Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































Sectorul public

management












ALTE DOCUMENTE

BAZELE PRACTICII MANAGERIALE ANUL II
MANAGEMENT FINANCIAR. CONCEPT, FUNCŗII
MARCA PRODUSELOR ĪN PROMOVAREA VĀNZĂRILOR
Cauzele aparitiei si mentinerii stresului organizational
TEMATICA EXAMENULUI DE LICENTA 2007-2008 management turistic si comercial
TEME SPECIFICE DE MANAGEMENT
RAPORT ASUPRA STUDIULUI DE CAZ NR.3 'JOHN HIGGINS GOES NATIVE IN JAPAN'
ESTETICA SI EXPRIMAREA UNUI MAGAZIN
ISTORICUL STIINTEI MANAGERIALE
Managementul resurselor umane

Sectorul public

Sectorul public este o institutie sociala ubicua īn societatile moderne care a crescut īn marime si complexitate īn ultimii 50 ani.  Atāt īn sectorul public, cāt si īn cel privat, au loc interac 18518o148s tiuni sociale īntre actori ce conduc la o anumita configuratie de alocare a capialurilor. Sectorul privat este īn general vazut ca fiind guvernat de piata, de mecanismele cererii si ofertei, īn timp ce īn sectorul public prevaleaza alegerile colective si implementarea prin decizii administrative. De asemenea, principiile de actiune ale actorilor sunt percepute diferit: pe piata, īn sectorul privat, predomina conceptia actiunii rationale, utilitariste, ce urmareste maximizarea propriului interes, īn timp ce īn sectorul privat actorii sunt ghidati de un etos al interesului public, de valori colective.



Conceptiile clasice asupra distinctiei public - privat se estompeaza īnsa īn abordarile actuale: pe de o parte, sectorul privat devine infuzat cu reglementari ce promoveaza deziderate si valori colective, pe de alta parte comportamentul actorilor īn sectorul public este perceput ca fiind deasemenea ghidat de logica propriului interes (modelele de tip public choice). Distinctia īntre sectoare nu mai este una fundamentala, ci se refera mai degraba la regulile jocului si alocarea stimulentelor pentru actiune. Mecanismele pietei, ale cererii si ofertei se aplica deopotriva sectorului privat, dar si celui public, la fel cum constrāngerea actiunii individuale prin decizii colective este prezenta si īn sectorul privat.

Raportul dintre cele doua sectoare se modifica fundamental īn secolul al XX-lea. Din datele FMI rezulta o crestere constanta a sectorului public īn ultimii 130 ani: astfel, daca media pe glob in 1870 era de 10% din PIB, 19,6% īn 1920, 28% īn 1960, 41.9% īn 1980 si 45% īn 1996.

Īn zona Euro, īn 1965 media era de 26.9% din PIB, 38.1% īn 1985, apoi 38% īn 1990 si 36.5% īn 2000.

Cu toate acestea, cresterea nu a fost una liniara. Principala componenta reflectata īn cresterea accelerata a sectorului public dupa anii '50 se refera la transferurile facute de catre stat (Jackson, 2003) ceea ce sustine afirmatia ca inegalitatile īn distribuirea cresterii economice au fost percepute ca inechitabile determinānd un sprijin consistent pentru programele sociale. Astfel, anii '60 - '70 au īnsemnat o crestere fara precedent a sectorului public datorita programelor sociale asistentiale ale statului bunastarii, īn timp ce anii '80 - '90 au constituit īncercari de a reduce dimensiunile sectorului public īn special din considerente de eficienta si pentru a reduce deficitele publice īn crestere. Reducerea a īnsemnat fie privatizare, fie cedarea responsabilitatilor catre nivele inferioare ale guvernarii (descentralizare pe principiul subsidiaritatii), fie introducerea mecanismelor de piata libera īn interiorul sectorului public. Clasic, sectorul public si guvernarea sunt un raspuns la ceea ce se numeste "esecul pietei"; se considera ca piata este institutia sociala dezirabila si, numai acolo unde aceasta esueaza (furnizarea bunurilor publice, situatiile de monopol, de asimetrie informationala) trebuie sa intervina statul. Totusi, Musgrave (1998) afirma ca atāt piata cāt si statul sunt institutii imperfecte (flawed institutions); asemenea esecului pietei, putem vorbi si de esecul guvernarii. Problema ar fi identificarea raportului optim dintre piata si guvernare.

Rolul sectorului public. Discutiile despre marimea sectorului public trec īn plan secund, pentru a face loc dezbaterilor pe tema a ceea ce face sau ar trebui sa faca guvernarea, mai precis a rolului sectorului public. Discutiile privind marimea acestuia se lovesc pe de alta parte de inexistenta unui indicator unanim acceptat de masurare a sectorului public: putem discuta de cheltuielile guvernarii, de transferurile pe care le realizeaza (incluzānd aici si redistribuirea), de forta de munca angajata, de patrimoniul public

Lane (2000) mentioneaza trei sarcini generale ale sectorului public:

(1). alocarea sau furnizarea de bunuri si servicii;

(2). asigurarea unui venit sau transferurile īn interiorul societatii;

(3). reglementarea sau crearea si monitorizarea de reguli economice īn special pentru sectorul privat, dar cu aplicabilitate īn sectorul public deopotriva.

Dealtfel, putem considera ca reglementarile care opereaza īn sectorul privat constituie practic incidente ale sectorului public din moment ce ele restrāng (limiteaza) sfera alegerilor private, autonome: ele constituie o interventie a alegerii colective īn alegerea individuala s,i din acest punct de vedere, sunt parte a sistemului public.

Musgrave (1995) vorbea de trei mari roluri:

1. de alocare a resurselor prin corectarea imperfectiunilor pietei    2. distributiv - realizarea unei societati juste, echitabile

3. de stabilizare: controlarea cresterii economice, a inflatiei, a somajului prin managementul masei monetare dar si al cererii (paradigma keynesiana).

Conform Lane, (apud Miroiu, 1999), sectorul public vizeaza:

·         institutiile si organizatiile prin care se iau decizii publice, precum si consecintele acestora, prin opozitie cu deciziile autonome ale indivizilor;

·          consumul, investitiile si transferurile facute de guvernare. Consumul si investitiile privesc mecanismele de alocare a resurselor si se leaga deci mai mult de preferintele cetatenilor - consumatori; transferurile privesc mecanismele de redistribuire a resurselor si depind de conceptiile dominante īn societate despre echitate si dreptate sociala;

·          productia de catre stat a bunurilor: a) statul detine īn proprietate mijloace de productie si produce direct unele bunuri; b) statul furnizeaza anumite bunuri (nu neaparat producāndu-le; el poate sa realizeze acest lucru prin mecanismul comenzilor de stat catre organizatii din sectorul privat); c) statul angajeaza forta de munca: el este, īn societatile moderne, cel mai mare angajator.

-          īn tarile OECD consumul variaza īntre 9 si 26% din PIB;

-          īn tarile OECD, forta de munca angajata īn sectorul public variaza īntre 8 si 32% din totalul fortei de munca angajate, cu o medie de 18%.

Concret, instrumentele guvernarii sunt:

Ų       Oferta de bunuri si servicii (aloca resurse, redistribuie resurse)



Ų       Productia de bunuri si servicii, de obicei vāndute cetatenilor (utilitati publice);

Ų       Subventia productiei private de bunuri si servicii;

Ų       Reglementarile economice si sociale: impunerea drepturilor de proprietate, licentierile, autorizarea, reglementarea pietei muncii, reglementare financiara, a calitatii etc.

Exista mai multe optiuni cu care se confrunta guvernarea īn privinta furnizarii bunurilor si serviciilor (Lane, 2000):

  1. finantarea: sa se faca de catre guvernare sau de catre utilizator;
  2. productia sau furnizarea de servicii poate fi facuta de catre guvern (inhouse) sau de catre furnizori privati (outhouse);
  3. metoda de a obtine serviciile unui agent, fie el public sau privat se poate face fie prin competitie sau prin decizie administrativa. Īn timp ce decizia administrativa presupune alocarea unui buget pentru productia inhouse, competitia presupune licitatie sau licentierea unor operatori privati (pe piata telecomunicatiilor de exemplu, licentierea operatorilor GSM sau 3G sau acreditarea universitatilor);
  4. proprietatea, cui īi revin drepturile de proprietate asupra mijloacelor fixe (a actiunilor, stock-ului): proprietatea poate fi a statului (birourile sau īntreprinderile detinute de stat) sau poate fi una privata, sau mixta.
  5. reglementarea - decizia de a reglementa sau nu furnizarea bunurilor si serviciilor - ex. asigurarile (finantarea, productia, metoda, proprietatea toate sunt private, dar furnizarea si consumul sunt reglementate).

Totusi, guvernarea (governance) nu se exercita doar prin intermediul guvernului central (national government). Exista mai multi actori care actioneaza deopotriva īn sectorul public:

1. guvernele la diferite niveluri de agregare: cel central, dar si cele locale sau supranationale;

2. birourile publice;   3. organizatii non-profit;   4. agenti economici;  5. populatia ca atare, sectorul informal.

Interactiunea īntre acesti actori are loc īntr-un mediu puternic institutionalizat; acesta include reguli ale jocului īn domeniul public (acces egal, nediscriminare, reguli clare privind competitia, calitatea, etica etc.), reguli privind licitatia si contractarea lucrarilor si serviciilor publice, monitorizarea acestora etc.

Statele Unite utilizeaza mai multe reglementarile si mai putin oferta, īn timp ce Franta sau Germania utilizeaza mai mult oferta (inclusiv productia) si mai putin reglementarile.

"Steering, not rowing" o sintagma propusa de Osborne si Gaebler (1993) prin care ei statueaza faptul ca guvernarea ar trebui sa se ocupe de stabilirea politicilor, obiectivelor, nivelelor de realizare, iar implementarea propriu-zisa sa fie lasata īn seama sectorului privat prin "contractarea" bunurilor si serviciilor oferite.

Reglementarile cresc īn numar (Uniunea Europeana e cel mai bun exemplu), dar ele īsi schimba tinta de la restrictionarea competitiei catre īncurajarea acesteia, fortānd sectorul privat sa fie mai eficient prin competitie, dar cu precizarea standardelor de respectat īn diverse domenii (protectia muncii, a mediului, a calitatii, nediscriminarea etc.)

Economistul britanic din secolul al XVIII-lea, Adam Smith, spunea, īntr-o abordare minimalista a statului ca datoriile acestuia ar fi:

-          protejarea societatii de violenta si invazia altei societati;

-          protejarea fiecarui cetatean de intruziunea si injustitia provocata de un altul (administrarea justitiei);

-          constituirea unei infrastructuri.

Toata discutia se rezuma la prevalenta economicului asupra politicului sau viceversa; īn alti termeni, cāta libertate trebuie lasata alegerilor individuale care, prin agregare, vor constitui o societate prospera (īn orice caz eficienta din punctul de vedere al optimului Pareto) si cāt trebuie decis prin alegeri colective si impus prin coercitie de catre stat.

Pozitia minimalista exprimata de Smith a īnlocuit mercantilismul anterior introducānd principiile economiei de piata si a condus astfel la crestere economica. Totusi odata cu aceasta au aparut si efecte negative: exploatarea copiilor, conditii precare de locuit pentru multi cetateni, sistem de sanatate publica precar etc.

Otto  Von Bismarck - 1880 - īnceputul statului bunastarii - a vazut avantajele electorale īn furnizarea de bunuri publice cetatenilor. Īncepānd cu secolul XX, īn mare parte din considerente electorale, īn Germania, urmata de alte state europene, se impune conceptia statului bunastarii, a programelor asistentiale oferite de stat pentru cei aflati īn nevoie, conceptie ce treptat a devenit tot mai inclusiva ajungānd sa cuprinda toti cetatenii, īn faimoasa expresie a grijii statului fata de cetatean de la nastere si pāna la moarte. Tot mai multe resurse sunt alocate de catre stat, prin decizii politico-administrative, astfel ca politicul prevaleaza asupra pietei, actiunea colectiva asupra celei individuale.




Perioada de dupa cel de-al doilea razboi mondial a cunoscut o crestere a solutionarii politice (reglementare, redistribuire etc.) īn cadrul societatii (Maier, 1987, apud. Pierre si Peters, 2000). Proiecte precum "The Great Society" īn Statele Unite sau "The Strong Society" īn Suedia aveau īn vedere cresterea cheltuielilor publice pentru furnizarea ampla unor unor servicii publice precum educatie, sanatate, infrastructura, combaterea saraciei, fapt ce determina astfel cresterea interventiei guvernarii īn economie. Ele īsi propuneau sa dezvolte societatea dupa un anumit model, o conceptie, promovānd un model social dezirabil; se urmarea o conceptie holista, organica, de creare a unei societati puternice. Perioada ce a urmat, pāna īn anii '90, a cunoscut cea mai mare expansiune a sectorului public, oferirea de servicii publice comprehensive (sanatate, educatie, servicii sociale, infrastructura, utilitati etc.) ce au fost rezumate īn sintagma statul bunastarii. Statul asistential era astfel conceput īncāt sa poarte de grija indivizilor "de la nastere pāna la moarte" (from the cradle to the grave (Beveridge, 1942 apud McLaughlin et all, 2001)), societatea asumāndu-si responsabilitatea bunastarii fiecarui individ. Cresterea economica de la īnceputul secolului din majoritatea statelor moderne si, mai tārziu, consecintele celor doua razboaie necesitau interventia guvernamentala atāt pentru solutionarea problemelor sociale cauzate de rapida dezvoltare economica[1], cāt si pentru re-construirea societatilor afectate de razboi (īn special īn privinta infrastructurii). Pe de alta parte, impunerea keynesianismului ca paradigma economica dominanta īncepānd cu anii '50 a favorizat cresterea cheltuielilor publice pentru a asigura stabilitatea economica. Tanzi si Schuknecht (2000) arata ca marimea sectorului public a crescut constant īn primele noua decade ale secolului XX, cresterea fiind īnsa mai accentuata īn anii '60 - '70. Astfel, din datele Fondului Monetar International, rezulta ca  la nivel mondial, īn medie, sectorul public, masurat ca pondere a cheltuielilor guvernamentale īn produsul intern brut, a crescut de la 19,6% īn 1920 la 28% īn 1960, 41,9% īn 1980 si 45% īn 1996. Principala componenta reflectata īn cresterea accelerata a sectorului public dupa anii '50 se refera la transferurile facute de catre stat (Jackson, 2003) ceea ce sustine afirmatia ca inegalitatile īn distribuirea cresterii economice au fost percepute ca inechitabile determinānd un sprijin consistent pentru programele sociale. Statul bunastarii presupune īnsa cresterea foarte accentuata a cheltuielilor publice, iar brirocratia sistemului public determina o alocare ineficienta a resurselor. Crizele economice ale anilor '80 problematizeaza īn mod dramatic fezabilitatea statului asistential.

Neo-clasicismul

Īncepānd cu anii 1970, scoala economica neo-clasica cāstiga tot mai mult teren iar schimbarea de paradigma se reflecta si īn perceptia publica asupra rolului guvernarii.

Īn practica, schimbari majore au loc īn Marea Britanie īn timpul guvernarii Thatcher īncepānd cu 1979 si īn Statele Unite, īncepānd cu 1980 īn guvernarea Reagan. Paradigma neo-clasicista considera ca nu exista un specific valoric sau comportamental al sectorului public, acesta trebuie sa furnizeze bunuri si servicii, iar perfomanta trebuie sa fie similara cu cea din sectorul privat.

Neo-clasicismul asuma:

  1. rationalitatea indivizilor;
  2. eficienta pietelor: acestea nu sunt doar eficiente, dar se si auto-reglementeaza, fiind mecanismul social preferat de alocare a resurselor - acolo unde pietele esueaza (problema bunurilor colective sau cea a costurilor tranzactionale - conceptia lui Williamson) trebuie sa intervina sectorul public, dar strict limitat la rezolvarea problemelor nesolutionate de catre piata. Economistul institutionalist Williamson considera ca "la īnceput au fost pietele" asumānd prevalenta ontologica a acestora.

Anthony Downs - comportamentul birocratului ca actor rational

  1. oficialii īsi au propriile scopuri pe care le urmaresc īn mod rational
  2. Interesele oficialilor se refera la: putere, prestigiu, bani, securitate, loialitate fata de o idee

Functiile de baza ale guvernarii:

  1. furnizarea infrastructurii economice: drepturi de proprietate, impunerea contractelor, standarde de masura, moneda
  2. furnizarea de bunuri colective
  3. solutionarea conflictelor, mentinerea ordinii sociale; protectia sociala
  4. mentinerea competitiei
  5. protejarea resurselor naturale
  6. asigurarea unui acces minim la bunuri si servicii: saracie, somaj; chiar si cei mai libertarieni sustin ca o minima diminuare a saraciei este necesara
  7. stabilizarea economiei prin bugetul public



[1] Cresterea economica nu este īntotdeauna (īn realitate niciodata) o miscare de tip optim Pareto, ceea ce īnseamna ca, īn ciuda faptului ca economia creste global (ceea ce se reflecta īn cresterea PIB-ului), exista si actori care pierd. Pierderile acestora, unele foarte accentuate, sunt, īntr-o masura variuabila, compensate prin intermediul programelor sociale, prin redistribuirea unei parti a cresterii economice.













Document Info


Accesari: 5246
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )