Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































Administratia publica si personalitatea functionarului public

management












ALTE DOCUMENTE

34 de GRESELI in timpul INTERVIULUI.
PLAN DE AFACERI
Management cuprins
Managementul agentiei de turism TRAVEL HOUSE
SISTEMUL DE MANAGEMENT SI COMPONENTELE SALE
MANAGEMENTUL TERENURILOR URBANE
Chestionar de auditare a culturii organizationale si a factorilor de influenta
FUNDAMENTELE TEORETICE ALE PLANULUI DE AFACERI
MANAGEMENT COMPARAT
CONTRACT INDIVIDUAL DE MUNCĂ

UNIVERSITATEA DE sTIINŢE AGRONOMICE sI MEDICINĂ VETERINARĂ BUCUREsTI

DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ



FACULTATEA DE MANAGEMENT, INGINERIE ECONOMICĂ ÎN AGRICULTURĂ sI DEZVOLTARE RURALĂ

LUCRARE DE DIPLOMĂ

Conducator stiintific:

Prof. univ. dr. DRĂGHICI MANEA

   

Absolventa:

    BĂDESCU GH. IRINA-NARCISA

- 2004 -

Tema lucrarii : Administratia publica si

personalitatea    functionarului public

Conducator stiintific,

Prof. univ. dr. DRĂGHICI MANEA

Absolventa:

    BĂDESCU GH. IRINA-NARCISA

Cuprins

INTRODUCERE 4

CAPITOLUL 1. Administratia publica - definire, obiectul si

continutul acesteia 12

1.1. Delimitari conceptuale. Obiectul si trasaturile administratiei

    publice 12

1.2. Institutii si structuri ale administratiei publice 14

1.2.1. Statul, institutia suprema a administratiei publice 14

1.2.2. Unitatile administrativ-teritoriale, ca structuri ale

    administratiei publice    15

1.3. stiinta administratiei publice ca domeniu epistemologic. Legatura    

    acesteia cu stiinta comunicarii 17

CAPITOLUL 2. Functionarul public, elementul central al functionarii si al eficientei administratiei publice 19

2.1. Functionarul public - definitie si problematica 20

2.2. Aspecte ale pregatirii si perfectionarii profesionale ale functionarului

    public 23

2.3. Determinari ale personalitatii functionarului public necesare în    

    procesul comunicarii    26

2.4. Mesajul în comunicare si cerintele acestuia 28

CAPITOLUL 3. Comunicarea ca suport al formarii si dezvoltarii

functionarului public    42

3.1. Comunicarea în procesul de formare a functionarului public 42

3.2. Comunicarea atribut al functionarului public 47

3.3. Comunicarea corecta - cerinta profesionala a functionarului public    49

3.4. Distorsiuni ale comunicarii în organizatie 53

3.5. Cresterea autoritatii functionarului public prin dezvoltarea

    competentei comunicationale    54

CAPITOLUL 4.Comunicarea în structurile organizationale de dimensiuni mici 58

4.1. Organizatia de dimensiuni mici, mediu activ al comunicarii în

    structurile administratiei publice    58

4.2. Functionarul public - figura centrala a procesului comunicational din   

    organizatia de dimensiuni mici    63

4.3. Particularitati ale comunicarii dintre functionarul public si 71

        subalterni 71

4.3.1. Importanta procesului de comunicare pentru relatia

    functionarul public - subaltern    71

4.3.2. Determinari ale comunicarii în structura organizationala de    75

    mica dimensiune    75

CAPITOLUL 5. CONCLUZII 84

BIBLIOGRAFIE 89

ANEXA: LEGE nr. 188 din 8 decembrie 1999 privind Statutul functionarilor publici. EXTRAS 90

   

INTRODUCERE

În fiecare judet si în municipiu Bucuresti se organizeaza o comisie consultativa, care este formata din prefect si presedintele consiliului judetean, subprefect si vicepresedintii consiliului judetean: secretarul general al prefecturii si secretarul general al judetului primarul municipiului resedinta de judet, respectiv primarul general, viceprimarii si secretarul general al municipiului Bucuresti primarii oraselor si comunelor din judet, respectiv primarii sectoarelor municipiului Bucuresti, sefii serviciilor publice descentralizate ale ministerelor si ale celorlalte organe centrale organizate la nivelul judetului sau al municipiului Bucuresti: sefii compartimentelor din aparatul propriu de specialitate ale consiliului judetean, respectiv al Consiliului General al Municipiului Bucuresti: conducatorii regiilor autonome de interes judetean, ai sucursalelor, regiilor autonome de interes national si ai societatilor din judelui respectiv sau din municipiul Bucuresti precum si conducatorii altor structuri organizate in judet sau in municipiul Bucuresti.

LUCRĂRI PUBLICE:

Consiliile locale sau consiliile judetene pot contracta prin licitatie efectuarea de lucrari si servicii de utilitate publica, in limita sumelor aprobate prin bugetul local, respectiv judetean. Lucrarile de constructii si reparatii de interes public finantate din bugetele comunelor, oraselor sau judetelor se executa numai pe baza unor documentatii tehnico-economice avizate sau aprobatele consiliul local sau de consiliul judetean si numai in baza unei licitatii publice, in limitele si în conditiile prevazute.

ADMINISTRAREA BUNURILOR:

Constituie patrimoniu unitatii administrativ-teritoriale, bunurile mobile si imobile care apartin domeniului public al unitatii administrativ-teritoriale, domeniul privat al acesteia precum si drepturile si obligatiile cu caracter patrimonial. Bunurile fac parte din domeniul public si sunt inalienabile, inprescriptibile si insesizabile. Consiliile locale si consiliile judetene hotarasc ca bunurile ce apartin domeniului public sau privat, de interes local sau judetean sa fie date in administrarea regiilor autonome si institutiilor publice sa fie concesionate ori sa fie închiriate. Consiliul judetean coordoneaza activitatea consiliilor locale ale comunelor si oraselor in vederea realizarii serviciilor publice de interes judetean.

SERVICIILE PUBLICE ALE COMUNEI sI ORAsULUI

Serviciile publice ale comunei sau orasului se înfiinteaza si se organizeaza de consiliul local in principalele domenii de activitate potrivit specificului si nevoilor locale cu respectarea prevederilor legale si in limita mijloacelor financiare de care dispune. Consiliile locale, pot organiza din proprie initiativa sau la initiativa primarului, comisii speciale de analiza si verificare pe o perioada determinata. Componenta comisiei speciale de analiza si verificare,obiectivele si perioada de desfasurare a activitatilor acesteia se stabilesc prin hotarârea consiliului local.

FUNCŢIONAREA CONSILIULUI LOCAL

Consiliul local se alege pentru un mandat de 4 ani care poate fi prelungit, acesta se întruneste in sedinte ordinare lunare, la convocarea primarului, aceasta convocare se face în scris prin intermediul unitatii administrativ-teritoriale, prezenta consilierilor la sedinta este obligatorie.

Problemele privind bugetul local,administrarea domeniului public si privat al comunei sau al orasului participarea la programele de dezvoltare judeteana, regionala, zonala sau de cooperare transfrontaliera, organizarea si dezvoltarea urbanistica a localitatilor si amenajarea teritoriului,precum si cele privind asocierea sau cooperarea cu alte autoritati publice, organizatii neguvamamentale, persoane juridice române sau straine se discuta in sedinta publica. Dezbaterile din sedintele consiliului local se consemneaza intr-un proces verbal, semnat de consilierul care conduce sedintele de consiliu.

Hotarârile privind bugetul local si cele prin care se stabilesc impozite si taxe locale se adopta cu votul majoritatii consilierilor in functie.

ATRIBUTELE CONSILIULUI LOCAL

Consiliul local are initiativa si chiar hotaraste in toate problemele de interes local cu exceptia celor care sunt date in competenta altor autoritati publice sau locale. Consiliul local are atributii care vizeaza sau aproba bugetul local, împrumuturile, virarile de credite si modul de utilizare a rezervei bugetare, aproba contul de încheiere a exercitiului bugetar, stabileste impozite si taxe locale, precum si taxe speciale, administreaza domeniul public si domeniul privat ai comunei sau orasului, hotaraste vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privata a comunei sau a orasului, contribuie la organizarea de activitati stiintifice, culturale, artistice, sportive, sprijina in conditiile legii activitatea cultelor religioase, asigura libertatea comertului si încurajeaza libera initiativa.

CONSTITUIREA CONSILIULUI LOCAL

Consiliile locale sunt compuse din consilieri alesi prin vot universal,egal si direct, numarul membrilor fiecarui consiliu local se stabileste prin ordin al prefecturii in functie de populatia comunei sau a orasului.

Nr. loc. ai comunei Nr. consilierilor

sau ai orasului

Pâna la

1.500

9

Între 1.501    si

3.000

11

Între    3.001 si

5000

13

Între    5.001 si

10.000

13

Între    10.001 si

20.000

17

Între    20.001 si

50.000

19

Între    50.001 si

100.000

21

Calitatea de functionar public in aparatul propriu de specialitate al autoritatilor administratiei publice centrale si locale, calitatea de functionar public in aparatul propriu de specialitate al consiliului judetean,al prefectului, al serviciilor publice de interes local sau judetean, al serviciilor publice descentralizate ale ministerelor si ale celorlalte autoritati ale administratiei publice centrale, calitatea de angajat in cadrul autoritatilor administratiei publice locale respective sau in cadrul aparatului propriu al prefectului din judetul respectiv3este incompatibila cu calitatea de consilier.

REGIMUL GENERAL AL AUTONOMIEI LOCALE

Administratia publica in unitatile administrativ-teritoriale se organizeaza si functioneaza in temeiul principiilor autonomiei locale, descentralizarii serviciilor publice, eligibilitatii autoritatilor administratiei publice în legalitatii si al consultarii cetatenilor in solutionarea problemelor locale de interes deosebit Prin autonomie locala se întelege dreptul si capacitatea efectiva a autoritatilor administratiei publice locale de a solutiona si de a gestiona in numele si in interesul colectivitatilor locale pe care le reprezinta treburile publice. Autonomia locala priveste organizarea, functionarea competentele si atributiile precum si gestionarea resurselor care apartin comunei, orasului sau judetului. Autonomia locala confera autoritatilor administratiei publice locale,dreptul ca,sa aiba initiative in toate domeniile, cu exceptia celor care sunt date in mod expres in competenta altoi autoritati publice. Autoritatile administratiei publice locale administreaza sau dispun de resursele financiare precum si de bunurile proprietate publica sau privata ale comunelor, oraselor si judetelor. Consiliile locale si consiliile judetene hotarasc asupra participarii cu capital sau cu bunuri in numele si in interesul colectivitatilor locale pe care le reprezinta, la constituirea de societati comerciale sau la înfiintarea unor servicii de interes public ori judetean. Autoritatile administratiei publice prin care se realizeaza autonomia locala in comune si orase sunt consiliile locale comunale si orasenesti ca autoritati deliberative si primarii ca autoritati executive. In fiecare judet se constituie un consiliu judetean ca autoritate a administratiei publice locale, pentru coordonarea activitatii consiliilor comune si orasenesti în vederea realizarii serviciilor publice de interes judetean.

SISTEMUL DE ORGANIZARE si FUNCŢIONARE AL TREZORERIEI FINANŢELOR PUBLICE:

Trezoreria finantelor publice care este conceputa ca o institutie financiara prin care sectorul public isi efectueaza operatiunile de încasari si plati asupra carora Ministerul Economiei si Finantelor exercita controlul fecal si financiar preventiv îndeplinind in principal, urmatoarele atributii:

- casier al sectorului public prin care se asigura încasarea veniturilor,efectuarea platilor si pastrarea disponibilitatilor;

- asigurarea executiei bugetului de stat, bugetului asigurarilor sociale de stat si bugetelor locale reflectate in încasarea veniturilor din impozite si taxe de la agentii economici si contribuabili si efectuarii platilor dispuse de ordonatorii de credite;

- exercitarea controlului financiar preventiv asupra încasarii veniturilor cat si a încadrarii cheltuielilor dispuse de ordonatorii de credite in prevederile si destinatia aprobata prin bugetele de venituri si cheltuieli;

- atragerea disponibilitatilor din economie (institutii financiare, agenti economici, populatie), pe calea constituirii de depozite cat si prin împrumuturi de stat lansate in vederea asigurarii resurselor financiare pentru reabilitarea, retehnologizarea unor sectoare din economie;

- efectuarea de plasamente financiare pe termen a disponibilitatilor statului existente temporar in conturile trezoreriei 16116t195q ;

- gestionarea datoriei publice, reflectata in primirea împrumuturilor interne si externe, folosirea acestora potrivit destinatiei prevazute in contracte, rambursarea creditelor la scadenta si plata dobânzilor;

- asigura functionarea corespunzatoare a sistemului informational contabil privind raportarea executiei bugetului de stat,bugetului asigurarilor sociale de stat, bugetelor locale, fondurilor speciale. Trezoreria finantelor publice se organizeaza intr-un sistem unitar atât la nivel central cit si in teritoriu in scopul cuprinderii tuturor operatiunilor financiare ale sectorului public.

Sistemul de organizare al trezoreriei finantelor publice se prezinta astfel:

    - trezoreria centrala

Trezoreria finantelor    - trezoreria judeteana

Publice    - trezoreria municipala

    - trezoreria oraseneasca

    - trezoreria de la perceptiile rurale

La nivel teritorial trezoreriile sunt organizate astfel:

c  la municipii.

DIRECTOR

Director adjunct trezorerie

- serviciul casierie-tezaur - serviciul contabilitate

- serviciul control si evidenta        si decontari

        veniturilor

- serviciul control si evidenta cheltuielilor

c      la orase:

sEF CIRCUMSCRIPŢIE

    Serviciul trezorerie
- birou casierie tezaur   

- birou contabilitate si decontari

    - birou control si evidenta venituri si cheltuieli

DISPOZIŢII GENERALE:

Prin trezorerie se efectueaza operatiunile de încasari si plati in numerar care privesc sectorul public si anume:

- încasarea in numerar a veniturilor bugetare ori extrabugetare precum si a fondurilor speciale de la agentii economici ai administratiei publice si contribuabili;

- depunerea in conturile trezoreriei 16116t195q ,de catre institutiile publice a suinelor ridicate din cont si ramase nefolosite precum si a surplusului soldului de casa;

- eliberarea de numerar la cerere a institutiilor publice din conturile acestora, in vederea efectuarii de plati prin casieria proprie a acestora pentru salarii, drepturi de asigurari sociale, deplasari. Toate operatiunile de încasari si plati in numerar se consemneaza in documente tipizate si se aproba de catre persoanele in drept. Pentru primirea, verificarea, numararea, pastrarea si eliberarea numerarului la nivelul trezoreriilor se organizeaza compartiment casierie-tezaur. Directorul trezoreriei, contabilul sef si seful serviciului casierie-tezaur raspund de organizarea, functionarea si controlul activitatii de casierie in conformitate cu normele actuale. Acestia sunt obligati sa asigure conducerea corecta si la zi a evidentelor operative si contabile in scopul reflectarii in orice moment si cu exactitate a existentei si miscarii numeralului si a celorlalte valori gestionate de catre personalul casieriei trezoreriei. De asemenea,sunt obligati sa asigure aplicarea si respectarea tuturor dispozitiilor cu privire la pastrarea, transportul si paza numerarului si a celorlalte valori pentru asigurarea integritatii acestora, au obligatia sa respecte dispozitiile legale privind constituirea garantiilor si raspunderilor in legatura cu gestionarea bunurilor. La nivelul unei trezorerii fluxul încasarilor si platilor in numerar se desfasoara prin:

- casa de încasari    - casa de plati - casa-tezaur

Fiecare trezorerie foloseste sumele încasate în numerar pentru    acoperirea necesitatilor de plati catre institutiile publice. In acest scop, intocmeste un program lunar, cu defalcarea pe zile a încasarilor si platilor, cu stabilirea soldului între încasari si plati.

BUGETUL:

Bugetul public national cuprinde:

- bugetul de stat

- bugetul asigurarilor sociale

- bugetele locale ale comunelor, oraselor si judetelor.

Bugetul national este un instrument cu caracter macroeconomic, care se manifeste în plan financiar si economic:

- rolul financiar consta în asigurarea mobilizarii si repartizarii resurselor financiare necesare statului.

- rolul economic consta in masurile pe care le ia statul in ceea ce priveste utilizarea impozitelor, taxelor, alocatiilor.

Veniturile bugetare cuprind:

- venituri curente:

1- venituri fiscale   

- impozite directe: - pe profit

    - pe salarii

- impozite indirecte: - taxe vamale

- taxa pe valoare adaugata

2 - venituri nefiscale

- venituri din capital: ansamblul operatiunilor care privesc încasarea veniturilor si efectuarea cheltuielilor reprezinta executia bugetului de stat. Din bugetul general al statului,care mai poarta si denumirea de bugetul administratiei centrale de stat,fac parte: bugetul senatului, bugetul camerei deputatilor.

In cazul in care cheltuielile sunt egale cu veniturile, bugetul este echilibrat, daca veniturile sunt mai mari decât cheltuielile, bugetul este excedentar.

CAPITOLUL 1. Administratia publica - definire, obiectul si continutul acesteia

1.1. Delimitari conceptuale. Obiectul si trasaturile administratiei publice

Societatea omeneasca organizata în state suverane are interesul, dar si calitatea, ca între persoanele fizice si juridice sa domneasca ordinea, prevenind si înlaturând dezor­dinea, sa asigure granitele si securitatea statelor, sa realizeze siguranta, instruirea ceta­tenilor si libera lor circulatie, sa utilizeze în scopuri legale si utile veniturile banesti, sa gospodareasca eficient domeniul public s.a. Pentru realizarea acestor sarcini, statul înfiinteaza servicii publice de mentinerea ordinii, de educatie, finante publice, de paza a granitelor, administrarea domeniului public s.a. Toate aceste servicii publice organizate într-un sistem de organe, alcatuiesc administratia publica. Aceeasi sintagma este perceputa si pentru ansamblul activitatilor desfasurate de aceste organe.

Cât priveste administratia publica, de la început trebuie precizat ca ea se deosebeste de administratia particulara, tocmai prin caracterul sau public, fiind prin aceasta pusa în folosul si interesul general al societatii sau al unei colectivitati umane. Administratia publica nu se confunda, nu se identifica nici cu administratia de stat, deoarece ea are o sfera mult mai larga de cuprindere si se realizeaza îndeosebi prin activitatea autoritatilor administratiei publice locale, a regiilor autonome si a institutiilor publice.

Obiectul administratiei publice îl constituie realizarea valo­rilor care exprima interesele statului sau a unei colectivitati, recunoscuta ca atare de stat, valori exprimate în acte elaborate de catre puterea legiuitoare.

Administratia publica este strâns legata de puterea executiva, dar nu se identifica întocmai cu aceasta, având o sfera mai larga de cuprindere. Tocmai de aceea administratia publica se realizeaza atât de catre organele puterii executive (guvernul, ministerele) cât si de autoritatile administratiei publice locale, de regii autonome si de institutii social-culturale care nu sunt organe ale puterii executive.

Continutul administratiei publice este dat de doua categorii de    activitati:

w       activitati cu caracter dispozitiv;

w       activitati prestatoare.

Prin activitatile cu caracter de obliga­tivitate (dispozitiile) se stabileste ce trebuie sa se faca sau sa nu se faca, ce le este permis sau interzis cetatenilor sau institutiilor, administratia publica putând inter­veni în functie de situatie.

Acest tip de activitati se realizeaza îndeosebi prin acte juridice de catre organele administratiei publice si functionarii acestora, ca activitati specifice principale. Acesta este un proces complex si extrem de laborios, care parcurge mai multe etape: documentare, studii, avize, variante, optiuni, deliberari s.a., care constituie implicit, probleme de comunicare.

Activitatile prestatoare se realizeaza pe baza legii, din oficiu ori la cererea cetatenilor sau institutiilor. Prestatiile sunt realizate de organele administratiei publice si functionarii acestora în cele mai diverse domenii de activitate: gospodarie comunala si locativa, furnizare de gaze, apa, energie electrica si termica, ocro­tirea mediului ambiant, servicii de telefonie, transport în comun, posta, asistenta medicala, activitati cultural-educative, sportive si de divertisment etc. Aceasta categorie de activitati se realizeaza în principal prin acte juridice cum sunt diplo­mele, atestatele, adeverintele precum si prin actiuni concrete de profil, în acest context, administratia publica poate fin definita ca forma specifica de activitate a organelor puterii de stat si locale, desfasurata în scopul îndeplinirii functiilor pe care acestea le au. în acelasi timp însa, într-o alta acceptiune, sintagma defineste totalita­tea organismelor însarcinate cu gestiunea problemelor de interes public.

1.2. Institutii si structuri ale administratiei publice

1.2.1. Statul, institutia suprema a administratiei publice

Elementele constitutive, cumulative pentru oricare stat, sunt natiunea, teritoriul si suveranitatea, fara de care nici o forma statala nu poate exista.

Natiunea, este primul dintre elementele esentiale, indispensabile ale statului, deoarece statul este o forma specifica de organizare a unei colectivitati umane, a populatiei într-un anumit teritoriu. Se întelege ca un teritoriu fara populatie nu poate constitui un stat. Populatia unui stat nu este doar o suma de indivizi oarecare ci o entitate în cadrul careia indivizii au o multime de legaturi puternice între ei, mai ales de factura psihologica.

Natiunea este rezultatul unui îndelungat proces de evolutie istorica, bazat pe comunitatea de origine etnica, de limba, de cultura, de religie, de factura psihica, de viata, de traditii si de idealuri. Natiunea nu se confunda cu nationalitatea sau cetatenia, iar sentimentul national este strain de ideea de sovinism. Din punctul de vedere al statului sau dar si a posibilitatilor de exprimare, natiunea poseda limba nationala, care este expresia unitatii de actiune si gândire a natiunii, precum si principalul mijloc de comunicare.

Teritoriul este acea delimitare din suprafata globului care cuprinde solul, subsolul, apele si coloana de aer, pâna la limita sa superioara, asupra careia statul îsi exercita suveranitatea. Teritoriul statului se delimiteaza de teritoriul statelor învecinate de frontiere terestre, marea libera si de spatiul cosmic.

Suveranitatea exprima faptul ca puterea de stat îsi exercita autoritatea sa asupra unui anumit teritoriu si populatiei si nu admite ca o alta autoritate sa exercite atribu­tiile puterii de stat asupra aceluiasi teritoriu si populatii. Suveranitatea se exprima, pe plan intern, prin suprematie, iar pe plan extern prin independenta. Suprematia semnifica faptul ca puterea de stat este superioara oricarei alte puteri de pe teritoriul national, iar independenta se manifesta în relatiile cu alte state prin faptul ca politica sa nu este dependenta de a altui stat.

1.2.2. Unitatile administrativ-teritoriale, ca structuri ale administratiei publice

Orice stat, pentru a fi bine condus si administrat, îsi împarte teritoriul în unitati administrative, carora le recunoaste o anumita autonomie. Aceste unitati admini­strative au în responsabilitate un anumit numar de locuitori si un patrimoniu care include domeniul public si pe cel privat, în acest sens teritoriul României cuprinde ca unitati administrative: comuna, orasul, municipiul si judetul.

Comuna este unitatea administrativ-teritoriala care cuprinde populatia rurala unita prin comunitate de interese si traditii, fiind alcatuita din unul sau mai multe state, dintre care unul este resedinta comunala.

Pe teritoriul României sunt organizate un numar de 2.686 de comune si 13.121 sate, ca subdiviziuni teritoriale ale comunelor.

Orasul este unitatea administrativ-teritoriala mai dezvoltata din punct de vedere economic, social-cultural si edilitar-gospodaresc decât comuna, în România sunt organizate un numar de 184 de orase.

Municipiul este localitatea de tip urban cu un numar mai mare de locatari, cu o însemnatate deosebita în viata economica, social-politica si cultural-stiintifica a tarii decât a orasului, în România sunt organizate 78 de municipii.

Judetul este delimitarea teritoriala din suprafata României, alcatuita din orase si comune, constituita într-o unitate administrativ-teritoriala, care se bucura de o anumita autonomie administrativa. Pe teritoriul tarii noastre sunt organizate 40 de judete. Aceste unitati administrative sunt conduse de o retea de autoritati publice, specifice fiecareia dintre ele, care poseda o serie de prerogative ca expresie a delegarii puterii de stat. Calitatea acestor prerogative este proportionala cu tipul unitatii administrative. Activitatea acestor autoritati publice are în vedere, în exclusivitate, un interes general, care este al statului dar si al colectivitatii din unitatea administrativ teritoriala, în care sunt organizate si functioneaza.

Având în vedere complexitatea activitatii pe care o desfasoara si diversitatea dome­niilor de actiune, autoritatile publice pot fi clasificate dupa mai multe criterii, astfel:

. dupa modul de constituire, ele pot fi:

-    alese, cum sunt consiliile locale (comunale, orasenesti, municipale, judetene) si primarii;

-    numite, ca ministrii, prefectii s.a.

. dupa competenta teritoriala, acestea pot fi:

-    locale, cu competenta restrânsa numai la unitatea administrativ - teritoriala în cauza;

-    judetene, cu competenta doar la nivelul judetului;

-    centrale, având competenta pe întregul teritoriu al tarii.

. dupa competentele materiale, autoritatile administratiei publice, ele pot fi:

-    autoritati cu competenta materiala generala, cum sunt: Guvernul, consiliile locale judetene;

- autoritati cu competenta materiala speciala, care au competenta numai într-un domeniu ori sector al administratiei publice, cum sunt ministerele, departamentele s.a.

Elementele componente ale sistemului administratiei publice sunt: Presedintele României, Guvernul, ministerele, alte organe centrale de specialitate ale admini­stratiei publice, autoritatile administratiei publice locale, întreaga retea de organe ale administratiei publice emite o multitudine de acte, cu diferite destinatii, ca forme de comunicare a acestora cu populatia care le este arondata.

Astfel, Guvernul emite hotarâri si ordonante, iar ministrii ordine si instructiuni.

De asemenea, în exercitarea atributiilor care le revin, consiliile locale si cele judetene, adopta hotarâri, primarii emit dispozitii, iar prefectii ordine. Condu­catorii serviciilor descentralizate ale ministerelor si celorlalte organe de speciali­tate ale administratiei publice centrale, emit dispozitii.

Toate acestea reprezinta elemente de comunicare ale autoritatilor administratiei publice, efectiv ale functionarilor publici, pe care acestea trebuie sa le cunoasca nu numai sub aspectul juridic al continutului cât mai ales sub aspectul elaborarii. Iata cum comunicarea intervine în fenomenul administratiei publice si îndeosebi în cresterea ori diminuarea autoritatii organelor acesteia.

1.3. stiinta administratiei publice ca domeniu epistemologic. Legatura acesteia cu stiinta comunicarii

stiinta administratiei are legaturi strânse în primul rând cu managementul, aceasta stiinta care abordeaza societatea în ansamblul sau, considerând-o ca un sistem pe care urmareste sa-l eficientizeze. În general, stiinta administratiei cerceteaza un subsistem al sistemului social global. Ea utilizeaza concluziile si principiile formulate de management si, în acelasi timp, ofera un material amplu ce sta la baza formularii legilor si principiilor conducerii societatii.

stiinta administratiei are legaturi cu stiintele economiei si finantelor, pentru ca acestea permit întelegerea laturilor material-financiare ale problemelor organizarii si activitatii eficiente. Desigur, stiinta administratiei foloseste si rezultatele altor stiinte, cum ar fi etnografia, istoria si comunicarea, care furnizeaza informatiile necesare valorificarii particularitatilor locale ale administratiei. Fara îndoiala însa, comunicarea ramâne liantul care permite o functionalitate eficienta, realista si dinamica administratiei publice, în acest sens, fenomenul administrativ nu se poate derula în toata plenitudinea sa fara un proces de comunicare omniprezent, divers si complex. Este de astfel o evidenta faptul ca, comunicarea este cea care contribuie la structurarea lantului informational al procesului administrativ, care asigura înlaturarea aspentatilor în relatiile functionale ale administratiei publice, care permite promovarea rapida a metodelor eficiente în actul administrativ.

CAPITOLUL 2. Functionarul public, elementul central al functionarii si al eficientei administratiei publice

Unitatile administrativ-teritoriale (judetul, municipiul, orasul, comuna) si statul în ansamblul sau, ca forme organizatorice de viata si activitate ale membrilor care le compun, au menirea de a asigura acestora serviciile necesare de convietuire (economice, sociale, culturale, de securitate s.a.) în mod continuu si permanent, în acest scop sta­tul si colectivitatile locale îsi organizeaza o multitudine de servicii pe care le asigura cu cele necesare (mijloace materiale si banesti, specialisti s.a.) pentru a-si putea îndeplini obiectivele stabilite. Din aceasta perspectiva evidentiem urmatoarele ser­vicii publice, de necesitate, pentru realizarea functiei organizatorice a statului:

.    serviciile publice de putere;

.    serviciile publice de legiferare;

.    serviciile publice judiciare;

.    serviciile publice administrativ.

Din aceasta perspectiva, serviciile publice administrative sunt organizate pen­tru satisfacerea unor interese generale proprii ale populatiei dintr-o anumita unitate administrativ-teritoriala, ele functionând sub trei forme:

.    ca autoritati ale administratiei publice (centrale si locale);

.    ca institutii publice (centrale si locale);

.    ca regii autonome (de interes national si local).

Prin urmare, serviciile publice apar ca forme organizatorice în cadrul carora se realizeaza activitati concrete, de catre anumite persoane, care au o pregatire de specialitate, tocmai pentru a conferi acestora o eficienta sporita.

Aceste activitati concrete constituie ceea ce se cheama functiile publice. Conti­nutul fiecarei functii publice, adica acele puteri conferite ori competente atribuite, care o deosebesc de alte functii se stabilesc, de regula, prin însasi actul care o înfiinteaza. Functiei publice îi sunt specifice urmatoarele trasaturi:

.    reprezinta un complex de atributii si puteri, cu care este investit un functionar public într-un serviciu public;

.    are caracter de continuitate, apare ca o necesitate permanenta si de interes general;

.    persoana care o detine trebuie sa aiba o    investitura legala si s-o exercite în baza legii;

.    nu poate constitui obiectul unei întelegeri între parti si nu poate fi stabilita prin contract;

.    se ocupa prin numire sau alegere, potrivit cerintelor acesteia.

Având în vedere cele aratate, se poate arata ca functia publica reprezinta un ansamblu de atributii, competente si puteri în cadrul unui serviciu public, stabilite potrivit legii, cu care sunt investiti, numiti sau alesi functionarii publici, în vederea satisfacerii în mod continuu si permanent a unui interes general.

Dupa pozitia lor, într-un raport reciproc si dupa continut, functiile publice pot fi de conducere si de executie. Sub o alta conceptiune, exista functii care se ocupa numai prin alegere si functii care se ocupa prin numire, ori functii militare si civile s.a.

2.1. Functionarul public - definitie si problematica

Având în vedere considerentele anterioare, se poate aprecia ca functionarul public este acea persoana numit sau aleasa într-o functie publica, cu caracter de permanenta în serviciile autoritatilor publice centrale sau locale, ori în institutiile publice care apartin acestora. Din punctul de vedere al tipologiei, exista functionari publici de conducere, functionari publici de executie, functionari publici alesi, functionari publici numiti, functionari publici civili, functionari publici militari etc. Functionarii publici cu functii de conducere au un grad mai mare de raspun­dere si independenta comparativ cu cei de executie. Ocuparea unei functii publice de catre un functionar public se poate face pe doua cai: prin numire pe baza unui concurs si prin alegere, potrivit prevederilor actelor normative în vigoare.

Dintre criteriile, care se iau în considerare, pentru ocuparea functiei de catre un functionar public, pot fi retinute:

- rezultatele obtinute la concurs, moralitatea, vechi­mea, experienta în activitate s.a. în domeniul administratiei publice, care este o acti­vitate practica, de organizare a aplicarii si de aplicare efectiva a legii, se impune ca persoanele ce candideaza la ocuparea unei functii publice sa fie supuse în afara verificarii cunostintelor teoretice, la probe privind modul cum gândesc, cum argumen­teaza o solutie, criteriile de alegere a variantei optime dintr-o multitudine de solutii posibila;



- aptitudinea de a comunica, de a se exprima în mod corect si coerent, capacitatea de a sesiza spiritul si scopul legii, interpretând-o si întelegând-o corect;

- calitatile de analiza si sinteza sunt, de asemenea necesare tuturor functionarilor din administratia publica centrala si locala, în plus, cei care exercita functii de executie trebuie sa puna un accent mai mare pe solutionarea problemelor curente, întocmirea unor acte administrative.

Pentru ca o persoana sa poata ocupa o functie publica, deci pentru a fi functionar public, trebuie sa îndeplineasca urmatoarele conditii:

. sa fie cetatean român, sa aiba domiciliul în România si sa cunoasca limba româna;

.    sa aiba capacitatea de exercitare deplina a drepturilor sale de cetatean si profesionale;

.    sa nu fi fost condamnata pentru o fractiune intentionata contra vietii, avutului particular sau public, contra autoritatii, pentru o infractiune de serviciu sau în legatura cu serviciul, precum si pentru orice alta infractiune savârsita cu intentie, care ar face sa fie incompatibila cu functia pe care urmeaza sa o ocupe;

.    sa fie apta din punct de vedere medical pentru îndeplinirea îndatoririlor sale, ca functionar public;

.    sa fi îndeplinit serviciul militar sau sa fi fost exceptata, potrivit legii;

.    sa aiba o buna reputatie, care sa raspunda exigentelor functiei respective;

.    sa posede studiile si vechimea în specialitate, cerute de lege, pentru functia pe care urmeaza sa o ocupe s.a.

În unele situatii pentru ocuparea unor functii pot fi stabilite, prin lege, si alte conditii privitoare la vârsta, aptitudini, absolvirea unui curs de specialitate, îndeplinirea unui stagiu de pregatire de profil, cunoasterea unei limbi straine s.a. Functionarul public îsi poate exercita în mod legal atributiile numai dupa depunerea juramântului, care are urmatorul continut:

"Jur sa respect Constitutia, drepturile si libertatile fundamentale ale omului, sa aplic în mod corect si fara partinire legile tarii, sa aduc la îndeplinire constiincios îndatoririle ce îmi revin potrivit functiei si sa pastrez secretul profesional. Asa sa-mi ajute Dumnezeu ".

O precizare deosebita, legata de problematica functionarului, o constituie obligatia acestuia ca la numirea sau alegerea sa în functie, sa-si declare averea, declaratia facându-se în scris, pe propria raspundere, cuprinzând în decla­ratie si bunurile sotului si copiilor minori. Ratiunea acestei cerinte are în vedere necesitatea de a se asigura si garanta functionarului public o imagine corecta, bazata pe cinste, impartialitate si probitate profesionala în exercitarea functiei. Odata cu numirea în functie, functionarului public i se constituie un dosar profesional care priveste situatia sa profesionala si disciplinara. Acest dosar nu cuprinde documente referitoare la opiniile sau activitatile politice, sindicale, religioase sau filozofice ale celui în cauza. Functionarul public are dreptul sa cunoasca continutul dosarului sau, iar unitatea (serviciul) are obligatia de a-i asigura exercitarea acestui drept.

În functie de pozitia lor ierarhica, functionarii publici pot fi unii fata de altii, în raporturile lor profesionale, sefi, subalterni ori colaboratori.

Colaboratorii sunt functionarii publici aflati pe acelasi palier al pozitiei ierarhice. sefii, prin natura serviciului au dreptul sa dea dispozitii subalternilor iar acestia din urma sunt obligati sa le duca la îndeplinire. De asemenea, primii au si obligatia de a controla si îndruma modul cum subalternii le îndeplinesc dispozitiile, iar acestia trebuie sa informeze pe sefii lor despre stadiul si calitatea rezolvarii sarcinilor primite. Din punctul de vedere al conducerii, sefii de structuri admini­strative, pot fi asimilati, ca titulatura cu managerii, iar functionarii care au în raspundere nemijlocita un numar de subalterni, se cheama ca sunt liderii lor formali.

2.2. Aspecte ale pregatirii si perfectionarii profesionale ale functionarului public

Atributiile deosebite care revin functionarilor publici, indiferent de pozitia lor ierarhica, pun pe prim plan problema pregatirii si perfectionarii lor profesionale, în nod temeinic si într-un cadru organizat.

Informatizarea si automatizarea tot mai accentuata a activitatilor din administratia publica, sporirea eficientei organelor si institutiilor publice care realizeaza aceste activitati nu se pot face decât cu functionari temeinic pregatiti din punct de vedere profesional, care sa aiba în permanenta cunostinte la nivelul dezvoltarii stiintei si tehnicii de specialitate. O asemenea cerinta este de permanenta actualitate daca avem în vedere si faptul ca în administratia publica îsi desfasoara activitatea un numar important de functionari publici, cu profesii, experienta si nivel de studii foarte diverse, cu grade deosebite de întelegere si constientizare a rolului social deosebit pe care-l are functionarul public. La unii functionari, din administratia publica, se manifesta atitudini de formalism si birocratie, de comoditate si plictiseala în exercitarea unor atributii ale functiei lor. Sunt si cazuri în relatiile cu cetatenii în special, în care unii functionari confunda functia publica cu un bun personal, problema ce are consecinte deosebit de negative pe plan social, precum si asupra imaginii publice a institutiei unde acestia sunt angajati. Munca, uneori rutina, a functionarului public influenteaza negativ comportamentul acestuia cât si relatiile în cadrul colectivului din care el face parte. Aceasta conduce, în general, la comoditate, lipsa de receptivitate pentru nou, imobilitate în gândire, lipsa de opinii si schematism intelectual, invidie si egoism personal, înlaturarea acestor carente se poate realiza numai într-un cadru organizat de pregatire si perfectionare profesionala a functionarului public, activitate care trebuie sa se desfasoare în mod continuu si sistematic. Activitatea de pregatire si perfectionare profesionala are totodata drept scop actualizarea si îmbunatatirea nivelului cunostintelor de speciali­tate ale functionarilor publici, pentru a evita stagnarea profesionala si a stimula cresterea eficientei acestora în munca.

a) Pregatirea de specialitate a functionarului din administratia publica.

Activitatea de aplicare a legislatiei în vigoare, pe care o desfasoara functionarul public, cu întreaga sa complexitate, nu se poate realiza fara o temeinica pregatire de specialitate a acestuia, în scopul acumularii si aprofundarii cunostintelor de baza corespunzatoare sarcinilor si dezvoltarii actuale a administratiei publice. Pregatirea de specialitate a functionarilor din administratia publica este de regula, asigurata prin cursuri sau institutii de specialitate ori în unele cazuri, prin activitati organizate chiar în cadrul structurilor administratiei publice ori institutiilor subordonate acestora. Prin acestea se asigura formarea cadrelor cu pregatire medie, urmând ca personalul cu pregatire superioara sa se formeze în institutii de învatamânt superior si sa-si perfectioneze pregatirea prin cursuri postuniversitare. Ţinând seama de multitudinea si diversitatea problemelor ce se rezolva în domeniul administratiei publice, în gama functionarilor publici întâlnim personal cu studii medii sau si cu studii superioare. De altfel, legea stabileste nivelul pregatirii functionarului public în functie de cerintele functiei pe care acesta o ocupa.

b) Perfectionarea pregatirii functionarului public din administratie

Ca urmare a transformarilor rapide si dezvoltarii accelerate în toate domeniile vietii sociale actuale, se impune o continua perfectionare a pregatirii personalului care ocupa functii publice prin cursuri de perfectionare, schimburi de experienta, convocarii pe domenii ale administratiei publice, consultatii si alte forme de pregatire.

Împrospatarea cunostintelor si perfectionarea sistematica a pregatirii profe­sionale constituie si una din obligatiile profesionale ale functionarilor publici. Ei trebuie sa fie constienti si în acelasi timp preocupati de necesitatea ridicarii conti­nue a cunostintelor profesionale si însusirea a tot ceea ce este nou în sectoarele lor de activitate.

Raspunderea pentru organizarea perfectionarii pregatirii profesionale a functionarilor publici revine organelor si institutiilor administratiei publice, centrale si locale. De altfel, legea nr.2/1991 privind perfectionarea pregatirii profesionale prevede urmatoarele forme de perfectionare a pregatirii profesionale a functiona­rilor publici:

.    instruirea la locul de munca, sub îndrumarea sefului direct;

.    cursuri organizate în cadrul institutiei sau în alte institutii, precum si în centre de perfectionare a pregatirii personalului administrativ;

.    programe personale de perfectionare a pregatirii cu verificarea periodica a cunostintelor;

.    stagii de specializare în tara si strainatate în institutii de învatamânt superior, inclusiv postuniversitar;

.    consfatuiri periodice ale autoritatilor administratiei publice, conferinte, simpozioane,    schimburi de experienta s.a.

Cerinta de baza este aceea ca orice forma de perfectionare a pregatirii trebuie sa conduca la îmbunatatirea îndeplinirii atributiilor functionale de catre functionarii publici.

2.3. Determinari ale personalitatii functionarului public necesare în procesul comunicarii

Functionarul public are un rol deosebit în organizarea si desfasurarea proce­sului comunicarii în institutia sa, iar de modul cum reuseste sa promoveze actul comunicational depinde eficienta activitatii sale si calitatea îndeplinirii obiectivelor stabilite. Cu mult înainte de aparitia teoriei comunicarii, filozoful grec Aristotel spunea ca "cel mai puternic motor al cuvântarii este virtutea oratorului", întelegând prin "virtute" multimea calitatilor pe care o persoana le poseda si care-i permit sa desfasoare un proces eficient de comunicare.

În general, domeniul admini­stratiei publice solicita functionarului profesionalism desavârsit, moralitate deose­bita, profesionala si personala, nivel ridicat de cultura, calitati si abilitati fizice. Pe lânga toate acestea, functionarul public, pentru a se bucura de succes în procesul de comunicare cu subalternii, colaboratorii si publicul cu care vine în contact, trebuie sa faca dovada vocatiei, a intentiei bine formulate, prudentei, culturii generale si profesionale, elocventei, întelegerii oamenilor, flexibilitatii în gândire, intran­sigentei în situatii limita, puterii de convingere.

Vocatia nu este o aptitudine simpla, cel chemat sa exercite profesiunea de functionar public are în fata dificultati nebanuite si numai o intentie bine formulata si un talent desavârsit îi ofera posibilitatea sa le domine si sa le depaseasca. "A fi cu vocatie, înseamna a fi daruit de natura în gradul cel mai înalt", spunea Constantin Radulescu Motiu, unul dintre marii nostri oameni de cultura. Vocatia de functionar public este însasi dispozitia sufleteasca a celui în cauza pentru a îmbratisa aceasta profesiune, pentru a se angaja cu toata fiinta sa în slujba interesului general al oamenilor. Vocatia ca predispozitie trebuie sustinuta permanent de o vointa puternica, de o ambitie si o dorinta, îndreptate catre o autoperfectionare continua.

Moralitatea functionarului public si, îndeosebi, moralitatea profesionala, deter­mina si conditioneaza, în acelasi timp, succesul în comunicare si evident în activitatea profesionala. Ea este definita ca atitudinea pozitiva a functionarului public fata de sistemul din care face parte, de intentia si de dorinta sa de respectare si aplicare în activitatea cotidiana a legalitatii, fiind sustinuta de corectitudine si de un înalt nivel al pregatirii profesionale. Toate acestea confera autoritate formala, dar si informala functionarului public, asigurând unitate de conceptie si de actiune, dintre vorba (comu­nicare) si fapta, pe scurt credibilitatea comunicarii, a mesajului transmis de catre acesta. În procesul comunicarii, functionarul public trebuie sa fie patruns de intentii pozitive privind activitatea celor cu care colaboreaza ori fata de cei pe care-i deserveste (cetateni), de calitatea, de eficacitatea actului de comunicare pe care-l promoveaza, de locul si rolul sau în cadrul sistemului caruia îi apartine. Intentia este perceputa rapid de subalterni, colaboratori si cetateni, astfel ca aceasta poate potenta ori deturna continutul mesajului, oricât de realist si de corect ar fi, daca nu este bine formulata.

Prudenta în comunicare este conexa riscului asumat, astfel ca functionarul public nu trebuie sa se erijeze în extravagante coloristice de comunicare si nici într-o detasare excesiva de actul comunicarii. El se va identifica cu mesajul sau în litera si spirit, fara exagerari, prudenta obligându-l sa-l înteleaga pe cel caruia i se adreseaza, sa patrunda în constiinta lui, sa nu-i înjoseasca personalitatea prin atitu­dini stresante, amenintari ori injurii. Functionarul public, în procesul comunicarii formale, va evita discriminarile, atacurile rautacioase, ilaritatea dispretuitoare s.a. Lipsa de prudenta în comunicare poate minimaliza efectul acesteia pâna la anulare.

Cultura personala a functionarului public, ofera acestuia capacitatea de a extrapola în procesul comunicarii un spectru conceptual larg pentru a conferi actiu­nii sale prestanta si putere de patrundere, capacitate de persuasiune. Argumentul stiintific nu poate fi expus fara un ridicat nivel de cultura, acesta fiind de fapt un argument al argumentului.

Elocventa sau puterea de persuasiune reprezinta capacitatea spirituala a functionarului public, prin intermediul caruia acesta se face disponibil sa comunice altora, prin cuvinte si simboluri, gândurile de care este patruns, astfel încât ascultatorii sai sa-i împartaseasca opiniile si sa treaca hotarât la fapte. Aceasta însusire, proprie functionarului public, nu consta numai în frumusetea stilului ci si în puterea sa sufleteasca de a convinge pe cei carora li se adreseaza. Pentru a fi elocvent, functionarul public trebuie sa cunoasca si sa însuseasca nu numai un stil oratoric de comunicare ci sa fie si patruns de litera si spiritul mesajului sau.

2.4. Mesajul în comunicare si cerintele acestuia

Indiferent de modelul comunicarii, schema de realizare a acesteia, aparent, pare destul de simpla: un emitator (o sursa de semne, semnale, emotii si informatii s.a.), mesajul (sau ceea ce se transmite) si un receptor (cel care primeste mesajul).

Desigur, atât emitatorul cât si receptorul, pot fi una sau mai multe persoane, adica putem vorbi de emitatori sau receptori simultani. Pentru comunicarea umana, este ilustrativ faptul ca, în mod alternativ, emitatorul si receptorul îsi schimba functiile. Prin urmare, o comunicare de tip uman reprezinta o legatura reciproca ce se realizeaza între sistemele de aceiasi clasa (om-om), denumite "entitati de comunicare", prin intermediul mesajelor. Din punctul de vedere al comunicarii umane, mesajul, ca structura discreta de semne si/sau semnale, cu o anumita semnificatie, care se refera la o anumita realitate, reprezinta o forma obiectivata a continutului gândirii omului cu privire la aceasta realitate. Ca atare, mesajul nu reprezinta un element asa simplu cum pare la prima vedere, încarcatura sa este multipla, de ordin ontologic, gnoseologic, pragmatic s.a. Unii specialisti în domeniu vorbesc despre un "text" si o "muzica" a mesajului, întelegând prin "text" acea parte vizibila si deschisa a acestuia, concretizata în simboluri lizibile, pe când "muzica" reprezinta acea parte ascunsa din semnificatia fiecarui mesaj. "Muzica" mesajului decurge în general din relatia existenta între emitator si receptor. "Textul" si "muzica " mesajului dau caracterul formal si informai al acestuia, între cele doua componente ale mesajului exista o corelatie în sensul ca "textul" este determinant, iar "muzica" întregeste calitatea acestuia.

În procesul relatiei interumane se poate întâmpla si o asemenea situatie încât receptorul sa poata percepe în "muzica " mesajului primit, mai multa semnificatie decât în "textul" acestuia.

În aceasta situatie are loc o denaturare a sensului informational al mesajului, ajungându-se la interpretarea comunicarii ori la depasirea cadrului formal al acesteia. Pentru reducerea unor asemenea riscuri, permanent trebuie avut în vedere obiectivul real al comunicarii, mentinerea cadrului formal al relatiei de comunicare, stabilirea sau realizarea unui raport optim între "textul" si "muzica" mesajului, accentul punându-se, de regula, pe primul. Având în vedere ca, în mod alternativ, participantii la comunicare devin emitatori si respectiv receptori, putem deci reduce actul de comunicare la schema amintita anterior, binomul emitator - (receptor) si mesaj, abordând pe scurt o serie de cerinte ce se impun acestora, pentru a imprima comunicarii eficienta dorita. Desigur, potrivit lui Malcom Peel putem vorbi si despre contextul comunicarii ori despre canalul comunicarii potrivit altor autori, dar acestea nu participa în mod nemijlocit la actul de comunicare, ci îl influenteaza, potentând ori diminuându-i eficienta.

În multe situatii, în limbajul curent se produce o confuzie, identificându-se mesajul cu comunicarea, între cele doua concepte existând mari diferente de continut.

Astfel, comunicarea este un proces complex care include mesajul, acesta din urma reprezentând elementul material, verbal ori vizual, prin care ansamblul de

Informatii ori stari personale se transmit de la emitator la receptor. Când abordam problema comunicarii într-o structura organizationala, aranjata dupa o schema ierarhica, circulatia mesajului între cei doi poate avea diferite directii: ascendente, descendente, oblice, orizontale ori combinatii ale acestora. Exista situatii în care functionalitatea comunicarii este afectata ca urmare a unor factori diferiti printre care putem retine calitatea slaba a mesajului, "incoerenta acestuia etc. Nereceptarea corecta de catre destinatar a mesajului, poate avea multiple cauze, astfel: lipsa de autoritate profesionala ori morala al emitatorului, exprimarea confuza sau incoe­renta, limbajul greu accesibil, redundanta exagerata a acestuia, argumentatia ina­decvata a ideilor s.a. În toate situatiile este vorba despre calitatea mesajului care se reflecta în mod serios asupra actului de comunicare. Ca urmare a însemnatatii deosebite a mesajului, pentru comunicare, se impune ca acesta sa îndeplineasca, indiferent de continut, o serie de cerinte, astfel:

-         necesitatea;

-         concizia;

-         claritatea;

-         precizia;

-         concretetea;

-         relevanta;

-         integralitatea;

-         oportunitatea;

-         inteligibilitatea;

-         sobrietatea;

-         realismul;

-         adresabilitatea expresiva,

Relativ la caracterul necesar, justificat al mesajelor, merita retinut faptul ca, atât receptorul cât si emitatorul nu vor comunica doar pentru a se afla în treaba, consumând în mod inutil timpul si energia lor, blocând canalele de legatura cu mesaje ce nu au importanta si utilitate.

Tot ce se concepe si se transmite, trebuie sa raspunda unor necesitati legate de buna functionare a sistemului, de organizarea, conducerea si desfasurarea corespunzatoare a tuturor activitatilor. Totul trebuie subordonat unor nevoi umane, de ordin profesional, precum si de confesiune, de comunicare pur si simplu, de împartasire si traire în comun a unor bucurii, satisfactii sau necazuri. Omul modern, ca fiinta sociala, comunica mult, extrem de mult, este un "homo comunicabilis", caci fara aceasta necesitate si calitate a sa, nu ar putea fi definita cea mai umana componenta a existentei, sociabilitatea.

Concizia este cea mai des invocata calitate a mesajelor, care presupune ca ele sa cuprinda maximum de informatie, folosind un minimum de semne si semnale, evitând redundanta si divagatiile inutile. Domeniul conducerii exceleaza printr-o comunicare în care mesajele sunt concise. Sunt celebre exemple de conciziune evidentiate de-a lungul timpului de studiul teoriei comunicarii. Astfel, a fost cazul spartanilor, care erau foarte concisi în limbaj si de la care a ramas sintagma "vorbire laconica", cel al lui Cesar, cu acea celebra scrisoare adresata Senatului roman dupa victoria asupra lui Pharnace regele Pontului, "Veni, vidi, vici", sau cel al lui Voltaire, care a raspuns unui confrate în ale scrisului, cu o singura litera "I!" ("Du-te!") la comunicarea acestuia, scrisa în limba spaniola " Eo rus!" ("Plec la tara!").

Desigur, exista o limita a nivelului de conciziune a mesajului, în sensul ca nu trebuie trunchiat inutil mesajul doar de dragul conciziunii. Acesta trebuie sa contina toate informatiile necesare celui ce îl receptioneaza, pentru a-l determina sa actioneze într-un cadru al legalitatii, fara a-i crea ambiguitati sau pierdere exagerata de timp cu interpretarea diferitelor sensuri ale comunicarii.

Claritatea se refera la faptul ca mesajul trebuie sa poata fi înteles fara efort, în mod direct, fara a face apel la alte surse de informatii. Aceasta calitate depinde de definirea initiala a problemei, de însiruirea ideilor într-o succesiune logica, de termenii folositi, de absenta contra dictiilor interne specifice comunicarii. Expresiile rare, jargonul ori formularile stufoase ridica probleme de întelegere a sensului mesajului si pot conduce la concluzii regretabile. Este, prin urmare, fireasca preferinta functionarului public pentru exprimarea directa, pentru terminologia regulamentara specifica si conforma sensului comun al cuvintelor utilizate. Referitor la problematica, este de retinut foarte expresiva constatare a lui Jan Schuther: " Nu exista rai, dar exista claritate. Nu exista iad, dar exista confuzie". Pe lânga problemele abordate, claritatea mesajului este data si de însiruirea logica a ideilor, mai ales în situatia în care comunicarea are o anumita întindere.

Precizia mesajului are în vedere definirea exacta a problemei la care se refera, ceea ce ajuta la capacitatea atentiei receptorului, îl scuteste de efortul de a descoperi el ceea ce este util în comunicare. Aceasta presupune raspunsuri la ceea ce trebuie sau nu trebuie facut, unde, când, cu cine, ori cu ce se executa ceva, de ce este nevoie înca sau ce masuri se iau, etc. Dupa cum se poate observa, precizia se suprapune în buna masura cu cerinta de integralitate a mesajului, adica cu nevoia ca acesta sa fie cât mai complet. Precizia mesajului este strâns legata si de accesibilitatea terminologiei. Pentru domeniul conducerii, aceasta trebuie sa fie cea consacrata, regulamentara, recunoscuta în mod unanim de toti participantii la actul de comunicare, fiind singura care permite evitarea concluziilor sau interpretarilor voit ori inerent deformate. Limbajul profesional trebuie sa elimine redundanta, lirismul, pretiozitatea, ori snobismul. Conditia de baza este ca emitatorul sa aiba în mintea sa scopul mesajului, sa-si pregateasca din timp si cu migala ideile, argumentele, judecatile, aprecierile si evaluarile ce urmeaza a fi supuse comunicarii. Nimic nu trebuie lasat la inspiratia momentului. Tot ce se spune sau se scrie, gestica ori mimica trebuie sa corespunda scopului urmarit prin comunicare.

Relevanta mesajului, se refera la ceea ce comunicarea trebuie sa evidentieze efectiv, sa arate concret ce s-a schimbat, cum se prezinta lucrurile în momentul respectiv. Mesajul relevant trebuie sa scoata în evidenta ceea ce este nou, ceea ce este altfel decât pâna la momentul comunicarii, în acest mod destinatarul mesajului este ajutat sa discrimineze deosebirile fata de ceea ce si-a încetat valabilitatea.

Mesajele, îndeosebi cele care declanseaza actiuni, sunt utile numai daca întrunesc cerinta de a fi complete, daca furnizeaza executantului toate datele de care el efectiv are nevoie, pentru ca, în situatia creata sa se poata conforma conceptiei sefului ierarhic sau esalonului superior. Din aceasta perspectiva, orice mesaj este util numai daca este si oportun, astfel spus daca cel caruia îi este adresat îl poate primi la timp spre a se conforma cerintelor ce decurg din continut. Oportunitatea se obtine prin conceperea, semnarea, expedierea si înmânarea la timp a mesajelor scrise (documentelor) astfel încât destinatarul sa aiba timpul necesar nu doar de cunoastere a continutului ci si de a pregati si executa actiunea preconizata.

Caracterul inteligibil al mesajului decurge din nevoia de informare corecta si din necesitatea existentei unui limbaj comun, bine cunoscut atât de catre emitator cât si de catre receptor. În acest scop, se va urmari ca, pe lânga alte conditii, forma si continutul comunicarii sa raspunda capacitatii de întelegere a destinatarului, nivelului sau de cunostinte, experienta pe care acesta o detine, înca o data se evidentiaza în acest con­text, importanta limbajului specific pentru cei care comunica, în general, si a limba­jului formal, regulamentar, pentru functionari. Sobrietatea mesajelor se refera la evitarea exceselor de orice fel pe parcursul comunicarii. Sobrietatea, ca cerinta are un spectrul larg de cuprindere, de la folosirea unui limbaj accesibil, direct, neînflorit, lipsit de vulgaritati sau obscenitati, la gestica si mimica controlata, la atmosfera de seriozitate a manierei de comunicare. Contravin ideii de sobrietate, manifestarile de nervozitate, agitatie, precipitarea, pierderea stapânirii de sine, a luciditatii, nerabdarea, glumele deplasate, entuziasmul exagerat, remarcile rautacioase, dispretuitoare, jignirile, criticarea sub orice forma a sefilor ierarhici, a esaloanelor superioare ori a ajutoarelor care au furnizat datele pe care se bazeaza mesajul.

Adresabilitatea mesajului are în vedere ca informatiile continute de comunicare sa parvina doar celor care au nevoie de ele si sunt îndreptatite sa le cunoasca.

O prima problema în realizarea eficientei comunicarii o constituie ceea a sentimentului stimei de sine. în acest sens, a comunica eficient înseamna a respecta sentimentul stimei de sine al celuilalt. Este deci evident ca, participantii la comunicare se raporteaza permanent la context si prin urmare sunt interesati sa cunoasca aprecierile si referintele interlocutorului despre ei. Aceste aprecieri pot fi corecte sau nu, si pot fi aduse la cunostinta într-o anume modalitate, care poate fi amabila sau dura. Spre exemplu, un sef lauda ceea ce este pozitiv si critica minusurile pe când altul observa numai greselile. Este deci evident, ca în relatia lor de comunicare, emitatorul si receptorul se vor concentra nu numai asupra continutului mesajului ci si a ceea ce se poate gasi dincolo de acesta, în acest sens, este de retinut faptul ca întotdeauna când sentimentul stimei de sine este lezat eficienta comunicarii se reduce deoarece acesta reprezinta o problema importanta a existentei noastre, fata de care ne raportam în permanenta. Un alt aspect legat de eficienta comunicarii îl constituie eludarea sau desconsiderarea trebuintelor interlocutorului. La baza asertiunii sunt asezate urmatoarele axiome:

. toate trebuintele oamenilor pot fi ordonate pe cinci niveluri. Fiecare nivel desemneaza o categorie de cerinte a caror neîndeplinire creeaza de fiecare data o insatisfactie;

. nivelurile superioare pot fi atinse cu conditia mentinerii nivelurilor de baza. Daca unui individ i se suprima nivelurile "inferioare", atunci îl va interesa nivelurile superioare, numai dupa ce si-a refacut baza. Cu cât o trebuinta se afla mai spre vârful piramidei, cu atât este mai specific umana.

Un alt aspect al comunicarii eficiente îl constituie motivarea corecta a interlocutorului. Motivul este ceva care da orientare individului, astfel încât prin ceea ce face sa realizeze mai usor un scop. Acest scop este mentionat uneori a fi "tensiune interioara" respectiv un impuls. Freud vorbea de energia instinctuala, astfel ca pentru el toate trebuintele erau marcate de accente mecaniciste, pe care le împartea în impulsii si fluxuri. Impulsiile, pentru a se putea manifesta au nevoie de energii. Un motiv poate fi constient sau inconstient, adica persoana care actioneaza poate sa se îndrepte constient sau inconstient spre telul sau. Fiecare motiv izvoraste dintr-o nevoie, fiecare nevoie are drept scop satisfacerea ei. Orice conduita care a provocat acest motiv urmareste apoi sa determine individul spre realizarea scopului sau.

Fara un motiv anume, nu exista conduita, fara satisfacerea scopului nu exista motiv. Prin urmare, a motiva pe cineva "înseamna a-l determina sa adopte o atitudine dorita de partener ori sa renunte la o atitudine veche în favoarea uneia noi. Cu cât un interlocutor îsi va imagina mental, într-un mod cât se poate de sugestiv, scopul la care doreste sa ajunga, cu atât mai usor va fi înduplecat, respectiv motivat. Aceasta se realizeaza parcurgând o suita de etape, astfel:

.    recunoasterea cerintelor altora;

.    considerarea satisfacerii trebuintelor ca pe un scop;

.    ilustrarea cât mai sugestiva a comportamentului care sa-l conduca pe interlocutor spre scopul sau.

În procesul de motivare se recurge la doua tipuri de motivatii: negative (amenintarea, pedeapsa) si pozitive (recompensa, lauda).

Motivatia negativa este corelata cu constrângerea si cu exercitare sistematica a controlului. Din cele prezentate, se pot desprinde urmatoarele concluzii, privind avantajele motivatiei pozitive, astfel:

. ea nu presupune nici un fel de constrângere, deci se realizeaza econo­misind timp si efort;

. implica doar un control minimal.

Se poate observa deci, cât de important este ca un functionar public sa îsi cunoasca colaboratorii si trebuintele lor, pentru a-i atrage, la rândul sau spre scopurile proprii.

Analiza tranzactionala este un alt element care stimuleaza eficientizarea comunicarii.

O tranzactie este o relatie interumana, care se compune atât din enuntul formulat de partenerul de dialog cât si din raspunsul interlocutorului. Prin urmare, analiza tranzactionala, da posibilitatea unui participant la comunicare de a atinge, în timpul procesului de comunicare, acea capacitate intelectuala si emotionala care-i permite sa se înteleaga pe sine si pe ceilalti interlocutori.

Cu alte cuvinte, analiza tranzactionala da nastere unor reactii spontane, deose­bite, în ceea ce priveste cunoasterea de sine si cunoasterea celor din jur.

Berne spunea ca scopul analizei tranzactionale este acela de a stabili o legatura cât se poate de deschisa si autentica între componentele intelectuale si cele afective ale personalitatii. Aceasta înseamna ca analiza tranzactionala ne ajuta sa comunicam mai bine între noi, sa ne cunoastem pe noi însine si sa acordam o mai mare atentie relatiilor interumane. Analiza tranzactionala cuprinde patru parti:

.    analiza structurala, care face referiri la autoanaliza individuala;

.    analiza tranzactionala sau analiza tranzactiilor interumane aceea ce echivaleaza cu analiza comunicarii;

.    analiza jocurilor psihologice,

.    analiza scenariilor.

Analiza structurala, îl ajuta pe individ sa repurteze succese în viata, în vreme ce analiza tranzactionala îl ajuta sa stabileasca o comunicare eficienta.

În principiu, exista trei tipuri de tranzactii: simpla (denumita si complementara), încrucisata (când nu se comunica pe "aceiasi lungime de unda") si complicata, denumita si camuflata, deoarece ascunde un motiv mascat care degenereaza într-o "complicatie", întrucât participa concomitent doua stari ale eului vorbitorului.

Alaturi de analiza tranzactionala, un rol deosebit în realizarea eficientei comu­nicarii îl au mecanismele de aparare.

Astfel, se apreciaza ca a comunica eficient înseamna a nu raspunde la mecanismele de aparare ale interlocutorului cu propriile mecanisme de aparare. Cele mai frecvente variante de mecanisme de aparare, care trebuie retinute si identificate în procesul comunicarii, pentru a putea stabili relatii eficiente cu partenerii nostri de discutii, sunt:

.   atribuirea unor acuze suplimentare - manifestate prin
justificare si dezvinovatire;

.   preamarirea;

.   eschivarea, ca urmare a propriei temeri de a nu face fata situatiei (de a nu rezista unei confruntari cu adversarul);

.   atacul.

Având în vedere aceasta problematica, se pot retine urmatoarele principii, care trebuie avute în vedere, în procesul comunicarii, pentru a-i asigura acesteia eficienta dorita:

.   nu este adevarat ceea ce se spune, adevarat este ceea ce aude interlocutorul;

.   nu exista nici o garantie ca interlocutorul aude ceea ce vrem sa spunem.

Un alt aspect legat de eficienta comunicarii îl reprezinta imaginile si "ceata psihologica".

În acest sens, se apreciaza ca, a comunica eficient înseamna a respecta imaginile interlocutorului. Fiecare individ îsi face o imagine proprie asupra lumii înconjuratoare, la care tine si care este ancorata de propria personalitate si orice afectare adusa acestei imagini se recepteaza ca o stirbire a autoritatii personale.

În procesul de comunicare trebuie retinute urmatoarele reguli de actiune, legate de ceea ce afirmam anterior, astfel:

.   încercarea de a îndupleca (constrânge) pe cineva pentru a adopta o alta parere, presupune pentru persoana în cauza schimbarea unei imagini, a unui algoritm de gândire ori actiune. Prin urmare trebuie analizata cât se poate de serios, situatia care implica necesitatea de a forta pe cineva la schimbare, obligându-l astfel sa-si cheltuiasca energiile sale;

.   realizarea cadrului circumstantial adecvat în care se încearca schimbarea imaginilor interlocutorului, reprezinta o conditie de necesitate;

.   înainte de aceasta tentativa, este bine sa ne întrebam cât suntem de dispusi sa acceptam, la rândul nostru, o imagine/parere din partea altei persoane.

În acelasi timp, a comunica eficient înseamna a efectua si o reactie inversa (feedback). într-o reflectie facuta cu privire la arta dialogului, Josef Rattner scria: "Se poate constata cu sarcasm ca între timp, omul a reusit sa parcurga distanta pana la Luna, dar esueaza sistematic atunci când încearca sa ajunga la semenul sau. Ceea ce l-ar putea face (pe om) sa iasa din acest impas ar fi o discutie autentica, sincera cu cel de alaturi. Dar tocmai acest lucru se învata foarte prost din cultura noastra. Orice pui de om are parte pe parcursul dezvoltarii sale, de vorbe fara continut, de besteleli inutile, tipete insuportabile, hartuieli sau de predicile moralizatoare ale parintilor, învatatorilor sau ale altor persoane respectabile.

Atunci apare în subconstientul fiecaruia dorinta de a se impune pe calea logoreei sau de a "convinge" prin intimidare. Calea dialogului autentic va fi gasita doar de acei oameni care vor manifesta un real interes pentru semenii lor''; Pentru a avea garantia ca se adopta o atitudine corespunzatoare între interlocutori, în procesul comu­nicarii este absolut necesar sa fie utilizata tehnica feedback. în acelasi timp însa chiar si în relatiile formale dintre interlocutori ea trebuie sa fie acceptata si liber permisa.

Feedbackul este un termen preluat din limba engleza si este întrebuintat cu deosebire în cibernetica, semnificând reactie inversa. În acest sens, Victor Sahleanu arata ca principul reactiei inverse este important pentru controlul eficientei unei actiuni, pentru asigurarea corectarii ei în scopul atingerii unui obiectiv dinainte fixat. Ceea ce este interesant îl constituie faptul ca natura, în evolutia ei, aplica principiul reactiei inverse de la aparitia lumii vii, actiunea principiului asigurând perfectionarea continua a organismelor uni si pluricelulare, inclusiv a omului însusi. Ca tehnici feedback utili­zate în comunicare, pot fi retinute:

-         parafrazarea;

-         întrebarea directa;

-         întrebarea indirecta;

-         întrebari sugerate;

-         ascultarea activa;

-         elemente de comunicare nonverbala (mimica, gestica);

-         imixtiunea s.a.

O alta cale care permite realizarea eficientei comunicarii o constituie acceptarea existentei divergentei de pareri. Este exclusa astfel optica, ca exista doar o singura realitate, cea proprie emitatorului ori receptorului. Diferenta de opinii si acceptarea situatiei ca atare, conduce cu adevarat la o reala dialectica a comunicarii.

Orice comunicare decurge pe doua planuri:

đ    planul continutului;

đ    planul relatiei, ultimul definindu-l pe cel dintâi.

Cu alte cuvinte, continutul mesajelor vehiculate între emitator si receptor se receptioneaza în planul continutului, în acelasi timp însa, interlocutorii traiesc si sentimente care într-un fel sau altul "rabufnesc" în contextul si continutul comunicarii. Felul în care se spune un lucru (sau nu se spune, cu abstinatie) constituie o componenta importanta a procesului de comunicare. Aceste semnale, definesc relatia fata de celalalt, relatie care poate fi pozitiva, neutra sau negativa.

Este si motivul pentru care acesta se numeste planul relatiei. Atâta timp cât relatia este pozitiva sau neutra, planul continutului este cvasi "liber", adica mesajele se transmit nestingherit între interlocutori. Daca unul dintre partenerii la comunicare, nu se simte în largul sau (frica, nervozitate, iritare, invidie, gelozie etc.) atunci relatia este mult mai importanta decât continutul. Aceasta stare    împiedica desfasurarea libera a capacitatii analitice a creierului uman si apare fenomenul de "ceata psihologica". Prin urmare, planul continu­tului comunicarii ofera informatii, iar planul relatiei ofera informatii despre informatii. Când planul relatiei este serios perturbat, este inutil sa se "faca loc" informatiei.   

În locul acestei intentii este mai recomandabil sa se corecteze relatia, context în care limbajul trupului (mimica, gestica, intonatie) este deosebit de important. Aceasta deoarece, atâta timp cât unul dintre interlocutori se afla în "ceata psihologica, acesta va percepe, în special, semnalele din planul relatiei. De asemenea, un alt element, care conditioneaza eficienta comunicarii îl constituie limbajul utilizat, în acest sens, trebuie mentionat faptul ca cu cât primitorul mesajului este mai familiarizat cu situatia data, cu atât mai multe informatii suplimentare poate aduce el. Totodata, o importanta deosebita trebuie acordata sensului cuvintelor, ideii ca acestea se vor alege de o asemenea maniera încât sa exprime cât mai bine realitatea. Având în vedere problematica abordata ca interlocutori, este necesar sa manifestam permanent preocuparea de a asigura comunicarii noastre calitatea si eficienta solicitate de importanta activitatii sociale pe care o desfasuram. În acelasi timp însa, nu este de neglijat faptul ca aceasta problematica reflecta si propria noastra personalitate în relatia cu interlocutorii pe care-i avem.

Capitolul 3. Comunicarea ca suport

    al formarii si dezvoltarii functionarului public

3.1. Comunicarea în procesul de formare a functionarului public

Functionarul public, în conceptia actuala si probabil în cea viitoare, nu mai este doar un simplu specialist într-un domeniu îngust de activitate în care acesta se manifesta ci un profesionist cu un puternic suport stiintific al pregatirii sale si cu un bagaj de deprinderi si priceperi în masura sa satisfaca cerintele si conditionarile impuse de profesiunea aleasa. Având în vedere ca prin excelenta, functionarul public îsi exercita atributiunile prin intermediul comunicarii, este o evidenta faptul ca aceasta trebuie sa joace un rol deosebit, în procesul formarii lui.

Comunicarea urmareste sa influenteze sau sa transforme perceptiile, atitudinile, sentimentele, starile de spirit si opiniile oamenilor si grupurilor, sa determine uni­tate de vedere si o actiune coerenta. Abordând problematica formarii functionarului public, trebuie subliniate o serie de cerinte ale acestui proces, cum sunt comple­xitatea, diversitatea, unitatea conceptuala, caracterul profund stiintific, utilitatea, finalitatea s.a. în acelasi timp nu trebuie scapata din vedere, dubla acceptiune a acestuia, caracterul formativ si cel informativ, cele doua aspecte constituind laturi inseparabile ale procesului, dar si determinari de finalitate. Caracterul formativ, identificat într-o larga acceptiune cu educatia pe care tânarul o primeste în sistemul educational, are ca obiectiv fundamental conectarea acestuia la sistemul de valori sociale, în acest context prin intermediul comunicarii se urmareste si se realizeaza perpetuarea unui sistem de valori specifice societatii, cum sunt: onoarea, demni­tatea, loialitatea, curajul, spiritul de sacrificiu, colegialitatea s.a.

Tot prin comunicare se formeaza convingeri noi, se consolideaza cele ante­rioare, se înlatura mentalitatile si practicile perimate, care sunt în discordanta cu exigentele organizatiei. Modul în care se desfasoara procesul educativ este si el important, de aceasta depinzând transformarea corecta a unui tânar într-un viitor lider formal, real si eficient. Pentru ca procesul de formare se desfasoara în institu­tiile de învatamânt, sub atenta îndrumare si observare a unor profesori si specialisti, un rol deosebit, în derularea si calitatea acestuia, îl joaca metodologia si tehnologiile folosite.

Avându-se în vedere ca orice comportament si orice comunicare, trebuie analizat atent modul de realizare a dinamicii fluxului informational, deoarece capacitatea de receptare si retinere a informatiilor este o variabila, determinata de parametrii personalitatii fiecarui individ dar si de conditiile concrete în care procesul se desfasoara. Luând în considerare, primul aspect al problemei, potrivit unor studii de specialitate, omul retine o cantitate de informatii, care este în strânsa legatura cu canalul de comunicare utilizat (tabelul nr. 3.1):

Tabelul nr. 3.1

Cantitatea de informatii retinute de om în functie de canalul de comunicare utilizat

Canalul de comunicare

Cantitatea de informatii retinute

Dupa 3 ore

Dupa 3 zile

Vizual

72%

22%

Oral

70%

10%

Combinat

85%

65%

Prin urmare, se poate aprecia ca metodele si tehnologiile didactice bazate pe o prezentare si transmitere combinata a informatiilor, vor atrage dupa sine o mai buna întelegere si memorare a acestora. În acelasi timp, calitatea procesului formativ depinde si de metoda de comunicare utilizat. Astfel, comunicarea directa ("fata în fata") este cea mai indicata pentru transferul de informatii si corectarea conduitei, mai ales ca aceasta faciliteaza si buna functionare a reactiei inverse, cu alte cuvinte se poate realiza un ciclu corect de comunicare. Comunicarea "fata în fata" mai este importanta si pentru faptul ca viitorul functionar public poate identifica cu usurinta daca mentorul sau este sau nu, model demn si credibil de urmat pentru sine.

Din acest aspect al comunicarii se nasc cerinte deosebite pentru cei care orga­nizeaza, îndruma, desfasoara, verifica si evalueaza procesul de formare a viitorului lider formal.

Acest procesul se întinde pe o perioada relativ lunga de timp, cuprinzând mai multe etape.

Desigur, etapele sunt conexate între ele, unele se suprapun pe anumite intervale de timp, dar împreuna se constituie într-un proces unitar dens si complex de formare, cu finalitate bine precizata.

Comunicarea sta la baza exercitarii actului de modificare în forma si continut, a "materialului" uman care parcurge procesul de pregatire. Finalizarea procesului se realizeaza prin exercitarea puterii respectiv a influentei de catre un agent de comu­nicare sau emitator, care poate fi profesorul, instructorul sau un alt functionar, asupra receptorului sau individului aflat în formare. La baza exercitarii puterii sau actului de influenta, care permit emitatorului sa realizeze schimbarea dorita stau: puterea recompensatoare, puterea coercitiva, puterea referentiala, puterea legitima si puterea expertului.

Puterea recompensatoare este definita ca "puterea a carei baza o reprezinta abilitatea de a rasplati, referinta prima fiind promisiunea sau oferirea unor avan­taje. Transformând-o la nivel comunicational, recompensa trebuie conceputa ca forma de apreciere a rezultatului obtinut, recunoasterea meritelor celui vizat, even­tual prezentarea succeselor sale în fata colectivului din care face parte. Aceasta forma de influentare este foarte eficienta, având o mare putere de persuasiune.

Puterea coercitiva se bazeaza pe faptul ca receptorul se asteapta sa fie pedepsit daca "nu se conformeaza încercarii de influentare" a emitatorului. Asadar, spre deosebire de puterea care recompenseaza, în acest caz, intervine o rasplata "negativa". French si Raven considera important sa distinga aceste tipuri de exercitiu al puterii, în special pentru ca puterea recompensatoare tinde sa creasca atractia dintre transmitatorul si receptorul influentei, în timp ce puterea coercitiva are efectul invers, cu implicatii foarte diferite pe termen lung pentru relatia dintre participanti.

Puterea referentiala se bazeaza pe identificarea receptorului cu emitatorul, identificarea fiind definita ca "sentiment al identitatii" sau "dorinta de unificare". În acest context este important conceptul de grup de referinta si a celui de "sugestie de prestigiu"'. O persoana sau un grup de prestigiu constituie un model de referinta, cu care încearca sa se asocieze sau sa se identifice altii, care le adopta atitudinile sau convingerile. Exemple ale unui asemenea proces gasim în numeroase situatii de comunicare: adoptarea modului de a vorbi, al unor persoane, care constituie exem­ple în acel domeniu, paralelisme puse sub semnul influentei între prieteni, persoane cu acelasi statut, profesori si studentii, lideri si subordonati, s.a.

Puterea legitima se bazeaza pe întelegerea de ambele parti a faptului ca cineva are dreptul sa pretinda ascultare de la ceilalti. Aceasta acceptare a influentei poate fi reprezentata de o relatie între roluri, dar poate exista si pe baza unei angajari reciproce. În toate cazurile, notiunea de legitimitate implica un cod sau un standard acceptat de individ, în virtutea caruia agentul extern îsi poate exercita influenta. Un exemplu în acest sens poate fi considerat sfatul unui profesor oferit unui student.

Puterea expertului este influenta care se bazeaza pe atribuirea ascendentului nivelului de pregatire a emitatorului comparativ cu cel al receptorului. Studentii care învata dupa un curs, persoanele care afla informatii dintr-un cotidian, strainul care accepta îndrumarile unui localnic, studentul de an mai mic care accepta indicatiile unui student de an mai mare sunt toti influentati de puterea expertului. Trebuie remarcat ca o astfel de putere este determinata în foarte mare masura de contextul situational si institutional, pentru ca prin definitie, receptorul nu este, în mod normal, în pozitia de a evalua corect calitatea informatiei de care dispune. Producerea unui efect se bazeaza pe o definire acceptabila pentru receptor, a statu­tului de expert, într-o situatie sau dintr-un anumit domeniu.

Aceasta tipologie a bazelor puterii identifica, ordoneaza si explica principalele mecanisme ale influentei comunicative si corespunde în general conceptiei despre comunicare ca proces care implica o relatie.

Desi cele cinci sintagme care descriu diferitele tipuri de putere de influentare se refera în primul rând la atribute ale agentului influentei care este emitatorul (func­tionarul public), ele implica si un tip special de orientare a receptorului. Astfel, recompensa sau corectia sunt eficiente în cazul unei orientari laudative a recep­torului, influenta legitima se bazeaza pe supunerea reglementata normativ, puterea referentiala depinde de identificarea cu emitatorul; puterea expertului pe încrederea si convingerea receptorului. Separat bazele puterii de influentare sunt ineficiente în absenta unei orientari complementare, adecvate a receptorului. Influenta prin inter­mediul comunicarii, apare astfel ca rezultat al uneia sau mai multora dintre aceste forme de baza a relatiei de putere de influentare. Tipologia este suficient de generala pentru a ne putea da seama de o larga gama de cazuri de influenta, desi nu trebuie sa ne asteptam ca o anumita situatie comunicativa sa aiba o singura sursa, corecta, de putere. Dupa cum comenteaza Collins si Raven, într-o alta prezentare a aceleiasi tipologii, "foarte rar la un moment dat actioneaza o singura sursa de putere de influentare. De obicei, situatia de influenta implica diverse combinatii, în care formele de putere de influentare se relationeaza non aditiv si interactiv". Un alt aspect important, relevant de psihologie, îl constituie influenta comunicarii asupra evolutiei unei structuri organizationale sau grup organizat de oameni. Din aceasta perspectiva sunt subliniate urmatoarele:

.    cu cât gradul de interactiune (colaborare) si comunicare este mai mare, cu atât rezultatele grupului sunt mai bune;

.    cu cât arborele fluxului informational este mai dezvoltat, cu atât actiu­nea grupului este mai coerenta;

.    cu cât informatiile din reteaua de comunicare verticala (ordine sau dis­pozitii) sunt mai precise, cu atât efectele sunt mai bune;

.    cu cât informatiile din reteaua de comunicare ascendenta, pe linie ierarhica, este mai completa si mai exacta, cu atât conducerea este mai aproape de realitate si deci mai eficienta;

.    cu cât apropierea sefilor fata de subalterni este mai mare cu atât creste si puterea lor de influentare.

Comunicarea îsi pune amprenta asupra functionarii în bune conditiuni a orga­nizatiei aparând în cadrul acesteia ca liant functional, stimul dinamic si catalizator relational. Aceasta afirmatie, sustinuta de problemele abordate anterior, subliniaza din nou ideea ca, o comunicare eficienta atrage dupa sine o modificare comporta­mentala eficienta, perfect directionata si controlata.

    3.2. Comunicarea atribut al functionarului public

Din practica cotidiana, se cunoaste ca functionarii publici împreuna cu struc­turile organizationale pe care la conduc, sau din care fac parte, se angajeaza într-o varietate mare de activitati de comunicare, prin vehicularea continua a informatiei atât în plan vertical, cât si în cel orizontal, în acest mod, informatia se instituie ca un liant între conducerea rationala, eficienta si atingerea scopului actiunii, fie ca îndeplinire a unor sarcini curente, fie ca finalizare a unui obiectiv educational. Numai un functionar public bine informat poate evalua realist evolutia subunitatii sau unitatii pe care o conduce. Calitatea comunicarii la nivelul organizatiei îi permite liderului acesteia sa reduca incertitudinea ce planeaza asupra deciziilor sale, sa ia hotarâri adecvate situatiei concrete si sa optimizeze cooperarea inter-umana si organizationala. De asemenea, functionarul public trebuie sa stie sa foloseasca comunicarea cu esenta ei, informatia, ca un puternic factor motivational pentru toti salariatii structurii organizationale, pentru ca un om informat devine extrem de motivat si eficient în îndeplinirea sarcinilor sale. si, nu în ultimul rând, comunicarea îi permite functionarului realizarea oportuna a feedbackului prin care el evalueaza întelegerea corecta a mesajelor transmise sub forma de dispozitii sau decizii ale sefilor ierarhici. Este clar ca figura centrala în circulatia informatiilor în cadrul organizatiei este liderul. De aceea, el trebuie sa înteleaga si sa foloseasca bine limbajul, atât cel verbal cât si cel nonverbal, pentru conducerea eficienta a organizatiei sale. Fara a întelege puterea si efectele limbajului, functionarul public nu poate opera în mod optim pentru a regla si sincroniza eforturile individuale ale salariatilor organizatiei. În acest sens, el trebuie sa fie un vorbitor convingator, un ascultator eficient si un conducator capabil de a rezolva un conflict prin dialog. Pentru aceasta, este necesar ca functionarul public sa fie pregatit si sa-si formeze deprinderile necesare comunicarii eficiente. Calitatea comunicarii este un izvor nesecat de autoritate pentru functionarul public. Ea presupune întelegere, interrelationare eficienta, orizont de cuprindere.

Pentru ca autoritatea sa fie reala si nu formala, între factorul comunicare si factorul actiune trebuie sa existe o permanenta corelare. Se spune ca o persoana care comunica ceva, în mod eficient, nu este neaparat un functionar bun, dar se poate afirma ca cel ce detine un mod slab de comunicare nu va fi niciodata un lider eficient, nu va avea autoritatea necesara exercitarii cu simt de raspundere a atribu­tiilor sale.




Procesual, activitatea de comunicare în organizatie consta în transmiterea si schimbul de mesaje (informatii) între salariati, în circulatia de dispozitii, în împartasirea de stari afective si judecati de valoare, cu finalitatea expresa de a obtine efecte în procesul de formare, educatie si actiune, în reprezentarile si opiniile membrilor organizatiei.

Asa cum s-a mai afirmat, placa turnanta a comunicarii interumane si organizationale în administratia publica este functionarul. Priceperea acestuia de a comunica cu oamenii la momentul potrivit si de a prezenta propriile sale idei, astfel încât subalternii sa înteleaga exact la ce se refera si sa fie convinsi de aceasta, este unul din suportii de baza ai autoritatii functionarului. Continutul si modul comunicarii sale cu salariatii pe care îi conduce, fie ca întareste, fie ca pericliteaza relatiile din­tre functionar si colaboratorii sai, iar ordinea si coeziunea organizatiei decurg toc­mai din caracterul acestor relatii.

În aceeasi masura comunicarea eficienta cere functionarului public sa-si dezvolte capacitatea de a-i asculta, cu egala atentie, atât pe salariatii sai, cât si pe sefi. Numai în acest mod, poate sa înteleaga problemele salariatilor, pe de-o parte, sa discearna ideile bune pe care acestia i le furnizeaza, creând apoi oportunitatile de valorificare a lor, iar pe de alta parte sa perceapa exact cerintele sefilor sai si sa le traduca în practica.

3.3. Comunicarea corecta - cerinta profesionala a functionarului public

În opinia comuna, regulile comunicarii eficiente par a fi simple dar, pe circuitul informatiei în organizatie sau pe traseul comunicarii interpersonale pot surveni o serie de perturbari. Comunicarile organizationale si interpersonale ascendente, orizontale si descendente dintr-o organizatie întâmpina dificultati datorita anumitor bariere ce produc filtraje, blocaje, distorsiuni si bruiaje atât în transmiterea, cât si în receptionarea informatiei. Aceste fenomene se produc în orice tip de organizatie, având în fiecare unele nuante, particularitati datorita specificului acesteia. Dintre factorii care produc perturbatii, în procesul de comunicare, în cadrul unor organizatii sunt de retinut: pozitia ierarhica a functionarului public, logica incerta, greselile gramaticale, "vorbaria excesiva", esecul luptei pentru feedback, stilul functionarului, s.a. Pentru minimalizarea efectului acestor factori, în procesul de comunicare, pe lânga cunoasterea lor este necesar ca functionarul public sa aiba în vedere o serie de actiuni si atitudini personale, care sa-i ofere posibilitatea corectarii si eficientizarii actului sau de comunicare.

Pozitia ierarhica a functionarului public este prioritara în lista factorilor cu caracter de obstacol în comunicare cu specific organizational. Pozitia ierarhica a functionarului public si exercitarea unei functii de conducere (nu trebuie neaparat sa fie ierarhic superioara) se afla mai mult sau mai putin si în "haloul" creat de, ceea ce psihologii numesc "sindromul puterii".

Posibilitatea de a conduce un grup de oameni, indiferent de marimea lui, poate naste uneori, tendintele autoritare, mentalitati superioare" si comportamente cu accente de duritate. În ultima instanta, controlul si frânarea acestor atitudini sunt asigurate de standardele de cultura a celui în cauza, care îi ofera premisele unui dialog neîngradit de orgolii sau de dorinta de a parea superior. Legat de aceasta, nu este lipsit de interes sa se abordeze si aspectul limita, care se manifesta uneori în comunicarea interumana, cu preponderenta în dialog.

Nu orice discutie, schimb de replici este un dialog autentic, ce se poarta pentru d idee spre îmbogatirea spirituala, sau în scopul solutionarii unei probleme. Sunt încrucisate replici care trec unele pe lânga altele, fara sa se întâlneasca si sa se influenteze reciproc, semanând cu contrapunerea a doua monologuri.

Explicatia consta în faptul ca oamenii intra în dialog numai atunci când partenerul are idei asemanatoare cu ale sale si care, parafrazându-l pe Helvetius, respecta spiritul celuilalt proportional cu sprintul pe care îl are.

Aceasta conduce la ideea ca noi trebuie sa ramânem în mod constant, noi însine, sa fim directi, sinceri si respectuosi cu toata lumea.

Sa facem astfel încât gradul sa nu produca omisiunea de comunicare. Aceasta deoarece într-o organizatie, încrederea reciproca dintre salariati, de care depind poate celelalte, care asigura sprijinul fizic si psihic atât de necesar coeziunii si cooperarii interumane si organizationale, poate fi mentinuta numai printr-o minte deschisa si printr-o încredere deosebita în discutia libera.

Logica incerta. Un document scris clar si cu punctuatie corecta sau un discurs realizat într-un limbaj elevat devin, atunci când rigoarea lor logica este incerta, un lucru neplacut de receptat. Datorita acestui fapt este necesar sa structuram logic informatiile pe care dorim sa le transmitem si sa respectam regulile organizarii comunicarii scrise ori vorbite. Spre exemplu, cuvântari, informatii sau rapoarte dezlânate, fara scopuri bine precizate fac comunicarea lipsita de eficienta si conduc la scaderea autoritatii functionarului public.

Greselile gramaticale. Problemele limbii revin în exclusivitate celui ce redacteaza un document scris ori sustine un discurs. Chestiunile gramaticale nu se atribuie calculatorului ori dactilografiei ci sunt ale autorului comunicarii. Orice îndoiala asupra corectitudinii gramaticale sau lexicale trebuie solutionata personal, prin apelul la manualul de gramatica, sau la dictionare (explicativ, de neologisme, etc.).

"Vorbaria". Pentru multi participanti la comunicare vorbaria este o adevarata boala, un fel de "epidemie "cu una ori cu o combinatie a urmatoarelor simptome: cuvinte mari, pretentioase, propozitii lungi, jargon si multa diateza pasiva. Cu eforturi însa aceasta tendinta în care pot aluneca unii lideri formali poate fi înlaturata îndeosebi prin eliminarea excesului de cuvinte mari, scurtarea propozi­tiilor si a frazelor lungi, eliminarea jargonului si prin folosirea diatezei active.

Esecul luptei pentru feedback, în comunicarea organizationala si interpersonala. Cunoasterea câstigata prin feedback este esentiala. Dar ideea de feedback nu este prea comoda când vorbim sau scriem în contextul relatiei dintre sefi si subordonati. De aceea, lupta pentru feedback nu este usoara, dar poate fi foarte instructiva si aduce satisfactii acelora care doresc sa-si extinda capacitatea de comunicare. Daca se comunica ceva, cei carora le este adresata comunicarea vor fi întrebati despre problemele neclare sau daca au înteles bine ceea ce s-a transmis. Daca ne gasim în postura celui ce asculta, vom cere repetarea informatiilor esen­tiale, în caz ca exista vreo îndoiala. Nu trebuie sa existe reticenta din nici o parte privind elucidarea aspectelor echivoce.

Într-o reactie omeneasca fireasca, cel întrebat va fi placut impresionat de dorinta noastra de a întelege exact sensul comunicarii care s-a facut. Feedbackul este o comunicare care ne ajuta sa ne directionam munca si comportamentul, permitându-ne sa verificam daca ne-am atins scopul propus. Astfel el ne comunica atunci când ordinele si instructiunile noastre sunt sau nu întelese, ne arata ca argu­mentelor avansate le lipsesc relevanta necesara sau evidentiaza când compor­tamentul nostru nonverbal contrazice ceea ce se spune verbal.

Stilul functionarului public. Sunt câteva atitudini din partea unor functionari care determina la subalternii ori publicul cu care intra în comunicare un comporta­ment defensiv. Principalele atitudini de acest gen sunt evaluarea, controlul, strategia, superioritatea si certitudinea, în declansarea unui comportament de acceptare de catre interlocutor, principalele atitudini ale stilului de conducere sunt: descrierea, orientarea, spontaneitatea, simpatia, întelegerea, egalitatea, flexibilitatea.

Pentru discernerea diferentei dintre cele doua stiluri, vom analiza primele trei perechi de atitudini ce caracterizeaza fiecare stil în parte. Astfel, perechea evaluare-descriere, are în vedere atitudinea sefului care transmite informatia de a evalua apriori fie o anumita situatie, un eveniment, etc., fie capacitatea subordonatului care receptioneaza, fapt ce îl va determina pe acesta din urma sa adopte un comportament defensiv, în timp ce prezentarea obiectiva a situatiei, analiza cauzala a evenimentului vor stimula procesul de comunicare si vor incita receptorul sa sprijine eforturile de rezolvare a problemei.

Perechea control-orientare, diferentiaza între atitudinile unor sefi care, în procesul de comunicare, îsi manifesta tendinta de a controla activitatea partenerilor de dialog, determinând din partea acestora din urma o rezistenta mai mult sau mai putin manifesta, dar cu certe efecte asupra comunicarii, în sfârsit, perechea strategie - spontaneitate se refera la modalitatea în care se face prezentarea unei probleme, ca si cum pentru functionar este clara strategia rezolvarii ei, fapt ce creeaza, de asemenea, rezistenta din partea celor ce receptioneaza si îi obliga sa se comporte defensiv, în timp ce cautarea în comun a solutiilor va câstiga sprijinul deplin al acestora.

3.4. Distorsiuni ale comunicarii în organizatie

Circulatia informatiei între emitator si receptor, în organizatie, întelegerea corecta a mesajelor nu sunt stânjenite numai barierele comunicationale anterior mentionate, ci si de asa numitele distorsiuni" de perceptie. Dintre acestea mentio­nam : efectul halo, perceptia defensiva, polarizarea perceptiei.

Efectul halo. Prima impresie asupra unei persoane duce la evaluari pozitive sau negative, care influenteaza perceptia si spusele afectând astfel intercomunicarea, prin prezenta unor judecati de valoare care, de fapt, nu corespund în totalitate cu atitudinea si comportamentul acelei persoane. Avem de-a face cu asa numitul efect halo, ce înconjoara ca un "nimb" o persoana, lucru ce ne face ca uneori, sa refuzam sa acceptam ca ea poate gresi, când primele impresii au fost pozitive, sau sa staruim a o mentine sub judecati negative, chiar daca aceasta a avut realizari remarcabile.

Perceptia defensiva consta în mentinerea unei impresii anterior formate despre ceva ori cineva, chiar daca informatiile ulterioare sunt nefavorabile. Daca unui functionarul public i se aduce la cunostinta ceva despre organizatie ce clatina impresia sa anterioara cu privire la aceasta, este posibil ca dialogul pe aceasta problema sa fie evitat ori chiar refuzat în virtutea impresiilor sale anterioare. Avem de-a face aici, cu tendinta de a auzi numai ceea ce ne-am obisnuit sa auzim, sa igno­ram, pur si simplu, informatiile ce vin în dezacord cu ceea ce cunoastem. Perceptia defensiva se manifesta si ca un factor de rezistenta la schimbare.

Polarizarea perceptiei. Tendinta obisnuita este sa se identifice calitatile persoanelor si mesajelor acestora prin cuvinte ce denota extreme, ca bun-rau, interesant - neinteresant, instruit - neinstruit, s.a. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu întelegeri luminoase sau întunecate, ce ignora paleta larga a "griului", care este atât de bogata în informatii. Este un fel de a judeca comod, facil, care nu presupune un efort intelectual deosebit dar care nu este productiv pentru comuni­carea interumana.

3.5. Cresterea autoritatii functionarului public prin dezvoltarea competentei comunicationale

Pentru orice functionar public, competenta comunicationala constituie una din trasaturile de baza ale profilului lor psihoprofesional, contribuind în mod substan­tial la cresterea autoritatii acestora în exercitarea la un standard superior a atributii­lor lor functionale. A conduce oameni, a rezolva problemele acestora, presupune fara îndoiala, a sti sa comunici cu ei.

Prin comunicare se realizeaza legaturile cu sefii ierarhici, cu alte organizatii similare, cu mass-media etc.

Comunicarea este totodata, mijlocul principal prin care se realizeaza raporturile interpersonale, se creeaza si se mentine o atmosfera prielnica muncii rodnice, se previn iar când este cazul, se detensioneaza starile conflictuale.

De asemenea, prin intermediul comunicarii se urmareste si se realizeaza perpe­tuarea sistemului de valori propriu societatii: patriotismul, onoarea, demnitatea, loia­litatea fata de tara, curajul, spritul de sacrificiu, colegialitatea, întrajutorarea si alte virtuti intrinseci sistemului social. Cu ajutorul cuvintelor, deci a mijloacelor de comu­nicare, se actioneaza asupra salariatilor în sensul transmiterii din generatie în gene­ratie, a valorilor mentionate, precum si al dezvoltarii lor potrivit noilor realitati poli­tice, economice, sociale etc. Tot prin comunicare se formeaza noi convingeri, se consolideaza cele anterioare cu caracter pozitiv, se înlatura mentalitatile si practicile perimate în discordanta cu exigentele organizatiei. Mai pe scurt, când comunicarea este bine conceputa si desfasurata, se obtine modelarea si remodelarea personalitatii umane, respectiv a salariatilor, a organizatiei în ansamblul sau, pentru ca, sa poata îndeplini obiectivele sale. Aceste argumente prezentate evidentiaza cât de intim este legata comunicarea de actul de conducere, faptul ca autoritatea functionarului public depinde indubitabil de calitatea acesteia. Situata în zona sensibila si dinamica a raporturilor interumane, comunicarea constituie un proces complex, care necesita o foarte buna pregatire de profil a liderilor. Aceasta pregatire în domeniul comunicarii se constituie atât prin formele institutionalizate, prin studiul individual al fiecarui functionar, cât si prin decantarea experientei proprii si a altora. Sesizându-se rolul cu totul deosebit al bunei comunicari umane, în toate organizatiile, din tarile avansate economic si politic, acestei probleme i se acorda o atentie tot mai mare.

Institutiile din tara noastra nu au ramas nici ele în afara acestor preocupari. Viitorilor functionari publici li se predau cursuri pe teme de comunicare, participa la activitati practic-aplicative potrivit profilului. Nu este omisa nici perfectionarea cadrelor în activitate, prin cursuri, seminarii si alte forme de pregatire, în societatea româna, modalitatile de formare a competentei comunicationale a functionarilor publici sunt urmatoarele:

.    studiul disciplinei comunicarea în administratia publica, în institutiile
de învatamânt superior;

.    cursuri de scurta durata, pe timpul activitatii, profesionale;

.    însusirea conduitei comunicationale a sefilor ierarhici ori colegilor cu experienta mai multa în domeniu;

.    studiul individual si autocontrolul privind conduita personala (munca cu sine);

.    asimilarea unor maniere comunicationale transmise prin mass-media;

.    decantarea propriei experiente comunicationale.

Pe baza acestor considerente, încercând în sinteza un profil psihomoral al func­tionarului public, din perspectiva calitatilor comunicationale, pot fi creionate urma­toarele cerinte, atribuite acestuia, pentru mentinerea si dezvoltarea autoritatii perso­nale si profesionale, astfel:

. deprinderi de a se pregati, în vederea discutiilor pe care trebuie sa le sustina;

. priceperea de a se face înteles, de a individualiza mesajul; stabilitate emotionala necesara evitarii tracului în cazul comunicarii în fata unui public;

. capacitatea de control si modelare a vocii, de adecvare a gesturilor, a mimicii si pantomimei la continutul mesajului si situatia concreta; taria de a presta discutii fara sa se creada ca autoritatea formala poate înlocui argumentele sau ca ascultarea si acceptarea ideilor si propunerilor venite de la subalterni ar stirbi prestigiul ori submina autoritatea cuiva;

. stapânire de sine, putere de autocontrol pentru ca discutiile sa nu degenereze în certuri;

. dictie buna, voce sonora, clara, credibila, pronuntie îngrijita, de factura culta, vocabular bogat folosit în concordanta cu nivelul intelectual al interlocutorilor;

. abilitate de a îmbina emiterea unor mesaje cu acea de a-i asculta pe interlocutori cu atentie si sincera dorinta de a-i întelege; moderatie si echilibru în afirmatie si judecati, pentru ca mesajele verbale emise sa nu genereze antipatie, ostilitate, fenomene de respingere din partea auditoriului; politete, tact în discutie, spirit de observatie, care sa-i permita sesizarea corecta a semnificatiei limbaju­lui nonverbal al interlocutorului.

Capitolul 4.Comunicarea în structurile

organizationale de dimensiuni mici

4.1. Organizatia de dimensiuni mici, mediu activ al comunicarii în structurile administratiei publice

Prin caracteristicile sale, organizatia de dimensiuni mici întruneste elementele specifice, definitorii, pentru un grup mic. Pentru a întelege procesele specifice grupului de dimensiuni mici, ne vom referi în continuare la conceptul de "grup", în general, la elementele sale caracteristice si modul în care acestea se concretizeaza la nivelul structurii organizationale. Sintagma de grup primar îmbraca în literatura de specialitate sensuri diferite. Deosebirile provin din faptul ca grupul include domenii diferite ale realitatii sociale, are un continut determinat de fenomenele specifice ale acestei realitati. Ele apar si ca urmare a unghiului din care se priveste o anumita realitate umana (sociologic, psihosocial sau sociometric). Astfel, sociologul va insista asupra realitatii "supraindividuale" rezultate din convietuirea indivizilor componenti, psihologul social se va ocupa îndeosebi de aspectul psihologic al fenomenelor din interiorul grupului, pe când sociometricianul se va opri asupra relatiilor afective, în perceptia socialului, grupurile mici si mijlocii sunt factori de dezvoltare personala si, totodata, regulatori ai conduitelor individuale, chiar surse de constrângere. Influenta, afectivitatea, atitudinea apar si se formeaza treptat, ca urmare a posibilitatilor native, sub influenta mediului sociocultural. Daca individul îsi percepe mai putin apartenenta la grupurile mari, el devine cât se poate de sensibil la interactiunea în microgrupuri, în care joaca si percepe eficienta actiunii în comun. De asemenea, confruntarile din interiorul grupului întaresc moral si pregatesc indivizii pentru viata sociala. Maturitatea si barbatia nu se câstiga într-un mediu lipsit de probleme, de griji si obstacole, prin evolutii solitare, în cadrul grupului se dobândesc cele mai alese virtuti umane, se dezvolta spiritul colectivist, se formeaza capacitatea de autoapreciere în raport cu cerintele si evenimentele la care persoana participa. Sub aspect psihosocial, grupurilor umane le sunt caracteristice trasaturi cum ar fi: comunitatea scopului; coeziunea; structuri diferite de ordin cognitiv, afectiv, comunicativ, de rol, traditii si experienta; aspiratii colective; un set de valori morale si patriotice s.a. Scopul comun exercita o influenta reala asupra grupului, influenta ce se intensifica treptat, pe masura ce fiecare membru constientizeaza îndatoririle ce îi revin: "Nimic, nici o constrângere exercitata din afara, nici un sentiment, nici o iluzie nu poate da vietii atâta vigoare si eficienta ca limpezimea unui scop care a ajuns sa ne stapâneasca" .

În cazul structurilor, cum este organizatia de dimensiuni mici, se disting ca elemente caracteristice urmatoarele:

.    numarul de membri din compunerea acesteia. Marimea grupului influenteaza frecventa si intensitatea comunicarii, a contactelor directe, nivelul reciproc de intercunoastere, viteza si amploarea procesului de asimilare a noi membri, posibilitatea formarii unei noi retele distincte
de relatii preferentiale între anumiti membri ai grupului s.a.;

.    desfasurarea unei activitati comune, de acelasi tip. Fiecare individ din structura organizatiei este constient de îndatoririle ce îi revin si
totodata de comunitatea scopului structurii careia îi apartine, în acelasi
timp el actioneaza pentru îndeplinirea acestuia alaturi de camarazii sai,
desfasurând activitati comune dar în acelasi timp specifice subunitatii
din care face parte;

.    natura activitatii. Organizatia de dimensiuni mici este un subsistem al unei institutii, consiliu, etc, care îsi are scopurile lor specifice. Pentru a asigura eficienta îndeplinirii sarcinilor încredintate acesteia, se vor
avea în vedere urmatoarele: actiunea concreta prin care se asigura înde­
plinirea uneia sau alteia dintre sarcini, efortul fizic si psihic depus,
tipurile de relatii interpersonale pe care le solicita sau refuza, mijloacele de influentare la dispozitie s.a.;

.    traditiile si experienta organizatiei de dimensiuni mici. Aceasta are rol de premise valorice care potenteaza motivatia de a actiona a oamenilor, în acelasi timp ele constituie liantul de legatura ce asigura continui­tatea existentiala a organizatiei în parametrii de functionalitate asezati pe elemente de eficienta, dar si de natura simbolistico - sentimentala;

.    nivelul aspiratiilor grupului, care circumscrie calitatea performan­telor organizatiei în exercitarea obiectivelor sale. Aceasta depinde de modul în care se implica individul în activitate, de rezultatele indivi­duale obtinute, de modul sau de integrare în colectivitate pentru a se
obtine identificarea sa de obiectivele grupului.

Cunoasterea organizatiei depinde de cunoasterea, prin prisma atributiilor psiho­sociale ale indivizilor din grup, a raporturilor dintre salariati si relatiile care se stabi­lesc între acestia, definind însasi structura organizatiei. O parte deosebit de impor­tanta a relatiilor reciproce dintre salariati are un specific aparte, acestea fiind strict reglementate de acte normative, oficializate, constituind structura formala. Altele sunt informate, neoficializate, relatii interpersonale nascute spontan în cadrul si în afara organizatiei, raporturi dependente în mare masura de factorii psihologici. Acestea alcatuiesc cea de-a doua structura fundamentala a colectivului, asa numita structura informala. Comunicarea, în cadrul structurii formale a grupurilor, îmbraca o serie de forme particulare privind relatiile dintre partenerii la discutie.

Structura formala a unui grup poate fi redata prin schema de organizare a grupului, care este sustinuta prin prevederile actelor normative care reglementeaza problematica atributiilor functionale, continutul formal al relatiilor dintre salariati s.a. Functionarea perfecta a relatiilor formale reprezinta o conceptie fundamentala a însasi existentei grupului, în completarea structurii formale, vin relatiile, bazate pe suportul afectiv, dintre membri grupului, ce alcatuiesc structura informala a ace­stuia. Psihologul român Pantelimon Golu, afirma în acest sens ca "în progresul interactiunii interpersonale, oamenii se percep, comunica, actioneaza si reactio­neaza unii în raport cu altii, se cunosc si drept urmare, se apropie, se asociaza, se îndragesc, se ajuta, se împrietenesc sau dimpotriva se suspecteaza, devin gelosi, se resping, se urasc.

Pornind de la aceasta actiune, putem defini structura informala a organizatiei de dimensiuni mici ca fiind rezultatul unei interactiuni personale nemijlocite, care nu este stipulata în actele normative, la care salariatii participa cu toata con­stiinta si întreaga lor personalitate.

Pentru cunoasterea structurii informale a grupului formal este necesara cunoas­terea continutului psihologic al relatiilor interpersoanle dintre salariati. Principalele categorii de relatii interpersonale pe care le întâlnim în cadrul grupului sunt:

.    cognitive (oamenii se vad, se observa, se studiaza, elaboreaza imagini, impresii sau convingeri unii despre altii, se cunosc);

.    comunicationale (membrii grupului formal comunica unii cu altii, fac schimb de cunostinte si informatii);

.    afectiv - apreciative (membrii grupului se apreciaza, se prefera sau se resping, se simpatizeaza ori se antipatizeaza unii pe altii);

.    de influenta, autoritate si prestigiu (membrii grupului capata unii
fata de altii anumite ascendente ori dependente, cu caracter informal);

.    de colaborare si respect.

Cadrul si mecanismul mediator al tuturor relatiilor interpersonale îl constituie relatiile comunicationale. Prin comunicare se stabilesc relatii între salariati deoarece prin intermediul informatiilor acestia afla ce au de facut, când anume, în ce situatie si cu ce mijloace. Relatiile comunicationale la nivelul structurii informale vizeaza îndeosebi relatiile formale si informale ce se stabilesc pe orizontala, în raporturile dintre membrii grupului. Existenta comunicarii informale la nivelul organizatiei este determinata de nevoia de a completa comunicarea formala, dar si din necesitati existentiale ce deriva din necesitatea de functionalitate a grupului. Relatiile comuni­cationale informale sunt dominate de stari afectivo-emotionale si de prestigiul personal, controlabile de sus în jos.

seful care neglijeaza aspectul informai al relatiilor de comunicare este lipsit de posibilitatea depistarii si canalizarii, în mod favorabil, a raporturilor realizate pe orizontala de catre salariatii sai. Procesul comunicarii în organizatie nu trebuie sa cuprinda numai dispozitii, care trebuie executate fara a le comenta, ci si conceptii, opinii, sugestii, ipoteze de lucru, variante de indicatii, care preced, de regula, adaptarea unei decizii, precum si modalitati de analiza a muncii si de apreciere a efortului depus de salariati. Sunt necesare activitati în cadrul carora arta comuni­carii poate fi mobilizatoare, determinând cautari si optiuni noi sau dimpotriva bariere în comunicare si falsa autoritate ce pot înabusi, în fasa "initiativele profitabile" pentru perfectionarea actiunilor ce urmeaza a fi întreprinse, în functie le modul de stabilire a relatiilor este posibila sau nu aparitia conflictelor. Conflictul interpersonal este o forma a comunicarii nemijlocite, la baza caruia se afla diverse contradictii reale sau iluzorii, obiective sau subiective, percepute si întelese diferit le catre personalitatile implicate. Pentru ca situatiile conflictuale introduc perturbari ample în circuitul informatiilor, datorita deteriorarii relatiilor de grup, se poate denumi aceasta stare "stres de grup". El apare atunci când organizatia este confruntata cu solicitari sau probleme interpersonale pentru care nu exista pregatite comportamente de raspuns, adecvate si care tind sa afecteze variabile esentiale pentru viata grupului respectiv. Functionarul public trebuie sa aiba permanent în atentie aparitia unor asemenea situatii în cadrul grupurilor pe care-l conduc si sa ia masuri pentru înlaturarea sau diminuarea lor. Necesitatea unei bune comunicari se eleva pregnant în viata organizatiei. Luarea în considerare a structurii psihice, a timpului comportamental al indivizilor din organizatie reprezinta o cerinta de ordin general pentru realizarea unei structuri comunicationale eficiente. La nivelul organizatiilor aceasta se releva prin gradul de coeziune a salariatilor din compunerea structurii respective. Acestea reprezinta premisele care permit sa fie evidentiate principalele caracteristici, care fac din organizatia de dimensiuni mici, un mediu activ al comunicarii, si anume:

.    numarul redus de membri din structura acesteia ceea ce permite un
proces profund de interrelationare a acestora;

.    realizarea comunicarii, preponderent, în mod direct, pe cale orala;

.    participarea curenta si în totalitate, a membrilor grupului la activitati comune ceea ce presupune o adâncire a procesului de cunoastere si apreciere reciproca s.a.

4.2. Functionarul public - figura centrala a procesului comunicational din organizatia de dimensiuni mici

Functionarul public, prin statutul si rolul sau formal si informal, este personalitatea numarul unu în cadrul structurii organizationala a administratiei publice, indiferent de dimensiunile acesteia, în functie de nivelul la care îsi exercita stilul de conducere, functionarul public va trebui sa puna un accent mai mic, pe relatiile existente si pe modul de realizare a procesului informational, el fiind cel care decide, în ultima instanta, ce trebuie facut, asumându-si întreaga responsabilitate a deciziilor luate. Acesta este cel care orienteaza pe oameni în munca, da dispozitii, repartizeaza sarcinile, controleaza, apreciaza, recompenseaza si sanctioneaza când este cazul.

Avem deci de-a face cu un om care planifica si organizeaza întreaga activitate a structurii pe care o conduce, având la baza calitatile intelectuale, psihomorale si experienta pe care le-a dobândit si le poseda. De el depinde însasi modul în care se îndeplinesc sarcinile de baza ale organizatiei si, prin aceasta, manifestarea posibilitatilor de formare profesionala a colaboratorilor sai. Modul de a comunica al functionarului public reprezinta amprenta personalitatii acestuia, a caracterului si temperamentului sau. Comunicarea este pârghia prin care el îsi formeaza autoritatea si întareste prestigiul în fata membrilor grupului sau. Functionarul public, care îsi dubleaza autoritatea institutionala prin autoritate personala, echivalenta cu o recunoastere a lui ca individ, ofera un ascendent moral asupra subalternilor, practica o conducere eficienta. Autoritatea nu se ofera ci se cucereste prin munca tenace. Ea se obtine prin efort constient sustinut prin exigenta si principialitate, prin încercarea de a gasi mereu solutii îmbunatatite la numeroase probleme ce apar în viata de zi cu zi. Personalitatea sefului degaja prestanta, autoritate si prestigiu. Functionarul public cu o solida cultura generala, foarte bine pregatit profesional, competent în functia încredintata si, în acelasi timp, modest si corect, cu o tinuta impecabila, punctual si onest în tot ceea ce face, dar si precis în ordinele pe care le da, va avea întotdeauna o reala activitate. Nimic nu comunica mai complet nu impresioneaza si influenteaza mai mult decât exemplul personal.

Autoritatea functionarului public influenteaza îndeplinirea     obiectivelor organi­zatiei. Ea nu este numai etalonul, masura persoanei si calitatile sale, ci si indicatorul întregului nivel al conducerii la nivelul organizatiei pe care o conduce. Cadrul organizatoric si executoriu prin care functionarul public stabileste si transmite ceea ce este de facut îl reprezinta dispozitiunea. De priceperea de a o formula si transmite depinde în foarte mare masura autoritatea functionarului public.

Dintre cerintele dispozitiunii, care sunt si cele ale mesajului în comunicare, ce exercita influente deosebite asupra modului cum aceasta se îndeplineste, sunt de mentionat:

.   legalitatea dispozitiunii, care presupune angajarea constienta si bine motivata a personalului în actiune, conferindu-i acestuia siguranta în
executare;

.   claritatea formularii dispozitiunii, ajuta pe subalterni în întelegerea
corecta asupra a ceea ce li se solicita sa execute;

.   precizia dispozitiunii, genereaza simtamântul de siguranta, stimuleaza initiativa, naste elenul si încrederea;

.   concizia dispozitiunii, elimina pierderea de timp si înlatura detaliile de prisos ce îngreuneaza întelegerea fondului problemelor;

.   simplitatea dispozitiunii, asigura surprinderea elementelor de baza,
strict necesare pentru îndeplinirea continutului acestuia;

.   realismul    dispozitiunii,    produce    la salariati sentimentul    ca prin asigurarea conditiilor necesare, îndeplinirea continutului acesteia
depinde doar de priceperea si eforturile lor.

Calea principala si cea mai frecventa, în comunicarea la nivelul organizatiei de dimensiuni mici, fiind cea verbala, nemijlocita se întelege ca acest raport direct dintre functionarul public si salariati are o serie de consecinte. Asupra acestor consecinte functionarul public, cu cunostintele sale de specialitate si cele psiho-pedagogice, actioneaza spre formarea atitudinii oamenilor fata de sarcini, întareste conduita individuala si de grup, starea de spirit a oamenilor, respectul fata de ierarhie. Pe calea verbala se pot obtine efecte persuasive, pot fi convinsi cei ce eventual au neclaritati, se asigura cresterea încrederii la cei ce manifesta sovaiala etc. De aceea dispozitiunea trebuie data întotdeauna fara echivoc, sa nu lase loc de îndoiala sau ezitare, sa asigure trecerea prompta la îndeplinire, întocmai.

În functie de modul în care este transmisa trebuie sa rezulte convingator raspunderea pe care si-o asuma functionarul public si încrederea sa în posibilitatile executarii acesteia. Exprimarea dispozitiunii într-o formula cât mai concisa nu înseamna transformarea continutului acesteia într-un cliseu uscat, lipsit de orice încarcatura obiectiva. Sunt si situatii când nu este timp decât pentru formularea într-o maniera categorica, scurta în exprimare dar si destule momente, situatii si împrejurari în care, fara a se confunda aceasta cu rugamintea sau negocierea, este necesar si posibil a se înfatisa si alte aspecte ale problemei în cauza, care sa edifice mai bine pe salariati asupra necesitatii actiunilor care se preconizeaza, asupra celor mai potrivite cai de solutionare a sarcinilor, în asemenea împrejurari, în care nu este necesara o accelerare a fluxului de informatii de la functionar la subaltern, exercita efecte benefice afectiunea si bunavointa, cuvintele îngrijit alese si exprimate la adresa competentei si experientei salariatilor, asupra capacitatii lor de a executa în cele mai bune conditii sarcina primita. Se creeaza astfel tonusul afectiv, individual si colectiv, generator de încredere, initiativa si perseverenta. Dimpotriva, daca în asemenea momente s-ar pune accent pe lacune si deficiente, pe slabiciuni ale oamenilor, pe avertizarea asupra consecintelor negative, a masurilor ce se vor lua în caz de nereusita, efectele ar fi, fireste, negative, de nesiguranta, timorare, lipsa de interes, în planul disciplinei, folosirea unui stil de conducere autoritar duce la obtinerea, pe termen scurt, a unor rezultate bune. Pe termen lung, însa, acest sil, prin slabirea si saracirea climatului de grup, conduce la scaderea treptata, dar sigura, a calitatii rezultatelor. Chiar si în cazul unor situatii dificile, starea de spirit a liderului formal trebuie sa transmita siguranta, stapânire de sine, calm, luciditate, asumarea raspunderii personale pentru tot ceea ce stabileste un sef cu autoritate, pretuit si ascultat. Un cunoscut si vechi aforism formulat de grecul Agathon, întareste cele afirmate, astfel: "Un conducator trebuie sa tina minte trei lucruri: mai întâi ca el conduce oameni al doilea, ca îi conduce dupa legi si al treilea, ca nu conduce totdeauna".

În orice situatie, functionarul public trebuie sa-si pregateasca subalternii, sa-i armonizeze într-un colectiv, sa îi formeze astfel încât sa se accepte neconditionat îndeplinirea sarcinilor primite spre rezolvare.

Realizarea unei asemenea legaturi între functionarul public si salariat, crearea si mentinerea unor relatii astfel încât functionarul sa se încreada în subalternii lui ca în sine însusi, iar acestia sa-1 urmeze în orice situatie, reprezinta una din cerintele vitale ale activitatii acestuia. De aceea, functionarul public trebuie sa-si trateze în asa fel subalternii încât acestia sa-l perceapa ca fiind sensibil la aspiratiile respectiv ideile si sugestiile avansate, sa degaja prin atitudine si comportament încredere si respect pentru cei cu care munceste. Functionarul cu haine murdare, mototolite îsi submineaza în mod sigur autoritatea, afiseaza nehotarâre si nesiguranta, ceea ce se repercuteaza în subminarea respectului si încrederii salariatilor sai. încrederea în salariati se manifesta punându-le în fata sarcini, nu executând controale frecvente si riguroase. Functionarul public trebuie sa ceara inflexibil sa fie informat despre executarea sarcinilor, în locul si la momentul stabilit.

Exista câteva reguli de baza, pe care functionarul public trebuie sa le aplice în mod constant si sa le respecte în mod riguros, astfel:

.    sa nu anuleze la repezeala dispozitiunile date;

.    sa nu puna în discutie sarcinile primite;

.    sa evite prezenta permanenta în mijlocul salariatilor;

.    sa manifeste multa precizie si punctualitate în întreaga activitate.

În functie de modul cum comunica cu salariatii sai, functionarul public poate puncta substantial în favoarea prestigiului sau. Un functionar public realmente valoros, sigur de sine, va sti sa transmita si sa receptioneze informatiile spre si de la subalterni, astfel încât:

.    sa se faca bine înteles;

.    sa motiveze profund actiunile acestora;

.    sa le ofere posibilitatea de afirmare si realizare;

.    sa recunoasca meritele lor;

.    sa creeze acestora satisfactii si dorinta de autodepasire.

De obicei, la nivelul organizatiei de dimensiuni mici este frecvent folosita cea mai simpla schema de comunicare - un emitator si mai multi receptori (Fig. nr. 4.1).


Fig. nr. 4.1. Schema de comunicare "un emitator si mai multi receptori" unde:

E - emitator; R1,n - receptori

Pentru a putea fi eficient în comunicare, functionarul public trebuie sa satisfaca cerintele acesteia, legate de relaxarea vorbitorului, contactul vizual permanent, prestanta si prezenta sa fizica, calitatile sale vocale s.a.

Trebuie sa spunem ca un functionarul public care este exigent cu modul sau de a comunica va pastra un anumit echilibru între toti acesti factori, îi foloseste în functie de obiectivul comunicarii de conjunctura în care aceasta poate avea loc. Caderea într-o extrema sau alta poate produce ilaritate si dauneaza grav procesului de receptionare corecta a continutului informational al mesajului. Tot ceea ce se transmite în procesul comunicarii, la nivelul organizatiei trebuie sa aiba un puternic fundament realist, în acelasi timp, cuvântul asociat cu gestica, mimica sau cu privirea, actioneaza atât ca forma de comunicare cât si ca mijloc de interrelationare în plan cognitiv si afectiv emotional, în exercitarea atributiilor administrative si de conducere, oferind în acelasi timp informatii despre autoritatea functionarului public, despre profilul sau psihoprofesional.

"Substanta" conducerii o constituie informatia pe care functionarul public o prelucreaza si o transforma în decizie ori în masuri executorii, prin intermediul carora asigura îndeplinirea obiectivelor stabilite. Pentru asigurarea unei comunicari eficiente, în cadrul organizatiei, functionarului se cere:

.    sa cunoasca normele esentiale despre munca si viata, despre om si
societate;

.    sa retina principalele exigente rezultate din legile tarii, din actele
normative si din cele de ordine interioara ale institutiei careia îi
apartine organizatia sa;

.    sa exprime autenticitatea si sinceritatea deplina a propriilor convingeri;

.    sa manifeste concordanta între vorbele si faptele sale cotidiene, atât
înauntrul cât si în afara organizatiei pe care o conduce;

.    sa posede simtul realitatii si curajul exprimarii adevarului;

.    sa fie în masura sa explice cu rabdare si argumentat necesitatea unei anume actiuni sau conduite;

. sa manifeste atentie, rabdare si grija în ascultarea salariatilor sai.
Teoria comunicarii recomanda ca înainte de transmiterea mesajului este necesar
ca functionarul public sa-si clarifice ideile, sa stabileasca cu precizie obiectivul urmarit prin comunicare, sa aleaga limbajul, tonul si modul de abordare, sa analizeze circumstantele, climatul si starea de spirit în momentul exprimarii punctului de vedere. De asemenea pe timpul comunicarii el va insista pe expunerea faptelor, va utiliza cuvinte simple, expresii directe, precise si clare, evitând tendinta de a transmite prea multe informatii deodata, va evidentia permanent legaturile logice dintre ideile prezentate, renuntând, daca este cazul la cele prea complexe ori dificile.

Orice functionar urmareste ca prin discursul sau sa transmita idei, principii, norme, cerinte si, deopotriva, sa-i convinga pe cei carora li se adreseaza de justetea, temeinicia si necesitatea aplicarii lor. în acest sens, prezinta o mare importanta prac­tica cunoasterea si aplicarea unor reguli ale actului de convingere, cum sunt:

. prezentarea înca de la începutul discursului, a punctului sau de vedere;

.    enuntarea unitara si logica a argumentelor în ordinea crescatoare sau descrescatoare a tariei acestora;

.    apelarea la repetitie, fara a cadea însa în monotonie;

.    referirile sa fie facute îndeosebi la experienta interlocutorilor;

.    argumentele rationale sa fie conexate permanent cu cele emotionale;

.    argumentele emotionale utilizate sa se bazeze pe fapte, deoarece în caz contrar conduc la demagogie;

.    realizarea unei legaturi logice între unitatile comunicarii s.a.

O conditie absolut necesara reusitei dialogului o constituie respectul acordat interlocutorului. Nimeni nu accepta influenta de la un semen al sau daca nu sesizeaza în atitudinea acestuia un minim de respect. Iata de ce se poate afirma cu deplin temei ca a conduce oamenii înseamna a sti sa se comunice cu ei. Reusita obiectivelor, coeziunea si capacitatea de actiune a oricaror colectivitati se obtine din organizarea optima a comunicarii, fara bariere si contrafaceri printr-o expunere sin­cera, deschisa, la obiect si în momentul cel mai oportun al receptarii ei concrete. Alegerea cu grija a cuvintelor, a expresiilor, controlul atent al gesturilor, ca si evitarea constructiilor echivoce, reprezinta conditii de baza ale comunicarii efi­ciente. Aceasta este problematica ce nu poate fi neglijata în procesul comunicarii si care aplicata transforma functionarul public într-un conducator modern.

4.3. Particularitati ale comunicarii dintre functionarul public si

subalterni

4.3.1. Importanta procesului de comunicare pentru relatia

functionarul public - subaltern

Mentionam anterior ca informatia reprezinta substanta conducerii si implicit a administratiei publice, ea fiind prelucrata si transformata în decizii, masuri organi­zatorice si executorii, totul fiind subordonat îndeplinirii unor obiective. La baza acestui proces complex de vehiculare si prelucrare a informatiei se gaseste feno­menul comunicarii, în cadrul organizatiilor administratiei publice, comunicarea are un dublu rol, si anume:

.    de informare reciproca;

.    de influentare în sensul ca simultan cu informatia functionarul îsi
dezvaluie si propria parere despre continutul acesteia, cu intentia de a-i
influenta pe cei care o receptioneaza, în amploarea unei atitudini
corespunzatoare.

În cadrul resorturilor care asigura functionarea optima a organizatiei, un rol deosebit de important îl au raporturile dintre functionar si subaltern. Pe baza comuni­carii functionarului public, subalternii acestuia îsi stabilesc obiectivele, planifica si organizeaza munca, în scopul îndeplinirii acestora, îsi concentreaza eforturile asupra directiilor principale si a prioritatilor operationale, cunosc ceea ce trebuie facut, când anume, cum, în ce context si cu ce mijloace. Raporturile dintre functionarul public si subalterni se stabilesc în concordanta cu prevederile actelor normative, cu drepturile si obligatiile fiecarei categorii de salariati, cu statutul si rolul circumscrise pozitiei si nivelului lor ierarhic. Prin urmare relatiile de comunicare de la subalterni ori cetateni la functionarul public sunt de un real folos pentru eficienta conducerii deoarece, prin aceste raporturi, functionarul poate aprecia calitatea si stadiul îndeplinirii obiecti­velor, poate stabili cine, unde si cu ce sa intervina pentru optimizarea si eficientizarea activitatilor, mai mult, prin intermediul semnalelor primite de la subalterni, acestuia i se semnaleaza felul în care el este receptat, rolul pe care el însusi îl are în organizarea si desfasurarea activitatilor, daca este apreciat si înteles de catre subalterni si în consecinta, îsi poate modifica formele si metodele de munca, stilul de conducere, conduita, în relatiile cotidiene dintre functionarului public si salariat, primul nu este numai o autoritate juridica si pedagogica, ale carui decizii si îndrumari trebuie respectate, ci si un om care-si joaca rolul social si se comporta într-un anumit mod cu ceilalti. Aceasta postura reprezinta pentru oameni o sursa de cunoastere si de actiune, sfera morala si sociala. De aici decurge nevoia pedagogica a comportamentului elevat al functionarului, care sa imprime personalitatii acestuia o capacitate sporita de influentare. Din aceasta perspectiva urmatoarele tipuri de conduita potenteaza apetitul de comunicare si raporturile functionar-subaltern, astfel:

.    conduita centrata pe omenia stimulativa, autentica, fireasca, ce înde­plineste un dublu rol functional, dezvoltând atitudinile umane si
prevenind efectele nedorite ale rigiditatii, alienarii, frustrarii, pasivi­tatii, în exercitarea conduitei, functionarul intervine pentru a rezolva
situatii critice si conflicte, ia decizii, evalueaza rezultatele muncii,
recompenseaza si sanctioneaza. Toate acestea pot îndeparta oamenii
prin crearea unei anumite stari de tensiune daca nu sunt facute cu prin­cipialitate si corectitudine;

.    comportamentul elevat, bazat pe valori în care exista concordanta între principiile afirmate si conduita zilnica;

.    comportamentul civic, integrat în viata sociala, în cadrul caruia subal­ternii se intereseaza de sef nu numai în ceea ce priveste activitatea lui
la serviciu ci si în familie si în societate.

Prin urmare, relatiile de comunicare sunt atât de importante încât lor li se atribuie in rol deosebit nu numai în întelegerea si definirea relatiilor interumane în general în cadrul microgrupului si grupului ei chiar si la nivelul ansamblului societatii.

Valoarea lor reiese atât din influentele sau functiile pozitive pe care le au în organizatiile indiferent de tipul lor si din urmarile negative pe care le pot avea diferitele tipuri de perturbare a comunicarii, cum ar fi blocajul, bruiajul, filtrarea si asocierea informatiilor, ce creeaza disfunctii si prejudicii functionale ori relationale.

Omul depinde, în mod covârsitor de actiunea cuvintelor scrise ori rostite, directe ori indirecte, anterioare, permisive sau obisnuite, în situatiile de fiecare zi aceste raporturi de dependenta devin inerente nemaifiind observabile, pe când în împrejurari deosebite ele devin relevante.

Printr-un cuvânt poate fi exprimat totul, dar si rationalizat, aproximat, învaluit sau ascuns; prin cuvinte situatiile pot fi poluate", degradate sau minimalizate, pot fi stabilite ori rupte conexiuni, în cadrul raportului functionar public-subaltern, limbajul mijlocul esential de comunicare, prin corectitudine, autenticitate, claritate, încarcatura emotionala, prin semnificatia simbolurilor folosite, poate fi decisiv pentru asezarea acestui raport pe noi coordonate în vederea eficientizarii activitatilor desfasurate, în cuvânt, omul are cel mai puternic mijloc de sugestie a semenilor sai si de influenta a reactiilor acestora, dupa cum arata psihologul român I. Biberi: "prin cuvânt si fapta, în jurul oamenilor se creeaza o atmosfera de sugestie, de conditionare lenta, de gânduri germinând în adâncuri croindu-si puterea fecundata la zeci de ani dupa ce au fost înregistrate"

Comunicarea comporta si un aspect afectiv, datorita continutului extrasemantic. Mesajul functionarului se construieste atât prin cuvinte cât si prin limbajul gesturilor, simultan ori succesiv, în decursul dialogului, cuvântul si gestul, inclusiv nimica, formeaza un corp comun, comunicarea si comportamentul devenind practic un tot unitar, în procesul interactiunii functionar-subaltern, orice conduita capata valoare de mesaj.

Orientarea si consolidarea raporturilor interumane depind de gradul de apropiere dintre cei care interactioneaza si tonul folosit în comunicare, de volumul si ritmul interactiunilor, de dinamica autodezvaluirilor reciproce. Fiecare comuni­care este influentata de particularitatile psihosociale ale celor implicati în proces. Ea este dependenta de formele de organizare a activitatii, de contextul în care se realizeaza. Fiecare om actioneaza în conformitate cu anumite motivatii, se rapor­teaza la un cadru de referinta, are un nivel de idealuri, educatie si aspiratie, ceea ce influenteaza modul de "receptie" si de "emitere" în procesul comunicarii. Datorita acestor lucruri, în procesul comunicarii mesajul sufera o serie de comunicari. Cea mai des întâlnita este cea de transmitere a mesajului si, anume, de fidelitate a conti­nutului informational, accentuarea sau diminuarea semnificatiei în procesul circu­latiei informatiei. De asemenea în relatiile interumane, orice om, indiferent de pozitia sa ierarhica, are ceva de spus cu privire la munca sa, a colectivului din care face parte ori despre sie însusi, ori doreste sa exprime vre-o problema care îl framânta. Pentru aceasta functionarul public trebuie sa stie cum si când trebuie sa intervina, iar discutiile nu trebuie sa fie purtate doar în situatii limita când cineva trebuie criticat, observat sau este necesar sa i se transmita o sarcina. Este deosebit de stimulant pentru subalterni sa auda din partea functionarului public, în afara de observatii si cuvinte colegiale, de încurajare, când a obtinut rezultate meritorii ori când au avut o initiativa deosebita. Astfel, pe lânga comunicarea formala, prin care se consolideaza latura organizatorica a activitatii, comunicarea informala joaca si ea un rol important, fiind bazata pe relatiile interpersonale socio-afective. Din aceasta cauza, structura retelei informale de comunicare coincide mai mult sau mai putin cu cea a retelei formale de comunicare. Ritmicitatea circulatiei informatiei este, de asemenea, diferita de cea din retelele formale. Se apreciaza ca intensitatea circulatiei mesajelor în retelele de comunicare formala, creste atât în situatiile cu o mare încarcatura emotionala, cât si în împrejurarile în care apar informatii noi, diferite de cele cunoscute anterior. Continutul informational vehiculat are de regula caracter formal, dar el poate fi într-o mare masura, chiar predominant, informai, daca este preluat de reteaua informata în care se pot produce distorsiuni repetate, în situatia în care functionarul public este izolat de reteaua de comunicatii informala, el ramâne în afara continutului comunicarilor efectuate pe acest traseu si, ca atare, nu este în masura sa-si regleze în mod corespunzator comportamentul si sa intervina prompt si eficient într-o situatie oarecare. De aceea, este necesar ca cel care conduce, functionarul sa aiba pe cât posibil, un acces cât mai larg si permanent la reteaua informala de comunicare pentru a putea orienta si influenta grupul în scopul sporirii calitatii activitatii sale si realizarii unor relatii interpersonale predominant pozitive.

4.3.2. Determinari ale comunicarii în structura organizationala de

mica dimensiune

Raportul functionarul public-subaltern ca de altfel întregul ansamblu de relatii dintre salariatii unei structuri organizationale sunt puternic influentate de principia­litatea sefului, consecventa si constanta aplicarii în întreaga activitate a acestuia, a cerintelor si normelor morale. Prin urmare, principialitatea functionarului, ca determinare a comunicarii în structurile organizationale de mica dimensiune, obliga la adevar, la criterii stiintifice de cunoastere a oamenilor, de repartizare si promovare a lor dupa capacitati si posibilitati de dezvoltare, la o atitudine plina de grija si de omenie fata de subalterni. Ea implica relatii interumane corecte, exi­genta si fermitate, presupune un comportament nepartinitor, preocuparea ca întreaga activitate sa se întemeieze pe legalitate.

Functionarul principial este integru si lucid în judecarea faptelor savârsite de salariati, în modul de a recompensa sau de a sanctiona. Un functionar oricât de sever, de exigent ar fi, îsi atrage respectul si dragostea subalternilor, daca, în aceiasi masura se dovedeste, corect, drept si principial în tot ceea ce întreprinde. Nevoia de comunicare este cu atât mai mare cu cât trairile interne sunt mai intense. Prin structura sa psihica fiinta umana nu este închisa în sine, dar poate deveni astfel, ca reactie la o atitudine nepotrivita asupra sa. Fiecare om îsi deschide larg sufletul numai pentru cei care îl înteleg realmente, în acelasi timp, functionarul public trebuie caracterizat prin competenta profesionala, onestitate, modestie, trebuind sa reprezinte un adevarat model pentru subalternii sai si cetatenii cu care vine în contact.

Acesta va avea mereu de câstigat în raporturile sale cu subalternii, fiind cautat pentru dialog ori pentru confidente, în relatia de comunicare, dintre functionarul public si salariati, raporturile oricât ar fi de bine structurate, capata o tinuta cu rezonanta adânc umana. Un bun sef stie când este necesar ca discute cu subalternii pe un ton autoritar ori pe un ton normal, unde si când poate sa angajeze discutia, ce continut trebuie sa cuprinda aceasta s.a. în acelasi timp, comunicarea ca si relatia interpersonala are ca suport temeinic încrederea.

Absenta încrederii transforma discutia dintr-un raport firesc interuman într-un contact artificial, de rutina, fara folos si ambiguu, prin consecinte. Se recomanda deci, ca functionarul sa discute deschis si oportun cu subalternii sai toate proble­mele de munca si de viata ce îi creeaza o asemenea atmosfera în colectiv, astfel încât fiecare sa capete încredere în colegul si seful sau. În sistemul factorilor de succes al comunicarii, caldura umana, dialogul, apropierea de oameni ocupa un loc la fel de important ca al bunei organizari a acesteia. Spre a realiza o comunicare utila, functionarul trebuie sa îsi modeleze atitudinea, conduita, tonul pentru a genera buna dispozitie, în functie de particularitatile psihice ale interlocutorului, în discutiile sale cu subalternii, functionarul trebuie sa fie atent, deopotriva, nu numai la ce se exprima dar si cum se exprima, tocmai pentru o comunicare echilibrata, fara excese de un fel sau altul, întrucât, de exemplu, ridicare a tonului vocii, amenintarile distanteaza pe sefi de subalterni, frâneaza elanul acestora, diminueaza curajul de a expune o problema de a lua o initiativa. Ele creeaza o atmosfera de încordare, uneori, chiar si de timorare ori neîncredere, determina aparitia sentimentului de retinere si izolare, scade respectul fata de cei care îl folosesc. Un ton voit aspru, amenintator, reduce capacitatea oamenilor de a întelege ei însasi dispozitiunile primite, genereaza sentimente de retinere, dorinta de a face ceea ce solicita functionarul scade si cu timpul dispare, luându-i locul un sentiment de repulsie. Astfel printr-o atitudine insuficient controlata si gândita, încrederea reciproca este subminata, aparând o divergenta psihologica, cu repercusiuni negative asupra starilor de spirit iar în aceste conceptii liderul formal se poate simti izolat, neînteles de catre oameni, în comunicarile adresate salariatilor, sefii trebuie sa tina seama de nivelul mediu de întelegere a acestora. Expresiile savante, complicate, accesibile unui numar restrâns de subalterni sau colaboratori afecteaza pe cei care nu dispun de nivelul de pregatire a celorlalti. Efectele similare declanseaza însa si expunerile simpliste, elaborate astfel încât, "chipurile" sa fie accesibile si salariatilor cu nivel de pregatire mai scazut, în plus, acestea pot crea la indivizii cu o pregatire mai buna impresia ca sunt desconsiderati. Având în vedere aceste probleme, se poate concluziona ca:

.    obiectivul comunicarilor adresate salariatilor trebuie sa prezinte un
interes general si curent. Nu trebuie sa fie transmise pe aceasta cale
informatii care ar putea interesa numai anumiti indivizi;

.    marimea grupului ce receptioneaza comunicarea determina tonul vocii si nivelul autocontrolului exercitat de catre functionar asupra propriei
persoane. Grupul reprezinta într-un fel spus, o cutie de rezonanta si
orice expresie sau gest necontrolat putând avea, ecouri negative asupra
auditoriului, în acest sens este obligatoriu sa se respecte normele de
adresare, sa se evite jignirile ori amenintarile colective s.a.;

.    adunarile cu caracter formal cum sunt analizele, bilanturile si consfatuirile sa dea posibilitatea unui schimb liber de idei, în acest context
functionarul public va crea conditii adecvate exprimarii, în mod liber, a
opiniilor de catre toti participantii la activitate;

.    deciziile adoptate în urma discutiilor colective se vor pune în aplicare asa cum s-au formulat, fara modificari esentiale, în caz contrar se
creeaza impresia ca discutia a avut un caracter formal, iar participantii
se vor simti desconsiderati.

Prin urmare, alegerea atenta a cuvintelor, a expresiilor, a gesturilor constituie una din conditiile importante ale eficientei comunicarii verbale, o necesitate de necontestat. Functionarul trebuie sa capete deprinderea de a se exprima, organizându-si mesajele prin adaptare la context si, în primul rând, la salariati iar acestia sa se deprinda în a recepta masajul în permanenta legatura cu ansamblul contextual creat de vorbitor.

O anumita importanta în reusita unei discutii o are si momentul ales pentru angajarea ei. Este vorba de surprinderea acelei dispozitii favorabile purtarii unui dialog din partea celui care participa la activitate cât si a celui care o initiaza. Oamenii nu sunt mereu dispusi sa participe la o discutie, iar orice nota fortata în acest sens din partea celui care provoaca dialogul, poate sa compromita finalitatea lui.

Relatiile într-o organizatie se desfasoara atât în plan vertical cât si în plan orizontal. Interactiunea functionar - salariati, ca relatie de tip vertical, are un sens strict determinat, fiind precis determinata si reglementata, în functie de saluturile si rolurile pe care le îndeplinesc fiecare, în plan orizontal interactiunile cu un caracter mai putin determinant, comunicarea executându-se sub influenta aprecierilor reciproce, exteriorizate sau nu, formându-se în cadrul fiecarei subunitati un set de relatii afectiv axiologice, de comunicare, care influenteaza structura elementelor, procesele si fenomenele grupului în cauza. Daca în plan vertical aceasta se formeaza, în principal, prin comunicarea verbala directa, seful da dispozitiuni, iar subalternii le îndeplinesc si de îndeplinirea acestora, în plan orizontal acestea se realizeaza prin comunicarea afectiva.

Pentru ca procesul de comunicare sa fie util anumitor termeni ai relatiei de interactiune functionar public-subalterni, teoria comunicarii releva unele principii si reguli, care luate în considerare dau rezultate pozitive, astfel:

.    cu cât gradul de interactiune (colaborare) si comunicare (informare) în realizarea obiectivelor urmarite este mai ridicat, în cadrul structurii
organizationale, cu atât rezultatele acesteia sunt mai bune;

.    cu cât directia fluxului informational este mai ampla cu atât creste gra­dul de interactiune si coeziune a structurii organizationale;

.    cu cât informatiile transmise în reteaua de comunicare sunt mai accesibile deci mai bine întelese, efectele raspunsului sunt mai profunde;

.    cu cât comunicarea pe verticala, este mai completa si mai exacta, cu atât comanda este mai aproape de executie, deci mai eficienta;

.    cu cât gradul de interactiune al functionarului public cu subalternii este mai profund, deci apropierea psihologica mai intensa, cu atât puterea
de influentare a sefului este mai mare.

Pentru a comunica cu adevarat, a ajunge deci la dialog, nu este suficient ca seful sa întrebe si sa vorbeasca, sa-si exprime ideile si dorintele, ci este tot atât de necesar ca el sa asculte ce spun ceilalti, sa înregistreze cât mai atent cu putinta raspunsurile, informatiile, mesajele lor. A asculta si a întelege exact este o operatie tot atât de importanta cât si a vorbi, a te face înteles. Functionarul care nu se poate controla ajunge sa vorbeasca numai el, convins fiind ca lucrul acesta este în avantajul sau, comite o mare greseala în detrimentul propriei eficiente. Cel care vorbeste prea mult si se complace sa se auda vorbind, risca sa nu mai fie ascultat de ceilalti, sa fie lasat sa se desfasoare în monolog, întelegerea nu este numai de ordin logic ci si de natura afectiva. De aceea, nu este îndeajuns sa se perceapa ceea ce se spune, sensul gramatical al cuvintelor rostite de vorbitor ci trebuie sa fie sesizate si implicatiile lor umane, sa fie înteles omul care vorbeste, intentiile si motivatiile lui. În relatia functionarului public cu subalternii sai, trebuie sa se patrunda neaparat pâna la om, sa nu se ramâna la vorbele lui, la gesturile si manifestarile aparente care, în afara de caracterul lor superficial pot fi uneori intentionat construite pentru a forma o anumita impresie. Pentru a detine adeziunea si concursul activ al salariatilor, de obicei, este nevoie sa se realizeze un puternic raport afectiv si emotional. Comunicarea cu toti subalternii, fara retineri sau preferinte si acordarea de credit unor rapoarte sau informatii numai dupa o verificare atenta a discutiei cu cei care fac obiectul problemei în cauza, reprezinta conditiile necesare si obligatorii pentru buna cunoastere a fiecarei situatii în parte si adaptarea celei mai adecvate atitudini. Comunicarea redusa, acordarea totalei încrederi unora si atitudinea de retinere fata de altii influenteaza modul în care oamenii îsi regleaza conduita. Pe acest plan se cer raporturi loiale, cu toti subalternii, fara nici un fel de concesii, fiind nevoie ca fiecare subaltern sa fie tratat cu aceiasi atentie, bunavointa si interes. Acolo unde schimbul de idei, gânduri, preocupari este firesc, normal în toate directiile, nefiltrat sau deformat, starea morala devine pozitiva, climatul de munca bun. Dar în tratarea oamenilor trebuie sa se tina seama de problema, de situatia, de personalitatea fiecaruia. Astfel, într-un fel trebuie tratat un salariat care, îndeplinindu-si sarcinile foarte bine timp îndelungat, are un insucces si altfel trebuie tratat cel care si-a facut o "ocupatie" din a se sustrage sistematic de la îndatoriri. Exista oameni carora le este suficient o aluzie, o încruntare de scurta durata pentru a-si da seama ca au gresit, precum exista altii care nu reactioneaza aproape de loc la observatii si sanctiuni.

În procesul comunicarii, continutul informational si cel afectiv al oricarui mesaj se împletesc, se completeaza reciproc, dar uneori pot aparea si dezechilibre între aceste. Desi poate fi saturat de informatii veridice, calitatea receptiei mesajului va fi afectat în cazul în care componenta afectiva a acestuia va fi neglijata. Caldura umana ce se degaja din comunicare, atitudinile ce transpar din gesturile si tonul interlocutorilor au un mare rol în evitarea blocajelor comunicarii, în evitarea neîntelegerilor, a ruperii sau slabirii raportului de cooperare. Comunicarea între functionar si salariati, indiferent daca primul comunica decizia lui, le asculta propunerile sau le analizeaza munca, formând aprecieri, subliniind merite sau atragând atentia asupra unor neajunsuri, prezinta o serie de cerinte psihosociale si pedagogice comune în ceea ce priveste modul de adresare, de ascultare a ceea ce se raporteaza si se ordona cum ar fi:

.    comunicarea sa fie utila sa aiba un sens precis, iar pentru destinatarul lor informatiile sa fie acceptabile, percepute ca veridice si necesare;

.    comunicarea sa aiba cea mai clara forma de exprimare, fara propozitii ori fraze complicate, folosind expresii din limbajul curent;

.    comunicarea nu trebuie sa contina prea multe amanunte, detalii de
mica importanta deoarece poate aparea pericolul diminuarii importantei sale, chiar si al pierderii sensului scopului principal;

.    transmiterea informatiilor trebuie sa se faca oportun, concis si cu
maximum de rigoare;

.    evitarea contrazicerilor, a asertiunilor si dispozitiunilor ce se anuleaza una pe alta, deoarece se creeaza nesiguranta si confuzie;

.    adaptarea continutului comunicarii si a modalitatilor de exprimare la particularitatile individului sau ale grupului, privind nivelul pregatirii,
experienta, interesele, motivatia, starea de spirit etc.

Este evident ca posibilitatile de comunicare ale oricarui individ presupun doua deprinderi complementare: cea de emitator si cea de receptor. Pentru functionar, care are un rol esential în procesul de comunicare, aceasta înseamna sa fie, în egala masura, un vorbitor convingator si un ascultator eficient, în general, în procesul de formare al liderului se cultiva prioritar calitatile necesare unui bun emitator, accentuându-se mai putin pe cultivarea deprinderilor de a fi un bun ascultator si de a utiliza în mod eficient feedbackul. Indiferent de rangul functionarului succesul acestuia în munca de conducere depinde de folosirea corecta a feedbackului si a ascultarii active.



În acelasi timp, procesul comunicarii în ansamblul sau, pentru a fi eficient, presupune respectarea unor reguli, dintre care mai importante par a fi:

.    regula calitatii, adica ceea ce transmite emitatorul sa respecte realitatea;

.    regula cantitatii, respectiv în ceea ce spun vorbitorii sa existe infor­matia necesara;

.    regula relatiei, adica mesajul transmis trebuie adecvat scopului comunicarii;

.    regula semnificatiei,    ceea ce presupune ca informatia transmisa
trebuie sa fie semnificativa pentru contextul si circumstantele în care
se desfasoara comunicarea;

.    regula stilului, adica emitatorul trebuie sa fie clar, coerent si concis;

.    regula receptivitatii, care presupune ca emitatorul trebuie sa adapteze continutul mesajelor la caracteristicile si cunostintele receptorului.

Având în vedere cele afirmate, functionarul public va urmari sa se conformeze unor cerinte de stil comunicational, respectând "decalogul comunicarii eficiente"' asa cum a fost elaborat de catre Asociatia Americana de Management, astfel:

.    functionarul trebuie sa-si clarifice ideile, înainte de a le transmite salariatilor sai. El trebuie sa le si sistematizeze si analizeze atent, pentru a
putea fi corect transmise;

.    planificarea comunicarilor se va face prin consultarea     interlocutorilor;

.    orice comunicare trebuie sa aiba o reala motivatie, un scop obiectiv;

.    desfasurarea comunicarii se va face tinând cont de ansamblul contextual al acesteia;

.    functionarul trebuie sa fie atent în timpul comunicarii la nuante ca si la întelesul de baza al mesajului; pe lânga întelesul transmis prin cuvinte, un impact deosebit asupra îl au tonul vocii, expresia fetei, mimica, gestica;

.    functionarul va urmari permanent sa-si dezvolte capacitatea de empatie, orice mesaj transmis trebuie abordat si din perspectiva interlocutorului;

.    functionarul va sprijini si încuraja aparitia si evolutia feedbackului;

.    cel mai persuasiv mod de comunicare nu este cel spus ci cel facut;

.    comunicarea trebuie sa se sprijine pe scopuri si mijloace corespunzatoare;

.    functionarul trebuie sa fie un bun ascultator, ascultarea fiind unul dintre cele mai importante atribute ale comunicarii.

CAPITOLUL 5. CONCLUZII

Obiectul administratiei publice îl constituie realizarea valo­rilor care exprima interesele statului sau a unei colectivitati, recunoscuta ca atare de stat, valori exprimate în acte elaborate de catre puterea legiuitoare.

Continutul administratiei publice este dat de doua categorii de    activitati:

w       activitati cu caracter dispozitiv;

w       activitati prestatoare.

Prin activitatile cu caracter de obliga­tivitate (dispozitiile) se stabileste ce trebuie sa se faca sau sa nu se faca, ce le este permis sau interzis cetatenilor sau institutiilor, administratia publica putând inter­veni în functie de situatie.

Activitatile prestatoare se realizeaza pe baza legii, din oficiu ori la cererea cetatenilor sau institutiilor. Prestatiile sunt realizate de organele administratiei publice si functionarii acestora în cele mai diverse domenii de activitate: gospodarie comunala si locativa, furnizare de gaze, apa, energie electrica si termica, ocro­tirea mediului ambiant, servicii de telefonie, transport în comun, posta, asistenta medicala, activitati cultural-educative, sportive si de divertisment etc.

stiinta administratiei are legaturi strânse în primul rând cu managementul, aceasta stiinta care abordeaza societatea în ansamblul sau, considerând-o ca un sistem pe care urmareste sa-l eficientizeze. În general, stiinta administratiei cerceteaza un subsistem al sistemului social global. Ea utilizeaza concluziile si principiile formulate de management si, în acelasi timp, ofera un material amplu ce sta la baza formularii legilor si principiilor conducerii societatii.

stiinta administratiei are legaturi cu stiintele economiei si finantelor, pentru ca acestea permit întelegerea laturilor material-financiare ale problemelor organizarii si activitatii eficiente. Fara îndoiala însa, comunicarea ramâne liantul care permite o functionalitate eficienta, realista si dinamica administratiei publice, în acest sens, fenomenul administrativ nu se poate derula în toata plenitudinea sa fara un proces de comunicare omniprezent, divers si complex. Este de astfel o evidenta faptul ca, comunicarea este cea care contribuie la structurarea lantului informational al procesului administrativ, care asigura înlaturarea aspentatilor în relatiile functionale ale administratiei publice, care permite promovarea rapida a metodelor eficiente în actul administrativ.

Prin urmare, serviciile publice apar ca forme organizatorice în cadrul carora se realizeaza activitati concrete, de catre anumite persoane, care au o pregatire de specialitate, tocmai pentru a conferi acestora o eficienta sporita.

Atributiile deosebite care revin functionarilor publici, indiferent de pozitia lor ierarhica, pun pe prim plan problema pregatirii si perfectionarii lor profesionale, în nod temeinic si într-un cadru organizat.

Cerinta de baza este aceea ca orice forma de perfectionare a pregatirii trebuie sa conduca la îmbunatatirea îndeplinirii atributiilor functionale de catre functionarii publici.

În general, domeniul admini­stratiei publice solicita functionarului profesionalism desavârsit, moralitate deose­bita, profesionala si personala, nivel ridicat de cultura, calitati si abilitati fizice. Pe lânga toate acestea, functionarul public, pentru a se bucura de succes în procesul de comunicare cu subalternii, colaboratorii si publicul cu care vine în contact, trebuie sa faca dovada vocatiei, a intentiei bine formulate, prudentei, culturii generale si profesionale, elocventei, întelegerii oamenilor, flexibilitatii în gândire, intran­sigentei în situatii limita, puterii de convingere.

Orice comunicare decurge pe doua planuri:

đ    planul continutului;

đ    planul relatiei, ultimul definindu-l pe cel dintâi.

Cu alte cuvinte, continutul mesajelor vehiculate între emitator si receptor se receptioneaza în planul continutului, în acelasi timp însa, interlocutorii traiesc si sentimente care într-un fel sau altul "rabufnesc" în contextul si continutul comunicarii. Felul în care se spune un lucru (sau nu se spune, cu abstinatie) constituie o componenta importanta a procesului de comunicare. Aceste semnale, definesc relatia fata de celalalt, relatie care poate fi pozitiva, neutra sau negativa.

Este si motivul pentru care acesta se numeste planul relatiei. Atâta timp cât relatia este pozitiva sau neutra, planul continutului este cvasi "liber", adica mesajele se transmit nestingherit între interlocutori. Daca unul dintre partenerii la comunicare, nu se simte în largul sau (frica, nervozitate, iritare, invidie, gelozie etc.) atunci relatia este mult mai importanta decât continutul. Aceasta stare    împiedica desfasurarea libera a capacitatii analitice a creierului uman si apare fenomenul de "ceata psihologica". Prin urmare, planul continu­tului comunicarii ofera informatii, iar planul relatiei ofera informatii despre informatii. Când planul relatiei este serios perturbat, este inutil sa se "faca loc" informatiei.   

De asemenea, un alt element, care conditioneaza eficienta comunicarii îl constituie limbajul utilizat, în acest sens, trebuie mentionat faptul ca cu cât primitorul    mesajului este mai familiarizat cu situatia data, cu atât mai multe informatii suplimentare poate aduce el. Totodata, o importanta deosebita trebuie acordata sensului cuvintelor, ideii ca acestea se vor alege de o asemenea maniera încât sa exprime cât mai bine realitatea. Având în vedere problematica abordata ca interlocutori, este necesar sa manifestam permanent preocuparea de a asigura comunicarii noastre calitatea si eficienta solicitate de importanta activitatii sociale pe care o desfasuram. În acelasi timp însa, nu este de neglijat faptul ca aceasta problematica reflecta si propria noastra personalitate în relatia cu interlocutorii pe care-i avem.

Având în vedere ca prin excelenta, functionarul public îsi exercita atributiunile prin intermediul comunicarii, este o evidenta faptul ca aceasta trebuie sa joace un rol deosebit, în procesul formarii lui.

Comunicarea urmareste sa influenteze sau sa transforme perceptiile, atitudinile, sentimentele, starile de spirit si opiniile oamenilor si grupurilor, sa determine uni­tate de vedere si o actiune coerenta.

Din practica cotidiana, se cunoaste ca functionarii publici împreuna cu struc­turile organizationale pe care la conduc, sau din care fac parte, se angajeaza într-o varietate mare de activitati de comunicare, prin vehicularea continua a informatiei atât în plan vertical, cât si în cel orizontal, în acest mod, informatia se instituie ca un liant între conducerea rationala, eficienta si atingerea scopului actiunii, fie ca îndeplinire a unor sarcini curente, fie ca finalizare a unui obiectiv educational. Numai un functionar public bine informat poate evalua realist evolutia subunitatii sau unitatii pe care o conduce.

Asa cum s-a mai afirmat, placa turnanta a comunicarii interumane si organizationale în administratia publica este functionarul. Priceperea acestuia de a comunica cu oamenii la momentul potrivit si de a prezenta propriile sale idei, astfel încât subalternii sa înteleaga exact la ce se refera si sa fie convinsi de aceasta, este unul din suportii de baza ai autoritatii functionarului. Continutul si modul comunicarii sale cu salariatii pe care îi conduce, fie ca întareste, fie ca pericliteaza relatiile din­tre functionar si colaboratorii sai, iar ordinea si coeziunea organizatiei decurg toc­mai din caracterul acestor relatii.

În aceeasi masura comunicarea eficienta cere functionarului public sa-si dezvolte capacitatea de a-i asculta, cu egala atentie, atât pe salariatii sai, cât si pe sefi.

Dintre factorii care produc perturbatii, în procesul de comunicare, în cadrul unor organizatii sunt de retinut: pozitia ierarhica a functionarului public, logica incerta, greselile gramaticale, "vorbaria excesiva", esecul luptei pentru feedback, stilul functionarului, s.a. Pentru minimalizarea efectului acestor factori, în procesul de comunicare, pe lânga cunoasterea lor este necesar ca functionarul public sa aiba în vedere o serie de actiuni si atitudini personale, care sa-i ofere posibilitatea corectarii si eficientizarii actului sau de comunicare.

Pe baza acestor considerente, încercând în sinteza un profil psihomoral al func­tionarului public, din perspectiva calitatilor comunicationale, pot fi creionate urma­toarele cerinte, atribuite acestuia, pentru mentinerea si dezvoltarea autoritatii perso­nale si profesionale, astfel:

.    deprinderi de a se pregati, în vederea discutiilor pe care trebuie sa le sustina;

. priceperea de a se face înteles, de a individualiza mesajul; stabilitate emotionala necesara evitarii tracului în cazul comunicarii în fata unui public;

. capacitatea de control si modelare a vocii, de adecvare a gesturilor, a mimicii si pantomimei la continutul mesajului si situatia concreta; taria de a presta discutii fara sa se creada ca autoritatea formala poate înlocui argumentele sau ca ascultarea si acceptarea ideilor si propunerilor venite de la subalterni ar stirbi prestigiul ori submina autoritatea cuiva;

. stapânire de sine, putere de autocontrol pentru ca discutiile sa nu degenereze în certuri;

. dictie buna, voce sonora, clara, credibila, pronuntie îngrijita, de factura culta, vocabular bogat folosit în concordanta cu nivelul intelectual al interlocutorilor;

. abilitate de a îmbina emiterea unor mesaje cu acea de a-i asculta pe interlocutori cu atentie si sincera dorinta de a-i întelege; moderatie si echilibru în afirmatie si judecati, pentru ca mesajele verbale emise sa nu genereze antipatie, ostilitate, fenomene de respingere din partea auditoriului; politete, tact în discutie, spirit de observatie, care sa-i permita sesizarea corecta a semnificatiei limbaju­lui nonverbal al interlocutorului.

BIBLIOGRAFIE

1. Alecu I., Draghici M. - Management general, USAMV, Bucuresti, 1996.

2. Bogdan M. - Marketing, Ed. Romedia Tech, Bucuresti ,1999.

3. Balaure Virgil, "Marketing în alimentatie publica si turism", Ed. ASE, Buc. 1985.

4. Bogdan M. si colab. - Economie generala, Ed. Universitas, Bucuresti, 2000.

5. Bogdan M. Lepadat Virginia - Preturi si tarife, Ed. Universitas, Bucuresti 2000.

6. Mathis R., Nica P., Rusu C. - Managementul resurselor umane, Ed. Economica Bucuresti 1997.

7. Mihuleac D. - Management, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1996.

8. Moraru I. - Introducere în psihologia manageriala, Ed, Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1995.

9. Olteanu Valerica, "Marketingul serviciilor", coeditie Ed. Marketer, Ed. Expert, Buc., 1994.

10. Rusu C. - Management, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1993.

11. Tanasescu R. si colab. - Managementul în unitatile agricole, Ed. Licorna, Bucuresti 1997.

12. Legea 82/1993 - Constituirea Rezervatiei Biosferei Delta Dunarii.

13. Legea 511/1994 - cu privire la protectia mediului înconjurator

LEGE nr. 188 din 8 decembrie 1999 privind Statutul functionarilor publici    EXTRAS

CAPITOLUL I: Dispozitii generale

Art. 1

Prezenta lege reglementeaza organizarea functiei publice si Statutul functionarilor publici.

Art. 2

(1) Functionar public este persoana numita într-o functie publica.

(2) În sensul prezentei legi, totalitatea functionarilor publici din autoritatile si institutiile publice constituie corpul functionarilor publici.

(3) Functionarii publici sunt numiti de catre conducatorul autoritatii sau institutiei publice, cu respectarea dispozitiilor prezentei legi.

Art. 3

(1) Functia publica reprezinta ansamblul atributiilor si responsabilitatilor stabilite de autoritatea sau institutia publica, în temeiul legii, în scopul realizarii competentelor sale.

(2) Functiile publice sunt prevazute în anexa la prezenta lege. Anexa poate fi completata prin hotarâre a Guvernului.

Art. 4

Principiile care stau la baza exercitarii functiei publice sunt:

a) asigurarea prompta si eficienta, libera de prejudecati, coruptie, abuz de putere si presiuni politice a tuturor activitatilor efectuate de functionarii publici;

b) selectarea functionarilor publici exclusiv dupa criteriul competentei;

c) egalitatea sanselor la intrarea si la promovarea în corpul functionarilor publici;

d) stabilitatea functionarilor publici.

Art. 5

(1) Dispozitiile prezentei legi se aplica tuturor functionarilor publici, inclusiv celor care au statute proprii aprobate prin legi speciale, în masura în care acestea nu dispun altfel. Persoanele numite sau alese în functii de demnitate publica nu intra sub incidenta dispozitiilor prezentei legi.

(2) Personalul din aparatul de lucru al autoritatilor si institutiilor publice, care efectueaza activitati de secretariat-administrative, protocol, gospodarire, întretinere-reparatii si de deservire, este angajat cu contract individual de munca. Persoanele care ocupa aceste functii nu au calitatea de functionar public si li se aplica legislatia muncii.

Art. 6

Poate ocupa o functie publica persoana care îndeplineste urmatoarele conditii:

a) are numai cetatenia româna si domiciliul în România;

b) cunoaste limba româna, scris si vorbit;

c) are vârsta de 18 ani împliniti;

d) are capacitate deplina de exercitiu;

e) are o stare de sanatate corespunzatoare functiei pentru care candideaza, atestata pe baza de examen medical de specialitate;

f) îndeplineste conditiile de studii prevazute de lege pentru functia publica;

g) nu a fost condamnata pentru savârsirea unei infractiuni care ar face-o incompatibila cu exercitarea functiei publice;

h) a câstigat concursul sau a promovat examenul organizat pentru ocuparea functiei publice.

CAPITOLUL II: Categorii statutare de functionari publici si clasificarea functiilor publice

Sectiunea 1: Categorii de functionari publici

Art. 7

Functionarii publici sunt debutanti sau definitivi.

Art. 8

(1) Functionarii publici debutanti sunt persoanele care ocupa, în urma concursului sau a examenului, o functie publica pâna la definitivare.

(2) Perioada de functionar public debutant este de cel putin 6 luni, dar nu mai mare de 2 ani.

Art. 9

(1) Functionarii publici carora li se aplica prevederile prezentei legi se împart în trei categorii, definite în raport cu nivelul studiilor necesare, dupa cum urmeaza:

a) categoria A - studii superioare de lunga durata, absolvite cu diploma de licenta sau echivalenta;

b) categoria B - studii superioare de scurta durata, absolvite cu diploma;

c) categoria C - studii medii liceale sau postliceale, absolvite cu diploma.

(2) În functie de categoria din care fac parte, functionarii publici desfasoara urmatoarele activitati:

a) aplicarea si executarea legilor, studii, control, consiliere, coordonare, conducere, elaborarea de reglementari, luarea deciziilor sau alte activitati care necesita cunostinte superioare de specialitate - functionarii publici din categoria A;

b) aplicarea si executarea legilor, studii, îndrumare, elaborarea unor proiecte de reglementari, lucrari pregatitoare pentru luarea deciziilor, unele activitati de conducere, precum si alte activitati care necesita pregatire superioara de scurta durata - functionarii publici din categoria B;

c) aplicarea si executarea legilor si a altor reglementari, activitati de birou sau de control care necesita o cultura generala medie si cunostinte tehnice sau profesionale de nivel mediu - functionarii publici din categoria C.

Sectiunea2-a: Structura carierei functionarilor publici: grade, clase, trepte

Art. 10

ecare dintre cele trei categorii ale functiei publice se împarte în doua grade. Gradul este o etapa din carierea functionarului public.

Art. 11

Fiecare grad se împarte în trei clase de functionari publici definitivi. Structura ierarhica a claselor este urmatoarea: clasa a III-a, clasa a II-a si clasa I, ca nivel maxim.

Art. 12

(1) Fiecare clasa se împarte în trei trepte. Structura ierarhica a treptelor este urmatoarea: treapta a 3-a, treapta a 2-a si treapta 1, ca nivel maxim.

(2) Fiecare treapta corespunde unui nivel al salariului de baza din grila de salarizare.

Art. 13

(1) Functionarul public îsi pastreaza gradul, clasa si treapta avute si atunci când nu mai detine functia publica din motive neimputabile acestuia. În acest caz Agentia Nationala a Functionarilor Publici îi va asigura functionarului public încadrarea în alta functie publica, în limita posturilor disponibile si potrivit pregatirii lui profesionale.

(2) Functionarii publici care nu pot fi încadrati în alta functie publica în conditiile alin. (1) beneficiaza de masuri de protectie sociala, conform legii.

Art. 14

Categoriile, gradele, clasele si treptele carierei functionarului public sunt urmatoarele:

Categorii

Grade

Clase

Clasa a III-a

Clasa a II-a

Clasa I

Trepte

A

a-1
a-2

3 2 1
3 2 1

3 2 1
3 2 1

3 2 1
3 2 1

B

b-1
b-2

3 2 1
3 2 1

3 2 1
3 2 1

3 2 1
3 2 1

C

c-1
c-2

3 2 1
3 2 1

3 2 1
3 2 1

3 2 1
3 2 1

Sectiunea a3-a: Clasificarea functiilor publice

Art. 15

Functiile publice se clasifica dupa cum urmeaza:

a) dupa natura competentelor: de executie si de conducere;

b) dupa cerintele privind nivelul studiilor absolvite: functii publice de categoria A, functii publice de categoria B si functii publice de categoria C.

Art. 16

Functionarii publici se identifica prin categoria, gradul, clasa si treapta corespunzatoare.

Art. 17

Prin actul de înfiintare a unei autoritati sau institutii publice se va stabili numarul maxim de posturi aferente functiilor publice.

CAPITOLUL III: Comisii paritare

Art. 18

(1) În cadrul autoritatilor si institutiilor publice se constituie comisii paritare în alcatuirea carora intra un numar egal de reprezentanti desemnati de conducatorul autoritatii sau institutiei publice si de sindicatul functionarilor publici interesati.

(2) În cazul în care functionarii publici nu sunt organizati în sindicat, reprezentantii vor fi desemnati prin votul majoritatii acestora.

Art. 19

(1) Comisiile paritare participa la stabilirea masurilor privind: conditiile de munca, sanatatea si securitatea muncii functionarilor publici în timpul exercitarii atributiilor lor, buna functionare a autoritatii sau institutiei publice.

(2) Comisiile paritare îsi dau avizul în toate problemele de natura celor prevazute la alin. (1), precum si în orice alte situatii, la solicitarea conducatorului autoritatii sau institutiei publice.

(3) Avizul comisiilor paritare are caracter consultativ si este întotdeauna dat în scris si motivat.

CAPITOLUL IV: Managementul functiilor publice si al functionarilor publici

Sectiunea 1: Agentia Nationala a Functionarilor Publici

Art. 20

(1) Pentru crearea si dezvoltarea unui corp profesionist de functionari publici se înfiinteaza, în subordinea Guvernului, Agentia Nationala a Functionarilor Publici, organ de specialitate al administratiei publice centrale, cu personalitate juridica.

(2) Agentia Nationala a Functionarilor Publici va fi condusa de un presedinte, cu rang de secretar de stat, numit de catre primul-ministru.

(3) Agentia Nationala a Functionarilor Publici este finantata de la bugetul de stat.

Art. 21

(1) Agentia Nationala a Functionarilor Publici are urmatoarele atributii:

a) elaboreaza politicile si strategiile privind managementul functiei publice si al functionarilor publici;

b) elaboreaza si avizeaza propuneri de acte normative privind functia publica si functionarii publici;

c) verifica modul de aplicare a legislatiei privind functia publica si functionarii publici în cadrul autoritatilor si institutiilor publice;

d) elaboreaza reglementari comune tuturor autoritatilor si institutiilor publice privind functiile publice, gradarea si clasificarea posturilor;

e) elaboreaza propuneri pentru crearea unui sistem unitar de salarizare aplicabil tuturor functionarilor publici;

f) stabileste criteriile pentru evaluarea activitatii functionarilor publici;

g) organizeaza sistemul de formare profesionala a functionarilor publici;

h) elaboreaza si urmareste punerea în aplicare a unor programe de pregatire si perfectionare a functionarilor publici;

i) creeaza si administreaza baza sa de date cuprinzând evidenta functiilor publice si a functionarilor publici;

j) întocmeste rapoarte anuale cu privire la managementul functiilor publice si al functionarilor publici, pe care Guvernul le supune spre dezbatere Parlamentului;

k) elaboreaza si urmareste punerea în aplicare a normelor de organizare a concursurilor pentru intrarea în corpul functionarilor publici;

l) coordoneaza si monitorizeaza implementarea prevederilor prezentei legi;

m) acorda asistenta de specialitate si coordoneaza metodologic compartimentele de resurse umane din cadrul autoritatilor si institutiilor administratiei publice centrale si locale;

n) colaboreaza cu organisme si cu organizatii internationale din domeniul managementului resurselor umane.

(2) Agentia Nationala a Functionarilor Publici îndeplineste orice alte atributii stabilite de Guvern, legate de politicile de resurse umane si de managementul resurselor umane.

Art. 22

(1) Agentia Nationala a Functionarilor Publici tine evidenta functiilor publice si a tuturor functionarilor publici.

(2) În termen de 30 de zile de la aprobarea Regulamentului de organizare si functionare a Agentiei Nationale a Functionarilor Publici autoritatile si institutiile publice vor transmite acesteia datele personale ale functionarilor publici, precum si functiile publice vacante. Functiile publice se stabilesc pentru fiecare autoritate si institutie publica de catre conducatorul acesteia ori prin hotarâre a consiliului judetean sau, dupa caz, a consiliului local, pe baza activitatilor prevazute la art. 9 alin. (2) si cu avizul consultativ al Agentiei Nationale a Functionarilor Publici.

(3) Datele personale ale functionarilor publici privesc: numele si prenumele, domiciliul, data nasterii, functia publica pe care o ocupa, vechimea în functia publica, precum si în alte functii publice ocupate anterior, studiile, titlurile didactice sau stiintifice si limbile straine pe care le cunosc.

(4) În prima luna a fiecarui an se vor transmite modificarile intervenite în situatia functionarilor publici, potrivit alin. (3).

Art. 23

Regulamentul de organizare si functionare a Agentiei Nationale a Functionarilor Publici se aproba prin hotarâre a Guvernului în termen de 30 de zile de la publicarea prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Art. 24

Gestiunea resurselor umane si a functiilor publice este organizata si realizata, în cadrul fiecarei autoritati si institutii publice, de catre un compartiment specializat în domeniu, care colaboreaza cu Agentia Nationala a Functionarilor Publici.

Sectiunea a 2-a: Dosarul profesional al functionarului public

Art. 25

(1) Fiecare functionar public are un dosar profesional care cuprinde:

a) documentul de numire în functie, documentul de atestare a studiilor si cel privind depunerea juramântului;

b) documentele privind evaluarea anuala a activitatii acestuia, avansarile în functii, trepte, clase, grade sau categorii, precum si sanctiunile disciplinare ce i-au fost aplicate, ordonate cronologic si fara discontinuitati.

(2) În dosarul profesional al functionarului public nu vor fi introduse documente care fac referire la activitatile sau la opiniile sale politice, sindicale, religioase sau de orice alta natura.

(3) Functionarului public i se vor elibera, la cerere, copii de pe actele existente în dosarul sau profesional.

CAPITOLUL V: Drepturi si îndatoriri

Sectiunea 1: Drepturile functionarilor publici

Art. 26

(1) Dreptul la opinie al functionarilor publici este garantat.

(2) Este interzisa orice discriminare între functionarii publici pe criterii politice, sindicale, religioase, etnice, de sex, stare materiala, origine sociala sau de orice alta natura.

Art. 27

(1) Dreptul de asociere sindicala este garantat functionarilor publici, în conditiile legii.

(2) Cei interesati pot, în mod liber, sa înfiinteze organizatii sindicale, sa adere la ele si sa exercite orice mandat în cadrul acestora.

(3) Functionarii publici se pot asocia în organizatii profesionale sau în alte organizatii având ca scop reprezentarea intereselor proprii, promovarea pregatirii profesionale si protejarea statutului lor.

Art. 28

Functionarii publici îsi pot exercita dreptul la greva în conditiile legii.

Art. 29

Pentru activitatea depusa functionarii publici au dreptul la salariu, care se compune din salariul de baza, sporuri si indemnizatii.

Art. 30

(1) Sistemul de salarizare a functionarilor publici se stabileste prin lege.

(2) La stabilirea sistemului de salarizare se vor avea în vedere urmatoarele:

a) necesitatea de a restrânge costurile administratiei publice, în conditiile în care functionarii publici competenti trebuie motivati si recompensati în mod corespunzator;

b) crearea unei ierarhii a sistemului de salarizare pe categorii, grade, clase si trepte, bazate pe evaluarea postului;

c) stabilirea unui raport just între partea fixa si partea variabila a salariului, care sa tina seama de activitatea depusa si de importanta ei.

Art. 31

Functionarii publici care, potrivit legii, sunt obligati sa poarte uniforma în timpul serviciului o primesc gratuit.

Art. 32

(1) Durata normala a timpului de lucru pentru functionarii publici este de 8 ore pe zi si de 40 de ore pe saptamâna.

(2) Pentru orele lucrate din dispozitia conducatorului autoritatii sau institutiei publice peste durata normala a timpului de lucru sau în zilele de sarbatori legale ori declarate zile nelucratoare functionarii publici de executie au dreptul la recuperare sau la plata majorata cu un spor de 100% din salariul de baza. Numarul orelor platite cu sporul de 100% nu poate depasi 360 într-un an.

Art. 33

(1) Functionarii publici au dreptul, în conditiile legii, la concediu de odihna, la concedii medicale si la alte concedii.

(2) Functionarul public are dreptul, pe lânga indemnizatia de concediu, la o prima egala cu salariul de baza din luna anterioara plecarii în concediu, care se impoziteaza separat.

Art. 34

În perioada concediilor de boala, a concediilor de maternitate si a celor pentru cresterea si îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu nu pot înceta si nu pot fi modificate decât din initiativa functionarului public în cauza.

Art. 35

(1) Institutiile publice au obligatia sa asigure functionarilor publici conditii normale de munca si igiena, de natura sa le ocroteasca sanatatea si integritatea fizica.

(2) Pentru motive de sanatate functionarilor publici li se poate aproba, în mod exceptional, schimbarea compartimentului sau a autoritatii ori a institutiei publice în care îsi desfasoara activitatea, cu pastrarea gradului, clasei si treptei avute. Schimbarea se poate face numai daca functionarul public în cauza este apt profesional sa îndeplineasca noile atributii ce îi revin.

Art. 36

Functionarii publici beneficiaza de asistenta medicala, proteze si medicamente, în conditiile legii.

Art. 37

Functionarii publici beneficiaza de pensii, precum si de celelalte drepturi de asigurari sociale de stat, potrivit legii.

Art. 38

(1) În caz de deces al functionarului public, membrii familiei, care au, potrivit legii, dreptul la pensie de urmas, primesc pe o perioada de 3 luni echivalentul salariului de baza din ultima luna de activitate a functionarului public decedat.

(2) În cazul în care decizia pentru pensia de urmas nu a fost emisa din vina autoritatii sau a institutiei publice în termen de 3 luni de la data decesului, aceasta va achita în continuare drepturile prevazute la alin. (1) pâna la emiterea deciziei pentru pensia de urmas.

Art. 39

(1) Functionarii publici beneficiaza în exercitarea atributiilor lor de protectia legii.

(2) Autoritatea sau institutia publica în care functionarul public îsi desfasoara activitatea este obligata sa îi asigure protectie împotriva amenintarilor, violentelor, faptelor de ultraj carora le-ar putea fi victima în exercitarea functiei sau în legatura cu aceasta.

Art. 40

Autoritatea sau institutia publica este obligata sa îl despagubeasca pe functionarul public în situatia în care acesta a suferit, din culpa autoritatii sau a institutiei publice, un prejudiciu material în timpul îndeplinirii atributiilor de serviciu.

Sectiunea a 2-a: Îndatoririle functionarilor publici

Art. 41

Functionarii publici sunt datori sa îsi îndeplineasca cu profesionalism, loialitate, corectitudine si în mod constiincios îndatoririle de serviciu si sa se abtina de la orice fapta care ar putea sa aduca prejudicii autoritatii sau institutiei publice în care îsi desfasoara activitatea.

Art. 42

Functionarii publici au obligatia ca în exercitarea atributiilor ce le revin sa se abtina de la exprimarea sau manifestarea convingerilor lor politice.

Art. 43

(1) Functionarii publici raspund, potrivit legii, de îndeplinirea atributiilor ce le revin din functia publica pe care o detin, precum si a atributiilor ce le sunt delegate.

(2) Functionarul public este obligat sa se conformeze dispozitiilor date de functionarii cu functii publice de conducere carora le sunt subordonati direct, cu exceptia cazurilor în care apreciaza ca aceste dispozitii sunt ilegale. În asemenea cazuri functionarul public are obligatia sa motiveze în scris refuzul îndeplinirii dispozitiei primite. Daca functionarul public care a dat dispozitia staruie în executarea acesteia, va trebui sa o formuleze în scris. În aceasta situatie dispozitia va fi executata de cel care a primit-o.

Art. 44

Functionarii publici au îndatorirea sa pastreze secretul de stat si secretul de serviciu, în conditiile legii.

Art. 45

Functionarii publici trebuie sa pastreze confidentialitatea în legatura cu faptele, informatiile sau documentele de care iau cunostinta în exercitarea functiei.

Art. 46

(1) Functionarilor publici le este interzis sa solicite sau sa accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru altii, în considerarea functiei lor publice, daruri sau alte avantaje.

(2) La numirea, precum si la eliberarea din functie functionarii publici sunt obligati sa prezinte, în conditiile legii, conducatorului autoritatii sau institutiei publice declaratia de avere.

Art. 47

(1) Functionarii publici au îndatorirea de a rezolva lucrarile repartizate de conducatorul compartimentului în care functioneaza.

(2) Functionarilor publici de executie le este interzis sa primeasca direct cereri a caror rezolvare intra în competenta lor ori sa intervina pentru solutionarea acestor cereri.

Art. 48

(1) Functionarii publici au îndatorirea sa îsi perfectioneze pregatirea profesionala fie în cadrul autoritatii sau institutiei publice, fie urmând cursuri de perfectionare organizate în acest scop.

(2) În cazul în care cursurile de perfectionare sunt organizate în alta localitate decât cea de domiciliu, functionarii publici beneficiaza si de drepturile de delegare, potrivit prezentei legi.

(3) Functionarii publici care urmeaza o forma de specializare sau de perfectionare cu o durata mai mare de 3 luni si primesc pe aceasta perioada drepturile salariale sunt obligati sa se angajeze în scris ca vor lucra 1-5 ani în cadrul autoritatii sau institutiei publice respective. În cazul nerespectarii acestui angajament, acestia vor suporta cheltuielile autoritatii sau institutiei publice, proportional cu timpul ramas pâna la împlinirea termenului. Prevederile prezentului alineat nu se aplica în cazul în care functionarul public nu mai detine functia publica din motive neimputabile acestuia sau în cazul transferului în interesul serviciului.

(4) Rezultatele obtinute la cursurile de perfectionare de catre functionarii publici vor fi avute în vedere la evaluarea anuala a activitatii acestora.

CAPITOLUL VI: Selectarea si numirea în functii a functionarilor publici

Sectiunea 1: Selectarea functionarilor publici

Art. 49

(1) Intrarea în corpul functionarilor publici se face numai prin concurs organizat de autoritatea sau institutia publica interesata.

(2) Concursul se organizeaza numai în limita posturilor ramase vacante în urma aplicarii prevederilor art. 13 alin. (1), precum si a prevederilor legale referitoare la transferuri. Persoanele nemultumite de rezultatul concursului se pot adresa instantei de contencios administrativ.

(3) Functiile publice vacante, pentru care se organizeaza concurs pentru intrarea în corpul functionarilor publici, se dau publicitatii cu 30 de zile înainte de data organizarii concursului.

(4) Intrarea în corpul functionarilor publici de cariera direct dupa absolvirea studiilor se face numai pe o functie publica de debutant.

(5) Conditiile de organizare si de desfasurare a concursului, precum si conditiile de validare a rezultatelor acestuia se stabilesc prin hotarâre a Guvernului.

Art. 50

Pentru participarea la concurs în vederea ocuparii functiei publice ca debutant candidatii trebuie sa îndeplineasca conditiile prevazute la art. 6.

Art. 51

(1) Persoanele care au ocupat functii de demnitate publica alese sau numite ori functii asimilate acestora, potrivit legii, precum si cele care au detinut functii de specialitate în afara autoritatilor sau institutiilor publice pot fi numite, în urma concursului, în functii publice definitive. Aceste persoane vor fi numite în categoria corespunzatoare studiilor absolvite, în gradul, clasa si treapta corespunzatoare vechimii în functia de demnitate publica sau de specialitate, la care se adauga, daca este cazul, vechimea în functii publice detinute anterior.

(2) Persoanele care revin în corpul functionarilor publici dupa parasirea acestuia pentru motive care nu le sunt imputabile vor fi încadrate în gradul, clasa si treapta dobândite anterior, la care se pot adauga, prin examen organizat de Agentia Nationala a Functionarilor Publici, gradele, clasele si treptele corespunzatoare timpului lucrat în alte sectoare.

Sectiunea a 2-a: Perioada de stagiu

Art. 52

(1) Candidatii reusiti la concurs sunt numiti functionari publici debutanti prin ordin sau, dupa caz, prin dispozitie a conducatorului autoritatii ori institutiei publice în a carei organigrama se afla postul vacant.

(2) Durata perioadei de stagiu este de 12 luni pentru functionarii din categoria A, 8 luni pentru cei din categoria B si 6 luni pentru cei din categoria C.

(3) Perioada de stagiu este luata în considerare la calculul vechimii în functia publica.

Art. 53

(1) Functionarii publici debutanti pot fi definitivati numai dupa terminarea perioadei de stagiu.

(2) Perioada de stagiu are ca obiect confirmarea aptitudinilor profesionale în îndeplinirea atributiilor si responsabilitatilor unei functii publice, formarea lor practica, cunoasterea de catre acestia a specificului administratiei publice si a exigentelor acesteia.

(3) La terminarea perioadei de stagiu functionarul public debutant redacteaza un raport de stagiu. Organizarea perioadei de stagiu, conditiile de evaluare, precum si regulile specifice aplicabile functionarilor publici debutanti se stabilesc prin hotarâre a Guvernului, la propunerea Agentiei Nationale a Functionarilor Publici.

Sectiunea a 3-a: Numirea în functii a functionarilor publici

Art. 54

(1) La sfârsitul perioadei de stagiu functionarul public debutant este numit ca functionar public definitiv gradul 2, clasa a III-a, treapta a 3-a în categoria corespunzatoare nivelului de studii absolvite sau, dupa caz, obligat sa repete stagiul ori concediat pentru incompetenta profesionala. Stagiul poate fi repetat o singura data.

(2) Numirea ca functionar public definitiv, precum si în functii publice de conducere se face de catre conducatorul autoritatii sau institutiei publice respective.

Art. 55

(1) Functionarul public definitiv depune juramântul de credinta în fata conducatorului autoritatii sau institutiei publice si în prezenta a doi martori, dintre care unul va fi conducatorul compartimentului în care este numit, iar celalalt, un alt functionar public din cadrul aceleiasi autoritati sau institutii publice.

(2) Juramântul are urmatorul continut:

"Jur sa respect Constitutia, drepturile si libertatile fundamentale ale omului, sa aplic în mod corect si fara partinire legile tarii, sa îndeplinesc constiincios îndatoririle ce îmi revin în functia publica în care am fost numit si sa pastrez secretul profesional. Asa sa-mi ajute Dumnezeu!"

(3) Juramântul se poate depune si fara formula religioasa de încheiere.

(4) Refuzul depunerii juramântului prevazut la alin. (2) atrage revocarea deciziei de numire în functie.

Sectiunea a 4-a: Incompatibilitati

Art. 56

(1) Calitatea de functionar public este incompatibila cu orice alta functie publica, cu exceptia calitatii de cadru didactic.

(2) Functionarii publici nu pot detine functii în regiile autonome, societatile comerciale ori în alte unitati cu scop lucrativ.

Art. 57

Functionarii publici nu pot exercita la societati comerciale cu capital privat activitati cu scop lucrativ care au legatura cu atributiile ce le revin din functiile publice pe care le detin si nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea ce priveste efectuarea unor acte în legatura cu functia pe care o îndeplinesc.

Art. 58

(1) Functionarii publici, cu exceptia functionarilor publici civili din ministerele privind apararea nationala, ordinea publica si siguranta nationala, pot fi alesi sau numiti pentru exercitarea unei functii de demnitate publica. Pe durata exercitarii functiei de demnitate publica ei sunt suspendati din functia publica pe care o detin si îsi pastreaza gradul, clasa si treapta avute.

(2) Dupa expirarea mandatului pentru care au fost alesi sau numiti, autoritatile sau institutiile publice în cadrul carora au functionat sunt obligate sa asigure functionarilor publici functia publica avuta sau una echivalenta. Perioada de exercitare a mandatului se considera vechime în functia publica.

CAPITOLUL VII: Evaluarea activitatii si cariera functionarilor publici

Sectiunea 1: Evaluarea activitatii functionarilor publici

Art. 59

(1) Evaluarea activitatii functionarilor publici se face în scopul acordarii drepturilor salariale corespunzatoare performantelor profesionale individuale, pe baza criteriilor elaborate de Agentia Nationala a Functionarilor Publici.

(2) Evaluarea activitatii functionarilor publici se face tinându-se seama de criteriile de performanta pe baza carora se definesc si gradele existente în interiorul aceleiasi categorii.

Art. 60

(1) La începutul anului conducatorii de compartimente vor comunica fiecarui functionar public, în scris, criteriile de performanta stabilite de Agentia Nationala a Functionarilor Publici, corespunzatoare categoriei, gradului si clasei functiei publice ocupate de acesta.

(2) Anual conducatorii compartimentelor din cadrul unei autoritati sau institutii publice completeaza si noteaza în fisa de evaluare performantele profesionale individuale, obtinute în ultimele 12 luni de catre functionarii publici din subordine.

(3) În urma evaluarii performantei profesionale individuale functionarului public i se acorda unul dintre urmatoarele calificative: "exceptional", "foarte bun", "bun", "satisfacator", "nesatisfacator".

Art. 61

Metodologia de evaluare a performantelor profesionale individuale, precum si de contestare a calificativelor acordate se stabileste prin hotarâre a Guvernului, la propunerea Agentiei Nationale a Functionarilor Publici.

Art. 62

(1) Functionarul public notat în ultimul an cu calificativul "nesatisfacator" sau "satisfacator" nu poate fi avansat în anul urmator.

(2) În situatia în care, în ultimii 2 ani, functionarul public a fost notat cu calificativul "nesatisfacator", conducatorul institutiei publice va propune acestuia trecerea într-o functie inferioara. Daca propunerea nu este acceptata, se procedeaza la eliberarea din functie.

(3) În situatia în care are loc restrângerea numarului de posturi la o autoritate sau la o institutie publica, conducatorul autoritatii sau institutiei publice va avea în vedere rezultatele obtinute de functionarii publici la evaluarea anuala a activitatii.

Sectiunea a 2-a: Avansarea în trepte, clase, grade si categorii

Art. 63

(1) În cariera profesionala functionarul public beneficiaza, în urma rezultatelor obtinute la evaluarea performantelor profesionale individuale, de dreptul de a avansa în treapta, clasa sau grad ori în categorie în urma dobândirii unei diplome de studii de nivel superior celei avute.

(2) Fiecarei trepte îi corespunde un nivel al salariului de baza care se acorda începând cu data de 1 ianuarie a anului urmator perioadei pentru care s-a facut evaluarea.

Art. 64

(1) Avansarea în treapta urmatoare se face în cadrul aceluiasi grad si al aceleiasi clase.

(2) Avansarea în treapta se face anual si produce efecte pentru toti functionarii publici care au obtinut la evaluarea anuala a performantelor profesionale individuale cel putin calificativul "bun".

Art. 65

(1) Avansarea cu o treapta în clasa urmatoare se face în cadrul aceluiasi grad de la treapta 1 a unei clase la treapta a 3-a a clasei imediat superioare.

(2) Functionarii publici se avanseaza în clasa, daca au o vechime de minimum 3 ani în clasa din care sunt avansati si daca au obtinut la evaluarea anuala a performantelor profesionale individuale din ultimii 2 ani cel putin calificativul "foarte bun".

Art. 66

(1) Avansarea cu o treapta în gradul urmator se face în cadrul aceleiasi categorii de la treapta 1 a ultimei clase a unui grad la treapta a 3-a a primei clase a gradului imediat superior.

(2) Pot beneficia de avansarea în grad numai functionarii publici înscrisi în tabelul de avansari în grad, care se întocmeste si se completeaza anual în fiecare autoritate sau institutie publica.

(3) Pentru a fi înscrisi pe tabelul de avansari în grad functionarii publici trebuie sa fi obtinut la evaluarea anuala a performantelor profesionale individuale, în ultimii 2 ani consecutivi premergatori înscrierii, calificativul "exceptional".

(4) În mod exceptional functionarii publici care la promovarea treptelor clasei a III-a si a primei trepte a clasei a II-a au obtinut calificativul "exceptional" pot fi înscrisi în tabelul de avansari în grad, în vederea avansarii direct în treapta a 3-a a clasei a III-a a gradului imediat superior.

(5) Avansarile în grad se fac în ordinea înscrierii pe tabelul de avansari, în cadrul numarului de posturi vacante, fara a se depasi numarul maxim de titulari pentru fiecare grad stabilit în conditiile prezentei legi.

(6) Numarul maxim de titulari pentru fiecare grad, în raport cu efectivul total al functionarilor publici din cadrul fiecarei autoritati sau institutii publice, se stabileste prin hotarâre a Guvernului sau, dupa caz, a consiliului judetean ori local.

(7) Avansarile stabilite de autoritatile sau institutiile publice vor fi comunicate, în termen de 30 de zile, Agentiei Nationale a Functionarilor Publici.

Sectiunea a 3-a: Numirea în functii publice de conducere

Art. 67

Functiile publice de conducere din cadrul autoritatilor si institutiilor publice sunt prevazute în anexa la prezenta lege. Conditiile de ocupare a acestor functii se stabilesc prin hotarâre a Guvernului sau, dupa caz, a consiliului judetean ori local.

Art. 68

(1) Numirea în functii publice de conducere se face pe baza de concurs, organizat de autoritatea sau institutia publica, în limita posturilor vacante.

(2) Procedura de desfasurare a concursurilor se stabileste prin hotarâre a Guvernului, la propunerea Agentiei Nationale a Functionarilor Publici, în termen de 30 de zile de la data intrarii în vigoare a prezentei legi.

CAPITOLUL VIII: Sanctiunile disciplinare si raspunderea functionarilor publici

Art. 69

Încalcarea de catre functionarii publici, cu vinovatie, a îndatoririlor de serviciu atrage raspunderea disciplinara, contraventionala, civila sau penala, dupa caz.

Art. 70

(1) Încalcarea cu vinovatie de catre functionarii publici a îndatoririlor de serviciu constituie abatere disciplinara si atrage sanctionarea disciplinara a acestora.

(2) Sunt abateri disciplinare:

a) întârzierea sistematica în efectuarea lucrarilor;

b) absente nemotivate de la serviciu;

c) interventiile sau staruintele pentru solutionarea unor cereri în afara cadrului legal;

d) atitudinile ireverentioase în timpul exercitarii atributiilor de serviciu;

e)nerespectarea secretului profesional sau a confidentialitatii lucrarilor care au acest caracter;

f) refuzul nejustificat de a îndeplini sarcinile si atributiile de serviciu;

g) neglijenta repetata în rezolvarea lucrarilor;

h) manifestari care aduc atingere prestigiului autoritatii sau institutiei publice din care face parte;

i) exprimarea sau desfasurarea, în calitate de functionar public ori în timpul programului de lucru, a unor opinii sau activitati publice cu caracter politic;

j) încalcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilitati si interdictii privind functionarii publici.

(3) Sanctiunile disciplinare sunt:

a) avertismentul;

b) mustrarea;

c) diminuarea drepturilor salariale cu 5-10% pe o perioada de 1-3 luni;

d) suspendarea dreptului de avansare pe o perioada de 1-3 ani;

e) trecerea într-o functie inferioara, pe o perioada de 6-12 luni, cu diminuarea corespunzatoare a salariului;

f) destituirea din functie.

(4) La individualizarea sanctiunii disciplinare se va tine seama de cauzele si gravitatea abaterii disciplinare, împrejurarile în care aceasta a fost savârsita, gradul de vinovatie si consecintele abaterii, comportarea generala în serviciu a functionarului public, precum si de existenta în antecedentele acestuia a altor sanctiuni disciplinare care nu au fost radiate în conditiile art. 75.

(5) Sanctiunea disciplinara nu poate fi aplicata decât dupa cercetarea prealabila a faptei imputate si dupa audierea functionarului public. Audierea functionarului public trebuie consemnata în scris, sub sanctiunea nulitatii. Refuzul functionarului public de a se prezenta la audiere sau de a semna o declaratie privitoare la abaterile imputate se consemneaza într-un proces-verbal. În astfel de cazuri sanctiunea poate fi aplicata.

Art. 71

(1) Sanctiunile disciplinare prevazute la art. 70 alin. (3) lit. a) si b) se pot aplica direct de catre conducatorul compartimentului în care functioneaza cel în cauza.

(2) Împotriva sanctiunii disciplinare aplicate în conditiile prevederilor alin. (1) functionarul public se poate adresa cu contestatie la conducatorul autoritatii sau institutiei publice, în termen de 15 zile de la data comunicarii sanctiunii aplicate, care emite, pe baza propunerii comisiei de disciplina, ordinul sau dispozitia definitiva.

Art. 72

Sanctiunile disciplinare prevazute la art. 70 alin. (3) lit. c)-f) se aplica de conducatorul autoritatii sau institutiei publice, la propunerea comisiei de disciplina.

Art. 73

(1) În cadrul autoritatilor si institutiilor publice se constituie comisii de disciplina, competente sa cerceteze si sa propuna sanctiunea aplicabila functionarilor publici din autoritatile sau institutiile publice respective.

(2) Modul de constituire a comisiilor de disciplina, componenta, atributiile, modul de sesizare si procedura de lucru a acestora se vor stabili prin hotarâre a Guvernului, la propunerea Agentiei Nationale a Functionarilor Publici.

Art. 74

Functionarul public nemultumit de sanctiunea aplicata se poate adresa instantei de contencios administrativ, solicitând anularea sau modificarea, dupa caz, a ordinului sau dispozitiei de sanctionare.

Art. 75

Sanctiunile disciplinare se radiaza, de drept, dupa cum urmeaza:

a) în termen de un an de la aplicare, sanctiunile disciplinare prevazute la art. 70 alin. (3) lit. a) si b), daca functionarul public sanctionat cu una dintre aceste sanctiuni nu a mai savârsit o abatere disciplinara în aceasta perioada;

b) în termen de 2 ani de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate, sanctiunile prevazute la art. 70 alin. (3) lit. c)-e), daca functionarul public sanctionat cu una dintre aceste sanctiuni nu a mai savârsit o abatere disciplinara în aceasta perioada.

Art. 76

(1) Raspunderea contraventionala a functionarilor publici se angajeaza în cazul în care acestia au savârsit o contraventie în timpul si în legatura cu sarcinile de serviciu.

(2) Împotriva procesului-verbal de constatare a contraventiei si de aplicare a sanctiunii functionarul public se poate adresa cu plângere la judecatoria în a carei circumscriptie îsi are sediul autoritatea sau institutia publica în care este numit functionarul public sanctionat.

Art. 77

Raspunderea civila a functionarului public se angajeaza:

a) pentru pagubele produse cu vinovatie patrimoniului autoritatii sau institutiei publice în care functioneaza;

b) pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;

c) pentru daunele platite de autoritatea sau institutia publica, în calitate de comitent, unor terte persoane, în temeiul unei hotarâri judecatoresti definitive si irevocabile.

Art. 78

(1) Repararea pagubelor aduse autoritatii sau institutiei publice în situatiile prevazute la art. 77 lit. a) si b) se dispune prin emiterea de catre conducatorul autoritatii sau institutiei publice a unui ordin sau a unei dispozitii de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, dupa caz, prin asumarea unui angajament de plata, iar în situatia prevazuta la lit. c) a aceluiasi articol, pe baza hotarârii judecatoresti definitive si irevocabile.

(2) Împotriva ordinului sau dispozitiei de imputare functionarul public în cauza se poate adresa instantei de contencios administrativ.

(3) Dreptul conducatorului autoritatii sau institutiei publice de a emite ordinul sau dispozitia de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.

Art. 79

(1) Raspunderea functionarului public pentru infractiunile savârsite în timpul serviciului sau în legatura cu atributiile functiei publice pe care o ocupa se angajeaza potrivit legii penale.

(2) În cazul în care în urma sesizarii parchetului sau a organului de cercetare penala s-a dispus începerea urmaririi penale, conducatorul autoritatii sau institutiei publice va lua masura de suspendare a functionarului public din functia publica pe care o detine.

(3) Suspendarea din functie opereaza si în cazul în care s-a dispus începerea urmaririi penale împotriva functionarului public care a savârsit o infractiune de natura sa îl faca incompatibil cu functia publica pe care o ocupa.

(4) Daca parchetul dispune scoaterea de sub urmarire penala ori încetarea urmarii penale în cazurile prevazute la alin. (2) si (3), precum si în cazul în care instanta judecatoreasca dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din functie înceteaza.

Art. 80

În situatiile prevazute la art. 79 alin. (4) autoritatea sau institutia publica datoreaza drepturile salariale cuvenite pe perioada suspendarii.

CAPITOLUL IX: Modificarea si încetarea raporturilor de serviciu

Sectiunea 1: Delegarea si detasarea

Art. 81

Functionarii publici pot fi delegati sau detasati de conducatorul autoritatii sau institutiei publice în care functioneaza sa îndeplineasca anumite activitati în afara autoritatii sau institutiei publice, în aceeasi localitate sau în alta localitate.

Art. 82

(1) Delegarea se dispune în interesul autoritatii sau institutiei publice în care este încadrat functionarul public, pe o perioada de cel mult 30 de zile consecutive, dar nu mai mult de 60 de zile într-un an.

(2) Pe timpul delegarii functionarul public îsi pastreaza functia si salariul, iar autoritatea sau institutia publica ce îl deleaga este obligata sa suporte costul legal al transportului, cazarii si al indemnizatiei de delegare. Indemnizatia de delegare este egala cu salariul cuvenit pentru 8 ore de munca.

Art. 83

(1) Detasarea se dispune în interesul autoritatii sau institutiei publice în care urmeaza sa îsi desfasoare activitatea, pentru o perioada de cel mult 3 luni. În cursul unui an calendaristic un functionar public poate fi detasat mai mult de 6 luni, numai cu acordul sau scris.

(2) Pe perioada detasarii functionarul public îsi pastreaza functia si drepturile salariale. Daca salariul corespunzator functiei publice pe care este detasat este mai mare, el are dreptul la acest salariu. Pe timpul detasarii în alta localitate autoritatea sau institutia publica beneficiara este obligata sa îi suporte costul legal al transportului, dus si întors, cel putin o data pe luna, al cazarii si al indemnizatiei de detasare.

Art. 84

Functionarul public poate refuza detasarea în urmatoarele cazuri:

a) daca detasarea ar urma sa aiba loc într-o localitate în care nu i se asigura conditii corespunzatoare de cazare;

b) în situatia în care starea sanatatii, dovedita cu certificat medical, face contraindicata detasarea;

c) ori de câte ori motive familiale temeinice justifica refuzul de a da curs detasarii.

Sectiunea a 2-a: Întreruperea activitatii la cerere

Art. 85

Întreruperea activitatii la cerere reprezinta suspendarea temporara a functionarului public din functie pentru un interes personal legitim si se acorda de catre conducatorul autoritatii sau institutiei publice respective. Întreruperea se comunica Agentiei Nationale a Functionarilor Publici.

Art. 86

Durata întreruperii activitatii la cerere trebuie sa se încadreze între 6 luni si 4 ani, cu drept de prelungire pentru o perioada de cel mult 4 ani. Prin legi speciale pot fi prevazute si alte perioade de întrerupere a activitatii pentru anumite categorii de functionari publici.

Art. 87

Functionarul public numit sau ales într-o functie de demnitate publica se afla în întrerupere a activitatii la cerere pe durata mandatului.

Art. 88

La expirarea perioadei de întrerupere a activitatii la cerere functionarul trebuie sa solicite reintegrarea la autoritatea sau institutia publica la care a fost încadrat. Aceasta se acorda de drept. Reluarea activitatii înainte de expirarea termenului pentru care a fost aprobata întreruperea se face la cerere.

Sectiunea a 3-a: Încetarea raporturilor de serviciu

Art. 89

Încetarea raporturilor de serviciu ale functionarilor publici are loc în urmatoarele situatii:

a) demisie;

b) transfer;

c) eliberarea din functie;

d) destituirea din functie;

e) pensionarea pentru munca depusa si limita de vârsta ori pentru invaliditate de gradul I sau II;

f) deces.

Art. 90

(1) Functionarul public poate cere încetarea raporturilor de serviciu prin demisie.

(2) Demisia produce efecte dupa 15 zile de la înregistrare, daca solicitantul si conducatorul autoritatii sau institutiei publice nu au convenit ca acestea sa se produca mai repede. În cazul functiilor de conducere termenul este de 30 de zile.

Art. 91

(1) Încetarea raporturilor de serviciu poate interveni si prin transferul în interesul serviciului sau prin aprobarea de catre conducatorul autoritatii sau institutiei publice a cererii de transfer a functionarului public la o alta autoritate sau institutie publica.

(2) Transferul în interesul serviciului se poate face numai cu acordul scris al functionarului public transferat. În acest caz functionarul public îsi pastreaza gradul, clasa si treapta dobândite anterior.

(3) În cazul transferului în interesul serviciului în alta localitate, functionarul public transferat are dreptul la o indemnizatie egala cu salariul de baza net din ultima luna, la acoperirea cheltuielilor de transport si la un concendiu platit de 5 zile.

(4) Plata drepturilor prevazute la alin. (3) se suporta de autoritatea sau institutia publica la care se face transferul.

Art. 92

Conducatorul autoritatii sau institutiei publice va dispune eliberarea din functie a functionarului public în urmatoarele cazuri:

a) s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate;

b) autoritatea sau institutia publica si-a încetat activitatea ori a fost mutata într-o alta localitate, iar functionarul public nu vrea sa o urmeze;

c) în conditiile prevederilor art. 62 alin. (2);

d) autoritatea sau institutia publica îsi reduce personalul ca urmare a reorganizarii, prin reducerea unor posturi de natura celui ocupat de functionarul public, si acesta refuza oferta Agentiei Nationale a Functionarilor Publici.

Art. 93

În cazurile reglementate la art. 92 autoritatea sau institutia publica este obligata sa acorde functionarului public un preaviz de 15 zile calendaristice. În aceasta perioada conducatorul autoritatii sau institutiei publice poate acorda reducerea programului de lucru, pâna la 4 ore zilnic, fara afectarea drepturilor salariale cuvenite. Daca nu este posibila acordarea preavizului, functionarul public are dreptul ca la eliberarea din functie sa primeasca o despagubire egala cu salariul de baza cuvenit pentru aceasta perioada.

Art. 94

Destituirea din functie se dispune ca sanctiune disciplinara, în cazul savârsirii repetate a unor abateri disciplinare sau atunci când functionarul public a fost condamnat penal printr-o hotarâre judecatoreasca definitiva.

Art. 95

În cazul eliberarii sau al destituirii din functie, functionarul public poate cere instantei de contencios administrativ anularea ordinului sau a dispozitiei de eliberare ori de destituire din functie, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Art. 96

La încetarea raporturilor de munca în conditiile art. 89 lit. a)-e) functionarul public are îndatorirea sa predea lucrarile si bunurile care i-au fost încredintate în vederea exercitarii atributiilor de serviciu.

CAPITOLUL X: Dispozitii finale si tranzitorii

Art. 97

(1) Functionarii care la data intrarii în vigoare a prezentei legi sunt încadrati pe durata nedeterminata în cadrul autoritatilor sau institutiilor publice vor fi numiti în functiile publice corespunzatoare posturilor pe care le ocupa, cu respectarea dispozitiilor prezentei legi, în termen de 90 de zile de la data intrarii în vigoare a acesteia.

(2) Functionarii care la data intrarii în vigoare a prezentului statut ocupa o functie publica de conducere într-o autoritate sau institutie publica vor sustine un examen de atestare pe post. Conditiile de desfasurare a examenului de atestare se vor stabili prin hotarâre a Guvernului.

(3) Numirea se face prin ordin sau prin dispozitie a conducatorului autoritatii sau al institutiei publice în functia publica corespunzatoare postului ocupat.

Art. 98

(1) Personalul din cadrul cabinetelor demnitarilor este angajat cu contract individual de munca pe perioada determinata si nu are pe aceasta perioada calitatea de functionar public.

(2) Persoanelor prevazute la alin. (1) le sunt aplicabile, în mod corespunzator, dispozitiile art. 56 si 57.

(3) Functionarii publici care pe o durata determinata îndeplinesc o functie în cabinetul demnitarului pot solicita întreruperea activitatii, beneficiind de dreptul de a fi reintegrati în corpul functionarilor publici. Aceasta perioada se considera vechime în functia publica.

Art. 99

În unitatile administrativ-teritoriale în care persoanele apartinând unei minoritati nationale detin o pondere de peste 20% unii functionari publici din serviciile care au contacte direct cu cetatenii vor cunoaste si limba minoritatii nationale respective.

Art. 100

În termen de 90 de zile de la data intrarii în vigoare a prezentei legi Guvernul va initia procedura de adaptare la prevederile acesteia a statutelor aprobate prin legi speciale, cu respectarea specificului functiilor publice în cauza. Procesul de adaptare va fi coordonat de Agentia Nationala a Functionarilor Publici.

Art. 101

(1) Pâna la aprobarea statutelor proprii ale functionarilor publici din cadrul Presedintiei, Camerei Deputatilor, Senatului, Curtii Constitutionale, Curtii de Conturi, Consiliului Legislativ, Avocatului Poporului si Consiliului Concurentei prevederile prezentei legi se aplica si acestora, cu exceptia celor referitoare la Agentia Nationala a Functionarilor Publici.

(2) Numirea, avansarea, perfectionarea si salarizarea acestor functionari publici se fac potrivit legilor speciale.

Art. 102

Cauzele având ca obiect litigii de munca în care una dintre parti are calitatea de functionar public, aflate pe rolul instantelor judecatoresti la data intrarii în vigoare a prezentului statut, vor continua sa se judece potrivit legii aplicabile în momentul sesizarii instantei.

Art. 103

Dispozitiile prezentei legi se completeaza cu prevederile legislatiei muncii.

Art. 104

(1) Prezenta lege intra în vigoare la 30 de zile de la data publicarii ei în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu exceptia art. 23 care intra în vigoare la data publicarii.

(2) La data intrarii în vigoare a prezentei legi orice dispozitii contrare se abroga.

Aceasta lege a fost adoptata în conditiile art. 113 din Constitutia României, în urma angajarii, în sedinta comuna din 29 noiembrie 1999, a raspunderii Guvernului în fata Camerei Deputatilor si a Senatului.

PREsEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR

PREsEDINTELE SENATULUI

ION DIACONESCU

PETRE ROMAN

 

ANEXĂ

LISTA

cuprinzând functiile publice

I. Aparatul Guvernului si al Parlamentului

A. Functii publice de conducere

1. Secretar general al Guvernului

2. Secretar general al Senatului

3. Secretar general al Camerei Deputatilor

4. Secretar general adjunct al Guvernului

5. Secretar general adjunct al Senatului

6. Secretar general adjunct al Camerei Deputatilor

7. sef departament

8. Director general

9. Director, director adjunct

10. sef serviciu, sef sector, sef birou

B. Functii publice de executie

1. Consilier

2. Expert

3. Consultant

II. Aparatul propriu al ministerelor si al celorlalte organe centrale

A. Functii publice de conducere

1. Secretar general, secretar general adjunct

2. Director general, inspector de stat sef

3. Director general adjunct, inspector de stat adjunct

4. Director, inspector-sef

5. Director adjunct, inspector-sef adjunct

6. sef serviciu, sef sector, sef birou

B. Functii publice de executie

1. Consilier, expert, consultant

2. Inspector de specialitate, referent de specialitate

3. Inspector

III. Servicii descentralizate ale ministerelor si ale altor organe centrale din unitatile adminis-trativ-teritoriale

A. Functii publice de conducere

1. Director general, inspector-sef

2. Director general adjunct, inspector-sef adjunct

3. Director, director adjunct

B. Functii publice de executie

1. Consilier, expert, consultant

2. Inspector de specialitate, referent de specialitate

3. Inspector

4. Referent

NOTĂ:

Functiile publice specifice unor autoritati sau institutii publice centrale ori unor institutii subordonate acestora se stabilesc de conducatorii autoritatilor sau institutiilor respective, cu acordul autoritatilor ierarhic superioare si cu avizul Agentiei Nationale a Functionarilor Publici.

IV. Aparatul de lucru al prefectului si al autoritatilor administratiei publice locale

A. Functii publice de conducere

1. Secretarul judetului, secretarul municipiului Bucuresti, secretarul general al prefecturii

2. Secretarul municipiului, orasului, comunei

3. sef departament

4. Arhitect-sef, arhitect-sef adjunct

5. Director general, director general adjunct

6. Director, director adjunct

7. sef serviciu, sef birou, sef sector

B. Functii publice de executie

1. Consilier, expert, consultant

2. Inspector de specialitate, referent de specialitate; gradele II si III

3. Inspector, referent

4. Inginer agronom

5. Medic veterinar

6. Perceptor

7. Agent agricol.

NOTĂ:

1. Functiile specifice din aparatul de lucru al prefectului se stabilesc prin ordin al acestuia, cu avizul Agentiei Nationale a Functionarilor Publici.

2. Functiile specifice din aparatul de lucru al autoritatilor administratiei publice locale se stabilesc, la propunerea presedintelui consiliului judetean sau, dupa caz, a primarului, prin hotarâre a consiliului judetean sau, dupa caz, local si cu avizul Agentiei Nationale a Functionarilor Publici.

 

Publicata în Monitorul Oficial cu numărul 600 din data de 8 decembrie 1999













Document Info


Accesari: 14040
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )