun, el, sigur, trebuie sa fie nemtesc. Daca e sa facem o masura­toare pre­cisa, atunci ea tre­buie sa fie una nemteasca. Într-un cuvânt, Poporul stie instinctiv ceea ce politicienii uita adeseori. Dar nu as vrea sa ma ocup acum de erorile poli­­ticii românesti din ultimii opt ani. Ele sunt prea multe si prea grave pentru a putea fi ju­decate într-un articol de ziar.

As vrea sa ne ocupam, astazi, de un eveniment care mi-a atras atentia zilele trecute. Asadar, suntem onorati de vi­zita unei numeroase delegatii din Bavaria. Sunt, în cadrul aces­teia, multe nume sonore: doamna Barbara Stramm, minis­­trul sanatatii din landul Bavaria, domnul Hinsken, secre­­tar de stat în Ministerul Agriculturii, dar si nume mai putin sonore, oameni de afaceri, arhitecti, ziaristi, printre care si prietenul nostru, dr. Martin Balle. Toti acestia sunt aici pentru ca un mare entuziast, doctorul Ion Albescu, si sotia domniei sale, doamna Birgit Albescu, au dorit sa faca ceva pentru o subur­bie a municipiului Râmnicu Vâlcea, Go­ranu.

si au facut, Slava Domnului, destule. Acestea se vad cu ochiul liber si sunt palpabile, sunt în România, sunt în fo­losul acestei tari. Cârcotasii - caci sunt si dintre acestia, din pacate - pot spune orice; dar Policlinica Straubing exista, este o reali­tate pe care nu o poate nega nimeni.

Marti, 14 aprilie 1998, a fost frig la Râmnic. si, to­tusi, delegatia germana a asistat cu stoicism la spectacolul de inau­gu­rare a Salii Bavaria, construita cu finantare din Ger­ma­nia, dupa un model nemtesc. Copiii români au fost, ca de obicei, înduiosatori si au fost aplau­dati la scena des­chisa.

Cele trei fete bisericesti prezente, în frunte cu Prea Sfin­­tia Sa Gherasim, episcopul Râmnicului, au bine­cuvântat lu­crarea si i-au stropit cu apa sfintita pe cre­din­ciosii români si germani care zâmbeau discret, amuzati si în­cântati de spec­taculozitatea ritualurilor noastre ortodoxe. Dar mo­men­tul cel mai important avea sa vina mai târziu. Consiliul Local al muni­ci­piului nostru a fost de acord cu atribuirea ca­litatii de cetatean de onoare al Râmnicului doam­nei Albescu si domnu­lui Franz Häring, directorul scolii Co­mer­ciale din Strau­bing, ca un semn de multumire pentru acti­vitatea depusa de acestia în favoarea relatiilor ro­mâno-germane. Doamna Birgit Albescu, nemtoaica, a tinut un discurs în româneste, poate mai corect si mai nua­ntat decât o pot face multi dintre cei care au participat la aceasta mani­festare. Pe mine, însa, m-a impresionat pro­fund dom­nul Franz Häring, caruia îi curgeau lacrimi pe obraz în mo­men­tul în care primarul Sorin Zam­firescu îi înmâna însem­nele de cetatean de onoa­re. Gânditi-va si dum­neavoastra si fiti mândri: un Neamt plânge de Bu­cu­rie în România. În România din care provin si tiganii si hotii si mâncatorii de lebede. O Românie prea des me­dia­tizata în negativ, în totalitatea ei, printr-o infima mi­­no­ri­ta­te.

Domnul Franz Häring este un Neamt cu dis­cer­na­mânt. Domnia sa a venit de mai multe ori în judetul nostru, s-a zbatut la Straubing sa faca ceva pentru ro­mânii de aici, pe care i-a vazut întocmai cum sunt.

Demnitatea pe care a primit-o din partea românilor acest domn poate fi un indicator al faptului ca românii stiu sa fie recunoscatori, în felul lor, chiar daca sunt saraci.

Lacrimile abia retinute ale domnului Häring demon­streaza, daca mai era necesar, ca raceala germanilor fata de români este o poveste spusa pe fuga de un baron de Mün­chausen.

Când un Neamt plânge de Bucurie în România

A

u trecut si sarbatorile de Paste... Mie mi s-au parut deosebite cele de acum, poate si pentru ca anul acesta am fost în mai multe locuri din tara în cele trei zile. Am vazut oameni de diferite profesii, de diferite culturi, de la tara si de la oras, tineri sau vârstnici. Toti pa­reau descatusati, eliberati de fantasme, destinsi. Poate si din ca­uza vinului, din pricina oualor (si nu oualelor, cum au tot spus crainicii de la televiziune si de la radiourile vâlcene) a co­zonacului, a bunei dispozitii. M-am uitat la fetele lor. Erau lu­minosi, asa cum mi-ar placea (si nu place - de la verbul a placea), sa-i vad tot timpul. Saracii români! Au atât de pu­tine momente de since­ri­tate, încât te apuca si duiosia.

Bucuria zilelor de Pasti ar trebui sa se reverse cumva tot anul, încruntarea sa dispara si optimismul sa revina. Se pare însa ca exista cineva, care se încapatâneaza, din inte­res, desigur, sa ne abata sistematic de la cele Sfinte, de la cele simple, de la Adevar. Pentru toti atârna greu, vorba unui cântec foarte iubit de prietenii mei, teama de since­ritate. Aici ar trebui sa ma opresc putin si sa fac o paran­teza. (Cântecul românesc e, totusi, extrem de iubit, cântat în cor, fredonat de cei putin si mai putin euforizati). Toti oa­menii pe care i-am vazut în aceste zile mi s-au parut des­catusati, oameni normali, care se bucura de zilele libere, de mân­carea buna, de prezenta celor dragi. S-ar putea oare sa existe o continuare normala a sarbatorilor? Am putea, oare, sca­pa de tirania unor politici meschine, interesate, care nu fac parte din spiritul nostru, ro­mânesc? Politici care, ade­sea, nu sunt decât continuatoarele celebrei pasiuni ideo­logice exercitate de partid si de biciul aces­tuia... Re­în­toar­cerea la normalitate ar fi preocuparea fireas­ca a noastra, Adevarurile vietii noastre, o misiune de onoare a fie­caruia. A refuza minciuna, o obligatie. Alternativa este o evo­lutie în Minciuna si Fariseism. O Ţara nu se poate evalua prin minciunile altora, minoritari, interesati sa-si traga banul împilându-i pe majoritari. Aceasta a fost con­cluzia mea dupa aceste sarbatori: sa spun adevarul, in­di­ferent cât de mult rau îmi fac. Sa fiu sincer, indiferent câte dem­nitati as putea pierde. Sa-mi înfrâng teama de sin­ceritate, care ne cam domina, de multi ani pe noi, românii. Asta daca vreau sa fiu. Daca vreau si vrem cu totii sa Fim!

Pentru toti atârna greu / Teama de sinceritate

P

rima campanie din viata "Curierului" a adus, pâna astazi, 75 % laude si 25% înjuraturi. Asta cu o apro­xi­matie voita de noi, ca sa le acordam si putina im­portanta celor care înjura. Înjura pentru ca nu înteleg, pentru ca nu au discernamânt, pentru ca înca nu li s-a ri­dicat ceata de pe ochi. Cine sunt ei, acestia, stim cu totii. Sunt aceia care au îmbratisat cauza, spun ei, celor multi si sa­raci, fara sa reali­zeze ca ei fac, fara voie, jocul unora, care au în mâna pâinea si cutitul, din care si cu care taie felii groase pentru propriile burdihane.

"Curierul", cred ca s-a vazut, si-a modificat putin dis­cursul. Experimentarea unor tehnici noi de comunicare a infor­matiei catre cititor, catre cetatean, face parte dintr-un pro­gram nou. Prin acest program, credem, vom fi mai aproa­­­pe de omul care ne citeste în fiecare zi. Pentru ca, iata ce se întâmpla: tara este condusa de o coalitie de dreapta, ca si ju­de­tul Vâlcea, unde, ca sa fim drepti, conduc mai mult libe­ra­lii si taranistii. si nu o fac rau deloc, figura pre­fec­­tului Nicolae Curcaneanu, ca si a celorlalti, reusind, minus accesele orgo­lioase, sa ne faca sa uitam imaginea deja clasicizata a prefec­tului-prim-secretar si sa asigure un echilibru necesar. La rândul lor, tinerii lupi din PNŢCD cer o schimbare, pe care o marturiseste chiar deputatul Lau­ren­tiu Dumitrascu într-un interviu pe care-l publicam în pagina 5. Dar aceasta este o actiune politica în care nu ne ames­tecam.

Constiinta vâlcenilor, ca si a tuturor românilor, este în schimbare. Un ziar trebuie sa exprime ambele fatete ale unei realitati existente în constiinta cititorului sau. În acelasi timp în care se construieste o constiinta diferita, departe de cea de dinainte de '89, continua sa existe si una dogmatica, retro­grada, pe care, pe nedrept, o vom numi aici de Stânga. Noi nu avem nimic cu aceasta filozofie, însa ne încapatâ­nam sa cre­dem ca ei, nu noi, ar trebui sa-si modernizeze discursul poli­tic. Asta daca mai vor sa fie întelesi de oameni, de alegatori.

Oamenii, cum bine stiti, nu mai apreciaza deloc un lung si dezlânat discurs despre saracie, de care fug, asa cum alunga din gânduri ideea propriei morti. si primul ministru Radu Vasile e constient de asta. Oamenii vor sa-si recupereze pamântul, sa-si ia masina, sa-si faca o casa, vor, iata, sa faca unu - doi copii pe care sa fie în stare sa-i întretina, sa vina acasa si sa faca un dus cald dupa iesirea din schimbul trei. În fond, cam asta e viata. Oamenii vor modernitate si echilibru social si nu extremele "era mai bine pe vremea lui Ceau­sescu" sau "o minoritate bogata condu­ce o majoritate saraca".

Fara sa ne dam seama, clasa de mijloc, motorul tutu­ror societatilor eficiente (vedeti, evit sa scriu occidentale, ca sa menajez unele prejudecati), este deja formata, în nu­cleul sau.

Cine crede altfel se înseala amarnic si este demn de în­te­legerea noastra binevoitoare. Cu toate acestea, vom con­ti­nua sa acordam, în ziarul nostru, spatii generoase Idei­lor. Un ziar nu are dreptul sa judece, ci sa lase cititorilor sai acest privilegiu. Pregatiti-va sa ne scrieti, sa ne telefo­nati, sa ne vizitati, sa ne vorbiti. Asta numai daca aveti ceva de spus.

Editorul "Curierului" traieste si el, ca si dumnea­voastra, între doua lumi. În România si nu în propriile fan­tasme.

Un lung si dezlânat discurs despre saracie nu serveste cauzei românesti

S

-a scris enorm despre rolul uneia sau alteia dintre generatii în procesul consolidarii unei natiuni. Ro­mânia moderna însasi este creatia unor tineri patrioti, spirite luminoase; scoliti în mari centre de civilizatie ale Europei tim­pului. Cu Pasoptistii, de pilda, a început, firav, e drept, sin­cro­nizarea cu valorile spirituale ale Lumii mo­der­ne. Franc­masoni sau nu, Pasoptistii au adus friabilei (pe atunci) natiuni românesti, plusul de vlaga, tupeul de a cere sa fim considerati egalii batrânului nostru Continent, con­stiin­ta valorii, speranta luminarii unui neam în opinci, ada­pos­tit în bordeie.

De atunci, multe generatii au trait, creat, murit pe acest pamânt românesc. Daca facem un salt în timp si ne rapor­tam la generatia parintilor mei, oameni de 60 de ani, am observa cu usurinta ca nici ei nu au trait degeaba. Ei au facut într-un sistem pe alocuri corect, pe alocuri strâmb, mul­te lucruri nota­bile. E evident ca este asa din moment ce ac­tua­lul Exe­cu­tiv nu mai pridideste sa vânda multele valori acu­mulate în ultimii 50 de ani. Ajunsi aici, nu pot sa nu ma împie­dic sa va comunic si acest sentiment amar: lor, gene­ratiei, sa zicem, socialiste, li s-a facut o mare nedreptate; as­tazi, când ei traiesc cu o pensie de patru sute de mii, munca lor se vinde pe miliarde sau pe nimic unor minoritati sau unor insi apartinând unei semintii de aiurea. E cam amar, nu? În sfârsit, aceasta este situatia si nimeni se pare ca nu mai poate face nimic.

Ei sunt prea batrâni ca sa mai lupte, iar generatia care da în vara la facultate, sa-i spunem generatia Tehno, e prea za­­pacita de tot ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani ca sa mai în­teleaga ceva.

Suntem cu totii într-un fund de sac paradoxal: gene­ra­tia la putere vrea sincronizarea cu valorile din 1945 si nea­ga, implicit, ultimii 50 de ani; în structurile statului au ra­mas (nu aveau cum sa nu ramâna), oamenii vechii gene­ratii socialiste, într-un fel revansarzi - ca o parte din cei la pu­tere, si care, cu totii, sunt incapabili sa se reformeze, sa se sincronizeze rapid cu alte valori, care le sunt impuse. Ca sa nu mai vorbim de adaptarea acestora unei constiinte natio­nale destul de puter­nice, deformate. Pentru ca asta ne lipseste: vrem sa fim Vest, dar sa ramânem români. Vrem sa fim moderni, dar sa prote­jam fiinta nationala, Biserica, obi­ceiu­rile, limba. Cine sa faca asta? Dogmaticii din ran­gurile doi, trei? Niciodata! Ei sunt atât de sireti încât stiu sa mi­meze totul, inclusiv pocainta si modernismul. stiu acest lucru mai bine decât oricine. Rezis­tenta acestor vajnici sol­dati, buni odinioara, ne va omorî într-o zi. Nu vom mai fi nici în caruta, nici în teleguta. De aceea eu cred cu tarie ca mai exista o sansa pentru România: schim­barea rapida a gene­ratiilor din toate structurile si mentinerea valorilor în vârsta undeva, în decor, de unde sa poata asigura transferul de res­ponsa­bi­litate. Gânditi-va ce usurare! Câti tembeli sunt în ministere, în centrale, la Regii, câti oameni obositi sunt si în Armata si în serviciile secrete, câti prosti  de-a dreptul! Gânditi-va înca o data, ce usurare! Câti bosorogi re­­prezinta tara în afara, în Ambasade si Consulate. Acolo toti acestia sunt România. Îmi pare rau sa am dreptate. Pen­tru ca, zau, am dreptate!

Mai exista o sansa pentru România: Schimbarea generatiilor

L

a prima vedere, diferenta dintre judetul nostru si cel cu capitala la Pitesti e minima. Aceleasi câm­­puri, aceleasi blocuri, aceleasi orase, vorba cântecului, fa­brici si uzine. Când te duci dimineata la Bucuresti, nici nu-ti dai seama. Abia atunci când cobori din masina ti se taie ceata si începi sa vezi cu ochii mintii tale. La Pitesti, de pilda, îti sar în ochi magazinele si preturile. Toate mult mai mici decât în Râmnic. Apoi numarul lor. Cred ca sunt câ­teva mii de firme si firmulite de la autostrada si pâna la Bas­cov, cam tot atâtea câte functioneaza (sunt active) în tot judetul Vâlcea. Nu vorbesc aici de firmele care comer­cializeaza accesorii auto - e normal sa fie asa la Pitesti - ci, de celelalte, care promo­veaza tot felul de produse. În Piata din Pitesti, chiar si "rusii" au marfa mai buna si mai ieftina decât la noi.

Daca ne ridicam privirile, ne mira foarte faptul ca la Pi­testi se construieste. O fac nu numai particularii, ci si statul. Numarul de blocuri date în folosinta dupa 1990 e in­com­­pa­rabil mai mare  decât  cel  din Vâlcea, unde de-abia s-au con­struit doua-trei blocuri. Stai si te întrebi ce au facut în ultimii opt ani prefectii, presedintii Consiliului Judetean, pri­marii? Daca nu au tocat frunza la câini si banii de la Buget, atunci ei vor trebui sa explice într-o zi de ce exista di­ferente atât de mari între noi si judetul vecin. E aproape inadmisibil ca în Vâlcea locuintele sa coste atât de mult si Râm­nicul sa fie cotat printre cele  mai scumpe orase din tara!

Apartamentele costa, la noi, în medie, cu 20 % mai mult decât la Pitesti sau la Craiova, în timp ce judetul Vâl­cea este printre fruntasii în topul somajului national.

Sa fie clar. Noi nu cautam aici vinovati, ci ne multu­mim sa tragem un semnal de alarma. Oricum, pe vinovati îi stie toata lumea. Ei, vinovatii, s-ar putea apara. Îmi vor spu­ne, probabil, ca judetul Vâlcea este mult mai mic decât Argesul. E adevarat, însa nu cu mult, iar tratamentul la care sunt supuse judetele nu este unul discriminatoriu. E ade­varat ca Vâlcea nu se compara ca putere industriala cu Argesul. La Pitesti exista 3-4 Oltchimuri (întreprinderi pu­ter­nice), mai multi domni Roibu, în timp ce la Vâlcea stiti si dum­nea­voastra care este situatia.

La Vâlcea, marile întreprinderi s-au pulverizat (Vil­mar, Vâlceana, Hervil, Finca, Uzinele Mecanice etc.), în timp ce la Pitesti ele au fost reabilitate prin noi investitii si noi inves­ti­tori, cum este cazul interventiei grupului Ana Elec­tronic într-o întreprindere amenintata cu închiderea. De ce toate acestea?

Sa admit acum, de dragul demonstratiei, ca povestea are radacini adânci. Totul vine de atunci, din 1967, de când s-a hotarât reorganizarea tarii, când familia mea s-a mutat de la Câmpulung Muscel la Rm. Vâlcea, când s-au înfiintat ju­de­tele si a fost destructurata fosta Regiune Arges, în care Râm­nicul si orasele vâlcene erau, întrucâtva, o periferie.

Atunci s-a creat handicapul initial, care s-a adâncit în timp si continua dramatic astazi. În anii '70-80, Coman a reu­­sit sa mai reduca din acest handicap cu vigoarea si aplom­bul sau, spun cei care l-au cunoscut bine. De atunci si pâna la pre­fectul Nicolae Curcaneanu s-a intrat la Vâlcea în anii stagnarii.

Dupa '89 lucrurile au mers din rau în mai rau. Fie am avut conducatori iresponsabili, fie incapabili, fie numai bine inten­tionati pentru propriile buzunare. Acum, lucrurile merg si mai greu, pentru ca în tara situatia s-a schimbat, iar actua­lului prefect îi vine extrem de greu sa schimbe men­talitatile.

Unde s-au scurs totusi fondurile alocate noua?

De ce nu au fost ajutate sa nu moara întreprinderile pe care le stim cu totii? De ce nu s-a valorificat imensul po­ten­tial turistic al acestui judet? (Mi-e foarte greu sa jignesc pe ci­neva, însa turismul vâlcean trebuie promovat cu oa­meni des­tepti si nu cu niste papitoi... cu exceptiile de ri­goa­re, desigur).

Iata o serie de întrebari, care sunt tot atâtea subiecte de meditatie pentru mai-marii acestui judet, deocamdata pra­padit. Pastrând proportiile, în comparatie cu Argesul, Vâlcea seamana cu o Coree de Nord, care se uita pofticios peste frontiera, la Sud.

În comparatie cu Argesul, Vâlcea seamana cu o Coree de Nord

R

ecenta gafa a domnului Emil Constantinescu ma face sa cred, înca o data, ca Dumnezeu e mare, ca Dumnezeu e bun si milostiv. Ca, în marea Lui ma­ri­ni­mie, accepta si inacceptabilul e tocmai pentru a dovedi tu­turor care e calea cea dreapta, care sunt adevaratii pur­tatori ai facliei, luminatorii neamului, cum ar fi sa spunem. Ca PNŢCD s-a pacalit cu acest domn, fara îndoiala inte­lec­tual de rasa, e o alta certitudine. Ca, de altfel, si cu domnul Victor Ciorbea, un alt intelectual foarte capabil, dar total­mente inapt pentru ceea ce astazi se numeste stiinta poli­ticii.

Un gafeur si un fixist în fruntea natiei române, asta, da, isprava. Nici daca erau studiati de la nastere, domniile lor nu ar fi putut fi mai bine alesi. Cine crede altfel e fie lipsit de discernamânt, fie orb de-a dreptul.

Eu nu cred ca acest partid politic, PNŢCD, merita o ast­fel de soarta. Ei, ca si liberalii, au însemnat ceva pentru neamul nostru, chinuit atât de noi, cât si de altii.

Cu domnul Emil Constantinescu se mai întâmpla ce­va, Domnia sa, fost membru de partid, e un intelectual de rasa. Profesor universitar, doua facultati, vorbitor de lim­bi straine, cunoscut în mediile academice internationale. Cum poate un astfel de om sa fie înselat în fata e cu totul in­explicabil. Unde este discernamântul, unde este îndoiala, unde sunt pasul înapoi si gândul de-al doilea? Ori o fi vreo boa­la a demni­ta­rilor, care nu mai vad albul când e alb si negrul când e negru?

Pentru mine, chiar daca ma voi supune unor critici, cu fiecare gafa a Presedintelui României moare putin si mi­tul intelectualului de rasa, facut pentru orice, numai pentru poli­tica si stiinta conducerii nu.

Regret enorm ca Presedintele României nu-si întelege cu adevarat menirea. A vrut sa fie creator de imagine pen­tru România si nu a fost decât un diletant ministru de ex­terne. Acum, de când avem un ministru de externe super­performant, Andrei Plesu, este purtator de cuvânt al unor ade­varati profesionisti ai informatiei, dezinformarii si ai ingi­neriilor de tot felul.

Îmi pare rau, extrem de rau. Pentru ca, ma repet, creato­rul de imagine, care s-a dorit a fi Emil Constan­tinescu, s-a transformat peste noapte în distrugator de ima­gine. si drumul spre iad e pavat cu bune intentii...

În rest, Presedintele ar trebui sa vada macar în al dois­prezecelea ceas ca este lucrat de mari profesionisti, care nu vad cu ochi buni mitul intelectualului de rasa...

Cum moare mitul intelectualului de rasa

A

m mai vorbit despre erorile din politica actualei guvernari. Nu insist foarte mult, pentru ca acum vârful de lance al acesteia este un vâlcean. Înainte de ori­ce, trebuie sa existe însa prezumtia de nevinovatie. To­tusi, tin sa subliniez faptul ca drumul actualei coalitii majo­ritare, prin zgura mentalitatilor românesti, este unul benefic pen­­tru nea­mul nostru. Ne-am îndepartat simtitor de men­ta­litatea înfiora­toare a prostului, a politrucului fierar-beto­nist-activist, în industrie, în tot. Persista înca multe nedrep­tati care, nu-i asa, dor. Dreptul sacru de a detine o proprie­tate, lup­ta pentru aceas­ta îi confera actualei puteri din România drep­tul la o medalie de aur.

Ce ne facem însa cu profitorii din spatele butaforiei poli­tice românesti? Recentul scandal al tigarilor traficate ne de­mon­streaza ca, în spatele zâmbetelor de circumstanta, al înte­legerilor între partenerii de coalitie, exista o lupta surda, care nu se poate sfârsi decât cu moartea (politica) a unuia sau altuia dintre parteneri.

Noi i-am zis "Sindromul Victor Ciorbea". El este ex­presia unei actiuni încapatânate si concertate, extrem de in­te­li­gent lucrata, prin care s-a încercat fluidizarea actului de con­ducere la nivelul puterii. stim cu totii ce s-a întâmplat. Victor Ciorbea a fost eliminat, iar astazi, cel putin, a re­nascut spe­ranta ca lucrurile vor merge mai bine. Multi îsi închipuie ca meritul revine exclusiv Partidului Democrat, dar n-au drep­tate. O analiza sumara ni-i arata, într-o coa­litie sui-generis si pe liberali si pe moderatii din PNŢCD si pe cei din PD. Ba chiar si pe rasfatatii (ce delicat suna...) din UDMR. "Sindro­mul Victor Ciorbea" a fost o înfrân­gere a diletantismului ra­dical.

Unii spun ca va veni sau a venit vremea lui Emil Con­stan­­tinescu. Curând. Nu ma alatur lor, dar cred ca afacerea Oto­peni e cel mai dur avertisment care putea sa-i fie dat prese­­dintelui României.

Înconjurat de consilieri apartinând familiei doamnei Zoe Petre si alti domni si doamne cu ifose mic si grand-bur­gheze, presedintele nu poate fi decât un paravan. Un pa­ravan în spatele caruia înfloreste mica bisnita. Prese­dintele însa guverneaza o tara saraca, cu oameni care se omoa­ra între ei pentru o palma de pamânt si o claie de fân.

"Sindromul Victor Ciorbea" poate fi repetitiv. Parla­men­tul României, asa eterogen cum este, e un amestec ex­ploziv. Ca, de altfel, toata tara.

Ar fi bine ca domnul Constantinescu sa citeasca acest edi­torial. Poate au grija domnii de la SPP...

Se va repeta povestea cu Victor Ciorbea?

A

m ascultat la TVR, cu mare rabdare, ipoteza unui pro­fe­sionist al serviciilor secrete. Revolutia din '89 i-a dat un sut în fund. Dintr-un ofiter care asculta de ordin si traia dintr-un salariu de 3500 de lei, ultimii opt ani l-au transformat într-un prosper om de afaceri, care, prac­tic, se joa­ca cu banii. Ca multi alti domni ofiteri, omul care ne-a vizi­tat la redactie si-a folosit din plin, toate cunos­tintele acumulate în scoala si în munca informativa pentru a face bani. Revolutia a venit pentru el ca o eliberare. Dom­nia sa  ne-a oferit, pe tava, explicatia recentului scandal Oto­peni. O publicam astazi în pagina trei pentru ca ni s-a pa­rut deosebit de plauzibila. Dar, printre altele, omul nos­tru  de afaceri ne-a servit si noua o diversiune. Am înghi­tit-o fara sa clipim si v-o relatam dumneavoastra, în câteva vor­be: nu exista un colonel Trutulescu, asa cum nu mai e­xis­ta nici un general Pacepa. Totul este scenariu, conceput din ratiune, în conexiune directa cu marile servicii de spio­naj ale lumii. Suntem tot noi, pentru noi, la vremuri noi, daca întelegeti ce vreau sa spun. Aceasta galusca cu mult za­har si vanilie are, totusi, gust. Cam amar, ce-i drept, dar care merita sa fie luat în considerare de dragul analizei. Ma­rea problema este ca atunci când încerci sa întelegi rea­li­tatea serviciilor secrete cu instrumentele proprii ratiunii tale nu mai întelegi nimic. Te uiti în oglinda si nu te mai re­cunosti. La un moment dat ti se pare ca aduci cu colonelul Tru­tulescu în fotografia aceea de acum 20 de ani. Cu o ulti­ma farâma de luciditate cauti în agenda telefonica nu­marul doctorului Badea, asa, ca sa-l ai la îndemâna. Te în­trebi si întrebi la rândul tau, daca ele, însele, stimatele ser­vicii secrete, mai înteleg ceva din harababura pe care au creat-o si o creeaza zilnic. Logic ar fi ca, macar ele, sa în­teleaga câte ceva. Omul din fata mea ma asigura ca exista oa­meni lucizi, civili si ofiteri, care vor pune, într-un târziu, lu­crurile la punct. Ca viata noastra se va normaliza dupa ce vor fi create mult­me­diatizata clasa de mijloc si un nivel de trai acceptabil, dupa ce se va termina cu privatizarile, dupa ce...

Când viata devine o diversiune si normalul, aproape to­t este pierdut. Pentru ca, bunaoara, eu, daca ma uit mai bine în oglinda, nu numai ca aduc putin cu domnul de la SPP disparut nu se stie unde. E mult mai mult si nu-mi vine nici sa cred: colonelul Trutulescu sunt eu.

Când viata devine o diversiune

A

cum doi ani, înaintea campaniei electorale, care avea sa duca la victoria în alegeri a lui Emil Con­stan­tinescu, am participat, ca invitat, la un seminar de lu­cru, la Cumpatu. Organizat de o fundatie necunoscuta, Multi­media, seminarul a fost primul si ultimul meu contact direct cu cel care avea sa devina Presedintele României. Erau acolo mai multi ziaristi de la publicatii din Muntenia si Ol­tenia, iar ca invitati au vorbit Eugen serbanescu (Ro­mânia libera) - viitorul purtator de cuvânt al Guvernului Cior­bea, Lia Tran­dafir - viitor consilier guvernamental, altii, toti aroganti, sco­la­rizati în strainatate, care pareau a fi ui­tat semnificatia unor banale cuvinte românesti. Aceasta in­fatuare i-a uimit pe cei prezenti. Uimirea a fost deplina atunci când a aparut pe scena si Bogdan Teodorescu, vii­torul secretar de stat de la Infor­matii, cel care avea sa pa­ra­seasca scena politica într-un mod curios, daca nu chiar ru­sinos. Uimirea a fost deplina si pentru mine. O parte din acesti oameni îmi erau cunoscuti din tabe­rele de presa din stu­dentia noastra. Bogdan Teodorescu, de pilda, era fostul re­dactor-sef adjunct al unei reviste studen­testi bucurestene, Uni­versitatea comunista, ori Convingeri comuniste. În ta­berele de la Costinesti ori Slanic Moldova era mereu tinta unor glumite, privit cu întelegere de marii ziaristi de la Opi­nia Studenteasca de la Iasi. Grasut, dar într-o con­tinua agi­tatie, acest Bogdan Teodorescu reusea sa iasa mereu la su­pra­fata, desi nu parea a fi avut vreun strop de talent.

V-am spus toate acestea ca o prefata la surpriza acelui weekend, de la Cumpatu. Pentru ca surpriza s-a nu­mit chiar Emil Constantinescu, numit, înca de pe atunci, dom­nule Pre­se­dinte. A stat chiar lânga mine, iar discursul pe care ni l-a tinut, m-a impresionat. Domnul Emil Con­stan­tinescu avea o încredere oarba în victorie, o mentalitate de învingator. Om inteligent, rafinat chiar, a reusit de la pri­mele vorbe sa-i impre­­sioneze si pe ceilalti treizeci de ziaristi pre­zenti.

Asta pâna în finalul întâlnirii, când s-a produs de­zastrul. Organizatorii, prin vocea lui Bogdan Teodorescu, l-au invitat pe candidatul Conventiei Democrate sa vor­beas­ca despre presa. Apoi s-a lasat linistea si a început sa se produca un gol în stomacul celor prezenti - Domnul Emil Constantinescu a vorbit ca un învatator, despre ceea ce domnia sa crede ca tre­buie sa fie un articol de presa: o com­punere banala, precisa, care sa respecte regula intro­ducerii, a cuprinsului si încheierii. Ziaristii prezenti, multi dintre ei conducatori de publicatii, au ramas cu gura cas­cata... Dupa câteva momente de tacere, unii dintre ei au luat cuvântul si au încercat sa-i explice domnului Con­stantinescu cât de mult se înseala, cât de complex este un ziar, ca acest instrument de comunicare nu poate fi sim­pli­ficat asa cum o facea dânsul.

Au fost câteva momente extrem de tensionate, care pu­teau degenera într-o cearta. Atunci, au intervenit or­ganizatorii si au explicat pe larg ceea ce se încapatâna sa afir­me Prese­dintele. Adica tot bagajul lor de cunostinte acu­mulat în strai­na­tate, banalitati peste banalitati.

Astazi, la mai bine de doi ani, realizez ca în acel mo­ment domnul Constantinescu începea sa îmbrace haina de victima a unora din consilierii sai. Trecerea timpului ne-a ara­tat tuturor ca un articol de ziar poate fi mai mult decât o banala schematizare cu introducere, cuprins si încheiere, ca Bog­dan Teodorescu a cheltuit sute de mii de dolari încer­când sa construiasca o imagine favorabila României - post din care a fost aruncat afara fara mila, Eugeniu serbanescu s-a dovedit un incapabil si este si el un fost s.a.m.d.

La mai bine de doi ani, domnul Presedinte al Româ­niei, Emil Constantinescu, pare a fi din nou victima consi­lierilor sai. Serviciul Român de Informatii, singura institutie care nu a iesit sifonata din scandalul Otopeni - Ţigareta, i-a dat dom­nului Presedinte cel mai dur avertisment posibil. Din­colo de celelalte nuante (cum ar fi lupta fara mila pentru su­prematie între serviciile secrete românesti), acest semnal de alarma va trebui înteles la justa lui valoare.

Desi am scris, de mai multe ori în ultima vreme, des­pre gafele presedintelui României, înteleg acum sa apar in­stitutia prezidentiala si pe domnul Emil Constantinescu. Pentru ca simbolurile unei natiuni sunt si presedintele si in­stitutia. Nu ma îndoiesc ca dupa acest scandal, Presedintele a înteles esentialul si ca va taia în carne vie. O parte din ana­listi opi­neaza ca însusi presedintele se va fi folosit de acest pretext ca sa faca putina curatenie la palat. Nu cred în teza autode­mas­carii, ea ar fi fost prea riscanta pentru ima­ginea tarii. Cred ca a venit clipa când domnul Constan­ti­nescu va începe sa judece singur, fara aportul orgolios si in­teresat al consilierilor sai, inclusiv al celebrei doamne Zoe Petre, din al carui discurs se retin doar nervozitatea si pri­virea distanta si superioara.

La ora când scriu aceste rânduri, colonelul Trutu­lescu a fost prins. Saptamâna care vine poate aduce unele sur­prize. Indiferent la ce va gânditi, nu luati în calcul teza sus­pendarii Presedintelui, ea ar putea fi distrugatoare pentru noi toti. Pe prim-plan trebuie sa ramâna reforma, me­nita sa ne situeze pe toti pe drumul cel bun.

Suspendarea presedintelui - dorita, poate, de unii - ne-ar face înca o data de râsul lumii.

Eu cred, totusi, ca domnul presedinte, fara o parte din consilierii sai, poate fi intuit ca un om superior. Drept pen­tru care am scris prezentul articol, fara sa respect regula clasi­ca a introducerii, cuprinsului si încheierii.

În apararea institutiei Prezidentiale

S

untem cu totii fii de tarani. Exceptiile sunt pu­tine, dar galagioase. Sunt, însa, suficient de multi ca sa confirme regula ca suntem cu totii fii de tarani. Am repetat fiindca îmi plac aceste cuvinte si, mai ales, pentru ca îmi aduc aminte de vacantele de la tara, cu du­iosia lor, cu bunicii, cu vitele, cu palmele crapate si pline de pa­mânt ale rudelor, cu mamaliga rasturnata-n test si taiata cu ata, cu batutul untului în casa în putinei, cu atâtea si atâ­tea nostalgii.

Un preot de tara, Leon Dura, care ar fi meritat din plin o parohie la oras, mi-a povestit într-o seara de aprilie, cât de actuale sunt amintirile mele despre satul românesc. Ca acum, la douazeci si ceva de kilometri de oras, mai exis­ta copii care nu stiu ce e lumina electrica, care n-au va­zut televizor, care se spala în copaie o data pe luna, care nu au avut jucarii si care nu stiu ce-i aia periuta de dinti.

Aceste lucruri nu s-au întâmplat cândva, înainte ca Ni­colae Ceausescu, în marea lui ambitie, sa hotarasca sa aprin­da luminile socialismului la sate. Asta se întâmpla chiar azi, când tara e condusa de un partid care se doreste na­tional-taranesc. Asta se întâmpla chiar azi, când marii nos­tri condu­ca­tori viseaza Europa si NATO. Asta se în­tâm­pla chiar azi, când au rasarit ca ciupercile dupa ploaie, ifo­sele mic-bur­gheze si aerele nobiliare, cu tot cortegiul lor de "revindicari" (Dan Martian - va mai aduceti aminte?) Asta nu se întâmpla undeva, pe Luna. E vorba de România anu­lui 1998, o tara de oameni saraci, care formam, aproape cu totii, a doua generatie încaltata. În 1945, anul la care se face adesea referinta, trei sferturi din acest popor nu vazuse pantofi decât la târguri sau la nemtii cotropitori. Cei mai multi purtau opinci, atunci când nu mergeau cu picioarele goale.

Îmi închipui ca asa trebuie sa fi fost în anii aceia si domnii Iliescu,  Constantinescu, Radu Vasile, Babiuc, Vir­gil Magureanu. Daca nu ei, cu siguranta parintii lor au stiut du­reros ce-i perechea de pantofi, mamaliga rece cu urzici, pa­satul diluat cu lapte sau cu apa, ca sa ajunga la toti. De unde, ma întreb si va întreb, aceste vise burgheze la toti acesti oameni, care ne-au condus în ultimii opt ani? Din cartile de istorie? Din dorinte înabusite înainte de vreme? Ro­mânia are o palida traditie burgheza, noi am ars aceasta etapa si ne-am trezit brusc, ca si astazi, într-un capitalism fe­roce pe care multi nu l-au priceput deloc. Atunci?

Îmi veti replica, desigur, ca am uitat în ce an suntem, ca s-au schimbat timpurile. Nu-i deloc asa. De acord, re­forma, una rapida, chiar, dar sa uitam de tot de unde am plecat?

Sa ne facem atât de multe iluzii? Sa fim atât de ipo­criti si sa dam taranilor pamânt, cupoane, sperând ca le-am în­chis gurile?

Adevarata reforma va începe atunci când în centrul aten­­tiei va fi omul de la tara, cu toate problemele lui, care sunt extraordinar de multe. Reforma adevarata va fi atunci când agri­cultura va fi bagata în seama si când vom ajunge din nou sa mâncam rosii românesti, nu numai turcesti, cas­traveti de la noi, nu din Spania. Reforma adevarata va fi atunci când copilul de la tara se va uita linistit la televizor, dupa ce a facut baie si s-a spalat pe dinti. Fie si pentru a-i ve­dea pe ecran pe domnii Iliescu, Roman, Constantinescu, vor­bind cu zâm­be­tele lor largi despre spiritul european, civi­lizatie si marile probleme ale umanitatii.

P.S. Începând cu acest numar, va propunem un su­pli­ment dedicat oamenilor de la sate, pe umerii carora stam cu totii cocotati, în special ei, caricaturile de poli­ticieni români, pentru care taranul român nu este decât un vot.

A doua generatie încaltata

Z

immer frei. Ungaria e plina de astfel de anunturi, scrise stân­gaci, cu creta albastra, pe cartoane agatate de un stâlp în fata caselor. Sunt si cartoane maiestrit pictate, asta înseamna ca proprietarul are un alt nivel sau si-a facut din asta o profesie. Am stat de mai multe ori într-una din aceste camere libere. În primul rând pentru ca ne costa mai putin, incomparabil mai putin decât la hotel, fie el si cel mai ieftin. Cu 10 marci poti dormi o noapte si masina îti este în siguranta. Opresti la poarta ungurului, spui "buna ziua" ori "Guten Tag" ori "Hello". De fapt ar fi suficient sa spui "Buna ziua", pentru gazda ta te-a filat deja, te-a cântarit din priviri, a vazut masina din România. Ţie ti-e putin tea­ma, pentru ca te gândesti mereu la saracul Mihaila Cofariu si te întrebi daca nu cumva, peste noapte, vei fi înjunghiat "ca un porc de român" ce esti. Întrebi: cât? Gazda zice: 10 marci. Tu spui OK si ea te invita politicos în ceea ce ur­mea­za sa fie camera ta: o odaie curata ca lacrima, cu aster­nuturi impecabile, în care miroase exceptional. Nu a izmene unguresti, ci a cura­tenie. Scoti banii, gazda spune "mor­gen", la micul dejun. Noaptea trece ca un TGV (Train Gran­de Vitesse). Te trezesti. Gazda spune "iureghelt", pof­titi la micul dejun! Când intri în sufragerie, aproape ca le­sini. Pe masa mâncare cât pentru o familie întreaga, plus cei patru copii ai sotiei din prima casa­torie. Te asezi sfios la masa si întrebi - cât? Gazda spune: nem, nem, 10 marci. Acum întelegi si te pui pe mâncat: ochiuri cu sunca si cas­ca­val, pâine prajita cu unt, gusti din fiecare din cele patru feluri de brânza, bei un pahar cu lapte, daca vrei ceai, bei ceai, daca vrei cafeaua, bei cafeaua, daca mai vrei doua ochiuri, gazda îti face imediat, tu spui nu, multumesc, e de-ajuns si-ti desfaci repede o banana si o por­to­cala, în timp ce sotia îti toarna înca o ceasca de cafea neagra. Ma rog, e o mica exagerare, care are menirea sa întareasca ideea. Te ridici de la masa cu greu si primul gest este acela de a scoate din buzunar cele zece marci. De fapt, scoti 15, cinci sa fie pentru micul dejun si atunci întinzi mâna si, deodata, simti cum spiritul maghiar se cabreaza, cum ochii gazdei se întuneca, devin oblici, iei cinci, dai zece, multu­mesti si pleci. Gazda spune la revedere si-ti da o carte de vizita. Te urci în masina si pleci linistit spre Budapesta, spre Viena. Bai, sa fie, îti zici! Ungurii astia, chiar sunt în Europa, bai frate! Ce dracu au ei în plus fata de noi? Pai, nici la Alutus nu puteam sa dorm asa cum am dormit aici cu zece marci, iar de mâncat, nici macar la vila lui Ceausescu de la Olanesti, nu mâncam. Ce dracu, ca doar si ei au fost comu­nisti, ca si noi!, iar prin 1970 veneau în excursii de bisnita la Timisoara, de unde carau tot ce se putea cara, de mân­care, în special. Cam cum am facut noi la începutul lui 1990 cu Iugoslavia si facem acum cu turcii. Sa fie acesti 20 de ani explicatia acestei diferente uriase dintre noi si ei sau e ceva mult mai subtil, mult mai rafinat, care nu poate fi analizat de un trecator român prin Pusta? Aceasta extra­or­di­nara libertate care te uimeste si care ne face pe noi, românii, sa ne uitam cu invidie peste granita este rezultanta unui experiment care se poate sintetiza în cuvintele spirit de toleranta, munca, schimbarea rapida a generatiilor si, îndeosebi, eliminarea spiritului dirijist din viata cetatea­­nu­­lui maghiar. Nu exista asa ceva la noi, în turismul românesc: esti înca obligat sa anunti la politie ca un strain ti-a trecut pragul casei, ti-e teama sa primesti pe cineva în casa sa nu te faci de rusine ca nu ai apa calda, n-ai lemne etc., etc. Odata cu desfiintarea Oficiilor Judetene de Turism, nimeni nu a mai pus nimic în loc, nici macar un birou de informatii, care sa-ti spuna unde si ce sa vezi în zona. Cu toate ca am avut un ministru al turismului ungur, el nu a învatat nimic din foarte desele vizite în Ungaria. Turismul în Ungaria, ca si în toate tarile Europei, este o tâta din care se mulg dolarii. Noi stam si ne lamentam ca vine eclipsa, ca n-o sa avem unde sa-i cazam pe sutele de mii de turisti straini care ne vor calca meleagurile. E pipi sub clar de luna, atâta vreme cât în judetul Vâlcea nu ai de unde sa cumperi o harta, nu poti gasi un ghid care sa vorbeasca 2-3 limbi straine, la un nivel mediu si care sa-ti dea primele sfaturi, câta vreme unii responsabili din turism au nevoie de translator pentru a fi întelesi în limba româna si au, cel mult, "liceul la baza", câta vreme receptionerele si ospata­ritele sunt niste babe, angajate cândva în functie de perfor­mantele lor senzuale si dupa capacitatea de a memora frag­mente din conversatiile clientilor. În acest timp, tinerii ro­mâni îsi vând trupurile si mintea la Istambul, ori aiurea. si ne mai miram de ce pleaca din tara? În fine, poate nu e chiar asa, un lucru, însa e cert: ca orice om din turismul românesc, fie el patron, director sau picolo se simte dator sa-l ciupeasca pe client, român sau strain, nu are impor­tanta, ca doar de aia a venit în concediu, ce naiba! Are banul, tantalaul! În rest, în turismul românesc toate lucru­rile "merge" bine. Pentru ca, nu-i asa, noi avem cea mai frumoasa tara din lume si cel mai harnic popor.

Zimmer frei, camere de închiriat

s

tirea acestui an nu a fost nicidecum marea diver­siune Trutulescu care, în fond, nici n-a fost o diver­siune, ci un aranjament convenabil al partilor. Bomba anului 1998, în opinia analistilor de pe strada Calea lui Traian, a fost o moarte prin asfixiere. soferul primarului din Buzau, parca, si secretara Primariei au fost gasiti într-o masina, într-un garaj. Era frig si, în timp ce se dezbracau, el a dat drumul la motor. S-au încalzit încet-încet, în timp ce trageau în plamâni moartea. Gazul de esapament ucide lent. Iubirea fizica, mai ales când e savârsita pe ascuns, anuleaza unele simturi. Mai e si frica, frica paralizanta. Daca ne prinde nevasta-mea? Poate trece prostul de barbatu-meu pe-aici! Hai, repede, ca poate ma cheama primarul! Suna cinic, dar asa au murit doi oameni care, poate, se iubeau. Dincolo de acest exemplu ramâne primitivismul actului sexual savârsit în garaj, cu pantalonii în vine si fusta ridi­cata pâna peste cap. În graba, fara sentiment, fara satisfac­tie. Sex ca animalele.

Cazul este emblematic. El pune nu numai problema nivelului cultural al omului mediu, ci si al întregii societati, care nu întelege nimic din ceea ce i se întâmpla. Traim într-o tara plina de prejudecati, cu o religie putin toleranta, unde cultul femeii virgine înainte de casatorie continua sa fie dominant în familii si scoli. Majoritatea adolescentilor ches­tio­nati marturisesc ca au auzit vorbindu-se despre problema sexuala din carti si de la televizor. Traim timorati, cu gândul la sex, dar ne e frica. Pentru ca femeii din fata noastra nu i s-a vorbit nici macar odata, în copilarie, despre relatiile dintre sexe. La fel si barbatului, care l-a auzit adeseori pe taica-sau: "Da copilul afara, nu vezi ce porcarii dau astia?" Lipsa unui dialog firesc despre sex, despre viata, provoaca dramele de mai târziu. Dintre frustrati, viata selectioneaza, cu rigoarea unui antrenor emerit, pe functionarul artagos si prost, pe înva­tatoarea care tipa la copii si îi bate cu rautate, pe politicianul grizonat ajuns în Parlament, caruia nu-i mai ajung banii sa cumpere iubire. Acesti frustrati pot fi la un moment dat atât de multi încât ei pot modifica structura mentala a întregii societati. Toate tarile occidentale au trecut, în evolutia lor, printr-o faza a descatusarii sexuale: cântecele, revistele, fil­mele au promo­vat ceea ce s-ar putea numi eliberare sexuala. Noi n-am avut cum, pe vremea partidului cei care aveau excese hor­monale si erau casatoriti erau victime sigure. În ipocrizia lui, partidul conducea o tara de familisti si inter­zisese avorturile. Sexul era controlat, pentru ca tovarasii sa poata munci pentru gloria tarii. Multi dintre avortonii care conduc astazi structurile de baza ale societatii românesti sunt tot aceia care filau cine pe care si cine cu cine. Pentru acestia, sexul este la fel de periculos ca si drogul, ca si gândirea libera. Ei nu vor îndrazni niciodata sa accepte ca un om casatorit se poate îndragosti de nevasta prietenului sau sau ca o fecioara îl poate dori pe prietenul tatalui sau. Cred ca traim într-o tara inhibata, unde nu exista toleranta nici pentru situa­tiile normale. De aici nefiresc de multele violuri, milioane de avorturi care mutileaza, copiii aban­donati în crese si leagane. De aici o tara întreaga, care pe lânga ca nu are bani, pozeaza în fata mare în timp ce altii o penetreaza în fel si chip. De aici aceasta brambureala natio­nala construita special pentru ca nimeni, sub nici o forma, sa nu mai înteleaga ceva si sa-i lase pe altii sa-si faca jocu­rile. De aici drama celor care au gândit revolutia si nu au mai putut stapâni urmarile acesteia. Au dreptate cei care spun ca, în situatia în care suntem, ne-ar trebui o revolutie sexuala, care ne-ar darui tuturor macar o minima satisfac­tie, si ne-ar face sa uitam de toate si de toti.

O fata mare penetrata în fel si chip

S

candalul mocneste la Universitatea Craiova. Con­ce­tateanul nostru, Domnul Ion Craciunescu, pare a fi în centrul tuturor speculatiilor posibile si imposibile. Pâna una-alta, el este sigur ca va fi mazilit si declara ca este constient ca va fi împroscat cu noroi. Sunt putine comentarii de facut în aceasta situatie. În primul rând ar trebui spus ca "domnul economist" nu este o per­soana oarecare. Este o ve­deta, printre putinele vedete ale acestui oras. Are bani, a avut glorie, a cunoscut viata. În ultimul timp, a aparut ade­seori în show-uri de televiziune. A vazut lumea si a cunoscut cele­bri­tati ale fotbalului mon­dial. A cunoscut, s-o spunem pe sleau, mafia fotbalului mon­dial, o adevarata industrie  aduca­toare de dolari si pozi­tii. O stie pe de rost pe cea româneasca. Ion Craciunescu are tot ce si-ar putea dori de la viata. În fot­bal stie perfect regula jocului. stie driblingul, pasa directa, golul.

Un singur element a lipsit în viata lui Nelu Craciu­nescu, cum îi spun apropiatii: Puterea, care da sentimentul depasirii conditiei de om, puterea care înalta, puterea, care corupe. Puterea, pur si simplu. Ion Craciunescu a gustat din ambrozia si nectarul acesteia la Universitatea Craiova, unul dintre cele mai iubite cluburi de fotbal din România. Faptele sunt cunoscute: mariajul dintre nea Nelu si clubul din Banie pare a se sfârsi cu un divort în stil italian. Cu stro­pi si decla­ratii incendiare. Cu lacrimi. Fac aici o paran­teza: nu exista lucru mai impresionant pe lumea aceasta decât un barbat în toata firea care plânge. Indiferent de motiv.

Ion Craciunescu a plâns pentru ca a fost înfrânt. Înfrânt nu de echipa Rapid, ci de unul dintre aceia pe care îl con­si­derase partener loial: actionarul Universitatii, Ilinca. Înfrânt din interior, lucru care doare fabulos de tare.

Lectia de putere, caci asta a fost, a banului contra sen­timent, contra spirit sportiv, contra demnitate. E de tinut minte. Aceasta lectie este valabila pentru toate palie­rele vietii noastre asezate de câtiva ani sub zodia banului.

Nu cred în asta, dar poate aveau dreptate cei care îl rugau pe Craciunescu sa preia F.C. Vâlcea. Avea tot ce i-ar fi trebuit si, poate, într-o zi ar fi fost nea Nelu Ilinca cel rau care dadea lectii de putere. Pasul urmator al domnului economist nu mai poate fi decât unul singur: UEFA, de unde ar reveni "costumat" în Poul Thomsen.

Domnul economist si lectia de putere

A

m în fata un fax prin care sunt invitat sa particip la sarbatorirea zilei de 9 mai - Ziua Europei. Se spune, printre altele, ca la aceasta manifestare de interes national tema principala a simpozionului se numeste "Româ­nia în contextul cultural, politic si istoric european". Voi onora aceasta invitatie, pentru ca merita, cu adevarat, sa vor­bim apasat despre apartenenta noastra la batrânul continent, fara lamentari, fara modestie. Mai ales ca aceasta zi are si o alta semnificatie, cu mult mai importanta. Este vorba de ziua proclamarii independentei României. Atunci, în 1877, au fost clipe de adevarat entuziasm national. Elibe­rarea de sub suze­ranitate turceasca a fost un moment pe care noi, astazi, nu-l mai putem reproduce. Cuvintele palesc. Parcurgând însa izvoa­rele istorice avem tabloul exact al framântarilor din epoca pentru ca prea multa vreme trecuse de când începuse îngenuncherea noastra în fata Imperiului Otoman.

Daca parcurgem cartile de istorie ale neamului, lupta pentru eliberare nationala ni se arata ca o constanta. Nu inten­tio­nez sa fac aici o apologie a virtutilor românesti. Este sufi­cient sa spunem ca justificarile lui Mihai Viteazul scrise, atentie, în 15 iulie 1595 sunt edificatoare: "Ceea ce am facut, toate le-am facut pentru credinta crestineasca, vazând eu ce se întâmpla în fiecare zi cu bietii crestini. M-am apucat sa ridic aceasta mare greutate cu aceasta tara saraca a noastra, ca sa fac un scut al lumii crestine". Aceste cuvinte, care au fost sigur pornite din inima, arata emotionant constiinta misiunii sale europene. Tot asa au actionat si alti principi români, Mircea cel Batrân, Iancu de Hunedoara si stefan cel Mare. A urmat Tudor Vladimi­rescu, apoi generatia lui Balcescu, apoi a fost Unirea, un prolog al cuceririi independentei si al formarii statului unitar român. Independenta i-a costat mult pe români. Nu avem sufi­cient spatiu pentru o analiza aprofun­data a problemei. În do­cu­mente am gasit, cu emotie, marturia unei donatii de 10.000 lei, facuta de Prefectura Vâlcea pentru cumpararea de arme. Era septembrie 1877. Personalul unor santiere de constructii din judetul Vâlcea dona, tot atunci, suma de 211 lei. Sunt fapte marunte, fapte uitate, dar care ne dau o masura a ardorii cu care românii voiau formarea statu­lui unitar.

Ecoul european a fost urias chiar daca murisera oa­me­­ni si statul pierduse 100.000.000 de lei aur. Suma rapor­tata la nivelul nostru de atunci era cu adevarat impre­sio­nanta. În centrul Râmnicului exista o statuie a Indepen­den­tei. În cartile deschise de la baza acestei statui sunt gravate numele unor oameni, cazuti la datorie cu gândul la Ziua In­de­pendentei. O independenta care urma sa le aduca statutul de popor euro­pean. Ei n-au mai apucat aceasta zi.

100.000.000 lei de aur

O

rice competitie trebuie luata în serios. Chiar daca ea este una personala ori de grup, mai mare sau mai mica. Atunci când concurezi este în joc personalitatea ta, cu tot ceea ce tine de ea, esti tu, de prim rang ori ultimul om. Pierderea oricarui tip de concurs va lasa, fara sa-ti dai seama, brazde adânci în carnea eului tau. Marea lupta a sfârsitului de secol XX este una pentru imagine, fie ca e vorba de oameni obisnuiti, de tari, de aliante militare ori politice. Competitia pentru imagine a înlocuit, în ultimii 10 ani, lovituri directe. Lupta aceasta pen­tru imagine, facuta cu mijloace ultrapro­fe­sionale, ex­trem de rafinate, se poarta zilnic, ceas de ceas, minut cu mi­nut, as zice chiar secunda de secunda. În orice clipa acu­mulezi puncte ori pierzi, traiesti mai bine ori mori.

Când e vorba de tari, competitia devine esentiala pen­tru o natiune. Nici macar un amanunt nu ar trebui ne­glijat, atunci când în concurs se pronunta un nume de tara. Când iesi cu România în fata, atunci nu te mai reprezinti pe tine, ci pe toti aceia care sunt România, o istorie, un prezent si un viitor.

Neglijentele se platesc deosebit de scump, cu pierderi de imagine mai periculoase decât pierderile de sânge. De a doua zi îti va fi mai greu sa recuperezi, pentru ca handi­ca­pul tau a crescut fata de altii.

În lupta pentru imagine nu se pot face transfuzii! La acest capitol, al imaginii, România sta slab, periculos de slab. Diversele "transfuzii" încercate în ultimii ani au dove­dit, daca mai era necesar, cât de vulnerabili si de fraieri suntem, cât de mult si de hotarât ne furam singuri caciula. Lamentari ulte­rioare, caci suntem printre cei mai mari specialisti în dome­niu, ne fac si mai ridicoli în ochii natiu­ni­lor lumii. As enu­mera aici, pentru demonstratie, campaniile antiromânesti pe care le ducem singuri: pericolul neocomu­nis­mului (într-o lume în care nici macar China.), omni­pre­zenta fostei Secu­ri­tati si redeschiderea dosarelor (la 8 ani dupa desfiintarea acesteia), copiii handicapati si orfani (ac­ci­dente exploatate abil de micii si marii profitori), sara­cia, prostitutia, tiganii, coruptia. Exemplele ar putea conti­nua, dar ele sunt deja cunos­cute. În 1989 am deschis o cu­tie a Pandorei pe care, astazi, nu o mai putem închide. Re­cen­tul scandal Otopeni e un exemplu concludent în acest sens.

Dar sa revenim la conceptul de imagine cu o exem­pli­ficare. Saraca Malina Olinescu! Ce trebuie sa fi suferit pâna când din Israel au venit cele sase puncte! Stau si ma gândesc ce greu e sa astepti într-o mare tensiune nervoasa sa-ti dea cineva un punct, sa se mai rosteasca o data numele României si numele tau. A fost greu pentru mine în fata televizorului si aproape ca ma rugam sa ne mai adauge si noua, cineva, o steluta. Care nu a mai venit, nici macar de la Franta, marea campioana a francofoniei! Nu spun ca Eurovisionul de anul acesta a fost un concurs aranjat. Dar am vazut cu ochiul liber cum s-a facut intrarea în scena a câstigatoarei din Israel "o piesa care a stârnit vii contro­verse", cum cotizau Macedo­ne­nii, Nemtii, pentru Croatia, cum votau statele nordice pentru Finlanda si aceasta pentru Estonia, cum se dadea Angliei ceea ce era al Angliei!

Norocul nostru a fost Israelul! Numai noi, fraierii am crezut ca tineretea, frumusetea si vocea Malinei vor con­vinge juriul. Adevaratul concurs a fost înainte, la vizionari, unde, cu Romcescu al nostru, cu favoriti ca în 1970 (chiar daca e cetatean danez) nu am prea contat. Chiar si în muzica trebuie sa fii înconjurat de profesionisti ai imaginii, ca sa însemni ceva. Ori poate acestia au fost din categoria functionarilor tembeli de la ambasade care vând pasapoarte unor infractori?

Nu stiu. Cred, însa, ca am avut cea mai frumoasa crainica, pe Anca Ţurcasiu. O frumusete europeana, care va deveni în curând, prin casatorie, una americana.

O cântareata foarte buna, cu o senzualitate care nu poate fi trecuta cu vederea. Vor trece anii si vom vedea cât de putin am învatat din nenumaratele palme pe care, din pacate, ni le-am administrat singuri.

Noroc cu Israelul!

I

storia societatilor secrete este, probabil, cea mai pasionanta aventura. Dupa unii autori, nu exista traire mai puternica decât complotul, revolutia, schimbarea unei orânduiri. Dintre miscarile secrete, francmasoneria pare a fi una bine organizata, fascinanta prin demersul pe care-l propune si prin neputinta de a-i patrunde tainele. Desi marele maestru al francmasoneriei române (partea vazuta a ei) este un vâlcean, domnul Gheorghe Coma­nes­cu, noi nu mai cunoastem decât înca unul, pe Horia Nes­to­rescu - Balcesti. Îl stim bine pe Horia Nestorescu - Bal­cesti. Cu pletele lui, cu viata lui închinata studierii operei lui Balcescu (un franc­ma­son de geniu), cu purtarea rebela si mersul adus, leganat. Cu cartea sa despre istoria franc­ma­soneriei, cu plecarile sale în Italia, an de an, în cautarea locului de odihna al marelui Bal­cescu. În rest, oricine poate fi francmasonul de lânga noi, chiar daca nu este o perso­na­li­tate extrem de cunoscuta. Franc­masonii poarta doar uneori fulare rosii, aruncate neglijent peste umar, pulovere rosii, fac totul ca sa se distinga de masa amorfa a conce­ta­tenilor lor. Ca si Andrei Plesu si conceta­tea­nul nostru Doru Motoc iubeste fularele rosii, asta neînsem­nând deloc apar­te­nenta sa la o miscare secreta. Sa spunem, mai degraba, ca e vorba de un semn distinctiv pentru intelec­tualul hiperra­finat a carui boema este una de fildes. Spre deo­se­bire de ser­viciile secrete oficiale, care folosesc informatia si de la tâmpiti si de la destepti, miscarile secrete de genul franc­ma­soneriei recruteaza numai inteligente, capabile sa determine mutatii radicale în societate.

Din câte stim noi, la Rm. Vâlcea nu exista miscari cu adevarat secrete, sunt numai grupuri. Grupuri de prieteni care actioneaza la vedere, organizati în cluburi, asociatii, fundatii. Îmi închipui cu cât deliciu îi suspecteaza oficialii pe cei grupati în aceste cluburi si câta energie se consuma pentru aflarea ideilor pe care acestea le promoveaza. S-ar putea sa mai existe grupari de interese economice, marunte sau mai mari, dispuse sa apere o idee cu orice pret, prin manipulari abile si prin dezinformari delicate. Dar nu ne-am propus sa facem în acest editorial o istorie. Altceva am vrut sa spunem si uite ce introducere a iesit! Vroiam doar sa ne aratam indig­nati, sa-i înfieram cu mânie proletara pe acei domni si doamne, fii ai Vâlcii, ca si noi, care au organizat, sâmbata, la Bucuresti, în mare secret, Ziua fiilor Vâlcii. Ba, daca am înteles bine chiar si o Fundatie a fiilor Vâlcii. Despre acest eveniment am aflat de la Antena 1, presa vâlceana, ca si o parte din autoritati, nestiind chiar nimic. La aceasta mani­fes­tare am vazut nume de rezonanta: acad. Zugravesc, actorii Florin Zamfirescu si Cornel Vulpe, scriitori generali în retra­gere, profesori universitari, doctori etc. Ne-am întrebat de ce atâta tacere în jurul acestei sarbatori care ar fi trebuit sa fie un eveni­ment mediatic. În definitiv, Vâlcea nu este numai a celor pre­zenti acolo, a bucurestenilor cu radacinile aici, ci si a noas­­tra, care, poate nu vom avea niciodata buletin de Capi­tala. Sa nu mai vorbim, ca ar fi fost onorant pentru toata lumea ca ziarele si televiziunile sa fi fost prezente acolo. Acum câtiva ani, toate personalitatile vâlcene erau prezente la sarbatoare, inclusiv cei pe care i-am vazut sâmbata la tele­vizor. A venit chiar si presedintele României de atunci, Ion Iliescu. Acum, firul s-a rupt, ca si când ar exista o Vâlcea pede­serista, una taranista, una liberala, una democrata. Ca si când n-am avea atâtia vâlceni celebri în frunte cu actualul prim-ministru. Fara continuitate, prin dez­binare, fara unire si mediatizare, toate aceste sarbatori, gândite a fi momente înal­ta­toare esueaza în, sa zicem, susa­nele, desi cuvântul mi se pare cam dur. Sau daca vreti, prin aerul lor secret, închist, de casta, aceste sarbatori ne pot su­gera, în cel mai bun caz ideea unei francmasonerii vâl­cene.

stiu bine ce înseamna asta. Când eram mic, împreuna cu baietii de la bloc, din cartierul Traian, fostul Crasnaru, ne ascundem într-o curte, sapam transee si spuneam po­vesti. Când oboseam începeam sa ne aducem aminte de ispravile noas­tre din clasa I. Unii dintre noi, mai agitati, mai neastâm­parati, visau sa schimbe lumea. Unii dintre ei mai viseaza si acum.

Noua francmasonerie vâlceana

A

ni de zile am ezitat sa ies în public, sa particip la petreceri, sa ma alatur unui grup de prieteni. Nici macar la petrecerile oficiale nu prea m-am dus. A fost o neglijenta de neiertat. Astazi, sfatuiesc pe toata lumea sa ia parte la viata mondena a orasului în care traieste, sa mearga la orice manifestare, la orice chef la care e invitat. La chefuri înfloresc caracterele si-ti dai seama de om, asa cum e el, nefardat, necenzurat de functie, de nevasta, de subalterni, de partener. Într-unul din "ghidurile manage­rului eficient" mi s-a explicat  suficient de clar de ce trebuie sa participi la orice manifestare la care esti invitat, daca nu ai deja programul facut. Nu voi insista acum asupra acestui subiect, pentru ca si asa mi se reproseaza introducerile prea lungi. Retineti ideea.

De ieri, a început la Calimanesti a sasea editie a Promobusiness. Sunt bucuros ca pot scrie despre unul din succesele Vâlcii. Promobusiness a devenit cea mai impor­tanta manifestare a genului din România. Cel putin asa a afirmat în cuvântul sau vechiul presedinte al Camerei de Comert Vâl­cea, domnul Valentin Cismaru. În acest mo­ment, nu pot confirma sau infirma acest lucru. Pot spune doar, din câte  mi-am dat seama, o astfel de manifestare este foarte greu de orga­nizat. Ea presupune o ampla desfasurare de forte, un consum de energie remarcabile. Asa cum am mai scris, am numai cuvinte de lauda pentru toti vâlcenii care fac eforturi sa-i aduca aici pe toti cei ce vor sa faca afaceri, sa inves­teasca, sa construiasca, sa dea de lucru prea multilor someri de la noi. Tot asa cum îi laud pe aceia care ies peste granita, care se misca prin lume, care înteleg ce vad si încearca sa aplice si la noi modelele performante. De multe ori, însa, obtuzitatea noastra ne joaca feste. Pe scurt nu prea raspundem unor invitatii aducatoare de mari oportunitati. În primele ore am vazut putini vizitatori la Calimanesti. E drept ca eram la doar câteva ore dupa deschidere si, probabil, în zilele urma­toare cei interesati vor fi numerosi.

Îmi aduc aminte de editiile anterioare: mai multa mo­destie, mai multa inhibare, mai putin fast. Astazi, lucrurile stau astfel: mai multa siguranta, un design mai "lucrat" chiar decât la PROPLANT, mai multa culanta. Mai mult respect fata de reprezentantii presei, ceea ce, vedeti, înseamna mult. Normalitate, ce frumos suna acest cuvânt! Pentru câteva ore am avut senzatia ca traim într-o tara unde oamenii sunt hotarâti sa faca afaceri, sa gaseasca parteneri, sa câstige bani. Pentru câteva clipe am uitat de coruptie, de demiteri si numiri pe criterii politice, de gafe si nedreptati. De ce?

Pentru ca asta e calea: drumul anevoios al con­struc­tiei începe asa, cu o discutie, cu un compliment, cu o parere, cu o mica afacere.

Desi nu-mi sta în caracter, astazi, laud. Îi laud pe organi­­zatori, pe Valentin Cismaru, pe George Rotaru (care, mi s-a spus, a fost initiatorul acestei manifestari), pe domnul Gheorghe Rizoiu, pe toti cei pe care nu-i cunosc si care au si ei o contributie la acest succes. Laud manifes­tarea în sine. Asta e astazi. Reporterii Curierului vor sta însa pâna la sfârsit.

Astazi, laud!

P

arcurgând "Cotidianul" de ieri, am gasit o stire im­por­tanta: presa româneasca a ajuns pe pri­mele lo­curi în sondajele britanicilor. Se considera aproape în una­ni­mitate, ca scandalul "Otopeni" nu ar fi fost des­cons­pirat fara insistenta si investigatiile mass-media româ­nesti. Româ­nia se afla în top si cu programele de tele­viziune si cu cea mai dez­vol­tata retea de radio din tarile de Est. Ce sa însemne asta? M-am întrebat; sa fie o recu­noas­tere a faptului ca presa ro­mâneasca, primul domeniu al vie­tii noastre care s-a înde­par­tat de comunism, e, cu adevarat, una de exceptie? O recu­noas­tere a fortei intelectului ro­mâ­nesc? O curte, care mi se face, cu eleganta interesata? Sau putin din toate acestea la un loc?

Sa o luam metodic. Unu, presa nu a fost decât un instru­ment al scandalului "Otopeni". Câinele de paza al demo­cra­tiei, cum le place unora sa-i spuna presei, a latrat pentru ca i s-a aratat pisica.

A latrat aproape la ordin, ca sa ma exprim în termeni militaresti. Doi, este adevarat ca presa româneasca are, în continuare, continut si forta. La fel cum rosiile românesti au gust, desi cele turcesti sunt mai mari si mai frumoase! Când tai o rosie turceasca si o manânci, ti se pare ca îi lip­seste ceva, parca ai mânca zapada. Când vine cineva stabilit de ani de zile în Vest, asta observa mai întâi. Ca fructele si legumele noastre au gust, ca si ziarele, ca si emisiunile de televiziune. Au carne, spun ceva, se deosebesc fundamental de efemina­tele lor surate din Vest.

Acestea pot parea, la un moment dat, fabuloase prin forma. Sunt însa forme aproape fara fond, asa cum, în unele cazuri, este societatea occidentala. Nu as dori, în nici un caz ca aceasta analiza sa para una antioccidentala, pentru ca nici nu este. Mi se pare însa firesc sa observ diferentele, care exista din plin.

Presa româneasca înca mai spune ceva, pentru ca ea înca mai este independenta. În Vest, marile ziare, editurile, editorii, ziaristii sunt circumscrisi (nu circumcisi) unor cer­curi politice economice, sindicale, fac o politica a cuiva. Se spune, frecvent, ca nu exista presa independenta. Fals! Aproa­pe toti ziaristii si editorii straini, care ne-au vizitat tara, au surâs întelegator atunci când au citit pe frontis­piciile ziarelor cuvântul "independent". E treaba lor, pentru ca la ei nu mai exista presa independenta. Noi suntem înca într-o copilarie a democratiei si ne alintam ca asa va fi vesnic. Nu spun ca presa româneasca scapa influentelor. Dovada e chiar ziarul lui Cristoiu "Cotidianul", care ma emotioneaza profund. E atât de bine facut, încât el trebuie neaparat citit. Ca si "Curentul", de altfel. De ce zic ca nici macar Ion Cristoiu? O dovada mai buna decât interviul cu fiul presedintelui Constantinescu, menit sa-l disculpe, nu pot gasi acum. Interviul a aparut nesem­nat, pare lucrat "minutios", nu are greseala. Asa ceva nu exista în presa, mai ales în genul publicistic numit "inter­viu" si, mai ales, la una din publicatiile lui Cristoiu.

E dovada cea mai clara a unui alt tip de profesio­nism.

Asta e acum marea ta întrebare: cine vei fi tu, cel care apasa pe butoane, ori robotelul?

În sfârsit, bucurati-va! Ca înca mai cititi ziare curate, ca înca mai puteti cumpara castraveti de la tarani autentici. În zece ani, poate în douazeci de ani, veti fi si dum­neavoastra robotelul care se culca devreme, care nu întâr­zie la slujba, un rob al serviciului, care respecta regulile cu sfintenie, care face si drege asa cum dicteaza altcineva. Un adevarat occidental.

Câinele de paza al democratiei latra la ordin

I

eri seara, la Galeriile de Arta, au fost lansate trei vo­lume de poezii. Doua dintre acestea apartin cunos­cutului poet George Ţarnea: "Legiada" si "Abecedar bizar (de buzunar)". Cel de-al treilea este semnat de un debu­tant, Petre Tanasoaica si poarta numele "La umbra masinii de scris".

Astazi nu mai am chef sa mai scriu editorialul. În locul unei analize a realitatii noastre, asa cum se vede ea din pro­vin­cie, ca un sublim omagiu pentru cei doi poeti si pentru actul de cultura savârsit, voi cita un poem impre­sionant: "Legea araturilor de primavara", vorbeste despre ei, despre mine si despre dumneavoastra într-un mod, as zice, crud si adevarat.

Ca sa închei, voi spune doar atât: câta vreme mai putem publica într-un ziar românesc un mesaj ca acesta, în limba româna, nu e totul pierdut.

Românu-i bun de pus la jug,

Sa traga pâna-n iad un plug,

Când vine vremea de arat

si n-are lot adevarat

Iar foamea-i singurul reper

Dintr-un program de trai prosper,

Detaliat pâna la os,

Sub forma visului frumos.

Ce daca n-are viitor

Românu-i foarte rabdator

si foarte învatat sa ia,

Din când în când, câte-o nuia,

Ba peste ochi, ba peste bot,

Pâna se vindeca de tot

si-nghite legea înjurând,

Cu alte gogorite-n gând,

Cu alte suferinte-n trup.

Ce daca jiglele îl rup,

Ce daca-l roade vreun resteu,

El n-are stare de ateu,

Sa se razbune pe destin,

si tot asteapta un festin

Promis, cândva, de niste sfinti,

În schimbul pasilor cuminti

Prin mocirlosul adevar,

Revizuit si tras de par,

Spre rasarit sau spre apus,

În functie de cine-i sus,

Ca el, românul curajos,

Va fi mereu, la fel de jos.

P.S. Începând de luni, de la ora 19,45 veti putea urma­ri, la Televiziunea Vâlcea 1, daca nu-si baga dracul coa­da, o continuare a editorialelor din "Curierul de Vâl­cea". Emisiunea se va numi "Silviu Popescu - Show". Pri­mii invitati vor fi George Ţarnea si Nicolae Jivan.

Legea araturilor de primavara

U

ltimele zile ne-au aratat ca a început o noua ofensiva, cea împotriva colosului Renel. Rene­­lul este printre ultimele bastioane ale statului român. O dezin­te­grare a acestuia, s-o spun pe sleau, lasa România la cheremul tuturor smecherilor plini de bani, da sansa aces­tora sa ne joace si sa ne vânda oricui. Când spui RENEL, nu spui numai salarii mari. Ofensiva împotriva salariilor RENEL este una interesata. Pâna si prestigiosul ziar "Ade­varul", prin vocea lui Cristian Tudor Popescu, se arunca vultureste pe grila de salarizare a oamenilor din Renel. Când miza unui joc e fabuloasa, se scot din mâneca toti asii. Dar când spui Renel, spui România, spui râuri, car­bune, gaz, baraje, termocentrale, stâlpi de înalta tensiune, 60 % din averea unei natiuni. Renel nu este numai o vorba, cum a fost IMGB-ul. La Renel lucrea­za mii de oameni. Prin importanta lui, Renel este mai pretios decât Parla­mentul si Presedintia la un loc. Este chiar mai important decât ce-a de-a doua armata, care este CFR-ul. Cel putin asa crede Cornel Nistorescu. Dupa Renel, mai vin doar Armata si Biserica. O defectiune a acestuia ar dezorganiza întregul ansamblu al economiei nationale. Fara industrie, am fi din nou o tara agrara. Sau poate ca acesta e planul? În definitiv, putem citi "Adevarul" si la lumânare, nu-i asa?

Sa revenim la salariile mari din Renel. E falsa lista prezentata de "Adevarul" din mai multe motive. Unu: în principiu, desi acestea depasesc media celor din economia nationala, catre ele trebuie sa tindem cu totii. Un salariu de 400 - 700 dolari este, la preturile din România de azi, un salariu bun. Bun si nu foarte bun. Doi: vinovatii pentru starea actuala a economiei românesti pot fi regasiti în fostele si actualele puteri. Hatisul de legi si impozite în care ne-au bagat, au facut ca românii sa traiasca prost. Asta în timp ce domnii parlamentari si-au votat cheltuieli de miliar­de, bat lumea, încaseaza diurne grase si fac legi care ne împi­leaza si mai mult. Trei: ar trebui ca "Adevarul" sa spuna cât repre­zinta salariile oamenilor din balanta Renel. Patru: ar trebui sa ni se spuna ca salariile mari înseamna contributii mari pentru buget, sub forma CAS unu la suta, trei la suta impozite. Acesti bani merg tot la stat. Cinci: sca­derea salariilor nu va determina ieftinirea kilowattului. Experienta CET-ului Govora, care odata externalizat a dat cu tifla Oltchim-ului si Sodei, ar trebui sa ne dea tuturor de gândit.

As putea continua. Îi voi lasa însa pe cei implicati sa o faca. Începând cu acest numar, publicam reactii ale sindica­telor si patronatului din Renel. Povestea acestui colos nu e una simpla. stiu sigur ca salariile mari sunt o simpla diver­siune. În fond, alta e problema. Daca las la o parte impli­ca­tiile interesului national, ale sigurantei nationale, tot ramâne partea economica. Ea este fundamentala. În lupta pentru dezmembrarea acestei regii s-ar putea sa curga sânge româ­nesc. De ce? Pentru ca e clar ca "buna ziua"" cine va stapâni Renel-ul, va stapâni România.

Cine va stapâni RENEL, va stapâni România

M

-am întrebat de multe ori de ce contemporanii mei, români, retin cu mare usurinta detalii ale unor întâmplari facile si nume de oameni lipsiti de impor­tanta. De ce, de pilda, cântaretii de muzica usoara sunt mai iubiti, sunt mai cunoscuti si mai bine platiti, mai onorati decât carturarii, a caror opera duce spiritul limbii si al neamului peste timp. Întrebarile mele sunt retorice. Cauzele se cunosc. Cauzele se cunosc si nu mai insist acum asupra lor. Facilul este însa trecator, în timp ce marile întâmplari ale spiritului (ne) supravietuiesc. Spuneti-mi, oare de ce nu ati auzit de scriitorul Valeriu Anania? Dar de teologul Bartolomeu Anania? Sa fie o vina a establishmentului vâl­cean si româ­nesc? Sa fie vorba de o modestie adevarata? Oricum ar fi, eu ramân la parerea mea: nu am învatat înca sa ne pretuim valorile asa cum se cuvine, sa investim bani, energie, suflet si inteligenta reale pentru a le putea, a ne putea aseza, ca popor, într-o lumina noua.

De cele mai multe ori propaganda româneasca este facuta de oameni cu spiritul nevoias. Rezultatele sunt pe masura, adica ridicol de modeste, dar nu e cazul sa parti­cularizam.

Astazi se întâmpla la Horezu o exceptie de la cele zise mai înainte. Va fi lansat un volum intitulat "Cerurile Oltului". În fapt, este vorba despre o reeditare a unei carti de 332 de pagini aparuta în 1991 la Râmnicu Vâlcea, al carei editor a fost Episcopia Râmnicului si Argesului. Titlul complet al primei editii este "Cerurile Oltului: scolile arhimandritului Bartolomeu la imaginile fotografice al lui Dumitru F. Dumitru.

Cartea ce va fi lansata azi ma contrazice aproape total. "Cerurile Oltului" este un volum cu o grafica de excep­tie. El a aparut la Editura PRO, a beneficiat cam de tot ceea ce era mai bun astazi, în România. Ca si în alte situatii, consilierul editorial Dinu Sararu a vazut bine, l-a convins pe magnatul televiziunii PRO TV, domnul Adrian Sârbu, sa investeasca. I-a convins si pe altii. Despre carte spune foarte mult si prezenta unor personalitati prezente la Horezu. Din invitatia pe care am primit-o, va citez doar câteva nume, cum ar fi Preafericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Mugur Isarescu, Guvernatorul Bancii Nationale, Preasfintitul Gherasim, Episcop al Râmnicului, academicianul Virgil Cândea, vicepresedin­tele Academiei Române. Ce altceva cauta acesti oameni la lan­sare, decât sa onoreze cu prezenta si cu spiritul lor autorul si opera sa?

Sa vorbim putin si despre legenda cartii si autor. "Fa-o cum o faci, numai fa-o!", se pare ca i-ar fi spus neobo­si­tul episcop Gherasim lui Bartolomeu Anania, chemat sa demon­streze, cu geniul lui, ca nu exista numai un orgoliu omenesc în pretentia oltenilor de a sti ca aici sunt monu­men­te biseri­cesti la fel de multe si de frumoase ca în Mol­dova. Daca nu chiar mai multe. Orgoliul Episcopului Ghe­rasim a fost moto­­rul. Sublim orgoliu! (Despre aceasta fata bisericeasca, despre acest Mare Om, cred ca nu s-a vorbit destul. Sper din tot sufletul sa o facem la timpul prezent. Ar fi o imensa nedreptate sa se întâmple altfel).

Scriitorul Valeriu Anania, nascut la Glavile la 18 mar­tie 1921, l-a luat de brat pe teologul Bartolomeu Anania, care în afara de alte demnitati bisericesti a ocupat-o si pe aceea de director al Cancelariei Episcopiei Misio­nare Ortodoxe din America. Valeriu Anania brat la brat cu Bartolomeu Anania. Se spune ca au stat zile în sir, alaturi de fotograf, sa vada cum rasare soarele pe turla unei bise­rici, sa prinda aura dumne­zeiasca a unei cruci de lemn. A iesit o capodopera de spirit liber cugetator si ortodoxism. De spirit românesc.

"Cerurile Oltului" face parte dintr-un program mai amplu, care sper sa nu fie abandonat în cele din urma. În privinta promovarii spiritului românesc nu trebuie sa existe odihna si scuze. si altii fac la fel. Am fost la Salzburg de cinci-sase ori. De fiecare data, l-am întâlnit pe prietenul Egon Lutz, functionar al Guvernului austriac, atasat româ­nilor si bisericii noastre ortodoxe prin gratia si delicatetea preotului Dumitru Viezuianu. De fiecare data, subliniez, Egon Lutz mi-a dat un fel de "Cerurile Salzburgului". Car­tea vorbeste des­pre maretia unui oras, care a fost cândva capitala Bavariei, a spiritului german. Astazi, Bavaria are numai o parte austriaca.

De câtiva ani n-am mai trecut prin Austria. Acum câteva saptamâni am vrut sa-i arat unui prieten mausoleul episcopului de Salzburg, un print al crestinatatii, considerat la vremea lui mai important decât Papa de la Roma. Am scos din biblioteca unul din volume daruite de Egon Lutz si, la rândul meu, l-am daruit. Cartea e acum, la loc de cinste, pe masa unuia dintre cei mai importanti editori bavarezi.

Orgoliul Preasfintitului Gherasim

Î

ntâlnesc în fiecare zi oameni. Viata în provincie are, pe lânga un munte de insatisfactii, câteva de­licii. Printre acestea, mentionez satisfactia comunicarii cu oa­menii, fie ei cersetori, saraci sau bogati, de stânga, de centru ori de dreapta. Oamenii, spre deosebire de ceea ce se încearca a ni se inocula, gândesc, au discernamânt, au opi­nii. De foarte multe ori, mai interesante, mai suculente decât ale acelora, ce sa-i faci, ne-am obisnuit sa-i numim VIP-uri. Multi dintre ei continua sa creada ca vom iesi la li­man într-o buna zi. Foarte multi dintre acestia cred ca mai exis­ta forte care vegheaza, care tin cumpana dreapta, care au grija ca tara sa aiba un viitor. Când vorbesc despre vii­tor, oamenii se gândesc, cu îngrijorare, la copii.

Când sunt indignati, oamenii înjura. Sa nu credeti ca sa­getile lor nervoase sunt dirijate numai catre putere! Opo­zitia e facuta zob si ea, mai ales pentru ca, atunci când a fost Putere, nu si-a vazut decât de interesele personale. Oa­me­nii sunt încurcati atunci când vine vorba de o alterna­tiva. Multi dintre ei n-o vad, sau vad un nationalism de tip Ro­mâ­nia Mare, autoritar, dar drept. Retorica Stângii e din ce mai con­fuza, din ce în ce mai aproape de livresc. Oame­nii vad si stiu ca în spatele cortinei politice functioneaza o institutie al carei rol este remodelarea economiei, dupa niste criterii pe care numai ea le întelege. Multi dintre oamenii pe care-i întâl­nesc zilnic s-au iluzionat ca serviciile secrete stiu totul si fac câte ceva ca sa fie bine. Altii, mai cinici, cred ca tocmai aceste foruri ale Sigurantei Nationale sunt profitorii, ca ele îsi trag bucati mari din Tortul National.

Adevarul, aceasta nestemata rara, a devenit de ne­gasit. În spatele cortinelor de fum, ale bombardamentului me­diatic, se simte uriasa lucratura. De la Gheorghiu-Dej la Emil Constantinescu li s-a spus românilor ca poporul din care fac parte este unul puternic, cu radacini înfipte adânc în istoria batrânului nostru Continent. Astazi ei se simt un fel de paria al Europei-unite-fara-noi. Cine manipuleaza des­tinul popo­ru­lui din care, din fericire sau nu, facem parte? Oamenii vin catre noi, sau beau o bere si arunca o în­trebare la care nimeni nu stie sa raspunda. Ce se va întâmpla cu noi, ca doar n-au murit toti patriotii români! Ba, poate ca asta e! Au murit cu totii, încercând sa se izo­leze în mijlocul propriilor interese, o mlastina inventata de altii care stau pe mal si rânjesc.

Ai tu viitor, Omule, care citesti aceste rânduri? Daca stii raspunsul spune-mi-l si mie...

Altii care stau pe mal si rânjesc

M

i s-a atras atentia în ultimul timp ca îl media­ti­zez prea mult pe primarul Sorin Zam­firescu. Ei, si? Am ridicat eu din umeri, nu merita sustinut acest om? Pâna una-alta este primarul orasului în care traim, a fost ales, nu are doispe clase, nu e un mototol, dimpotriva, e aprig la mânie, e un ambitios. E omul care vrea sa faca ceva. Da, dar nu stii dumneata unele lucruri. Nu stiu, e ade­varat, dar daca le stiti, va rog, spuneti-mi-le dumnea­voastra. Sunt perfect de acord sa le public în ziar, sub semnatura dumneavoastra, cu buletin si cod numeric. Ei, pai, nu. sa vezi! Ce sa vad, daca omul are smenuri, nu e treaba mea. Într-oi zi va fi prins de cei care se ocupa cu prinderea. Daca este vinovat de ceva. Pâna una-alta eu sunt multumit de Primarul Sorin Zamfirescu.

Pentru ca a facut ceva pentru acest oras si pentru locuitorii sai. Iar mandatul sau electoral e departe de a fi pe sfârsite. E adevarat, îi are aproape pe cei mai buni consilieri locali din ultimii opt ani. Asa cum îl are pe purtatorul de cuvânt, Daniel Ionescu, unul dintre cei mai dotati oameni care au trecut prin redactia "Curierului de Vâlcea".

Ce vina are Sorin Zamfirescu în întâmplarile unor sarbatori ca aceasta de azi, când sarbatorim 610 ani de când a fost atestat orasul nostru? Ca va fi primar si în anul eclipsei, ca stie sau a învatat sa faca propaganda mare unui orasel mic? Chestiile astea cu steme, steaguri, manifestari publice, coruri etc. dau foarte bine pentru oras si, mai ales, pentru cetatean. E o tehnica menita a-l scoate pe locuitorul Râmnicului din apatie, din nefericirile zilnice pe care nu le-a produs Primarul. Asa cum nu primarul e vinovat, întot­deauna, de gropile din Libertatii sau de câinii vaga­bonzi.

Un ziarist tembel si neterminat se amuza copios dupa ce a mai trântit un titlu neinspirat: "Mama, ce i-am tras-o primarului". El stie de la altii ca domnului primar îi e cam frica de presa, desi, la drept vorbind, nu prea are de ce. Pri­marul, în general, e un fel de print local. Primarul Râm­ni­cului a fost ales si nu numit de partidul sau, unde trebuie, de cele mai multe ori, sa speli toaletele si sa faci temenele înainte de a capata un oscior.

Primarul li se pare unora arogant si gomos. Dar Sorin Zamfirescu e demn. Nu a ezitat nici o clipa sa-i des­fida pe aceia care au încercat sa-l calce în picioare. Se judeca cu justi­tiarul Sandulescu serban Bujorel. Are per­so­nalitate si un fel de vointa aristocratica. Apreciez aceste lucruri la oricare personalitate publica. Institutia prima­rului e una de reprezen­ta­tivitate atât în interior, cât si afara sau în fata unor delagatii straine.

În ultimul an, primarul Râmnicului a evoluat extrem de mult. De la functia de director al Socom, la functia de primar e o distanta uriasa care se masoara în responsa­bili­tati, nervi, griji, înjuraturi, calomnii si, mai rar, demnitati, calatorii, res­pect.

Orice democratie promoveaza respectul fata de autori­tati, indiferent care sunt acelea. Acest lucru trebuie înteles de cetatean, fie el si gazetar. Nu exista o scoala de primari, asa cum nu exista nici una de gazetari. Eforturile unui om de a lumina orasul (amintiti-va de feeria de asta iarna), de a-l face mai curat, de a-I construi o legenda, de a-i crea o imagine merita subliniate cu rosu. Atunci când ceea ce face e bine.

Ţin cu Sorin Zamfirescu pentru simplul motiv ca este primarul orasului în care traiesc.

În sfârsit, trebuie sa va linistesc: Sorin Zamfirescu nu a dat niciodata nimic "Curierului". Am scris acest articol nu pentru primarul Sorin Zamfirescu, ci din dragoste de Râmnic.

Din dragoste de urbe

Î

n ziarul "Curentul" nr. 114 din data de 20 mai a.c. am gasit un articol pe care îl redam integral: "Potrivit unor surse din IJP Constanta, cercetarile realizate în baza actualei campanii de combatere a contrabandei cu tigari au relevat ca în perioada 1996 - 1998 firma Romolt Impex SRL a generalului Florica a importat 9 milioane pachete tigarete ASSOS, dar nu direct din Grecia, ci prin intermediul unei firme fantoma intermediare, având adresa unei casute postale din Insulele Virgine Britanice.

Cu ajutorul acestui artificiu, uzual în lumea contra­ban­distilor, fostul comisar sef al Garzii Financiare a reusit sa obtina facturi în baza carora importa baxuri de tigari ASSOS la pretul de 15 dolari SUA, contra tarifului uzual de piata, de 120 dolari SUA. Aceleasi surse din politie ne-au dezvaluit ca, în ciuda tratamentului, legal aplicat de Directia Regionala Vamala Constanta, pentru importurile de tigari realizate de firma generalului Florica, fiind taxat cu 100 dolari USD/box, în baza HG 864/95, conform limitelor minimale, patronul fir­mei Romolt SRL a reusit sa obtina rambursarea a 1,1 miliarde lei de la Ministerul Finantelor. Suma respectiva a fost consi­derata, pe baza unei contestatii, drept diferenta de garantie platita în vara de patronul firmei Romolt Impex SRL, pentru "vamuirea incorecta" a tigarilor la valoarea de 100 USD/box în loc de 15 USD/box, cât dovedeau facturile de import".

Ziarul nostru a relatat pe larg asupra afacerii "Ţiga­reta X" si despre implicatiile ei în judetul Vâlcea. Am încercat sa cercetam acest caz. Reporterii care se ocupa de investigarea lui au reusit sa desluseasca pâna în prezent doar câteva din itele acestei uriase afaceri. Ei sunt ajutati în acest demers de organele de Politie si Procuratura care cerceteaza la Bucuresti activitatea fratelui  Florica. În cele din urma, acesta, dl. gene­ral, va trebui sa sacrifice pe cineva. Marea mea satisfactie ar fi ca omul sacrificat sa fie din Vâlcea. S-au adunat prea multe întrebari fara raspuns în acest judet. Cum e posibil ca o firma cu sediul într-un apartament la etajul III din Rm. Vâlcea sa aiba derulari de zeci de miliarde de lei numai într-un singur an de zile? Cum e posibil sa existe o factura de 2,671 miliarde lei emisa catre o firma din Bucuresti si care sa nu ridice semne de întrebare? Unde au fost organele statului român, care sanctioneaza toate firmele mici si minuscule, le dau amenzi care depasesc capitalul lor social? Ce au facut controalele de fond ale Ministerului Finantelor si Politiei? A controlat vreodata cineva firma Romolt? Iar daca da, trebuie sa ni se spuna numele inspectorilor care au efectuat controlul si rezultatele acestuia. Ceva pute rau la Vâlcea, un judet considerat pe nedrept rosu, cu una dintre cele mai mari rate ale somajului din România, dar în care nivelul preturilor îl situeaza pe locul 5 în topul oraselor în care viata omului costa cel mai mult. Acest ceva pute rau trebuie cercetat în amanunt si eradicat. Nu dorim sa parem panicarzi, dar trebuie sa-i spunem omului simplu, care trece prin fata redactiei ziarului nostru, ca în timp ce el primeste decizia de trecere în somaj, se scobeste în buzunare ca sa-si poata cumpara o pâine, exista niste domni care se joaca de-a magnatii. Ei nu sunt singuri. Lumea animalelor ne-a învatat ca exista lantul trofic în care râma, gusterele, sobolanul, ariciul, vulpea si vânatorul sunt legati între ei. Trebuie sa existe o retea de oameni cu functii, de o aparenta onorabilitate, care sa asigure functio­narea verigilor lantului trofic. În acest moment, Curierul cunoaste doar râma, gusterele si sobolanul. Poate ca Politia vâlceana tace, Finantele sunt cumsecade, vom face tot posibilul sa aratam tuturor adevarul: cum se cade.

Ceva pute rau la Râmnicu Vâlcea

S

e întâmpla niste lucruri foarte interesante în ultima vreme! Ca un urs care iese din hibernare, miscarea de stânga da semne de coagulare. Iesirea la rampa a Foru­mului social-democrat pare a electriza unele spirite letargice, arunca o lumina cu totul noua asupra unei realitati românesti care se prafuieste, întocmai unui tablou uitat într-un pod, pe zi ce trece. Nici nu stiu cum sa interpretez acest moment. Judecând lucrurile dupa forta discursului tinut de dl. Razvan Theodorescu, am putea spune ca aceste momente par sa anunte un nou partid de centru - stânga sau, în cel mai rau caz, o alianta de partide de stânga. Un CDR de stânga, asa cum la prima vedere se profileaza o Alianta Civica de stânga, Forumul Democrat. Acelasi model, alte principii. Sa fie vorba de aceeasi Marie cu alta palarie? Timpul si iesirile ulterioare la rampa ne vor dovedi care sunt, cu adevarat, intentiile acestor "pio­nieri" ai unui alt fel de democratie. Asa cum observa si Ion Cristoiu, românul de azi nu mai e acela de dinainte de 1989. Nu e un capitalist, dar nici la comunism nu mai vrea, în ruptul capului, sa se mai întoarca. A avut o schim­bare lenta, a ales PDSR. A vrut o schimbare totala, a ales CDR. Multi dintre românii de azi refuza vioi social-demo­cratia promovata de PDSR. În acelasi timp, foarte multi s-au convins ca ideile de dreapta promovate de CDR nu au o sustinere în planul realitatii sau ca ele se produc mult prea lent ca sa afecteze în bine viata alegatorului. Pe aceasta observatie se bazeaza si nucleul care a constituit Forumul Democrat. Retorica partidelor de stânga, PSM si PS a ra­mas una încremenita într-un limbaj caduc si fara stralucire, chiar daca el e bazat pe principii sanatoase, morale.

Românul este, ca individ, într-o epoca de schimbari. Fara sa-si dea seama, el a trecut de la liniste si siguranta în saracie (1989), la neliniste si risipa de energie în interes per­so­nal (1998). Nu mi se pare ca suntem un popor ravasit. Sun­tem doar prost organizat si incredibil de amatoristic condusi.

Daca ne referim la retorica PSM, despre care am spus ca ni se pare putin prafuita, merita sa aducem în discutie si discursul lui Adrian Paunescu, tinut la Confe­rin­ta judeteana a PSM de duminica, 17 mai 1998. Expli­când de ce a hotarât sa renunte la activitatea politica, Adrian Paunescu a lansat o diatriba închistarii si dogmelor din PSM, curentelor "bolse­vice" si "socialiste curate". E absolut remarcabila aceasta izbi­tura de ciocan care, cred, ar trebui sa fie o lectura obli­ga­torie pentru fiecare politi­cian, de stânga ori de dreapta.

Pentru acest discurs Adrian Paunescu ar fi fost spân­zurat în anii '50 si dat afara din partid în anii '70. Am citit cu atentie diatriba lui Adrian Paunescu, înregistrata pe banda magnetica de redactorul "Curierului" care a partici­pat la Con­fe­rinta. Exista o mare vointa de sincronizare cu epoca. Se simte liberalul, ca si la Razvan Theodorescu. Liberalismul lor, altoit pe straturi culturale adânci, anunta lucruri mari pentru miscarea de stânga. Mi se pare intere­sant sa notez aici ca si politicienilor apartinând celorlalte doctrine li s-au potolit elanurile. La Conferinta PSM de duminica au participat, ca invitati, 28 de persoane din PDSR, PNL (a fost admirat mesajul transmis de Marian Popescu), PD, PUNR, APR, PNŢCD etc., lucru nemai­întâl­nit înainte. Sa fi venit vremea luciditatii, a interesului românesc conjugat cu cel strain (si nu invers), a recuperarii demnitatii nationale, a constructiei ade­varate?

Ca un urs care iese din hibernare

C

eea ce scriu, astazi, e stiut. Am scris, eu însumi, în nenumarate rânduri despre turismul vâl­cean. De curând, ziarul nostru a publicat o serie de repor­taje si inter­viuri din toate statiunile vâlcene. În unele locuri merge foarte bine, în altele nu se misca nimic. Ma­na­gerii acuza lip­sa de fonduri pentru dotari, au nevoie de in­ves­titii enor­me pentru a schimba fata statiunilor. Se cauta investitori se­riosi, cu bani si multa încredere. Acestia se cam lasa ru­gati. S-au pierdut oportunitati uriase în pri­mii ani de dupa '89, iar astazi cota noastra de tara este una dintre cele mai mici. Ne-au luat pâna si bulgarii!

E inutil sa ne întrebam de ce. De ce nu merge, asa cum ar trebui, România? De ce exista atâtea si atâtea blo­ca­je? Simple întrebari la care nici macar primul-ministru nu ne poate raspunde.

Pentru ca a venit vorba de domnul Prim-ministru sa-i adre­sam astazi si dumnealui rugamintea de a-si întoarce putin fata catre judetul sau. Rugamintea vine de la multi vâl­ceni. Ei cred ca traiesc într-un judet cu care Mama Na­tura a fost generoasa, poate prea generoasa. S-a vorbit des­pre potentialul agricol al acestui judet. S-a vorbit, mai ales, despre turism. Unii cred ca domnul prim-ministru Vasile ar tre­bui sa-l invite într-un week-end pe ministrul Turis­mu­lui, Frunzaverde.

Sa ia, amândoi, la pas, statiunile, sa mearga pe Valea Ol­tului, sa urce la Voineasa. Ar vedea si domnul Frun­zaverde (pentru ca Radu Vasile stie) cât de daruit este acest tinut al Vâlcii si cât de putini bani îi trebuie sa-si dezvolte baza turistica. Se crede ca Vâlcea este, dupa Bra­sov, judetul cu cel mai mare potential turistic. Are statiuni pentru vara si pentru iarna. Are apa si munte. Peste si stru­guri, tuica si sare.

Cât de usor este sa aloci fonduri, se stie deja - din usu­rinta cu care domnii parlamentari îsi maresc bugetul de chel­tuieli. Cât de greu este sa trimiti banii pentru dez­voltarea unor zone, se stie, de asemenea, din indolenta cu care se lasa necheltuiti milioane de ECU dati de Comu­nitatea Europeana pentru dezvoltare.

E ridicol, dar cu atâtia ministri vâlceni (Vasile, Ber­cea­nu, Ene), cu atâtia parlamentari, cu Guvernatorul Mu­gur Isarescu nu avem un lobby pentru acest judet minunat. La Vâlcea înca mai merge foarte bine industria chimica, pen­tru ca a avut un manageriat de exceptie. Ce se va întâm­pla în viitor, nimeni nu poate sti. Îmi fac griji pentru acest judet, care pare parasit de toti. Îmi fac griji si scriu, pentru ca asta e singura mea putere.

Invitati-l la Vâlcea pe domnul Frunzaverde!

A

m fost câtiva ani profesor de Limba si litera­tura româna. Îmi amintesc si acum, probabil îmi voi aminti pâna la moarte, cum am ajuns cu autobuzul în satul unde fusesem repartizat. La doar 40 de km de Cluj-Napoca, viata avea alte dimensiuni. Aproape nimic nu mai semana cu orasul, poate doar costumul botit al  directorului meu, al carui nume l-am si uitat. Nici macar vorba nu mai era aceeasi. Descopeream cu uimire, în vorbirea curenta a satenilor, arhaisme despre care aveam vagi cunostinte de la orele de lingvistica. În satul în care predam, scoala era cea mai impo­zanta cladire. Colegii mei de catedra nu aveau nici ei multa scoala. Terminasera liceul si fusesera angajati ca profesori. Directorul însusi avea un amarât de institut de trei ani si o cultura la nivelul unui taietor de lemne. Ba, mint, avea pretentii, pentru ca avea vechime, era om serios, cu familie si casa în comuna vecina. De fapt, era un zero taiat, care conducea câtiva absolventi de liceu, angajati de nevoie si pe pile si, în plus, un profesor care nu se împaca deloc cu starea de surghiun careia trebuia sa-I faca fata.

În aceste conditii si cu o baza materiala compusa din câteva carti si vreo zece planse, elevii nu învatau aproape nimic. E drept, ca nici parintii lor nu se sinchiseau, tot ce vroiau era sa stie sa scrie si sa socoteasca. Nici nu aveau nevoie, gospodariile lor fiind modele de autarhie. scoala era obligatorie si îi faceau, cu greu, fata. Mai importante erau oile, coliba unde îsi petreceau verile, lemnele, câinii. Motii de la Baisoara nu puneau pret decât pe bani, erau capitalisti avant la lettre. Când îi întrebai, ridicau din umeri. De ce nu vine copilul la scoala, bade Vasile? Apai, o avut ma-sa traba cu iel, no! si se închidea în sine, scurtând discutia.

Astazi vorbim de reforma scolii. Mi se pare si mie un lux cinic, atâta vreme cât nivelul satelor noastre ramâne unul subcultural. si astazi, la Muntele Baisorii, satul sta­giu­nii mele, nu exista doctor si politist, nu sunt telefoane, televi­zoa­rele prind Bucurestiul numai în anumite zone. Sa vorbim de o reforma a scolii, atâta vreme cât nu exista bani pentru a-i stimula pe profesori sa se stabileasca la tara? Câta vreme satele noastre par iesite din comuna pri­mitiva?

Despre apropiata reforma a învatamântului nici das­ca­lii de la oras nu au o parere prea buna. si ei se întreaba, ca si motii mei, ce rost are o schimbare, daca nu exista bani pentru ei si pentru dotari materiale minime? Pe de alta parte, alte întrebari fara raspuns: ce rost are sa refor­mam învatamântul, daca diplomele nu mai au nici o valoa­re? Sau, ce rost are sa investim într-un elev super­dotat, daca el va fi "vânat" de altii si va lucra, mai târziu pentru o alta natiune?

scoala româneasca, desi este redutabila, pare pusa în fata unei dileme. Modernizare fara bani nu se poate, dar nici stagnarea nu mai este o cale. Nici din aceasta dilema nu se va putea iesi, daca nu se gândeste tot ansamblul. si ansamblul poate fi societatea româneasca, o scoala de cartier, ori scoala din satul motilor mei.

Interdependenta familie-elev-profesor este una dintre cele mai delicate. Investitiile pe termen lung sunt benefice întregii natiuni. Dar cine mai sta astazi sa gândeasca la viitor?

scoala, un lux cinic

E

 interesant sa urmarim cum se finalizeaza afa­cerea "Ţigareta". Ceea ce trebuie sa observam, însa, e ca, pâna acum, nu a cazut în plasa decât plevusca. Va spunem cu certitudine ca o parte din pestisori se vor strecura prin ochiurile plasei. Mult mai interesant si de o extrema impor­tanta este sa întelegem urmarile acestui caz. Undeva, în penumbra, se lucreaza de multa vreme, din moment ce, la nici o luna si jumatate, a fost restructurat Serviciul de Protectie si Paza, iar UM 0215 a fost rasa  din schema organizatorica a Ministerului de Interne. Când des­fiintezi un serviciu de informatii, trebuie sa existe motive extrem de serioase. Nu ne cereti sa vi le spunem, nu le vom sti, nici noi, în totalitate, niciodata. Ne amintim, însa, scandalurile de acum câtiva ani, când serviciile secrete se calcau pe bataturi si nu mai aveau loc pe Terasa Anda. Trebuie sa existe, din punctul de vedere al profesionistilor în informatii, o ratiune suprema care moti­veaza o decizie atât de brutala. Vom încerca în zilele urma­toare, sa gasim raspunsul la aceasta întrebare. Macar partial, pentru ca suntem constienti de implicatiile acestor schimbari pro­funde în mecanismele de siguranta ale statului român. Scan­dalul "Ţigareta" ne-a convins, înca o data, ca a existat o concurenta, daca nu chiar o lupta pe viata si pe moarte, între structurile de informatii din România. stim acum cine au fost "victimele". stim si numele "nasului", pentru ca este unul singur pentru toata lumea. stim si care a fost ratiunea pentru care "Nasu" si-a urecheat "finii" cu un pro­fesionalism si o eleganta de care nu-l credeam capabil. Dupa atâta suspans, trebuie sa gasim în tot raul si un bine. Chiar când credeam ca totul este pierdut, ca nu mai exista nici o structura în stare sa tina piept marilor probleme românesti, hop, iata ca ni se dovedeste contrariul. Exista profesionism si profesionisti. Se stie de când lumea, serviciile secrete au fost si sunt într-o permanenta lupta pentru apararea intereselor nationale. Americanii si rusii au scris pagini de mare rasunet în istoria mondiala a spionajului. Pentru noi, victoria SRI (uite ca l-am desco­perit pe "Nasu"), e o dovada ca înca ne mai putem apara singuri. Vom vedea, în lunile urmatoare, daca optimismul nostru este unul corect, daca s-au platit niste polite sau au existat ratiuni superioare. Despre acest subiect, politicienii au pareri diferite, desigur, în functie si de interesele lor per­so­nale. Cert este ca înfiintarea unor structuri asema­natoare, care faceau aproape acelasi lucru, a fost o gre­seala. Cine a achitat nota de plata dupa "nunta", iar se stie. Nu, nu sunt "finii". Esti chiar tu, contribuabilule!

Când Nasu' îsi urecheaza finii

A

u trecut deja opt ani de când fac presa la Râm­nicu Vâlcea. Privind retrospectiv, trebuie sa va martu­risesc ca niciodata nu am stat atât de mult într-un singur loc. Aceasta tenacitate nu mi-a stat în fire. Ea a venit cu trecerea anilor, cu maturizarea mea, cu esecurile si cu bucu­riile pe care le-am trait facând ziare. A face un ziar, poate singura mea bucurie deplina. Ma si mir astazi, de cele peste 2000 de numere ale publicatiei la care lucrez din 1990. Desigur, nu am fost singur. Am fost înconjurat de profesionisti, asa cum întelegeam noi profesionalismul. Noi, cei iesiti dintr-un sistem rigid, care promova alte doc­trine politice, alte moda­li­tati de a construi ziare, reportaje, informatii. Fara sa ne dam seama, ne-am schimbat cu totii. Unii mai mult, altii mai pu­tin, în functie de caractere, cultura, firi. Ziarele s-au schimbat si ele. Când privesc astazi colectia ziarului "Curierul de Vâlcea ma înduioseaza profund toate stângaciile noastre.

Îmi spun ca nu-i nimic, eram poate mai curati, mai luminosi, mai aproape de adevarul pe care trebuia, aveam datoria sa-l spunem. Nu stiu daca l-am spus întotdeauna.

De câtva timp, construiesc un volum de eseuri, care se refera la acesti ani petrecuti în redactie, cu voluptatea vârstei pierdute la ziarul local. Ma tot întreb si întreb în stânga si în dreapta, daca a fi ziarist de provincie e chin, e sarbatoare, e patima sau blestem. Am spus odata ca un ziarist de provincie are nesansa de a nu ramâne nici macar în istoria propriului sau ziar. E adevarat.

Când rasfoiesc colectiile ziarului nostru, ca, de altfel toate celelalte ziare aparute la Râmnicu Vâlcea în ultimii opt ani, îmi dau seama ce dureros, ce amar este acest adevar. Îmi dau seama ca locul numit provincie te pra­fu­ieste rapid, daca nu evadezi în vis. Jurnalism de calitate nu poti face întot­deauna atunci când traiesti într-o provincie a spiritului.

Jurnalism de calitate s-ar putea face însa si aici. Cu o conditie numita onestitate. Apoi vin toate celelalte: abilita­tile jurnalistului capabil sa asimileze noua tehnologie, sa folo­seasca informatia, sa-si apropie tehnici, proceduri si atitudini.

As insista aici asupra jurnalistului de calitate, onest. Nu o data, inamicii liberei exprimari pateaza ideea de standard ziaristic. Fie ca sunt manageri, politicieni, ofiteri, ziaristi, toti acestia fac un rau urias uneia dintre cele mai curate si mai necesare meserii. Ei vad presa într-un mod interesat, dirijist, care anuleaza frumusetea unui adevar spus pe de-a-ntregul.

E adevarat, presa cere cititori.

Dar asta e o alta problema.

Jurnalismul de calitate

C

andoare, ce minunat suna acest cuvânt! Multi dintre noi si-o pierd în timp, odata cu vârsta. Co­piii, tot copiii sunt candizi, sunt sinceri, sunt delicati. Can­doa­rea lor, însa, poate ascunde lucruri grave, rautati ale ma­tu­rilor, pe care nimeni nu le stie, nimeni nu le obser­va, nimeni nu le spune. Copiii vorbesc despre aceste rau­tati, fara sa ba­nuiasca ce sta ascuns, în spatele lor. O fetita din clasa a IV-a mi-a povestit ieri niste lucruri urâte, le-as zice chiar îngro­zi­toare. Nu am înca nici un urmas, de aceea am stat departe de mediul scolar în ultimii cinci-sase ani. Am între­bat-o pe fetita din povestea noastra ce mai e pe la scoala. "E bine, mai avem putin si luam vacanta, scapam." Faceti banchet?, am între-bat-o. "Daa, cum sa nu facem, strân­gem bani". Pai nu strâng parintii, am zis eu nedu­me­rit. "Nu, tre­buie sa aducem noi la scoala si pentru banchet si pentru doamna". Pai, pentru doamna de ce? "Pentru ca asa se face, asa fac toti în fiecare an". si anul asta ce cadou îi faceti doamnei?" "Nu stiu, am vrut sa-i luam un lantic, dar doamna ne-a zis ca are destule, sa-i luam mai bine un set de oale de inox cu capac de Jena." Am ramas ca la dentist. si-i luati? "Pai, da!"

Am mai auzit aceste povesti cu învatatori, diriginti, profesori, cadouri. Dar niciodata nu am sesizat ca buchetul de flori s-a transformat într-o afacere. Ca recunostinta exprimata elegant, artistic, printr-o floare, a luat forma unui comert grotesc. Oale de inox cu capac de Jena? Nici acum când scriu nu-mi vine sa cred. Ieri seara am dat telefoane, i-am întrebat pe toti cei care au copii, daca povestea fetitei e credibila. "Bineînte­les" mi-au râs ei în nas. E chiar modesta doamna fetitei tale. "Se cer si se dau covoare, aspiratoare, blanuri si câte si mai câte. si asta nu numai la sfârsit de an. La fiecare sarbatoare mai importanta. De unde stiti, ati dat voi, am insistat? "Pai tu pe ce lume traiesti, am dat si dam!"

Mai, sa fie! Sa fi ajuns scoala româneasca sa se prostitueze în asemenea hal? A ajuns, din moment ce exista asemenea întâmplari. Daca a ajuns, haideti sa ne punem între­barea de ce a ajuns? Din cauza salariilor mici? Sunt cadrele didactice atât de rapace? Desigur, nu putem generaliza. Trebuie, totusi, sa tra­gem acest semnal de alarma. Nu-mi vine sa cred ca aceasta institutie a vietii noastre, poate cea mai importanta, s-a per­vertit în asemenea hal. Sau ma însel eu, e "recenta poveste" a adaptarii la economia de piata? Mai multe nu pot sa scriu. De ce? De Jena.

Oale de inox cu capac de Jena

R

omâni fiind, întelegem cu greu realitatea în care traim. De multe ori, de prea multe ori, nu mai ve­dem padurea din cauza copacilor si, de aceea, ni se întâmpla toate câte ni se întâmpla. Nici cei care ar trebui sa vada corect, se pare ca nu mai vad. Ma refer aici, în spe­cial, la politicienii români, prinsi în plasa intereselor per­so­nale, de grup, de partid, dar si de institutii. De aceea, e re­confortant sa vezi cum gândesc altii, cum interpreteaza altii par­titura vietii tale, cum te vad altii. Pe noi, altii ne vad, în gene­ral, prost. si aceasta nu e numai vina lor. Suntem par­tasi la "crima", fie din inconstienta, fie din delasare. Asa ni s-au întâmplat toate: am fost "tara copiilor handicapati", "tara securistilor", "tara neocomunistilor", "tara tiganilor", "tara lui HIV" s.a.m.d. Câte din aceste sintagme au fost co­recte? Nici una.

Cât rau ne-au facut aceste etichete, care ne-au fost lipite pe frunti? Cu siguranta, ele ne-au facut mult, mult rau, noua, natiunii române. Nu e momentul si nici locul sa cau­tam vinovatii desi, va jur, am câteva teze si antiteze care ma obsedeaza. As spune, ca sa închei acest moment, ca în orice rau trebuie sa ne cautam tot timpul pe noi, sa cau­tam Binele. Acum o luna, ne-a vizitat judetul o de­le­ga­tie din Germania. Germanii au venit la Râmnicu Vâlcea ca sa inaugureze o noua constructie a Policlinicii Straubing, din Goranu. A fost o delegatie puternica, daca luam în con­siderare un ministru secretar de stat si un ministru al Sana­tatii din Bavaria. A venit si un editor, dr. Martin Balle, un om superinteligent si extrem de cultivat. Vi l-am prezen­tat atunci când a tinut o prelegere ziaristilor de la "Curierul". Ne-am vazut de câteva ori în acele zile. Martin Balle ne-a uimit cu simtul lui de patrundere a realitatii vietii de la Vâlcea. Punea mereu întrebari, la care cunos­tea, par­ca, raspunsul. Punea, mai ales, întrebari inco­mode, ca orice zia­rist.

La câtva timp dupa plecarea din România, doctorul Ion Albescu, omul care a facut atât de multe lucruri pen­tru apro­pierea dintre germanii din Straubing si românii din Vâlcea, ne-a adus câteva ziare. În cele circa 100 de pagini ale fiecarui ziar!, am gasit si câteva pagini care povestesc despre calatoria în România. Ele sunt cu adevarat sur­prinzatoare, mai ales, prin tonul optimist pe care le degaja, prin respectul fata de valorile românesti întâlnite aici. Foto­grafii color, mari, le arata germanilor o alta Românie, o alta fate­ta a unei monede pe care tot germanii o stiau calpa. Cel mai interesant pasaj ni s-a parut a fi cel în care apare mana­gerul Valmetex, Ion Ilie, considerat aici un om de moda veche, care le sta unora ca un os de peste în gât. Atunci când i l-am prezentat pe Ion Ilie lui Martin Balle, am vrut, de fapt, sa-i prezint o alta voce, pe care eu o con­si­der dis­tincta în concertul general vâlcean. Intere­santa a fost, în ceea ce îl priveste pe managerul Valmetex, iden­titatea de pa­reri dintre opinia doctorului Balle si a mea.

Nu cred ca a fost complezenta în articolele aparute în STRAUBINGER TAGBLATT. Occidentalii nu cunosc asa-zisa "recunostinta". Ei sunt corecti si merg înainte. Ar mai fi multe de zis. Lasam cititorului dreptul de a-si forma o opinie. Citind articolele pe care le publicam începând de azi, însotite de fotografiile aparute în ziarul german, veti mai descoperi si alte idei interesante. Veti descoperi aceea­si Ro­mânie, dar cu alta palarie. Eu însumi am descoperit ceva: ca un adevar crud, spus pe de-a-ntregul, valoreaza cât o mie de minciuni elegant si profesional fardate.

Aceeasi Românie, cu alta palarie!

T

e paralizeaza, mai ales daca te stii în defect. În cel mai bun caz, te înfioara. Pe unii îi doare în cot de sefi. Relatiile dintre acestia si seful lor s-au cimentat în timp, dupa principiul "sefule, ai nevoie de ceva, ti-am adus niste vin de la tara, sunt singura trei zile, al meu e în delegatie". Frica de sef nu e un concept nou. E vechi de când lumea si a fost observat cu precadere în ultimii opt ani. În mod normal, frica de sef ar trebui sa fie un factor de progres. Când stii ca vine seful sa te controleze, îti faci munca mai bine, esti mai atent, îti vin idei noi. De fapt, sunt tot cele vechi, sunt regulile pe care ar trebui sa le respecti cu sfintenie. Esti platit pentru asta. Dar cine mai sta sa judece normal în ziua de azi? A disparut, e drept, prin­­cipiul "Ei se fac ca ne platesc, noi ne facem ca muncim".

Economia s-a privatizat, iar patronii nu prea stiu de gluma. Ei vor profit, cer si, uneori, dau. Dau ca sa poata cere mai mult. Majoritatea angajatilor români, potrivit unui studiu recent, acuza o lehamite cronica. Pare de neînteles de ce. Au trecut vremurile când eram cu totii platiti la fel, când nu conta daca munceai sau trageai mâta de coada. Teoretic, ar trebui sa existe astazi o noua con­ceptie despre munca. Daca nu la serviciu, macar în propria gospodarie. Dar nici aici lucrurile nu stau prea bine. Aici, în familie, fri­ca de sef îsi manifesta, ca sa zic asa, plenar, utilitatea. Sotul îsi trage sotia de mâneca, îi impune. Sau invers. Sau poate e de vina nevoia, care te împinge de la spate. În familie este ca­pitalism, uneori unul mai crunt decât la serviciu. Când copiii tipa si vor de mâncare, când e nevoie de bani pentru în­tretinere, când sunt necesari bani pentru haine, lucrurile se schimba.

Sa anuleze lehamitea asta frica de sef, progresul, viata mai buna? S-ar putea. Altfel, nu-mi explic de ce ieri, la ceas de amiaza, într-o mare întreprindere de stat unde mai functio­neaza vechile principii, inclusiv acela "sa vând ceva, sa fac bani de-o tuica", toata lumea intrase într-o pa­nica vecina cu nebunia. Era o frenezie generala, ceva mai fain decât într-un stup de albine. M-am întrebat si eu, ce dracu i-a apucat pe astia? Am stat si am observat atent mis­carile oamenilor, care actionau ca pe sârma. Atunci am ob­servat masinile de Bucu­resti, luxoase, negre, spalate. Ve­nisera sefii!

P.S. Experienta ultimelor doua luni mi-a aratat ca exista, totusi, o alternativa. Principiul "laissez faire", dublat de reguli stricte si salarii multumitoare, daca nu bune. Frica de sef e, astfel fardata, mai eficienta decât bâta.

Frica de sef

A

m stat de vorba trei ore cu un intelectual din Ardeal. Nu-l mai vazusem de multa vreme, aproa­pe ca-l uitasem, desi, într-o vreme, mi-a fost aproape acolo, la Cluj. O mâna întinsa valora mult în 1986. Poate n-am sa pot niciodata sa-i multumesc cum se cuvine pen­tru ajutorul sau. Dar nu asta e problema. Mi-a vorbit mult, poate prea mult, despre situatia românilor din Ardeal, ca sa nu-mi dau seama ca-l obsedeaza subiectul. Ca, de altfel, pe ori­care intelectual român de la Cluj.

La fiecare fraza, revenea obsesiv cuvântul "ma­ghiar". Erau si altele, secuiul, Attila, federalizare, nu se mai poate re­peta scenariul iugoslav, am un prieten ungur. Toate aces­tea pot spune multe în gura unui intelectual de la Cluj, scrii­tor interesant, nascut la Vâlcea, care nu poate fi în nici un caz învinuit de nationalism extremist. Trairea în cultura spiri­tua­li­zeaza si îndeparteaza orice urma de radicalism.

Aici, însa, la acest om, am vazut ceva cu adevarat in­te­resant: încapatânarea de a crede în victoria tolerantei asu­pra agresivitatilor unor extreme, oricare ar fi acestea. Am vor­bit despre biserica greco-catolica si ortodoxism, despre ca­sa­to­riile mixte, despre limba româna pe care o vorbesc ro­mânii si  limbile româna si maghiara (pe care le vorbesc maghiarii si "în care traiesc doi oameni"), despre Papa si Bartolomeu Anania, un prelat ortodox luminat.

Sa fiu sincer, m-a îngrijorat starea de spirit a acestui om. Ea exprima un fel de fatalism, caruia dumnealui îi spu­nea bun-simt românesc, un soi de resemnare în fata unei voin­te superioare. Când îl întrebam "care", îmi vor­bea des­pre inte­lec­tualii si activisti nationali, despre bani si libertate. Ca om care a trait în Ardeal câtiva ani, e drept, într-un sat românesc, îmi permit sa înteleg si sa nu fiu de acord.

Ca orice minoritate, cea maghiara consuma (prea) mul­ta energie pentru a se afirma. O fac, uneori, împotriva unor ele­mentare reguli ale convietuirii cu majoritarii. Sa fiu cate­goric, o fac cu multa nesimtire, dar cu succes, din mo­ment ce obtin de la factorii de putere orice privilegiu îsi do­resc. I-am spus si domnului cu care am stat de vorba, nu cred o iota din teza anihilarii prin hipertoleranta. Nu e vor­ba de asa ceva nicaieri în lume, nici macar în Statele Unite, unde nationalism înseam­­na sa vorbesti doar limba engleza, en­gleza americana, care tine loc de istorie, izvoare, arheo­logie, de trecut. En­gleza, ca factor integrator, ca instru­ment de afirmare a natio­nalismului american.

E adevarat, pe de alta parte, ca si minoritatile au drep­tul la afirmarea propriilor valori. La Cluj, în Ardeal, daca dau crezare starii de spirit a interlocutorului meu, e vor­ba de ceva mult mai grav: minoritatea se suie în capul ma­joritatii, iar aceasta se resemneaza, ca asa a fost sa fie. Nu e nimeni vinovat, dar multi sufera.

Aceste lucruri se vad confuz de la Râmnicul Vâlcea. Se pare însa ca acolo ele stau cu totul si cu totul diferit. si acesta nu este decât începutul.

Nu cred într-o Românie federalizata, cum nici nu-mi con­vine sa ma gândesc la trei state românesti. Ba chiar la patru, daca punem la socoteala si fosta Moldova sovietica.

Nu cred, de asemenea, ca un stat unitar românesc este "un vis comunist, în care merita sa ne bagam pi­cioa­rele" din dorinta noastra (falsa) de europenizare.

România, România Mare nu sunt meritul unor acti­visti sau ofiteri. Un stat unitar românesc a fost gândit si de li­berali, care l-au si realizat, dar si de unii taranisti. Ba, poate, trebuie sa acordam si unora dintre activisti si ofiteri ceea ce poate fi al lor: faptul ca astazi putem circula liber, de la Arad la Iasi, de la Bucuresti la Timisoara. Liberi, adica fara pasaport, între granitele firesti ale unei tari care ne apartine: România.

Restul e literatura de propaganda, unde nu trebuie sa-si bage dracul resemnarii coada.

O discutie cu un intelectual ardelean

Î

ntr-o binecuvântata poveste româneasca, o gaina a început într-o zi sa faca oua de aur. Încântat de performanta gainii-minune, care apartinea babei, mosul l-a alungat din ograda pe cocos. În fond, l-a trimis în lume sa se descurce si sa devina, la rându-i, la fel de performant ca gai­na babei. Cocosul a plecat si, norocos fiind, a gasit pun­guta boierului plina cu galbeni. S-a întors acasa aureolat, bo­gat si multumit. Au trait fericiti pâna la adânci batrâneti, daca nu cumva or mai trai si astazi.

Au trecut de atunci 28 de ani, de când cocosul a gasit pun­guta boierului. Ca orice punguta, cea din povestea noas­tra adaptata realitatilor prezentului, s-a golit. si astfel, sarba­torirea triumfala a celei de a 28-a întoarceri victo­rioa­se a Cocosului de Hurez, pentru ca la el ne referim, s-a do­vedit a fi, eufemistic vorbind, un semiesec. Desi or­ga­nizatorii si-au dat toata silinta, editia din acest an a avut o stra­lucire palida. Au fost multe nemultumiri, legate, mai ales, de bani. Pe cele legate de premii le întelegem de la bun început, pentru ca totdeauna vor exista nemultumiri prin­tre perdanti. Pe cele legate, însa, de organizare, de protocol, nu vrem sa le întelegem. E umilitor sa stii ca vii de la sute de kilometri, ca ti se deconteaza cheltuielile de deplasare si sa nu se întâmple asa. E la fel de jenant sa-ti caute cineva în cea­sul al XII-lea un loc de dormit si o felie cu salam. E ri­di­col sa lasi grosul efortului organizatoric pe umerii bietei pri­marii din Horezu, care si asa e cam lipsita de fonduri. Totusi, printre organiza­torii de anul acesta au fost si Mi­nisterul Culturii, Prefectura si Consiliul Judetean Vâlcea, daca nu cumva, dintr-un forma­lism care ne carac­te­rizeaza, ei au fost trecuti asa, de kiki, în prezentare. "Coco­sul de Hurez" nu este un simplu târg al ceramicii populare ro­mânesti, asa cum scria în program. El este mai mult decât atât, el trebuie sa fie un moment de valorificare propa­gan­distica, în sensul cel mai modern al cuvântului, a tuturor va­lorilor românesti, în special a culturii populare. La aceasta cultura populara viseaza multe popoare euro­pene, cam vaduvite. Sa nu mai vorbim de unele popoare de rit nou, care nici macar nu îndraznesc sa viseze. Traditia cul­tu­rii populare românesti i-a încântat pe toti românii si pe toti strainii care au cunoscut-o. S-o întinam astfel, din de­la­sare, din lipsa de profesionalism, din neadaptarea la pre­zent, e echivalent cu o crima, cu sacrificarea cocosului pen­tru o ciorba de potroace.

Faptul ca Ministerul Culturii nu da bani pentru o ma­nifestare ca aceasta, sau da prea putini, nu e scuzabil nici ma­car prin eleganta teza a europenismului. Faptul ca orga­nizarea unei manifestari atât de importante este lasata pe umerii unui entuziast ca Gheorghe Deaconu poate fi înteles. De neînteles este, pentru noi, cum se poate rata o ma­nifestare care trebuie sa fie un adevarat festival national si international. Nimeni nu a auzit vreun spot de prezen­tare pe televiziunea nationala, macar, în timp ce tot felul de susanele sunt mediatizate copios. Eu cred ca în tara asta multi si-au pierdut mintile. Ei nu mai vad, în primul rând, ca nu se mai poate face propaganda cu tehnicile din anii '70. În al doilea rând, se întelege gresit ideea de promovare a va­lorilor nationale. Daca nu facem un bussiness din asta, macar sa o facem pentru noi si pentru generatiile care vor urma. Câta vreme nu vom analiza unde am gresit, nu ne vom putea plânge ca nu exista o dimensiune internationala a "Cocosului de Hurez". Mi-e jena sa spun, dar "Cocosului de Hurez" îi trebuie un Creier care sa-i înteleaga importan­ta si care sa fie capabil, mai apoi, sa-l puna în valoare. Cu bani si nu cu bune intentii, care duc, aproape totdeauna, în Iad!

Sacrificarea Cocosului pentru o ciorba de potroace

Ţ

inuta în secret, schimbarea conducerii Bancii Comerciale Române, sucursala Vâlcea, pare imi­nenta. Desi misterul planeaza, am reusit sa aflam, to­tusi, câ­teva lucruri. Cauzele care au determinat conducerea bancii centrale par sa fie de ordin mai degraba subiectiv, decât acela care tin de competenta si profesionalism. Se spune ca una dintre acestea ar fi legata de atentia acordata se­natorului PDSR de Vâlcea, domnul Stelian Marin, fost vicepresedinte al BCR. Se mai spune si ca, gelosi pe succesul BCR Vâlcea, alti domni directori ar fi pus ochii pe pos­tul domnului Gheorghe Vladescu.

Se mai invoca si motive legate de nerespectarea pru­dentei bancare, care sunt, spun oamenii din banca, doar pre­texte. Desi conducerea BCR Vâlcea, în special direc­torul Vladescu, este apreciata de toti managerii de firma vâl­ceni, se pare ca nimeni nu îndrazneste sa sufle o vorba Pre­sedintelui BCR, distinsul bancher Ghica. De ce tac toti ma­nagerii vâl­ceni, care au gasit în persoana directorului Vla­descu tot spri­jinul pentru planurile de dezvoltare ale socie­tatilor lor?

Un lucru e cert si el trebuie spus aici: Gheorghe Vladescu este un foarte bun om de banca. Chiar daca liderii vâl­ceni ai Conventiei alearga cu limba scoasa dupa un di­rec­tor, nu-l vor gasi. Se va repeta povestea cu Ion Câlea, schim­bat pe nedrept de la conducerea Directiei Agricole Vâlcea si care este acum rechemat.

Ce spune domnul prefect Curcaneanu, cunoscut prin obiec­tivitatea si fair-play-ul dumnealui?

Cri­teriile politice pot fi bune oriunde, dar nu în banci. Banul nu are culoare si miros, tot asa cum pro­fe­sio­na­lismul nu are carnet de partid.

Ieri, când a fost la BCR, casiera "Curierului" a stat la coa­da sa depuna banii. Tot ieri, în faimoasa cladire a BCR, construita în anii când tot domnii Ghica si Vladescu erau Pre­sedinte si, respectiv, director de sucursala, zeci de oameni depuneau bani. Tot ieri, la aceeasi ora, în toate ce­lelalte banci vâlcene, erau cam tot atâtia depunatori.

De ce trebuie schimbat profesionistul

Gheorghe Vladescu

1999

P

e 2 ianuarie am iesit la plimbare prin oras. Nu era nimeni pe strada. Orasul parea aproape pa­ra­sit.    L-am colindat de la un capat la altul. si pot sa va spun ca niciodata Râmnicul nu mi s-a parut mai prafuit, mai lip­sit de sperante. Era ziua, pentru ca noaptea orasul arata feeric, iar cenusiul se estompa. Era ziua si cladirile pareau ce­nusii, stra­zile cenusii, oamenii, putini, dar si ei cenusii, într-o Românie cenusie. si, atentie, vorbesc despre un oras con­si­derat ca fiind unul dintre cele mai curate din tara. Ţara noas­tra, la 9 ani dupa decembrie '89.

Atunci, în decembrie '89, am crezut ca ne-am des­par­tit pentru totdeauna de spiritul dogmatic al unei epoci pe care o uram aproape cu totii. Am crezut ca a venit timpul ca spiritul liberal sa triumfe. LIBERAL, adica nou, LIBE­RAL, adica altceva. Adica, foarte departe de "doc­trina" fos­tului Comitet de Stat al Planificarii. Dupa 9 ani, PNL, par­tid alaturi de PNŢCD la vârful conducerii Româ­niei, reinventeaza politica liberala si da un nou sens con­ceptului filo­zofic de liberalism. Reinventeaza liberalismul antiliberal. Sa vrei sa restrângi rolul statului în economia unei tari înseamna sa fii liberal. Sa vrei sa construiesti o clasa de mij­loc, puternica, înseamna sa fii liberal. Sa fii modern în gândire, sa te sincronizezi cu modelele perfor­mante ale pre­zen­tului mondial înseamna sa fii liberal. Dar sa te întorci, asa cum o face liberalul de stil nou, Decebal Traian Remes, la politica fostului CSP, înseamna sa rein­ven­tezi si eco­no­mi­cul deopotriva. Înseamna sa transformi gândirea liberala într-un bici aducator de fonduri la buge­tul statului, sa te transformi tu, ministru liberal, într-un per­ceptor ordinar, sa pui taxe pe scaune, pe biciclete, pe bordeie si pe materialul din care sunt facute bordeiele. Înseamna sa ne iei pe toti drept prosti.

Am stat mult sa ma gândesc ce ratiuni au determinat ac­tiunile ministrului de Finante. Nici o logica normala nu le per­mitea. Poate, mi-am zis, aceste masuri, citeste biruri, erau necesare pentru echilibrarea bugetului, într-o vreme când firmele private mor sub povara impozitelor, iar fir­me­le de stat sunt lichidate cu buna stiinta si date, pe sub mâna, clien­tilor politici din tara si din afara ei. De ce a fost nevoie de minciuna cu reducerea fiscalitatii, când liberalii nu au facut decât s-o amplifice, scapa oricarei ratiuni normale. Poate era nevoie sa distrugem un popor întreg ca sa con­struim o elita nesimtita si bogata. Poate am pus taxe pe ca­fea, alcool, tigari ca sa reziste marii mafioti si sa moara bu­ticarul din colt. Sa-l distrugem pe investitorul român, pe ME­SIA. Vedeti în aceste masuri începutul des­tra­marii coalitiei majoritare! Cu intentie sau nu, Decebal Traian Remes a demonstrat alegatorilor Conventiei Demo­cratice, putini câti mai sunt, ca nu se pot astepta la nimic bun de la cei pe care i-au ales. Din acest mo­ment, nici tunurile Armatei (Diaconescu) puse pe alega­tori, nici toate trupele mi­nistrului Dejeu nu vor putea opri degrin­golada în care va intra coalitia care conduce astazi România. Din doua, una. Ori Decebal Traian este un kamikadze care stie cu precizie ca românii merita sa fie luati drept prosti. Ca ei nu vor reactiona în nici un fel ori ca, într-adevar, mamaliga ro­mâneasca nu explodeaza. Pentru ca sunt român, exclud a doua varianta. si cred cu tarie ca, atât liberalii, cât si ino­centii taranisti, daca mai continua cu astfel de masuri, sunt sortiti sa se întoarca acolo de unde au plecat. În cartile de is­torie, unde nu exista culoare si totul este cenusiu.

Liberalismul antiliberal

E

 în firea omeneasca sa vrei sa fii altceva decât ceea ce esti si ce vede toata lumea. De aceea ne îmbra­cam mai frumos în zilele de sarbatoare. Daca nu pe noi, macar pe copiii nostri, sa vada toata lumea de ce suntem noi în stare.

Dupa "mineriada" de la Râmnic, nu numai Râmnicul a iesit terfelit. Au fost si oameni ai Puterii, dar si ai Opo­zitiei. Au fost si politisti, dar si ziaristi. Valabil si pentru Ţara, testul celei de-a cincea mineriade de la Râmnic ne-a ara­tat tuturor asa cum suntem cu adevarat noi, vâlcenii: in­capabili sa judecam lucrurile drept, fara patimi, fara orgolii hiper­dimen­sionate, fara ura, cu toleranta. De fapt, asta ne înde­parteaza pe toti de Occidentul unde nu ne vom gasi niciodata locul. Mân­dria tembela de a voi sa fim altceva decât ceea ce suntem.

Vitejii de dupa razboi

N

u trebuie sa fii un mare analist politic pentru a întelege ceea ce se întâmpla astazi în România. Nici macar nu trebuie sa fii în Bucuresti, locul unde, în­de­obste, se întâmpla toate minunile. Saptamâna trecuta, Bu­cu­restiul s-a mutat la Rm. Vâlcea. Râmnicul, blajinul oras al pensionarilor, de odinioara, a devenit scena pe care s-a jucat finalul spectacolului tragi-comic al celei de-a 5-a mi­ne­riade. Ceea ce stim noi, râmnicenii, cum îi place sa spu­na foarte potrivit domnului primar Sorin Zamfirescu, difera foarte mult de ceea ce a vazut tara întreaga. Batalia de la Costesti si finalul shakespearian de la Mânastirea Co­zia ne-au facut pe toti vâlcenii martori într-un proces care a în­ceput sa se deruleze în tara noastra. Sa spunem pe scurt câ­teva adevaruri pe care nici macar prestigiosul ziar "Ade­varul" nu le-a spus în cruzimea lor, ca sa nu mai vorbim de stirile strâmbe si reportajele schioape si ciungi de la Antena 1, PRO TV si TVR 1. si anume ca la Costesti, ca si în toa­te comunele si satele pâna la Târgu Jiu, taranii au primit ves­tea venirii minerilor cu un entuziasm de nede­scris. Aces­ta a fost atât de mare încât i-a scos pe unii dintre ei din sta­rea lor obisnuita, din grijile lor obisnuite si i-a facut sa-si piar­da mintile devenind violenti pâna la cruzime. Cruzime cu care au spart capul unor copii nevi­no­vati din trupele de jan­darmi si unor politisti. Adevarul este ca în aceste locuri taranii au strigat si "Vadim", dar si "Moarte taranistilor"!, ca au strigat "Jos Guvernul"!, ca unii dintre ei s-au cos­tumat si si-au pus coarne si barba. Unul dintre acesti tarani, care era cât pe-aci sa ma ia la bataie, i-a descris pe ziaristii pre­zenti la Costesti drept mincinosi si slugi, care nu spun ade­varul si care executa orbeste ordinele patronilor lor. Ceea ce nu este întru totul adevarat. Strigatul acesta de fu­rie al taranilor români a putut fi lesne exploatat de cei care do­reau sa scoata un pro­fit politic din aceasta asa-zisa a 5-a mi­neriada. Cu inves­titii minime, partidele politice de stân­ga, puternic repre­zen­tate în aceste zone, au reusit sa-si scoa­ta un profit maxim, ilustrând fara voie teza ca mana­ge­men­tul publi­citatii politice poate fi rein­ven­tat. Dar nu numai ei sunt aceia care au un profit urias din aceasta po­veste si care urmeaza sa traga ponoasele. Filele afacerii mine­riada 5 duc undeva la Bucuresti, acolo unde se afla vestitul CoCoPo al PNŢCD, primul-ministru taranist Radu Va­sile, precum si candidatul taranist pentru functia de pre­sedinte al Româ­niei, Emil Constantinescu.

Cu câteva saptamâni în urma, înainte de sfârsitul anu­lui 1998, presa româneasca punea în evidenta falia care exista între cele doua tabere din PNŢCD: tinerii, condusi de Radu Vasile, si talibanii, în fruntea carora venerabilul Ion Diaco­nescu înca mai respira politic. În fond, este vorba de doua discursuri politice diferite: cel moderat, repre­zentat de Radu Vasile, si cel radical, în glasul caruia gasim se­mi­tonurile lui Victor Ciorbea si ale lui Remus Opris.

Ca este asa si nu altfel o probeaza lupta politica de la Vâl­cea dintre tânarul deputat Laurentiu Dumitrascu, pro­fesor de matematica, care are putin peste 30 de ani, si ve­nerabilul sena­tor serban Sandulescu, un radical pe care Vâl­cea nu putea sa-l mai încapa. La Vâlcea au învins tinerii si, cu excep­tia unor declaratii de circumstanta, apele s-au mai limpezit, senatorul ramânând întrucâtva într-un con de um­bra, dupa ce a acuzat cea mai buna parte a presei vâl­cene de mafiotism. Din Vâlcea se trage si familia pre­mi­e­­ru­lui Radu Vasile.

La Bucuresti, însa, lupta continua. Marea întrebare a ce­lor care analizeaza cazul ramâne aceasta: de a cui parte va fi presedintele României, Emil Constantinescu? Care pre­se­din­te, potrivit ziarului "Libertatea", si-ar fi subordo­nat aproa­pe toata conducerea institutiilor statului cu care poate fi contro­lata România si cu care aceasta "poate fi pusa cu bo­tul pe labe" (Ion Cristoiu), inclusiv vestitul Con­siliu Su­prem de Apa­rare a Ţarii. O declaratie extrem de dura, care are putine sanse sa fie adevarata, dar care e menita sa ne pu­na pe gân­duri.

Este, de acum, evident pentru toata lumea ca politia ro­mâna, condusa de ex-ministrul Dejeu, s-a defectat. Ca, atât în Defileul Jiului, cât si la barajul de la Costesti, ordi­nul de "laissez-passer" a fost dat de foarte de sus, atât ex-mi­nistrul Dejeu, cât si bratul sau armat, generalul Teodor Za­haria, omul de casa al presedintelui Constantinescu (am citat din "Cotidianul"), fiind direct implicati. Sa ne ocu­pam, acum, putin si de ceea ce am putea numi drama colo­nelului Dinu, seful Inspectoratului Vâlcea al M.I. Bucu­restean, om de­licat si subtire, colonelul Dinu a fost insta­lat, la Vâlcea, dupa numirea ministrului Dejeu în functie. Atunci am rea­lizat pentru "CURIERUL DE VÂLCEA" unul dintre cele mai ample interviuri care s-au publicat vreodata în acest ziar. Colonelul Dinu mi s-a parut a fi un om cu convingeri fer­me, nici nostalgic dupa epoca Nicolae Ceausescu, nici ahtiat dupa crestin-democratie, un politist pur si simplu, care se trage dintr-o familie de tarani din judetul Dolj, care îsi iubeste profesia si a carui dorinta intima era sa se ter­mine odata "exodul" vâlcean si sa se întoarca la familie în Bu­curesti. La Vâlcea, colonelul Dinu a avut un singur succes rasunator: rezolvarea cazului Gorun, care ilustra per­fect teza presedin­telui Con­stan­ti­nescu de lupta împo­tri­va marii coruptii, caz în care s-a întrecut pe sine senatorul serban Sandulescu. Timpul care a trecut de la rezolvarea aces­tui caz, de la arestarea lui Gorun si pâna azi, ne-a de­monstrat ca aceasta campanie de lupta împotriva coruptiei a fost un mare fâs tras pentru cance­lariile occidentale. Asta în timp ce continuau vijelios actiunile de destructurare a eco­nomiei românesti, facute nu în bene­ficiul cetatenilor ro­mâni (evit sa scriu a poporului român), ci în favoarea unor cer­curi politice si a unor structuri de putere. Putem, oare, sa-l comparam pe mafio­tul vâlcean Vasile Gorun (am citat din serban Sandu­lescu), cu aceia care au permis vânzarea unor importante întreprinderi românesti pe câtiva dolari? În com­paratie cu acestia, care au produs un rau iremediabil României si cetatenilor acestui stat, înca demo­crat, Vasile Gorun meri­ta sa aiba un cazier curat si sa fie eliberat de urgenta. Dar sa nu exageram si sa ne întoarcem la colonelul Dinu. Ce putea sa faca colonelul Dinu în fata unui ordin primit de la un superior? Sa-l execute întocmai si fara sovaire. Ceea ce a si facut, la fel ca si colonelul Codita de la Gorj. În structurile de comanda ale celor doua baraje se aflau ofiteri cu rang superior celui de colonel si nu cred ca functia lor, care a doborât gradul de general, a fost aceea de sefi ai dis­po­zitivelor de aparare, cum încearca unii sa ne convinga, post-factum. Colonelul Dinu a ascultat, deci, de su­pe­riori. Fortele de ordine nu au ripostat cu violenta, actiune care ar fi dus, pur si simplu, la macelarirea lor. De ce, atunci, si-a schimbat brusc optica prefectul de Vâlcea, Nicolae Curca­neanu, si a cerut înlocuirea colonelului Dinu? De ce sa fie umilit un ofiter superior al politiei române si pe­­depsit? Pentru ca asa doreste prefectul Nicolae Cur­ca­neanu? Oare, nu domnul prefect Nicolae Curcaneanu a calatorit în masina cu domnul colonel Dinu si ne-a asigurat pe noi, toti vâlcenii, ca de Costesti nu se va trece? De ce aceas­ta schim­bare curioasa pentru un om cunoscut, înde­obste, pentru demnitatea sa orgolioasa, cum este prefectul de Vâl­cea? De toate acestea, ca si de altele, vâlcenii s-au prins. De la vâlceanul simplu, la intelectualul vâlcean.

Sa recapitulam: avem de-a a face cu o mineriada pe­trecuta în timpul guvernarii PNŢCD. Miron Cozma este eliberat în timpul guvernarii PNŢCD. Minerii trec de barajele conduse de ofiteri numiti în timpul guvernarii PNŢCD. Minis­trul de Interne este un om al PNŢCD. Minerii vor sa mearga la Bucuresti pentru a negocia cu pri­mul-ministru, Radu Vasile, PNŢCD. Un ministru al Parti­du­lui Democrat, Berceanu, aprinde fitilul. Un alt ministru PD, Basescu, are grija ca fitilul sa arda pâna la capat. Al trei­lea ministru PD, Babiuc, are grija de normele de pro­tectia muncii. Cei trei B sunt membri ai Partidului Demo­crat, partid aliat, cu cine credeti? Cu PNŢCD.

P.S. Va aduceti aminte de celebrul adagio: partidul bate sindicatul si uteceul face patul? Nimic nou sub soare, în afara de rolul PNL. Poate cel mai important pentru în­telegerea capcanei în care sta sa cada PNŢCD.

O capcana fatala pentru PNŢCD

"P

NŢCD e un partid mort. Nici un semn cli­nic, nici un osciloscop sau tensiometru nu mai indica vreo urma de viata în corpul partidului asa-zis istoric. Nici socul electric, cu amperaj mare, coman­dat de Cozma, nu a reusit sa miste, macar spasmodic, membrele anchilozate ale ta­ranistilor. Lectia mineria­dei nu le-a servit deloc. N-au în­va­tat nimic. Cu aceiasi ochi goi de orice licar inteligent, ei pri­vesc realitatea fara sa o vada".

Aceste cuvinte au aparut în ziarul "Adevarul" din 29 ia­nuarie, sub semnatura lui Adrian Ursu. PNŢCD este de­finit de autor drept un partid fara prezent si fara viitor. Cu acest tip de duritate ziarul "Adevarul", nu ne-a rasfatat pâ­na acum. Dimpotriva, ne-a servit povesti siropoase menite sa ne faca sa întelegem ca partidele care compun coalitia din România, inclusiv PNŢCD, reprezinta calea spre demo­cratie si îndepar­tarea de comunism. Ce element, daca nu lectia asa-zisei mine­riade a cincea, sa fi determinat aceasta schim­bare radi­cala de atitudine? "Adevarul" este cel mai citit ziar din Ro­mâ­nia de astazi, iar îngrijorarea acestuia fata de  imobilismul practicat de actuala putere, unde PNŢCD e lider, este legi­tima. Spunând aceste lucruri, nu pot sa nu fac o pauza si sa subliniez atât pentru cititorul ma­runt, cât si pentru analistul versat al ziarului "Curierul de Vâlcea", ca trebuie sa facem o distinctie între cautarea lu­cida a cauzelor care au determinat venirea lui Cozma la Râm­nicu Vâlcea si mecanismul diabolic conti­­nut în acuza­tii­le de tentativa de subminare a puterii de stat din Ro­mânia. Alaturi de libertatea presei, care continua sa fie una rea­la (cu mici disfunctionalitati), dreptul de a-ti exprima op­tiunea politica prin vot reprezinta una dintre putinele li­bertati câstigate dupa Revolutia din decembrie 1989. Aces­ta este mecanismul democratic prin care ceta­tenii României pot da un vot de blam puterii care i-a deza­magit.

As vrea, acum, sa ma întorc la Râmnicu Vâlcea, în zi­lele venirii minerilor. Trebuie sa afirm înca o data ceea ce este un truism, un adevar cunoscut de toata lumea: vâlcenii nu au fraternizat cu minerii, asa cum se spune. De altfel, am fost prezenti în momentul în care se constituia prima pa­gina a "Curierului" si eu sunt cel care a titrat "sute de vâl­ceni au fraternizat cu minerii", si nu mii, asa cum se putea auzi la posturile nationale de televiziune. Adevarul e ca aceste sute  au devenit în câteva ore câteva mii. Nu stiu câti, poate doua-trei mii, poate mai multi. Daca este sa-i nu­maram si pe "gura-casca" de pe strazi, acest numar ar putea fi cu mult mai mare.

Totusi, Râmnicu Vâlcea are 120.000 de locuitori si sunt de acord cu aceia care spun ca vâlcenii care au iesit pe stra­zi sa-i aplaude pe mineri nu au fost reprezentativi. Cum repre­zen­tativi nu au fost nici cei care au participat la marsul de condamnare a actiunii primilor si care nu au facut decât sa rasuceasca cutitul într-o rana care nu se va închide prea cu­rând (în paranteza fie spus, trebuie sa afirm ca detest vio­lenta celor care au manifestat în fata prefecturii si voi reveni aici, dar ca mie, personal, marsul organizat de Alianta Civica si Asociatia "Pro Democratia" mi s-a parut ab­solut funebru). O anti­teza îngrijoratoare, care arata cât de jos este moralul vâlcenilor. Dar, ce faceau în acest timp restul de 117.000 de locuitori ai Râmnicului, admitând ca la aceste violente au participat circa 3000 de persoane? Pen­tru ca atâtia trebuie sa fi fost simpatizantii stângii care au vrut caderea guvernului si tot cam atâtia cei care au dorit sus­tinerea lui. Va spun eu ce faceau! Se uitau la televizor, cu mic, cu mare, cei care nu erau la serviciu si se minunau! Unii, evident, tineau cu minerii, altii erau împotriva lor. Pen­tru toti, însa, începea sa luceasca o speranta. Ca, în sfâr­sit, dupa ce vor fi încheiat pacea cu minerii sau dupa ce va fi cazut Guvernul, guvernantii îsi vor întoarce fata catre fie­care dintre ei. Ca vor întelege cât de greu este sa poti plati la începutul anului taxa pe cladiri (crunta inventie a anti­liberalului ministru liberal Remes, coleg de partid al dom­nului Curcaneanu), taxa Basescu (nu mai comentez), între­tinerea la bloc, curentul electric, fac­tura telefonica, ca­blul TV, asigurarea la masina, cresa, caminul, facultatea co­piilor si altele pe care le stiti fiecare dintre dum­neavoastra mai bine. În total, sume care depa­sesc cu mult du­blul venitului net al unei familii modeste. În aceste con­ditii, cum sa nu ne miram ca în sufletul aces­tor oameni care lo­cuiesc în acelasi oras cu noi a mijit o raza de speranta! Vâl­ceanul simplu, care statea acasa si se uita la televizor, s-a bu­curat atunci pentru ca a sperat ca, ori Guvernul va cadea, ori va întelege ca trebuie sa faca ceva si pentru el. Nici un om nu si-a pus, atunci, problema ca minerii actio­nea­za neconstitu­tional si ca sfideaza legile de baza ale sta­tului de drept, care definesc o democratie. Acesti oameni nu pot fi condamnati si ei nu vor uita.

S-ar putea sa ma întrebati de ce scriu acum toate aces­tea. Pentru ca eu nu cred ca PNŢCD, partid care vine, în sigla  si nu chiar în spirit, dintr-un trecut glorios al Ro­mâ­­­niei, merita sa fie înfierat cu mânie proletara, asa cum face domnul Nicolae Curcaneanu cu toti cei care au strigat "Jos prefec­tul!", adica reprezentantul Guvernului în teri­to­riu (iarasi în paranteza fie spus, sa creada dumnealui ca îi putea spune cineva lui Cozma "Ai grija, ca dai în repre­zen­tantul Guver­nului în teritoriu!" - nici un om normal nu se exprima asa în momente de criza, cum a fost momentul de la Costesti - expri­mare de altfel si foarte dificila, încercati si pronuntati).

PNŢCD are la Vâlcea cel putin doi oameni care, daca nu pot fi numiti exceptionali pentru ca nu mai au loc de dom­nul prefect, sunt doi lideri în toate mintile (cu mici greseli, pe care le facem toti, de altfel). Ei se numesc Sorin Zam­firescu, primar ales al Râmnicului - minus iesirile orgolioase nejusti­fi­cate si Laurentiu Dumitrascu, deputat PNŢCD ales de vâl­ceni - minus declaratiile uneori insu­fi­cient gândite si trecute prin logica matematica a creierului sau. Pentru acesti doi li­deri vâlceni ai PNŢCD, oameni lu­cizi, cu care se poate sta de vorba, scriu acest articol si pen­tru altii ca ei, care sunt sigur ca exista în acest partid, cum este exceptionalul minis­tru al Educatiei Nationale, Andrei Marga. Ei trebuie, dupa parerea mea, sa înteleaga pri­mii aceasta capcana în care sta sa cada partidul lor. Caci par­tidul lor va trebui sa duca tara fie spre alegeri antici­pate, ceea ce nu este de dorit, fie spre alege­rile din anul 2000, ceea ce pare imposibil. Asta pentru ca Ro­mâ­nia sa ramâna un stat democratic si ca sa mai avem o sansa sa iesim cu ca­pul sus în lume. PNŢCD are de îndeplinit pentru aceasta o singura conditie: sa-si întoarca fata catre popo­rul ro­mân, macar catre cetatenii care l-au votat si pe care i-a scos din minti atât de mult, i-a trans­format în niste oameni primitivi.

P.S. Printre alte drepturi câstigate dupa moartea a peste o mie de oameni în 1989, românii au câstigat dreptul ele­men­tar de a se sindicaliza si de a protesta atunci când le ajunge cutitul la os, de a manifesta si de a spune ca nu mai pot. Nici o hotarâre a unui prefect, primar sau tribunal nu poa­te încalca un drept continut în legea fundamentala a unui stat: Consti­tutia. Acest lucru este valabil în Statele Uni­te ale Americii. Pentru cei care nu stiu, România nu mai este un stat totalitar. La noi, justitia este legata la ochi cu ba­tista în care îsi sufla nasul, din când în când, ministrul de jus­titie, oricare ar fi acesta.

O capcana fatala pentru PNŢCD (2)

P

e zi ce trece, elementele care ne duc la adevarul despre cea de a 5-a mineriada se înmultesc. Am subli­niat pâna acum faptul ca dincolo de aparente sta un adevar fundamental: nu ne este prea usor sa suportam mereu fraza de dânsii inventata, cu care ne apleaca zi de zi în jug (Eminescu). Adica reforma. Am fi de acord si cu ea, daca aceasta reforma s-ar face pentru noi toti si nu în beneficiul unor minoritati politice cu pretentii europene si globaliste, care pretuiesc ideea de mondializare, fara a lua în seama sufe­rintele unui popor care i-a propulsat în vârful piramidei. Sa stie ca acest popor suporta multe, dar are o limita a rabdarii.

Putini sunt aceia care si-au pastrat, în zilele mineriadei, coloana vertebrala dreapta. Vom reveni, pentru ca dorim sa ramâna negru pe alb ceea ce vom scrie despre ei. Astazi, ne vom opri la singurul element care merita sa fie laudat în toata aceasta poveste numita mineriada si pe care noi o consideram cusuta cu ata alba. Ni se pare demn de toata lauda efortul pe care l-a depus în aplanarea acestui conflict social Biserica Ortodoxa Româna, prin reprezentantii sai. Alaturi de episco­pul Ioan de Harghita si Covasna, Prea Sfintia Sa Gherasim Cristea, episcop de Râmnic, a cautat si a gasit calea de mijloc între doua extreme. Din câte am aflat, si stie deja toata lumea, vorba blajina, comunicarea tainica între duhovnic si mirean, rugaciunea adresata Domnului, semnul crucii facut de toti cei prezenti au detensionat o atmosfera care ameninta sa pulve­rizeze negocierile. Daca vreti, a fost un miracol care ne-a aratat tuturor ca Biserica ramâne un stâlp al natiunii române. Poate singura neatinsa de ifose si mentalitati straine de fiinta acestui popor. S-a scris si se va scrie prea putin despre acest episcop de Râmnic, care nu este un erou de carton si care, de la înaltimea venerabilei sale vârste, nu conteneste sa se mai mire cum de mai exista unii cu mintea carora un acord parafat în Casa Domnului, cu o închinaciune, poate fi încalcat. Acest pacat de moarte îi trimite pe acei eroi de carton, despre care vom scrie mai târziu, într-o zona a spiritului gregar, unde nu exista decât morala interesului, fie el si cel de partid. Gherasim Cristea merita laudat, alaturi de toti ceilalti repre­zentanti ai clerului prezenti la Cozia, spre deosebire de unii politicieni. Slujitorii Bisericii au demonstrat ca acest popor are o singura coloana vertebrala si ca Biserica crede în înva­ta­tura care ne cere noua, tuturor, sa nu vrem moartea pacato­sului, ci îndreptarea lui. Toti cei care iau numele Domnului, Dumnezeului lor, în desert, vor sa se delimiteze de noi, prostii. Exista si pentru ei o pedeapsa, care va veni atunci când va fi sa fie. Cum zicea prefectul Nicolae Curcaneanu: "va veni o vreme când fiecare va plati pentru faptele sale".

P.S. La ora când scriu acest articol, prefectul si prima­rul vorbesc la Televiziunea Româna despre importanta Eclip­sei pentru plaiurile vâlcene. Prea târziu! Vâlcenii au ramas pentru tot restul tarii "derbedeii" care a vrut sa dea jos pre­fec­tul, Guvernul si Presedintele. (Oare, cine a oferit Lumii aceasta imagine întunecata despre Vâlcea si vâlceni?) Ceea ce nu stiu acesti doi distinsi domni este ca eclipsa a început de foarte multa vreme. Între timp, PNŢCD a cazut în capcana, asa cum prorocisem: se spune prin târg ca dl. Sorin Zamfi­rescu s-a hotarât sa-si tina conferintele de presa fara deputatul Laurentiu Dumitrascu, iar la Spitalul Judetean a fost numit un nou director, doctorul Ploscaru, membru PNL. si schimbari vor mai fi, cu siguranta, pentru ca Satana e în ei, nu în noi, cum ziceam, prostii.

O capcana fatala pentru PNŢCD (3)












Document Info


Accesari: 4790
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )