ANGELA MARINESCU
Rimbaud - antipoetul
|
R |
A fost anti-om, anti-barbat, anti-poet si, într-un târziu, consumat de iubirile lui dificile într-ale spiritului, a devenit muritor, pur si simplu.
A mers pâna la capat în experienta lui cu limbajul sau de limbaj, capatul fiind chiar posibilitatea pe care o poti da unui lucru, atunci când îi atingi limitele, de a-l converti în opusul lui. Sau de a-l transforma în altceva decât a fost pâna atunci.
A scris numai pentru ca limbajul i s-a parut a fi un instrument. Daca ar fi pus o singura clipa, pe acelasi plan, limbajul cu moartea, nu ar fi actionat în nici un fel, dimpotriva. I s-a parut, mereu, ca poezia este spada lui de francez pervers caruia îi este dat sa strabata mari si tari pentru a ajunge la un liman al nimanui. Un limbaj al tacerii si al linistii.
Rimbaud a renuntat la scris si, în clipa când renuntarea batea la usa fiintei lui, melancolia renuntarii a rasunat ca un urlet si a vestit despre faptul ca renuntarea la poezie face parte din poezie, asa precum tacerea face parte din cuvânt.
Rimbaud a descoperit cu adevarat poezia, tocmai pentru ca a introdus în notiunea de poezie altceva decât poezia, non-poezia, non-scrisul, anti-poezia. Poezia care nu se îndreapta spre altceva decât poezia nu rezista în timp, asa cum viata nu exista decât pentru ca se întemeiaza pe absenta ei, ce este moartea.
Rimbaud a dat sens notiunii de a tacea si, astfel, tacerea a devenit parte intrinseca a limbajului.
De la Rimbaud încoace, poezia a devenit un obiect cu trei dimensiuni, o fiinta cu viata proprie, deoarece gândirea despre poezie s-a îmbogatit cu un sacrificiu, al prezentei, în favoarea unei absente semnificative.
În ce ma priveste, Rimbaud se joaca, precum un Ariel, printre cartile mele, printre rândurile mele si-mi face cu tifla de câte ori ma închin poeziei ca unui idol.
Rimbaud îmi vorbeste din interiorul tacerii atunci când ma rup de mine, prin limbaj, pentru a ajunge dincolo de limbaj, prin mine.
|
