Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































TEORIA RECUPERARII ACCIDENT VASCULAR

medicina












ALTE DOCUMENTE

Diagnostic
10 sfaturi pentru femeile care sufera de sindromul premenstrual
ASPACARDIN - acidum asparticum
BOLILE ENDOCRINE - Bolile glandei tiroide
MORFO-FIZIOLOGIA PULPEI DENTARE STRUCTURA PULPEI DENTARE
GRUPA SPECIALITATILOR CHIRURGICALE
ACCIDENTE ALERGICE
Atacul de panica si tulburarile cauzate de panica
Medicina de familie
Herpesul labial, o leziune recurenta

TEORIA RECUPERĂRII ACCIDENT VASCULAR

Recuperarea urmareste refacerea unor functii diminuate, cresterea nivelului functional sau realizarea unor mecanisme compensatorii în situatii de readaptare functionala.

În cazul hemiparezelor/ hemiplegiilor recuperarea trebuie sa înceapa din stadiul acut cât mai devreme posibil, când pacientul este stabilizat medical, tipic dupa 24-36 de ore. Hemoragiile cerebrale pot sa amâne începerea tratamentului kinetic pâna la stabilizarea hemoragiei, adica în medie pâna la 10 zile.



            2.1 Principiile procesului de recuperare

1.      Principiul "Primum non nocere"

Principiul de baza al oricarui tratament, vechi cât stiinta medicala, este acela de a nu face niciodata rau, ci de a îmbunatati starea sanatatii pacientului. În domeniul aplicarii exercitiului fizic în scop terapeutic, responsabilitatea se împarte între medicul care stabileste diagnosticul si kinetoterapeutul care prescrie si aplica tratamentul complex. Se recomanda ca bolnavului sa i se faca primul control medical în prezenta kinetoterapeutului, pentru a-i favoriza o cunoastere cât mai temeinica a pacientului si al diagnosticului.

Pentru ca baza tratamentului o constituie exercitiul fizic, condus si aplicat de kinetoterapeut, acestuia îi revine cea mai mare parte din responsabilitate. El este cel care are legatura zi de zi cu bolnavul, dozeaza efortul, urmareste progresele, ia masure impuse de aparitia unor situatii neprevazute, colaborând în permanenta cu medicul, sesizându-i modificarile survenite în starea de sanatate generala si locala a bolnavului.

Kinetoterapeutul va avea cât mai temeinice cunostinte referitoare la efectele exe 16316e48q rcitiului fizic si la diagnosticul bolnavului. Tot el este acela care trebuie sa schimbe metodele de tratament în functie de diferitele reactii ale bolnavilor. Kinetoterapeutul trebuie sa dea dovada de tact pedagogic, de întelegere si apropiere sufleteasca, pentru a câstiga încrederea bolnavului în efectele mijloacelor de tratament pe care le executa.

2.      Principiul cunoasterii temeinice a diagnosticului, a starii generale de sanatate si a deficitului functional

La baza începerii oricarui tratament sta diagnosticul. În functie de aceasta si de starea generala a sanatatii a celui în cauza se poate intui un plan de tratament cu aplicarea celor mai potrivite mijloace.

În urma evaluarilor functionale se stabilesc obiectivele si mijloacele de tratament, indicatiile si contraindicatiile.

Pentru ca diagnosticul nu se mentine într-o stare fixa, indicatiile si contraindicatiile vor fi adaptate permanent în functie de îmbunatatirea sau înrautatirea starii de sanatate.

Pe parcursul tratamentului eficacitatea metodelor aplicate se va aprecia prin compararea indicilor stabiliti la evaluarea initiala.

3.      Principiul precocitatii tratamentului

Tratamentul pentru recuperarea functionala prin mijloace kinetoterapeutice trebuie tnceput cât mai devreme. Factorul timp este dusmanul principal: cu cât miscarile se reiau mai repede, cu atât mai rapida si mai sigura va fi vindecarea.

În cazul paraliziilor se va respecta principiul progresivitatii lente pentru a putea dezvolta controlul constient al unitatilor motorii.

4.      Principiul individualizarii tratamentului

Acidentele vasculare cerebrale se pot întâlni la toate categoriile de persoane atât femei cât si barbati. Datorita acestui fapt nu se poate indica un tratament tip, universal valabil.

