Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































DICTIONAR DE MITOLOGIE GREACA SI ROMANA - litera N

Gramatica










ALTE DOCUMENTE

Irregular Verbs
pronumele
VERBE MODALE 1 – MAY SI CAN
Auxiliary Verbs (Verbe auxiliare)
Jocuri didactice pentru consolidarea adjectivului
adevrbiale
LECTIA 3. - PARTEA INTAI
PROPAGANDA AND PERSUASION
Present Perfect Tense
LECTIA 3. - PARTEA INTAI engleza

DICŢIONAR DE MITOLOGIE GREACĂ sI ROMANĂ - litera N

Naiade, vezi Nimfe.

Nanacos (gr. Navvocxoc;, -ou). Rege mitic din Frigia, care a trait īnainte de potopul lui Deucalion. Era īnzestrat cu darul pro­fetiei ; a prevazut potopul si a īncercat sa-1 evite organizīnd rugaciuni publice īnsotite de multe lacrimi, astfel īncīt „lacrimile lui Nanacos" devenisera proverbiale īn greaca. A trait trei sute de ani; un oracol a proro­cit ; dupa moartea sa poporul lui va pieri; īntr-adevar, acesta a fost distrus de potopul care a venit la putin timp dupa disparitia lui Nanacos.



  Prezente īn literatura antica. Este amintit de Herodas (3.10) si de Stephanos din Bizant.

Nanas (gr. Navac,, -a). Regele pelasgilor din Teo^lia si urmasul regelui Pelasgos, la rīndul sau descendentul lui Foroneu si eroul care a dat numele regiunii Pelas-giotis din Tesalia. Potrivit mitului, īnainte de razboiul troian, ca sa scape de invaziile populatiilor grecesti īn Tesalia, Nanas si poporul sau au traversat Marea Adriatica si s-au stabilit īn Italia, unde au aruncat ancora mai īntīi la Spina, apoi la Cortona, ocupīnd Etruria. Izvoarele confunda pe-lasgii lui Nanas cu tirenienii, sau etruscii, care īnsa, potrivit lui Herodot, proveneau din Asia Mica.

  Prezente īn literatura antica. Cea mai com­pleta versiune a povestirii despre aceasta migratie mitica īi apartine lui Dionysos din Halicarnas (1.28 si urm.), care face trimi­tere si la Herodot (1.57).

Nanos (gr. Navog, -ou). 1) īn traducere, „ra­tacitorul"; acesta ar fi, īn limba etrusca, numele lui Ulise (vezi), care, potrivit unei versiuni a aventurilor sale, s-a stabilit īn ultima parte a vietii īn tinutul etruscilor, a īntemeiat treizeci de cetati si a murit la Cortona.

2) Rege indigen din regiunea Marsiliei, cu care colonii greci din Focida au īncheiat un acord cīnd si-au īntemeiat colonia; Euxenos, 555n1314f Oikistes (vezi), s-a casatorit cu fiica sa (Athenaios, 13.576a).

Naos 1) (gr. Naot, -ou). Nepotul lui Eumol-pos, regele din Eleusis. Credincios cultului Demetrei, s-a supus oracolului din Delfi si a indrodus misterele zeitei īn Arcadia.

Prezente īn literatura antica. Este amintit de Pausanias (8.15.1 si 3).

2) (gr. vaog, -ou). Termen grecesc ce indica templul. Etimologia lui este legata de verbul vaCw, „a locui", si arata ca īn lumea greaca templul era conceput ca lo­cuinta a zeului (īn interiorul lui se gasea, īntr-adevar, statuia de cult a divinitatii), mai degraba decīt ca loc de adunare a cre­dinciosilor.

Napee (gr. Nonrcuai, -iov; lat. Napaeae, -arum). Cu acest nume erau desemnate īn mitologia greaca nimfele ce traiau mai ales īn vai si īn locurile īnguste dintre stīnci (vezi Nimfe).

Naphthas (gr. vouptfae;, -a si vaq>#a; lat. naphtha, -ae). Cu acest nume este indicat īn izvoarele clasice lichidul otravit cu care Medeea a impregnat vesmīntul si coroana trimise Creusei, fiica regelui Creon din Corint, de care era īndragostit Iason; Me­deea s-a razbunat astfel pe sotul necredin­cios, pentru ca imediat ce Creusa a īmbracat vesmīntul, acesta a luat foc si a ars, īm­preuna cu frumoasa fata, īntregul palat regal si pe tatal ei, Creon (vezi si Medeea).

Napoli. Pentru legendele relative la īnte­meierea cetatii, o veche colonie a cetatii Cumae, vezi Partenope.

Narcis (gr. Napiao-croc;, -ou; lat. Narcissus, -i). Tīnar nespus de frumos, fiul zeului

575

NARCIS

fluvial Cefisos si al nimfei Liriope, pe care rīul o sedusese īnvaluind-o cu apele sale. Desi era īnconjurat de dragostea si admi­ratia celor care īl īntīlneau, Narcis ramī-nea indiferent la atentiile si propunerile amoroase, preferind vīnatoarea, la care era foarte iscusit. O varianta a mitului spune ca tatal sau era Amirintos, tovarasul cre­dincios al Artemisei, zeita vīnatorii. De frumosul tīnar s-a īndragostit nebuneste nimfa Echo, īnsa si ea a fost respinsa si s-a stins de durere, vazīnd ca dragostea ei nu era īmpartasita (vezi Echo) ; īn cele din urma, Nemesis a hotarīt sa-1 pedepseasca pe Narcis, facīndu-1 sa-si vada chipul īn apa unui izvor. Tīnarul s-a īndragostit de acea imagine, mistuindu-se de dor, si s-a transformat īn floarea care-i poarta numele. Trupul sau a disparut, lasīnd īn loc splendida narcisa.

La aceasta versiune a mitului, care este cea mai cunoscuta, se adauga altele, cu cīteva variante. īn Beotia Narcis era con­siderat un tīnar locuitor din Tespiai, iubit fara speranta de un alt tīnar pe nume Ame-nias, foarte insistent. Plictisit de atentiile admiratorului sau, Narcis i-a trimis īn dar o sabie, iar acesta, disperat, s-a sinucis, invocīnd īn acelasi timp blestemul divin īmpotriva celui pe care īl iubea. Zeii i-au īndeplinit dorinta si l-au facut pe Narcis sa se īndragosteasca de el īnsusi, vazīndu-si chipul oglindit īn apa; disperat din cauza iubirii sale ce nu se putea īmplini, Narcis s-a sinucis cu sabia, asa cum facuse si Ame-nias, iar īn locul unde a curs sīngele lui a rasarit floarea care īi poarta numele. O alta varianta a mitului povesteste ca Nar­cis a īncercat īn zadar sa-si atinga propria imagine, aruncīndu-se īn apa care o re­flecta, si a murit īnecat; din trupul sau a rasarit mai apoi narcisa. O versiune dife­rita, mentionata de Pausanias, aminteste ca Narcis avea o sora geamana pe nume Narcisa, care īl īnsotea }a vīnatoare si īn aventurile vietii salbatice din padure. Narcis īsi iubea nespus sora, iar cīnd aceasta a murit īnainte de vreme el a fost coplesit de durere. īntr-o zi, uitīndu-se īn apa unui izvor, si-a vazut chipul si 1-a confundat cu cel al Narcisei; de atunci, desi stia adevarul, a continuat sa se pri­veasca īn apa, īn īncercarea disperata de a stabili o legatura cu sora pierduta.

Pe līnga faptul ca este legata de mitul frumosului tīnar, narcisa apare asociata si cu alte personaje mitologice. īn Imnul homeric catre Demetra (vv. 8 si urm.) se spune ca a fost „facuta sa-nsele pe fata cu obraji de floare [Persefona, fiica Deme-trei];/ Zeus īnsusi o ivi din glie de dragul Gazdei cu multi oaspeti [Hades sau Aido-neus, care o rapeste pe Persefona si o ia de sotie],/ Minune fara de pereche si toti priveau mirati la floare,/ Nemuritorii zei alaturi de oamenii cu viata scurta./ Din radacini crescu tulpina purtīnd o suta de boboci,/ Miresmele din vīrf umplura vaz­duhul larg boltit deasupra/ si surīdea īntreg pamīntul, noianul apelor sarate./ Uimita, fata īsi īntinde pe data mīinile--amīndoua/ Sa ia podoaba rara; sesul braz­dat de drumuri s-a cascat/ si īn cīmpia de la Nisa [...] sosit-a Craiul cu multi oas­peti", īn acest imn, floarea se īncarca de o dubla valenta simbolica: pe de o parte, este legata de zeitele fertilitatii si ale recol­telor, Demetra si Persefona; pe de alta parte īnsa, este floarea care duce direct īn infern, iar īn numele sau grecesc se poate recunoaste aceeasi radacina care apare īn termeni precum va'pxT], vdpxr\<jiq, ce indica rigiditatea si toropeala si fac trimitere la lumea mortilor. Iar daca īn Oedip la Colonos al lui Sofocle (vv. 681 si urm.) se mentioneaza ca ghirlandele īn cinstea Demetrei si Persefonei se īmpleteau din narcise, este atestata si utilizarea acestei flori pentru ghirlandele funerare.

  Raspīndirea   cultului.   Diferite   marturii atesta ca, īnca din epocile foarte vechi, lui Narcis īi era īnchinat un cult eroic. Stra-bon aminteste ca īn apropierea sanctua­rului lui Amfiaraos se afla un cenotaf īn care   Narcis   era   venerat   ca   „erou   al linistii"; el era chiar personificarea linistii, iar datorita acestei caracteristici era aso­ciat cu lumea mortilor. Pausanias mentio­neaza ca la Tespiai, īn Beotia, exista un izvor sacru despre care se credea ca este izvorul lui Narcis; el se afla īntr-un tinut salbatic, numit Cannetos, cu multe ape si vegetatie abundenta.

  Prezente īn literatura antica. Narcisa este mentionata īn Imnul homeric catre Deme­tra, pe care l-am citat, īnsa originea mitu­lui lui Narcis pare sa fie tīrzie : marturiile literare de care dispunem nu merg mai de­parte de epoca elenistica. Mitul este povestit

NAsTERE

576

de Ovidiu (Metamorfoze, 3.339 si urm.), Pausanias (8.29.4 si 9.31.6-7), Strabon (9.404), Conon (Narration.es, īn Biblioteca lui Fotios, 186.24), Plotin (Enneade, 1.6.8).

  Prezente īn literatura moderna si contem­porana. Din legenda lui Narcis s-au inspi­rat H. de Acuna pentru a sa Poveste a lui Narcis,   un   poem   de  factura  ovidiana; J.-C.L. Clinchamp de Malfilātre īn micul poem Narcis īn insula Venerei; A.F. de Cas-tilho īn Scrisorile lui Echo catre Narcis; Samuel Butler īn oratoriul comic Narcis, iar īn  Italia - G.B.  Marino īn Adonis si Galeria. Personajul este evocat si de E. Gonzālez Martīnez, Noul Narcis (ver­suri) si A. Gide, Traite du Narcisse. Din numele miticului personaj deriva termenii „narcisism" si „narcisist", indicīnd cultul propriei persoane, inclusiv īn ceea ce pri­veste aspectele lui patologice, si exaltarea de sine; cu acest sens termenii sīnt larg folositi īn psihanaliza.

  Iconografie. Reprezentarile antice legate de mitul lui Narcis pe care le cunoastem nu  sīnt  anterioare  perioadei  elenistice. Personajul apare īn fresce pompeiene, īn mozaicuri din Antiohia si īn reliefuri din epoca romana.

Nastere. īn mitologie, tema nasterii do-bīndeste dimensiunile fantasticului si ale basmului, mai ales cīnd avem de-a face cu nasterea miraculoasa a unor zei si eroi. Pe līnga aceste nasteri extraordinare, poves­tirile mitologice vorbesc despre nou-nas-cuti nedoriti, care imediat dupa nastere sīnt abandonati, si despre nasterea unor oameni sau a unor semizei care se ivesc mai mult sau mai putin spontan din pie­tre, dinti sau plante.

Povestile despre copii abandonati dupa nastere sīnt numeroase. De obicei este vorba despre copiii unui zeu si ai unei femei muritoare; ei vin pe lume īntrucīt mama īncalca obligatia de a ramīne vir­gina, motiv pentru care prefera sa-i aban­doneze (ca īn cazul gemenilor Romulus si Remus). Uneori īnsa copiii sīnt parasiti la porunca unui oracol sau īn urma unui vis ce īi previne pe parinti īn legatura cu īngrozitoarele nenorociri care se vor abate asupra stirpei lor daca respectivul copil va trai (ca īn cazul lui Oedip sau al lui Paris, fiul lui Priam din Troia).

Unii oameni sau semizei vin pe lume īn mod miraculos, aparīnd spontan din plante sau din obiecte neīnsufletite. Mitologia īi aminteste pe stramosii tebanilor, asa-nu-mitii sparti, care rasar din dintii balau­rului semanati de Cadmos (vezi). Nu mai putin īnsemnat este miracolul īnfaptuit dupa potop, cīnd, trebuind sa reīnvie nea­mul omenesc distrus, Deucalion a fost sfa­tuit de oracolul lui Temis sa arunce peste umar pietre; din aceste pietre au rasarit oameni. īn mod semnificativ, anticii vor­beau despre radacina comuna a cuvīntului grecesc ce īnseamna „popoare, oameni" si a celui ce indica pietrele (vezi Deucalion).

Un caz aparte īl constituie nasterea unor zei si a unor mari eroi. Poetii (īncepīnd cu Hesiod si a sa Teogonie) ne ofera detaliile acestor povesti. Generatia urmasilor lui Cronos are parte de o nastere grea: „cīnd Rhea s-a supus lui Cronos" (Teogonia, 453), a generat un mare numar de zei, pe care Cronos īi īnghitea īnsa imediat ce se nas­teau, caci „aflase, datorita Gliei si Cerului cu mii de stele,/ Cum ca ursita-i harazeste sa fie-nvins de-un fiu al sau" (ibidem, 463--464). Lantul omorurilor este īntrerupt de Zeus, pe care mama sa īl ascunde īntr-o pestera din Creta, dīndu-i lui Cronos sa īnghita o piatra īn locul nou-nascutului. Cu unele diferente, povestea nasterii lui Zeus se inspira dintr-un motiv comun cu cel al generatiei divine precedente, domi­nate de Cronos: si Cronos, fiul lui Uranos si al Geei, īsi īnlatura tatal, care, la rīndul sau, īsi trimitea fiii īn maruntaiele pamīn-tului, īmpiedicīndu-i sa vada lumina zilei (ibidem, 154 si urm.). īn ciuda acestor poves­tiri īntunecate, nu lipsesc cazurile cīnd poetii descriu cu uimire plina de īncīntare nasterea miraculoasa si mai putin īnspai-mīntatoare a unor zei si eroi. Afrodita se naste din spuma marii sau dintr-o scoica; Atena apare din capul lui Zeus, īnarmata si stralucitoare īn platosa sa de aur, īnfri­cosatoare la vedere; si pentru ca Atena fusese generata fara participarea Herei, sotia lui Zeus, aceasta īl aduce pe lume pe Hefaistos fara concursul lui Zeus. Semele, mama lui Dionysos, īl aduce pe acesta pe lume īnainte de vreme, īngrozita de imagi­nea coplesitoarei puteri a lui Zeus ; regele zeilor īl salveaza īnsa pe micut īnchizīndu-1 īn coapsa sa si ducīnd astfel sarcina la

577

NATURĂ

termen. Nasterea lui Apollo si a Artemisei, gemenii Latonei, este amintita drept una dintre cele mai dificile, din cauza ostilitatii Herei fata de Latona, obligata sa rataceasca īn cautarea unui loc unde sa-si poata aduce pe lume copiii. Extraordinara este si naste­rea lui Asclepios, scos viu din trupul mamei sale, Coronis, ce fusese ucisa de Apollo. īn mod miraculos se nasc si Dioscurii, ce apar, asemenea Elenei, dintr-un ou (potrivit unei versiuni a mitului, ei erau fiii Ledei, pe care Zeus o sedusese luīnd īnfatisarea unei lebede); sau zeul Hermes, care imediat dupa nastere dovedeste o inventivitate si o forta iesite din comun ; sau Heracle, la a carui nastere participa Hera. Nu mai putin extraordinara este nasterea lui Perseu, fiul Danaei si al lui Zeus, care a ajuns la iubita sa sub forma unei ploi de aur. Miturile si povestirile ce ne-au parvenit īn diferite versiuni vorbesc, printre altele, si despre nasterea lui Attis si a lui Agdistis. In cadrul filosofiei si al religiei, mai mult decīt īn cel al mitologiei propriu-zise, se pot plasa credintele relative la ciclul perpetuu al mortii si renasterii omului prin metem­psihoza, sintetizata exceptional īn mitul platonician al lui Er (vezi).

Principalele zeite ocrotitoare ale naste­rii erau Ilitia la greci si Lucina la romani; de asemenea, femeile care nasteau o invo­cau pe Iunona, precum si alte divinitati; dintre acestea se disting Latona, Dione (care a asistat-o la nastere), Genetilidele (venerate de lauze īmpreuna cu Afrodita) si Galintias īn Grecia, iar la Roma - De-verra, Intercidonia, Pilumnus, Diana (la al carei sanctuar din Aricia femeile se du­ceau la Idele din august, rugīndu-se pentru o nastere usoara), nimfa Egeria, Nixele (zeite ce personificau eforturile femeilor care nasteau) si Carmenta (celebrata īn timpul sarbatorilor numite Carmentalia).

Nastere, zei ai. Cu aceasta expresie erau indicati generic toti zeii, si īn special zei­tele, ce ocroteau nasterea: Hera, Artemis, Ilitia etc.

Natalis dies. Expresie latina (īn tradu­cere, „zi de nastere") care indica īn general ziua de īnceput: fie al vietii unui om (cores-punzīnd, prin urmare, cu aniversarea), fie al unei cetati ori al unui edificiu (coincizīnd cu aniversarea īntemeierii: īn cazul Romei,

21 aprilie), fie al domniei unui suveran (marcīnd deci aniversarea urcarii acestuia pe tron). In functie de importanta eveni­mentului comemorat, aveau loc festivitati publice ori private mai mult sau mai putin solemne: la aniversarea cetatii Romei se desfasura o sarbatoare īn cinstea zeului Pales (vezi).

Natio sau Nascio (lat. Natio, -onis). Zeita a nasterii, venerata īn lumea romana. īi era īnchinat un templu īn apropiere de Ardeea.

Natura. īn mitologia clasica, natura con­stituie īn general fundalul pentru faptele zeilor, eroilor si oamenilor, prezentīndu-se īn maniere diferite, ce se reduc la doua aspecte principale : poate fi spontana, sal­batica si virgina; sau poate aparea ca na­tura organizata, modificata si „īmblīnzita" de om. Putem considera ca aceste aspecte reprezinta o sinteza extrema a imaginii pamīntului. īn Imnul homeric catre Afro­dita, unde se descrie o calatorie fantastica a zeitei calauzite de Hermes, aceasta de­clara : „Azi Argicidul care poarta nuia de aur m-a rapit/ [...] Am strabatut ogoare multe pe care-asuda muritorii,/ Coclauri unde nu sīnt loturi, nici locuinte, īnsa umbla/ Salbaticiunile flamīnde din vagauni īntu­necoase" (vv. 121-124). Pamīntul lucrat li se pare oamenilor mai frumos si mai pri­mitor : este acel locus amoenus al latinilor, unde, spre deosebire de ceea ce ne-ar putea sugera sensibilitatea contemporana, nu triumfa natura necontaminata, ci dimpo­triva, natura coplesitoare si potential peri­culoasa este domolita prin munca omului; aceasta reprezinta confirmarea eliberarii omului din lanturile sclaviei si ale depen­dentei impuse de natura. Pentru aspectele mitologice legate de conceptia asupra naturii „īmblīnzite" de om, vezi Gradina. Natura salbatica si virgina (locus horri-dus al latinilor) provoaca teama, nu doar pentru ca īn sīnul ei traiesc „salbaticiunile flamīnde" despre care vorbeste Imnul, dar si pentru ca aici omul poate īntīlni divi­nitatea sau poate vedea ceea muritorilor nu le este īngaduit sa vada. īn mitologie, īntīlnirile cu divinul au loc aproape īntot­deauna īn paduri, departe de zonele lo­cuite, līnga izvoarele la care ajung doar pastorii;  de  obicei,  martorii  aparitiilor

NAUFRAGIU

578

divine sīnt tocmai pastorii, si nu taranii, ce se īncadreaza īn dimensiunea naturii cultivate si īmblīnzite. Pentru a īnlatura spaima provocata de natura salbatica, de codrul īntunecat ce trezeste teama, religia greaca si, mai apoi, cea latina consacra padurile zeilor (pentru latini, lucus repre­zinta padurea sacra; vezi Padure).

īntre cei doi poli, natura salbatica/natura īmblīnzita, se afla natura paradisiaca din Insulele Fericitilor (vezi Insula), īnzestrata cu blīndetea naturii cultivate, dar care, spre deosebire de aceasta, da singura roade, fara interventia omului. Asemanatoare cu natura din Insulele Fericitilor este cea din salasul zeilor: īn Odiseea (5.63 si urm.) Homer descrie splendida insula a nimfei Calipso, unde natura virgina e īn acelasi timp blīnda si plina de roade. Iar daca muritorilor le-a fost dat sa se bucure vreo­data de o astfel de natura, ce nu apartine lumii noastre, aceasta s-a īntīmplat īn vre­muri stravechi, pe care nu putem decīt sa le regretam: este vorba de mitica vīrsta de aur despre care vorbesc Hesiod, Lucre-tiu si Vergiliu īn a patra Egloga.

īn limbile clasice nu exista termeni cores­punzatori pentru „mediu" si „peisaj", asa cum sīnt ele īntelese īn limbile moderne si de sensibilitatea contemporana; de obicei peisajul e conceput analitic si concret si e prezentat ca o suma descriptiva de detalii. Astfel apare īn mituri si īn operele poetilor, de pilda īn celebra nocturna a lui Alcman („Dorm muntii, vīrfuri, stīnci, colnice, cra­paturi, si codrul, si tot ce pe pamīnt se tīraste si traieste; si fiarele din munti, neamul albinelor, monstrii din adīncurile marii nelinistite; dorm neamurile de pasari ce-si deschid aripile", fragm. 89 Page); sau īn descrierea insulei lui Calipso (pentru care vezi Gradina) ; sau īn numeroase pa­saje din tragedii, unde natura este evocata īn veritabile scenografii verbale (despre care nu stim pīna la ce punct corespund reproducerii lor mimetice īn teatru): Sofocle plaseaza īntīmplarile lui Filoctet, īn trage­dia omonima, īntr-un loc salbatic ; un peisaj morbid īnconjoara Teba īn Antigona ; īntre mare si cer, pe stīnci inaccesibile omului, se desfasoara actiunea din Prometeu īnlan­tuit al lui Eschil; peisajul devine utopie, loc la care aspira sufletul īn Fedra lui Euri-pide; are un rol central īn Oedip la Colonos,

unde asistam la o interiorizare treptata a sa; si exemplele ar putea continua.

Natura, ciclul anotimpurilor, fertilitatea pamīntului si a animalelor se afla sub ocro­tirea multor zei greci si romani, īn unii dintre ei regasindu-se, fragmentare si reflectate, caracteristici si particularitati ale Zeitei Mama, veche divinitate preindo--europeana (vezi Cybele) ; celor mai sem­nificative momente din viata naturii (mai precis, din īmblīnzirea acesteia de catre om prin intermediul agriculturii si al cres­terii animalelor) le sīnt dedicate multe dintre principalele sarbatori religioase, ce īncearca sa obtina bunavointa naturii (vezi Agricultura).

De o conceptie particulara asupra naturii se poate lega īn mitologie si tema meta­morfozelor, ce implica treceri continue de la un regn la altul, anulīnd barierele si limitele (vezi Metamorfoza).

Pentru unele aspecte specifice ale mediu­lui natural vezi, de asemenea, Mare, Munte, Rīuri, Lac, Izvor, Padure, Pestera, precum si Animale, Copac, Plante, Pasari, Peste si pescuit, Flori si rubricile dedicate fiecarei specii īn parte.

Naufragiu. Numeroase povestiri mitolo­gice se desfasoara pe mare, avīnd ca tema naufragiul. Naufragiatul prin excelenta este Ulise, pe care furtunile continue, stīrnite de obicei de mīnia zeilor, īl īndeparteaza de patrie, amīnīnd momentul īntoarcerii sale īn Itaca. Una dintre cele mai groaznice furtuni, descrisa īn cīntul 5 din Odiseea (vv. 282 si urm.), īl surprinde pe cīnd se īndeparteaza cu pluta pe care si-a con­struit-o de insula lui Calipso, unde naufra-giase; datorita interventiei miraculoase a „Zeitei Albe" (Leucoteea), Ino, fiica lui Cadmos, Ulise nu se īneaca, si cu ajutorul valului zeitei, dupa ce īnoata doua zile si doua nopti, se salveaza, fiind aruncat de valuri pe insula feacilor. Din cauza furtunilor, o parte din flota sa naufragiase la capul Malia (ibidem, 9.62 si urm.).

Relatari despre naufragii se gaseau pro­babil si īn nostoi, povestirile despre cala­toria de īntoarcere a eroilor greci de la razboiul troian. Scrierile relative la nau­fragii s-au pastrat doar fragmentar, dar exista cu siguranta o traditie legata de aceasta tema, reluata īn operele ulterioare. Un naufragiu teribil a provocat Nauplios,

579

NAUSITOOS

tatal lui Palamede. Deoarece īn urma unei acuzatii nedrepte a lui Ulise tovarasii aces­tuia l-au ucis pe Palamede, Nauplios s-a razbunat cumplit: a aprins pe stīncile de la capul Cafareu, pe coasta insulei Eubeea, focuri care i-au īnselat pe marinari. Con­vinsi ca se īndreapta spre luminile din port, acestia s-au zdrobit de stīnci (Euripide, Elena, 1126-1131). O profetie a prezica­torului Helenos, care potrivit unora era fratele geaman al Casandrei, 1-a salvat pe Neoptolem de la moartea sigura pe mare īn timpul unei furtuni, facīndu-1 sa se īn­toarca la Troia pe uscat. Dintr-o furtuna cumplita a scapat si Idomeneu din Creta pe cīnd se īnapoia de la razboiul troian, multumita unui juramīnt: a promis sa sacri­fice zeilor, daca acestia īl salvau, prima fiinta pe care avea sa o īntīlneasca la īn­toarcerea īn patrie. El 1-a īntīlnit mai īntīi pe unul dintre fiii sai si nu a pregetat sa-1 omoare, stīrnind astfel mīnia zeilor si oroa­rea oamenilor, care l-au alungat din Creta (vezi Idomeneu).

si printre peripetiile lui Enea, omul pe care Vergiliu īl defineste ca fiind „vīnzolit pe mare/ si pe uscat de-a zeilor strīn-soare", se numara un naufragiu ce īl duce pe coasta Africii, īn apropiere de Carta-gina, īmpreuna cu cītiva tovarasi (rari nantes in gurgite vasto), si determina īntīl-nirea lui cu regina Dido (Eneida, 1.81 si urm.). Potrivit mitului, numeroase nau-fragii din Marea Mediterana erau provo­cate de doua creaturi monstruoase, Scila si Charibda, care faceau extrem de dificila trecerea prin strīmtoarea Messina (vezi Scila si Charibda).

Pe un fundal diferit, de basm, un nau­fragiu īl are ca protagonist pe Ceranos (vezi, 3), salvat de un grup de delfini recunosca­tori pentru ca īl eliberase pe unul dintre ei din plasele pescarilor; fantastic este si epi­sodul īn care Dionysos, pentru a scapa de piratii care īl capturasera si īl tineau prizo­nier pe corabia lor, intentionīnd sa-1 vīnda ca sclav, a facut ca pe catargul corabiei sa creasca vita-de-vie si i-a transformat īn delfini pe pirati, ce au trait astfel un nau­fragiu particular (vezi Dionysos).

Naulon (gr. vocuXov, -ou). Literal, „chirie" sau „pret de trecere". Cu acest termen se indica īn Grecia moneda pusa īn gura mor­tului īnainte de īnmormīntare, pentru a-i

plati lui Charon trecerea īn lumea de dincolo cu barca sa. Cuvīntul deriva din vauq, „am­barcatiune". Vezi Obolul lui Charon.

Nauplios (gr. NauirXiog, -ou ; lat. tiauplius, -i). Fiul lui Poseidon si al Danaidei Ami-mone si tatal lui Palamede, care este indicat cu patronimul Naupliadul. A fost īntemeietorul portului Nauplia si regele Eubeei (Euripide, Elena, 767). Ca sa raz­bune moartea fiului sau, ucis de greci īn timpul asediului Troiei, a asteptat īntoar­cerea flotei grecesti dupa caderea cetatii; cīnd corabiile se apropiau de tarmul Eu­beei, Nauplios a aprins focuri īntr-o zona extrem de periculoasa, pe malurile stīn-coase ale promontoriului Cafareu. īnselati de focuri, grecii au gresit drumul si au naufragiat. Multe corabii au fost distruse, dar nici una nu era comandata de vreun general ilustru. Nauplios a fost pedepsit de Zeus pentru crima sa : el a murit, cītiva ani mai tīrziu, tot īntr-un naufragiu.

Nausicaa (gr. Nauo"ixaot, -at; lat. Nausi-caa, -ae). Fiica lui Alcinoos, regele feacilor, si a Aretei; 1-a gasit pe Ulise atunci cīnd acesta a naufragiat pe insula feacilor si 1-a īnsotit la curtea tatalui sau. Casatoria ei cu Ulise, dorita, potrivit Odiseii, de Alci­noos, nu a avut loc; traditiile tīrzii o pre­zinta pe Nausicaa drept sotia lui Telemah, fiul lui Ulise, cu care a avut un fiu, Perse-polis sau Perseptolis (vezi).

  Prezente īn literatura antica. Personajul apare īn Odiseea, īn special īn 6.15 si urm. si 7.313 si urm., precum si īn tragedia Nau­sicaa a lui Sofocle ; casatoria ei cu Telemah este amintita de Hellanicos.

  Prezente īn literatura moderna. Dintre relua­rile mitului, mentionam drama Nausicaa a lui Goethe, neterminata.

Nausitoos (gr. NocuaC-froog, -ou). 1) Regele feacilor, fiul lui Poseidon si al Peribeei. A domnit initial īn Hiperia, de unde si-a condus poporul īn insula Scheria; aici 1-a vizitat Ulise, potrivit Odiseii; migrarea feacilor a fost determinata de ocuparea Hiperiei de catre ciclopi. Nausitoos este tatal lui Antinous, regele feacilor care 1-a gazduit pe Ulise la curtea sa.

  Prezente īn literatura antica. Odiseea, 6.7 si urm. si 7.56 si urm.; Apollonios din Rodos, Argonauticele, 4.539 si urm.

NAUTES

580

2)  Fiul lui Ulise si al lui Calipso si fratele lui Nausinoos sau, potrivit altei versiuni, fiul lui Ulise si al Circei si fratele lui Telegonos.

  Prezente īn literatura antica. Hesiod, Teo-gonia, 1017.

3)  Cīrmaciul corabiei cu care Tezeu a īntreprins expeditia īn insula Creta īmpo­triva Minotaurului.

  Prezente   in   literatura   antica.   Plutarh, Tezeu, 17.

Nautes (gr. NctuTTis, -ou; lat. Nautes, -is). Batrīn erou troian care 1-a urmat pe Enea dupa caderea Troiei; la debarcarea īn Sici-lia, 1-a sfatuit pe acesta sa nu ramīna pe insula, ci sa se īndrepte spre Latium. Era considerat stramosul mitic al nobilei fa­milii romane a Nautilor (Vergiliu, Eneida, 5.704 si urm.). O traditie secundara poves­tea ca Nautes a salvat Paladionul īn timpul incendiului de la Troia si ca 1-a adus īn Italia, īncredintīndu-1 urmasilor sai.



Naxos (gr. Natot, -ou; lat. Naxos sau Naxus, -i). Celebra insula din Marea Egee, cea mai mare dintre Ciclade, cunoscuta din vremurile stravechi pentru vinul pro­dus aici. Mitologia o asocia cu faptele lui Dionysos si ale Ariadnei: potrivit unei ver­siuni a mitului, Tezeu a parasit-o aici pe Ariadna, care a fost gasita de Dionysos (vezi Ariadna). īn Antichitate era faimoasa pentru cultul lui Dionysos.

Nebris (gr. vef3pL£, -iSog). Cu acest termen era indicat īn Grecia vesmīntul din piele de caprior purtat de bacante īn timpul sar­batorilor dionisiace (Euripide, Bacantele, 24, 136, 696).

Nebunie. īntr-un prim sens, foarte gene­ral, nebunia este prezentata īn literatura clasica si īn special īn mitologie ca rezultat al unei interventii divine, externe omului, care īl īndeparteaza de sine si care īn multe cazuri constituie preludiul unei nenorociri si mai mari. īn poemele homerice, nebunia este redata adesea cu termenul ate, ce indica orbirea, īncetosarea vremelnica a mintii din cauza unei interventii demonice externe. Potrivit oratorului Licurg, „cīnd mīnia demonilor nenoroceste un om, mai īntīi īi ia din minte dreapta īntelegere si īl calauzeste catre cea mai rea judecata, ca

sa nu fie constient de propriile-i greseli" (In Leocratem, 92). Sau, dupa cum spune Sofocle, „astfel zice īntelepciunea unei ma­xime celebre: uneori raul pare sa fie bine, cīnd zeii īncīlcesc si orbesc mintea omului" (Antigona, 620-624). Este conceptul expri­mat īn latina prin maxima quem deus vuit perdere, prius dementat. Prin urmare, nebunia este īn primul rīnd o īnselaciune a zeilor, care traseaza astfel cai de obicei invizibile pentru muritori sau īi pedepsesc pe oameni pentru vreo vina.

īn al doilea rīnd, nebunia se poate pre­zenta, tocmai pentru ca este atribuita unei interventii divine, ca o alterare a conditii­lor normale ale omului ce duce la dobīndi-rea unor bunuri superioare; īn acest sens, Socrate poate afirma ca „cel mai mare bine ne vine din nebunie" (Platon, Phaidros, 244a). Platon distinge patru tipuri de alte­rare a conditiilor normale datorita inter­ventiei divine: mīnia profetica, aflata sub ocrotirea lui Apollo; cea rituala, al carei patron este Dionysos; cea poetica, pusa sub inspiratia muzelor; si cea erotica, inspi­rata de Eros si Afrodita (ibidem). Pentru aceste aspecte vezi Mania.

Termenul „nebunie" capata un al treilea sens cīnd se refera la o tulburare de ori­gine patologica, īn care nu intervin zeii sau demonii. Cazuri precum cel al Cleomenei sau cel al lui Cambise, relatate de Herodot (6.84; 3.33), intra īn aceasta categorie. Ele sīnt īnsa mult mai rare īn mitologia cla­sica, unde se povestesc mai ales episoade care pot fi conduse la primul si la cel de-al doilea sens al nebuniei, indicate anterior.

Exemple de personaje atinse de nebunie se gasesc si īn poemele homerice. Ulise e zeflemisit ca fiind „cam ticnit" de Melantos si de petitori cīnd vine īn Itaca īn zdrente de cersetor (Odiseea, 18.327; 20.377). O traditie necunoscuta de Homer povesteste de asemenea ca Ulise se prefacuse ca este nebun pentru a evita sa plece la razboiul īmpotriva Troiei (Hyginus, Fabule, 95; vezi Ulise). si Polifem, care, cuprins de durere dupa ce a fost orbit de Ulise, le striga celor­lalti ciclopi: „Nimeni ma omoara" (Odiseea, 9.410 si urm.), reprezinta un exemplu de nebunie - cel putin astfel este considerata de ceilalti tovarasi, care īl lasa īn seama destinului sau. si „nobilul Aiax a fost ata­cat, dezonorat de nebunie" (Sofocle, Aiax,

581

NECROMANŢIE

216-217), care 1-a facut sa recurga la „vorbe de batjocura, pe care nu un om, ci un zeu i le spunea" (vv. 243-244). Potrivit versiunii mitului ce i-a inspirat pe tragici, Aiax si-a pierdut mintile pentru ca nu i-au fost īncredintate armele lui Ahile, care i-au fost date lui Ulise. Apucat īn timpul noptii de nebunie, a decimat cirezile des­tinate soldatilor greci, iar cīnd a avut un moment de luciditate si si-a dat seama de nenorocirea sa, s-a sinucis. O scena de ne­bunie impresionanta este cea a lui Oedip, descrisa de Sofocle; dupa moartea Iocas-tei, acesta „a dat buzna īn casa strigīnd, si de atunci n-am mai putut privi nenoro­cirea ei, ci ne-am uitat tinta la el, care mergea de colo-colo furios, cerīnd sa i se dea o sabie. [...] In furia sa, un zeu i-a aratat ce cauta, si nu vreunul dintre noi, cei care eram acolo. Urlīnd disperat, s-a napustit pe usa..." (Sofocle, Oedip rege, 1252 si urm.). Nu mai putin precisa este descrierea nebuniei lui Heracle, care, pe cīnd aducea un sacrificiu pentru purifi­carea casei contaminate de uciderea lui Licos (vezi Heracle, Faptele ulterioare), „dintr-o data s-a oprit si a ramas īn tacere. Tatal implora, iar copiii s-au uitat la el. Nu mai era acelasi. īsi rotea ochii tulbu­rat, globul era umflat si plin de sīnge, pe barba deasa īi curgeau balele. Cu un rīs nebun, a īnceput sa vorbeasca. [...] Apoi, miscīndu-se si neavīnd nici un car, zicea ca-1 are. [...] Servitorilor le venea sa rīda si sa tremure de spaima īn acelasi timp. [...] si-a scos chitonul si a īnceput sa lupte īmpotriva nimanui si se proclama īnvin­gator asupra nimanui dupa ce ceruse atentie" (Euripide, Heracle, 929 si urm.). Nebunia apare si īn alte povestiri mito­logice, ca acelea care īi au ca protagonisti pe Attis (vezi Attis si Agdistis), pe fiicele lui Pretos, Pretidele (vezi Pretos), pe Aglauride (vezi Aglauros) sau pe Licurg (vezi, 1) si pe multi altii. Nebunia are un rol central īn mitul lui Oreste, pe care eri­niile l-au facut sa-si piarda mintile dupa ce si-a omorīt mama (vezi Oreste). Erinii-lor, teribilele zeite ale razbunarii, le revine sarcina de a declansa nebunia ca pedeapsa divina: „Cīnd ne-am nascut, cīnta corul eriniilor īn Eumenidele lui Eschil, ne-a fost impusa aceasta soarta". Cīntecul lor este „nebunie, delir pentru distrugerea

sufletului, imnul eriniilor care cucereste inima, fara lira, pierzania muritorilor" (Eumenidele, 341 si urm.). īn figura eri­niilor lui Eschil se incarneaza aspectul cel mai groaznic al nebuniei, cel al pedepsei cu care zeii īi lovesc pe muritori. Asa cum arata gramaticul Aristofan īn argumentul Eumenidelor lui Eschil, numai Atena le poate potoli pe erinii, care dupa interven­tia sa sīnt numite eumenide, literal „bine­voitoare" (vezi Eumenide).

Daca se exclud formele de nebunie legate de posedarea divina (cele mentionate īn pasajul citat din Platon si cele despre care se vorbeste la rubrica Mania), mitologia ne prezinta īndeobste nebuni furiosi, dez­lantuiti si periculosi. Numai rareori (ca īn Heracle al lui Euripide sau īn episoadele de nebunie simulata, ca aceea 3 lui Ulise) exista un mic spatiu pentru un zīmbet, provocat de bizareria comportamentelor induse de nebunie celor pe care īi atinge. De obicei īnsa predomina dimensiunea tra­gica, īntrucīt atunci cīnd nu este un dar al cerului, nebunia e o pedeapsa a zeilor si, ca atare, nu īngaduie rīsul, care ar repre­zenta o atenuare a tensiunii si o forma de eliberare.

Necesitatea (gr. 'Avaf xt], -t|c; ; lat. Necessi-tas, -atis). Personificarea Necesitatii, nu­mita de greci Ananke, era vazuta ca o zeita puternica, pe care nu o puteau evita nici oamenii, nici zeii. īn unele reprezentari din epoca romana apare cu niste cuie de bronz īn mīna, pe care le folosea ca sa fixeze hotarīrile Destinului. Este numita uneori „Moira cea puternica"; potrivit unei versiuni a mitului, Moirele nu sīnt fiicele lui Zeus, ci urmasele, prin partenogeneza, ale Necesitatii.

Necromantie. Forma de Divinatie (vezi) care consta īn stabilirea unui contact (ade­sea prin intermediul experientei incubatiei īntr-un anumit sanctuar) cu mortii, īn spe­cial cu personajele mitologice carora li se atribuiau virtuti profetice, cu scopul de a obtine raspunsuri īn legatura cu evenimen­tele viitoare. Necromantia a fost foarte ras-pīndita atīt īn Grecia (unde a aparut, se pare, īn Tesalia), cīt si la Roma si īn lumea romana. Printre cei care se ocupau de necro­mantie, Cicero īi aminteste pe Vatinius si Appius Claudius Pulchrus; Varro susti­nea ca ea fusese descoperita de Pitagora.

NECTAR

582

O celebra scena de necromantie gasim īn cīntul 11 din Odiseea (vv. 23 si urm.), unde Ulise, urmīnd indicatiile vrajitoarei Circe, ofera o libatie sufletelor celor morti si ucide pentru ei doua oi negre īntr-o groapa sapata īn acest scop; mortii vin sa bea sīngele, ceea ce le permite sa comunice o vreme cu cei vii. Astfel, Ulise poate sa ia legatura cu tovarasul sau Elpenor, cu mama sa Anticleea si cu prezicatorul Tiresias (vezi si Nekyja). īn poezia latina, o scena sugestiva de ritualuri si sacrificii destinate sa-i deschida lui Enea portile lumii infernale si sa-i permita sa vor­beasca cu mortii se gaseste īn cīntul 6 al Eneidei.

Nectar. Bautura divina, ce era consumata de zei si conferea nemurirea. Identificat uneori cu ambrozia, īnsa cel mai adesea asociat cu aceasta, nectarul le era rezervat numai īn mod exceptional muritorilor.

Neda (gr. Ne6a, -r|£; lat. Neda, -ae). Nimfa din Arcadia, fiica lui Oceanos. Din iubirea ei cu Zeus s-au nascut cele patru muze amintite īn traditia mai veche: Telxiope, Aoide, Arhe si Melete. īn cinstea ei, Rhea a dat numele Neda unui izvor care a tīsnit din pamīntul arid al Arcadiei - unde toate rīurile secasera — dupa ce 1-a nascut pe Zeus, pe cīnd cauta apa ca sa spele copilul si a lovit pamīntul cu sceptrul, implorīnd-o pe Geea.

Prezente īn literatura antica. Este amintita de Calimah īn Imn catre Zeus; de aseme­nea, apare īn cīteva pasaje din Pausanias si īntr-o trimitere a lui Cicero (De natura deorum, 3.54), a carei interpretare ramīne incerta.

Neenia. Sarbatori religioase celebrate la Roma īn cinstea lui Bacchus atunci cīnd se bea pentru prima oara vinul nou.

Neera (gr. Neoupa, -ac;; lat. Neaera, -ae). Numele apare frecvent īn poezia clasica; pe līnga faptul ca indica o serie de figuri feminine, este si apelativul mai multor nimfe.

Nefalion (gr. NncpaXCojv, -wvoc;). Erou cre-tan legat de mitul lui Heracle. Era fiul lui Minos si al nimfei Paria; īmpreuna cu fratii sai Eurimedon, Chrises si Filolaos s-a stabilit īn insula Paros. Pe acolo a trecut Heracle īn timpul expeditiei pentru

obtinerea cingatorii Hipolitei (pentru detalii vezi Heracle), dar īn timpul sederii sale īn insula Nefalion si fratii sai i-au ucis doi tovarasi. Eroul s-a razbunat omorīndu-i la rīndul sau pe fiii lui Minos.

Prezente In literatura antica. Apollodor, Biblioteca, 2.5.9; 3.1.2.

Nefast (lat. nefastus). La Roma, ceea ce era interzis de religie, mai precis ziua īn care nu erau īngaduite adunarile si jude­catile (de la sensul literal al cuvīntului: „[ziua] īn care nu se poate vorbi"). In calen­darul roman, zilele nefaste erau inidicate cu litera N; la baza instituirii lor, pe līnga motivele propriu-zis religioase, se semna­leaza si corespondenta lor cu o serie de evenimente negative pentru cetate, cum sīnt luptele terminate cu o īnfrīngere. Pen­tru alte detalii vezi Calendar.

Nefele (gr. NecpeXfi, -r\q ; lat. Nephele, -es). Literal, „nor". Era sotia lui Atamas si mama lui Frixos si a Helei; dupa ea, Hele este numita Nefelida. Pentru detalii vezi Atamas.

Nefelida (gr. NecpeXic;, -ifioc;). Epitet cu care era indicata Hele (vezi), fiica Nefelei.

Nekyia (gr. vexmcc, -ac;). Termen grecesc ce se refera propriu-zis la ritul magic prin care se intra īn legatura cu sufletele morti­lor, cu scopul de a afla ce se va'īntīmpla īn viitor; deriva din grecescul vixuq, „mort". Cu acest termen se indica de obicei cīntul 11 din Odiseea, unde are loc ritualul pentru invocarea sufletului lui Tiresias, care tre­buie sa īi dea lui Ulise indicatii privitoare la īntoarcerea sa īn patrie. īn povestirea homerica, Ulise si tovarasii sai urmeaza instructiunile vrajitoarei Circe: navigheaza o zi pe rīul Oceanos, pīna cīnd ajung la intrarea īn lumea infernala, situata īn Vestul extrem; aici sapa o groapa īn care pun ofrandele pentru morti; acestea tre­buie sa intre īn pamīnt ca sa ajunga īn lumea de dincolo. Ofrandele constau īn lapte, miere, vin si apa, presarate cu faina de orz; deasupra lor sīnt sacrificate o oaie neagra si un berbec. Sīngele victimelor atrage sufletele mortilor care, bīnd din el, īsi recapata amintirea vietii lor pamīntesti si puterea de a-1 vedea si de a-1 recunoaste pe Ulise, care face parte din lumea celor vii. Astfel, Tiresias poate sa ia legatura cu Ulise si sa-i arate drumul de īntoarcere īn

583

NEMESIS

patrie. Pe līnga acest episod, ce constituie Nekyia prin excelenta si a fost ales īn lumea greaca īntr-o serie de opere picturale deo­sebit de importante (subiectul a fost repre­zentat, printre altii, de Polignot, īn sala de reuniuni (Lesche) a cnidienilor de la Delfi), o „a doua Nekyia" ar constitui-o epi­sodul coborīrii sufletelor pretendentilor īn infern, unde īi īntīlnesc pe eroii greci care participasera la razboiul troian (Odiseea, 24.1 si urm.). Vezi si Necromantie.

Neleu (gr. NnXeug, -ewg; lat. Neleus, -eos sau -ei). 1) Erou grec, fiul lui Poseidon si al lui Tiro, fiica lui Salmoneu (vezi schema de la rubrica Pelias). Potrivit traditiei, Tiro s-a īndragostit de apele rīului Enipeu (vezi), īnsa Poseidon era īndragostit la rīndul lui de ea si s-a transformat īn rīu ca sa o cucereasca. Din unirea lor s-au nascut doi fii. Neleu si fratele sau geaman, Pelias, au fost abandonati de mama lor, dar au fost gasiti de un cioban, care i-a crescut. Mai tīrziu, Neleu si Pelias au aflat care era adevarata lor origine. Dupa moartea lui Creteu, regele din Iolcos, care se casato­rise īntre timp cu mama lor, au urcat pe tron, īndepartīndu-1 pe Eson, fiul lui Tiro si al lui Creteu. Curīnd īnsa au aparut disensiuni īntre cei doi frati si Pelias 1-a alungat pe Neleu, ramīnīnd sa domneasca singur; Neleu a devenit rege īn Pilos, cetate pe care a īntemeiat-o.

Neleu s-a casatorit cu Chloris, fiica Nio-bei, si a avut doisprezece fii; toti fiii sai, cu exceptia lui Nestor (vezi), au fost ucisi de Heracle atunci cīnd acesta a pornit raz­boi īmpotriva cetatii Pilos, īn timpul expe­ditiei pentru prinderea boilor lui Gerion (vezi Heracle).

Prezente īn literatura antica. Este amintit de Homer īn Iliada (11.671 si urm.) si īn Odiseea (11.235 si urm.), de Pindar īn Pythice, 4, de autorul anonim al operei Carmen Nelei, de Ovidiu īn Metamorfoze (12.530 si urm.), de mitografi ca Apollodor si Hyginus, precum si īn unele pasaje din Pausanias.

2) Urmasul celui dintīi si fiul lui Codros, regele Atenei. Unele izvoare īl considera īntemeietorul cetatii Milet.

Nemeea (gr. Nejiea, -ag; lat. Nemea, -ae sau Nemee, -es). Vale de la granita de miaza­noapte a Argolidei, īntre Cleone si Fliont,

celebra īn mitologie datorita muncilor lui Heracle (lupta īmpotriva leului din Ne­meea : vezi Heracle). Din doi īn doi ani aici aveau loc, dupa modelul jocurilor olimpice, jocurile Nemeene (vezi).

Nemeene, jocuri (gr. io. Nejieioc; lat. Nemea, -orum). īntreceri (vezi Agones) celebrate īn Grecia, īn valea Nemeea din Pelopones, la sanctuarul lui Zeus Nemeios. Aveau loc din doi īn doi ani, īn anii al doilea si al patrulea ai fiecarei olimpiade, catre sfīrsitul verii; au fost jocuri pan-elenice (la care luau parte grecii din toate regiunile) īncepīnd cu anul 573 ī.Hr., cīnd sīnt atestate. Initial īn cadrul lor aveau loc īntreceri atletice si curse de cai; īn epoca elenistica au fost introduse si com­petitiile muzicale. īnvingatorii (īn cinstea unora dintre ei Pindar a scris Nemeenele) erau premiati cu o cununa din telina proas­pata, īn legatura cu instituirea jocurilor exista variante diferite. Potrivit unei tra­ditii, ea se datoreaza lui Heracle, care a vrut sa comemoreze astfel victoria asupra leului din Nemeea (vezi Heracle) ; potrivit unei reconstituiri diferite, jocurile au fost instituite de Adrast, Amfiaraos si cei sapte eroi care, īn frunte cu Polinice, au par­ticipat la expeditia īmpotriva Tebei (vezi Cei sapte īmpotriva Tebei) pentru a-1 come­mora pe Arhemoros (Ofeltes), fiul lui Licurg, regele din Nemeea; micul Arhe­moros a murit din cauza neatentiei doicii sale, Hipsipile, care 1-a asezat pe pamīnt ca sa le arate unor razboinici din Argos un izvor si nu a vazut ca acolo era un sarpe veninos, care s-a īncolacit īn jurul copilu­lui si 1-a ucis.

Nemeios (gr. Nep.eiog, -ou; lat. Nemeaeus, -i). Epitet cu care era venerat Zeus īn sanc­tuarul din valea Nemeea din Pelopones.

Nemesia (gr. Nejieo-eioc, -uv). 1) Epitet cu care erau indicate eriniile sau furiile, ca divinitati razbunatoare (de la grecescul vljieerig, „razbunare").

2) Sarbatori religioase grecesti care aveau loc la Atena īn luna Boedromion (vezi Calendar), īn cinstea mortilor. Sīnt asociate cu Necisiile sau Genesiile, īn ca­drul carora era celebrata Geea si se come­morau mortii.

Nemesis (gr. Nejiecug, -ewg; lat. Nemesis, -is). Numele, derivat din grecescu

NEMETONA

584

„a se mīnia", indica mīnia īndreptatita fata de pacatul hybris-u\ui si, mai precis, o in­dica pe zeita care pedepseste acest hybris. Initial ea reprezenta probabil un soi de echilibru īntre lucrurile bune si cele rele care li se īntīmplau oamenilor si din acest motiv, pe līnga faptul ca pedepsea crimele, le trimitea nenorociri celor ce i se pareau prea norocosi, din gelozie fata de cei care aveau de toate si erau prea fericiti. Pentru ca pedepsea si aducea nenorociri, a sfīrsit prin a fi asimilata eriniilor sau, īn lumea romana, furiilor.

Zeita Nemesis reprezinta personificarea ideilor morale abstracte, dar apare ca o divinitate bine definita īnca din epocile vechi. Pe cīnd la Homer cuvīntul indica mai degraba o idee etica decīt o persona­litate divina propriu-zisa, īn poemul ciclic Cipriile se configureaza ca divinitate femi­nina iubita de Zeus; ca sa scape de insis­tentele regelui zeilor, ea se transforma īn diferite animale si, īn cele din urma, se uneste cu el sub forma unei gīste. Din uni­rea lor se naste Elena, pe care alte izvoare o considera fiica Ledei (īn aceasta versiune īnsa Leda este doar o doica, ei fiindu-i dat īn grija oul produs de Nemesis). Personali­tatea lui Nemesis ca figura divina poate fi reconstituita si din Teogonia lui Hesiod, unde este amintita ca fiica a Noptii.

īn epocile mai tīrzii, zeita tinde sa se confunde cu alte divinitati ce reprezinta personificarea unor concepte analoage celor din care a aparut figura lui Nemesis ; astfel, o vedem alaturīndu-se sau identifi-cīndu-se cu eriniile, pe care le-am mentio­nat deja, dar si cu Tyche, Victoria, Psyche sau Isis.

  Epitete.   Adrasteia   (īntrucīt   instituirea cultului sau īi era atribuita lui Adrast); Ramnusia (de la sanctuarul din Ramnus).

  Atribute.  Sīnt mai ales simboluri ce se refera la rolul sau punitiv si de echilibrare a destinului, dar uneori se confunda cu atributele altor divinitati, cu care Nemesis este asociata. Din acest motiv, īn reprezen­tarile ei apar adesea aripile, roata, balanta, grifonul etc.

  Raspīndirea cultului.  Principalul centru de cult al lui Nemesis se afla la Eamnus, īn Atica; zeita era venerata si la Smirna, īn Beotia, unde, potrivit traditiei, cultul sau a fost introdus de Adrast.

  Prezente īn literatura antica. Transformarile lui Nemesis sīnt amintite īn Cipriile, pre­cum si de Apollodor, 3.10.7; originea sa e mentionata de Hesiod, Teogonia, 223 si urm. De asemenea, Nemesis apare īn diferite pasaje din Iliada si din Odiseea, īn operele tragicilor   (Eschil,   Cei   sapte   īmpotriva Tebei, 233 si urm.; Sofocle, Filoctet, 601 si urm. si Electra, 792 si urm.), la Pausanias si Herodot (1.34). Catul (64.395 si 66.71) o prezinta ca pe o divinitate razboinica si o defineste drept „fecioara  din Ramnus", fara sa o numeasca.

  Iconografie.   Cea  mai  celebra  sculptura reprezentīnd-o pe Nemesis este cea a lui Agoracrit de la Ramnus, care se afla pro­babil īn sanctuarul zeitei; sculptura ne-a parvenit fragmentar, īnsa s-au pastrat mai multe copii. Se poate face o comparatie cu Demetra din Rotonda Vaticanului, despre care unii cred ca e mai probabil sa fie o statuie a lui Nemesis. īn epocile mai recente, sculpturile o reprezentau īntr-o atitudine caracteristica, mai precis scuipīnd īntr-un fald al mantiei (scuipatul īn sīn era un gest obisnuit pentru īndepartarea deochiului: cf. Teocrit, Idile, 6.39 si alti autori).

Nemetona. īn religia celtilor din Galia, astfel se numea o divinitate feminina ce aparea alaturi de zeul razboiului, Hesus, identificat de romani cu Marte.

Nemoralia. Sarbatori religioase celebrate de romani īn cinstea Dianei, zeita padu­rilor, cu trimitere la padurea din Aricia (vezi).

Nemorensis (lat. Nemorensis, -is). Epitet cu care era indicata īn lumea romana zeita Diana, de la padurea sacra din Aricia (vezi), unde īi era īnchinat un cult particular. Padurea sacra (nemus) se afla pe malul lacului Nemis, al carui nume deriva din cel al padurii; aici veneau īn pelerinaj femeile romane, si cele latine īn general, cerīndu-i Dianei o nastere usoara si fara complicatii. Ca zeita a lunii, Diana era asociata fenomenelor de gestatie si nas­tere. De asemenea, aici avea loc un ritual unic, foarte vechi: preotul zeitei, numit rex nemorensis, putea fi provocat la lupta de un sclav fugar, iar īnfruntarea dura pīna cīnd sclavul era ucis sau, dimpotriva, obtinea victoria, cīstigīnd astfel nu doar libertatea, ci si titlul de rex nemorensis al preotului īnvins.

585

NEMURIRE

Nemurire. īn povestirile mitologice, ne­murirea reprezinta conditia zeilor. De fapt, ei nu sīnt eterni, adica nu exista de la īnceputul lumii; pentru fiecare se recon­stituie cu precizie nasterea (adesea mira­culoasa si exceptionala) si genealogia. Ei nu cunosc īnsa moartea; adesea au o copi­larie (ca īn cazul lui Hermes, care de altfel demonstreaza ca are calitati exceptionale īnca din fasa) si cresc, dar o data ajunsi la o maturitate ideala, ce corespunde depli­natatii fortelor, nu mai īmbatrīnesc si nu mor. Din acest motiv sīnt numiti adesea „nemuritorii". Nemurirea este conditia co­muna a tuturor zeilor, dar nu si a tuturor eroilor. Cu cīteva exceptii (de pilda Heracle), acestia din urma mor, asemenea oameni­lor ; dupa coborīrea lor īn infern īnsa sīnt venerati pe pamīnt ca divinitati, iar īn lumea de dincolo au parte de un destin special, diferit de cel al muritorilor de rīnd, īntrucīt duc o viata linistita si lipsita de griji īn Insulele Fericitilor (vezi Erou). īn lumea romana, de un soi de eroizare beneficiaza īmparatii, care - asa cum povesteste traditia īn cazul lui Romulus -aveau parte de Apoteoza (vezi), ceea ce nu excludea experienta mortii.

si oamenilor li se recunostea totusi o componenta imortala — sufletul, care, spre deosebire de trup, ducea si dupa moarte o existenta autonoma si eterna (vezi Suflet) īn infern sau, potrivit altor doctrine (orfism, pitagorism), se reincarna, parcurgīnd de fiecare data un itinerar complex al mortii si renasterii īn trupuri diferite.

Trupul omenesc este īnsa condamnat īn mod fatal la moarte. Mitul aminteste doar cīteva cazuri de indivizi pentru care zeii īncearca sa obtina darul nemuririi. Cel mai celebru este cazul lui Ahile, pe care mama sa Thetis 1-a īmbaiat īn apa Styxului, pen­tru a-1 face invulnerabil si deci nemuritor, tinīndu-1 de un calcīi, ce a ramas singura sa parte vulnerabila. Potrivit altor versiuni ale mitului, Thetis īncercase sa-i faca ne­muritori si pe ceilalti fii ai sai, asezīndu-i īn foc ; aceasta metoda a fost folosita si de Demetra, care i-a aplicat-o lui Demofon, fiul lui Celeos si al Metanirei, ce o gazdui-sera īn timpul sederii sale pe pamīnt, pe cīnd īsi cauta fiica. Copilul crestea foarte repede, dar cīnd mama sa 1-a vazut īntr-o noapte īn mijlocul flacarilor s-a īnspaimīn-

tat si a īmpiedicat-o pe zeita sa continue (pentru detalii vezi Celeos). Dup,a cum putea sa-i faca pe oameni nemuritori, tot astfel focul putea pune capat vietii lor, atunci cīnd supravietuirea era legata de o lance sau de un taciune (este cazul lui Meleagru sau, īn mitologia romana, al lui Mamercus): nemurirea depindea de buna conservare a obiectelor respective, care, arzīnd, au provocat moartea ambelor per­sonaje, īn alte cazuri, zeii le daruiesc nemu­rirea celor pe care īi īndragesc dīndu-le sa bea ambrozie, asa cum se īntīmpla īn mi­tul lui Ixion. Aproape īntotdeauna mitolo­gia ne prezinta povestiri despre oameni care sīnt pe punctul de a dobīndi nemuri­rea, dar care, din diferite motive, revin la conditia lor de muritori. īnduiosatorul mit al lui Eos si Titonos pare sa simbolizeze imposibilitatea omului de a se apropia de conditia fericita a nemuritorilor: lui Tito­nos, un muritor īndragit de Eos, zeii i-au īngaduit sa traiasca vesnic. Eos (Aurora) īnsasi a obtinut pentru el aceasta favoare, dar a uitat sa le ceara zeilor sa-i daruiasca, pe līnga nemurire, si tineretea vesnica. Ceea ce ar putea parea un dar minunat devine astfel o sursa de suferinte cumplite pentru bietul Titonos, destinat sa īmba-trīneasca la nesfīrsit, uscīndu-se si chir-cindu-se, devenind incapabil de orice forma de autonomie, pierzīndu-si practic caracte­risticile umane si ducīndu-si zilele īntr-un cos de rachita (vezi Titonos). Cīnd nemu­rirea devine un sinonim al suferintei fara sfīrsit, ea nu mai este un dar īndelung rīvnit, ci un privilegiu stīnjenitor fata de care moartea este preferabila. īnteleptul centaur Chiron, chinuit de o rana pe care i-o facuse Heracle cu una dintre sagetile sale otravite si care nu se putea vindeca, īi ofera lui Prometeu nemurirea sa; astfel, Prometeu īi pune capat zilelor, iar Chiron face ca titanul sa nu cunoasca moartea.

īn alte cazuri, nemurirea aproape atinsa este refuzata de zei pentru a-1 pedepsi pe cel care nu este demn de ea, asa cum se īntīmpla cu Tideu, pentru care Atena obti­nuse de la Zeus darul nemuririi; Tideu īnsa a īnceput sa manīnce creierul dusma­nului sau Melanipos pe care tocmai īl uci­sese, iar acest gest inuman a determinat-o pe Atena sa nu-i acorde nemurirea (vezi Tideu).

NENIA

586

Nenia (lat. Nenia sau Naenia, -ae). Cu acest termen erau indicate īn latina cīn-tecele si lamentatiile funebre intonate de bocitoare si de rudele celui mort, iar uneori si formulele magice. Era amintita si o zeita a cīntecelor funebre cu acelasi nume, pe care unele izvoare īl considera un sinonim pentru Moarte. Macrobiu sustine ca zeita Nenia avea putere asupra oamenilor din momentul cīnd īncepea agonia, si din acest motiv era invocata la capatīiul lor īn ulti­mele clipe de yiata. Neniei īi era īnchinat un templu la Roma, īn apropiere de Porta Viminalis.

Neokoros (gr. vewxopog, -ou; lat. neocorus, -i). Cu acest termen era indicat īn templele grecesti cel ce se ocupa de curatenie si de īntretinerea edificiului si a obiectelor sacre. In ciuda faptului ca era modest, la Delfi acest rol se bucura de un deosebit prestigiu si putea capata caracteristicile unei functii pe viata. In lumea romana, neocorus a devenit o functie onorifica, atri­buita nu doar unor indivizi, ci si unor cetati care se remarcasera prin devotiunea fata de un anumit zeu sau prin credinta fata de cultul īmparatului.




Neoptolem (gr. NeonT6A€u.og, -ou; lat. Neoptolemus, -i). īn traducere, „tīnarul razboinic", numit si Pirus, „cel cu par blond"; era fiul lui Ahile si al Deidamiei, fiica lui Licomed. Este numit uneori Ahi-lidul, dupa numele tatalui, si Pelidul sau Eacidul, dupa numele strabunilor sai.

Neoptolem a crescut īn palatul lui Lico­med de la Sciros, unde altadata se refugiase tatal sau, īmbracat īn femeie si amestecat printre fiicele lui Licomed ca sa nu plece īn razboiul īmpotriva Troiei (vezi Ahile) ; asa cum se īntīmplase īn trecut cu tatal sau, si Neoptolem a fost tulburat din viata linistita de la palat de catre Ulise, la po­runca oracolului care prorocise ca numai daca Neoptolem si Filoctet (vezi) aveau sa se afle pe cīmpul de lupta, Troia avea sa cada īn mīinile grecilor.

īn razboi, Neoptolem s-a dovedit un demn urmas al tatalui sau si s-a distins prin curaj si eroism. S-a numarat printre raz­boinicii ascunsi īn calul de lemn dus īn cetate; dupa caderea acesteia, el 1-a ucis pe Priam, regele Troiei, pe altarul lui Apollo si a sacrificat-o pe Polixena īn cinstea spi-

ritului tatalui sau. Uciderea lui Priam a stīrnit īnsa mīnia lui Apollo, al carui altar fusese profanat; ca sa-1 pedepseasca, zeul a facut ca el sa nu se mai īntoarca īn pa­trie. Neoptolem nu a mai ajuns niciodata īn tinutul sau natal, Ftia din Tesalia, si nici la Sciros, ci s-a stabilit īn Epir, īn tinutul molosilor, devenind regele acestora si īntemeietorul unei dinastii din care aveau sa faca parte, de-a lungul veacurilor, suve­rani ce se laudau ca īi sīnt urmasi si care se numeau de obicei Neoptolem sau Pirus. Ei afirmau ca sīnt urmasii lui Molosos, fiul lui Neoptolem si al Andromacai, sotia lui Hector, care dupa caderea Troiei, la īm­partirea prazii de razboi, i-a fost daruita lui Neoptolem. El s-a casatorit apoi cu Hermione, frumoasa fiica a Elenei si a lui Menelaos, īnsa a fost ucis de Oreste, ca­ruia Hermione īi fusese promisa de sotie. Se cunoaste si o alta versiune a mitului, potrivit careia Apollo, ca sa-1 pedepseasca pe Neoptolem pentru sacrilegiul comis prin uciderea lui Priam, a facut ca el sa moara la Delfi, īn timpul unei īncaierari (Pindar, Nemeene, 7.33 si urm.).

  Epitete. Ahilidul, Pelidul, Eacidul.

  Raspīndirea cultului. Neoptolem era vene­rat īn Epir ca stramos al familiei regale. De asemenea, īi era īnchinat un cult la Delfi ; potrivit lui Pausanias (1.4.4), cultul sau dateaza din epoca tīrzie.

  Prezente īn literatura antica. Principalul izvor ce cuprinde episoadele din razboiul troian care l-au avut ca protagonist pe Neoptolem este Iliada ; īn Odiseea (3.188--189; 4.5 si urm.) sīnt amintite evenimen­tele urmatoare si casatoria lui cu Hermione. Faptele lui Neoptolem faceau si obiectul Micii Iliade. Uciderea lui Priam si mīnia lui Apollo sīnt descrise de Pindar (Peane, 6.100 si urm.) si Vergiliu (Eneida, 2.513 si urm.). īn versiunea vergiliana, Neoptolem apare īntr-o lumina sinistra: el īl ucide nu doar pe Priam, ci si pe micul Polites, fiul acestuia, si tot el īl arunca dintr-un turn pe micul Astianax, fiul lui Hector. Pentru moartea lui Neoptolem īn īncaierare cf. Pin­dar, Nemeene, 7. De asemenea, Neoptolem este mentionat de Sofocle (Filoctet), Euri-pide   (Andromaca),   Accius   (Neoptolem), Livius Andronicus (Hermione) si Pacuvius (Hermione), ultimele doua pierdute.

  Prezente īn literatura moderna. J. Racine, Andromaca ; P.J. de Crābillon, Pyrrhus.

587

NEREIDE

  Iconografie. Neoptolem apare frecvent īn arta greco-romana, īn ceramica, mozaicuri si picturile murale, īn special īn scenele din Ilioupersis, īn timp ce o ucide pe Poli-xena pe mormīntul lui Ahile sau cīnd īl omoara pe Priam pe altarul lui Apollo.

Nephalia (gr. vncpdXta [ta]). Cu acest ter­men (īn traducere, „fara vin", de la forma verbala vVjcpii), „a fi cumpatat") erau indi­cate īn Grecia libatiile de lichide ce nu contineau vin, de pilda cele de lapte si miere (Eschil, Eumenidele, 107). Printre divinitatile carora li se ofereau libatii fara vin se numarau eumenidele (Sofocle, Oedip rege, 100).

Neptun (lat. Neptunus, -i). Identificat īn epoca tīrzie cu zeul grec Poseidon (vezi), Neptun era o veche divinitate romana, propriu-zis nu a marii, ci a apelor interne si īn special a izvoarelor.

Nu avem informatii precise īn legatura cu aspectele mai vechi ale acestui zeu; stim ca era venerat īmpreuna cu zeita Sala-cia, si ea asociata izvoarelor; de aseme­nea, stim ca etruscii aveau un zeu numit Nethuns. Nu este īnsa limpede pīna la ce punct cultul lui Nethuns 1-a influentat pe cel al lui Neptun sau daca, dimpotriva, este debitor cultului romanilor. Pare sigur doar faptul ca identificarea cu Poseidon a fost determinanta pentru o conturare mai precisa a figurii zeului, caruia īi sīnt atri­buite toate caracteristicile lui Poseidon, cu prerogativele sale tipice si mai ales cu dom­nia sa asupra marilor, pe care romanii, ce initial nu fusesera un popor de marinari, o neglijasera complet īn cazul figurii mai vechi a acelui Neptun local. Cultul lui Neptun/Poseidon īncepe sa se afirme la Roma īn special dupa primele victorii ro­mane pe mare, deci nu īnainte de primul razboi punic.

Este interesant sa observam ca īn epoca imperiala cultul lui Neptun s-a raspīndit si īn provincii, recuperīnd īnsa, īn zonele de miazanoapte ale imperiului, legatura originara cu apele interne: īn aceste pro­vincii, Neptun si-a reluat aspectul de zeu al izvoarelor si a fost asociat unor culte locale.

  Atribute. Sīnt cele proprii lui Poseidon: tridentul, caii-de-mare, delfinii etc.

  Raspīndirea cultului. Principalul templu īnchinat lui Neptun/Poseidon se afla la

Roma, pe Cīmpul lui Marte. Sarbatorile solemne ale zeului (Neptunalia) aveau loc īn capitala, īn luna iulie; atunci credin­ciosii construiau adaposturi din ramuri (umbrae) īntr-o padure din apropierea Romei, unde aveau loc serbari si libatii. Acest aspect al cultului ar confirma natura initiala a lui Neptun: aceea de zeu al izvoa­relor, si nu al marii.

Iconografie. Neptun apare īn diferite relie­furi si picturi din epoca romana. Dintre acestea se remarca Altarul lui Domitius Ahenobarbus, coloana de la Magonza si un mozaic de la Constantina. Pentru alte detalii vezi Poseidon.

Neptunalia. Sarbatori religioase celebrate la Roma īn cinstea lui Neptun. Aveau loc īn fiecare an la 23 iulie; atunci se con­struiau umbrare din frunze, pentru a-i feri pe credinciosi de caldura verii. Spre sfīrsi-tul epocii imperiale, la aceste sarbatori s-au adaugat jocuri sportive (numite Ludi Neptunales) care cuprindeau naumahii (batalii navale simulate, ce se desfasu­rau pe lacuri special create, prin inunda­rea circurilor sau amfiteatrelor) si curse de cai.

Neptunis (gr. Neirtouvic, -iSot). Epitet cu care este indicata uneori Hipolita, regina amazoanelor.

Nereea (gr. Napadi, -T|g). Numele unei nimfe iubite de zeul Soarelui, Helios.

Nereide (gr. NripTjtāes, -uv ; lat. Nereides, -um). Nume cu care sīnt indicate, colectiv, cele cincizeci de fiice ale lui Nereu si ale lui Doris. Nereidele erau nimfele marine din Mediterana, diferite de naiade, nim­fele izvoarelor, si de oceanide, nimfele Oceanului. Cea mai celebra nereida a fost Thetis, mama lui Ahile. Nereidele erau considerate divinitati blīnde si binevoi­toare, care locuiau īmpreuna cu tatal lor pe fundul marii; de asemenea, se credea ca īi ocroteau pe marinari. Erau venerate īn diferite localitati din Grecia, īn special īn cetatile de pe coasta si īn principalele porturi. Se spunea ca erau niste tinere splendide, īnsa nu rareori sīnt reprezen­tate cu trupul pe jumatate de om, pe juma­tate de peste. Legatura lor cu marea este evidentiata si de numele unora dintre ele : una se numeste Glauce, „cea albastra", alta Thalia, „cea verde" etc.

NEREU

588

> Iconografie. Nereidele apar adesea īn arta greaca si īn cea romana, atīt īn pictura, cīt si īn sculptura (īn special īn reliefuri). Din­tre monumentele cele mai importante care ne ajuta sa reconstituim iconografia nerei­delor se disting, pe līnga diferite picturi din cetatile vezuviene, asa-numitul Monu­ment al nereidelor de la Xantos, īn Licia (aflat īn prezent la British Museum) si Alta­rul lui Domitius Ahenobarbus, din epoca romana, aflat actualmente la Gliptoteca din Miinchen.

NEREIDELE

lliada, 18.38-49 si 5.51

Hesiod,

Teogonia,

240-264

Apollodor, Biblioteca, 1.2.7

Acteea, Agave, Amathia, Amfi-nome, Amfitoe, Apseude, Calia-nasa, Calianira, Cimodoce, Cimotoe, Climene, Dexamene, Dinamene, Doris, Doto, Ferusa, Galateea, Glauce, Halia, Ianasa, Ianira, Iera, limnoreia, Melite, Mera, Nemerte, Neseia, Oritia, Panope, Proto, Speio, Thalia, Thetis, Toe (total: 34 de nume)

Acteea, Agave, Amfitrita, Auto-noe, Cimo, Cimodoce, Cimotoe, Dinamene, Doris, Doto, Eione, Erato, Eucrante, Eudora, Euli-mene, Eunice, Eupompe, Eva-gore, Evarne, Ferusa, Galateea, Galene, Glauce, Glauconome, Halimede, Hiponoe, Hipotoe, Laomedia, Liagore, Lisianasa, Melite, Menipe, Nemerte, Ne­seia, Neso, Panope, Pasiteea, Pontoporeia, Pronoe, Proto, Psa-mate, Pulinoe, Sao, Speio, Temisto, Thalia, Thetis, Toe (total: 48 de nume)

Acteea, Agave, Amfitrita, Auto-noe, Calipso, Ceto, Cimo, Cimo­toe, Cranto, Dero, Dinamene, Dione, Doto, Eione, Erato, Eu­crante, Eudora, Eulimene, Eu-molpe, Eunice, Evagore, Ferusa, Galateea, Glauconome, Halia, Halimede, Hiponoe, Hipotoe, Ianira, Ione, Limnoreia, Lisiana-nasa, Melite, Nausitoe, Neome-ris, Neseia, Panope, Pantomedusa, Plexaure, Polinome, Proto, Psa-mate, Sao, Speio, Thetis (total: 45 de nume)

Hyginus,

Fabule

(praef.,

8.10.14-

21)

Nume

comune

tuturor

listelor

Acteea, Agave, Amathia, Amfi-nome, Amfitoe, Apseude, Aretusa, Asia, Beroe, Calianasa, Cidipe, Cimodoce, Cimotoe, Cleio, Cli­mene, Creneis, Deiopeea, Dexa­mene, Dinamene, Doris, Doto, Drimo, Efira, Euridice, Ferusa, Filodoce, Galateea, Glauce, Ia­nasa, Ianira, Iera, Leucotoe, Licoriade, Ligeea, Limnoreia, Melite, Mera, Nemerte, Neseia, Opis, Oritia, Panope, Proto, Speio, Thalia, Toe (total: 46 de nume)

Acteea,  Agave,  Cimotoe,  Dina­mene,  Doto,  Ferusa,  Galateea, Melite, Nesaia sau Neseia, Pa­nope, Proto, Speio sau Spio (total: 12 nume)

Nereu (gr. Nnpeuc, -iwq; lat. Nereus, -i). Definit de Homer „batrīnul marii", era pri­mul nascut al lui Pontos si al Geei si sotul lui Doris, cu care a avut cincizeci de fiice, numite Nereide (vezi), si un fiu, Nerites (vezi; vezi si schema de la rubrica Geea) ; Hesiod (Teogonia, 233 si urm.) īl descrie ca pe un īntelept binevoitor si cinstit, care nu minte niciodata si se remarca prin spi­ritul de dreptate si bunatatea sa. Se credea ca traieste pe fundul marii si ca fusese regele acesteia īnainte de Poseidon; de fapt, regatul sau era Mediterana, mai precis Marea Egee. Asemenea altor divinitati marine, avea capacitatea de a prezice vii­torul si de a se transforma, aratīndu-li-se oamenilor sub diferite īnfatisari.

Prezente   īn   literatura   antica.   Homer; Hesiod, Teogonia ; Pindar; Aelianus.

Nerine (gr. NnpT|ĪVTi, -t\q ; lat. Nerine, -es). Numele uneia dintre fiicele lui Nereu (vezi Nereide). Este amintita de Catul (64.28), care prin acest nume face trimitere la The­tis, si de Vergiliu (Bucolicele, 7.37), care se refera īnsa la Galateea.

Nerites (gr. NTipiTng, -ou ; lat. Nerites, -is). Fiul lui Nereu si al lui Doris. Era un tīnar nespus de frumos, ce traia īn apele marii si a fost iubit de Afrodita; pentru ca a refuzat sa lase apele marii si sa o urmeze pe zeita īn Olimp a fost transformat de Afrodita īntr-o molusca ce sta lipita de stīnci sau īntr-o scoica. Potrivit unei legende

589

NEVĂSTUICĂ

diferite, care, ca si prima, īl asociaza pe Nerites cu molustele si scoicile, el a fost iubit de Poseidon, pe care īl urma peste tot, miscīndu-se foarte repede si iscusit pe valurile marii. Gelos pe viteza sa, Helios 1-a transformat īntr-o scoica nemiscata, lipita de o stīnca.

Prezente īn literatura antica. Aelianus, De natura animalium, 14.28.

Neritos (gr. Nf)piTog, -ou; lat. Neritos sau Neritus, -i). Munte din insula Itaca, aco­perit de paduri. Din numele lui deriva epi­tetul Neritios cu care este indicat uneori Ulise, originar din Itaca.

Neroniene, jocuri (lat. Neronia, -orum). Jocuri instituite la Roma de īmparatul Nero īn anul 60 d.Hr. Aveau loc din cinci īn cinci ani si cuprindeau īntreceri sportive ase­manatoare cu cele care se desfasurau la Olimpia, precum si competitii muzicale si poetice. La sfīrsitul domniei lui Nero au fost suspendate.

Nerthus (lat. Nerthus, -us). Numele unei vechi zeite germane, amintita de Tacitus īn Germania (40). Potrivit versiunii lui Taci­tus, se credea ca zeita calatorea īntr-un car mare prin tinuturile triburilor din Danemarca, aducīnd cu ea bunastarea si prosperitatea. Era identificata cu Pamīn-tul-Mama.

Nestor (gr. Necrtwp, -opog; lat. Nestor, -oris). Rege din Pilos, fiul lui Neleu si al lui Chloris. Este singurul dintre cei doi­sprezece fii ai lui Neleu care nu a fost ucis de Heracle atunci cīnd acesta a atacat cetatea Pilos (vezi Neleu si Heracle, īn special prinderea boilor lui Gerion). Este amintit ca un razboinic foarte curajos ; i-a īnvins pe locuitorii din Arcadia si Elida ; a participat la razboiul lapitilor īmporiva centaurilor si e mentionat printre eroii care au luat parte la expeditia argonautilor si printre participantii la vīnatoarea mistre­tului din Calidon.

Era batrīn cīnd a izbucnit razboiul īmpo­triva Troiei, īnsa a participat la expeditie; dupa caderea cetatii s-a īntors īn patrie si a ajuns cu bine la Pilos. Vīrsta lui īnaintata este amintita de toate izvoarele, desi par excesivi cei 200 de ani atribuiti de Ovidiu (Metamorfoze, 12.187 si urm.). īn Iliada, pe līnga respectul impus de vīrsta īnain-

tata si de experienta lui, apare pe alocuri constatarea, subtila si uneori amuzanta, a inutilitatii sfaturilor sale ; consultat īnainte de hotarīrile importante, solicitat pentru sfaturile sale īntelepte, el nu reuseste nici­odata sa actioneze incisiv, iar sfaturile care dau cu adevarat rezultate nu īi apartin lui, ci lui Ulise. Este semnificativ lungul discurs de īncurajare adresat fiului sau Antiloh īn timpul jocurilor funebre īn cin­stea lui Patroclu; atunci, spune Homer, „īl īnvata numai bine, desi priceput era fiul:/ «Fatul meu, tu Antiloh, te iubira Poseidon si Zeus/ Tīnar cum esti si te īnvatara-n tot chipul strunitul/ Cailor si-nvatatura mai buna nu-ti trebuie alta...»" (Iliada, 23.305 si urm.). Traditia spune ca Nestor a dom­nit peste trei generatii de oameni si ca era faimos pentru īntelepciunea sa.

  Prezente īn literatura antica. īn special Homer, Iliada si Odiseea.

  Iconografie. Nestor este reprezentat īntr-o serie de episoade din razboiul troian; apare īn pictura atica pe vase. E īnfatisat īn pic­turile din Mormīntul Francois de la Vulci, unde este īnsotit de inscriptia cu numele sau etrusc, Nestur. Ruinele miceniene de la Pilos sīnt indicate īn mod conventional ca Palatul lui Nestor.

Nesus (gr. Neacroc;, -ou; lat.Nessus, -i). Nu­mele unui centaur. Pentru detalii vezi Heracle .

Nevastuica. Mitologia povesteste ca Moi-rele o transformasera īn nevastuica pe Galintias pentru ca le īnselase (vezi Galin-tias). Acest animal aparea īn unele povestiri si īn unele credinte fanteziste si legendare. Potrivit lui Plutarh, pe vremea sa multi credeau ca „nevastuica concepe pe ureche si naste pe gura: ar fi, prin urmare, ima­ginea formarii cuvīntului" (De Iside et Osiride, 381). Nevastuica este mentionata uneori īn fabule, unde apare ca animal de prada, rau si, cīteodata, cam prost (de exem­plu la Esop, 77 : aici o nevastuica, lingīnd o pila de fier, vede cum sīngele curge, dar nu īsi da seama ca din limba ei, si sfīrseste prin a si-o roade toata). De mentionat ca īn limba greaca nevastuica si pisica sīnt indicate prin acelasi termen, ceea ce con­duce la imposibilitatea de a preciza īntot­deauna cu siguranta absoluta despre care dintre cele doua animale este vorba īn tex­tele literare.

NICEEA

590

Niceea (gr. Nixcua, -ag). Numele unei naiade, fiica rīului Sangarios si a zeitei Cybele, asociata legendelor despre Dio-nysos si eponima cetatii Niceea. Fecioara iscusita si indiferenta fata de atentiile amoroase, carora le prefera vīnatoarea, 1-a ucis pe pastorul Himnos din Frigia, care o curta insistent. Eros, cu complicitatea celor­lalti zei, indignati cu totii de cruzimea Ni-ceei, a hotarīt sa razbune iubirea pe care ea o dispretuia, facīndu-1 pe Dionysos sa se īndragosteasca de naiada. Zeul a va­zut-o pe cīnd se scalda īntr-un izvor si, ca sa-i īnvinga īndaratnicia, nu a ezitat sa transforme apa izvorului īn vin; cuprinsa de betie, naiada i-a cedat, iar dupa ce s-a trezit s-a convertit la iubire. Din unirea lor s-au nascut mai multi fii, printre care Teles si Satiros. O traditie diferita poves­tea ca, atunci cīnd si-a revenit, dīndu-si seama ca īi cedase zeului, Niceea si-a luat viata. īn cinstea ei Dionysos a īntemeiat cetatea Niceea.

Prezente īn literatura antica. Nonnos din Panopolis, Dionisiacele, 15 si 16.

Niceforos (gr. Nixr\<f>6poq, -ou). Epitet (īn traducere, „cel ce aduce victoria") cu care erau indicate īn Grecia anumite divinitati, īn special Zeus si Atena. īn epoca elenis­tica, la Pergam aveau loc, din trei īn trei ani, Niceforiile, sarbatori religioase īnchi­nate Atenei Nicefora, ce cuprindeau īntre­ceri atletice, hipice si muzicale.

Niceteria (gr. xā Nixt|ttjpicx). Sarbatori religioase grecesti care aveau loc anual la Atena, īn ziua 3 a lunii Boedromion (vezi Calendar). Initial aveau scopul sa o cele­breze pe Atena si sa comemoreze victoria ei asupra lui Poseidon īn disputa pentru suprematia religioasa īn Atica; īn epoca clasica, la aceasta trimitere mitica s-a adau­gat una istorica, atunci cīnd Niceteriile au devenit o ocazie pentru comemorarea vic­toriei de la Plateea din anul 479 ī.Hr.

Nicomahos (gr. Nixo;kxxoc, -ou). Fiul lui Mahaon si al Anticleei si, pe linie paterna, nepotul zeului medicinei, Asclepios. Avea un frate pe nume Gorgasos, īmpreuna cu care a domnit īn cetatea Fere din Mesenia si a fost venerat, dupa moarte, ca erou datorita vindecarilor miraculoase īnfap­tuite multumita priceperii sale.

Prezente īn literatura antica. Pausanias, 4.3.10 si 30.3.

Nicostratos (gr. NixooTpotToc;, -ou). Erou grec, fiul Elenei si al lui Menelaos, nascut probabil dupa īntoarcerea celor doi de la Troia; potrivit traditiei homerice, īn vre­mea razboiului troian, Elena si Menelaos aveau doar o fiica, Hermione, iar un alt fiu, Megapentes, s-a nascut din legatura lui Menelaos cu o sclava. Pentru alte detalii vezi si Megapentes.

Nictelios (gr. NuxTeXiot, -ou; lat. Nycte-lius, -i). Epitet cu care era venerat Dio­nysos, cu trimitere la sarbatorile numite Nictelia (din grecescul vut, „noapte") ce aveau loc īn cinstea lui.

Nicteu (gr. Nuxteuc;, -ewc;; lat. Nycteus, -eos sau -ei). īn traducere, „Nocturnul"; era fiul lui Hirieu si tatal Antiopei, indicata cu patronimul Nicteida. Cīnd Antiope a fost rapita de Epopeu, regele din Sicion, Nicteu, care domnea la Teba ca tutore al lui Lab-dacop a invadat Teba cu o armata tebana. A fost īnsa īnvins si a murit din cauza ranilor capatate īn timpul luptei; pe tronul Tebei a urcat atunci fratele sau Licos.

Nictimene (gr. NuxtujjlIvt], -r\q; lat. Nycty-mene, -es). Fiica lui Epopeu, regele din Les-bos. A fost violata de tatal sau si, cuprinsa de rusine, s-a ascuns īntr-o padure, nemai-aratīndu-se oamenilor, pīna cīnd Atena a transformat-o īntr-o bufnita (Ovidiu, Metamorfoze, 2.590 si urm.).

Nictimos (gr. Nuxxijiog, -ou; lat. Nyctimus, -i). Fiul lui Liacon. Cīnd tatal sau a īn­draznit sa īi dea lui Zeus sa manīnce carne de om, ca sa se convinga de omnistiinta lui, Nictimos a fost singurul care a scapat de mīnia zeului, pe cīnd tatal si fratii sai au fost ucisi (pentru detalii vezi Licaon). A devenit regele Arcadiei (pe al carei tron va urca, dupa moartea sa, Arcas) si a fost martorul potopului lui Deucalion, care a avut loc īn vremea domniei sale (Apollo-dor, Biblioteca, 3.8.1; Pausanias, 8.3.1). īn unele versiuni ale povestirii īnsa Nictimos a fost copilul pe care Licaon i 1-a dat lui Zeus sa-1 manīnce.

Nike (gr. Nix-n, -i\q; lat. Victoria, -ae). Numita Victoria de romani, era zeita vic­toriei ; se credea ca era fiica Atenei si a lui

591

NIMB

Styx si sora lui Zelos (avīntul), a lui Cratos (forta) si a lui Bia (violenta). Potrivit altor versiuni ale mitului, era fiica lui Palas (Hesiod, Teogonia, 384). Era venerata atīt ca divinitate individuala, cīt si īn asociere cu alte figuri divine majore, īn special cu Zeus si Atena; īn plus, termenul „Nike" constituie un apelativ al acesteia din urma.

  Atribute. īn iconografie seamana mult cu Atena. De obicei este īnaripata si are un palmier, o coroana sau panglici, simbol al victoriei, adesea e reprezentata ridieīnd un trofeu, scriind numele unui īnvingator pe un scut sau mīnīnd carul unui erou.

  Raspīndirea cultului. A fost venerata atīt īn Grecia, cīt si la Roma, mai ales īn epoca imperiala. Pe Acropola ateniana se afla un templu īn cinstea ei si a Atenei (micul templu al Atenei Nike). Este semnificativ faptul ca initial cultul  sau era asociat victoriilor obtinute īn cadrul īntrecerilor sportive si atletice, ceea ce explica marea ei popularitate, īn special īn Grecia si īn legatura cu marile evenimente sportive. Abia mai tīrziu a fost asociata victoriilor militare. īn epoca arhaica si īn cea clasica nu era venerata individual, ci īmpreuna cu alte divinitati, īn special cu Atena (Atena Nike) si Zeus; astfel era venerata īndeo­sebi la Megara, Rodos, Olimpia si Atena. Singura, independent de alte divinitati majore, Nike a fost venerata īncepīnd cu epoca elenistica, mai ales la Tralles, Afro-disia si īn alte localitati. īn lumea romana a fost personalizata si asociata cu figura conducatorului individual (Cezar, Sylla etc.) sau cu cea a īmparatului.

  Prezente In literatura antica. Nike apare īn Teogonia lui Hesiod; īn Imnul homeric 8.4 se face trimitere la o alta descendenta a zeitei, care ar fi fiica lui Ares.

  Iconografie. Pe līnga numeroase reprezen­tari īn pictura greceasca pe vase, Nike con­stituie   subiectul   mai   multor   sculpturi celebre; dintre acestea o amintim pe Nike de la Delos, īnfatisata cu patru aripi, īn atitudinea tipica a „alergarii īn genunchi" ; Nike a lui Fidias apare, ca atribut, pe mīna statuii criselefantine a Atenei Partenos ; opera  aceluiasi  Fidias  era Nike  repre­zentata ca atribut al statuii colosale a lui Zeus din Olimpia; marea statuie acrotera a lui Peonios din Mende, de la Olimpia; imaginile zeitei ce decoreaza balustrada templului  Atenei  Nike   de  pe  Acropola ateniana, īn relief; figurile de pe acrote-

rele din sanctuarul de la Epidaur; celebra Nike din Samotrace (Luvru); figura lui Nike sculptata pe friza Altarului din Per-gam. īn arta romana, reprezentarea zeitei īsi gaseste un loc original, aparīnd frecvent pe arcurile de triumf. De asemenea, īn arta romana figura ei s-a bucurat de un mare succes ca alegorie a victoriei asupra mortii.

Nil (gr. NeTXog, -ou ; lat. Nilus, -i). īn mito­logia greaca, marele fluviu al Egiptului era considerat un zeu al apelor, fiul lui Oeeanos, legat de mitul lui Io. Astfel, se povestea ca Epafos, fiul lui Io, s-a casa­torit cu Memfis, fiica fluviului Nil, si ca din unirea lor s-a nascut Libia, strabuna neamului lui Agenor si Belos (pentru de­talii vezi numele personajelor citate). Pen­tru o traditie diferita privitoare la originea numelui fluviului vezi Nileu, 1.

Iconografie. Cea mai celebra reprezentare Nilului care s-a pastrat din Antichitatea clasica o constituie marele grup din mar­mura īnfatisīnd fluviul personificat, pe jumatate culcat (asa cum se obisnuieste īn iconografia rīurilor, ca simbol al lungimii sau al curgerii apelor) si īnconjurat de sai­sprezece īngeri simbolizīnd abundenta si bogatia roadelor sale; de asemenea, fiecare īnger reprezinta unul dintre cele saispre­zece brate ale fluviului (Vatican, Braccio Nuovo). Fluviul egiptean, nepersonificat, dar transformat īntr-un element de peisaj, constituie fundalul multor picturi si mozai­curi din epoca elenistica si din cea romana, produse adesea la Alexandria, dintre care cel mai celebru este asa-numitul mozaic al Nilului provenind din templul Fortunei Primigenia de la Palestrina. O alegorie a fecunditatii fluviului este reprezentata pe o splendida cupa din sardonix, cunoscuta drept Cupa Farnese (Napoli, Muzeul Na­tional).

Nileu (gr. NeiXeut, -eujg). 1) Suveran mitic al Egiptului, al carui nume i-a fost dat Nilului, īn amintirea numeroaselor lucrari de asanare pe care le-a īntreprins. Este amintit de Diodor din Sicilia (1.19 si 63). 2) Numele unuia dintre centaurii ucisi de Heracle īn lupta care a izbucnit īntre centauri si lapiti la nunta lui Piritoos (vezi Centauri).

Nimb. Halou de lumina, de obicei īn forma de disc, ce īnconjoara mai ales capul perso­najelor divine sau al figurilor alegorice. īn



NIMFE

592

lumea greaca si īn cea romana, nimbul se dispune initial īn jurul īntregii figuri, nu doar al capului, si aste asociat cu preca­dere divinitatilor solare. Adesea īnsoteste epifania zeului, dupa cum aminteste Ver-giliu atunci cīnd o prezinta pe Minerva īnfatisīndu-i-se lui Enea īntr-un nimb stralucitor. īn epoca romana devine si un simbol al īmparatului, aparīnd īn jurul capului acestuia sub forma fie de disc, fie de raze.

Nimfe (gr. Nu/iq>ou, -wv; lat. Nymphae, •arum). Zeitati feminine secundare din mitologia clasica, pe care grecii si mai apoi romanii le-au plasat peste tot īn natura, īn mare si īn izvoare, īn rīuri si īn pesteri, īn copaci si īn munti. Nimfele erau īm­partite īn mai multe clase, īn functie de partea din natura pe care o reprezentau. Astfel, existau nimfele marii, ale apelor, ale muntilor si pesterilor, ale trecatorilor si copacilor.

Dintre nimfele marii faceau parte ocea-nidele, sau nimfele Oceanului, fiicele lui Oceanos, si nereidele, nimfele din Marea Mediterana, fiicele lui Nereu.

Printre nimfele apelor se numarau naia­dele, nimfele izvoarelor, lacurilor, rīurilor, pīraielor si cascadelor, potamidele, iria-dele si creneidele. Multe dintre ele erau nimfele unor izvoare despre care se credea ca le dadeau puteri supranaturale celor ce-si potoleau setea cu apa lor. La rīndul lor, nim­fele erau īnzestrate cu virtuti profetice, si se credea ca si ele le puteau da oamenilor puteri supranaturale. De aceea, despre clarvazatori, poeti si nebuni se spunea ca erau posedati de nimfe (termenul folosit īn latina era lymphati sau lymphatici).

Nimfele muntilor, oreadele sau orestia-dele, erau si nimfe ale pesterilor; adesea numele lor derivau din cele ale muntilor si regiunilor īn care traiau.

Nimfe erau si napeele, ce traiau īn tre­catori si īn locurile īnguste dintre stīnci.

Nimfele copacilor se numeau driade si hamadriade (din grecescul Spog), ori na-pee; se credea ca mureau o data cu arbo­rele īn care īsi aveau salasul si īmpreuna cu care venisera pe lume. Dintre ele, cele mai cunoscute erau meliadele, nimfele fra­sinilor.

De asemenea, existau nimfe legate de anumite localitati; numele lor derivau din cele ale locurilor cu care erau asociate;

astfel, sīnt amintite aheloidele, nisiadele sau niseidele, dodonidele, lemniile etc.

Nu toate nimfele erau nemuritoare, ci numai unele dintre ele, care dobīndisera nemurirea īn urma anumitor īntīmplari. īntr-un fragment din Hesiod (171) s-a pas­trat o povestire singulara despre vīrsta pīna la care poate trai o nimfa.

Nimfele puteau fi binevoitoare cu oame­nii, dar si foarte periculoase; de pilda, nim­fele izvoarelor puteau fi „teribile pentru oamenii ce traiesc īn aer liber" (Teocrit, 13.44).

  Rasplndirea cultului. De obicei, nimfelor le era īnchinat un cult local, legat de re­giunile unde se credea ca traiesc. Adesea, cultul se desfasura īn pesteri. Li se adu­ceau ca ofrande miei si iezi, lapte si ulei; īn general se evita vinul.

īn Grecia, nimfele erau venerate mai ales īn rīndul poporului; nu avem informatii ca ar fi existat un cult oficial īnchinat lor ca divinitati individuale si autonome, īn schimb avem marturii despre veneratia de care se bucurau īn cadrul privat si popular, īn lumea romana, nimfele au ramas īntot­deauna legate de divinitatile locale ale izvoarelor si au fost celebrate īmpreuna cu zeul Fontus, caruia īi erau īnchinate sar­batorile solemne de la 13 octombrie. Exista un templu al nimfelor pe Cīmpul lui Marte ; din epoca tīrzie dateaza īn schimb nume­roase temple īnchinate nimfelor, adesea private, unde se desfasurau diferite rituri si adesea aveau loc ceremoniile nuptiale (vezi Nimfeum).

  Prezente īn literatura. Nimfele sīnt citate frecvent īn operele literare vechi, mai ales de poeti. Apar adesea si īn perioadele mai recente; un exemplu al succesului lor īl constituie o serie de opere ca Ninfale fieso-lano sau Ninfale d'Admeto ale lui Boccaccio. De asemenea, ele sīnt des mentionate īn poezia umanista si, ulterior, mai ales īn poezia pastorala. Nimfei Tibrului i-a dedi­cat un mic poem pastoral F.M. Molza, iar Nimfa Avara  este  amintita īn Fluierul lui Marino. īn limbajul curent, termenul „nimfa"  indica o  fata  foarte  frumoasa, uneori cu obiceiuri nu tocmai ireprosabile, pe cīnd expresia „nimfa Egeria" īl desem­neaza pe cel ce da sfaturi si sugestii, ase­menea Egeriei (vezi), care īl sfatuia pe Numa Pompilius.

  Iconografie. Desi apare īn mai multe rīn-duri īn pictura greceasca pe vase (de pilda, pe Vasul Francois) si īn reliefurile romane,

593

NISA

imaginea nimfelor nu are caracteristici par­ticulare ; de obicei, nimfele sīnt figuri femi­nine generice, tinere, cu vesminte drapate.

Nimfeum. Termenul, care se refera la toate templele īnchinate muzelor, este folosit īn lumea romana mai ales pentru a indica fintīnile sacre ale nimfelor, de obicei monu­mentale.

Ninos (gr. Nivog, -ou; lat. Ninus, -i). Fiul lui Belos (Ba'al) sau al lui Cronos, sau ur­masul lui Heracle, īntrucīt era nepotul lui Alceu, fiul lui Heracle si al Omfalei. Era īntemeietorul mitic al Imperiului babilo­nian si al cetatii Ninive, care īi poarta numele (daca nu cumva a fost numita astfel dupa Nana, o divinitate feminina a apelor venerata īn Babilon). S-a casatorit cu regina Semiramis, care i-a urmat la tron dupa moartea lui si care, īnainte de a-i deveni sotie, a fost casatorita cu un functionar de rang īnalt. Se spunea ca Ninos a inventat arta militara, domeniu īn care s-a dovedit deosebit de īnzestrat, cucerind īntreaga Asie, mai putin India.

Prezente īn literatura antica. Este mentio­nat īn special īn operele istoricilor (Herodot, 1.7; Diodor din Sicilia, 2.1 si urm. si 20 si urm.).

Niobe (gr. Nidp-r), -r\q; lat. Niobe, -es sau Nioba, -ae). Fiica lui Tantal si sotia lui Amfion, regele Tebei (vezi schema de la rubrica Atreu). A avut multi fii si, mīndra de numarul lor, a īndraznit sa spuna ca era mai presus chiar decīt Latona (vezi), care avusese numai doi, pe Artemis si Apollo. Ca sa o pedepseasca pentru trufia ei, acestia i-au ucis pe toti fiii Niobei (Niobizii), strapungīndu-i cu sagetile. La rīndul ei, Niobe a fost transformata de Zeus īntr-o piatra de pe muntele Sipilos, din care se spunea ca vara se prelingeau lacri­mile sale (Pausanias, 8.2.7). Trupurile fiilor sai au ramas neīngropate noua zile, pentru ca Zeus īi transformase īn pietre pe toti cei prezenti; īn cele din urma, mortii au fost īngropati chiar de zei.

Izvoarele ne ofera informatii diferite īn legatura cu numarul fiilor Niobei; cele mai multe spun ca Niobe avea sapte fii si sapte fiice (Ovidiu, Metamorfoze, 6.182-183) sau sase fii si sase fiice (Iliada, 24.604). Potri­vit altei traditii, una dintre fiicele Niobei, Chloris, nu a fost ucisa ; ea avea sa devina

mama lui Nestor. īn aceasta versiune se spunea ca Nestor, longevivul erou din Pilos, a trait atītia ani cīti le rapise Apollo fiilor Niobei (Hyginus, Fabule, 9 si 10).

īn figura Niobei se īntrezareste cea a mamei neamului omenesc, un soi de zeita si mama primordiala ; acest fapt ar fi con­firmat de o serie de versiuni mai complexe ale mitului, care, independent de povestea fiilor ucisi de Apollo si Artemis, o amin­tesc pe Niobe ca prima sotie a lui Zeus, ca tovarasa lui Foroneu sau, īn general, ca mama neamurilor grecesti. Platon, īn Timaios, 22a (vezi si Apollodor, 2.1), spune ca a fost cea dintīi muritoare iubita de Zeus. Prin urmare, numarul mare al fiilor Niobei despre care vorbesc miturile putea sa reflecte vechea credinta ca ea a dat nastere diferitelor neamuri de greci.

  Prezente īn literatura antica. Niobe este amintita īn numeroase texte literare antice. Cea mai completa povestire ne-a fost trans­misa de Homer, iar apoi de Eschil si Sofocle, īn doua tragedii intitulate Niobe, care nu s-au pastrat, apoi de Bachilide, Pindar, Sappho, Calimah, iar īn lumea romana — de Ovidiu, Metamorfoze, 6.146 si urm.

  Iconografie. Probabil ca īn lumea antica s-a bucurat de mare faima o celebra fresca a lui Polignot, reprezentīnd uciderea Nio-bizilor, care s-a pierdut; ea a stat, cu sigu­ranta, la baza a numeroase reprezentari care ni s-au transmis pe vase ceramice. Dintre acestea se remarca mai ales vasul atic numit „al Niobizilor", expus la Luvru. Subiectul este reprezentat, de asemenea, īn pictura pompeiana. Dintre sculpturile cele mai celebre le amintim pe cea a Nio-bidei din Gradinile lui Sallustius si grupul Niobizilor din templul lui Apollo Sosianus de pe Cīmpul lui Marte de la Roma, men­tionat īn texte; operele sīnt realizate dupa originale grecesti.

Nireu (gr. Nipeut, -tus; lat. Nireus, -eos sau -ei). Fiul lui Charopos si al Aglaei; este amintit drept cel mai curajos dintre eroii care au luptat la Troia, dupa Ahile (.Iliada, 2.671 si urm.).

Nisa (gr. Noctcc, -r\q; lat. Nysa sau Nyssa, -ae). Locul legendar unde a fost crescut micul Dionysos. Din acest motiv, zeul era numit Niseos (sau cu alte forme derivate), si mai multe locuri sacre ale sale au primit

NISEOS

594

īn Antichitate acest nume. Potrivit Imnului homeric catre Demetra (17), īn cīmpia Nisa (īntr-o localitate neprecizata) Persefona a fost rapita de zeul infernului, Hades sau Aidoneus.

Niseos (gr. Nicrouog, -ou). Epitet cu care este indicat uneori Dionysos; provine de la Nisa, locul mitic unde a crescut zeul.

Nisiade sau Niseide (gr. NucrictSec;, -wv sau NucrouSeg, -iuv ; lat. Nyseides sau Nysia-des, -um). Numele nimfelor din Nisa (vezi) care, potrivit traditiei, l-au crescut pe Dio­nysos ; ele se numeau Ciseis, Nisa, Erato, Erifia, Bromia si Polimnos.

Nisos (gr. NTcjog, -ou ; lat. Nisus, -i). 1) Rege din Megara, tatal Scilei. A murit din cauza cruzimii fiicei sale, care, īndragostita de Minos, regele Cretei, ce asedia Megara, nu a ezitat sa īi smulga firul de par de pur­pura (sau de aur) de care depindea viata lui (Apollodor, Biblioteca, 3.15.8). Minos a tras foloase de pe urma acestei fapte, pen­tru ca Nisos a murit, iar cetatea a cazut; regele cretan a fost īnsa atīt de tulburat de atitudinea Scilei, īncīt, ca s-o pedep­seasca, a poruncit sa fie legata la prova corabiei sale si a aruncat-o īn golful Saronic. Potrivit unei alte versiuni, Minos, dezgus­tat de fapta Scilei, a parasit Megara, iar fiica regelui s-a aruncat īn mare, īncercīnd sa-i urmeze corabia. Atunci Nisos, care fusese transformat īn vultur-de-mare, s-a aruncat asupra fiicei sale, dar aceasta a fost preschimbata la rīndul ei īntr-un peste sau īntr-o pasare de mare. De atunci se spune ca aceste doua animale se urmaresc fara īncetare. Alte detalii ale legendei sīnt influentate de faptul ca izvoarele confunda uneori figura Scilei, fiica lui Nisos, cu cea a fiicei lui Forcus, care avea acelasi nume (vezi Scila si Charibda). Din legenda lui Nisos si a Scilei īsi trag numele promon­toriul Scylleos si cetatea Niseea, portul Megara.

Prezente īn literatura antica. Ciris, mic poem din asa-numitul Apendix vergilian; Ovidiu, Metamorfoze, 8.

2) Fiul lui Hirtacos si prietenul nedes­partit al lui Eurial. Cei doi au fost tova­rasii credinciosi ai eroului troian Enea si l-au īnsotit īn calatoria sa īn Italia, īnsa au murit īn timpul unui atac nocturn asu­pra taberei rutulilor.

  Prezente īn literatura. Povestirea, creata de Vergiliu īn cīntul 9 al Eneidei, este una dintre cele mai celebre din acest poem, si din ea s-au inspirat alte episoade celebre din literatura. I-a servit drept model īn special lui Ariosto, pentru povestea lui Clo-ridano si a lui Medoro din Orlando furios.

Nix (gr. Nut, -jctog; lat. Nox, -ctis). Perso­nificare a noptii, zeita cu acest nume era fiica Haosului si sora lui Erebos, cu care a zamislit Eterul si Ziua. Hesiod spune ca era si mama lui Hipnos, Somnul, si a lui Thanatos, Moartea. Homer (Jliada, 14.261) aminteste teama pe care ea i-o provoaca chiar si regelui zeilor, Zeus. Nix salasluia īn īntunericul din Hades. Un mit orfic o lega de originea lumii si o facea protago­nista unei vechi cosmogonii; potrivit acestei legende, Nix era o pasare mare cu aripi negre care, fecundata de vīnt, a depus un ou de argint īn tenebre. Din ou a iesit Eros, zeul dragostei, cu aripi de aur; īn ou se afla lumea īntreaga, generata de Nix.

Potrivit lui Hesiod, printre fiii Noptii se numara, pe līnga cei mentionati pīna acum, Moirele, Discordia sau Eris, zeul Momos (Sarcasmul), Hesperidele si zeita Nemesis.

  Raspīndirea cultului. Nix nu avea un cult foarte raspīndit, ci mai degraba se regasea īn mit si īn poezie. si īn afara mediului orfic era asociata cu oracolele. Un docu­ment epigrafic din templul Demetrei de la Pergam contine o dedicatie īn cinstea ei.

  Prezente īn literatura antica. Este amintita īn Iliada, īn Teogonia si īntr-un pasaj din opera Munci si zile a lui Hesiod (v. 17); Euripide o citeaza īn Ion.

Nixe (lat. Nixae, -arum). Divinitati romane, īn numar de trei, venerate ca ocrotitoare ale eforturilor femeilor care nasteau. O sta­tuie ce le reproducea se afla la Roma, īn templul Triadei Capitoline, īn fata cellei dedicate zeitei Minerva.

  Prezente īn literatura antica. īmpreuna cu zeita Lucina, sīnt amintite de Ovidiu (Meta­morfoze, 9.294).

Noctulius (lat. Noctulius, -i). Zeul noptii si al somnului, venerat īn lumea romana, pe care īl cunoastem din izvoarele epigrafice.

Nocturnius (lat. Nocturnius, -i). Zeul īntunericului, venerat la Roma si īn lumea romana.

595

NOUMENIA

Nodinus. Veche divinitate venerata de ro­mani, ce ocrotea nutretul. Numele deriva, se pare, din nodus, īn acceptiunea de „nod al plantelor", aflat pe tulpina si din care rasar mugurii si ramurile.

Nodul gordian, vezi Gordios.

Noduterensis. Veche divinitate agrara a romanilor, ce ocrotea macinarea cerealelor (de la nodus, cu semnificatia mentionata la rubrica Nodinus, si terrere, „a toca marunt, a macina").

Nomeus (gr. Nojieuc;, -ewc;; lat. Nomius, -i). īn traducere, „cel ce duce la pascut", „pas­torul". Cu acest epitet sīnt indicate divini­tatile care ocrotesc turmele si pastorii, ca Apollo, Pan, Hermes si Aristeu. īn lumea romana, epitetul īi era atribuit uneori zeitei Pales (vezi).

Nomos (gr. Nop.05, -ou). Divinitate alego­rica amintita de Pindar ca „rege al murito­rilor si al nemuritorilor" si ca personificare a destinului, ce rasplateste si pedepseste dupa dreptate.

Nonacriates (gr. Nuvocxpiarnc;, -ou). Epitet cu care era venerat Apollo. Deriva din nu­mele cetatii Nonacris din Arcadia, unde zeului īi era īnchinat un cult particular.

Nonele caprotine (lat. Nonae caprotinae). Sarbatoare religioasa romana celebrata īn cinstea Iunonei. Pentru detalii vezi Filotis si Smochin.

Nonios (gr. Nwviog, -ou). Numele unuia

dintre caii lui Pluton.

Nor. īn mitologia greaca exista o eroina cu acest nume: Nefele, īn traducere „norul", sotia lui Atamas si mama lui Frixos si a Helei (vezi Atamas) ; īn general īnsa norul apare īn diferite povestiri mitologice sub forma de fantasma ori ca sa-i ascunda si sa-i faca invizibili pe oameni si pe zei. Povestile despre norii-fantoma sīnt multe. Hera a facut un nor ce avea īnfatisarea Elenei, frumoasa sotie a lui Menelaos; aceasta imagine i-a fost data lui Paris, pe cīnd adevarata Elena era dusa īn Egipt; astfel, razboiul troian ar reprezenta zece ani de varsari de sīnge pentru o umbra (Herodot, 2.112 si urm.; mitul este reluat de Euripide īn Elena si a fost relatat pro­babil pentru prima oara de Stesihor). Tot

Hera a facut un nor (potrivit altora, acesta era opera lui Zeus) ce avea īnfatisarea ei; cu acest nor 1-a īnselat pe Ixion, care voia sa o violeze. Unindu-se cu norul, Ixion a zamislit centaurii.

Ca un val ce īi ascunde pe oameni si pe zei de ochii muritorilor apare norul din povestea Molionizilor, care ar fi fost ucisi de Nestor din Pilos daca Poseidon nu le-ar fi venit īn ajutor, īnvaluindu-i īntr-un nor; īn acelasi fel, Artemis a īnvaluit-o īntr-un nor pe nimfa Aretusa ca sa o salveze din fata zeului fluvial Alfeu, care o urmarea. īn Iliada, zeii nu ezita sa intervina pe cīmpul de lupta ca sa-i apere pe eroii pe care īi ocrotesc, ascunzīndu-i īntr-o ceata deasa. Asa se īntīmpla cu Paris, salvat de Afro-dita īn timpul luptei cu Menelaos, descrisa īn cīntul 3 al poemului: „...lesne [...] īl smulge Afrodita/ Ca o zeita pe-ascuns si-1 duce prin negura acasa,/ īntr-o camara-n iatac, unde fumega dulci mirodenii" (vv. 380-382). Cu aceeasi consistenta impalpa­bila si īnselatoare a norilor si a cetii apar, īn Odiseea si īn Eneida, sufletele mortilor pe care cei doi protagonisti, Ulise si, respec­tiv, Enea, īi īntīlnesc īn lumea de dincolo.

Nortia (lat. Nortia sau Nurtia, -ae). Divi­nitate etrusca a norocului; era venerata īn special la Volsinii (Livius, 7.3.7). Cel mai interesant cult care īi era īnchinat (si despre care ne dau informatii izvoarele, de pilda Livius ; nu īntotdeauna īnsa aces­tea īi īnteleg semnificatia exacta) consta īn īnfigerea unui cui īn peretele templului sau de la Volsinii, cu ocazia anumitor sar­batori, fie, dupa cum spune Livius, pentru a indica masura timpului ce trece (un cui pe an), fie, asa cum presupun cercetatorii moderni, pentru a „tintui" de perete even­tualele calamitati, boli si nenorociri (vezi Cuiul anului). Unii autori antici (Horatiu, Carmina, 1.35) o identificau pe Nortia cu Norocul si Necesitatea.

Nostoi, vezi Calatorie.

Notos (gr. Noto£, -ou ; lat. Notus, -i). Numit Notos de greci si Austrus de romani, era vīntul din sud, mai precis din sud-vest, ce aducea ploaie si ceata. Notos era divinizat; Hesiod spune ca el era fiul lui Astreos si al lui Eos, Aurora (Teogonla, 380; 870).

Noumenia (gr. Nouu.tivio, -ac;). Cu acest termen (īn traducere, „luna noua") se indica

NOVENDIALIS

596

īn limba greaca prima zi a fiecarei luni. Era īntotdeauna o zi cu luna noua si īi era īnchinata lui Apollo Noumenios.

Novendialis (lat. novendialis sau novem-dialis). īn traducere, „interval de noua zile". Cu acest termen era indicata la Roma o perioada de noua zile ce era asociata de obicei īnmormīntarilor; dupa īngroparea mortului urma o perioada de doliu strict, ce dura noua zile si se īncheia cu un sacri­ficiu. Acelasi termen putea indica o peri­oada de noua zile de sarbatori si sacrificii cu scop apotropaic, pentru īnlaturarea unei nenorociri ce se abatuse asupra comunitatii.

Novensides sau Novensiles (lat. Noven-sides sau Novensiles). Vechi divinitati vene­rate la Roma, care, potrivit unor izvoare, apartineau religiei sabine si au fost adop­tate de cea romana. Caracteristicile lor sīnt neclare ; anticii, care nu stiau cu sigu­ranta care era originea numelui, credeau ca poate fi asociat cu numarul noua, īnsa cu mari rezerve.

Nuc. Mitologia greaca asociaza originea nucului cu figura Cariei, fiica lui Dion, regele Laconiei, si sora Orfei si a lui Lico. Apollo, pe care mama fetelor 1-a gazduit odata, a vrut sa o rasplateasca pe regina si le-a īnzestrat pe fiicele ei cu darul pro­fetiei, cu conditia ca ele sa nu īncerce sa patrunda tainele zeilor. Dionysos s-a īndra­gostit de Caria, iar aceasta a raspuns iubi­rii zeului; īnsa pentru ca surorile ei au īncercat īn toate felurile sa-1 iscodeasca pe zeu, īncalcīnd astfel juramīntul facut lui Apollo, au fost pedepsite si transformate īn stīnci pe muntele Taiget. Caria a fost transformata mai apoi, la interventia lui Dionysos, īn nuc (īn greaca xccpucx). īn Laco-nia este atestat cultul Artemisei Cariatida, legat de legenda Cariei. Templul zeitei avea coloane din lemn de nuc, care, potrivit tra­ditiei, reprezentau o serie de figuri femi­nine si despre care unii cred ca ar sta la originea tipologiei statuilor-coloane numite cariatide.

īntr-o traditie populara raspīndita īn lumea romana, nucile erau considerate testiculele lui Iupiter si simbolizau fertili­tatea si abundenta; de aceea exista obice­iul ca īn timpul ceremoniei nuptiale romane sa se arunce cu nuci īn cei doi miri: fie ca zgomotul lor trebuia sa acopere strigatele

miresei, a carei rapire era simulata (dupa cum spune Festus), fie ca valoarea lor sacra statea īn dubla protectie a fructului, con­stituita din coaja verde si din cea lemnoasa (asa cum arata Pliniu).

Nucul este protagonistul unui cīntec ele­giac latin, intitulat Nux, atribuit de traditia antica lui Ovidiu, dar care, cu siguranta, nu īi apartine; este povestea plīngerilor unui nuc īn care strengarii de pe drum arunca cu pietre.

Numa Pompilius (lat. Numa, -ae Pompi-lius, -i). Potrivit legendei traditionale, Numa Pompilius a fost al doilea rege al Romei, dupa Romulus; era originar din Sabina si a fost ales rege la un an dupa moartea lui Romulus, cīnd romanii erau satui de interregnul senatului. Traditia īl aminteste ca pe un om plin de īntelepciune si pietas; īn ciuda dificultatilor de ordin cronologic, se credea ca maestrul sau a fost filosoful Pitagora.

Potrivit traditiei romane, domnia lui Numa Pompilius a fost lunga si linistita; suveranul s-a preocupat īn mod deosebit sa raspīndeasca īn rīndul supusilor sai reli­gia care avea sa devina apoi traditionala. Se spunea ca īn aceasta īntreprindere a fost ajutat de nimfa Egeria, o camena care īl iubea si cu care se īntīlnea īntr-o padure din apropierea Romei. Romanii īl venerau ca fondator al īntregii lor traditii religi­oase ; i se atribuia, printre altele, institui­rea celor mai īnalte functii religioase din stat, ca pontifex, augurii, flaminii, vestalele sau salienii. De asemenea, se credea ca el a ridicat templul lui Ianus (īn realitate mai degraba un soi de poarta decīt un tem­plu), care a ramas īnchis pe īntreaga durata a domniei sale (vezi Ianus). Potrivit traditiei, a murit dupa 39 sau 43 de ani de domnie.

Prezente īn literatura antica. Lui Numa īi este dedicata una din Vietile lui Plutarh. Trimiteri la legenda sa īn raport cu istoria antica a Romei gasim la Livius (1.18 si urm.).

Numen (lat. Numen, -inis). Termen folosit īn religia romana pentru a indica vointa divina (de la verbul nuere, „a face un semn cu capul") si care a ajuns sa desemneze chiar divinitatea. Poetii din epoca impe­riala utilizau termenul ca sinonim pentru „zeu", si cu acest sens el a patruns īn lim­bile occidentale.

:

597

NUNTĂ

Numeria. Zeita venerata īn lumea romana ca ocrotitoare a calculelor si a artimeticii. Era venerata īn special de femeile īnsar­cinate, īntrucīt se credea ca le ajuta sa calculeze data cīnd aveau sa nasca.

Numicius (lat. Numicius, -i). Zeu fluvial roman si sotul Annei, sora Didonei. Potri­vit unei versiuni a legendei, Enea a disparut īn mod misterios īn apele sale. īntr-o padure aflata īn apropierea sa, romanii īl venerau ca Iupiter Indiges ; tot īn apropierea sa se afla si padurea sacra a Annei Perenna.

Numitor (gr. Nop.fJTU)p, -opoq; lat. Numitor, -oris). Rege mitic din Alba Longa, fiul lui Procas, tatal Rheei Silvia si bunicul lui Romulus si al lui Remus. A fost īnlaturat de la putere de fratele sau, Amulius, īnsa Romulus si Remus l-au readus pe tron. Se credea ca este urmasul lui Iulus si deci al lui Enea. O traditie īi atribuie lui Numitor un rol relevant īn salvarea lui Romulus si a lui Remus (pentru povestea carora vezi Romulus) ; cīnd a aflat ca fiica sa, Rhea Silvia, urma sa nasca, a luat doi copii pe care i-a abandonat, īnlocuindu-i astfel pe gemenii adusi pe lume de fiica sa, iar pe acestia i-a īncredintat pastorului Faus-tulus, care i-a crescut. Cīnd Romulus si Remus au crescut si au devenit pastori, ca si tatal lor adoptiv, Numitor a provocat o cearta īntre pastorii sai si cei doi gemeni;

chemat sa rezolve disputa, regele Amulius nu a ezitat sa convoace partile īn cauza la Alba, nebanuind ca Numitor īi īntindea o cursa. Atunci Numitor le-a spus celor doi gemeni povestea lor si, ajutat de toti cei­lalti, 1-a īnlaturat cu usurinta pe Amulius si a revenit pe tron.

Prezente īn literatura antica. Dintre ver­siunile povestirii despre originea Romei, Livius (1, 3 si urm.), Plutarh (Romulus, 3 si urm.), Dionysos din Halicarnas (1, 76 si urm.) si Strabon (5,3,2) acorda yn spatiu

larg faptelor lui Numitor.

Nundina. Astfel era numita īn lumea ro­mana zeita ce ocrotea acordarea numelor nou-nascutilor. Ritul avea loc la noua zile dupa nastere, de unde si numele zeitei, ce face trimitere la „cea de-a noua zi".

Nundinae (lat. Nundinae). īn traducere, „a noua zi". Sarbatoare romana, instituita, potrivit traditiei, de regele Romei Servius Tullius. Cadea din opt īn opt zile, iar īn Roma republicana corespundea cu tīrgul cetatii, unde veneau sa-si vīnda produsele (dar si, indirect, sa participe la viata pu­blica) taranii de la cīmpie.

Nundinator. Cu acest epitet era venerat īn lumea romana zeul Mercur, ca ocrotitor al tīrgurilor periodice (vezi Nundinae).

Nunta, vezi Casatorie.













Document Info


Accesari: 6389
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )