Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
upload
Upload






























FACTORII DE PRODUCTIE

management


FACTORII DE PRODUCTIE





1. Munca


1.1. Piata muncii si somajul

Piata muncii corespunde ansamblului ofertelor de munca ce emana de la intreprinderi (cererea de munca) si ansamblului cererilor de munca ce emana de la populatia activa (oferta de munca).

Raportul intre cererea si oferta de munca pe piata poate conduce deci la trei situatii distincte:

1. Ocuparea deplina sau echilibrul pe piata muncii. Aceasta nu inseamna ocuparea intregii populatii active, si descrie o situatie in care somajul ramane la un nivel scazut (3-4%). Este un somaj incompresibil, numit somaj frictional, cauzat de neconcordantele, asperitatile intre cererea si oferta de munca, provenite din circulatia precara a informatiei, mobilitatea lucratorilor etc.

2. Subocuparea sau somajul involuntar este o situatie in care cererea de munca a intreprinderilor nu ajunge pentru a satisface oferta de munca a populatiei active.

3. Penuria de mana de lucru este, bineinteles, situatia inversa celei anterioare.

Subocuparea si penuria pot coexista intr-o economie. Putem intalni subocupare in anumite ramuri sau pentru anume meserii si penurie in altele.

Pe piata muncii, oferta si cererea se ajusteaza gratie flexibilitatii salariului real. Oferta de munca creste o data cu cresterea acestuia, iar cererea scade. Intreprinderile vor cumpara ore-munca pana cand salariul de echilibru va fi egal cu productivitatea marginala a muncii (productia ultimei ore-munca cumparate). Altfel spus, intreprinderea angajeaza pana cand ultimul angajatii aduce tot atata venit cat reprezinta costul angajarii lui, productivitatea muncii fiind descrescatoare dincolo de un anumit prag.

Somajul involuntar nu poate fi deci de durata. El se poate reduce g 424j94e ratie flexibilitatii in scadere a salariului. Daca totusi somajul dureaza inseamna ca piata muncii este impiedicata sa functioneze. Anumite rigiditati blocheaza ajustarea spontana a pietei. Acestea sunt, in principal, urmatoarele:

- existenta unui salariu minim pe economie, care impiedica angajarea de muncitori putin calificati, in masura in care nivelul salariului minim este superior productivitatii acestora;

- existenta sindicatelor salariatilor, care functioneaza ca un monopol pe piata muncii, impunand intreprinderilor un nivel de salarizare care nu mai scade (apararea puterii de cumparare);

- conventiile colective (acorduri intre patronat si salariati pe ramuri productive). Acestea deconecteaza evolutia salariilor de cea a productivitatii, planificand o crestere continua si regulata a salariilor, functie de vechimea in munca si de evolutia costului vietii. Costul muncii devine atunci un cost fix in locul unuia variabil. Piata este anchilozata.

Conform economistilor monetaristilor exista o rata naturala a somajului, un nivel sub care nici o politica economica de relansare nu ar putea cobori in mod durabil. De asemenea, economistii neoliberalii pun in evidenta existenta unui somaj voluntar (Job search), datorat cautarii unui loc de munca mai bun. Somerul prospecteaza piata muncii ramanand in cautarea unui loc de munca mai bun cata vreme castigul sperat va fi superior costului cautarii. Somerul voluntar este cel care refuza sa fie angajat la salariul de echilibru, deci propus pe piata.

Pentru economistul Keynes, nu exista o veritabila piata a muncii, ci un nivel global al locurilor de munca, ce depinde de nivelul productiei, el insusi stabilindu-se in functie de nivelul cererii efective. Deci Keynes considera somajul ca fiind cauzat de o cerere globala insuficienta si numai o politica economica avand ca obiectiv ocuparea deplina poate sa il resoarba. De altfel, politicile keynesiste de dupa razboi au reusit, in buna masura, sa reduca somajul la un nivel rezonabil, insa cu pretul scaparii de sub control a altor variabile, si in primul rand a inflatiei.

Dupa 1974, somajul a devenit un fenomen foarte complex. Dintre componentele sale retinem:

a) O componenta demografica. Se inregistreaza o crestere a populatiei active, datorita sporului demografic (in multe tari) si a sosirii pe piata, in numar sporit, a femeilor si tinerilor, superioara celei a locurilor de munca.

b) Un somaj de tip „keynesian'. Este vorba de un somaj consecutiv unei cereri mondiale ce se contracta incepand cu 1974.

c) Un somaj clasic. Este un tip de somaj datorat unui cost al muncii prea ridicat, ceea ce face angajarile nerentabile.

d) Un somaj de reconversie si de mutatie. Progresul tehnic se accelereaza, tehnologiile se schimba, activitatile se deplaseaza, calificarile se reinnoiesc. Categorii intregi de salariati sunt atinse in plin de aceste transformari ale aparatului productiv, in special muncitorii putin calificati si regiunile cu monoindustrie traditionala. In acest context, cererea se contracta, sporurile de productivitate permise de aceste modernizari suprimand locurile de munca.

Somajul contemporan este un somaj selectiv, ce atinge in particular anumite categorii profesionale sau sociale: tineri fara diplome, femei putin calificate, muncitori in varsta, straini etc.

De asemenea, durata medie a somajului este din ce in ce mai lunga, somajul peste un an fiind in crestere. Cu cat se ramane mai mult in somaj, cu atat reangajarea este mai dificila. Totodata, a crescut si ponderea persoanelor aflate intr-o zona intermediara intre situatia de somaj complet si cea de angajare pe perioada nedeterminata, o zona gri ce cuprinde un du-te-vino permanent intre perioade de inactivitate, de activitate partiala (contracte pe perioada determinata, timp redus de lucru) si perioade de strategii diverse. Aceasta si ca urmare a schimbarii strategiei de gestionare a locurilor de munca de catre intreprinderi: apelul sporit catre piata exterioara intreprinderii, concurentiala, in dorinta reducerii costurilor salariale si reflexibilizarii costului muncii, in detrimentul pietei interne (promovari din interior pe baza de vechime, fidelitate etc).

Piata muncii a cunoscut, astfel, multiple segmentari.


1.2. Politici de ocupare a mainii de lucru

1.2.1. Politici macroeconomice

a) Politica de relansare a cererii. Aceasta politica, de inspiratie keynesista, a esuat in fata constrangerii externe, deoarece relansarea cererii interne s-a tradus printr-o relansare a importurilor. Mai mult, relansarea cererii menajelor a favorizat o crestere a costului muncii (cresterea salariului minim, a prestatiilor sociale), ceea ce a alimentat „somajul clasic'.

b) Politica liberala se traduce prin restaurarea profiturilor (a caror pondere in evaluarea adaugata scazuse, in favoarea salariilor), care sa permita reluarea investitiilor si deci o diminuare a somajului. Aceasta politica, insotita de o scadere a sarcinii fiscale, inspirata de economistii ofertei, a avut un anumit succes in SUA, dar nu a determinat pretutindeni o scadere a somajului.

Se poate vorbi deci despre o neputinta a politicilor macroeconomice de combatere a somajului.


1.2.2. Politici specifice

a) Reducerea ofertei de munca. Ea poate fi favorizata prin urmatoarele masuri:

- devansarea varstei de pensionare;

- prelungirea perioadei de studii;

- reducerea timpului de munca;

- reducerea imigratiei, deci a fortei de munca straine.

b)Cresterea cererii de munca. Pentru a incita aceasta crestere, se pot adopta masuri ca:

- acordarea de subventii pentru crearea de locuri de munca (reduceri de sarcini sociale sau fiscale pentru intreprinderile care angajeaza)



- favorizarea crearii de intreprinderi mici si mijlocii care, pe total, creeaza mai multe locuri de munca decat marile intreprinderi;

- dezvoltarea competitivitatii pentru marirea exportului.

c)Ajustarea cererii la oferta de locuri de munca. Se pot facilita aceste ajustari prin instituirea anumitor ajutoare:

- ajutoare pentru formarea, calificarea solicitantilor de locuri de munca;

- ajutoare pentru favorizarea mobilitatii, a schimbarii meseriei;

- ajutoare pentru reconversia, pentru recalificarea personalului.

d) Tratamentul social al somajului. Consta in atenuarea efectelor somajului prin recursul la:

- indemnizatii;

- lucrari de utilitate colectiva;

- stagii diverse.



1.3. Salariul


1.3.1. Concept, functii

Categoria economica de salariu ocupa un rol important in teoria si in practica economica, exercitand o influenta directa asupra nivelului de trai si a calitatii vietii. In acelasi timp el contribuie la cointeresarea salariatilor, reflectandu-se asupra calitatii muncii depuse, asupra conditiilor desfasurarii acesteia si asupra cresterii aportului acestui factor de productie la asigurarea cresterii si dezvoltarii economice. Cunoasterea si clarificarea acestui concept are, din acest motiv, o mare importanta in fundamentarea deciziilor si a politicilor la nivel micro-sau macroeconomic.

Dar, mai intai de toate, salariul este un element al costului de productie, reprezentand remunerarea baneasca a muncii prestate de personalul unei unitati economice in anumite conditii tehnico-organizatorice si intr-o anumita perioada de timp.

Pe langa salariul propriu-zis, mai pot fi platite diferite sporuri, ore suplimentare, premii, indemnizatii pentru concedii s.a. Toate impreuna formeaza fondul de salarii. Marimea acestuia este in functie de numarul de salariati, de nivelul salariului nominal, de structura pe profesii, de complexitatea si intensitatea muncii s.a.

Spunem ca salariul este un element al costului de productie. Importanta e ponderea acestuia in totalul de costuri si aceasta difera de la o ramura la alta, ca si de la o firma la alta. Observabil e faptul ca ponderea respectiva este cu atat mai mare cu cat gradul de industrializare este mai scazut. Daca, din punct de vedere al reproductiei fortei de munca si pentru asigurarea unui nivel de trai mai ridicat, societatea este interesata ca nivelul general de salarizare sa fie cat mai ridicat, prin prisma costurilor de productie, firma este interesata, dimpotriva, in stabilirea unui nivel de salarizare cat mai coborat, care sa permita maximizarea profitului si sa raspunda cerintelor de crestere a eficientei economice. Important este si faptul ca cresterea salariilor sa aiba corespondent in cantitatea de bunuri si servicii produse, pentru a nu determina cresterea preturilor prin stimularea cererii solvabile, in conditiile mentinerii neschimbate a ofertei pe piata.

Dimensiunea salariului trebuie sa se intemeieze pe un sistem coerent de criterii, care, in unitatea sa, sa raspunda unor ratiuni de natura macro- sau microeconomica. Astfel de criterii trebuie sa fie in principal:

a) importanta economico-sociala a muncii prestate;

b)     complexitatea muncii: calificare, raspundere, conditii de munca;

c)     rezultatele obtinute.

Criteriul fundamental, determinant este ultimul; el ne da confirmarea finala a intregului sistem criterial, dar ponderile sunt diferite, in functie de factorii de influenta si mutatiile ce intervin pe piata muncii, ca si de natura productiei si de strategia dezvoltarii.

Dintre functiile salariului retinem:

- sursa principala de venit;

- mijloc de cointeresare;

- instrument de echilibru intre nevoile si resursele de munca

- instrument de echilibru intre cererea solvabila a populatiei si volumul de bunuri si servicii de care dispune societatea;

- mijloc de stimulare a cresterii productivitatii muncii si a eficientei economice.


1.3.2. Formele salariului

Salariul poate fi privit sub doua aspecte:

1. Salariul nominal, ce reprezinta suma de bani pe care salariatul o primeste in schimbul muncii sale. Marimea lui depinde de factori ca:

a) Pretul muncii, stabilit pe piata muncii prin mecanismul cererii si ofertei;

b) Evolutia situatiei economice. Marimea salariului evolueaza diferit, in situatii de criza sau recesiune, fata de cele de avant economic;

c) Politica de salarizare practicata. Ea consta intr-un ansamblu de masuri, luate de intreprinderi sau de stat, cu privire la nivelul salarizarii pe categorii socio-profesionale, pe domenii sau pe regiuni, la formele de salarizare practicate etc.

2. Salariul real, ce reprezinta cantitatea de bunuri si servicii pe care salariatii le pot procura cu salariul nominal primit, reflectand deci puterea sa de cumparare. Dinamica salariului real este determinata de factori ca:

- marimea salariului nominal;

- evolutia preturilor marfurilor si a tarifelor serviciilor;

- puterea de cumparare a banilor, ca rezultanta a primilor doi factori;

- nivelul fiscalitatii, al taxelor si impozitelor suportate din salariu;

- raportul de forte pe piata muncii, rezultatele revendicarilor si ale negocierilor salariale, ale conventiilor colective de munca.

In ultimele decenii, sindicatele au reusit sa impuna un sistem tip scara mobila al salariilor, in scopul adaptarii la evolutiile inflationiste. Potrivit lui economistului Andre Page, aceasta reprezinta „o institutie legala sau conventionala, destinata mentinerii nivelului salariului real ca urmare a cresterii costului vietii”. Mai mult, in unele tari a fost impus un asa-numit „salariu social”, prin care societatea isi asuma o serie de cheltuieli, garantand impotriva riscurilor la care salariatii sunt supusi. Este unul din rezultatele cele mai evidente ale politicii de redistribuire a veniturilor.

Nivelul salariilor difera mult de la o tara la alta, in functie de evolutia diferita si influenta mai mare sau mai mica a unor factori ca:

- pretul muncii, diferit pe diversele piete nationale;

- durata, intensitatea si complexitatea muncii, in functie de specificul fiecarei economii nationale si de apetitul diferit pentru munca al popoarelor;



- productivitatea muncii;

- valoarea monedelor nationale si deci puterile de cumparare diferite;

- conjunctura economica favorabila sau nefavorabila;

- nivelul de organizare al muncitorilor.


1.3.3. Forme de salarizare

Formele de salarizare ocupa un loc important in sistemul de salarizare si in utilizarea eficienta a fortei de munca, tradusa prin cresterea productivitatii muncii, ridicarea calitatii produselor si reducerea costurilor de productie. Unii autori considera ca modalitatile de salarizare sunt cel putin la fel de importante ca nivelul salariului insusi.

Formele de salarizare sunt, de fapt, mijloace de legare - cantitativa si functionala - a salariului de rezultatele muncii, dar si de control al utilizarii resurselor, de unde necesara lor flexibilizare si adaptare permanenta la realitati, in incercarea de optimizare in vederea atingerii scopurilor propuse.

Criteriile de alegere a diferitelor forme de salarizare tin de conditiile tehnico-materiale si organizatorice ale muncii, ca si de optiunile de politica economica, dar criteriul hotarator este eficienta economica.

Principalele forme de salarizare utilizate sunt:

1) Salarizarea pe unitatea de timp (in regie), sau in functie de timpul lucrat. Prezinta ca avantaje: garantia securitatii veniturilor, o atentie mai mare acordata calitatii si absenta constrangerii.

2) Salarizarea in acord este forma in care remunerarea salariatilor se face in functie de cantitatea de bunuri produse sau de operatii executate in unitatea de timp. Avantaje: nu mai e necesara supravegherea, stimuleaza cresterea cantitatilor produse, asigura o mai buna echitate a remunerarii.

Acordul poate fi:

a) Direct, prin aplicarea unui tarif constant, proportional cu numarul produselor sau operatiunilor executate;

b) Progresiv, prin aplicarea unui tarif progresiv o data cu cresterea cantitatii produse;

c) Global, cand o formatie de lucru isi asuma obligatia executarii intr-un anumit termen a unei productii stabilite, pentru care primeste o anumita suma globala.

3) Salarizarea pe baza de remiza sau cote procentuale. Se aplica in comert si servicii, iar veniturile personalului se determina proportional cu nivelul de salarizare a atributiilor stabilite pentru fiecare salariat.

Se mai pot practica diverse mixturi, combinatii ale formelor prezentate. O corelatie necesara este cea stabilita intre productivitatea muncii si salariu. Ea trebuie sa stea la baza proportiilor si echilibrelor micro- si macroeconomice, iar respectarea ei antreneaza o buna cointeresare si o folosire eficienta a mainii de lucru.

Sporirea productivitatii muncii trebuie sa constituie unica sursa de crestere a salariilor reale. Mai mult, in economie opereaza necesitatea cresterii mai rapide a productivitatii muncii in raport cu salariile, care sa satisfaca si interesele de acumulare-dezvoltare ale firmei.



2. Capitalul


Unul din principalii factori de productie il reprezinta capitalul. De el depinde, in buna masura, nivelul de dezvoltare al unei societati. Formarea capitalului intern este un proces dificil, ce se desfasoara in timp, prin acumularea excedentelor create la nivelul fiecarui agent economic. Aceasta presupune ca productia sa depaseasca consumul printr-o productivitate si o eficienta superioare.

Fiind limitat, se impune utilizarea judicioasa a capitalului disponibil, dandu-i-se intrebuintari potrivite, prin investirea lui in zone de competitivitate si profitabilitate maxima si valorificarea sa eficienta si adecvata cerintelor pietei, ale cererii solvabile interne si/sau externe.

In completarea capitalului intern, importul de capital poate fi dezirabil, cand este vorba de o infuzie de noi tehnologii, know-how tehnologic sau managerial, sau de capital financiar sub diferite forme (investitii directe, imprumuturi, asocieri sau alte forme parteneriale etc.) si cand se integreaza structurii interne si raspunde necesitatilor reale ale economiei nationale si intereselor acesteia.


2.1. Concept, clasificare si caracteristici

In sens larg, prin capital se intelege ansamblul bunurilor posedate de un individ sau de o societate. Din punct de vedere economic insa, opereaza distinctia intre bunurile sau mijloacele ce sunt reproductibile, sursa de venit si care constituie capitalul in sens restrans, si bunurile de consum sau veniturile ca atare. Deci nu toate bunurile sunt capital, ci doar cele ce sunt destinate si capabile sa produca alte mijloace de productie sau bunuri de consum si sa procure un venit.

O prima clasificare a capitalului se face in capital real si capital nominal.

Capitalul real este cel care are o valoare de sine statatoare, concretizat in mijloace de productie ce functioneaza efectiv in activitatea economica.

Capitalul nominal nu are o valoare reala, de sine statatoare si nu functioneaza efectiv in productie, ci constituie un titlu de proprietate asupra unor valori reale, ce da dreptul la insusirea de venit.

O alta clasificare cu care se opereaza se face in capital productiv si lucrativ.

Productive sunt capitalurile care, prin natura lor, nu pot servi decat la producerea de bogatii noi si au fost facute doar pentru aceasta (masini, instrumente, utilaje etc). Lucrative sunt capitalurile care, prin natura lor, servesc consumatiei, dar care, prin destinatia pe care le-o da proprietarul (vanzare, inchiriere, imprumut) pot aduce venit (exemplu: o casa, o haina etc).

O alta distinctie ce se impune este cea intre capitalul tehnic si capitalul contabil.

Capitalul tehnic reprezinta componenta principala a capitalului real si se constituie din ansamblul bunurilor reproductibile, capabile sa creasca eficacitatea muncii si sa aduca venit proprietarului. El se imparte in capital fix si capital circulant.

Capitalurile fixe participa la mai multe cicluri de productie, pastrindu-si forma, si-si transfera valoarea asupra noilor produse in mod treptat, pe masura uzurii (exemplu: cladiri, instalatii, masini, unelte, instrumente etc).

Capitalurile circulante sunt prelucrate si transformate in procesul de productie, schimbandu-si forma; ele servesc doar intr-un singur proces de productie si-si transmit dintr-odata intreaga valoare asupra noului produs (materii prime, materiale, combustibil, energie etc).

Mobilitatea capitalului se refera la aptitudinea acestuia de a avea mai multe utilizari, putandu-se transfera de la un tip de intrebuintare la altul.

Lichiditatea reprezinta capacitatea capitalului de a fi vandut pe piata si transformat in bani.


2.2. Capitalul tehnic. Importanta si factorii de eficienta



Capitalul tehnic are un rol esential in dezvoltarea unei economii. El poate face munca mai usoara si multiplica in mod considerabil capacitatea de transformare-integrare-utilizare a elementelor naturii. Evident ca nu numai volumul, ci mai ales calitatea capitalului tehnic, parametrii sai tehnico-economici au o importanta deosebita in cresterea productivitatii si eficientei economice. Un indicator indirect de reflectare a calitatii capitalului fix il constituie coeficientul de innoire, calculat prin raportul dintre volumul capitalului fix, pus anual in functiune, si cel existent la inceputul anului.

Calitatea capitalului fix mai este reflectata si de structura acestuia, respectiv de ponderea partii sale active numita capacitate de productie.

Un alt indicator important il reprezinta productivitatea capitalului, obtinuta prin aportul dintre valoarea productiei obtinute si cantitatea capitalului utilizat. Raportul invers ne da necesarul relativ de capital pe unitatea de produs.

Eficienta si productivitatea capitalului tehnic depind de modul de utilizare. Progresul tehnic si presiunea concurentei determina firmele sa-si imbunatateasca continuu indicii de utilizare a capitalului, sa-si optimizeze tehnologiile de fabricatie, sa-si ridice nivelul tehnico-productiv al activitatii.

Capitalul trebuie privit nu numai sub aspect tehnic, ci si valoric, in expresie baneasca, ca si procesul de productie insusi. Pe parcursul functionarii, capitalurile fixe suporta un proces de uzura. Valoarea corespunzatoare uzurii trece asupra noului produs, se include in costul acestuia si se recupereaza prin pretul sau de vanzare, constituind fondul de amortisment ce se va utiliza pentru inlocuirea capitalurilor fixe, la scoaterea acestora din folosinta. Uzura capitalului fix este de doua feluri: fizica si morala.

Prin uzura fizica se intelege pierderea treptata a proprietatilor tehnice de exploatare si, implicit, a valorii capitalului respectiv, ca urmare a utilizarii sale in activitatea economica sau degradarii lui naturale. Potrivit specificului lucrarilor executate si regimului de functionare, trebuie instituite si respectate norme tehnice care sa evite degradarea prematura a capitalului.

Uzura morala consta in deprecierea valorica si tehnico-productiva a capitalului fix inainte de expirarea duratei sale normate de folosinta, deci de uzura sa fizica, ca urmare a evolutiei progresului tehnic. Ea poate fi de gradul I, cand deprecierea se produce ca urmare a aparitiei unor echipamente noi mai ieftine, si de gradul II, urmare a aparitiei unor echipamente mai productive. O preocupare a fiecarei firme este recuperarea integrala a valorii capitalului fix, prin amortizare, inainte de uzura sa fizica sau morala. Amortizarea reprezinta expresia valorica a uzurii. Marimea ei anuala se obtine raportand valoarea capitalului fix la durata normala de functionare, in ani.

In atentia intreprinderii trebuie sa se afle si utilizarea eficienta a capitalului circulant, reducerea consumurilor pe unitate de produs, utilizarea eficienta si profitabila a capitalului avansat.



2.3. Profitul

In sens larg, profitul este inteles ca diferenta dintre veniturile si cheltuielile unui agent

economic, demonstratia unei activitati eficiente, tradusa printr-un rezultat financiar pozitiv. Economistul Andre Page considera ca „profitul brut reprezinta suma rezultatelor financiare pozitive, dobandite, intr-un anumit interval de timp, de catre o persoana fizica sau juridica din diferitele domenii de activitate”.

In sens restrins, profitul reprezinta o parte importanta din produsul net sau din valoare nou creata la nivel microeconomic. El se autonomizeaza ca forma a produsului net din ratiuni economice, pentru ca profitul are menirea de a asigura, pe de o parte, resursele pentru autofinantarea intreprinderii, iar pe de alta parte, resursele pentru cointeresarea salariatilor. Prin urmare, el indeplineste si rolul de instrument de conducere a firmelor si de stimulare materiala a salariatilor, in vederea desfasurarii unei activitati eficiente.

Profitul poate fi creat atat in sfera productiva, cat si in procesul de circulatie a bunurilor fi serviciilor, o data cu realizarea valorii marfii. Dobandirea efectiva a profitului presupune ca gama sortimentala, cantitatea si calitatea productiei sa raspunda si sa se adapteze cererii solvabile pe piata.

Economistul Francois Perroux numea profitul „motorul esential al societatii. Proprietarii, oricare ar fi ei, agricultori sau industriasi, au interesul de a produce cat mai mult posibil, punand in aplicare cele mai bune mijloace. Concurenta intre ei, fiscalitatea si alti factori ii obliga sa restituie o parte din acest profit colectivitatii. Cu toate ca repartitia finala a bogatiei nu este echitabila, eficacitatea acestui motor nu poate fi contestata”. Marimea si dinamica profitului reflecta, in mod sistematic, calitatea intregii activitati a agentilor economici, constituind principalul ei indicator calitativ. El joaca mai bine acest rol intr-un anumit mediu economic, in care costurile de productie sunt corect calculate, iar preturile rezulta din mecanismele de piata libera, fara a fi impuse.

Profitul poate fi considerat ca:

1) Profitul brut El este egal cu cifra de afaceri minus remuneratia aporturilor productive, altele decat cele cuvenite intreprinzatorului;

2) Profitul minimal sau profit necesar, reprezentand suma remuneratiilor minimale ale diferitelor aporturi productive ale intreprinzatorului si ale celor delegate altor persoane (dobanda la capital, salariul conducatorilor, recompensa de risc si initiativa);

3) Profitul pur sau profitul net, egal cu eventualele diferente pozitive intre profitul brut si cel minimal.

In societatile pe actiuni moderne, de repartizarea profitului beneficiaza si membrii consiliilor de administratie, actionarii, managerii, salariatii si intreprinderea insasi, prin realizarea unor eventuale rezerve sau constituirea unui fond de dezvoltare, cercetare s.a.m.d.

In consecinta, drept functii principale ale profitului pot fi considerate urmatoarele:

1) Orientarea generala a activitatii economice Profitul incita la orientarea initiativelor, muncii si capitalurilor in zonele de profitabilitate maxima;

2) Sursa principala de autofinantare. Profitul permite degajarea si angajarea resurselor necesare acoperirii cheltuielilor (cointeresand in reducerea acestora) si asigurarii cresterii economice;

3) Instrument de stimulare economica, de starnire a interesului economic, a initiativei si asumarii riscului si a infruntarii incertitudinii;

4) Mijloc de control a eficacitatii demersului economic. El masoara eficienta utilizarii factorilor de productie in interesul firmei si la cererea pietei, deci pentru satisfacerea adecvata a dorintelor consumatorilor;

5) Indicator sintetic al activitatii economice:

Nivelul profitabilitatii sau al rentabilitatii intreprinderilor se exprima cu ajutorul ratei profitului, determinata prin raportul dintre profitul obtinut intr-o anumita perioada de timp si costul de productie inregistrat in aceeasi perioada, deci:



Acest indicator reflecta masura in care o unitate economica reuseste sa valorifice factorii ce concura la realizarea profitului: volumul si structura productiei, calitatea acesteia, nivelul costurilor de productie, viteza de rotatie a capitalurilor s.a.





Document Info


Accesari: 2335
Apreciat: hand-up

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site


in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare



});

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2024 )