Instituirea tratamentului trebuie sa tina seama de o serie întreaga de factori, fiecare dintre ei având importanta lui. Acestia se pot împarti în trei categorii:

a)      factori legati de cel bolnav

b)      factori generati de natura acidentului vascular

c)      factori determinati de calitatea tratamentului

a) factori legati de cel bolnav

Bolnavul trebuie cunoscut temeinic, iar tratamentul individualizat pe baza tuturor datelor care pot influenta într-un fel sau altul evolutia lui.Terapeutul trebuie sa-l ajute pe pacient cu necesarul minim. Exercitiile nu trebuie sa fie plictisitoare, deoarece pacientul poate sa oboseasca si mental, nu numai fizic. Pacientul trebuie sa învete sa-si inhibe musculatura inutila care se contracta într-un exercitiu. Exercitiile cu rezistenta nu sunt de dorit la hemiplegici, deoarece nu este un obiectiv câstigarea fortei musculare, ci aparitia activitatii contractile, a controlului motor în muschiul respectiv.

b)      factori generati de natura acidentului vascular

Evolutia tratamentului de recuperare este în strânsa relatie cu acidentul propri-zis si cu o serie întreaga de aspecte legate de el. Gravitatea acidentului determina în mod firesc durata recuperarii functionale.

c)      factori determinati de calitatea tratamentului

Rezultatele obtinute în urma unui tratament de calitate prin mijloace kinetoterapeutice sunt sigure, în majoritatea cazurilor. Ele însa se obtin încetul cu încetul, imperceptibil de la o zi la alta, dar se cumuleaza cu certitudine în vederea recâstigarii integrale a calitatilor fizice.

Tratamentul cu ajotorul exercitiului fizic trebuie început la momentul potrivit, acesta fiind deseori cheia succesului. Întârzierile sunt hotarâtoare în transformarea bolnavului în purtatorul unor sechele recuperabile numai cu ajutorul unor interventii chirurgicale secundare sau chiar irecuperabile.

5.      Principiul gradarii efortului

Gradarea efortului este obligatorie si de importanta hotarâtoare în gimnastica medicala de recuperare. Desi accidentul afecteaza de obicei numai o parte a corpului, totusi el drept consecinta scoaterea bolnavului din activitatile cotidiene.

Efortul localizat la segmentele afectate trebuie sa urmeze o curba usor ascendenta, atât în cadrul unei lectii, cât si de-a lungul întregii perioade de tratament. Aceasta curba trebuie sa fie cât mai aproape de limita superioara a posibilitatilor functionale, pentru a realiza însanatosirea în timpul cel mai scurt. Trecerile de la usor la greu, de la cunoscut la necunoscut, de la simplu la complex sunt reguli ce se impun a fi respectate. Se va începe cu exercitii elementare, si dintre cele mai usoare, se va trece apoi la exercitii mai complexe si din ce în ce mai multe.

6.      Principiul participarii active si constiente

Tratamentul de recuperare corect si eficient pretinde o colaborare strânsa între kinetoterapeut si bolnav. Cunostintelor si expierentei kinetoterapeutului în ilustrarea si conducerea tratamentului trebuie sa li se adauge participarea constienta a pacientului. Fiecare exercitiu în parte, de la miscarile pasive pâna la exercitiile cu efort maxim, trebuie executat constient, nu automat, aceasta cu atât mai mult cu cât orice exercitiu fizic executat incorect sau necontrolat poate face mai mult rau decât bine, si mai ales în prima parte a tratamentului de recuperare.

Înainte de orice, bolnavul trebuie sa fie convins de necesitatea tratamentului de recuperare si de urmarile lui favorabile. Neexistând alta cale terapeutica, decât cea cu ajutorul exercitiului fizic, subiectul trebuie sa învete notiuni sumare de anatomie si fiziologie musculara si articulara, îndeosebi referitoare la segmentele afectate. Din acest bagaj de cunostinte nu vor lipsi date de biomecanica exercitiului fizic si nici date referitoare la tehnica de recuperare.

7.      Principiul continuitatii tratamentului pâna la recuperarea integrala a capacitatii functionale

Tratamentul prin mijloace kinetoterapeutice este de lunga durata. Într-o masura mai mare decât la orice alt tratament medical, întreruperile nu înseamna numai oprirea evolutiei favorabile ci si un important regres, proportional cu durata întreruperii.

8.      Principiul asigurarii conditiilor de igiena

Efectuarea cu succes al tratamentului prin gimnastica medicala presupune respectarea tuturor conditiilor de igiena, ele se pot împarti în:

ü      Igiena individuala a bolnavului

ü      Igiena salii de kinetoterapie

ü      Educarea sanitara privind aplicarea si respectarea regulilor de igiena

Sala de kinetoterapie se recomanda sa fie spatioasa, curata, bine aerisita, iar aparatele judicios amplasate, verificate periodic si întretinute permanent în conditii optime de functionare.          

2.2 Metode si mijloace kinetice utilizate în procesul de recuperare

Metoda Kabat

,,Folosirea unor stimuli proprioceptivi variati, care se adauga la eforturile voluntare ale bolnavului, are ca urmare facilitarea functiei si o contractie musculara mai puternica decât cea care poate fi provocata numai prin efort voluntar".[1]

 Facilitarea maxima se obtine prin exercitiu intens, cu maximul de efort si rezistenta. Autorul subliniaza ca miscarea pasiva nu realizeaza nimic în mod direct în ceea ce priveste ameliorarea functiei muschilor paralizati, întrucât nici-un fel de activitate voluntara nu este provocata în grupurile motorii.

Mijloace terapeutice - procedeele de facilitare folosite în procesul de reeducare sunt:

1. Rezistenta maxima - se opune miscarii active a pacientului pâna la anularea ei, obligând muschiul respectiv sa se contracte izometric.

2. Întinderea (Elongarea muschiului) - un muschi paralizat poate deveni activ prin întinderea lui, daca i se aplica o rezistenta

3. Schemele globale ale miscarii Kabat constata ca schemele de miscare globala pe diagonala si pe spirala sunt de obicei mai eficace, în ceea ce priveste facilitarea, decât schemele de miscare pe linie dreapta. Schemele de exercitii globale prezinta avantajul ca implica în miscare un numar mare de grupe musculare, tratamentul adresându-se mai multor muschi interesati, obtinându-se astfel rezultate mai rapide.



4. Alternarea antagonistilor - reprezinta o tehnica de îmbunatatire a metodei Kabat. Aceasta tehnica consta în a excita contractia unui muschi si a facilita contractia lui, prin contractarea în efort a antagonistului sau.

Metoda Bobath

Metoda Bobath se adreseaza tratamentului asa-ziselor ,,paralizii spastice". Mijloacele terapeutice se bazeaza pe doua principii:

·        Inhibitia sau suprimarea activitatii tonice reflexe, cu rezultatul reduceri si reglarii tonusului muscular.

·        Facilitarea integrarii reactiilor superioare de ridicare si echilibru în secventa dezvoltarii lor adecvate, urmata de un progres în activitatile elementare.[2]

Descrierea metodei

Este esential ca în timpul tratamentului sa dam pacientului cât mai multe senzatii posibile asupra tonusului, posturii si miscarii. Trebuie sa-l ajutam cu mâinile noastre sa experimenteze senzatia mai multor posturi si miscari normale diferite. Pozitiile reflex-inhibitori sunt total sau partial opuse posturii initiale anormale a pacientului. Asezarea pacientului într-o pozitie reflex-inhibitorie nu reduce spasticitatea. La început pacientul rezista si spasticitatea poate fi mai mare decât înainte. Ajustarea pacientului la noua sa pozitie, este cea care da rezultatul dorit. Odata cu descresterea spasticitatii prin mentinerea pozitiei reflex-inhibitorii, rezistenta cedeaza. Kinetoterapeutul poate sa reduca în acest moment asistenta sa pasiva. La sfârsit va fi posibil sa ia mâinile de pe pacient, lasându-l sa-si controleze singur noua pozitie. În acest mod pacientul îsi câstiga treptat controlul asupra posturii sale spastice si învata sa iasa din aceasta postura.

      Pozitiile reflex-inhibitorii sunt variabile în functie de pacient, de forma spasticitatii lui si de vârsta. La fiecare pacient va trebui cautata calea adecvata de inhibitie, pozitia cea mai avantajoasa pentru libertatea miscarilor.

Metoda Kenny

Conceptia lui Eleonor Kenny[3] se caracterizeaza prin:

·        Spasm muscular

·        Disocierea neuro-musculara - ce apare în antagonistul muschiului în spasm, care este considerat paralizat. Prin nefunctionare, acest muschi paralizat ,,se sterge din constiinta pacientului" devine ,,înstrainat sau divortat de centrul sau cortical motor".

·        Incoordonarea

·        Paralizia musculara

Mijloace terapeutice - se pune un accent deosebit pe confortul bolnavilor: asezare, imobilizare, temperatura ambianta, zgomot, socotind ca cele mai mici abateri de la aceste prescriptii, sunt conditii care agraveaza spasmul muscular. Relaxarea pacientului este foarte importanta în timpul procesului de stimulare. Procesul de reeducare neuromotorie începe de îndata ce spasmul muscular a cedat mult din intensitate.

În concluzie, metoda vine cu trei notiuni de folos practic:

·        Participarea scoartei cerebrale în efectuarea miscarii.

·        Necesitatea împiedicarii procesului de incoordonare.

·        Lungimea de contractie utila a muschilor. 

Mijloace terapeutice asociate

1.      Tratamentul fizioterapeutic

             Baile calde produc o relaxare a musculaturii spastice la o temperatura de 25 - 32̊ C, timp de 10 - 15 minue, iar programul kinetic se executa mult mai usor dupa aceste bai.  Galvanizarea decontracturata se foloseste în:

-         Relaxarea ischiogambierilor, prin aplicarea electrozilor pe masa cvadricepsului.

-         Relaxarea flexorilor soldului si a adductorilor coapselor prin aplicarea electrozilor pe masa musculaturii fesiere. Poate fi utila si faradizarea (terapia prin impulsuri excitatorii).

2. Masajul

Masajul relaxant, este un mijloce terapeutic ajutator, prin efectele sale pozitive asupra organismului. Masajul stimuleaza circulatia sângelui si a limfei, activeaza nutritia, stimuleaza elasticitatea tesuturilor, îmbunatateste functiile si calitatile muschiului.

 Ȋn paraplegiile flasce, majoritatea procedeelor din masaj sunt: neteziri, frictiuni, framântat, cernut, rulat, scuturaturi, tapotament, tractiuni. În paraplegiile spastice, masajul se executa lent, se fac usoare neteziri, vibratii cu vârful degetelor, precum si tractiuni pentru relaxarea musculaturii contractate.[4]

3. Ergoterapia

         Ergoterapia (terapia ocupationala sau terapia prin munca) reprezinta o forma prelungita si specializata a kinetoterapiei. Mijloc terapeutic complex, ergoterapia realizeaza puntea de legatura dintre terapia prin miscare si viata sociala si sta la baza reeducarii profesionale.[5]

Scopurile principale ale ergoterapiei sunt urmatoarele:

- Contribuie la organizarea unui program zilnic, variat, de kinetoterapie dirijata, în conditii de lucru si de recuperare aplicativa a miscarilor. Reprezinta astfel o forma noua de miscare controlata si dirijata.

-   Stimuleaza încrederea în sine a bolnavilor si creeaza conditii optime penru dezvoltarea personalitatii lor.

-   Constituie un important test practic asupra capacitatilor si înclinatiilor profesionale ale bolnavilor, ale orientarii profesionale viitoare.

-   Atenueaza socul psihic al bolnavilor la reintrarea lor în societate, ajutând astfel la depasirea cu mai multa usurinta a momentului de criza care apare daca se trece brusc de la inactivitatea fortata, direct în câmpul muncii.

            Mijloacele ergoterapiei

-     Exercitiile de munca trebuie sa fie corelate cu cele recomandate în cadrul programelor de kinetoterapie, pentru ca împreuna sa creeze stereotipuri motorii dirijate, pe cât posibil, în sensul pregatirii bolnavului pentru viitoarea profesiune. Ritmul si intensitatea activitatilor cresc progresiv, în timp ce perioadele de repaus se scurteaza. Îngreunarea progresiva a întregului proces al muncii se realizeaza prin: instrumente din ce în ce mai grele, etc.

-    Se tinde astfel sa se redea treptat deficientului o capacitate de munca si o calificare cât mai apropiata de aceea a unui om normal.

2.3 Reguli de aplicare a tratamentului kinetoterapeutic

Când nu mai exista contraindicatii medicale se impun urmatoarele reguli de aplicare a tratamentului kinetoterapeutic :

Ř      pacientul trebuie imediat antrenat sǎ se ridice la marginea patului si ȋn ortostatism. Aceasta va duce la grǎbirea recuperǎrii, scǎderea confuziei si ȋmbunǎtǎțirea funcțiilor vitale.

Ř      Tratamentul trebuie sǎ se bazeze pe cȋstigarea controlului central al miscǎrii.

Ř      Exercițiile trebuie sǎ aibǎ o motivație legatǎ de activitatea funcționalǎ de zi cu zi si de cea profesionalǎ proprie.

Ř      Pacientul trebuie sǎ ȋnțeleagǎ ceea ce face si sǎ ȋnțeleagǎ logica exercițiilor, terapeutul având obligația sǎ explice permanent miscǎrile de executat.

Ř      Exercițiile trebuie executate corect deoarece persistența unei practici incorecte va ȋntârzia progresul, miscǎrile incorecte fiind mult mai greu de ȋnlocuit cu unele corecte.

Ř      O importanțǎ foarte mare o are numarul repetarilor care trebuie sǎ fie destul de mare pentru a ȋnvǎța o miscare coordonatǎ, precisǎ, cu acuratețe.

Ř       Pacientul trebuie sǎ participe activ si nu sǎ se insiste pe mobilizǎri pasive.




2.4 Planul de recuperare

Tudor Sbenghe[6], pe baza evaluǎrii functionale,  apreciazǎ cǎ acesti pacienti pot fi ȋncadrati ȋn trei stadii: initial, mediu si avansat (de refacere). Metodologia utilizatǎ ȋn recuperare este diferitǎ pentru fiecare dintre aceste stadii.

1. Stadiul initial.

Ȋncepe din momentul accidentului vascular si dureazǎ câteva zile sau chiar câteva sǎptamâni. Se caracterizeazǎ prin:

-         hipotonie muscularǎ, flacciditate, urmate de debutul hipertoniei

-         reflexele tonice si spinale dominante, controlul trunchiului si centurilor scǎzute

-         abolirea controlului voluntar pe parte afectatǎ, existând însǎ dificultǎti de utilizare si a pǎrtii sǎnǎtoase

-         functiile vitale pot fi afectate

-         pierderea  "constientei" asupra pǎrtii afectate, asupra existentei membrelor respective

Obiectivele de recuperare ale acestui stadiu sunt urmǎtoarele:

-         ameliorarea functiilor vitale (respiratie, deglutitie, alimentatie)

-          cresterea constientizǎrii corporale

-         ameliorarea controlului asupra trunchiului si centurilor

-         cresterea abilitǎtii de a încrucisa linia medianǎ a corpului cu membrele afectate

-         mentinerea mobilitǎtii scapulei, umǎrului, cotului, pumnului, mâinii, gleznei

-         normalizarea tonusului

-         începerea inversǎrii antagonistilor

-         ameliorarea abilitǎtii functionale

Metode si mijloace de recuperare:

-         posturi

-         mobilizǎri pasive

-         exercitii terapeutice

·        posturile de start

·        tehnici

·        elemente de facilitare

1.           Stadiul mediu (de spasticitate)

Este stadiul în care, de multe ori, se opreste procesul de redresare spontanǎ si pacientii încep recuperarea. Caracteristicile stadiului mediu sunt:

-         tonusul muscular este crescut (s-a instalat hipertonia)

-         reflexele tonice spinale sunt în curs de normalizare, iar cele centrale crescute

-         miscarea sinergisticǎ este completǎ si încep sǎ fie prezente scheme de miscare si în afara sinergismelor

-         initierea miscǎrii este amelioratǎ

-         tonusul flexorilor si extensorilor este mult crescut

-         rezistenta spasticǎ face ca miscarea articulatiei sǎ fie dificilǎ, aproape imposibilǎ

Obietivele de recuperare ale acestui stadiu sunt urmǎtoarele:

-         promovarea activitǎtii antagonistilor prin inhibarea musculaturii spastice (agonistilor) si facilitarea miscǎrilor antagonistilor

-         promovarea unor scheme complexe de miscare

-         promovarea controlului musculaturii proximale în timpul unor activitǎti de performantǎ crescutǎ

-         promovarea începutului controlului motor al articulatiilor intermediare(cot, genunchi)

Metode si mijloace de recuperare:

-         posturile

-         tehnici de facilitare neuroproprioceptivǎ

-         elemente de facilitare

2.           Stadiul de refacere (avansat)

Acestui stadiu îi sunt proprii urmǎtoarele caracteristici:

-         tonusul muscular se apropie de normal, hipertonia s-a redus

-         reflexele nivelurilor superioare- refǎcute

-         miscǎrile în afara schemelor sinergistice sunt posibile, mai ales pentru articulatiile proximale

-         se mentin încǎ unele dificultǎti în controlul motor al segmentelor distale

-         se mentin dificultǎti în abilitate, ca si în viteza de executie a miscǎrilor

Obiectivele de recuperare ale acestui stadiu sunt urmǎtoarele:

-         promovarea abilitǎtii extremitǎtilor pentru a merge cât mai corect, pentru a utiliza mâna în activitǎtile zilnice uzuale

-         ameliorarea controlului motor excentric



-         ameliorarea vitezei de miscare

-         ameliorarea automatismului miscǎrilor

În acest stadiu hemiplegicul merge relativ bine, dar analiza acestui mers aratǎ cǎ el se realizeazǎ pe o schemǎ anormalǎ: corpul are o rotatie inversǎ pasului, membrul superior nu are balansul normal, lungimea pasului este inegalǎ, viteza de deplasare este scǎzutǎ, automatismul contractiei- relaxǎrii grupelor musculare implicate în mers este deficitar. De fapt, existǎ o imobilitate staticǎ si dinamicǎ atât proximalǎ, cât si distalǎ.

Programul de kinetoterapie cuprinde, în continuare, exercitiile descrise la celelalte stadii, cǎrora li se va spori gradul de dificultate prin completarea cu unele mai complexe, care necesitǎ deja existenta unui control motor mai bun.

2.5 Recuperarea complexǎ

2.5.1 Posturile

Tratarea prin pozitii de gimnasticǎ pasivǎ se începe în:

 -   ictus ischemic - la 2-4 zi

 - ictus hemoragic - la 6-8 zi în conditii de hemodinamicǎ stabilǎ.
            Existǎ diferite scheme de aranjare a membrilor paretice pentru prevenirea aparitiei contracturilor. Alternarea periodicǎ a pozitiei membrelor în pozitia bolnavului pe spate si pe o parte.  Alternarea pozitiilor pe spate, partea sanatoasǎ si partea bolnavǎ. [7]

1. Pozitia pe spate

            Capul pe pernǎ, gâtul flectat, umerii se sustin cu perna. Mâna paretica se aranjeazǎ pe pernǎ la distantǎ de corp, îndreptatǎ în articulatia cotului si mâinii, degetele întinse. Coapsa pareticǎ este în extensie si pusǎ pe pernǎ.


          Figura 2.1

2. Pozitia pe partea pareticǎ

Capul se stabilizeazǎ în pozitie comodǎ, trunchiul putin întors iar spatele si picioarele se mentin cu perne. Coapsa piciorului paretic se aranjeazǎ în extensie, articulatia genunchiului în flexie usoarǎ. Mâna pareticǎ se întinde pe perna. Mâna sǎnǎtoasǎ se aranjeazǎ pe perna sau pe corp. Piciorul sǎnǎtos - pozitie pe pernǎ usor flectat în articulatia genunchiului si coxofemuralǎ.


          Figura 2.2

3. Pozitia pe partea sǎnǎtoasǎ

Capul ocupǎ o pozitie pe  linie cu trunchiul, trunchiul usor flectat anterior. Mâna pareticǎ se aranjeazǎ pe pernǎ, flectatǎ în articulatia umǎrului sub un unghi de 90 grade si întinsǎ.

Piciorul paretic usor flectat în articulatia coxofemuralǎ si articulatia genunchiului, gamba si planta sunt plasate pe pernǎ. Mâna sǎnǎtoasǎ ocupǎ o pozitie comodǎ. Piciorul sǎnǎtos se aranjeazǎ în extensia articulatiei genunchiului si articulatia coxofemuralǎ. La tratarea prin pozitie se va tine cont cǎ mâna si articulatia umǎrului membrului paretic sǎ se afle la acelasi nivel pentru a evita extensia capsulei articulare - ce apare destul de frecvent si este însotitǎ de aparitia durerilor.


Figura 2.3

2.5.2 Miscǎrile pasive

Amelioreazǎ circulatia în membrele paretice, contribuie la scǎderea tonusului muscular, precum si stimuleazǎ aparitia miscǎrilor active datoritǎ influentei impulsurilor aferente ce apar în muschii si articulatiile membrelor paralizate. Pentru a diminua hipertonusul muscular si preîntimpinarea aparitiei scineziilor musculare, mobilizǎrile pasive se ȋncep din articulatiile mari ale membrelor, treptat trecând la cele mici.

Miscarile pasive se fac atât pe partea bolnavǎ cât si pe cea sǎnǎtoasǎ cu un tempo lent (tempo-ul rapid mǎreste tonusul muscular). Pentru aceasta kinetoterapeutul cu o mâna apucǎ extremitatea mai sus de articulatie, cu alta mai jos, fǎcând apoi miscǎri în aceastǎ articulatie.

În fiecare articulatie se fac 5-10 miscǎri. Miscǎrile pasive se asociazǎ cu gimnasticǎ respiratorie si învǎtarea bolnavului relaxarea activǎ a muschilor.

2.5.3 Miscǎrile active

În lipsa contraindicatiilor se încep:

- ictus hemoragic -la 15-20 zi

- ictus ischemic-la 7-10 zi de boalǎ.

Cerinta de bazǎ - dozarea strictǎ a sarcinii si cresterea ei treptatǎ. Efectele mobilizǎrii active voluntare se suprapun peste cele descrise la mobilizarea pasivǎ, cu mențiunea cǎ rezultatele obținute sunt mult mai importante și se obțin ȋntr-un interval mult mai scurt.

Obiectivele urmǎrite sunt:

-         creșterea sau menținerea amplitudinii mișcǎrii unei articulații

-         creșterea sau menținerea forței musculare

-         recǎpǎtarea sau dezvoltarea coordonǎrii neuromusculare

-         menținerea unei circulații normale sau creșterea turnoverului circulator

-         menținerea sau creșterea ventilației pulmonare

2.5.4 Masajul

Masajul, în lipsa contraindicatiilor, se începe:

- în ictus ischemic - la 2-4 zi de boalǎ

- în ictus hemoragic - la 6-8 zi de boalǎ.

Masajul se face în pozitia bolnavului culcat pe spate si partea sǎnǎtoasǎ, zilnic, începând cu durata de 10 min. si treptat se mǎreste durata pânǎ la 20 min. Masajul muschilor poate înfluenta starea tonusului muscular: în pareze spastice stimularea energicǎ a tesuturilor duce la cresterea spasticitǎtii. Mǎrirea spasticitǎtii poate fi cauzatǎ si de tempo-ul miscǎrilor ( semnul lent scade tonusul muscular). Deoarece în hemiplegie este o hipertonie selectivǎ, masajul trebuie sǎ fie tot selectiv. La efectuarea masajului pentru muschii hipertonici se face netezirea, frictiunea circularǎ si vibratia neîntreruptǎ. La masarea muschilor antagonisti se foloseste netezirea, frictiunea si vibratia întreruptǎ.  Masajul se începe de la segmentele proximale si continuǎ spre cele distale ale membrelor. Atentie la masarea m. pectoral mare cu tonus mǎrit (se face netezire lentǎ), si m. deltoid - cu tonus scǎzut (se face masaj stimulant).



[1] Manole L. (2003). Tehnici, exerciții si metode ȋn kinetoterapie. Curs- Bazele kinetoterapiei I, 28

[2] Manole L. (2003). Tehnici, exerciții si metode ȋn kinetoterapie. Curs- Bazele kinetoterapiei I, 36

[3] Manole L. (2003). Tehnici, exerciții si metode ȋn kinetoterapie. Curs- Bazele kinetoterapiei I, 44

[4] Mârza D. (2003). Aplicații ale masajului ȋn neurologie. Curs- Masaj terapeutic, 45

[5] Sbenghe T., (2002). Terapia ocupaționalǎ.  Kinesiologie - stiinta-miscarii

[6] Sbenghe T (1987). 9.13. Hemiplegia. Kinetologie profilacticǎ, terapeuticǎ si de recuperare, 553- 572

[7] SBENGHE T.,Recuperarea medicala la domiciliul bolnavului, Editura Medicalǎ 1996, Bucuresti












Document Info


Accesari: 11095
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )