Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































Ziarist de provincie

Carti












ALTE DOCUMENTE

William Shakespeare - Visul unei nopti de vara
Portretul lui dorian gray
Alexandru vlahuta - România pitoreasca
Victor Ion Popa - razbunarea
CAPITOLUL XXXVI
Crema lui Azazello
SĂRMANUL DIONIS - MIHAIL EMINESCU (1850-1889)
William Shakespeare - Mult zgomot pentru nimic
Watters - INFRUNTA PUTEREA PORNOGRAFIEI

Silviu Popescu

Profesia: Ziarist de provincie



De acelasi autor:

Silviu Popescu

Profesia:

Ziarist de provincie

Antim Ivireanul

Text Box: Aceste texte au aparut pentru prima data în ziarul


CUVÂNT ÎNAINTE

Dupa debutul spectaculos cu volumul de versuri "Un psalm si câteva soapte" (1998), Silviu Popescu revine în actualitate cu o carte de publicistica, însumând o parte din tabletele tiparite în cotidianul "Curierul de Vâlcea" în perioada 1990-1999. Zece ani de framântari politice si sociale, de cautari si dezbateri, în care un popor abia iesit de sub mantaua rosie a comunismului încearca sa-si regaseasca identiatea, sa respire aerul tare al libertatii, sa spere, sa traiasca. Dupa monotonia exasperanta a celor 45 de ani de tacere, în care singurul glas ce se putea auzi era cel al "con­ducatorului iubit", asistam dupa 1989 la o nebanuita desca­tusare a valorilor, la aparitia unor talente tinere, pline de verva, care au colorat tabloul tern al publicisticii din epoca "de aur". Apar mii de ziare si reviste, ingineri, medici si eco­no­misti îsi abandoneaza profesiunea si intra în hora halu­cinanta a presei scrise sau vorbite. Niciodata peisajul ziaris­ticii românesti nu a prezentat un spectacol atât de fascinant ca în acesti zece ani de petrecere a vremii. Fireste, "ruperea zaga­zurilor" a adus cu sine si putregaiuri, a ridicat la supra­fata condeie bicisnice, plebee. Nu e de mirare. Vitalitatea presei "se tine" nu numai cu vârfuri dar si cu miile de jurnalisti care trudesc pentru a obtine o informatie, pentru a dezvalui o crima, o injustitie, o indiscretie politica, un rapt.

Volumul lui Silviu Popescu e incitant înca din titlu. Ce este "gazetarul de provincie"? El e un ziarist ca oricare altul (din Capitala) sau are o pozitie derizorie, subalterna, deter­minata de mediul social-politic restrâns în care-si desfasoara actvitatea? Departe de a încerca sa dau raspunsuri la aceasta întrebare (Silviu Popescu o face excelent în cartea sa), as remarca orgoliul pe care autorul îl strecoara cu subtilitate în titlu, sub valul transparent al unei inocente umilitati benedictine. Cert e ca gazetarul de talent nu se prezinta în fata publicului cu buletinul de identitate (de Bucuresti, sa zicem), ci cu ideile, onestitatea si forta pe care le probeaza.

Trebuie afirmat din capul locului ca hotarârea de a publica o carte "de tablete" e într-un fel riscanta. Tabletele sunt simple instantanee ("blitz-uri"), decupari din crugul vremii, efemeride ce-si pierd în genere actualitatea, mistuite de trecerea inexorabila a timpului. Lectura volumului lui Silviu Popescu ne risipeste însa mefienta. Articolele inserate în sumar se coaguleaza, alcatuiesc un tot dinamic, de o sur­prin­zatoare coerenta. Cititorul devine, ca prin miracol, mar­torul urzirii clipa cu clipa a istoriei Râmnicului (si nu numai a Râmnicului) în primii zece ani de dupa evenimentele care au schimbat fundamental destinul tarii. Secventele de viata luate în consideratie de autor sunt proaspete, de o bogata paleta coloristica, se continua si completeaza una pe alta într-o ametitoare sarabanda. "Ziaristica, scrie Silviu Popescu, nu e o meserie, nu e o iubire trecatoare, nu e un moft burghez ori o isprava legendara. E o patima, un microb, o ciuma care ravaseste creierul si sufletul, care distruge casnicii, talente si vieti."

Spectrul tematic al tabletelor e de o varietate impre­sio­nanta. Sunt abordate probleme ca profesionalismul în presa, jocurile de într-ajutorare, turismul, fotbalul, noua ortografie a  Academiei, vacantele la mare, aniversarea "Eminescu", suc­ce­siunea generatiilor, defectuoasa asistenta medicala, spi­ritul civic, emigratia. "Gazetarului de provincie" nu-i scapa de sub observatie nici o nuanta, nici un detaliu, realitatea e privita atent, cu microscopul, spectacolul orasului e un carnaval neîntrerupt, din care nu lipseste tristetea vietii "de tranzitie". Autorul e un moralist avant la lettre. Cele mai reusite tablete se refera la comportamentul social si etic al oamenilor pe care îi trateaza cu întelegere si distilata ironie.

Viata politica ocupa, cum e firesc, un spatiu generos în economia volumului de publicistica. E demn de remarcat ca dupa trecerea atâtor ani, crochiurile si pamfletele politice de epoca îsi pastreaza în continuare, în marea lor majoritate interesul, sunt vii, încântatoare, desi au intrat de mult sub incidenta faptului istoric consumat. Autorul evita cu discretie partizanatul politic, nu e "înrolat", nu lupta pentru nici o cauza anume, partidele (de la putere sau din opozitie) sunt examinate cu raceala unui entomolog usor distrat, care-si priveste cu afectiune insectarul.

În ce consta oare farmecul acestor tablete scrise în fuga condeiului de gazetar? Cred ca atuul principal al autorului e colocvialitatea, adresarea directa, amicala, amabila adesea, catre public. "Ziaristul, scrie Silviu Popescu, e un îndragos­tit pacatos. si asta zilnic, saptamâni, luni, ani, vieti. Rapor­turile  care se stabilesc între el si cititorii sai sunt unele de forta, ori de slabiciune." Rapiditatea cu care gazetarul intra în comunicare directa cu publicul e uimitoare, ea tine de o însusire oculta, inefabila, pe care numai publicistii de rasa o poseda. Textele propuse spre lectura, chiar când sunt coro­sive, critice, au o dulceata a "zicerii" ce atenueaza impactul cu sensibilitatea cititorului. Pe scurt, autorul e simpatic, are charme.

As adauga la cele spuse înainte vioiciunea, stilul alert ce straluceste mai ales în subiectele "locale", pe care publi­cis­tul le cunoaste în intimitate si le trateaza "liber", cu aplomb, fara prejudecati, fara resentimente. În totul, noul volum al gazetarului Silviu Popescu e un roman al devenirii Râmni­cu­lui în ultimul deceniu, o carte densa, palpitanta, ce înfatiseaza viata urbei (în context national) cu bucuriile dar mai ales cu dezamagirile si turpitudinile inerente unei prea îndelungate epoci de tranzitie.

Constantin Mateescu

1990

V

Caruta înaintea cailor

M

Î

.ESCU p.c.r.

L

Delicatete, cui folosesti?

V

I

Scrisoare din Elvetia

T

recura anii si iata-ma descoperind fata unei lumi despre care stiam ca exista, o lume in­ter­zisa româ­nilor sau, mai corect, permisa unor norocosi, smecheri sau activi(sti). E adevarat ca mica Elvetie nu e Occidentul, asa cum nici eu nu sunt neaparat românul obidit, pitit unde­va, între nevoi si suferinte de tot felul. Dar bogata tara a hel­vetilor este cu siguranta o imagine a Occiden­tului cu fata uma­na despre care nu ni s-a prea vorbit la TVR sau la TvRL.

Ce am stiut noi despre Occident e mult prea putin. Daca am crezut ca aici e raiul pe pamânt ne-am înselat, mi se spune. Daca ni s-a spus ca Occidentul e tara soma­jului, a dro­gurilor, a prostitutiei si a teroristilor, am fost înselati gro­solan de oameni care nu aveau interesul sa se stie ade­va­rul. Bine, dar daca nu e nici asa, nici asa, cum e, deci? Întreb eu, exa­spe­rat de anii-lumina care separa ceea ce stiu, ce mi se spune si ceea ce vad. "Occidentul are o fata uma­na", vine raspunsul oamenilor de lânga mine, "si aici se tra­ieste, se cânta, se bea, se face dragoste, se mun­ceste, se moa­re". Occidentalii pe care-i vad nu sunt deloc fiorosi, nu-mi propun sa le vând o parte din tara mea, nu au mitra­liere la subsuoara, nu ma sfideaza decât cu vesmin­tele lor ultra­­moderne, cu masinile lor parca abia scoase din fabri­ca, apoi cu vorba lor linistita, cu chipurile lor odih­nite, roz, lumi­noase. si cu multe altele despre care promit sa va vorbesc în zi­lele urmatoare, daca posta e serioasa. Daca eu sunt fraierul, prima lui descoperire e aerul. Aerul elvetian miroase a deodorant din pachet, evident. Obis­nuit cu aerul de Râmnic, sesizez imediat diferenta. În­treb. Mi se raspunde ca autoritatile elvetiene sunt foarte dure în privinta poluarii. Pe aeropor­tul din Zürich sunt cu­prins de nostalgia singurei colonii frantuzesti pe care am folo­sit-o în viata mea. Se spala strazile cu un deter­gent spe­cial, mi se spune, întreb a doua oara, mi se confir­ma cu un su­râs. Doua sute de kilometri mai încolo, spre gra­nita cu Fran­ta, aerul e la fel. si fraierul. si surâsul îngaduitor. Ăsta sa fie capitalismul?

Occidentul cu fata umana?

V

Gerontocratie sau juventocratie?

S

Ne batem singuri cuie în talpi

Î

David si Goliat, leul si dolarul

S

Omul nemuritor

S

S

G

  s-a întâm­plat la 1 decembrie 1990, dar si la 1 decembrie 1918, cum ni s-a întâmplat sa nu mai avem o Basarabie, cum ni s-au furat sperantele, cum s-au facut revolutiile.

La 1 decembrie 2010 voi fi trait cincizeci de ani din is­toria neamului meu. Sper.

Peste alti douazeci de ani, nu voi mai fi. Mi-e teama si-mi vine sa urlu, îmi vine sa plâng si, va rog sa ma cre­deti, nu-mi vine sa cred. Dar n-am ce-ti face, om de trei­zeci de ani!

Peste alti cincizeci de ani, o suta, doua sute de ani, o alta generatie de treizeci de ani va sarbatori acest 1 decem­brie. Fara fala, ecou si erou.

Decembrie fara fala, ecou si Erou

Ţ

Ca un bolnav de malarie

S

-a deschis si anul acesta, ca în fiecare an, Ora­selul copiilor. Ca si anul trecut, ca si acum doi ani. Mos Gerila, redevenit Mos Craciun, are tolba goala. Co­piii asteap­ta marile surprize, care întârzie sa apara. Ma­rile cozi de alta­data sunt si astazi. Porto­calele sunt iarasi un vis, pentru care parintii asteapta ore si ore. Bananele sunt nu­mai în filme si pe masa ace­lo­ra pentru care doctrina de dreap­ta (cea capitalista, aflata pe margi­nea prapastiei!) nu este o sperie­toare. Continua sa traiasca si celebra noas­tra doc­trina de centru-stânga. Vrem stânga? Sa ne dea stân­ga por­tocale si bana­ne fara cozi! Pâna una alta, stân­ga nu stie ce face dreapta si tine discursuri tele­vizate cu gura pâna la urechi despre destabilizare, legionarism si despre studentii care nu vor sa învete, sa învete, sa învete.

Saracul Mos Craciun! Saracul Mos Gerila! Saracul ORĂ­sEL AL COPIILOR. El nu este al nostru, a fost al pa­­rintilor nostri si domnul Iliescu, zâmbitor, pare sa spuna: "Acest orasel nu este al vostru, nu e al meu, ci al poporului li­ber si stapân pe soarta sa, care munceste si lupta cu ab­ne­gatie pentru fericirea si bunastarea întregii natiuni".

"Pentru fericirea si bunastarea întregii natiuni"

1991

D

  s-a dove­dit a fi dincolo de meschina­riile provin­ciale. În­susi primul-minis­tru al Ro­mâ­niei, domnul Petre Roman, la strigatul nostru disperat si de ultima instanta, a intervenit prin reprezentantul sau din Corpul de Control pentru ca ade­varul despre "Curie­rul de Vâlcea" sa poata fi spus, pentru ca - lucrul cel mai important - ziarul sa apara.

Timp de cincisprezece zile am fost împroscati cu noroi de oameni pentru care opinia libera este un delict. Cincispre­zece zile am fost în ochii cititorilor nostri dela­pi­­da­tori, fali­men­tari, comunisti înraiti. Timp de cinci­spre­­zece zile s-au pro­dus asupra noastra agresiuni ver­bale si scrise de o josnicie fara seaman. Acum, toate acestea nu mai au importanta. Suntem siguri, viata va demonstra ca am fost tintele vii ale unor atacuri care vizau distrugerea unor oameni al caror talent gazetaresc este mai presus de conjunctura politica în care am muncit si am trait. Acuza­tia de comunism este un fals gro­solan care nu mai tine de morala celui care ataca. Mai precis de lipsa ei. Timp de cincisprezece zile am primit sute de tele­foane, zeci de oa­meni ne-au calcat pragul redactiei aducând o vorba buna, constituindu-se într-un comitet pentru apara­rea "Curierului de Vâlcea". Domnului doctor Dragos Serafim, lide­rul aces­tui comitet, îi multumim acum. În zilele care urmeaza vom scrie despre oamenii minunati care au vrut ca acest ziar sa nu moara. Acum nu e timpul.

Celor care ne ataca permanent le oferim si celalalt obraz. Acum stim ca omul care da patru lei pe un ziar s-a sa­turat sa asiste la balacarelile zilnice dintre ziaristi. Timp de cincisprezece zile, conceptia noastra despre presa a evo­luat spre echilibru, sobrietate si adevar. "Curierul de Vâl­cea" va fi un ziar a carui tinuta demna va fi, poate, de in­vi­diat.

Fostilor nostri colegi, acum la redactia noului ziar "Ac­­tualitatea Vâlceana", le uram sa aiba forta de a con­strui un ziar adevarat, cu reverberatii în mintea cititorilor. si des­pre ei vom mai vorbi. Sa spunem, deocamdata, ca ziarul pe care îl editeaza sub egida Fundatiei Române pen­tru Ti­ne­ret are stilul fostului ziar "Curierul de Vâl­cea", al ado­les­centei lui.

Acum lucrurile sunt mai clare. Vâlcea are trei coti­diane, fapt meritoriu daca ne gândim la marimea acestui ora­sel de provincie. Tipografilor vâlceni li se cuvin toate lau­dele. si ei au vrut ca ziarul cel mai iubit al Râmni­cului sa poa­ta ajunge la dumneavoastra. si lor trebuie sa le mul­tu­mim.

Despre implicatiile politice, despre convulsiile pro­vo­ca­te de decizii formale, despre grotescul în care am trait timp de cincisprezece zile credem ca nu este cazul sa co­men­­tam, aici si acum. O vor face altii pentru ca este me­se­ria lor.

Acum suntem fericiti. Ziarul nostru apare pentru ce­ta­­teanul judetului Vâlcea, singurul nostru judecator, sin­gu­rul Dumnezeu care va putea separa adevarul de minciu­na asa cum, cândva, Dumnezeu cel adevarat si nepie­ritor des­par­tea întunericul de lumina.

Am fost interzisi cincisprezece zile

U

N

C

De azi pe mâine

D

avere. Acest gest politic al pre­se­dintelui Iliescu tine de democratia populara, dar în spa­te­le acestuia se as­cunde marea dorinta de a se înrada­cina în scau­nul preziden­tial. Cu acest gest ar fi trebuit, poate, sa în­ceapa Ion Iliescu. Acum trei ani.

Saracu' domnul Iliescu

D

N

P

S

R

P

rimul-ministru a anuntat primele directii de apli­care a Taxei pe Valoarea Adaugata, fixând în ace­­­lasi timp si termenul de aplicare: 1 iulie 1993. Nu con­tea­­za ca nu exista tehnicieni pregatiti în acest scop, nu con­tea­za ca dupa aprecierea expertilor FMI ar trebui luati în cal­­cul doi ani (minimum) de pregatire a aplicarii acestei taxe, în sfâr­sit nu conteaza ca TVA-ul va mari preturile cu 10 - 20 la suta.

Im­portant este sa intram si noi în rândul tarilor civili­za­te, sa intram în Europa cu saracie cu tot. Daca ar fi sa masu­ram gradul de dezvoltare a economiei noastre, dupa gradul de aplicare a metodelor fiscale din Vest, ar tre­­bui sa fim acum o tara prospera. Primul-minis­­tru pare a fi orb: nu mai vede realitatea din cauza copacilor.

Între timp oamenii saracesc, saracesc, saracesc!.

Fenomenul zilei

D

in punctul meu de vedere, recentul Congres al UDMR a facut lumina în capul vadimilor care agita sus si tare ideea pericolului desprinderii Tran­sil­vaniei. Au câsti­gat moderatii si asta a linistit spiritele. Surprin­za­toa­rea declaratie a PNŢ-cd, care saluta victoria dom­nului Mŕrko Bella, ne arata clar ca si în opozitie exista oa­meni lucizi, care stiu sa aprecieze importanta momen­te­lor isto­rice. Surprinza­toare este tacerea Prese­dintiei.

E bine de stiut ca presedintele trebuie sa fie echi­dis­tant fata de interesele care dezbina. În cazuri însa atât de impor­tante, cum este problema nationala (falsa proble­ma nationala) - principala arma de denigrare a României în fata opiniei publice mondiale - parerea presedintelui - tre­buie auzita în fiecare coltisor al tarii. Presedintele tace.

Tran­sil­vanenii, români sau maghiari sunt departe de a agrea tensiunile de cancelarie în jurul problemei ma­ghia­re. Nici ungurii nu sunt de acord cu radicalismul unora din­tre conducatorii lor. Ungaria face declaratii linisti­toare. Cine joaca atunci cartea autonomiei maghiarilor? Sa fie tot ro­­mânii? Dincolo de sforaitoarele declaratii fals-nationa­lis­te, ramâne un adevar tulburator. Cândva, Tran­sil­vania fa­cea par­­te din Imperiul Austro-Ungar. Daca aruncam un ochi prin ograda vecinilor, putem observa o tendinta de re­fa­­cere în granitele vechi ale Impe­riului.

În ceea ce ne priveste, nu credem ca exista un peri­col imi­­nent în Ardeal. Armata Româna e atât de puter­nica încât ar putea respinge imediat orice atac. Nu mai vorbim de fap­tul ca ar putea lua micul dejun la Arad si prânzul la Viena, con­­form declaratiei unui conducator de osti român. Sa  ne mai gândim la monstruoasa coa­litie împotriva României? Nu trebuie uitat ca România nu e Irakul, ca Ion Iliescu nu e Saddam Hussein, ca interesele americanilor nu bat catre o Ger­­­manie superputernica si catre o Austro-Ungarie Impe­ria­la.

Nu problema minoritatilor este acum importanta pen­tru români.

Par­lamentul României are în marea lui majoritate ro­mâni-români. De el depinde, în primul rând, rezolvarea re­le­lor natiunii. Restul e vorbarie goala.

Problema minoritatilor e vorbarie goala

A

S

S

S

D

Nu pot sa trec peste faptul ca aceasta întoarcere în timp ne apropie într-un fel de naivitatea scolii Ardelene, care dorea cu orice pret sa ne reafirme latinitatea fortând limi­tele limbii.

Ar mai fi multe de spus. Lasam deschisa discutia pen­tru interventia tuturor celor interesati sa-si spuna cu­vân­tul. Vom publica în paginile ziarului cele mai intere­sante opinii.

Rîmnicu Vîlcea sau Râmnicu Vâlcea

"A

ctualitatile" TV ne-au aratat un prim con­gres al Partidului "România Mare" la care au par­ti­­cipat si nume­rosi invitati. Printre acestia i-am re­mar­cat pe domnii Adrian Paunescu si Victor Surdu, care as­cultau cuminti tiradele patriotice al tribunului Vadim Tu­dor. "Actuali­tatile", prin vocea crainicei, adauga si faptul ca, la acest congres au participat si numerosi diplo­ma­ti. De unde erau diplomatii nu ni s-a spus, însa, e de re­mar­cat ca din­colo de obligatiile de protocol, exista interes pentru acest partid de opereta care poate face multe rele pro­pagandei româ­nesti în strainatate.

Cât despre cea din tara, mai bine sa nu mai vorbim!

De remarcat diletantismul realizatorului TV de la Video magazin. Pe lânga multe gafe, teribile, un lucru bun, însa, tot poate fi subliniat: reportajul despre crainica TV Da­niela Gamulescu, o prezenta deosebit de agreabila în at­mos­fera de morocaneala barbateasca de la "Actuali­tati". Daca nu ma însel, e prima data când la televiziunea româ­na ve­dem si omul care traieste în masina de citit stiri, numita im­propriu "crainic".

N-am înteles aproape nimic din tableta domnului Paul Eve­rac care, pare-mi-se, avea ca subiect coruptia si vân­za­rea tarii.

Autorii acestei "vânzari", comerciantii poarta în vi­ziu­nea domnului Everac toata vina. Aproape ca ne-a dus gân­dul la virulentele atacuri pe care nazistii si legio­narii le adre­sau comerciantilor în perioada de început a erei na­tio­nal-socia­lis­mului. Uita nenea Paulica sa ne spuna ca toate vân­zarile "de tara" se fac cu aprobarea statului si a in­sti­tu­tii­lor lui demo­cratice. Cine e guvernul, cine e presedintele, ca sa va spunem si cine încuviinteaza vânzarea! Autorul mo­ral al "vânzarii" e nevinovat. adauga domnul Paul Eve­rac de la TVR.

De la TV adunate

D

ezbaterile din Parlamentul României ating ten­siuni nebanuite în aceste ultime zile. Opo­zi­tia si gu­ver­nantii se bat cap în cap încercând sa demon­streze vala­bilitatea solutiei fiecaruia pentru iesirea din cri­za pre­lun­gita în care continua sa se afle tara noastra. Guver­­nantii încearca sa acrediteze ideea posibilitatii iesi­rii din cri­za prin propriile forte. Opozitia face apel la spri­jin din afara tarii, inclusiv al marii oligarhii finan­ciare mon­di­a­le. Gru­pa­rea numita Partida Nationala ataca în aceasta di­rec­tie. Fie­ca­re din aceste puncte de vedere sunt, poate, idei par­tial via­bile pentru iesirea din maras­mul economic în care ne aflam. Punerea acestor idei pe tapetul discutiilor în Par­la­ment provoaca anularea lor si ten­sionarea cetateanu­lui ro­mân. Pentru ca timpul trece, iar noi ne afundam si mai tare în mlastina propriilor noas­tre nepu­tinte.

Ce ar mai fi de facut? Nimeni nu stie, nimeni nu are cer­­titudini.

Daca îmi este permis, voi reaminti aici exemplul Ger­ma­niei refacuta din cenusa în care guvernantii ires­pon­sabili o aruncasera. A existat un plan Marshall, res­ponsabil pen­tru avântul si performantele economice la care s-a ajuns azi. Desigur, se poate pune problema împi­la­rii Ger­ma­niei pe vecie. Însa cunoscând realitatea Ger­ma­niei con­tem­po­ra­ne, aceasta idee paleste. Germania este o supra­­­putere con­­dusa de germani, reunificata în granitele ei firesti, cu un rol major pe scena europeana. Ţara s-a sal­vat de la dezas­tru admitând compromisul de a fi ajuta­ta.

Noi nu admitem ajutorul nimanui.

si cealalta alternativa este tot împilarea. Dar ce ne fa­cem, daca noi ne îndreptam catre cineva care este sau ur­mea­za sa fie si el, din cauza obtuzitatii, tot împilat? Nu vom fi niste sclavi de mâna a doua?

Un plan Marshall pentru România

D

A

  mea cu "Bardul" de la Bârca, ma con­si­der flatat si va mul­tu­­mesc, însa parerile mele, îmi dati voie sa va spun, difera com­plet de ale lui Adrian Paunescu. Va rog sa ma urmariti cu atentie, veti mai avea prilejul sa ma combateti.

Pâna atunci multumesc pentru scrisoare.

Multumesc pentru scrisori

F

D

upa ce mi-am permis sa-i ating în mod priete­nesc si, sper, nedureros, pe cei care se nu­mesc astazi Radio Etalon, iata ca a venit timpul sa abor­dez în mod serios aceasta noutate absoluta. Spun noutate absoluta consti­ent fiind ca, la Vâlcea, Radio Etalon nu a fost primul radio privat. Au existat mai întâi Radio Para­dox si Radio Metro­nom, cu care ne obisnuisem si care, mai apoi, au pier­dut sansa de a mai emite pentru ca nou înfiintatul Con­si­liu National al Audiovizualului are crite­rii superioare avântului tineresc si vointei de a emi­te muzica usoara, pe scurt, atuurilor celor de la primele echipe radio.

Radio Etalon va fi, cel putin în intentie, un post de ra­dio complet, un ziar vorbit si înca ceva pe deasupra, un or­gan de presa cu valente culturale. Acum, toate inten­tiile pa­tronilor si redactorilor acestui post de radio, care emite de câteva zile în probe, sunt laudabile. E de spus ca din cau­ze obiective acest post si-a întârziat mult prima emi­siu­ne. Poate ca acest handicap va fi recuperat în timp  prin va­loa­rea actului artistic pe care si-l propune. Cu sigu­ranta, va tre­ce însa ceva timp pâna ce vâlceanul nos­tru se va con­vin­ge ca emisiunile radioului vâlcean nu-l au ca destinatar pe ta­xi­metristul blazat din fata spitalului.

Ancorarea în realitate va fi singura scapare. Pentru ca exista o concurenta acerba în bransa si pentru ca vâl­cea­nul nu prea crede în valorile locale. Daca pâna acum existau câ­teva ziare care informau si orientau, într-un fel, cititorul, acum exista si acest post de radio cu ziaristi formati la scoa­la presei scrise. E de urmarit si de vazut cum o vor vira fos­tii nostri colegi din presa scrisa catre mijloa­cele specifice pre­sei vor­bite. E de vazut, de aseme­nea, cum se vor in­ter­secta informa­tiile vehiculate de zia­re cu cele vehiculate de postul de radio. Va fi acesta un mo­ment de sobriezare a pre­sei? Concurenta este mama pro­gre­sului si, din acest punct de vedere, aparitia acestui post de radio este mai mult decât benefica.

Cine crede ca Radio Etalon va îngropa ziarele, se în­sa­la amarnic. E un punct de vedere tot atât de naiv ca si al ace­lora, care cred ca Radio Etalon e un post mort.

Un moment crucial al presei locale

M

T

N

  trebui sa ne in­dice care este calea de urmat. Oricum, respingerea fara ju­de­cata a unei formule sau a alteia, duce la un extre­mism care poate face mult rau. Raul trebuie eliminat din so­cie­tatea româ­neasca, cu asta suntem cu totii de acord. O pot face repu­bli­canii? Foarte bine. O poate face monar­hia? Ia­rasi, foarte bine. Avem impresia ca stim ce înseam­na re­pu­blica. Va propun sa ne gândim împreuna ce ar putea în­sem­na monarhia.

De ce ne e frica de monarhia constitutionala? (I)

N

ici n-am apucat bine sa abordez problema mo­nar­­hiei constitutionale (si îmi permit sa su­­bli­­niez cuvântul constitutionale) ca am si încasat pri­mele lo­vi­turi prin tele­fon (cuvântul lasitatii), prin contac­te directe, prin ironii si amenintari. Nu-i nimic, aceasta îmi de­mon­strea­za ca dis­cutia merita facuta, ca trebuie avut în vedere fap­tul ca traim o epoca în care cuvintele si ideile dor, chiar mai mult decât lipsurile. România are monarhie de când se stie. Pentru ca monarhul, adica unicul conducator, exista la ro­mâni din vremuri imemo­riale. Ce altceva au fost Ba­sarabii, stefan, Corvinestii, Mircea cel Batrân, Cuza - dom­­­ni­torul si altii si altii. Ca îi spunem domnitor, ca îi spu­nem rege, ca îi spunem secretar general, continutul cu­vân­tu­lui ramâne acesta. A fost fostul secretar general al P.C.R. un monarh? Cred nimeni nu se îndoieste ca menta­li­tatea con­ducatorului unic a existat în România socialista. Cea­uses­cu a fost tipul de monarh absolut care subordona o tara în­treaga.

Dinastia regala îi deranjeaza pe români atunci când vine vorba de familia Hohenzollern de sânge german si alta re­ligie la origine.

Daca suntem de acord, îi slavim în cântec si în poe­zie, îi numim eroi ai neamului pe Mircea si stefan, nu vi se pare absurd sa respingem meritele pe care le-a avut în is­to­ria României familia Hohenzollern?

De ce ne e frica de monarhia constitutionala? (II)

C

F

D

intre multe relele care ne macina existenta de zi cu zi, am ales-o astazi pe cea care le între­ce pe toa­te: mânia proletara, adica asa numitul complex de îm­pre­jurari, fitile, slogane ideologice, care determina în con­stiintele oamenilor simpli sentimentul de ura. Mânia pro­­le­tara se manifesta, de obi­cei, când mase mari de oa­meni, ne­multu­miti de una sau de alta, calca în picioare le­gea, pe gu­ver­nanti, bunul simt, în numele unor idealuri uto­pice de mai bine. Mânia proletara se manifesta si în scrisul sofisticat al unor autori incapabili sa înteleaga ros­turile altor concep­tii po­litice decât acelea cu care am fost scoliti. Mânia pro­letara deter­mina greve, marsuri, actiuni de protest, veniri ale minerilor, catastrofe sociale, dezas­tre.

Sunt oameni politici în aceasta tara care stiu sa minta si sa atâte, sa trezeasca în constiintele celor care nu judeca în­tregul, mânia proletara. Aceasta catastrofa natio­nala e res­ponsabila de marile rasturnari ale istoriei ultimi­lor pa­truzeci de ani. În numele si cu mânie prole­tara, oameni cu­rati, români, dar si straini, au facut pusca­rie, au fost exe­cutati, au fost deposedati de avere si viata perso­nala. Cu mâ­nie prole­tara au fost cenzurate carti si chiar gânduri. Cu mânie prole­tara au fost rasturnate guverne si întors cursul nor­mal al istoriei României. Mânia proletara îi împinge pe oa­menii simpli sa înjure toate punctele de vedere pe care nu le înteleg. Tot mânia proletara, inteli­gent speculata, ne tine de­parte de ade­va­ra­tele valori ale civilizatiei mondiale. Fiti atenti la ea, la mânia proletara. Mâine s-ar putea ca vecinul dum­nea­voas­tra, care nu are masina, sa va sparga un cauciuc, un geam sau capul. Pentru ca mânia proletara nu are în­ceput asa cum nu are nici sfârsit.

Pentru ca mânia proletara este "calitatea" celui care nu judeca.

O catastrofa nationala: mânia proletara

E

D

omnul Gheorghe Ghita, cetatean român. S-a nas­cut la data de 29.06.1950, în locali­tatea Dom­nesti, judetul Arges. Este de profesie inginer si în prezent este patron al fir­mei vâlcene "Parking Club" S.R.L. Nu a vizi­tat niciodata Gre­cia.

Povestea dumnealui este urmatoarea:

Între 8 - 13 martie a.c., Camera de Comert si In­dus­trie a judetului Vâlcea a organizat o misiune econo­mica în Gre­cia, cu sprijinul Biroului Comercial al Amba­sadei Ro­­mâniei la Atena. În acest sens, Camera a trimis tuturor mem­­brilor sai invitatia de a participa la aceasta misiune, in­clusiv firmei "Parking Club". Cunoscând temei­nicia sco­pu­rilor acestei actiuni, domnul Ghita a accep­tat cu placere in­vitatia. A avansat sumele pentru cheltuieli si documen­tele pen­tru obti­nerea vizei consu­lare. A trimis în Grecia faxuri, a telefonat, a aranjat întâl­niri cu posibili parteneri. În sfâr­sit, a plecat cu grupul de vâlceni. Pe data de 8 martie 1993, la ora 4, la punctul de frontiera Proma­hon a fost dat jos din au­tocar, fara haina, fara bani, într-un mod ire­verentios si ostil, ba chiar brutal. Pe scurt i s-a in­ter­zis intrarea în Gre­cia. Este deci persona non grata pen­tru autoritatile grecesti. Pro­­blema nu se termina aici. Exista o identitate de nume. Un alt domn cu acest nume a fost gasit vinovat de o in­fractiune pe teritoriul grecesc. Degeaba a încercat sa de­mon­streze ca dumnealui s-a nascut la Dom­nesti, în judetul Arges, ca doua nume pot fi identice, dar locul de nastere, nu.

Lipsa de solicitudine a autoritatilor grecesti, brutali­ta­­tea si ostilitatea pot fi întelese. De neînteles este însa pro­ce­deul ambasadei Greciei în Bucuresti, care îi refuza dom­nu­lui Ghita rezolvarea situatiei. Ca si când demnita­tea unui ro­­mân poate fi mototolita. Ca si când ar fi foarte greu sa re­cunosti ca ai gresit. E foarte greu sa întelegi ca unui om nu i se poate lipi pe frunte o eticheta straina.

Cum poti ajunge persona non grata

I

Nu cred ca vom fi un cobai sanatos

C

ât de mult au degenerat raporturile dintre pa­rinti si copii ne putem da seama doar daca ne ui­tam la televi­zor la ore târzii. "Sentimental Club" e o emi­­siune a tele­vi­­zo­rului, care pune probleme. Cât de vino­vati sunt parintii copii­lor care au facut Revolutia? Copiii nu iar­ta, ei te con­si­dera vinovat. Nimic din responsabilita­tile da­torate parintilor nu-i atinge pe cei tineri. Ei vor mu­zica, ci­v­ili­zatie occiden­tala, haine fru­moase. Ei fug de poli­­tica. Dar tot ei sunt cei care forteaza usile comunicarii cu adultii. Care usi sunt aproape întot­deauna închise. Parintii nu au timp, nu stiu, nu vor sa comunice cu cei tineri. Când în dis­cutie este pusa pro­blema sexualitatii, se face liniste. Pudoa­rea parintilor nu are egal pentru ca educatia parin­tilor a fost fa­cuta într-un spirit strain de ade­varurile sim­ple ale vietii, în spi­ritul fad al documentelor de partid.

Viata însa nu iarta. Fenomenul prostitutiei face ra­va­gii în viata tinerilor si tinerelor. Violurile în grup nu mai sunt o noutate. SIDA loveste ucigator. Criticam gu­ver­­nul, pre­sedin­tele, scoala. Dar parintii sunt oare nevi­no­vati? Societatea româ­neasca e strabatuta de un haos. Cine ar trebui sa puna ordine în viata celor tineri, daca nu pa­rin­tii? Eu cred ca în acest moment educatia tinerilor este lu­crul cel mai important al vietii noastre. Un mo­ment istoric ce nu trebuie dispretuit.

Pentru ca tinerii de azi vor conduce mâine aceasta tara. Dintre acestia viata va alege în zece, douazeci de ani, par­lamentarii, sefii de partide, presedintele. Dar tot viata va se­lecta tradatorii de tara, fariseii si saltimbancii. si zia­ristii.

Când spunem ca din generatia actuala se vor extra­ge si tradatorii si conducatorii, mizam pe faptul ca vor trece 10 - 20 de ani pâna când se va întâm­pla aceasta mi­nune. Pâna atunci generatia batrânilor se afla la conduce­rea Ro­mâ­niei si nu pare a da semne de oboseala.

Daca ne uitam bine în Parlament impresia de obo­sea­la ne copleseste. Parlamentul e compus în majoritate din ba­trâni ale caror obsesii si orgolii atârna foarte greu în ba­lanta deci­ziilor. Asta explica de ce functioneaza atât de greu decizia în România. Tot ceea ce este caracteristic ti­ne­rilor (dorinta de nou, expansivitate, curaj, energie etc.) lip­seste parlamen­ta­rilor nostri. E adevarat însa ca are si ba­trâ­netea valorile ei, dintre care întelepciunea pare lucrul cel mai important. Pro­mo­varea tinerilor se face însa cu multa de­licatete. E de înteles si de ce. Acum toata lumea vrea sa se îmbogateasca. Acum batrânii au prins ultimul tren al vie­tii lor si se agata în dispe­rare de scara. Tinerii stau pe peron si se uita. Se pune atunci problema daca mai poate fi vorba de o edu­catie a tinerilor în acesti ani. Dupa parerea mea, so­cie­­tatea româneasca ofera astazi cel mai prost model edu­ca­tional pentru cetateanul tânar. E adevarat ca s-a renun­tat la educatia cu biciul. E adevarat ca nu mai stam în ge­nun­chi. Dar e si mai ade­varat ca pudoarea falsa (sau reala) a pa­rintilor naste monstri.

Pudoarea parintilor naste monstri (I)

P

N

e-a fost prezentata cu multa pompa stirea potri­vit careia la fiecare o mie de români exis­ta un infrac­tor. si completarea ei, potrivit careia, aceasta cifra este conside­rata destul de mica, în orice caz, nu îngri­jo­ratoare. Acum, însa, e de spus ca problema suporta dis­cutii si anume:

- daca supunem comparatiei numarul de un infrac­tor la o mie de cetateni americani, aceasta cifra este într-ade­var mica si rezultatul acestei operatiuni poate, într-adevar, sa ne bu­cure?

- daca însa ne raportam la fenomenul infractional al ani­lor de dinainte de Revolutie, aceasta cifra e în masura sa ne îngrijoreze, ba chiar sa ne înspaimânte!

Acum nu vrem sa cadem într-o apologie a victo­riilor ac­tualei Politii în dauna faimei celebrei Militii, pentru ca este stiut ca modificarile nu pot schimba scheletul celebrei in­sti­tutii de aparare a cetateanului român. E însa de remar­cat tran­sparenta cu care ne sunt comunicate astfel de date, mai alalta­ieri interzise marelui public si tinute la index pentru uzul faimosilor nostri conducatori de partid si de stat.

Nu mi se întâmpla sa laud prea des o actiune a gu­ver­nu­lui Vacaroiu. Dar datele prezentate de domnul Petre Ninosu sunt în masura sa ne dea sperante pentru viitorul apro­piat, când institutiilor publice, care îl apara pe ceta­tea­nul român li se vor adauga Curtile de apel si Con­siliul Su­prem al Magi­stra­turii, institutii create dupa model eu­ro­pean si care, spe­ram, vor avea si functionalitate eu­ropeana. Sa credem ca toate acestea vor fi de bun augur si ca vom fi în siguranta în sin­gurul loc din lume unde românii se pot simti în siguranta.

La o mie de români, un infractor

O

L

D

E

Din pacate, exodul creierelor peste granita continua!

Î

Slujba de înviere la Salzburg

P

Î

P

S

puneam, asadar, ca numai cei mai slabi la minte mai pot întoarce foaia la cuvântul comunism. Fie ca nu au în­teles nimic din ceea ce se întâmpla în jurul lor, fie ca se la­sa atrasi de mirajul trecutului în care au avut privilegiul de a trai la adapost de griji. Mai exista si o alta categorie: cea a cinicilor, adica a oamenilor inteligenti care stiu cu pre­cizie care este adevarul, dar din motive profitabile pentru acestia, se întorc constienti în trecutul apropiat.

O

rice observator atent al scenei politice mondiale si-a dat seama de marele avânt al americanilor din ultimii ani. Într-un cuvânt, se poate spune ca si caderea imperiului comunist e opera americanilor. Destramarea impe­riu­lui sovietic, situatia din Iugoslavia, criza profunda si pre­lungita din statele foste comuniste sunt fara nici o îndoiala conse­cin­tele avântului expansionist ame­rican. Prin ce s-ar carac­­teriza noua ideologie ame­ri­cana? La prima vedere e vorba de noul concept al eco­nomiei de piata, concept destul de tulbure, daca e sa-l ana­lizam în profunzime. Baza e consti­tuita din tipul de pro­prietate asupra tuturor sectoarelor im­portante ale socie­tatii. Su­prastructura e mai greu de definit. Aici îsi baga coa­da dra­cul politic. De aici încolo lucrurile se tulbura de-a bi­nelea. E de înteles ca o noua forma de pro­prietate ge­ne­ralizata va schimba soarta lumii. Putem în­telege si de ce se pro­duc schimbari radicale în ideologia statelor care pâna mai ieri promovau forma de proprietate colectiva.

Î

S

D

C

C

M

E

A

D



N

Politica piciorului în prag

U

na dintre cele mai dramatice situatii din aceasta tara si din aceasta epoca este generata de exis­tenta a doua centre ale diversiunii maiestrit orchestrate. Ambele focare actioneaza prin ziare. Unul este partid si re­vista (Ro­mâ­nia Mare), altul este numai revista (Europa). Se banu­ieste ca ambele publicatii au mare trecere la fostii mi­litieni si fostii securisti carora le-au luat sistematic partea de la înfiin­tare si pâna astazi. Noi nu putem face judecati de va­loare asupra acestei teribile situatii. Ne limitam doar la câ­teva observatii.

. Politica acestor ziare-partide este una agresiva, spec­­taculoasa; . O lipsa totala de frica guverneaza politica ce­lor doua publicatii care trimit fara încetare sageti otravite în tot ce misca-n tara asta. Nici macar (cum ne-am fi as­teptat, de altfel) presedintele Ion Iliescu nu scapa acestor ata­curi. Uneori, când stau si analizez lucid artico­lele, punc­tele de vedere ale partidului "România Mare", ma cu­prin­de o ipo­crita admiratie fata de inconstienta oame­nilor din acest par­tid. Lor nu le este frica de nimic, legea pentru ei nu exista. Nume­roasele procese care le-au fost intentate au fost câstigate sau amânate la infinit. si "Europa" lui Ilie Neacsu si "România Mare" a lui Va­dim Tudor continua sa se miste ca si cum ar fi la putere în aceasta tarisoara. Acuzatiile de nationalism, extre­mism, anti­­semitism nu le ating. De ce?

Mâine voi încerca sa schitez câteva posibile raspun­suri.

Am intrat în Europa lui Neacsu si Vadim (I)

P

Am intrat în "Europa" lui Neacsu si Vadim (II)

   L

O

portunismul exista în fiinta fiecarui individ într-o masura mai mare sau mai mica. Gradul de evidenta al acestui defect al personalitatii umane iese la lumina cu cât sunt mai mari privilegiile care i se ofera in­di­vidului respectiv. Revolutia româna, pe care unii o nu­mesc cu sfiala "evenimentele din decembrie" numita si "O min­ciuna mare cât secolul", a generat niste malformatii ale per­­so­nali­tatii românilor care nu pot fi analizate cu luci­di­­ta­te acum, cât înca mai traim în acest neadevar.

D

inamita pe care o arunca FDSN în curtea opo­­zitiei va exploda în curând. Deocamdata stim ca este posibila scindarea acestui partid (produs dintr-o alta scin­dare) în doua fractiuni; una conservatoare (Gher­man) si una no­va­toare (Adrian Nastase). Se pare ca frac­tiunea Nastase se va uni cu Partidul Republican al dom­nului Mânzatu, partid care se lauda a avea cel mai modern sta­tut dintre toate for­matiunile politice românesti. Frac­tiunea cealalta, care con­du­ce, de fapt, România, com­ploteaza în secret cu alte for­matiuni politice din opozitie pen­tru formarea unui cabinet multi­color.

P

T

S

F

A

Î

D

M

D

D

D

Ar face mai bine parlamentarii nostri sa ceara votarea în plen a unor legi autentice, care sa-i protejeze pe cetatenii români de jocurile de interese ale celor puter­nici. Eu cred ca orice serviciu de informatii e un fel de stat în stat. si în Ru­sia, si în Japonia, si în România.

Chiar daca se va schimba ceva la vârful puterii, ser­viciul de informatii va ramâne. Pentru ca si el lucreaza cu pro­fesionisti, care numai asta au învatat (si unii chiar o fac cu maiestrie) sa faca. Important este sa se înteleaga acest lucru.

Orice serviciu de informatii e un fel de stat în stat

A

N

L

P

L

F

A

V

Nebunia jocurilor de întrajutorare

N

u ma numar printre aceia care s-au nascut la sat sau si-au facut copilaria într-o casa cu curte. Prin urmare, tot ce este legat de universul unui sat, al unei curti, ra­mâne pentru mine un fenomen livresc. Parfumul deo­­sebit al caselor cu curte, cu fum, cu câine si pisica, soa­reci si gaini, cu lemne de foc, cu porc si celelalte a venit si vine spre mine din lecturi. De aceea, ca om nascut si cres­cut la bloc, nu întele­geam pasiunea unora pentru micile ani­ma­le de casa, nu înte­le­geam cum se pot atasa unii de un ca­tel sau de o pisica într-atât încât sa nu mai poata trai fara aces­tea.

Pe vremea cealalta, consideram aceste tandreturi ca un semn al decadentei burgheze si eram un critic înversu­nat al acestor iubiri. Pornirea mea, egoista în fond, nu facea decât sa-mi accentueze anormalitatea. Astazi, sunt mai relaxat, suntem  mai relaxati.

Tandretea normala a unui om si-a gasit fagasul. Eu zic si vad în pasiunea pentru animale un semn al firescu­lui, al reîn­toarcerii individului care suntem spre normalul care ne era interzis.

Vad ca tot mai multi prieteni ai mei, care au copii, au o pisica, un catel, un hamster. Îi vad mai linistiti si mai putin torturati de grija zilei de mâine. Pentru ca eu nu sunt aposto­lul care prezice prabusirea natiunii, ci dimpotriva, re­nas­­terea ei. Fie si prin acest exemplu care poate parea ba­nal si ridicol.

Bucuria de a avea un animal de casa

I

U

I

D

O

M

Cum s-a degradat o publicatie numita

"Evenimentul zilei"

N

De ce ar fi fost bine sa se întoarca regele în Ţara

Î

U

C

Puterea leului cu coroana

P

rin show-business, americanii si lumea occi­den­tala înteleg industria spectacolului cu lu­mi­nile ei colo­rate si profiturile uriase. Ca orice oameni asezati si ca pârliti de capitalisti ce sunt, ei au facut din spectacolul de orice fel o afacere, un business si nu o bis­nita, dintr-un lu­cru aparent neserios au facut o industrie. Dincolo de cor­ti­na de fier (care era de fier pentru cape­tele noastre de lemn), arta spectacolului în general a fost, din pacate, o suc­ce­siune de susanele gatite frumos, gau­noase în fond, lip­site de stralucire si inteligenta.

Iata-ne, astazi, la patru ani de la momentul decem­brie. Nu suntem cu nimic mai deosebiti: spectacolele noastre sunt si mai vlaguite si mai lipsite de prestanta. E nevoie sa pu­nem punctul pe i: în dulcea noastra Românie, spectacolul e la pamânt, vasazica nu exista. Ba, as în­draz­ni chiar sa afirm ca pe vremea regretatului si împus­catului odios tot ne mai exaltam putin la spectacolele lumina ale lui Adrian Pau­nescu. Nu exista astazi la noi nimic spectaculos în arta spec­tacolului. Poate este, totusi, o exceptie: Cerbul de Aur de la Brasov. Caror factori sa se datoreze aceste lipsuri uri­a­se? Pentru ca, sunt convins, se întelege ca este ne­apa­rata ne­voie de destin­dere în viata noastra. Sa fie lipsa de bani, sa fi fugit toate talentele noastre spre alte zari sau, pur si sim­plu, suntem noi îngalati ca popor? (Desigur, va urma).

Se simte nevoia de show-business (I)

S

M

L

Un strain care face ceva pentru România

P

articiparea mea la slujba de resfintire a biseri­cii din Vladesti mi-a readus în memorie una din di­le­mele "filo­zo­fice" cu care ma luptam în anii de facul­tate. Exa­s­pe­rarea mea si a colegilor mei cu care pe­ri­pa­tetizam în­de­lung prin parcul Bibescu era ca biserica noastra se ara­ta neputincioasa în fata aberatiilor comu­niste din epoca. Atunci eram muti de admiratie în fata cuceririlor artistice ale catolicismului. Mai târziu, le-am si vazut si am ramas, ca si atunci, mut de admiratie. Daca marota colegilor mei era, în anii facultatii, fuga, renun­ta­rea la religie (traditie), asta se datora, în primul rând, senti­men­tului de dezna­dejde. Pot risca si afirmatia potrivit careia nici unul din noi nu avea habar de ortodoxie. Astazi, lucrurile s-au mai schim­bat. Nu mai suntem atât de nefericiti ca odinioara. Astazi ne-am redeschis spre ortodoxie. Ni se pare ca nu este chiar atât de rea cum ne închipuisem. Totul venea din ne­cu­noas­­te­re si dintr-un senti­ment pe care astazi nu-l mai avem. Re­des­coperim ortodoxia si traditia stramoseasca. Mi se pare lu­crul cel mai minunat care ni s-a întâmplat în ultimii trei ani. Chiar daca pentru asta va trebui sa ne apucam din nou de învatat.

Redescoperim ortodoxia

P

P

S

M

C

Î

L

L

Ion Iliescu îsi iese din pepeni

A

S

a nu se supere pe mine conducerea Societatii Comerciale Valmetex, dar astazi supun aten­tiei un caz. Magazinul Cozia este, la ora actuala, cel mai important spatiu comercial al municipiului Râmnicu Vâlcea, atât prin suprafetele sale de expunere, cât si prin pozi­tio­narea ultra­cen­trala. stim si întelegem ca astazi e foarte greu sa aprovi­zio­nezi aceste hale uriase (un portbagaj de marfa al unei Dacii a ajuns sa coste câteva milioane), ca Valme­texul nu are bani, are si el probleme cu blocaje, ca si cir­cui­tele bancare îngreu­neaza situatia. Dar e absurd sa con­sta­tam ca prin Cozia noas­tra bate vântul, ca raioanele s-au pra­fuit de tot, ca vânzatoa­rele afiseaza o lehamite de sfârsit de lume. Peste drum, mini­marketul Pacific arata superb. E o antiteza cu doi ter­meni: comert de tip socia­list si comert privat.

Nici nu stiu cum suporta conducerea Valmetex aceas­ta palma pe obraz. Cert este ca magazinul Cozia este un caz care se cere rezolvat de urgenta. Ori prin pri­va­ti­zare (chiar si prin metoda MEBO), ori prin închiriere.

Cineva ar trebui sa constate la nivelul conducerii jude­tului ca, în prezent, Cozia este un fel de bataie de joc în com­paratie cu standardele europene la care aspi­ram. Daca la Valmetex se gândeste dogmatic, daca exista cumva simp­­tome ale impotentei, acestea trebuie retezate scurt, pre­cum nodul gordian. Pentru ca noi suntem cei che­mati sa schim­bam fata orasului. Altfel, degeaba ne milogim sa vina str­a­inii.

Cazul magazinului Cozia

O

T

N

A

F

U

O

A

Î

Î

B

L

D

"D

"A

C

C

T

F

N

S

U

America e mai mica decât reclama Americii

U

nii mai traiesc înca în iluzia ca au pierdut la cade­rea regimului Ceausescu un rai unde curgea nu­mai lapte si miere, pentru care fac astazi slujbe, si pe care îl re­gre­ta cu multa nostalgie. Acest lucru îi face pe unii români sa considere natiunea din care fac parte o natiune profund tem­­be­lizata, fara sanse de viitor. Acesti români uita si nu înteleg. În privinta uitarii, veti spune ca e ome­neasca. Cum se pot uita momente crunte ca acelea când so­seau la ginecologie femei care se automutilau ca sa scape de un copil pe care nu îl doreau? si asta pentru ca un conducator imbecil (caruia îi ti­neau trena oameni destepti) hotarâse ca trebuie sa ne în­mul­­tim ca ciupercile... Cum se poate uita faptul ca nu aveai voie sa gândesti altfel decât ti se cerea prin documentele par­­tidului? Când traiam cu frica de securitate, când ne hra­neam pe cartela si nu aveam voie sa iesim dincolo de ho­tare?

si sunt exemple nenumarate, pe care nu ar trebui în nici o situatie sa le uitam. În privinta întelegerii, lucrurile stau însa putin mai complicat. Putini români au înteles la nuanta meca­nismul societatii socialiste, pe care au fost siliti sa o para­seasca, filozofia problemei în discutie. Era mai sim­plu sa se lase condusi de unele structuri alese pe prin­cipii generoase, dar gaunoase... Cum sa înteleaga astazi acesti cetateni meca­nismele unei economii de piata, mult mai dure, dar infinit mai efi­ci­en­­te? Cu aceste întrebari retorice, vom trece la analiza so­­­lu­tiei capitaliste pentru iesirea noastra din marasmul de azi.

Capitalismul, unica solutie

E

Î

S

A

A

Bulgaria, tranzitie de tip românesc

P

otrivit legilor fizicii, o bila aflata în nemiscare se poate deplasa numai daca primeste un impuls exte­rior. Desi în interiorul bilei totul se misca, ansamblul îsi pastreaza starea pâna în momentul în care cineva din exterior exercita o forta asupra acestuia. Aceasta explicatie destul de simplista este aplicabila, în orice moment, situatiei României. Nimeni nu spune ca în tara noastra Guvernul, Presedintele, Parlamentul nu fac eforturi, nu se misca într-un sens pe care toti acestia l-ar dori pozitiv. si, totusi, tara ramâne în nemis­care. Monarhia, spun domnii parlamentari din opozitie, ar însemna pentru tara noastra impulsul atât de necesar pentru ca totul sa renasca. Valoarea de simbol pe care o reprezinta re­gele într-o tara va însemna, dintr-o data, anihilarea reactiunii interne, care nu stie cu ce se manân­ca democratia, face mai mult rau. Pe de alta parte, ar însemna o deschidere catre lume, pe care, oricât s-ar stra­dui, actualii atomi si molecule care repre­zinta puterea nu o vor putea realiza.

Monarhia salveaza România! Poate fi acest lucru ade­varat? Adevarat, suntem siguri ca poate fi. Posibil, ne îndoim! Atâta timp cât fortele puterii actuale vor ramâne pe pozitii, câta vreme tara nu va primi un impuls exterior, în sensul realizarii unui sistem monarhic credibil, România are o singura sansa: aceea a bilei.

Monarhia salveaza România?

D

S

U

D

D

Î

N

Cheia tranzitiei




A

Au trecut zilele când visam sa devenim americani

L

a Frankfurt, am stat de vorba cu refugiati bos­niaci care mi-au povestit câteva întâmplari de necrezut ai caror eroi sunt cetateni români... stiam demult ca românii sunt descurcareti, iar din istorie am aflat despre vitejia lor (!) Însa nu am stiut pâna acum ca românii sapa transee, lupta cu arma în mâna, de o parte si de alta a frontierei din fosta Iugoslavie. Sa fie pofta de arginti atât de mare încât oameni seriosi, ingineri, profesori, dar si ta­rani si muncitori, sa-si riste viata pentru un pumn de dolari? Iata ca este, desi nu ne vine sa credem ca acest lucru este perfect adevarat. Mi s-a povestit, de asemenea, ca bosnia­cii, croatii si sârbii nu sunt deloc fair-play si ca uneori împusca din spate ca sa nu plateasca soldele mercenarilor români. Bosniacii mi-au spus nume de români ale caror urme se vor sterge pentru tot­deauna. Ei mor inutil pentru o cauza care nu este a lor si pen­tru o solda de mizerie. Iata de ce am considerat util sa poves­tesc pe scurt aceste lu­cruri. Eu zic cum zice si proverbul stra­mosesc: fie pâinea cât de rea, tot mai bine în tara mea. Mai ales ca pentru o pâine alba se poate muri. Prosteste.

Românii sapa transee în Bosnia

O

P

D

A

A

B

S

V

S

e vorbeste prea mult despre saracia românilor si a României. De multe ori, din inconstienta, ne punem singuri cenusa în cap si facem misiunea mult mai usoara celor care ne-ar dori slabi, tot mai saraci si dez­bi­nati. Unii analisti au vazut o conspiratie monstru­oasa care s-ar pregati împotriva României. Altii nu vad, si analizele lor ating doar pojghita realitatii românesti, mult mai com­ple­xa si mai stabila decât aparentele care însala.

Multi, foarte multi nu vad ca aceasta tara, pe lânga fap­tul ca este extrem de bine plasata geografic, este si foar­te bogata în resurse naturale, are un potential energe­tic suficient de mare, are industrie (desi, partial uzata moral), are un imens potential uman, capabil sa schimbe în 10 - 20 de ani fata sumbra a realitatii în care traim.

Toate scenariile care se fac sunt false.

Un popor nu poate fi manipulat în mod grosolan decât o singura data. Chiar daca la nivel planetar se gân­des­te la o reasezare a sferelor de influenta, România are sansa ei. Iar aceasta se gaseste în interior. Nimeni nu va reusi sa tran­sforme România într-o Bosnie sau într-o Ce­cenie. Planurile, desi complicate, se lovesc de un zid. Cu toate erorile din anii comunismului, tara noastra, repetam, are valori umane si materiale uriase. Acesta este zidul de care se vor lovi toate scenariile. si este posibil, cu încre­dere si rabdare, muncind în credinta, sa ajungem mai re­pede decât ne-am închipuit la un liman de bunastare pe care l-am vazut în tarile occidentale si la care am visat ani de-a rândul.

De ce ne punem cenusa în cap?

1996

C

B

N

u as vrea sa va încarc memoria cu întelesurile profunde ale acestui cuvânt. Nu discut aici nici despre dogma ortodoxa. Acestea sunt de competenta oame­nilor bisericii, a învatatilor bisericii, a celor care tru­desc sa faca întelese vorbele Bibliei. Ma intereseaza sa precizez aici ca un popor, cum suntem noi, care s-a nascut ortodox, trebuie sa ramâna ortodox, trebuie sa-si cultive cu ardoare traditiile în care au trait si au murit bunicii si strabunicii. Pastrarea acestei credinte depinde de sufletul românilor, mai putin de propa­ganda si tam-tam.

A spune ca trebuie sa fim cu totii ortodocsi este o mare prostie. Omul se naste liber si liber e ca sa aleaga. Res­­­pectul fata de traditie ar trebui sa fie, însa, bine înteles. Biserica orto­doxa e o componenta esentiala a sufletului românesc. Nici exagerarile nu fac bine. Asistam, azi, la o intensa propa­ganda religioasa de import.

Uneori ea se face cu bani, alteori ea se face prin me­to­­de rafinate, care tin mai mult de stiinta psihologiei.

A fi ortodox. Suna foarte bine si, acum când scriu, parca îi vad pe bunica, pe tata mare, pe taica Tica.

Toti au trait si au murit româneste.

Ortodoxie

C

M

ai sunt oameni care continua sa aiba încredere în presa. Ei nu apartin castei autoritatilor. Sunt oameni simpli, pentru care pâinea cea de toate zilele si sigu­ran­ta familiei sunt lucruri sfinte.

Am primit de curând un tabel semnat de 140 de per­soane, care ne solicita sa sensibilizam opinia publica, în le­ga­tura cu introducerea gazului metan la Râureni. O facem cu pla­cere si în loc de alte comentarii vom cita câteva fraze din scrisoarea care însotea tabelul.

"Ceea ce nu întelegem noi toti sunt urmatoarele:

- Daca «Primaria» Râurenilor este «Primaria» Vâl­cii, de ce conducerea Primariei nu este si conducerea Râu­re­­­nilor?

- Daca gazul metan ajunge la Calimanesti, la Ocne, de ce nu poate ajunge si la Râureni?

Cu acest tabel am fost la Primarie, la Consiliul Ju­de­tean, la Centrul de Distribuire Gaz Metan Vâlcea, la Regia Gazului Metan.

Nu am primit nici un raspuns de la nimeni.

Nu ne miram daca ni se spune ca nici nu ne-am adre­sat nimanui".

Sensibilizare

R

ecentele reorientari ale simpatiilor electoratului est-european, virajul catre stânga arata, cât se poate de clar, naivitatea americanilor. Ei sunt, cum toata lumea stie, baieti buni. Modelul lor de societate e viabil si, înca ceva, pe deasupra: e performant. În graba de a impune acest model statelor mai vaduvite ale planetei, americanii uita, însa, ceva. Ca au de-a face cu cetateni saraci, cu oa­meni care nu au destul, uneori nu au nimic si care n-au ce pier­de. Construirea unei clase de mijloc, nu saraca, nu bo­ga­ta, ar fi o garantie ca electoratul nu s-ar reorienta catre doc­trine utopice (vezi socialismul). În lipsa acesteia si în pre­zenta exempla­re­lor reusite (vezi miliardarii tran­zitiei), elec­toratul simte ca se sufoca, îl apuca pandaliile si pune vo­tul (era sa scriu botul), la doctrina utopica, fiindca ea, cel putin, promite marea cu sarea.

si, astfel, americanii din poveste încep sa pluseze cu ar­ma­ta stationata în Europa (vezi Bosnia), cu intense con­tac­te diplomatice subterane, cu servicii secrete si ultra­secrete.

N-ar fi fost, oare, mai simplu pentru "baietii" ameri­cani sa iasa cu banul si sa schimbe brusc mentalitatile? Cine ar da o casa pentru o garsoniera? În fond ce e visul ameri­can? În fond, nu cumva America e mai mica decât recla­ma Americii?

Unde au gresit americanii

Î

  un kilometru în plus ca sa economi­seasca patru-cinci sute de lei.

si, totusi, trebuie sa scriu de rau despre ei. Nu des­pre ei, ca oameni. Ei, pietarii, cauta micul profit ca sa tra­ias­ca. Dar ei, mai precis activitatea lor, a(u) distrus co­mertul civi­lizat. Ţigania nu are scuze. Ar trebui acuzati aceia care au vândut magazinele unor amatori. Ar fi trebuit ca marile uni­ta­ti sa nu fie niciodata vândute decât unor oameni de co­mert. Munca lor era o necesitate socia­la imperioasa, era spre binele comu­nitatii.

La ce bun acest pseudo-liberalism comercial? E o gra­­va eroare sa credem ca avem libertatea sa trans­for­mam ideea de comert civilizat în barbaria tarabelor. Nu cred ca se gândeste corect. De fapt, cred ca aproape ni­meni nu mai gân­deste. Nu dau doi bani pe marii manageri care se cred de­mocrati, pe consilierii care nu taie raul a­cesta din ra­dacina. E democratie, primesc. Dar nu demo­cra­tia tara­be­lor, în spatele carora camatarii învârt miliarde si ne dau cu tifla.

Ei au distrus comertul civilizat

S

P

uterea unei natiuni sunt oamenii ei. Daca ei traiesc bine, daca au ce pune pe masa, daca au locuinte, cât de cât confortabile, daca au ce îmbraca, daca se pot plimba, daca au salarii omenesti, daca, în sfârsit, sunt fericiti, atunci oamenii acelei natiuni ar spune ca fac parte dintr-o na­­tiune puternica. O natiune puternica este natiunea ame­­ricana. Americanii par fara griji, desi tara are milioane de oameni care traiesc la limita saraciei. Aceasta dupa stan­dardele lor, nu dupa ale noastre, care sunt pâinea si ceapa si mia de lei. Americanii par fara griji (în cea mai parte si sunt), pentru ca societatea americana are grija de nevoile fun­damentale ale cetateanului. Pentru ca tara este bogata. Daca vom compara nivelul de trai al unui negru din Harlem si al unui somer din Ferentari s-ar constata o dife­renta de la cer la pamânt. Veti spune ca România nu este bogata. E ade­varat, ne aflam     într-un cerc vicios. România are milioane de cetateni saraci, care fac o tara saraca. Va veni oare vremea când vom întelege acest lucru?

Unii se îndoiesc. Cu totii speram sa fim într-o zi cetatenii unei natiuni bogate...

Cerc vicios

Î

n ultimii ani, românii au luat deseori contact cu strainii. Acest contact, uneori benefic pentru noi, ar fi trebuit sa ne faca sa întelegem câte ceva din modul lor de a fi. Îmi spunea, recent, un domn, personalitate a sportului vâlcean, cât de uimit a fost când a primit un delegat neamt, cu care a fost la masa, a petrecut o seara în­treaga, s-a împrietenit si care, când a venit vorba de ser­viciu, a devenit brusc serios si a spus ceva de genul "slujba, slujba, drujba-drujba". O expresie aproape intraductibila, dar care vrea sa spuna, pe scurt, ca nu se amesteca, nici­odata, în nici o situatie, doua lucruri extreme. La noi vi­­na e ge­nerala: se amesteca priete­niile cu afacerile, relatiile de ser­viciu, cu cele de familie, seriozitatea cu luatul în bas­ca­lie. Aceasta mentalitate este moartea pro­gre­sului. E greu sa fii serios. E foarte greu sa te autoeduci în sensul respectului fata de munca si fata de distractie. De aceea, compor­tamentul nemtilor ne smulge excla­matii admirative: "dom­nule, astia, când muncesc, mun­cesc,  si când se dis­trea­­za, se distreaza".

Fara comentarii.

Drujba - drujba, slujba - slujba

T

rebuie sa fie, înainte de toate, un om tare. Un om care sa nu fi spus în viata lui de mai multe ori "Sa traiti" si sa fi stat aplecat pâna la pamânt. Un om care sa stie sa viseze si sa faca planuri. Unul care sa caute metode, sa caute solutii, sa aiba curajul de a face. Un om care se poate strecura cu discernamânt pe lânga lege, fara sa o încalce fundamental. Un om bogat care sa nu fie nevoit sa-i fure pe altii pentru sine. Daca vreti, un altruist.

Un om umblat, care a vazut cum stau altii, si suficient de puternic sa vrea sa faca si la el acasa, ca pe la altii. Unul care sa vorbeasca macar o limba straina, sa nu se faca de râs. Sa nu aiba probleme familiale, la care sa se gândeasca tot timpul. Admit ca poate avea si o amanta, în bratele ca­reia sa se mai relaxeze un pic. Sa fie destul de tânar pentru asta si pentru munca sa. Sa fie nascut aici si nu venitura, cum zice poporul. Sa-si iubeasca fiii, daca îi are. Sa-si iubeasca si orasul.

Sa aiba autoritate si sa fi facut ceva în viata lui. Sa nu fie vreun betiv, desi îl aprob sa fie un bon-viveur. Sa fie intelectual, pentru ca, desi clasa muncitoare merita sti­ma noastra (de aceea merge si în paradis), reprezentantii ei nu prea vad dincolo de cheia lui paispe. Sa aiba ori sa fi avut functii de conducere, fie si sub comunisti, fie si în se­cu­ritate.

Sa stie sa vorbeasca, dar sa taca si sa faca.

Acesta este un portret-robot al candidatului la o functie de conducere publica. Primar, consilier, deputat ori senator. Încercati sa va vedeti în acest portret ca într-o oglinda. Daca sunteti pe aproape, e bine. Daca nu, mai bine lasati-va! Veti regreta si noi va vom înjura. Mai bine stati acasa, veti fi mai fericit. si noi la fel!

Portret - robot

E

 

V

A

sfaltul se uzeaza repede, aceasta viteza de­pinzând de frecventa cu care circula auto­vehiculele, de tipul aces­to­ra, de starea vremii. Straturile superioare de asfalt se înlocuiesc periodic, foarte rar se plombeaza, plombele fiind un paleativ si nu o vindecare totala. Or mai fi si alte pro­bleme, dar aceasta este pe scurt teoria asfaltului.

În fiecare dimineata, de acasa si pâna la redactie,  pe Calea lui Traian, ma gândesc la gropi si la incapa­citatea acestui oras de a rezolva o problema tehnica. Atunci încerc sa pun în relatie realitatea sumbra a acestei strazi cu lipsa de bani si de interes a autoritatilor si cu sla­bi­ciu­nea ceta­te­nilor Râmnicului. Calea lui Traian arata azi, februarie 1996, ca si cum ar fi fost bombardata de curând, soferii intra pe contra­sens, încercând sa evite inevitabilul, masinile scrâs­nesc, amortizoarele se duc dracului, jentile se strâmba si ele, soferii zic vorbe de mama, de Primarie, de primar, de tara. Interesant este ca si domnii învestiti cu raspundere merg pe aceleasi drumuri. As fi curios pe cine înjura ei în gând, dar si mai curios as fi sa aflu de la cei care pot sa dea un raspuns, care ar fi rezolvarea acestei povesti. Eu zic ca nu primarul, nu Primaria, nu tara sunt de vina pentru gro­pile de pe Calea lui Traian. Cred, mai degraba, ca e iarasi vor­ba de o delasare si de o indolenta, care ne este carac­teristica. Cred ca toata lumea vede si stie, dar se face ca ploua. Eu zic ca ploua cu scuze în loc sa ploua cu decizii, cu cereri de fonduri, cu rezolvari. Pen­tru ca e mai usor. Pentru ca nimeni nu se implica. Pentru ca stam cu totii ca strutii, cu capul în nisip si cor­pul afara si juisam la gândul ca ne e bine.

Ca strutii

T

ragedia de la Baia Mare anuntata de PRO TV. Din nou victime, iarasi un AN, mereu întrebari. si totusi, ceva special, ceva care merita spus. Reportajul ne-a aratat, de data aceasta, un crâmpei din viata familiei pi­lo­tului, pe sotia acestuia si pe cei doi copii, camera lor de camin, sa­ra­cia de neconceput în care traiau. Asadar, iata cum fun­c­tio­neaza grija fata de om, un om învestit cu o misiune de mare importanta, un om pentru care s-au chel­tuit zeci de milioane în scolarizare si caruia i s-a dat sar­cina de a apara viata altor oameni si de a proteja bu­nuri de sute de milioane. Sa locuiesti într-un camin, într-o garsoniera, îti creeaza o stare de discon­fort, care îsi lasa amprenta pe tot ceea ce faci si atunci poti face greseli ca­pi­tale.

Din nou aceeasi problema, evitata discret în dis­cursurile parlamentare, prezidentiale, a inegalitatii rusi­noa­­se în care traiesc românii, dupa revolutie. Ce fel de so­cie­tate construim noi? Una în care bisnitarii defileaza în masini lu­xoase, în care tiganii vin sa-si ridice alocatia de so­maj cu Mer­cedes-ul, o societate care fabrica miliardari in­solenti, care afirma ca au stiut sa speculeze viciile sis­te­mului?

La polul opus, ca sa citez doar câteva exemple, tre­buie amintiti ofiterii Armatei Române, familii întregi care dorm în camine de garnizoana, specialisti ai servi­ciilor de se­curitate nationala cu salarii de mizerie si pro­fesionisti autentici, de mare valoare, care tradeaza, din sa­racie, se­cre­te, pentru o mie de dolari.

Daca acesta este capitalismul visat, atunci sa re­cu­noas­tem ca este un cosmar si sa facem, în masura în care mai este posibil, ceva. Macar ceva.

Cât valoreaza viata unui pilot român?

S

D

omnul Al. I. este pensionar de ani de zile. E ve­te­ran de razboi si mai are, din spusele dumnea­lui, de trait doar câteva clipe. Eu îi doresc ani buni si ma gra­besc sa dau tiparului acest material care cuprinde între­bari chi­nuitoare si, dupa parerea mea, o întreaga filozofie. Scri­soarea poate fi redusa la câteva întrebari, într-adevar dem­­ne de a fi cunoscute si gândite de noi toti. Ma întreaba domnul Al. I: cât cred eu ca o sa reziste o min­ciuna politi­ca? Cred eu ca se poate construi ceva pe tra­dare, asa cum ai construi pe nisipuri miscatoare? Cred ca are România su­fi­ciente valori încât sa se poata lipsi de batrâni? Dar de copii mai are cineva grija? Când va re­deveni ofiterul ceea ce era el pe vremea regalitatii? Când va fi redat statutul în­va­tatorului, de stâlp al neamului ro­mânesc?

Când va putea România sa ridice, cu adevarat, frun­-tea din tarâna? Când vor mai învata tinerii sa-si iubeasca, sa-si respecte tara si înaintasii? Când va fi ono­rata cum se cu­vine biserica strabuna?

Stimate domnule Al. I., grele întrebari îmi puneti. M-a miscat profund scrisoarea dumneavoastra si va mul­tu­­mesc.

Îmi scrie un pensionar

F

Î

  de parca ar exista mai multe feluri de români, unii liberali, altii tara­nisti, altii pesemisti, altii pedeseristi. Ei uita, în dorinta de a accede la Putere, ca exista, de fapt, o singura Românie si un singur suflet românesc, care nu trebuie chinuit si care tre­buie sa renasca prin efortul conjugat al tuturor partidelor po­litice din România. Lectia alegerilor locale din 2 iunie suna ca o corec­tie aplicata la fundul gol, unui biet alegator, cu cureaua uda, de catre un paznic de celula, care crede ca numai el trebuie sa aiba pâine alba pe masa.

Ţara pierde miliarde, democratia costa, accesul la putere se face pe spinarea cetateanului, pe punga lui de con­­tri­­buabil chinuit. Sa contesti acest efort de proportii în­seam­na sa vrei sa rasucesti cutitul într-o rana si asa mult prea des­chisa. Iar partidele care probeaza acest orgoliu co­pilaresc, nu lucreaza pentru popor, ci pentru partide anti­nationale. Con­ven­tia si PDSR-ul si PSM-ul sunt tre­catoare. România e vesnica si alcatuita dintr-un singur fel de ro­mâni, iar daca vreti cu tot dinadinsul, pentru mine exista un singur partid: poporul român!

Votez pentru un singur partid

U

I

A

A

U

   printr-un efect de tunel. Cine sa dea acest im­puls? Ame­ricanii sau generalul Lebed? Ion Iliescu sau generalii români? PDSR-ul sau Conventia? PDSR-ul si PD-ul cu un singur candidat la presedintie, Petre Roman, sau opozitia unita în ceasul al doisprezecelea? Actualul presedinte al României care ar conduce o coalitie de cen­tru-stânga. PDSR - PNŢCD, spre binele poporului român?

E clar ca se simte nevoia unui efect de tunel. si aceasta ni se pare întrebarea chinuitoare pentru lunile care mai ramân pâna la iarna. Unele voci spun ca nu vor fi ale­geri în noiem­brie, ca e mai convenabil pentru Opozitie sa preia puterea în primavara si, pentru Putere si pentru Par­lament, sa supra­vie­tuiasca pâna atunci. Cetateanul este singurul care poate ju­deca iesind din inertie. Cum am mai spus, doar cetateanul ramâne suveran pe optiunea lui, dar afa­­cerile politice subte­rane, de culise, ascunse ochiului pu­blic, pot sa genereze mo­di­ficari genetice pentru un popor care si asa, nu prea stie pe ce lume se afla.

Politica, un alt fel de poluare

S

O

P.S. Am scris acest articol pentru toti cei care coche­teaza cu dorinta de a fi Putere în România.

Scrisoarea unui tânar editor

N

M

C

apitalistul da cu o mâna si ia cu zece, urmareste profitul si numai profitul. Pe el nu-l intereseaza daca tara e condusa de X sau Y. Important este ca acesti ixgreci sa-i garanteze investitia si profitul. Daca eu as fi capi­ta­listul care a investit sute de milioane, chiar miliarde, în Ro­mânia, care mi-ar asigura continuitatea intereselor, ca orice om întelept, as merge la doua capete, spri­jinindu-le discret pe amândoua. As opta însa pentru ace­la care propune o evolutie cu pasi mici si nu schimbari ra­di­cale, rasturnari de situatie (chiar daca acestea sunt, teo­retic, pozitive). O instabilitate sociala, economica, po­litica nu serveste deloc economicului.

Aceasta este, dupa parerea mea, o grava eroare a opo­­zi­tiei românesti. Conservatorismul cadrelor din ar­mata, politie, servicii de securitate, învatamânt, dar si al celor de la sate va face un ser­vi­ciu imens presedintelui Iliescu si PDSR-ului. Accentuând pe ideea de schim­bare, opozitia ac­tio­neaza resor­tul fricii interi­oare a individului, care se si vede afara, ori cu pri­vilegiile anulate.  Sa nu mai vor­besc de gre­seala imensa de a pune un candidat la Pre­sedintie care a pier­dut deja doua par­ti­de de box politic. Din toate aceste ob­servatii, cineva ar pu­tea trage  concluzia ca presedintele în functiune va câstiga cu usurinta al treilea mandat, în ciu­da atacurilor venite si de la stânga si de la dreapta. Mer­gând pe speculatia an­terioara (eu, capitalistul interesat), as avea nevoie de un guvern de coa­­litie, pe care, de aceasta data, l-ar accepta si opozitia. Aceas­ta stie ca, daca nu par­ti­cipa acum la gu­vernare, va fi foarte greu în viitor sa mai acceada la privilegiile puterii poli­tice si econo­mice. Lupii ti­neri din opozitie s-ar multumi, în cele din urma, chiar cu o bu­cata din caprioara. În acest punct al dis­cu­tiei, toata lumea este multu­mita: si capitalistul, si prese­din­tele, si opozitia. Totusi, acestia nu sunt tara si po­porul român. Prese­din­tele României are de dus o lupta extrem de dura. Oa­me­­nii sunt înca saraci si, luati de valul luptei poli­tice, si pre­se­din­tele, si PDSR-ul, si opozitia au uitat ca ade­va­ra­ta schim­bare trebuie sa se produca în nivelul de trai al ceta­teanului.

Paradoxurile democratiei românesti

P

otrivit unor surse bine informate din staff-urile Con­ventiei Democrate si ale Uniunii Social-De­­mo­­­crate, este în toi batalia pentru fotoliul de prefect al jude­­tului Vâlcea, precum si pentru scaunelul de subprefect. Sa spunem, mai întâi, ca, printr-o întelegere acceptata de toata lumea, prefecturile marilor judete din tara, cum ar fi Con­stan­ta, Timisoara, Brasov, Cluj, Craiova, Iasi, ca si pre­fec­­­tura Bu­cu­re­s­tiului, vor reveni - cum e normal - re­pre­­zen­tantilor PNŢCD, liderul CDR. Am aflat ca pentru aceste pos­turi vor fi preferati oameni grei: cercetatori, pro­fesori univer­si­tari etc., care nu au fost inclusi pe listele par­lamentare ale CDR, fiind spe­cial pastrati în re­zerva. Judetele mai mici, printre care si Vâlcea, vor fi îm­partite repre­zentantilor celor­­lalte partide din Conventie, pre­cum si alia­tilor acesteia de ultima ora, USD. Pentru ju­detul Vâlcea, se vehiculeaza mai multe nume. În fruntea listei se afla se­natorul serban Sandu­lescu, care ar dori sa fie prefect macar sase luni, pentru a face putina ordine în judet, aceas­ta însemnând asanarea mediilor corupte, vazute, cât si a celor nevazute, presupuse, sus-puse si sub­terane. În com­pe­titie se mai afla, cu sanse mari, ingi­nerul Jean Decu­seara, liberal, deputat, om echilibrat si cu un foarte puternic tem­pe­rament. Se pomeneste în acest context si numele dom­nului Petre Stavaroiu, USD, unul dintre actualii vice­pre­se­dinti alesi ai Consiliului Judetean si presedinte al Organizatiei Vâlcea a PD. O sursa din interiorul PD ne-a pre­cizat ca pen­tru fotoliul prefectului de Vâlcea ar fi pre­ferati oameni tineri, între care si Mircea Gutau, consilier mu­nicipal. Nu este ex­clus ca acest post sa-i revina dom­nu­lui Nicolae Jivan, libe­ral, considerat de unii ca o in­ves­titie ferma a noii puteri, iar de ca­tre altii o emi­nenta cenusie. Intra în discutie, cu sanse egale, si un alt taranist, doctorul Adrian Purice, un om extrem de dinamic, adept înfocat al privatizarii si, în acelasi timp, con­­­ci­liant. Pentru scaunel sunt vehiculate nume mai mici, dar care, rostite cu putere, pot sa dea fiori si mai mari. Deocam­da­ta, atât! Vom re­veni cu amanunte. Sursele noastre vegheaza!

Batalie (diplomatica) pentru Prefectura de Vâlcea

Ţ

1997

A

S

C

  organism, daca suntem stat de drept unde Politia si Justitia au treaba lor, Parla­men­tul treaba lui si Presedintele pe-a lui?

Sa fi vrut domnul Emil Constantinescu sa nu fie cum­va mai prejos de Gheorghiu-Dej, Ceausescu sau Iliescu, sau îi place si domniei sale postura de "parinte al natiunii" si "salvator al natiei"? Ma tem ca nu cumva aceasta cam­pa­nie sa nu ne faca din nou celebri în lume, asa cum ne-am facut singuri cu copiii nostri bolnavi de SIDA si handica­patii care pentru unii din afara sunt grosul poporului ro­mân.

Arestarea lui Miron Cozma e o alta mâncare de pes­te. Ca "Poetul Huilei" e vinovat, asta  o stiu si copiii dintr-a doua si toti cei care au vazut scenele cu­tre­mu­ra­toa­re de la Bu­­cu­resti. Unii le-au trait pe pielea lor. Unul dintre acestia este chiar domnul Petre Roman, Cazutul de la Putere si Satisfacu­tul de astazi de o alta Putere. De ce a trebuit, oare, sa gafeze din nou presedintele întâlnindu-se cu liderii minerilor si implicându-se în scandalul care se profileaza, iarasi nu stiu. Ca doar nu domnia sa aresteaza ori elibe­rea­za în aceasta tara, cu exceptia cazurilor de gra­tiere, bineînteles. Sa nu înteleaga presedintia ca arestarea li­de­rului minerilor da satisfactie altui Presedinte, al Senatului, al doilea cap din stat, care nu se resemneaza niciodata sa fie al doilea, dar atrage ca un magnet ura celor pe care Miron Cozma i-a facut sa plateasca astazi doar 25 de bani kilowatul? Ca oricarui miner îi este mai aproape camasa decât adevarul? De aici, pâna la o noua venire a minerilor nu e decât un pas. si când vin minerii cad guverne si ghici ghicitoarea mea, cine profita?

si pentru ca tot s-a deschis sezonul la gafe preziden­tiale, tin sa reamintesc natiunii vâlcene o alta, mai mare decât Palatul Cotroceni. Care va sa zica, Presedintele reco­man­da înfiintarea în fiecare judet a unui Consiliu Anti-Co­rup­tie for­mat din presedintele Consiliului Jude­tean, seful Par­chetului, al Politiei, poate si primar. Ma întreb si va întreb daca nu cumva s-a declansat vreun razboi pe undeva, care sa justifice asemenea masuri exceptionale, cum numai în perioadele legio­nara si stalinista s-au mai pomenit. Pai, ce mai e atunci Justitia Româna când domnii Mitaru (revo­lu­­tionar cu certi­fi­cat, dar si acuzat de vicepresedintele PNTCD ca a tras foloase din apa de Bradisor), domnii Stanescu si Paul Constan­tinescu (acuzati de senatorul S de implicare în cazul Gorun) si alti domni hotarasc sa-l anche­teze pe motiv de coruptie pe ceta­teanul X? E democratie ori junta în tara asta? Cine pe cine judeca si cu drept? Pa­rerea mea e ca magistratii români ar trebui sa se simta pro­fund jigniti, ori sa se apuce de gradinarit lasând domnilor Mitaru si compania din toata tara mâna libera sa faca or­dine. Ma cam ia cu frig si ma opresc aici. Cred ca pre­sedintele citeste prea multe ziare si a vazut prea multe filme ame­r­i­cane. Cineva ar trebui sa-i spuna domnului Presedinte ade­varul. Pâna când nu va fi prea târziu.

Declar deschis sezonul la gafe

M

  este po­sibil sa cada, sa se clatine capete mari, pe care toata lu­mea le credea încoronate pe viata. Spu­nând ade­va­rul, în toata cruzimea lui, vom fi înjurati, dar si lau­dati. Peste un timp vor fi multi aceia care va vor iubi.

Spuneti lucrurilor pe nume: cum s-au facut marile averi din ultimii sapte ani, cum au fost cumparate functii, cum au fost cumparati oameni, cum au fost extorcate fon­duri de miliar­de, construite cladiri în buricul târgului, furate maga­zine, terenuri.

Spuneti adevarul, pentru ca orice adevar merita citit. O ultima idee: s-ar putea ca toate aceste demersuri, fiecare din­tre ele meritând o ancheta, sa para cam de stânga. Dar, ade­va­rul nu este nici de stânga, nici de dreapta. Este pur si simplu adevarul vietii noastre, ratiunea gazetarului de a exista.

P.S. Îi rugam pe toti cei interesati în aflarea adeva­rului, persoane sau institutii, sa ni se alature. Marturia fiecarui vâlcean poate sta la baza însanatosirii climatului în care traim. Noi scriem si credem ca "Orice adevar merita citit".

Scrisoare deschisa ziaristilor de la "Curierul de Vâlcea"

Î

Î

Î

n ultimele saptamâni, ziarul nostru a publicat mai multe puncte de vedere, care sanctionau nu cam­pania anticoruptie declansata de Presedinte, ci formele hi­la­re pe care le putea lua, uneori, aceasta. Ne-am spus a­tun­ci punctul de vedere si nu o sa-l mai repetam. Inte­resant pen­tru cititorul vâlcean e, mai ales, faptul ca tagma je­fui­to­rilor pe care ne-am obisnuit sa-i numim "corupti" a in­­trat în panica. Coruptii se repliaza repede, sunt foarte adap­tabili la mediu. Ei stiu ca nu e de glumit cu aceasta cam­­panie, si-si iau masuri de pre­cau­tie.

Ei apar mai des la televizor, tin conferinte, folosesc mass-media pentru a nega a priori orice amestec în mur­da­riile pe care le-au comis. Pentru ei nu conteaza nimic, în afa­ra privilegiilor dobândite fraudulos. Pentru aceasta, ei fo­losesc orice metoda, subliniez "orice me­toda". Dorinta de onora­bi­li­tate si de rasturnare a valorilor e în firea lor. Se stie, orice gangster doreste la un moment dat sa devina ne­gustor ono­ra­bil. Sub masca onorabilitatii, însa, se ascunde mâr­savia, cu formele ei hidoase. Nu conteaza câti bani tre­buie cheltuiti în acest scop, câte furturi de constiinte, câte sa­crificii trebuie facute pentru aceasta.

Astazi ne vom opri la un exemplu concret. S-a scris în "Curierul" ca toate dosarele minciunilor din ultimii sapte ani au fost pastrate si ca vor fi reactualizate. Ca vom spune lu­crurilor pe nume, indiferent câte capete mari vor trebui sa cada. Fata de acest radicalism al ziarului nostru, ce si-au spus dragii nostri corupti? "Ia, hai sa facem noi un ziar, doua, sa ne putem apara la o adica, sa aratam lumii ca noi sun­tem tari si mari...".

Pentru acest lucru reteta e simpla: în primul rând tre­buie sa fii dispus sa pierzi bani. Un cotidian poate costa zeci de milioane lunar. Dar asta nu e nici o proble­ma. "Avem, îsi spuse «onorabilul» nostru, destui bani. A avut bal­ta ceva peste în ultimii ani. De ziaristi nu ducem lipsa, sunt destui falimentari de publicatii în Vâlcea, ziaris­te ne­satis­facute si orgoliosi lipsiti de potenta talentului. Îi luam pe toti sub aripa noastra protectoare si îi punem la lucru. Le dam noi peste bot tuturor celor care ne vorbesc de rau. Le aratam noi lor!"

Cu acest discurs, bietii nostri fanarioti cred ca te pot în­sela pe tine, iubite cititor. Noi credem însa ca nu e asa: cu ziar sau fara ziar, acesti domni tot corupti si putrezi pâna în maduva oaselor ramân. Tu stii asta mai bine decât ori­cine. Noi ti-am spus-o cu încapatânare în ulti­mii ani. Mai zi­cem o data si sa nu zici ca nu ti-am spus.

Pazea, coruptii îsi fac ziar!

A

m observat cu tristete în ultima vreme cum actio­neaza unul dintre factorii politici din Ro­mânia de azi. Am fost tristi dar nu prea. La urma urmei, e drep­tul oame­nilor politici de a-si alege mijloacele de atac, de a schim­ba pe oricine si orice în numele doctrinei pe care o pro­mo­veaza. Cetateanul este acela care sanctio­neaza toa­te ero­rile, gafele, minciunile. De aceea ne numim stat de­mocratic, de aceea exista alegeri. Asta e problema lor, a po­­­­­li­ti­cie­nilor.

Ca ziaristi, suntem însa îngrijorati de gama extrem de lar­ga a manipularilor facute prin presa, de abaterile de la deontologia ziaristica. E drept ca la aceste acte infame se de­dau, în special, confratii nostri din presa scrisa din Ca­pitala. Ca ziaristi modesti, ce lucram în presa locala, am re­fuzat întot­deauna sa ne dedam la jocuri de culise, sa publi­cam dosare, care ar fi facut sa cada capete, vinovate sau nu. Cu atât mai mult, astazi, când exemplele nega­tive a­bun­­­­­­­­­da în jurul nostru.

Repetam, pentru cine are urechi de auzit: noi nu pu­nem nimanui pistolul la tâmpla.

Noi nu punem nimanui pistolul la tâmpla

M

A

Î

Î

S

P

C

O

I

  nu stiu multe: înjura. Nu ati pu­tut fi înteles pe deplin si la justa valoare. Prezenta dum­neavoastra într-o emisiune trebuie pregatita cu grija si ea nu trebuie sa se transforme într-un arbitraj între doua tele­viziuni si doua ziare. Greutatea si impor­tanta personalitatii dum­neavoastra nu trebuie speculate în nici un fel de presa loca­la, unde, sa fim sinceri, toti suntem o apa si un pamânt. Din cauza lipsei de bani, fireste.

C

"C

urierul de Vâlcea" nu judeca pe nimeni. El spu­ne, pentru ca nu se crede buricul pamân­tului. El e creator de imagine si nu distrugator al ei. Din 1994, po­litica ziarului e una moderata, respectuoasa fata de ci­titori si factorii de putere, care lasa tuturor dreptul sa-si for­­meze o opinie. Ca ziarul nostru a "atentat" la imaginea Oltchim e fals. Noi ne-am temut tot timpul sa scriem, de pilda, despre unele accidente mortale, pentru ca am înteles me­sajul superior transmis de conducere si raul pe care îl pu­tem pro­duce. si asta s-a petrecut chiar de curând.

Î

  ("S-a deschis sezonul la gafe"), unii duc campanii iresponsabile (vezi cazul "Cozia Fo­rest").

Daca am putea, am face ceva ca oamenilor de azi ai fos­­tului Combinat sa le revina toata averea. Nu sta în pu­terile noastre, totul depinde de alte puteri, pentru care nu con­teaza legea fundamentala a managementului: "când ceva merge bine, nu trebuie sa schimbi nimic"...

Sa fiti convins ca ziarul "Curierul de Vâlcea" nu va va sta si nu va sta nimanui, niciodata, în genunchi, dar el va ramâne, din dragoste, din ratiune, alaturi de toti oa­me­nii Oltchimului.

Mult succes, domnule director general!

Nu ne este indiferent care va fi soarta oamenilor

de la OLTCHIM

V

O

E

S

Directorul de întreprindere privata poate sa ia deci­zii, im­posibile altadata. Toate acestea si multe altele ase­ma­natoare sunt partea frumoasa a marului numit Refor­ma din care toti suntem tentati sa muscam.

Privatizarea e un fenomen unic, care va genera    într-un viitor foarte apropiat alte raporturi sociale, inclusiv o buna­­stare generala pe care astazi nu o întrezarim. E foar­te greu, pentru unii, sa fie optimisti. Unii viseaza un nou Ca­nal, unde urmasii tortionarilor de ieri îi vor judeca pe urma­sii detinu­tilor de ieri. E o iluzie ridicola, care ne face mult rau si ne îndeparteaza de cercurile se­lecte al Lu­mii.

Problema noastra este una de adaptare si de elimi­nare a unor teze conservatoare. Cu totii va trebui sa rea­lizam, pen­tru numele lui Dumnezeu, ca trebuie sa mun­cim, sa ne fa­cem viata îmbelsugata, sa traim bine. Arderile ideo­logice tre­buie sa se stinga încet, încet, în arderi de tip eco­nomic, de asimilare, de dezvoltare, de productie. Gu­vernele noas­tre trebuie si ele sa ia seama, sa explice si sa se implice în fe­nomenul numit reforma. Reforma este, une­ori, un cal na­ravas, care trebuie bine strunit. Se stie, ca­zaturile de pe cal pot fi mortale.

Îndepartarea de popor e o gafa de proportii, care i-a pier­dut pe multi conducatori de state. Aici ar trebui, dupa pa­rerea mea, sa lucreze intens acest guvern. Cine sa-i spu­na Presedintelui si Primului-Ministru ca se izo­leaza, ca într-un cocon, într-o încrâncenare personala lipsita de sens? Ca sa reusesti astazi în România trebuie sa stii sa explici pe în­te­lesul tuturor. Altfel, risti sa ratezi, iar ra­tarea, nu-i asa, costa. Cu toate acestea, eu spun raspicat: trebuie sa fim op­ti­misti si sa ne gândim tot tim­pul cum sa facem sa reusim!

Reforma e un cal naravas, care trebuie bine strunit

C

N

Se spune, printre altele, ca domnul Câmpeanu, de pil­da, s-a întors din Franta cu misiunea de a-i dezbina pe libe­rali si, ca în urma acestui succes, a mai primit o tresa, cea de general. Acuzatia e grava si ea nu a putut fi nici­odata de­monstrata. Desi are iz de calomnie, de o mâr­savie groaz­nica, totusi, trebuie sa admitem ca ea a fost lan­sata pentru ca era necesara. La vremea aceea, tânara miscare liberala, o data coagulata, ar fi putut produce un dezechi­li­bru major în structurile de putere din România.

La câtiva ani de la acel episod, tensiunile dintre li­be­rali s-au mai estompat. Desi sunt înca divizati, liberalii au fost obligati sa strânga rândurile, sa stea spate în spate si sa se apere reciproc. "Dusmanul", adica fundamen­ta­lis­mul ta­ra­nist, combinat cu jocul de pisica al Partidului Democrat (care cade aproape întotdeauna în picioare), îi obliga pe li­berali sa fie uniti, sa-si combine puterile, ave­rea, sa-si calce pe orgolii si sa uite tot ce-a fost.

România are un viitor liberal. E obligata la un viitor li­­be­ral, daca vrea sa se alature statelor occidentale, unde li­be­ralismul economic si politic a produs minuni. Depinde acum de domnii Ionescu Quintus, Câmpeanu, Cata­ra­ma, Pa­triciu, Popovici, Manolescu si de altii ca România sa aiba acest viitor.

Acest pol liberal în structurile politice românesti ar fi o alternativa de guvernare viabila pentru anul 2000. Libe­ralii sunt acum în cea mai buna pozitie: sunt senini, n-au încrân­ce­na­rea taranista (fapt pozitiv, dar si negativ, uneori), nici ero­da­rea Partidului Democrat, nici oboseala PDSR-ului, nici radicalismului PUNR, PSM sau PRM. Nu au li­deri marcati de anii de temnita, sunt si bogati si oameni de lume. Au permis patrunderea în partid a unor oameni, care fac cu brio trecerea de la socialism la capi­talism ce va sa vie: (Un exemplu tipic este domnul deputat Decuseara, mare director pe vremea cealalta, dar si un rafinat si abil politician, astazi).

Acum e momentul pentru liberali. Vor sti ei sa lupte pentru cucerirea puterii? Vom vedea, întrucât, nu-i asa, de­pin­de numai de ei.

Pot spune: "Am firma privata, vreau profit, tin la oamenii mei, la familia mea, la proprietatile mele.

Deci, sunt Liberal!"

D

A

O

ricât de multe diversiuni ar exploda în jurul nos­tru, oricât de multe palavre ar iesi din gura dom­nilor par­­lamentari români si maghiari, în sfârsit, oricât de multe intrigi s-ar tese în tara si în afara hotarelor ei, ni­meni nu mai poate trece cu vederea starea de fapt în care se ga­sesc cetatenii români astazi: starea de saracie, uneori lucie, de cele mai multe ori, saracie la limita normalitatii. Toa­te guvernele post-revolutionare au vorbit de cresterea ni­ve­lului de trai; fiecare dintre acestea a facut putin, mult prea putin ca, în România de azi, cetatenii români sa simta ca traiesc. E o concluzie aspra, care trebuie sa dea tuturor de gândit: celor de la stânga, pentru ca ei nu fac aproape ni­mic pentru saracii acestei tari, si celor de dreapta, pentru ca lucrurile evolueaza rapid si s-ar putea ca, într-o zi, sa fie stri­viti de masa flamân­zilor.

Ceea ce se întâmpla în jurul nostru arata cu precizie ca saracia e un lucru dramatic în România noastra cea de toa­te zilele. Fie ca e vorba de familii de profesori, fie ca e vor­ba de o familie oarecare de muncitori, se poate vorbi fara sa gresesti de saracie, de un nivel de viata sub limita nor­­malitatii (a standardelor) europene. Deciziile brutale din ulti­ma vreme (necesare, dar...) ale guvernului Ciorbea vor accentua aceasta stare de fapt. O saracie generalizata va face în viitor sa se observe din ce în ce mai bine con­tras­tele. Putini sunt aceia care au reusit cu adevarat în ul­timii sapte ani. În mintea lor   s-a instalat confortabil dispretul pentru cel amarât, cel foarte putin smecher, cel cinstit pâna la saracie. În acest context, previziunile anu­mitor politologi ro­mâni par sa se împli­neasca: tara noastra se îndreapta cu vi­teza maxima spre statutul de republica sud-americana, unde jocul democratic a fost înlocuit cu de­mocratia impusa de marile averi, de armata, de fortele de securitate. Daca ad­mitem, macar o secunda, ca avem un viitor de acest fel, vom fi aruncati dincolo de limi­tele dis­perarii, acolo unde nu mai exista speranta. Va trebui sa luptam în primul rând cu noi însine, sa dam, cum se spune, lupta cea mai grea. Sa înte­legem de unde vine raul, care îi împinge pe unii pensionari sa stea zile în sir la coa­da pentru câteva sticle de ulei, pe altii sa cerseasca sau sa faca cerere pentru cantina sara­cilor. Exista forme de lupta, carora trebuie sa le punem în valoare forta. Lupta sin­dicala este o modalitate com­promisa în acest moment. Viitorul s-ar putea sa fie, însa, di­ferit. Trebuie sa credem în asta, chiar daca noua ne este bine. Trebuie sa ne punem întrebari si sa cerem raspunsuri. Ceva, ceva se misca, e prea multa agitatie în jur. Are Ro­mânia viitor?

Depinde numai de ei sau numai de noi?

Saracia continua sa fie marea problema a românilor

S

1998

A

B

P

pe care i-a vazut întocmai cum sunt.

Demnitatea pe care a primit-o din partea românilor acest domn poate fi un indicator al faptului ca românii stiu sa fie recunoscatori, în felul lor, chiar daca sunt saraci.

Lacrimile abia retinute ale domnului Häring demon­streaza, daca mai era necesar, ca raceala germanilor fata de români este o poveste spusa pe fuga de un baron de Mün­chausen.

Când un Neamt plânge de Bucurie în România

A

P

S

L

R

A

A

  ne-a oferit, pe tava, explicatia recentului scandal Oto­peni. O publicam astazi în pagina trei pentru ca ni s-a pa­rut deosebit de plauzibila. Dar, printre altele, omul nos­tru  de afaceri ne-a servit si noua o diversiune. Am înghi­tit-o fara sa clipim si v-o relatam dumneavoastra, în câteva vor­be: nu exista un colonel Trutulescu, asa cum nu mai e­xis­ta nici un general Pacepa. Totul este scenariu, conceput din ratiune, în conexiune directa cu marile servicii de spio­naj ale lumii. Suntem tot noi, pentru noi, la vremuri noi, daca întelegeti ce vreau sa spun. Aceasta galusca cu mult za­har si vanilie are, totusi, gust. Cam amar, ce-i drept, dar care merita sa fie luat în considerare de dragul analizei. Ma­rea problema este ca atunci când încerci sa întelegi rea­li­tatea serviciilor secrete cu instrumentele proprii ratiunii tale nu mai întelegi nimic. Te uiti în oglinda si nu te mai re­cunosti. La un moment dat ti se pare ca aduci cu colonelul Tru­tulescu în fotografia aceea de acum 20 de ani. Cu o ulti­ma farâma de luciditate cauti în agenda telefonica nu­marul doctorului Badea, asa, ca sa-l ai la îndemâna. Te în­trebi si întrebi la rândul tau, daca ele, însele, stimatele ser­vicii secrete, mai înteleg ceva din harababura pe care au creat-o si o creeaza zilnic. Logic ar fi ca, macar ele, sa în­teleaga câte ceva. Omul din fata mea ma asigura ca exista oa­meni lucizi, civili si ofiteri, care vor pune, într-un târziu, lu­crurile la punct. Ca viata noastra se va normaliza dupa ce vor fi create mult­me­diatizata clasa de mijloc si un nivel de trai acceptabil, dupa ce se va termina cu privatizarile, dupa ce...

Când viata devine o diversiune si normalul, aproape to­t este pierdut. Pentru ca, bunaoara, eu, daca ma uit mai bine în oglinda, nu numai ca aduc putin cu domnul de la SPP disparut nu se stie unde. E mult mai mult si nu-mi vine nici sa cred: colonelul Trutulescu sunt eu.

Când viata devine o diversiune

A

S

  Constantinescu, Radu Vasile, Babiuc, Vir­gil Magureanu. Daca nu ei, cu siguranta parintii lor au stiut du­reros ce-i perechea de pantofi, mamaliga rece cu urzici, pa­satul diluat cu lapte sau cu apa, ca sa ajunga la toti. De unde, ma întreb si va întreb, aceste vise burgheze la toti acesti oameni, care ne-au condus în ultimii opt ani? Din cartile de istorie? Din dorinte înabusite înainte de vreme? Ro­mânia are o palida traditie burgheza, noi am ars aceasta etapa si ne-am trezit brusc, ca si astazi, într-un capitalism fe­roce pe care multi nu l-au priceput deloc. Atunci?

Îmi veti replica, desigur, ca am uitat în ce an suntem, ca s-au schimbat timpurile. Nu-i deloc asa. De acord, re­forma, una rapida, chiar, dar sa uitam de tot de unde am plecat?

Sa ne facem atât de multe iluzii? Sa fim atât de ipo­criti si sa dam taranilor pamânt, cupoane, sperând ca le-am în­chis gurile?

Adevarata reforma va începe atunci când în centrul aten­­tiei va fi omul de la tara, cu toate problemele lui, care sunt extraordinar de multe. Reforma adevarata va fi atunci când agri­cultura va fi bagata în seama si când vom ajunge din nou sa mâncam rosii românesti, nu numai turcesti, cas­traveti de la noi, nu din Spania. Reforma adevarata va fi atunci când copilul de la tara se va uita linistit la televizor, dupa ce a facut baie si s-a spalat pe dinti. Fie si pentru a-i ve­dea pe ecran pe domnii Iliescu, Roman, Constantinescu, vor­bind cu zâm­be­tele lor largi despre spiritul european, civi­lizatie si marile probleme ale umanitatii.

P.S. Începând cu acest numar, va propunem un su­pli­ment dedicat oamenilor de la sate, pe umerii carora stam cu totii cocotati, în special ei, caricaturile de poli­ticieni români, pentru care taranul român nu este decât un vot.

A doua generatie încaltata

Z

s

S

Domnul economist si lectia de putere

A

100.000.000 lei de aur

O

I

A

P

I

U

M

-am întrebat de multe ori de ce contemporanii mei, români, retin cu mare usurinta detalii ale unor întâmplari facile si nume de oameni lipsiti de impor­tanta. De ce, de pilda, cântaretii de muzica usoara sunt mai iubiti, sunt mai cunoscuti si mai bine platiti, mai onorati decât carturarii, a caror opera duce spiritul limbii si al neamului peste timp. Întrebarile mele sunt retorice. Cauzele se cunosc. Cauzele se cunosc si nu mai insist acum asupra lor. Facilul este însa trecator, în timp ce marile întâmplari ale spiritului (ne) supravietuiesc. Spuneti-mi, oare de ce nu ati auzit de scriitorul Valeriu Anania? Dar de teologul Bartolomeu Anania? Sa fie o vina a establishmentului vâl­cean si româ­nesc? Sa fie vorba de o modestie adevarata? Oricum ar fi, eu ramân la parerea mea: nu am învatat înca sa ne pretuim valorile asa cum se cuvine, sa investim bani, energie, suflet si inteligenta reale pentru a le putea, a ne putea aseza, ca popor, într-o lumina noua.

De cele mai multe ori propaganda româneasca este facuta de oameni cu spiritul nevoias. Rezultatele sunt pe masura, adica ridicol de modeste, dar nu e cazul sa parti­cularizam.

Astazi se întâmpla la Horezu o exceptie de la cele zise mai înainte. Va fi lansat un volum intitulat "Cerurile Oltului". În fapt, este vorba despre o reeditare a unei carti de 332 de pagini aparuta în 1991 la Râmnicu Vâlcea, al carei editor a fost Episcopia Râmnicului si Argesului. Titlul complet al primei editii este "Cerurile Oltului: scolile arhimandritului Bartolomeu la imaginile fotografice al lui Dumitru F. Dumitru.

Cartea ce va fi lansata azi ma contrazice aproape total. "Cerurile Oltului" este un volum cu o grafica de excep­tie. El a aparut la Editura PRO, a beneficiat cam de tot ceea ce era mai bun astazi, în România. Ca si în alte situatii, consilierul editorial Dinu Sararu a vazut bine, l-a convins pe magnatul televiziunii PRO TV, domnul Adrian Sârbu, sa investeasca. I-a convins si pe altii. Despre carte spune foarte mult si prezenta unor personalitati prezente la Horezu. Din invitatia pe care am primit-o, va citez doar câteva nume, cum ar fi Preafericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Mugur Isarescu, Guvernatorul Bancii Nationale, Preasfintitul Gherasim, Episcop al Râmnicului, academicianul Virgil Cândea, vicepresedin­tele Academiei Române. Ce altceva cauta acesti oameni la lan­sare, decât sa onoreze cu prezenta si cu spiritul lor autorul si opera sa?

Sa vorbim putin si despre legenda cartii si autor. "Fa-o cum o faci, numai fa-o!", se pare ca i-ar fi spus neobo­si­tul episcop Gherasim lui Bartolomeu Anania, chemat sa demon­streze, cu geniul lui, ca nu exista numai un orgoliu omenesc în pretentia oltenilor de a sti ca aici sunt monu­men­te biseri­cesti la fel de multe si de frumoase ca în Mol­dova. Daca nu chiar mai multe. Orgoliul Episcopului Ghe­rasim a fost moto­­rul. Sublim orgoliu! (Despre aceasta fata bisericeasca, despre acest Mare Om, cred ca nu s-a vorbit destul. Sper din tot sufletul sa o facem la timpul prezent. Ar fi o imensa nedreptate sa se întâmple altfel).

Scriitorul Valeriu Anania, nascut la Glavile la 18 mar­tie 1921, l-a luat de brat pe teologul Bartolomeu Anania, care în afara de alte demnitati bisericesti a ocupat-o si pe aceea de director al Cancelariei Episcopiei Misio­nare Ortodoxe din America. Valeriu Anania brat la brat cu Bartolomeu Anania. Se spune ca au stat zile în sir, alaturi de fotograf, sa vada cum rasare soarele pe turla unei bise­rici, sa prinda aura dumne­zeiasca a unei cruci de lemn. A iesit o capodopera de spirit liber cugetator si ortodoxism. De spirit românesc.

"Cerurile Oltului" face parte dintr-un program mai amplu, care sper sa nu fie abandonat în cele din urma. În privinta promovarii spiritului românesc nu trebuie sa existe odihna si scuze. si altii fac la fel. Am fost la Salzburg de cinci-sase ori. De fiecare data, l-am întâlnit pe prietenul Egon Lutz, functionar al Guvernului austriac, atasat româ­nilor si bisericii noastre ortodoxe prin gratia si delicatetea preotului Dumitru Viezuianu. De fiecare data, subliniez, Egon Lutz mi-a dat un fel de "Cerurile Salzburgului". Car­tea vorbeste des­pre maretia unui oras, care a fost cândva capitala Bavariei, a spiritului german. Astazi, Bavaria are numai o parte austriaca.

De câtiva ani n-am mai trecut prin Austria. Acum câteva saptamâni am vrut sa-i arat unui prieten mausoleul episcopului de Salzburg, un print al crestinatatii, considerat la vremea lui mai important decât Papa de la Roma. Am scos din biblioteca unul din volume daruite de Egon Lutz si, la rândul meu, l-am daruit. Cartea e acum, la loc de cinste, pe masa unuia dintre cei mai importanti editori bavarezi.

Orgoliul Preasfintitului Gherasim

Î

M

Î

  Florica. În cele din urma, acesta, dl. gene­ral, va trebui sa sacrifice pe cineva. Marea mea satisfactie ar fi ca omul sacrificat sa fie din Vâlcea. S-au adunat prea multe întrebari fara raspuns în acest judet. Cum e posibil ca o firma cu sediul într-un apartament la etajul III din Rm. Vâlcea sa aiba derulari de zeci de miliarde de lei numai într-un singur an de zile? Cum e posibil sa existe o factura de 2,671 miliarde lei emisa catre o firma din Bucuresti si care sa nu ridice semne de întrebare? Unde au fost organele statului român, care sanctioneaza toate firmele mici si minuscule, le dau amenzi care depasesc capitalul lor social? Ce au facut controalele de fond ale Ministerului Finantelor si Politiei? A controlat vreodata cineva firma Romolt? Iar daca da, trebuie sa ni se spuna numele inspectorilor care au efectuat controlul si rezultatele acestuia. Ceva pute rau la Vâlcea, un judet considerat pe nedrept rosu, cu una dintre cele mai mari rate ale somajului din România, dar în care nivelul preturilor îl situeaza pe locul 5 în topul oraselor în care viata omului costa cel mai mult. Acest ceva pute rau trebuie cercetat în amanunt si eradicat. Nu dorim sa parem panicarzi, dar trebuie sa-i spunem omului simplu, care trece prin fata redactiei ziarului nostru, ca în timp ce el primeste decizia de trecere în somaj, se scobeste în buzunare ca sa-si poata cumpara o pâine, exista niste domni care se joaca de-a magnatii. Ei nu sunt singuri. Lumea animalelor ne-a învatat ca exista lantul trofic în care râma, gusterele, sobolanul, ariciul, vulpea si vânatorul sunt legati între ei. Trebuie sa existe o retea de oameni cu functii, de o aparenta onorabilitate, care sa asigure functio­narea verigilor lantului trofic. În acest moment, Curierul cunoaste doar râma, gusterele si sobolanul. Poate ca Politia vâlceana tace, Finantele sunt cumsecade, vom face tot posibilul sa aratam tuturor adevarul: cum se cade.

Ceva pute rau la Râmnicu Vâlcea

S

Ca un urs care iese din hibernare

C

A

E

 interesant sa urmarim cum se finalizeaza afa­cerea "Ţigareta". Ceea ce trebuie sa observam, însa, e ca, pâna acum, nu a cazut în plasa decât plevusca. Va spunem cu certitudine ca o parte din pestisori se vor strecura prin ochiurile plasei. Mult mai interesant si de o extrema impor­tanta este sa întelegem urmarile acestui caz. Undeva, în penumbra, se lucreaza de multa vreme, din moment ce, la nici o luna si jumatate, a fost restructurat Serviciul de Protectie si Paza, iar UM 0215 a fost rasa  din schema organizatorica a Ministerului de Interne. Când des­fiintezi un serviciu de informatii, trebuie sa existe motive extrem de serioase. Nu ne cereti sa vi le spunem, nu le vom sti, nici noi, în totalitate, niciodata. Ne amintim, însa, scandalurile de acum câtiva ani, când serviciile secrete se calcau pe bataturi si nu mai aveau loc pe Terasa Anda. Trebuie sa existe, din punctul de vedere al profesionistilor în informatii, o ratiune suprema care moti­veaza o decizie atât de brutala. Vom încerca în zilele urma­toare, sa gasim raspunsul la aceasta întrebare. Macar partial, pentru ca suntem constienti de implicatiile acestor schimbari pro­funde în mecanismele de siguranta ale statului român. Scan­dalul "Ţigareta" ne-a convins, înca o data, ca a existat o concurenta, daca nu chiar o lupta pe viata si pe moarte, între structurile de informatii din România. stim acum cine au fost "victimele". stim si numele "nasului", pentru ca este unul singur pentru toata lumea. stim si care a fost ratiunea pentru care "Nasu" si-a urecheat "finii" cu un pro­fesionalism si o eleganta de care nu-l credeam capabil. Dupa atâta suspans, trebuie sa gasim în tot raul si un bine. Chiar când credeam ca totul este pierdut, ca nu mai exista nici o structura în stare sa tina piept marilor probleme românesti, hop, iata ca ni se dovedeste contrariul. Exista profesionism si profesionisti. Se stie de când lumea, serviciile secrete au fost si sunt într-o permanenta lupta pentru apararea intereselor nationale. Americanii si rusii au scris pagini de mare rasunet în istoria mondiala a spionajului. Pentru noi, victoria SRI (uite ca l-am desco­perit pe "Nasu"), e o dovada ca înca ne mai putem apara singuri. Vom vedea, în lunile urmatoare, daca optimismul nostru este unul corect, daca s-au platit niste polite sau au existat ratiuni superioare. Despre acest subiect, politicienii au pareri diferite, desigur, în functie si de interesele lor per­so­nale. Cert este ca înfiintarea unor structuri asema­natoare, care faceau aproape acelasi lucru, a fost o gre­seala. Cine a achitat nota de plata dupa "nunta", iar se stie. Nu, nu sunt "finii". Esti chiar tu, contribuabilule!

Când Nasu' îsi urecheaza finii

A

C

andoare, ce minunat suna acest cuvânt! Multi dintre noi si-o pierd în timp, odata cu vârsta. Co­piii, tot copiii sunt candizi, sunt sinceri, sunt delicati. Can­doa­rea lor, însa, poate ascunde lucruri grave, rautati ale ma­tu­rilor, pe care nimeni nu le stie, nimeni nu le obser­va, nimeni nu le spune. Copiii vorbesc despre aceste rau­tati, fara sa ba­nuiasca ce sta ascuns, în spatele lor. O fetita din clasa a IV-a mi-a povestit ieri niste lucruri urâte, le-as zice chiar îngro­zi­toare. Nu am înca nici un urmas, de aceea am stat departe de mediul scolar în ultimii cinci-sase ani. Am între­bat-o pe fetita din povestea noastra ce mai e pe la scoala. "E bine, mai avem putin si luam vacanta, scapam." Faceti banchet?, am între-bat-o. "Daa, cum sa nu facem, strân­gem bani". Pai nu strâng parintii, am zis eu nedu­me­rit. "Nu, tre­buie sa aducem noi la scoala si pentru banchet si pentru doamna". Pai, pentru doamna de ce? "Pentru ca asa se face, asa fac toti în fiecare an". si anul asta ce cadou îi faceti doamnei?" "Nu stiu, am vrut sa-i luam un lantic, dar doamna ne-a zis ca are destule, sa-i luam mai bine un set de oale de inox cu capac de Jena." Am ramas ca la dentist. si-i luati? "Pai, da!"

Am mai auzit aceste povesti cu învatatori, diriginti, profesori, cadouri. Dar niciodata nu am sesizat ca buchetul de flori s-a transformat într-o afacere. Ca recunostinta exprimata elegant, artistic, printr-o floare, a luat forma unui comert grotesc. Oale de inox cu capac de Jena? Nici acum când scriu nu-mi vine sa cred. Ieri seara am dat telefoane, i-am întrebat pe toti cei care au copii, daca povestea fetitei e credibila. "Bineînte­les" mi-au râs ei în nas. E chiar modesta doamna fetitei tale. "Se cer si se dau covoare, aspiratoare, blanuri si câte si mai câte. si asta nu numai la sfârsit de an. La fiecare sarbatoare mai importanta. De unde stiti, ati dat voi, am insistat? "Pai tu pe ce lume traiesti, am dat si dam!"

Mai, sa fie! Sa fi ajuns scoala româneasca sa se prostitueze în asemenea hal? A ajuns, din moment ce exista asemenea întâmplari. Daca a ajuns, haideti sa ne punem între­barea de ce a ajuns? Din cauza salariilor mici? Sunt cadrele didactice atât de rapace? Desigur, nu putem generaliza. Trebuie, totusi, sa tra­gem acest semnal de alarma. Nu-mi vine sa cred ca aceasta institutie a vietii noastre, poate cea mai importanta, s-a per­vertit în asemenea hal. Sau ma însel eu, e "recenta poveste" a adaptarii la economia de piata? Mai multe nu pot sa scriu. De ce? De Jena.

Oale de inox cu capac de Jena

R

T

P.S. Experienta ultimelor doua luni mi-a aratat ca exista, totusi, o alternativa. Principiul "laissez faire", dublat de reguli stricte si salarii multumitoare, daca nu bune. Frica de sef e, astfel fardata, mai eficienta decât bâta.

Frica de sef

A

Î

Sacrificarea Cocosului pentru o ciorba de potroace

Ţ

1999

P

E

N

"P

P.S. Printre alte drepturi câstigate dupa moartea a peste o mie de oameni în 1989, românii au câstigat dreptul ele­men­tar de a se sindicaliza si de a protesta atunci când le ajunge cutitul la os, de a manifesta si de a spune ca nu mai pot. Nici o hotarâre a unui prefect, primar sau tribunal nu poa­te încalca un drept continut în legea fundamentala a unui stat: Consti­tutia. Acest lucru este valabil în Statele Uni­te ale Americii. Pentru cei care nu stiu, România nu mai este un stat totalitar. La noi, justitia este legata la ochi cu ba­tista în care îsi sufla nasul, din când în când, ministrul de jus­titie, oricare ar fi acesta.

O capcana fatala pentru PNŢCD (2)

P













Document Info


Accesari: 4863
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )