Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza






CONVERSIUNEA

Gramatica









loading...


ALTE DOCUMENTE

DICTIONAR ESENTIAL FRANCEZA
Vocabularul
Irregular Verbs
TEST PAPER
VOCABULAR SCHEME
Past Perfect Tense
EXERCITII - ARTICOL
DICTIONAR DE MITOLOGIE GREACA SI ROMANA - litera T
adverbul
ADJECTIVIZAREA PRIN CONVERSIUNE


CONVERSIUNEA

         

1.1. DEFINIREA TERMENULUI

Schimbarea valorii gramaticale sau conversiunea este mijlocul intern de îmbogatire a vocabularului prin care se formeaza cuvinte noi prin trecerea de la o parte de vorbire la alta. Acest procedeu de îmbogatire a vocabularului tine de fapt de morfologie si consta în trecerea cuvântului dintr-o clasa morfologica în alta. 

Morfologia este partea structurii gramaticale, si a gramaticii ca studiu al asteia, care cuprinde regulile privitoare la formarea cuvintelor, la structura lor interna si la modificarile lor formale in diferite întrebuintari. În opozitie cu sintaxa, al că 11511d323l ;rei obiect de studiu îl constituie îmbinarile de cuvinte,  morfologia ca stiinta este definita uneori ca având drept obiect cuvântul sau morfemul. Forma cuvintelor si modificarile ei sunt studiate împreuna cu valorile sau functiile lor.  

Studiul morfologiei este organizat pe asa-numitele parti de vorbire, care nu sunt altceva decât clase de cuvinte. Cuvintele pot fi clasificate in diverse feluri, mai  importante numai din anumite puncte de vedere. Ele pot fi clasificate, de exemplu, dupa origine sau - criteriu legat de aceasta - numai dupa vârsta sau vechimea lor în limba, distingându-se neologismele de cuvintele din fondul mai vechi; dupa structura fonetica, distingându-se cuvintele în functie de lungimea lor, de numarul de silabe, de locul accentului, de sunetul initial sau final; dupa sferele semantice sau câmpurile lexicale carora le apartin; dupa apartenenta stilistica; dupa modul de formare; dupa familiile de cuvinte. Multe din aceste clasificari, care tin de vocabular, de fonetica, sau de formarea cuvintelor, intereseaza intr-o anumita masura gramatica. Clasificarea care intereseaza direct si integral gramatica este clasificarea cuvintelor în parti de vorbire; acestea sunt clase lexicale si gramaticale în acelasi timp, distinse dupa caracteristicile semantice, morfologice si sintactice ale cuvintelor grupate. Cele trei criterii mentionate se întâlnesc, în principiu, în definitia fiecarei parti de vorbire, în care se arata ce exprima ea (sensul lexical general), ce caracteristici de forma are (daca sufera sau nu modificari de forma) si ce functii îndeplineste. Din motive obiective insa, la unele parti de vorbire definitiile nu se refera la sensul lexical (este situatia prepozitiei si a conjunctiei), dupa cum la altele nu se refera la functiile sintactice (la substantiv, pronume, numeral, verb, unde acestea sunt numeroase, variante variate si nespecifice); singurul element constant de definitie este cel morfologic, adica specificarea caracterului flexibil sau neflexibil, cu eventuale precizari asupra flexiunii.

Partile de vorbire sunt zece: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul, prepozitia, conjunctia si interjectia (articolului si numeralului le este contestat însa acest statut). Dintre cele  zece parti de vorbire sase sunt flexibile, adica pot prezenta modificari formale (substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele si verbul), iar patru neflexibile (adverbul, prepozitia, conjunctia si interjectia), cu precizarea ca adverbul, In general neflexibil, ocupa un loc intermediar prin faptul ca are un element de flexiune (analitica) : grade de comparatie. Dupa felul  flexiunii, verbul se opune tuturor celorlalte parti de vorbire flexibile. Ea se numeste la el conjugare. Substantivul, articolul, adjectivul, si numeralul sunt grupate uneori într-o supraclasa a numelui, vorbindu-se de o flexiune nominala, care caracterizeaza în cea mai mare parte si pronumele (flexiunea pronominala are însa si particularitati care îi confera autonomie si opozitie intermediara intre nume si verb). Acestor cinci parti de vorbire le este specifica flexiunea cauzala, numita declinare. Partile de vorbire flexibile prezinta grade diferite de bogatie flexionara : verbul este de departe cel mai bogat ; urmeaza pronumele (cu deosebire între speciile sale, cel mai bogat fiind pronumele personal), apoi substantivul, articolul si adjectivul ; cel mai sarac este numeralul. De retinut ca în cadrul unei parti de vorbire flexibile se pot întâlni unitati invariabile care contrazic caracteristica generala a clasei, dar se grupeaza in ea pe baza altor criterii. La partile de vorbire neflexibile lipsa flexiunii face ca în descrierea lor sa aiba importanta alte caracteristici de forma sau unele referitoare la provenienta.

Din punct de vedere lexical si sintactic se disting partile de vorbire cu sens lexical de sine statator sau autonome, numite autosemantice, care pot fi parti de propozitie (substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul, interjectia), de partile de vorbire lipsite de aceste calitati, care au totdeauna rol  de  cuvinte  ajutatoare  sau  de  instrumente  gramaticale   (articolul, prepozitia si conjunctia). Lipsa capacitatii de a constitui, singure, parti de propozitie nu trebuie confundata cu lipsa oricarei functii sintactice : in calitatea lor de cuvinte care exprima raportul între cuvinte sau între propozitii, deci de elemente de relatie,  prepozitia si conjunctia au functii sintactice importante si definitorii. Sensul cuvintelor autosemantice si cuvintele - respectiv partile de vorbire - care îl exprima nu trebuie confundate cu realitatile denumite. Asemenea confuzii care viciaza  întelegerea gramaticii apar uneori din cele mai bune intentii, de exemplu,  o sceneta, mult jucata la serbarile scolare dintre cele doua razboaie, cu titlul ,,Ghiveci de substantive'' , încerca sa-i convinga pe copii de utilitatea gramaticii cu argumentul ca ei traiesc printre parti ale vorbirii : manânca substantive, admira adjective etc. ! Pe aceeasi linie se înscriu încercarile de a ierarhiza partile de vorbire dupa importanta realitatilor denumite.

Partile vorbirii sunt inegal reprezentate numeric si inegale ca deschidere (sau penetrabilitate) pentru unitati noi, fie formatii proprii, fie împrumuturi. La polurile opuse se afla substantivul - cu cel mai bogat inventar, in permanenta completare si primenire - si articolul  - cu inventarul cel mai sarac  si totodata complet închis - . Parti de vorbire bogate si deschise mai sunt verbul, adjectivul, adverbul si interjectia, iar relativ sarace si mai mult sau mai putin închise sunt pronumele, numeralul, prepozitia si conjunctia. Partile de vorbire cu inventar limitat au, in general, un caracter mai abstract si preponderent gramatical.

Clasificarea cuvintelor in parti de vorbire nu este o simpla problema teoretica de organizare a studiului morfologiei, ci are o larga aplicabilitate  atât în practica limbii materne, cât si în însusirea unei limbi straine. De altminteri, cuvintele sunt clasificate astfel in gramatica empirica pe care se bazeaza folosirea limbii de catre orice vorbitor, întrucât modelele de flexiune si de constructie se aplica diferentiat în functie de partea de vorbire reprezentata de un cuvânt. Necesitatea cunoasterii acestei clasificari, a constientizarii ei, apare la învatarea unui cuvânt nou, pentru care încadrarea la o anumita  parte de vorbire înseamna indicatia de baza pentru modul de functionare. Orice înlocuire sinonimica sau antonimica a unor cuvinte  în limba materna ca si orice traducere a unui cuvânt din sau într-o limba straina trebuie sa tina seama de obligativitatea apartenentei la aceeasi parte de vorbire :

v    de exemplu : limpede este sinonim cu clar, nu cu

claritate, si antonim cu tulbure sau confuz, nu cu confuzie.

          Aceasta regula - de la care fac exceptie numai unele îmbinari de cuvinte - are o mare însemnatate în tehnica gasirii în dictionar a cuvântului sau a sensului cautat , mai ales atunci când  acelasi învelis sonor corespunde mai multor cuvinte cu statut gramatical diferit :

v     de exemplu : mai  adverb si substantiv

                              dar  conjunctie si substantiv

O consecinta functionala a cunoasterii partilor de vorbire se poate vedea în formularea oricaror definitii care sunt datoare sa respecte partea de vorbire a termenului definit ; daca nu putem defini un substantiv printr-un verb, printr-un adjectiv sau printr-o propozitie circumstantiala si râdem de definitii ca :

Accidentul  înseamna (atunci) când se întâmpla ceva grav

Cinste  este daca nu furi 

Aceasta nu înseamna decât ca exprimarea corecta din punct de vedere lingvistic si logic concorda cu clasificarea morfologica, deci ca ultima nu este gratuita. În acelasi fel, cunoasterea partilor de vorbire se oglindeste în realizarea unor constructii simetrice.  

1.2. CONFUZII ALE PĂRŢILOR DE VORBIRE DATORATE OMONIMIEI

Exista situatii în care un cuvânt pare a se încadra la mai multe parti de vorbire. Desi dictionarele trateaza de obicei în  acelasi articol valori morfologice diferite dezvoltate de un cuvânt unit la origine, avem a face cu omonime lexico-gramaticale, realizate prin procedeul numit schimbarea valorii  (categoriei sau functiei) gramaticale  sau, cu termeni mai tehnici, derivare improprie  ori conversiune.

Trecerea unui cuvânt de la o parte de vorbire la alta se face prin modificarea comportarii lui gramaticale pe fondul aceluiasi sens lexical ; cuvântul îsi însuseste, anume, caracteristici morfologice si sintactice ale partii de vorbire la care trece. Orice parte de vorbire care se substantivizeaza, de exemplu un adjectiv, un numeral, un pronume, o forma verbala, un cuvânt neflexibil, poate capata articol, se poate declina sau,  macar, poate primi determinante adjectivale si poate îndeplini functii sintactice specifice substantivului.

Propozitii ca :        Pe este prepozitie.

                             De n-ar fi daca si dara . nu au subiectele exprimate prin prepozitii, respectiv  conjunctii, ci prin numele acestor parti de vorbire, devenite substantive prin citare.

v    De exemplu :         O este o vocala.

Când este adverb de timp. 

A spune este verb la infinitiv.

Cuvintele O, când si a spune devin substantive in metalimbaj.

O parte de vorbire flexibila care se adverbializeaza, de exemplu un adjectiv, se foloseste cu forma invariabila si în functii sintactice specifice adverbului :

v    de exemplu : copil frumos, copii frumosi,

fata frumoasa, fete frumoase

                                 El/ea scrie frumos

                                Ei/ele scriu frumos

                               Va/vor scrie frumos

Trecerile de la o parte de vorbire la alta sunt uneori consacrate, devenite stabile si uzuale, alteori ocazionale ;  în special ultima situatie - trecerile ocazionale - , precum si trecerile limitate contextual:

v    de exemplu : binisor - adverb este substantiv numai în locutiunea cu binisorul ;

clar - adjectiv si adverb este substantiv numai în clar de luna.

Acest lucru constituie una dintre dificultatile de stabilire cât mai exacta a numarului de cuvinte din limba. Din acest punct de vedere trecerile sunt, mai rar, definitive în sensul pierderii valorii originale.

v    de exemplu : curând - adverb este un fost gerunziu

mâncare, iubire, substantive feminine, sunt foste forme de infinitiv ,,lung''.           

De obicei, noua valoare nu o înlatura pe cea originala coexistenta dând nastere unor cuvinte diferite (omonime - partiale sau totale - , mai rar, paronime).

Omonimiile între un substantiv si un adjectiv si între un adverb si un adjectiv - realizate, de cele mai multe ori, prin trecerea adjectivelor in alta parte de vorbire,  dar si invers - sunt banale. De asemenea, sunt banale omonimiile dintre un participiu si un adjectiv (iar, de aici, si un adverb sau/si un substantiv) sau dintre un supin si un substantiv. Un interes special prezinta omonimiile mai complicate (reprezentând mai multe parti de vorbire) sau mai neobisnuite (valori asociate mai rar), precum si omonimiile capabile de a genera greseli în analiza gramaticala.

Omonimie multipla se întâlneste, de exemplu, la bine adverb, substantiv neutru si adjectiv sau la  prost  adjectiv, substantiv masculin si adverb.

Frumos si rau  au si mai multe valori, întrucât ca substantive pot fi genuri diferite : adjectiv, adverb, substantiv masculin si neutru. O omonimie mai complicata prezinta cuvintele cu forma - tip :

v    de exemplu : drept - adjectiv, adverb, substantiv masculin si neutru si prepozitie;

dreapta  - ca si proasta, frumoasa si rea

          este numai adjectiv si substantiv feminin.

Aceste omonimii multiple rezulta din cumularea unor omonimii simple, banale : adjectiv/substantiv, adjectiv/adverb, respectiv adjectiv/prepozitie.

Omonime cu caracter mai neobisnuit sunt :

          aproape - adverb si substantiv masculin

          intrând - verb gerunziu si substantiv neutru

          gratie - substantiv feminin si prepozitie

Omonimiile care adesea provoaca greseli în analiza gramaticala sunt, pe de o parte, unele omonimii multiple de la cuvinte cu corp fonetic redus -monosilabice sau chiar nesilabice-   iar, pe de alta parte, unele omonimii simple de la cuvinte ajutatoare (instrumente gramaticale). Uneori, cele doua grupari se întrepatrund sau/si se complica prin existenta unor omonimii morfologice. Din prima categorie fac parte urmatoarele categorii :

v    a  - articol, verb auxiliar(de perfect compus regional si de viitor), prepozitie (una veche si una neologica), interjectie, regional si adjectiv, pronume;

v    de - prepozitie, conjunctie, pronume si interjectie;

v    i   - nesilabic pronume în cazul dativ, singular, si cazul acuzativ, masculin, plural; verb si interjectie;

v    o  - articol, numeral, pronume (personal, cazul acuzativ, genul feminin, numarul singular), adjectiv pronominal (nehotarât), verb auxiliar (de viitor, regional si de perfect compus) si interjectii;

v    si   - pronume, conjunctie si adverb;

v    un  - articol, numeral si adjectiv pronominal;                                       

În a doua categorie intra mai ales partile de vorbire neflexibile :

v    deasupra - adverb si prepozitie ;

v    pâna - prepozitie si conjunctie;

v    nici - conjunctie si adverb, dar si altfel de cuvinte ajutatoare;

v    lui - articol si pronume.

Pentru un, o distinctia se face prin pluralul corespunzator din punct de vedere semantic (cu pluralul niste sunt articole, iar cu pluralul  unii, unele sunt adjective pronominale ; distinctia -putin clara din cauza sensului nehotarât comun - este imposibila la cazurile genitiv si dativ unde pluralul este unor ) si prin opozitia cu alte cuvinte (opuse lui doi, doua, trei etc. sunt numerale, iar opuse lui alt, alta sunt adjective pronominale ; când pot fi omise

- înlocuite cu zero - sunt articole).

          La partile de vorbire neflexibile confuzia între omonime este evitata de obicei prin cuvintele care urmeaza sau care pot urma dupa ele : dupa o prepozitie si dupa o conjunctie subordonatoare trebuie sa urmeze ceva, in timp ce dupa adverb poate sa nu urmeze nimic :

v    de exemplu : - Locuieste deasupra  avem de-a face cu un adverb                                                                                                         - Deasupra magazinului, deasupra noastra  avem a face cu  o prepozitie.

Dupa prepozitie poate urma orice parte de vorbire, afara de un verb la un mod personal, care, în schimb, este caracteristic pentru conjunctie :

v    de exemplu : - pâna a înserat, cuvântul pâna este conjunctie  

                             - pâna seara sau pâna a nu se însera unde este prepozitie

                             - a si venit, unde si este adverb

si omonimia lui articol si pronume la cazurile genitiv si dativ se rezolva în buna parte prin prezenta sau absenta unui substantiv (eventual substituit) imediat urmator :

v    lui - articol preceda totdeauna un substantiv sau un substitut de substantiv :

              Cartea lui Andrei este la mine.

              I-am scris lui Andrei o scrisoare.

v    lui - pronume poate sa nu fie urmat de nimic:

              Mie îmi place cartea lui.

v    lui - pronume care poate sa fie urmat de orice parte de vorbire, inclusiv de un substantiv, cu care nu se grupeaza :

Lui Andrei îi place sa mearga la mare.       

(lui - pronume)

Lui Andrei îi place.                (lui - articol)

Procedee ajutatoare pentru a distinge cele doua omonime - când nu exista alte indicii specifice în propozitie - sunt înlocuirea cu sinonime:

- pentru lui pronume : dânsului, dumnealui, acestuia, aceluia iar numai la genitiv si adjectivul posesiv sau, sa, sai, sale;

- pentru lui articol în situatii ca  lui Radu = Radului , lui Toma = Tomei.

 - înlocuirea cu forme de alt gen sau numar sau cu corespondente din alta clasa flexionara :

·        pentru lui pronume : feminin singular ei, plural lor

·        pentru lui articol : lui Andrei = baiatului, Mariei

La unele confuzia omonimica este evitata in exprimarea orala prin accentul sintactic (si , nici  sunt sau pot fi accentuate ca adverbe si neaccentuate când sunt conjunctii ; un ,o pot fi accentuate numai ca numerale, nu si ca articole sau adjective pronominale) sau prin acest accent si o pauza urmatoare (lui, articol este totdeauna neaccentuat si de obicei rostit fara pauza între el si cuvântul urmator, spre deosebire de lui  pronume, care poate fi accentuat sau/si separat prin pauza). În scris aceasta deosebire fonetica se reflecta în interdictia de a pune virgula dupa lui articol si posibilitatea (dar nu obligativitatea) de a se folosi acest semn de punctuatie dupa  lui  pronume:

v    de exemplu :          Lui, Andrei îi place.

Datorita lui, Andrei a putut pleca.

În cartea lui, Andrei povesteste fapte reale.

Distinctia între omonime este necesara, deci, si în practica limbii, pentru lectura corecta si punctuatia adecvata.

Uneori trecerea de la o parte de vorbire la alta se face cu modificarea formei-tip. Astfel, numeroase adverbe devin prepozitii prin articulare :

v     de exemplu :         îndarat - adverb

îndaratul - prepozitie

înainte - adverb

înaintea - prepozitie

A nu se confunda aceste paronime cu formele unuia si aceluiasi cuvânt.

Ca si cuvintele, unele locutiuni pot corespunde unor parti de vorbire, diferite, fie fara modificari formale (de-a lungul,  locutiune adverbiala si locutiune prepozitionala, de mai mare dragul, locutiune adjectivala si locutiune adverbiala), fie cu modificari (în jur, locutiune adverbiala, - în jurul, locutiune prepozitionala).


Document Info


Accesari: 14850
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.

 


Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2014 )