Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































Modalitatile semantice si morfologice de exprimare a timpurilor verbale

Gramatica












ALTE DOCUMENTE

LIST OF IRREGULAR VERBS
VOCABULAR ENGLEZ - ROMĀN
UNCH IN THE CAFETERIA
MODIFIED TRUE/FALSE
The Present Tense Indefinite
ECRIRE = A scrie conjugare
ATRIBUTUL
MODUL SI TIMPURILE LIMBII FRANCEZE
Adjectives, The Order of Adjectives in a Series, Comparative and Superlative Adjectives, Comparative Sentences
CURS DE LIMBA ENGLEZA

Modalitatile semantice si morfologice de exprimare a timpurilor verbale




I.            Categoriile gramaticale ale verbului

O categorie gramaticala este definita drept expresia lingvistica a unor raporturi stabilite de mintea omului intre notiuni. De aici rezulta ca existenta unei categorii gramaticale in limba romana este determinata de existenta atat a unui continut (= raportul dintre notiuni) , cat si a unei forme (=marca raportului respectiv). Prin lipsa continutului, respectiv a formei duce la imposibilitatea existentei unei categorii gramaticale.

Categoriile gramaticale ale verbului in limba romana sunt:                                                           

                        - diateza

                         -timpul

                         -modul

                         -persoana

                         -numarul

                          -genul

       I.1. Diateza

                   Diateza este definita ca o categorie gramaticala specifica verbului care exprima raportul dintre verbul considerat ca predicat, pe de o parte, si subiectul si obiectul verbului predicat, pe de alta parte. Subiectul si obiectul pot fi realizate atat concret cat si abstract, prin anumite cuvinte, respectiv prin zero

       Diateza exprima raportul dintre actiune si subiectul gramatical. Ea este o categorie sintactica si pragmatica; sintactic exprima relatia verb-subiect-complement direct, respectiv verb-subiect; iar pragmatic se realizeaza printr-o deplasare a interesului comunicativ de la agent-subiect (diateza activa) spre pacientul-subiect (diateza pasiva) spre procesul insusi (diateza impersonala).

       Dintre toate categoriile gramaticale ale verbului, categoria diatezei a fost cel mai mult dezbatuta teoretic. Aceste dezbateri au plecat de la constatarea ca diateza este o categorie diferita de celelalte categorii verbale. Aceasta prezinta urmatoarele trasaturi:

             -prezinta o manifestare sintactica prin angajarea constructiei verbale in ansamblul ei ;

             -se distinge prin marci extraverbale, marci care au in comun natura lor analitica;

              -se manifesta diferit de la un termen la altul al categoriei, avand pe de o parte pasivul si impersonalul, iar, pe de alta parte, reflexivul;

              - nu participa toate lexemele apartinand verbului la opozitiile de diateza. In raport cu celelalte categorii gramaticale diateza nu antreneaza toate verbele

       Diateze cu statut clar sunt: diateza activa si cea pasiva. O diateza controversata este diateza reflexiva (nu se confunda cu caracterul reflexiv al verbului).

Pe langa aceste trei diateze generale mai sunt prezente in limba romana: diateza reciproca, diateza impersonala si diateza dinamica.

       I.1.a. Diateza activa

       Diateza activa se manifesta printr-o actiune savarsita de subiectul gramatical. Verbele de la aceasta diateza pot fi tranzitive (Am cumparat o masina)  si intranzitive (Plec la scoala) nereflexive si reflexive (toate subclasele in afara de reflexivul pasiv, deci obiectiv:  El se scoala,  reciproce Ei se bat, eventive Eu ma imbogatesc, dinamice  Ea se temea, impersonale fara sens pasiv Se mananca bine). Se face deosebirea la verbele reflexive, intre situatiile in care pronumele are functie sintactica de complement direct sau indirect (la toate verbele reciproce si obiective, de asemenea la unele eventive), prin inlocuirea cu substantiv sau dublat printr-un pronume personal sau reflexiv accentuat. Pentru diateza activa tipul specific este cel nereflexiv.

       In planul semantic, verbul la diateza activa este caracterizat prin trasatura +activitate.

       Diateza activa are trei variante in functie de trei trasaturi semantice ale verbului, si anume:

       -subiectiva: verbul are o trasatura dinamica a autorului actiunii, fiind interpretat ca subiect gramatical. Acestei variante apartin verbele intranzitive Ion a venit;

       -obiectiva: verbul prezinta o trasatura dinamica a autorului actiunii-subiect gramatical, raportand-o la obiectul actiunii-complement direct. Acestei variante ii sunt specifice verbele tranzitive Profesoara a cantat un cantec.

       -factitiva: verbul prezinta o trasatura dinamica a autorului actiunii-determina obiectul. Verbul dezvolta trasatura semantica factitiv sau cauzativ. Este reprezentata de verbele intranzitive Ea a fiert ciorba.

       Diateza activa in planul expresiei, este termenul nemarcat:

       -in structura sintagmei se poate vorbi de un morfem Æ, proprie activului Ioana iubeste pe Mihai;

       -acordul in numar, persoana si gen intre termenii sintagmei nu se realizeaza asupra numelui/pronumelui complement Voi ati mancat prajitura. Daca se schimba numarul si persoana la unul dintre primi doi termeni se schimba si cel de-al doilea termen, in timp ce termenul al treilea ramane neschimbat Ei au mancat prajitura.

       I.1.b Diateza pasiva

       Diateza pasiva se manifesta printr-o actiune savarsita de un autor neprecizat sau desemnat prin complementul de agent, fiind suferita aceasta actiune de subiectul gramatical. Aceasta diateza se poate forma numai de la verbele active nepronominale tranzitive, prin transformarea complementului direct in subiect (gramatical si a subiectului in complement de agent Ea a mancat o paine®Painea a fost mancata de ea).

       Aceasta diateza se dezvolta in limba romana, in spatiul a doua structuri sintagmatice: - cu auxiliarul a fi ca morfem specific

                       -cu pronumele-morfem se  

                      - Structura sintagmatica cu auxiliarul a fi este alcatuita din patru termeni, reprezentand trei unitati lexicale autonome, avand trei functii sintactice: nume (pronume) subiect ®auxiliarul a fi variabil plus participiul verbului (verb tranzitiv), impreuna realizand functia de predicat-nume (pronume) -complement de agent.

       Pasivul cu a fi (pasiv analitic) nu se confunda cu alta diateza, dar e confundat de cele mai multe ori cu un predicat nominal alcatuit din verbul copulativ a fi si un participiu cu valoare adjectivala, iar deosebirea se face pe baze semantice.

       Pasivul este prezent numai la verbele tranzitive si se exprima cu ajutorul verbului a fi si cu participiul verbului de conjugat. Aceasta este forma diatezei pasiva, fiind diferite de celelalte diateze: activa si reflexiva.  

       Sintagma cu morfemul se este formata din trei termeni, si anume: substantiv-subiect gramatical-pronumele morfem se, insotind verbul, variabil, realizand functia sintactica de predicat: Revista se citeste usor (de public).

       Verbul si pronumele-morfem se foloseste, de regula la persoana a III-a. In functie de persoana variaza un grup restrans de verbe care se situeaza intre pasiv si reflexiv: a se barbierii, a se tunde, a se coafa, a se trata, a se naste.

       Verbul la diateza pasiva, in plan semantic, are trasatura + pasivitate.

       Complementul de agent si subiectul descriu doua limite diferite ale actiunii verbale. Raportul sintactic de la baza diatezei pasive fiind: subiect gramatical-verb-predicat-complement (de agent) Primul a deschis usa®Usa a fost deschisa de primul.

       Diateza pasiva, in planul expresiei, este termenul marcat, la ambele niveluri in functie de tipul de sintagma.

       Sintagma cu auxiliarul a fi se realizeaza pe baza temei de participiu a verbului, sensul temporal de perfect al temei de participiu trece in sensul de pasiv, verbul auxiliar asigurand opozitia de timp.

El cearta            vs        El este certat

  El a certat          vs        El a fost certat

El va certa         vs        El va fi  certat

                                 El ar certa         vs        El ar fi certat

   El ar fi cerat      vs        El ar fi fost certat

       Sintagma cu morfemul se se realizeaza pe baza structurii verbului de la diateza activa cu ajutorul inversarii pozitiei sintactice a subiectului si complementului: Expozitia este tinuta toata saptamana®Toata saptamana s-a tinut expozitia

       In limba literara contemporana romana pasivul cu a fi se bucura de o raspandire mai mare, dupa modelul altor limbi ca franceza si rusa.

       I.1.c Diateza reflexiva

       Structura sintagmatica de la baza diatezei reflexive este formata din trei termeni: nume (pronume)-se (morfem)-verb; pronumele reflexiv (acuzativ, forma scurta, neaccentuata) reprezinta o singura unitate cu verbul. In aceasta sintagma se realizeaza doua functii sintactice: subiectul si predicatul El se cunoaste.

       In planul semantic, verbele de la aceasta diateza au trasatura + reflexivitate. Actiunea pleaca de la subiect si se intoarce la subiect ( Ion se recunoaste pe el / pe sine).  

       In planul expresiei, reflexivul este in raport direct cu activul, prin prezenta morfemului-pronume reflexiv  se: El recunoaste pe cineva-activ

                                                     El se recunoaste (pe sine)-reflexiv.

Termenii sintagmei diateze reflexive se acorda in persoana si numar:  El se recunoaste. Daca exista si un al patrulea termen, si acesta se supune aceluiasi acord.

       I.1.d Diateza reciproca

       Forma sintagmatica care asigura situarea verbului la aceasta diateza este formata din patru/cinci termeni, reprezentand trei/patru unitati lexicale autonome: substantiv/pronume-morfemul se + verb-pronume (pronume personal sau doua pronume nehotarate). In aceasta sintagma se realizeaza trei functii sintactice: subiect®predicat¬complement de reciprocitate: Ele se ironizeaza intre ele.  Cel de-al treilea termen sintactic (complement de reciprocitate) poate sa nu apara in propozitie, mai ales cand verbul nu poate dezvolta, din cauza continutului sau lexical, diateza reflexiva: Ei se pupa.

       Din punct de vedere semantic, verbul la diateza reciproca este caracterizat prin trasatura + reciprocitate.

       Din punct de vedere expresiv diateza reciproca este in raport direct cu diateza activa, avand ca termen marcat morfemul se (isi):                                         Eu am certat-o pe Maria - activ

 Eu m-am certat cu Maria- reciproc.

       Datorita morfemului se sintagma diatezei reciproce este asemanatoare cu sintagma diatezelor reflexiva si pasiva. Diferenta este asigurata de termenul al patrulea:

       -la diateza pasiva, termenul al patrulea este complement de agent, realizat printr-un acuzativ precedat de prepozitia de (catre): Baiatul se recunoaste usor de catre bunici.

       -la diateza reflexiva termenul al patrulea poate fi reprezentat numai de forma lunga a acuzativului pronumelui reflexiv, fiind insotita de morfemul se: Ion nu se mai recunoaste pe sine.

       -la diateza reciproca, cel de-al patrulea termen este complement de reciprocitate, fiind realizat din acuzativ precedat de prepozitia intre: Baietii se recunosc intre ei.  

       Structura sintagmatica a reciprocului este, in general, disociabila intre pronume si verb, de adverbele modale, precum: tot, mai, prea si cam: Se tot ciondanesc intre ei de la o vreme.

       I.1.e. Diateza impersonala

       Aceasta diateza este alcatuita din doi termeni, reprezentand o singura unitate lexicala autonoma si o singura functie sintactica- de predicat (sau alte functii): morfemul se si verbul: se face, cand verbul este intranzitiv.

       Din punct de vedere semantic, diateza impersonala rupe total relatia cu un subiect gramatical in cazul verbelor intranzitive: Se mananca bine, sau o situeaza in sfera semantica a subiectului-agent nedeterminat, in cazul verbelor tranzitive Se zic multe.

       Din punct de vedere expresiv impersonalul intra in opozitie directa:                  - cu diateza activa avand ca termen marcat morfemul se:                                         Se mananca din ce in ce mai bine-impersonal

El mananca din ce in ce mai bine- activ

     -si cu toate diatezele, in structura carora intra pronumele-morfem se:  El zice, merge, casca, schioapata, canta.

      Se zice, merge, casca, schioapata, canta.     

La aceasta diateza verbele stau la persoana a III-a: Se vorbeste mult.

       I.1.f. Diateza dinamica

       Aceasta diateza este mai complexa decat celelalte diateze, deoarece unele verbe pot dezvolta diateza ca o categorie lexico-gramaticala, iar altele ca o categorie gramaticala..

       In semantica verbului coexista trasatura subiectiv cu trasatura obiectiv: Maria isi aminteste de anii copilariei. Diateza dinamica se opune celorlalti termeni la nivel  gramatical, in planul expresiei, numai atunci cand caracterizeaza verbele din cea de-a doua clasa, la aceste verbe, sensul subiectivitatii nu influenteaza si nici nu este influentat de continutul lexical al verbului, prin trecerea de la o diateza la alta.

       Datorita legaturii stranse a diatezei verbale cu planul semantico-sintactic al verbului si al enuntului, este posibila realizarea concreta a opozitilor sale interne prin apartenenta verbului la diferite clase semantico-sintactice sau de continutul lor lexical concret.

       Doar un numar relativ restrans de verbe dezvolta paradigma integrala a diatezei spre deosebire de alte categorii gramaticale, ca timpul sau modul.

       Verbele care, prin continutul sau lexical implica dezvoltarea unui sens sintactic de asociere sau reciprocitate, realizeaza numai diateza activa, verbe precum:  a conversa, a semana (cu cineva) a conlucra, a dialoga.

       Celelalte diateze, ca de exemplu: reflexiva si reciproca, sunt dezvoltate numai de catre verbe tranzitive cu tranzivitate directa si nu de toate; nu formeaza diateza reflexiva verbe precum: a contesta, a abroga; dar si verbe care cer substantive (pronume) cu trasatura semantica + uman: a conditiona, a ancheta, a asista, a anunta.

       Nu pot forma diateza reflexiva verbele tranzitive care implica o detasare a subiectului de obiect, care trebuie sa corespunda la doua realitati distincte si sa nu reprezinte doar doua ipostaze gramaticale ale aceluiasi real: eu/ma.

       In afara diatezei raman verbele pronominale libere (cu pronume personal): a-l durea ( capul, picioarele, mainile), verbe impersonale (a i se cuveni), verbe copulative (a deveni), verbe semiauxiliare (a sta ,a avea).

I.2. Timpul

         Timpul este considerat o categorie gramaticala universala, care indica fixarea desfasurarii unui proces (actiune, stare, eveniment), in raport cu actul enuntarii si se manifesta prin existenta unor ansambluri de forme verbale. Timpul gramatical, cu alte cuvinte, da seama de corelatiile sistematice intre formele verbale prin care se redau procesele comunicate si situatia de comunicare.

         Timpul gramatical este expresia lingvistica a timpului notional. Planul sau semantic fiind diferit de la o limba la alta in functie de caracterul specific al desfasurarii raportului timp notional-timp gramatical.

         Continutul categorial al timpului are natura deictica si sintactica; isi are originea in raportul dintre temporalitatea procesului de comunicare lingvistica si temporalitatea actiunii verbului-obiect al comunicarii.

         Raportul dintre momentul comunicarii (care este intotdeauna prezentul locutorului) ,si momentul actiunii verbale, genereaza timpul notional. Acest timp notional cunoaste trei termeni fundamentali in reprezentarea adverbiala a temporalitatii din perspectiva timpului locutorului si a actului lingvistic:

             -azi-simultaneitatea timpului actiunii-timpul comunicarii: prezent.  

            -ieri-anterioritatea timpului actiunii-timpul comunicarii: trecut (perfect)

           - maine-posterioritatea timpului actiunii-timpul comunicarii:  viitor.

Timpurile sau numai valorile lor se clasifica in timpuri sau valori temporale absolute (cele care raporteaza actiunea la momentul vorbiri) si relative (cele care raporteaza actiunea la alt moment sau la alta actiune). Ca de exemplu, prezentul indicativ este un timp predominant absolut, in timp ce viitorul anterior este un timp exclusiv de relatie.

Timpurile verbale in limba romana sunt urmatoarele:

-prezentul indicativ;

-imperfectul;

-perfectul simplu;

-perfectul compus;

-mai mult ca perfectul;

-viitorul propriu-zis;

-viitorul anterior;

-prezentul conjunctiv;

-prezentul conditional optativ;

-prezentul prezumtiv;

-perfectul conjunctiv;

-perfectul prezumtiv;

-perfectul conditional optativ;

-prezentul infinitiv;

-perfectul infinitiv.

            I.2.a. Prezentul indicativ

Prezentul indicativ are in propozitii principale numai valori indicative. Pentru prezent este specifica exprimarea unei actiuni simultane cu momentul vorbirii (Studiem timpurile verbale).

Din punct de vedere formal, prezentul este un timp simplu, cu o tema variabila in privinta mentinerii sufixului conjugarii, care apare numai la persoana a doua plural. Indicativul prezent se formeaza un pic mai complicat decat celelalte timpuri simple, pentru ca aici exista la conjugarea a I-a doua tipuri principale (cu sau fara -ez), iar la cea de a IV-a conjugare exista patru asemenea tipuri (cate doua in cadrul fiecaruia dintre tipurile delimitate dupa infinitivul in -i sau -i, cu sau fara -esc, respectiv -asc). 

Desinentele acestui timp verbal sunt:

           I                         II               III                                                    IV

                                                                         Cu infinitivul in -i       cu infinitivul in -i

-                   -ez           -                     -                 -                   -esc                 -                  -asc

-i                  -ezi         -i                    -i                -i                 -esti                 -i                  -asti              

-a                 -eaza      -e                   -e                -e                -este                -a                 -aste

-(a)m          -(a)m      -(e(`))m              -¢(e)m         -(i)m            -(i)m              -(i)m              -(i)m

-(a)ti          -(a)t         -(e)ti             -¢(e)ti           -(i)ti            -(i)ti               -(i)ti              -(i)ti

-a              -eaza        -                                 -                  -                  -esc                -a                  -asc

      

                I.2.b Imperfectul

         Acest timp are valoarea specifica de exprimare a unei actiuni trecute durative care se afla intr-un raport de simultaneitate cu alta actiune trecuta, aceasta valoare este relativa dace cealalta actiune este exprimata in aceeasi fraza (In timp ce mergea a strigat-o sora ei), si absoluta dace nu e exprimata (asa-numitul imperfect narativ sau descriptiv:  Acolo ma jucam in copilarie).

          Desinentele timpului imperfect sunt comune tuturor verbelor:

       -persoana.1 (I-singular)= -m:  manca-m

       -persoana 2 (II-singular)= -i:   manca-i

       -persoana 3 (III-singular)=Æ: manca-Æ



       -persoana 4 (I-plural)=-m:       manca-m

       -persoana 5 (II-plural)= -ti:      manca-ti

       -persoana 6 (III-plural)=-u:       manca-u 

         Datorita sufixului invariabil si desinentei -m, comuna pentru persoana I-a si IV-a, duce la o omonimie speciala in paradigma imperfectului: mancam (eu/noi).

         Ceea ce este specific pentru imperfect este capacitatea acestei forme verbale de a exprima procese care se desfasoara pe toata durata unui interval temporal stabilit, fara precizari, in legatura cu inceputul sau sfarsitul acestora.

         I.2.c. Perfectul simplu

         Perfectul simplu este un timp absolut, sinonim cu perfectul compus. Acest timp prezinta actiunea verbului ca incheiata in momentul vorbiri .

         Perfectul simplu se deosebeste de perfectul compus prin relatia timp-aspect. Perfectul simplu se cuprinde in opozitia aspectuala durativ-momentan, opus fiind imperfectului, timp al actiunii durative.

         Acest timp accepta mai greu determinari adverbiale care exprim periodicitatea, regularitatea, repetitia, deci cu un caracter non-iterativ.

         Perfectul simplu este un timp simplu cu o structura sintetica, constituita din tema secundara a perfectului simplu (derivata, prin sufixul -Æ, de la tema primara a perfectului) si desinentele de numar si persoana.

         In limba romana contemporana sunt patru sufixe de perfect simplu. Desinentele pentru perfectul simplu sunt comune tuturor verbelor din limba romana:

                     -persoana 1 = -Æ + i : manca -Æ + i [mancai]

                     -persoana 2 = -Æ + si: manca -Æ + si [mancasi]

                      -persoana 3 = -Æ + Æ: manca -Æ + Æ [manca]

                      -persoana 4 = -ra  + m: manca -ra+m [mancaram]

                      -persoana 5 = -ra + ti: manca- ra + ti [mancarati]

                      -persoana 6 = -ra + Æ: manca -ra +Æ [mancara]

Acest timp impreuna cu mai mult ca perfectul sunt singurele forme verbale care disociaza valorile de persoana si de numar prin doua desinente.

I.2.d. Perfectul compus

Acest timp exprima o actiune facuta si incheiata in trecut, cu raportare numai la momentul vorbirii, deci cu valoare absoluta, si indiferent de caracterul recent sau indepartat al actiunii ( A mancat o prajitura si o cana de lapte).

Din punct de vedere formal, perfectul compus are urmatoarea structura: formele de auxiliar ale indicativului prezent de la verbul a avea (am,ai,a,am,ati,au) si participiul invariabil al verbului de conjugat ( am cules, ai cules, a cules, am cules, ati cules, au cules ).

I.2.e. Mai mult ca perfectul

Mai mult ca perfectul exprima o actiune incheiata inaintea altei actiuni realizate in trecut, fiind un timp relativ ( relatia poate fi stabilita cu alt verb la un timp trecut sau cu un circumstantial de timp verbal sau neverbal ) : Ajunsesem acasa cand ai plecat tu.

Acest timp este un timp simplu iar din punct de vedere formal are marca sufixului -se- adaugat la tema perfectului, deci in structura lui exista doua sufixe flexionare, si anume: sufixul perfect simplu si cel specific mai mult ca perfectul (daca primul sufix este   -se- rezulta structura -sese-).

Desinentele acestui timp sunt: -m; -si; Æ (singular); - ram/-m; -rati/-ti;-ra (plural): Culesesem flori. Culesesesi flori. Culesese flori. Culeseseram flori. Culeseserati flori. Culesesera flori.

I.2.f Viitorul propriu-zis

Viitorul propriu-zis realizeaza de obicei o actiune care urmeaza sa se realizeze dupa momentul vorbirii, de unde rezulta ca acest timp are valoare absoluta ( Dupa ce mancam vom pleca la o plimbare).

Viitorul propriu-zis este un timp compus, se caracterizeaza prin existenta mai multor serii de forme analitice; acest serii fiind formate cu ajutorul afixelor mobile provenite de la verbele a vrea si, respectiv, a avea.

-Primul tip de viitor este constituit din formele de auxiliar ale indicativului prezent de la verbul a vrea (voi, vei, va ,vom, veti, vor) + infinitivul prezent al verbului de conjugat (voi culege, vei culege, va culege, vom culege, veti culege, vor culege);

-Regional si familiar se foloseste cu alta forma analitica realizat ca: oi, ai (ei,ii,oi), o, (a), om, ati (eti, iti, oti,), or (oi culege, ai culege, o culege, om culege, ati culege, or culege).

-a treia serie de forme este cea formata din paradigma de prezent a indicativului verb a avea si o secventa omonima cu conjunctivul prezent (am sa culeg, ai sa culegi, are sa culeaga, avem sa culegem, aveti sa culegeti, au sa culeaga).

-alta serie apropiata cu cea de mai sus e alcatuita din elementul mobil: o si o secventa fonica identica cu cea din formele de conjunctiv prezent (O sa culeg, o sa culegi, o sa culeaga, o sa culegem, o sa culegeti, o sa culeaga)

-La aceste serii se adauga o constructie perifrastica alcatuita din verbul a avea (cu paradigma de la imperfect) si conjunctivul prezent al verbului (aveam sa culeg, aveai sa culegi, avea sa culeaga, aveam sa culegem, aveati sa culegeti, aveau sa culeaga).

                   I.2.g Viitorul anterior

Viitorul anterior e un timp analitic si exprima o actiune care urmeaza sa se realizeze dupa momentul vorbirii, dar inaintea altei actiuni viitoare  (Nu vom pleca la munte pana nu vom fi rezolvat toate problemele).

Acest timp este un timp compus din formele de viitor ale verbului auxiliar a fi si participiului invariabil al verbului de conjugat (voi/oi fi cules, vei/ai  fi cules, va/o fi cules, vom/om fi cules, veti/ati fi cules, vor/or fi cules ).

I.2.h Prezentul conjunctiv

Prezentul conjunctiv preia toate valorile specifice modului conjunctiv. Se caracterizeaza formal prin prezenta elementului mobil sa si a unei secvente purtatoare a radicalului, partial asemanatoare cu prezentul indicativ: sa lucrez, sa alerg, sa mananc, sa merg.

I.2.i Prezentul conditional-optativ

Prezentul conditional-optativ exprima o actiune viitoare (As merge si eu), mai rar una savarsita in momentul vorbiri (As manca dar mi-e rusine ).

Formal este un timp compus din auxiliarul a avea (as, ai, ar, am, ati, ar) plus infinitivul prezent al verbului de conjugat (as culege, ai culege, ar culege, am culege, ati culege, ar culege).

I.2.j Prezentul prezumtiv

Prezentul prezumtiv poate exprima o actiune din momentul vorbiri (Va fi razand el de cineva) si o actiune viitoare (O fi plecand el undeva).

Din punct de vedere formal este un timp compus din formele de viitor indicativ, ale verbului auxiliar a fi si gerunziu verbului de conjugat (voi/oi fi culegand,).

I.2.k  Perfectul conjunctiv

Perfectul conjunctiv exprima o actiune trecuta fata de momentul vorbirii (Sa fi luat niste prajituri bune).

Este format din doua afixe (sa si fi) si o secventa purtatoare a radicalului (Sa fi luat).

I.2.l  Prezentul conditional optativ

Prezentul conditional optativ exprima o actiune trecuta  (Asi fi mers si eu). Acest timp este un timp analitic, alcatuit din trei componente ( asi fi mancat, asi fi mers ).

I.2.m Perfectul prezumtiv

Prezentul prezumtiv exprima o actiune trecuta (O fi scris el ceva ).

Din punct de vedere formal este un timp compus din formele de viitor indicativ ale verbului auxiliar a fi si participiului invariabil al verbului de conjugat, fiind omonim cu viitorul anterior: voi/oi fi mers.

I.2.n Prezentul infinitiv

Prezentul infinitiv prezinta valori temporale diferite dupa intrebuintarile sale. Este un timp simplu, ale carui sufixe caracterizeaza cele patru conjugari, avand prepozitia a ca marca obligatorie in majoritatea situatiilor. Exista si varianta  lunga  (infinitiv lung), formata din infinitivul scurt + finala -re: a juca®jucare.

I.2.o Perfectul infinitiv

Perfectul infinitiv prezinta o actiune trecuta, anterioara celei exprimate de verbul regent. Este un timp compus constituit din prezentul infinitiv al verbului auxiliar a fi si participiu invariabil al verbului de conjugat plus prepozitia a obligatorie la acest timp al infinitivului: a fi mancat. 

I.3. Modul

Este o categorie gramaticala avand caracter subiectiv. El exprima atitudinea subiectului vorbitor fata de desfasurarea actiunii verbale.

Modul este concomitent categorie gramaticala si instrument gramatical in structura de ansamblu a limbii.

       Modul este o categorie gramaticala autonoma deoarece exista si functioneaza prin relatiile de opozitie care-i caracterizeaza structura interna, atat la nivelul expresiei cat si la nivel semantic.

       Modul este un instrument gramatical -alaturi de verbele semiauxiliare de modalitate si adverbele modale-pentru exprimarea categoriilor sintactice mai largi a modalitatii.

       Modurile se clasifica:      -morfologic: -personale

                                                                   -nepersonale

                                               -sintactic:  - predicative

                                                                   -nepredicative         

       In limba romana aceste clasificari coincid in rezultate, adica modurile personale sunt si predicative si modurile nepersonale sunt si nepredicative.

       Modurile personale ale limbii romane sunt urmatoarele:

                    -indicativul

                    -conjunctivul

                    -conditionalul-optativ

                    -prezumtiv

                    -imperativ

       Modurile nepersonale ale limbii romane sunt urmatoarele:

                    -infinitivul

                    -supinul

                    -gerunziul

                    -participiu

       I.3.a Modul indicativ

       Modul indicativ este un mod personal din punct de vedere morfologic si sintactic care exprima o actiune prezentata de vorbitor ca reala, un mod al certitudinii si al realitatii. El este lipsit de o marca generala.

       I.3.b Modul conjunctiv

       Modul conjunctiv este din punct de vedere morfologic si sintactic care exprima o actiune realizabila posibila. El este marcat de conjunctia sa; cand intr-o fraza cuprinde mai multe forme ale conjunctivului repetarea lui sa este obligatoriu la fiecare termen. Modul conjunctiv este un mod al deliberarii, al actiunii in acelasi timp posibila si incerta.

       I.3.c Modul conditional-optativ

       Modul conditional-optativ exprima la timpul prezent o actiune posibila, realizabila, iar la timpul perfect una reala; este un mod al actiunii dorite, al virtualitatii si al detasarii subiectului vorbitor de continutul semantic al verbului. Acest mod are ca marca auxiliarul as, ai, ar, am, ati, ar -forme ale verbului a avea.  

       I..3.d Modul prezumtiv

       Modul prezumtiv exprima o actiune, realizabila, posibila, prezentata ca banuita, presupusa; este modul cel mai omogen din punct de vedere al valorilor; este un mod al ipotezelor si al prezumtiei.

       I.3.e Modul imperativ

         Modul imperativ exprima o actiune realizabila, avand forma unei porunci; este un mod al certitudinii presupuse (din partea subiectului vorbitor). Este marcat de o intonatie specifica, exclamativa, care variaza in functie de tonul vorbitorului. Exista verbe care nu se folosesc la imperativ, de exemplu: a putea, a vrea, a sti, a zacea.

       I.3.f Modul infinitiv

       Modul infinitiv este un mod nepersonal care denumeste actiunea, ceea ce explica unele asemanari functionale ale infinitivului cu substantivul. Este marcat prin prepozitia a care preceda forma propriu-zisa a infinitivului(a avea, a manca).

       I.3.g Modul supin

       Modul supin este un mod nepersonal care denumeste actiunea; el este sinonim cu infinitivul. Formal supinul este omonim cu participiul si este marcat aproape intotdeauna de prepozitia de(de baut, de mancat, de alergat ).

       I.3.h Modul gerunziu

       Modul gerunziu este un mod nepredicativ care exprima actiunea in desfasurare; el exprima si actiuni incheiate: Terminand seralul, s-a inscris la liceu. Este marcat prin sufixul -ind (plangand, razand)       sau -ind (fugind, venind).

       I.3.i Modul participiu

       Modul participiu este un mod nepredicativ care exprima actiunea suferita sau indeplinita de un obiect. Este marcat de sufixul -t (rupt) sau -s (scris).

       I.4. Persoana

       Aceasta categorie gramaticala constituie un criteriu de clasificare a formelor verbale si a verbelor; este o categorie gramaticala prezenta la  verb si  pronume.  

       Persoana se manifesta ca o constanta semantica, la pronume, a componentilor acestei clase; iar la verb se manifesta in situatia de comunicare si in sintaxa enuntului.

       In limba romana se gasesc: -persoana I-a: protagonistul locutor este protagonistul actiunii: Eu zic ca eu am scris;         

                                                    -persoana II-a: interlocutorul este relevat de catre subiectul vorbitor ca protagonist (subiectul pronominal) al actiunii verbale (predicat): Eu zic ca tu ai invatat.                                      

                                              -persoana III-a: locutorul atribuie actiunea verbului-predicat unui protagonist din sfera obiectului comunicarii, care nu participa la actul vorbirii. Aceasta persoana a III-a este considerata de E.Benveniste nonpersoana.

       I.5. Numarul   

       Aceasta categorie gramaticala este solitara categoriei gramaticale a persoanei, atat in plan semantic, cat si in planul expresiei.

       Numarul este de doua feluri: singular si plural. 

       In plan semantic, spre deosebire de pronume si de substantiv, numarul nu are la verb un continut propriu, nu corespunde unei opozitii din extralingvistica, precum copil (singular)/copii(plural), ci isi are originea in raportul sintactic verb (predicat)-nume/pronume (subiect).

       Pluralul se imparte in exclusiv (eu si prietenii mei) si inclusiv (eu si cu tine, noi si cu tine sau eu si cu noi).

       Opozitia  singular-plural poate caracteriza si planul semantic al verbului considerat subiect gramatical. Pluralitatea verbului isi are originea atunci in modul actiunii verbale, interpretat de gramaticieni prin categoria gramaticala a aspectului -varianta obiectiva, inscrisa in planul enuntului: a veni-a reveni (pluralitatea isi are originea in repetarea actiunii); a veni-a tot veni (pluralitatea isi are originea in continuitatea actiunii).

       Numarul se manifesta diferit la timpurile verbale ale limbii romane. Opozitia de numar si persoana depinde, numai in planul expresiei sau si in plan semantic, de inscrierea verbului in categoriile de mod si timp. Aceasta opozitie depinde si de tipul de flexiune al verbului.

       Singularul in locul pluralului poate aparea numai la persoana a doua singular a imperativului cu valoare de indicativ, de obicei si cu schimbare de persoana.

       I.6. Genul

       Opozitiile interne ale categoriei gramaticale de gen, dezvoltate numai in planul expresiei cu originea in plan deictic si in plan sintactic, caracterizeaza verbul la diateza pasiva.

       La persoanele I-a si II-a opozitia de gen se realizeaza intre locutor si interlocutor: Am fost plecat departe/ Am fost plecata departe.

       La persoana a III-a, opozitia de gen este determinata de actiunea principiului acordului; predicatul se acorda cu subiectul gramatical in persoana, numar si gen: El a fost plecat in Bucegi/Ea a fost plecata in Bucegi.

       Marca  genului este desinenta, din structura temei participiului; verbul auxiliar a fi exprima concomitent sensul de persoana si numar, iar desinenta exprima concomitent sensurile de gen si numar:                                             -Æ/a -   singular (M./F.):  Eu am fost plecat/Tu ai fost plecat/Ea a fost plecata.

  - i/e  -   plural (M./F.):  Noi am fost plecati/Ele au fost plecate.

      




II. Semantica timpului

      Timpul este o categorie aparte asa cum este si cauzalitatea, spatiul; el nu este nici lingvistic, nici extralingvistic, el nu este nici durata pura, precum nu este nici evenimentul insusi. Timpul este o forma obiectiva reala de existenta a materiei in miscare. Din intretaierea unei categorii (limba) cu o alta categorie (timpul) apare in subiectul uman temporalitatea, imaginea diacronica a scurgerii timpului, similara imaginii sonore, caci asa cum lantul vorbirii se realizeaza succesiv, tot asa si momentele in care se realizeaza elementele vorbirii se succed formand si ele o imagine liniara.

     Timpul este insa nelimitat si infinit. Oricat de mult timp ar fi trecut pana la un eveniment, timpul va continua sa curga si mai departe, fara sa atinga vreodata o limita, dupa care sa nu mai existe nici un fel de durata. Timpul se scurge in asa mod, incat el nu se repeta, ci parcurge noi si noi momente si durate. De aceea, scurgerea timpului este o metafora, este o viziune plastica asupra miscarii in lumea inconjuratoare, caci nu timpul se scurge in sens invers mersului evenimentelor, dupa cum nu spatiul ne fuge de sub picioare, ci materia evolueaza, subiectul uman inainteaza in spatiu si timp (categorii infinite), lasand in urma ceea ce la un moment dat estre prezent sau chiar viitor.

     Timpul este a patra dimensiune din conceptia lumii cu patru dimensiuni, in care trei alcatuiesc spatiul, iar a patra timpul. Reprezentarea timpului, dupa conceptia lumii cu patru dimensiuni a permis aranjarea timpurilor in scheme ce sugereaza mai bine miscarea timpului pe linia unidimensionala, ireversibila. Totodata a permis cunoasterea modalitatilor prin care limba romana exprima omnitemporalul, timpul virtual si timpul real. Axele conjunctivului si conditionalului exprima timpul virtual, in devenire, iar axa indicativului exprima timpul real, timpul divizibil in trecut, prezent si viitor.

     Prezentul este centrul sistemului temporal verbal, el este un timp indivizibil, caci prezent este de fapt numai clipa, instantaneul. Dar, prezentul lingvistic este un timp extensibil, este timpul  nemarcat, putandu-se in functia viitorului si a trecutului.

     Trecutul si viitorul, sunt momente pe axa temporala care comporta diviziuni multiple, in functie de raportarea experientei subiectului vorbitor la clipa  in care emite enuntul sau in functie de repovestirea unei experiente.

     Daca la verb temporalitatea este un cadru al actiunii, a adverb este insusi continutul semantic. Ratiunea existentei adverbului este insasi exprimarea timpului. De aceea adverbul aduce precizari pe care timpurile verbale sunt incapabile sa le faca. Astfel, a facut inseamna atat ieri cat si azi, anul trecut, demult, odinioara, acum un secol. Cercetarea temporalitatii fiecarui adverb a condur la stabilirea anumitor trasaturi distincte ale adverbelor, care au permis sa se stabileasca sistemul temporal adverbial. Au fost stabilite trei sisteme adverbiale de timp: sistemul adverbelor datante, al adverbelor durative si al adverbelor iterative. Dintre cele trei sisteme adverbiale, sistemul adverbelor datante, numit si sistemul opozitilor fundamentale, este cel mai cuprinzator si are influenta modificatoare mai simtita asupra timpurilor verbale. Acest sistem dispune de o axa primara, cu centrul acum (azi) si cu momentele ieri (anterioritate), maine (posterioritate), si de o axa secundara in care centrul, punctul de referire, este atunci, care reformuleaza atat pe ieri (trecutul), cat si maine (viitorul).  Fata de atunci exista momente anterioare si momente posterioare: inainte, a doua zi.  

           Adverbul este o clasa cu un continut lexical suficient, o parte de vorbire cu autonomie semantica.

          Adverbul este prin el insusi  o actualizare a ideii de timp in esse, pe unul din cele trei momente: trecut, prezent, viitor ;astfel continutul temporal informational al adverbelor azi, acum este totdeauna temporalitatea prezenta; continutul temporal al adverbelor ieri, aseara, adineauri  este totdeauna temporalitatea trecuta ; acelasi lucru cu adverbele care exprima viitorul :maine, in curand .

       Unele adverbe isi fixeaza temporalitatea in functie de un alt adverb care are o temporalitate fixa. De exemplu adverbul atunci are, pe rand, temporalitate trecuta sau viitoare, in functie de adverbul pe care-l reia :aseara am fost la discoteca - atunci am aflat ; maine ne vom revedea - atunci iti voi spune .

       Adverbul nu reprezinta o clasa omogena din perspectiva compatibilitatii lui cu timpurile verbale, deoarece unele adverbe suporta gradatia (foarte curand, mai devreme), altele nu(azi, maine, totdeauna); unele primesc prepozitii(de acum, pana ieri) , altele nu (mereu, imediat, rareori),de aici rezulta neomogenitatea acestei categorii de determinare verbala.

Raportul adverbului  cu celelalte parti de propozitie este subsumat categoriei de complement cicumstantial  temporal.

       Adverbele de timp, prin valorile lor semantice, in raport cu alte adverbe, sunt mai strans legate de verb, in cazul realizarii ideii de timp prin timpurile verbale. Astfel adverbul  are aceeasi semantica(de a exprima timpul) cu verbul, producandu-se o compatibilitate pe planul relatiei temporale, ceea ce la alte adverbe nu se intampla. De exemplu am dansat se poate combina cu ieri, alaltaieri, demult, deoarece atat verbul cat si adverbul redau actiunea in trecut.

       Ideea de durata apare in semantica complementelor temporale dar in special a celor adverbiale, aceasta fiind continuta  si in sensul verbelor de tipul: continua, .intarzia, prelungi, dura. Sunt si adverbe al caror sens nu este la origine de durata, dar in combinatie cu unele verbe, de tipul celor amintite mai sus, redau acest sens :dureaza putin ora, a intarziat mult. Durata nelimitata este exprimata prin adverbe de tipul : mereu, continuu, totdeauna, niciodata. De semnalat  este faptul ca aceste verbe se asociaza de obicei verbelor care ele insesi exprima ideea de masura temporala, ca de exemplu: continuu, prelungesc. Fixarea duratei actiunii se realizeaza cu prepozitiile de, pana, din, pe, pentru, in (in 5 minute, luni, ani).Singurul adverb de durata limitata este adverbul deja ; el exprimand incheierea actiunii, limitata in viitor (in 1987 va fi deja doctor) sau in trecut, fiind anterioara momentului vorbirii(cand am venit, el deja plecase ).

       Actiunea poate fi perceputa nu numai sub forma duratei continue, ci si sub forma duratei intrerupte. Astfel discontinuitatea simpla este redata prin adverbe ca: dimineata, seara, ziua, noaptea. Aceste adverbe redau o idee repetata fara a preciza frecventa sau regularitatea: Seara venea rupta de oboseala. Discontinuitatea multipla este frecventativa si periodica. Cea frecventativa este redata prin adverbe ca: uneori, arareori, deseori, cateodata; aceste adverbe arata ca actiunea a fost intrerupta si reluata: Cateodata mai venea pe la bunica sa. Cea periodica sau periodicitatea este redata prin adverbe ca: zilnic, totdeauna, niciodata: Trebuie sa te intalnesc zilnic ca sa pot trai fericita.

       Adverbele de timp ale limbii romane sunt incadrate in trei grupe paradigmatice:

                    -datante

                    -durative

                    -iterative

       Adverbele datante prezinta opozitiile fundamentale in sistemul temporal adverbial, opozitii ce se manifesta in caracterul simultan, anterior sau posterior al semanticii acestor adverbe; ele fixand actiunea exprimata de verb in prezent, trecut sau viitor.Aceste adverbe sunt incadrate, la randul lor, in grupuri structurale :                                                                    

      -axa primara: -simultaneitate: acum, azi(Azi am scris la licenta cu Marius)

                             -anterioritate: ieri, alaltaieri, adineauri, aseara, de curand, deunazi,  demult(Tu ai vorbit alaltaieri la sedinta?)

                            - posterioritate: maine, poimaine, deseara , in curand(Maine va fi ziua mamei sale)

                             -neutralitate: in zori, de dimineata, inainte de amiazi, la amiazi, dupa amiaza(Vom merge de dimineata la biserica.)

      -axa secundara : -simultaneitate: atunci, altadata, odata, vreodata, candva(Va spune vreodata ca m-a iubit?)

                                 -anterioritate: in ajun, inainte, intai(Omul se gandeste mereu inainte de a vorbi)

                                   -posterioritate: a doua zi, pe urma, apoi(A doua zi fluturau steagurile)

      -biaxialitatea:      -simultaneitate: - deodata, deocamdata, imediat, numaidecat, indata(Aceasta noutate s-a aflat indata la minister)

                                     -anterioritatea: - devreme(Parintii se scol devreme ,copii tarziu)

                                      -posterioritatea : - tarziu(Marius lucra uneori pana tarziu)

         Adverbele durative nu sunt atat de numeroase ca cele datante. Acest tip de adverbe  prezinta : -o durata nelimitata

                                   - o durata limitata

            Cele mai frecvente adverbe  de durata nelimitata sunt: niciodata; intotdeauna; mereu(Auzea mereu acelasi raspuns); plus doua adverbe care au o frecventa mai redusa :intr-una, oricand(Oricand pleca nu o lasa niciodata singura.)

            Pentru a exprima limita unei durate ,limba romana utilizeaza in special constructiile cu prepozitii . Se foloseste prepozitia  de pentru a arata limita de inceput, iar pentru limita de sfarsit, prepozitia pana. Cele mai utilizate adverbe

de durata limitata sunt : - de mult - situatia acestui adverb este diferita de a     

                                                        tuturor celorlalte adverbe pe de o parte prin                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                   

                                                        structura sa , iar pe de alta parte prin

                                                        semantica sa. Acest adverb poate exprima

                                                        limita initiala a unei actiuni fara a doua

                                                         prepozitie de : de mult invata aici ; si trebuie

                                                        scris separat pentru a reda valoarea durativa:

                                                        Bunicul este mort de mult.

                                       -din (de) totdeauna: Te cunostea dintotdeauna.

                                       - pentru totdeauna : Lucrul acela ma despartea pentru

                                                                        totdeauna de el. 

        Adverbele  iterative sunt mai putine ca celelalte doua tipuri de adverbe. Acest tip prezinta : - o iteratie simpla: seara si dimineata(Duminica seara va la munte).

                                - o iteratie multipla / frecventiva :uneori, adeseori, rareori

                                                                                     cateodata, din cand in

                                                                                     cand(Merg uneori pe la

                                                                                     bunici).

                               -o iteratie periodica: zilnic(Era nevoie sa te intalnesc zilnic ca sa pot trai fericita).

      Axa primara este axa temporala cea mai frecventa atat in sistemul temporal verbal cat si in cel adverbial. Axa primara la verb este formata din timpurile care arata actiunea din momentul vorbirii, iar  la adverb este reprezentata de adverbele datante (acum , azi ,ieri ,maine). 

      Axa secundara este slab reprezentata la verb, spre deosebire de adverb care are un procentaj aproape ca cel de la axa primara.Ca timp este folosit cel mai des imperfectul, iar ca adverb : atunci.

      Dintre cele trei momente de pe axele temporale verbale si adverbiale: simultaneitatea, anterioritatea, posterioritatea; cea mai frecventa este simultaneitatea. La verb timpurile care exprima simultaneitatea sunt prezentul si imperfectul, iar la adverb: acum, azi.   

       Anterioritatea este bine reprezentata de verbe in comparatie cu adverbele.

       Posterioritatea este in schimb mai saraca la verb decat la adverb.

       Sistemul adverbial cel mai utilizat in limba romana este cel al adverbelor datante, acesta cuprizand adverbele de pe cele trei axe temporale amintite mai sus. Adverbele din acest sistem realizeaza localizarea temporala a actiunii exprimate de timpul verbal.

        Sistemul adverbelor durative este mai slab reprezentat, acestea exprimand  durata totala a actiunii verbului. Cel mai frecvent adverb al acestui tip este niciodata.

          Sistemul adverbelor iterative este cel mai slab reprezentat din punctul de vedere al frecventei.

          Stabilirea timpului si exprimarea lui in limba romana contemporana se realizeaza pin conexiunea semantica rezultata din contexte adverbiale de timp ,din relatiile sintagmatice verbo-adverbiale. Temporalitatea  nelocalizata si nedefinita devine masurabila in continuitate, discontinuitate sau in datare prin timpul realizat cu ajutorul adverbului de timp.     

                            III. Timpurile verbale

      Timpul este categoria gramaticala specifica verbului care reprezinta o raportare a unui proces la momentul vorbirii sau la aspectul acestui proces, adica la caracterul momentan ( desavarsit) sau durativ ( desavarsit ) al acestuia. El se realizeaza cu ajutorul unor ansambluri de forme verbale. Valoarea fundamentala  a timpului este raportarea la momentul vorbirii care permite fixarea momentului in care se plaseaza procesul ( trecut, prezent sau viitor );iar valoarea secundara a timpului este raportarea la aspect care permite fixarea tuturor nuantelor de trecut si viitor.

     Aceasta categorie gramaticala a verbului are in continutul ei doua componente : - o componenta principala, constanta ( raportarea procesului la momentul vorbirii ), cu trei opozitii fundamentale ( prezent/ trecut, prezent/ viitor, trecut/viitor )     

                    -o componenta secundara, inclusa, care se manifesta numai la timpurile trecute (aspectul ) pe baza unei singure opozitii (momentan / durativ sau desavarsit / nedesavarsit ).

  

   Tipologia timpurilor verbale

      In limba romana exista trei timpuri verbale de baza : prezent, trecut si viitor.

Prezentul este timpul care exprima concomitenta dintre momentul vorbirii si momentul desfasurarii actiunii si este redat in limba romana printr_o serie de forme pentru indicativ ( mananc, mananci ). Trecutul este timpul care exprima actiuni fixate inainte de momentul enuntarii si este redat prin ansambluri de forme pentru indicativ: perfectul compus (am mancat, ai mancat), perfectul simplu ( mancai, mancasi), mai- mult - ca - perfectul (mancasem, mancasesi) si imperfectul(mancam, mancai). Viitorul este timpul care exprima actiunile, evenimentele sau starile desfasurate dupa momentul vorbirii si este redat prin viitorul propriu-zis/ viitorul I (voi manca, vei manca/ am sa mananc, ai sa mananci/ oi manca, ai/ei/ii manca / o  sa mananci ) si viitorul anterior sau viitorul II( voi/oi manca, vei/ei/ii  fi mancat.

     In functie de trasaturile temporale de baza formele verbale se impart in doua grupe :- timpurile absolute : prezentul, perfectul compus si perfectul simplu, viitorul propriu-zis)

          - timpurile de relatie: imperfectul, mai- mult- ca- perfectul, viitorul anterior.

      Toate formele gramaticale de timp sunt deictice, deoarece toate contribuie la ancorarea situational- temporala a proceselor comunicate, timpurile verbale fiind principalele elemente de expresie prin care se reda raportarea proceselor la situatia de comunicare. Avand in vedere mecanismul de redare a semnificatiei temporale, in situatii de comunicare prototipice, imperfectul, mai- mult-  ca- perfectul, si viitorul anterior sunt considerate timpuri anaforice. In cazul acestor timpuri pozitionarea proceselor in functie de actul comunicarii se realizeaza nu direct, ci prin intermediul celui de-al doilea punct de reper.

      In functie de felul explicarii continutului exprimat timpurile verbale se clasifica: - timpuri cu alte semnificatii modale( decat acelea care caracterizeaza modurile in care sunt incluse), si anume : prezentul( indicativului, conjunctivului, conditional- optativ- potentialului, infinitivului), imperfectul, perfectul ( cojunctivului ) si viitorul I;

                -timpuri fara alte semnificatii modale (decat acelea ale modurilor din care fac parte ),si anume : prezentul(imperativului si al prezumtivului),perfectul(indicativului,conditional-optativ-potentialului, prezumtivului si infinitivului), mai- mult- ca- perfectul(indicativului) si viitorul al II-lea( anterior).

      In functie de aspectul structurii lor morfematice timpurile verbale se clasifica in: -timpuri simple (sintetice) - sunt cele formate cu ajutorul sufixelor flexionare si al desinentelor (prezentul, imperfectul, perfectul simplu si mai- mult- ca- perfectul indicativului)

-         timpuri compuse (analitice) - sunt cele realizate cu ajutorul formelor specializate ale auxiliarelor morfologice a fi, a avea si  a vrea (a voi) : perfectul compus, viitorul I si viitorul al II-lea ( anterior) al indicativului ;perfectul conjunctivului si al infinitivului; prezentul si perfectul conditional- optativ; prezentul si perfectul prezumtivului. La diateza pasiva toate tipurile sunt compuse.

      Numarul timpurilor verbale din limba romana difera de la un mod la altul , ca si valoarea diferitelor timpuri care au un element comun. Astfel , indicativul roman are sapte timpuri ( prezentul, imperfectul, perfectul simplu, perfectul compus, mai- mult- ca- perfectul, viitorul I si viitorul al II-lea sau anterior); conjunctivul, conditional- optativul, prezumtivul si infinitivul au fiecare cate doua timpuri (prezentul si perfectul), iar imperativul are valoare de prezent.

     III. 1. Prezentul indicativ

      Este timpul verbal care exprima concomitenta dintre momentul desfasurarii procesului si momentul vorbirii. Forma de prezent indicativ este sintetica avand structura : R( radical )+ F ( flectiv ), acesta din urma fiind alcatuit din sufix si desinenta.

      Prezentul indicativ prezinta cea mai complexa structura morfematica, deoarece are pe de o parte la nivel segmental sufixe si desinente variate care difera de la un grup la altul, iar pe de alta parte la nivel suprasegmental  se inregistreaza trei tipare accentuale.

      Paradigma de prezent a verbelor regulate din limba romana se infatiseaza dupa cum urmeaza :

         - mananc                       -lucrez                           -beau

          -mananci                          -lucrezi                            -bei

          -mananca                        - lucreaza                    -bea  

          -mancam                         - lucram                       -bem

          -mancati                          - lucrati                       -beti

          -mananca                        - lucreaza                    -beau

 

          -merg                                     -iubesc                           -aud

          -mergi                           -iubesti                          -auzi

         -merge                                     -iubeste                          -aude

         -mergem                         -iubim                            -auzim

         -mergeti                         -iubiti                                      -auziti

        - merg                               -iubesc                             -aud

 

      Trasatura temporala definitorie a prezentului indica faptul ca aceasta forma verbala  este de obicei asociata cu semnificatia proces desfasurat concomitent cu actul enuntarii.

      Acest timp verbal poate avea in raport cu contextul urmatoarele semnificatii:

     -de prezent iterativ- atunci cand este insotit de determinari temporale care ajuta la exprimarea ideii de repetare a procesului la anumite intervale ( Iarna viscolu-l ascult).

     -de prezent gnomic (etern) - fiind caracteristic definitiilor, legilor, maximelor, aforismelor si proverbelor ( Apa trece, pietrele raman; Oamenii se nasc, traiesc si mor).

     - prezent istoric sau narativ - in naratiuni, unde este folosit frecvent ca mijloc de dinamizare avand o semnificatie temporala de perfect compus ( Dupa un moment smulge o secure ostaseasca de la un soldat, se arunca in coloana vrajmasa si se intoarce la ai sai plin de trofee si fara a fi ranit.)

      -prezent descriptiv - in descrierile poetice de natura avand o semnificatie temporala de imperfect( Umbre mari rasar pe cale,/ Ziua moare dupa culmi).

      -prezent prospectiv - in enunturi care se refera la procese ale caror intervale de timp sunt situate dupa actul enuntarii, in zona viitorului( Mai avem timp de stat. Autobuzul pleaca abia la ora 8.30)

       -prezent retrospectiv - in aspectul colocvial al limbii romane(Mama imi spune intr-o zi ca trebuie sa fac ceva pentru a ma descurca in viata),dar si in aspectul scris al limbii romane, aparand in situatii comunicationale diverse( Acest lucru este discutat pe larg in capitolul al treilea al lucrarii noastre; Eminescu inventeaza in poezia romaneasca metafora; Se stinge din viata la Bucuresti. Este inmormantat la cimitirul Belu.)

      Trasatura aspectuala permite folosirea acestei forme verbale in realizarea descrierilor, fiind specific prezentul descriptiv( Orice aparat de fotografiat este alcatuit dintr-o camera obscura.)

      Trasatura modala poate fi modificata, constituind o modalitate de reliefare a unei semnificatii contextuale( Ai temperatura mare !Maine nu te dai jos din pat!- aici nuanta modala specifica imperativul; Vin daca ma chemi. - aici este folosita forma de prezent in locul formei de conditional.)

     

      III.2. Imperfectul

       Imperfectul exprima un proces trecut si nedeterminat si care de obicei apare in corelatie cu perfectul compus si poate avea in functie de context urmatoarele semnificatii:

-         de imperfect iterativ (insotit in acest caz de determinari temporare): .  nu-si mai lepada portul taranesc la petrecerile lui.

-         de prezent- in limbajul copiilor: acum eu eram lupul si tu erai iedul; cat si in limbajul adultilor numit imperfectul modestiei: ma gandeam sa va cer un sfat.

-         de perfect compus, in formula populara de introducere in basme: era odata ca niciodata.

-         de imperfect istoric, folosit ca mijloc de realizare a monorimei: si spre Dunare pleca/ Apa-n doua despica

-         de conditional perfect: Daca aruncai privirea imprejur, vedeai drumul de tara serpuind spre culme



-         de optativ perfect: Mai bine stateam in Craiova.

       Imperfectul are o structura morfematica simpla: radical + un sufix + desinenta.

       Din punct de vedere formal imperfectul este un timp simplu, marcat de sufixul -a la verbele de conjugarea I-a si verbele de conjugarea a IV-a cu infinitivul in -i si de sufixul -ea la toate celelalte verbe (de conjugarea a II-a, a III-a si a IV-a cu infinitivul -i ).

       La verbele de conjugarea a IV-a cu infinitivul in -i precedat de vocala nu se mai scrie e din sufix: se scrie deci banuia, maraia, (nu banuiea). Verbele de conjugarea I-a care au la infinitiv sufixul scris -ea se scriu si la imperfect cu -ea : veghea, ceea ce le face sa semene cu modelul altor conjugari. La persoana a III-a plural exista variante fara desinenta personala -u (ei iubea) care nu apartin limbii literare contemporane.

Formele de imperfect se prezinta dupa cum urmeaza:

 -mancam                       -beam                               -iubeam

 -mancai                         -beai                                 -iubeai

 -manca                           -bea                                 -iubea

 -mancam                       -beam                               -iubeam

 -mancati                        -beati                                -iubeati

 -mancau                        -beau                                -iubeau

 

       Imperfectul are doua trasaturi semantice temporale: prima este comuna pentru toate formele verbale ale trecutului, iar a doua este specifica.

       Trasaturile temporale ale imperfectului arata faptul ca procesul este situat in zona trecutului (este anterior momentului enuntarii) si se desfasoara concomitent cu alt proces cu acelasi timp de referinta. Deci imperfectul este un timp de relatie- deictic relational. Imperfectul este un timp anaforic din punctul de vedere al mecanismului redarii semnificatiei: forma verbala se refera la un interval temporal situat in zona trecutului.

       Imperfectul poate evoca un proces anterior sau unul ulterior altui proces din zona trecutului. Astfel, verbele din exemplele urmatoare ocurente in propozitii independente redau un raport de anterioritate fata de procesele exprimate prin perfect compus in alte propozitii independente: Am fost externat. Acest lucru n-a surprins pe nimeni. Lipsea din spital si nu se prezenta la consult.

       Ceea ce este tipic pentru imperfect este capacitatea formei sale de a exprima procese care se desfasoara pe toata durata unui interval temporal stabilit.

       Trasatura aspectuala a imperfectului reprezinta sursa unor semnificatii contextuale, ia confera imperfectului functia de a exprima o situatie plasata in sfera semantica a trecutului, oferindu-i semnificatia de imperfect descriptiv: Aceste case nu aveau decat doua camere.

       Caracteristica aspectuala a imperfectului prezinta anumite variatii care situeaza uneori imperfectul la granita dintre [-perfectiv] si  [+perfectiv].

       Ca timp al indicativului imperfectul realizeaza procese prezentate ca reale. Forma de imperfect poate fi utilizata in enunturi care redau un proces nerealizat dintr-un anume motiv, implicit sau explicit. Aici imperfectul capata valoarea modala de posibil, virtual, nerealizat, si este denumit imperfectul iminentei contracarate. Verbele care exprima dorinta sau vointa (a vrea, a dori), precum si verbele de informare (a zice) pot fi folosite cu forma de imperfect apropiindu-se de semnificatia modala proprie conditionalului optativ aici fiind prezent imperfectul modestiei: Vroiam sa merg si eu cu voi. Vs As vrea sa merg si eu cu voi.    

       Fiind un timp al redarii unei situatii anterioare actului enuntarii imperfectul se disociaza de perfectul compus si de perfectul simplu; deoarece imperfectul este considerat forma verbala prin intermediul caruia desfasurarea relatarii se incetineste realizandu-se o pauza in relatarea secventiala a proceselor comunicare, pe cand perfectul simplu sau perfectul compus sunt folosite pentru redarea dinamicii naratiunii.

          III.3. Perfectul simplu

       El exprima un proces trecut si incheiat, nu este folosit in vorbirea directa decat in unele regiuni ale tarii in special Oltenia, Banat, Crisana si o parte a Munteniei, unde are o valoare proprie exprimand o actiune terminata de curand si situata in ziua in care se vorbeste (Ieri am primit scrisoarea si azi ajunse aici.).

       Perfectul simplu, forma sintetica, alcatuita din radical + flectiv are structura cea mai complicata dintre timpurile trecutului.

       Din punct de vedere formal perfectul simplu este marcat de sufixele identice cu cele de infinitiv prezent -a -la conjugarea I-a, -i -sau -i - la conjugarea IV-a si de sufixele specifice -u- sau -se- la conjugarea a doua si a treia. Desinentele personale sunt:

                            Sg.                                     Pl.

                            -i                                   -ram

                            -si                                  rati

                            -                                    -ra

       In urma ocurentei cu perfectul compus acest timp si-a ingustat tot mai mult aria de intrebuintare, el apare mai ales ca timp al relatarii, care dinamizeaza actiunea apropiind-o de momentul vorbirii: . largii si inaltai intariturile; dar si cu semnificatie temporala de perfect compus, subliniind atitudinea dispretuitoare a vorbitorului: O facusi lata.  

       Formele de perfect simplu se prezinta dupa cum urmeaza:

             - mancai                                      - baui                               -iubii  

              -mancasi                                     -bausi                              -iubisi

              -manca                                        -bau                                 -iubi

              -mancaram                                  -bauram                          -iubiram

             -mancarati                                   -baurati                           -iubirati

              -mancara                                     -baura                             -iubira

       Perfectul simplu este un timp absolut strict deictic deoarece fixeaza procesul specificat inaintea momentului enuntarii.

       In textele literare perfectul simplu functioneaza ca forma verbala specializata in configurarea unei situatii comunicate, avand acelasi rol ca perfectul compus: introduce noi procese, asigurand dinamicitatea relatari.

       In limba romana actuala perfectul simplu este un timp cult utilizat cu precadere in stilul beletristic unde este specializat ca timp al narativitatii, fiind o forma verbala vie doar regional.

                   III.4. Perfectul compus

       Exprima de obicei o actiune savarsita si incheiata in trecut cu raportare numai la momentul vorbirii fiind neprecizat in timp. Este timpul trecut cu ceea mai mare frecventa in limba romana. El poate avea o semnificatie temporala de prezent (Pleaca odata! Am plecat) sau de viitor (Daca nu-mi aduci galetile sa sti ca m-am suparat pe tine );  in alte contexte in care apare ca regent verbul a trebuii cu sens adverbial de probabilitate are o semnificatie modala de conjunctiv. Trebuie ca a venit.

       Perfectul compus este o forma verbala analitica, structura sa este alcatuita dintr-un afix mobil variabil in raport cu persoana (am, ai, a, am , ati, au ) si o secventa omonima cu participiul si invariabila in raport cu persoana si numarul (mancat, baut, rupt, citit, iubit).

       Perfectul compus prezinta urmatoarele forme:

         - am mancat                   -am baut                    -am iubit

        - ai mancat                      -ai baut                     -ai iubit

         -a mancat                       -a baut                       -a iubit

         -am mancat                    -am baut                    -am iubit

         -ati mancat                     -ati baut                     -ati iubit

        -au mancat                      -au baut                    -au iubit

       Perfectul compus poate fi folosit si cu forme inverse in care auxiliarul este asezat dupa participiul: mancat-am; acesta apar rar in limba contemporana romana si sunt marcate stilistic, poetice sau retorice. Exista si o varianta de perfect compus cu o alta structura anume un tip format din perfectul compus al auxiliarului a fi si participiul invariabil al verbului de conjugat: am fost sunat-aceasta varianta are caracter regional si invechit.

       Perfectul compus este un timp absolut conform trasaturi temporale definitorii. In context cu adverbele repetitive sau frecventative, perfectul compus are valoare iterativa.

       Caracteristica aspectuala a perfectului compus permite folosirea acestei forme verbale in contexte precum Gata am coborat! unde perfectul compus poate fi substituit cu prezentul Cobor acum sau cu viitorul Voi cobori imediat!.

       Perfectul compus poate fi antecedentul timpurilor anaforice: Nici nu stiusem ca eram bolnava cand m-am internat. In limba romana actuala perfectul compus concureaza mai mult ca perfectului, fiind preferat acestuia in situatia in care se specifica procese aflate in raport de anterioritate.

       III.5 Mai mult ca perfectul

       Acest timp exprima un proces trecut, terminat inaintea altui proces trecut si incheiat, este un timp relativ-relatia poate fi stabilita cu alt verb la un timp trecut sau cu un circumstantial de timp verbal sau neverbal, de obicei este redat prin perfectul simplu sau compus.

       Forma de mai mult ca perfect este sintetica prezentand structura radical + element sufixal + element desinential. Structura acestui verb se caracterizeaza prin faptul ca atat componentul sufilal cat si cel desinential sunt alcatuite din doua unitati. Din punct de vedere formal mai mult ca perfectul este in limba literara un timp simplu, marcat prin sufixul -se- adaugat la tema perfectului (deci in structura lui exista doua sufixe flexionare: sufixul perfectului simplu si cel specific, mai mult ca perfectul; daca primul sufix este -se- rezulta secventa -sese-). Desinentele personale sunt:

                            Sg.                                   Pl.

                            -m                                  -ram/-m

                             -si                                  -rati/ -ti

                             -                                     -ra

       Paradigma de mai mult ca perfect este 

                   -mancasem                        -bausem                         -iubisem

                    -mancasesi                        -bausesi                          -iubisesi

                   -mancase                           -bause                             -iubise

                    -mancaseram                     -bauseram                      -iubiseram

                    -mancaserati                      -bauserati                       -iubiserati

                    -mancasera                        -bausera                          -iubisera

  Verbul cu forma de mai mult ca perfect exprima un proces anterior altui proces desfasurat in zona trecutului. Este un timp de relatie, mecanismul de redare a semnificatiei fiind de tip anaforic. Utilizarea unui verb cu forma de mai mult ca perfect impune prezenta altui verb prin care se stabileste un interval temporal plasat in zona trecutului, acesta fiind antecedentul temporal al mai mult ca perfectului.

       Trasatura temporala specifica mai mult ca perfectului ramane constanta, forma verbala exprimand un proces cu timpul de referinta trecut. Spre deosebire de celelalte timpuri mai mult ca perfectul nu poate fi asociat cu un adverb ca: acum, asociere care ar permite o interpretare de tipul de putin timp.

       Acest timp are o frecventa redusa in realizarea orala a limbii romane actuale, care prefera perfectul compus; este folosit cu mare pondere in limbajul scris. Verbele cu forma de mai mult ca perfect sunt ocurente cu precadere in structurile alcatuite pe baza relatiilor de dependenta, nefiind excluse structurile formate din propozitii de aceleasi rang.

       III.6.Viitorul propriu-zis

       Viitorul propriu-zis exprima un proces posterior momentului vorbirii, deci este un timp cu valoare absoluta. (Dupa modurile personale vom studia modurile nepersonale ). Este folosit si ca timp cu valoare de viitor anterior, deci de trecut in viitor (Dupa ce vom asculta toate cuvintele vom trage concluziile ), sau de viitor in trecut (Credeam ca va pleca dar nu a fost asa).

       Din punct de vedere formal viitorul se caracterizeaza prin existenta mai multor serii de forme, toate analitice; acestea fiind alcatuite cu ajutorul afixelor mobile prevazute de la a vrea si a avea.

       - principalul tip de viitor este constituit din forme de auxiliar ale indicativului prezent de la verbul a vrea  (voi, vei, va, vom, veti, or) in infinitivul prezent al verbului de conjugat: voi manca, vom manca, voi bea, vom bea, voi iubi, vom iubi.

       - se utilizeaza o forma analitica care se deosebeste de viitorul analitic, regional si familiar prin structura fonica a afixului mobil, realizat ca oi, ai, (ei, ii, oi), o(a), om, ati,(eti, iti, eti) or : oi manca, ai manca, o manca, om manca, ati manca, or manca.

       - o alta serie de forme este cea dintr-un afix mobil omonim cu predicma de prezent a indicativului verbului a avea si o secventa omonima cu subjonctivul prezent (am, ai, are, avem, aveti, are): am sa mananc, avem sa mancam.  

       - o serie asemanatoare cu cea de mai sus este alcatuita dintr-un element mobil o si o secventa fonica identica cu cea din formele de conjunctiv prezent: o sa mananc, o sa mancam, o sa manance.

       Viitorul este un timp absolut. Si un timp de relatie, intrucat raportul de posterioritate se stabileste numai cu procesul redat in regenta.

       Limba romana nu are o forma specializata pentru a exprima viitorul apropiat, dar aceasta semnificatie se actualizeaza contextul prin asociere cu expresii adverbiale de proximitate, ca de exemplu: imediat, intr-un minut: Ana o sa vina imediat.

       Trasatura aspectuala a viitorului [-perfectiv] creeaza un efect de sens si explica folosirea lui in redarea retrospectivelor istorice.

       Trasatura model [+ Real] se manifesta diferit in cazul acestui timp, deoarece din perspectiva vorbitorului, desfasurarea actiunii este eventual efectuata.

       III.7. Viitorul anterior

       Exprima un proces viitor, cu nuanta prezumtiva, desfasurat inaintea altui proces tot viitor; deci este prin definitie un timp relativ. Dupa cum arata si numele acestui timp, viitorul anterior este un trecut in viitor sau un viitor trecut, care se situeaza intre momentul vorbirii si timpul numit viitor.

       Viitorul anterior este un timp analitic, avand structura formata din trei componente: un afix mobil identic cu cel al viitorului propriu-zis:  voi (oi), vei (ai, cei, -i, ii), va (o, a), vom (om), veti, ati, eti, iti, oti), vor (or), +afixul mobil fi si o secventa fonica omonima cu participiul:

                                                        -voi (oi) fi mancat

                                                        -vei (ai, ei, -i -is) fi mancat

                                                        -va (o, a) fi mancat

                                                        -vom (om)fi mancat

                                                        -veti (ati, eti, iti, oti)fi mancat

                                                        -vor (or) fi mancat

       Este un timp de relatie iar mecanismul de redare a semnificatiei temporale este de tip anaforic: antecedent temporal care este totdeauna un verb cu forma de viitor propriu-zis: Dupa ce te voi fi suparat ati plecat.

       Intre viitorul anterior si mai mult ca perfectul exista o similitudine , deoarece ambii timpi sunt anaforice si redau procese incheiate si situate la distanta fata de-al doilea punct de reper.

       In limba romana contemporana viitorul anterior are un caracter  livresc, semnificatia sa fiind redata, in general, prin viitorul propriu-zis.

       III.8. Prezentul conjunctiv

       Acest timp exprima un proces nedelimitat precis in raport cu prezentul sau cu viitorul; el exprima de obicei o actiune viitoare (Sa merg sau sa nu merg?) sau o actiune nedeterminata in timp(O sa cer si el o sa iasa primul).

       Prezentul conjunctiv se caracterizeaza formal prin prezenta componentului mobil sa si a unei secvente purtatoare a radicalului, omonima si un pic cu prezentul indicativ: sa mananc, sa dorm, sa beau.

       Este un timp de relatie, exprimand actiuni simultane sau posterioare fata de cea exprimata de verbul regent.

       Aceasta are in unele contexte: o semnificatie temporala de viitor: Sa faceti cum voi invata eu si habar n-aveti. In altele el poate dobandi semnificatii modale de indicativ, conditional, optativ, potential de imperativ (Sa opreasca); de prezumtiv (Sa fie doua ceasuri de cand a plecat), de infinitiv (Nu pot sa stiu ce a fost prin vremuri, odinioara.)

       Prezentul conjunctiv este un timp absolut, strict deitic: Si spune sa vina acum, Ii spuse sa vina maine. Atunci cand regentul conjunctivului este un timp din zona trecutului, forma verbala functioneaza ca un timp relativ: I-a spus sa vina in acel moment.

       Prezentul conjunctiv are valoare prezumtiva (conjunctivul prezumtiv) are o singura forma pentru toate persoanele; este un timp compus cu structura: a fi + gerunziul verbului de conjugat: sa fi mancand, sa fi jucand, sa fi plecand, sa fi coborand.

       III.9. Prezentul conditional-optativ

       Exprima un proces posibil (conditionat realizabil) in prezent sau in viitor; deci exprima o actiune viitoare (As merge si eu) sau savarsita in momentul vorbirii (As vrea sa mananc). Exprima actiuni simultane, ca timp de relatie sau posterioare fata de verbul regent (Mi-a zis ca ii place bucuros).

       Acest timp are o forma analitica a verbului, constituita din doua componente: as manca, as rade, as veni deci din auxiliarul as, ai , ar, am , ati ,ar + infinitivul prezent a verbului de conjugat.

       Prezentul conditional este folosit si cu forme inverse, iar infinitivul apare cu forma lunga: mancare-ai?

       Acest timp are valoare prezumtiva (conditionalul prezumtiv) cu care se foloseste in vorbirea directa, fiind tot un timp compus, dar cu o structura mai complexa, avand structura realizata din: prezentul conditional al verbului auxiliar a fi si gerunziul verbului de conjugat: as fi mancand, ai fi mancand, ar fi mancand, am fi mancand, ati fi mancand, ar fi mancand.

       III.10. Prezentul prezumtiv

       Acest timp poate exprima o actiune din momentul vorbirii (va fi stiut el ceva) o actiune viitoare (Maine o fi aterizand vreun avion?) sau o actiune nedeterminata in timp (prezentul iterativ Va fi trecand zilnic prin oras.)

       Din punct de vedere formal este un timp compus din forme de viitor indicativ ale verbului auxiliar a fi si gerunziul verbului de conjugat voi fi plecand, vei fi plecand, voi fi plecand, vei fi plecand.

       Prezumtivul prezent este un timp absolut Cine o fi fiind aceasta persoana, nu stiu sau este un timp relativ Nu stiu si nici nu voi sti niciodata cine o fi raspandit asemenea zvonuri.

       III. Perfectul conjunctiv

       Acest timp exprima un proces trecut prezentat ca nerealizat; este un timp absolut care arata o actiune trecuta fata de momentul vorbirii (Sa fi luat niste lapte macar), iar ca timp relativ arata o actiune trecuta fie anterioara alteia (Nu-mi aduc aminte sa fi spus asa ceva), fie simultana (Sa fi asistat la conversatie i-asi fi despartit) chiar posterioara (Asi fi venit si eu sa te fi ingrijit).

       Perfectul conjunctiv este un timp compus, cu o structura invariabila dupa persoane, constituita prin sa fi + participiul invariabil al verbului de conjugat sa fi mers, sa fi plecat, sa fi mancat, sa fi iubit.

       In privinta continutului, perfectul conjunctiv prezinta trasatura modala [-Real] realizate identic cu cea a prezentului subjonctiv.

       Rar folosit, perfectul conjunctiv este inlocuit adesea prin timpuri trecute ale altor moduri (indicativ, prezumtiv, infinitiv) sau prin prezentul conjunctiv.

       III.12.Perfectul conditional-optativ

       Exprima si acest timp verbal, un proces trecut si nerealizat, deci are o valoare absoluta cu o actiune trecuta (As fi mers si eu). Ca timp relativ el exprima o actiune trecuta, fie anterioara alteia (Am fi auzit ca ar fi absolvit liceul), fie simultana (Daca as fi asistat la dialog n-as fi tinut partea nimanui).

       Perfectul conditional-optativ este un timp compus din prezentul conditionalului verbului auxiliar a fi si participiul invariabil al verbului de conjugat:  as fi mancat, as fi jucat, as fi iubit.

       Acest timp nu poate avea semnificatii temporale sau modale.

       III.13.Perfectul prezumtiv

       Exprima un proces prealabil in trecut, deci o actiune trecuta (O fi auzit el ceva). Ca timp relativ exprima o actiune trecuta, de obicei anterioara (Nu-mi amintea daca o fi fost sau nu ) dar si simultana  (L-a putut vedea cand o fi fost pe acolo) sau chiar posterioara fata de regenta (N-a putut veni, dar ti-a trimis un pachet).

       Perfectul prezumtiv este un timp compus din forme ale viitorului indicativ ale verbului auxiliar a fi si participiul invariabil al verbului de conjugat, deci omonim cu cuvantul anterior:  voi (oi) fi mancat.

       Rar poate fi folosit ca timp relativ: Iti va spune intr-o zi ca asemenea oaspeti nu vor fi venit la masa.

       III.14.Prezentul infinitiv

       Acest timp denumeste procesul in momentul vorbirii sau in viitor, are urmatoarele semnificatii modale: de indicativ, de conjunctiv (Va rugam a face o imediat o ancheta la liceu). De imperativ (A nu se apleca in afara) sau de gerunziu (Gazda sfarsi prin a crede iesit din minti).

       Prezentul infinitiv este un timp simplu, al carei sufixe caracterizeaza cele patru conjugari; avand e ca marca obligatorie in majoritatea cazurilor.

       Acest timp specializat pentru valoarea prezumtiva  (infinitivul prezumtiv), este un timp compus din prezentul definitiv al verbului a fi gerunziul verbului de conjugat prepozitia a este obligatorie la aceasta forma:  a fi mancand, a fi lucrand, a fi iubit.

       III.15.Perfectul infinitiv

       Exprima un proces abstract, denumindu-l in trecut; exprima o actiune trecuta, de obicei anterioara celei exprimate de verbul regent (Faptul de a nu fi spus adevarul l-a pus intr-o lumina proasta).

       Este un timp folosit rar in limba contemporana, fiind inlocuit de cele mai multe ori cu timpuri trecute ale altor moduri (conjunctiv sau indicativ) iar uneori cu prezentul (infinitiv sau conjunctiv).

       Din punct de vedere formal este un timp compus din prezentul infinitiv al verbului auxiliar a fi  participiul invariabil al verbului de conjugat, prepozitia a  fiind obligatorie la acest timp al infinitivului: a fi jucat, a  fi lucrat, a fi iubit, a fi plecat    

               












Document Info


Accesari: 22878
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )