Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































Immanuel Kant

personalitati












ALTE DOCUMENTE

Martin Luther
WILHELM CUCERITORUL (BASTARDUL)WILHELM CUCERITORUL (BASTARDUL)
Frederic Chopin
Ion Creanga (10 iunie 1839 - 31 decembrie 1889)
NICHITA STANESCU
LUDWIG VAN BEETHOVEN (1770-1827)
Mihai Eminescu
ARHIMEDE (287 - 212 i.e.n.)
Vladimir Ilici Lenin

Immanuel Kant



Nascuta ca cel mai frumos dar pe care zeii l-au facut oamenilor, filosofia a aparut ca raspuns la īntrebari: ce este existenta; care este raportul dintre existenta subiectiva si cea obiectiva; cum se constituie valoarea de adevar si bine, frumos si dreptate; care sunt cauzele nefericirii omului pe pamānt; ce este fericirea. Īn jurul acestor probleme s-a constituit filosofia īncercānd sa dea raspunsuri, filosofia vizānd raportul omului cu lumea, cu existenta. Filosofia īncearca sa explice īn ce consta conditia umana, conceptul de conditie umana, deasemenea situatiile obisnuite si cele limita. Īn acelasi timp filosofia se preocupa de locul si rolul omului, īl ajuta pe acesta sa ierarhizeze lumea. Filosofia īl ajuta pe om sa stabileasca īn cunostinta de cauza de ce oamenii opteaza pentru anumite ralieri. Filosofia īl ajuta pe om sa se cunoasca pe sine, sa-si formeze o constinta de sine, care sunt propriile sale ralieri, dar raportata la realitatea sociala, sa-si formeze constiinta alteritatii care este constiinta respectului pentru ceilalti alaturi de care traieste. Problemele teoretice ale filosofiei sunt īn legatura īn principal cu raportul dintre existenta obiectiva si existenta subiectiva. Raportul a fost numit ca fiind problema fundamentala a filosofiei. Pentru Kant problema fundamentala a fost : "Cum pot sa gāndesc unitar cerul īnstelat deasupra mea si legea morala din mine."

Immanuel Kant se naste la 22 aprilie la Königsberg, capitala Prusiei Orientale, ca fiu al selarului Johan Georg. Elev la "Colegium Fredericianum", este remarcat de timpuriu de directorul acestei institutii, Franz Albert Schultz, care īl sprijina īn timpul studiilor. Īn 1740 se īnscrie la Universitatea din Königsberg, la Facultatea de filosofie; studiile le face īn grele conditii materiale, fiind nevoit sa paraseasca universitatea īn 1746. Este perceptor īn familii īnstarite, reusind sa economiseasca niste bani cu care publica mai multe lucrari. Dintre acestea, una trecuta aproape neobservata īn acel moment, īn care aplica principiile lui Newton si la  originea sistemului solar, nu numai la structura lui actuala, este īnrudita cu cosmogonia elaborata de Laplace patruzeci de ani mai tārziu, de unde si denumirea de "teoria Kant-Laplace". Abilitat ca privat-docent, tine prelegeri la universitate dar si acasa, īmbratisānd cu timpul tot mai multe domenii: logica, metafizica, matematica, mecanica si fizica teoretic&# 12312h712m 259;, etica, dreptul natural, pedagogia. Cursurile erau populare, Kant descifrāndu-le studentilor sistemele filosofice ale lui Leibniz, Hume, Wolff dar si legile naturii descoperite de Newton si Kepler. Īn 1765 este numit, prin decretul regelui Friederich al II-lea, ajutor de bibliotecar la biblioteca palatului din Königsberg iar cinci ani mai tārziu este numit profesor "ordinarius", promovare sprijinita cu caldura de protectorul sau, baronul von Zedlitz, ministrul prusian al cultelor si instructiei. Īn 1781, dupa ce cu un an mai īnainte fusese ales membru al senatului academic al universitatii, apare opera sa filosofica fundamentala "Critica ratiunii pure", dedicata "Excelentei Sale Ministrului Regal de Stat Baron von Zeidlitz". Īn urma unei recenzii nesemnate (ulterior denumita "Garve-Feder", dupa numele celor doi responsabili) ─ recenzie care-i face mult sānge rau filosofului ─ si pentru a-si face mai inteligibila conceptia, se decide sa elaboreze o versiune prescurtata si mai accesibila a "Criticii" īn anul urmator. Īn 1785, un tānar profesor de la Marburg īi scrie lui Kant ca intentioneaza sa-i expuna sistemul de la catedra; la Jena este editata o revista care propaga filosofia kantiana. Tot īn acel an, Kant publica mai multe lucrari, unele despre antropologie si filosofia istoriei, care īl preocupa īn legatura cu etica, pentru prima oara fundamentata de el teoretic īn "metafizica moravurilor". Īn 1788 apare "Critica ratiunii practice", expunere fundamentala a principiilor morale kantiene. Partea finala a trilogiei, "Critica facultatii de judecare" va aparea doi ani mai tārziu, īn 1790. Īn jurul acestui an aproape nu era universitate germana care sa nu aibe printre profesorii ei de filosofie si un kantian. La raspāndirea acestei filosofii a contribuit din plin Friedrich Schiller, pe atunci profesor "extraordinarius" de filosofie la Jena. Scrierile si articolele din anii 1791-92 pregatesc si se integreaza īn lucrarea din 1793, "Religia īn limitele ratiunii", lucrare care va produce un conflict īntre Kant si Ministerul cultelor. Furiosi ca scrierea satiriza anumite idei religioase si fiindca autorul reusise sa ocoleasca cenzura lor, cenzorii din Berlin si noul ministru al cultelor, Wollner, prezinta cazul regelui Friedrich Wilhelm al II-lea ─ urmasul retrograd al luminatului Friedrich al II-lea ─ care cere sa se ia masuri energice īmpotriva iluministilor, cu referire directa la "scrierile vatamatoare ale lui Kant". Ordinul emis ulterior īi va interzice filosofului sa se mai ocupe cu asemenea probleme. Īn 1796 īsi tine ultima din prelegerile sale publice, ultima lectie de logica, īncheindu-si activitatea didactica de mai bine de patru decenii. Este ales academician de onoare al Academiei de stiinte din Sankt-Petersburg (1794) si membru al Academiei din Sienna īn 1798; īn acelasi an īncepe sa se plānga de slabirea facultatilor sale intelectuale. Ele continua sa se deterioreze īn ultimii ani de viata, īncercarile sale perseverente de a mai crea ceva dovedindu-se zadarnice. Īn octombrie 1803 are un atac de inima iar dupa o agonie cu pierderea continua a memoriei, sufera o prabusire iremediabila a inteligentei. Moare īn 12 februarie 1804, pe la orele 11, fara sa sufere, ultimele cuvinte pe care le-a mai putut pronunta fiind: "Er ist gut" ─ e bine. Pe unul din peretii cavoului au fost scrise cuvintele din celebra fraza cu care īncepe "Īncheierea" "Criticii ratiunii practice": "Cerul īnstelat deasupra mea si legea morala īn mine".

"Critica ratiunii pure" apare īn primavara anului 1781, Kant savārsind o adevarata revolutie prin mutarea perspectivei de la obiectul demn de a fi cunoscut la īnsasi capacitatea cunoasterii. Se modifica astfel, īn mod decisiv, metoda de pāna atunci a metafizicii, īn sensul precumpanirii metodei critice sau transcendentale asupra metafizicii ca sistem final. Pentru a face aceasta, īn conditiile unei rupturi cu metodele de pāna atunci, sunt supuse unei analize critice īnsesi facultatile cognitive, componentele ratiunii pure. Kant īsi propune sa faca trecerea de la ontologia dogmatica de pāna la el, la o epistemologie critica, o investigare a instrumentelor cunoasterii. Pentru a fi pura, aceasta cunoastere trebuie validata logic, conceptual, independent de orice experienta si conditionānd orice experienta. Cunoasterea este una transcendentala. Transcendentalul este termenul central pe care īsi īntemeiaza Kant gāndirea: el elaboreaza o critica transcendentala, o metoda transcendentala, tinde catre un sistem transcendental; este baza constructiei sale conceptuale si filosofice, nucleul la care pot fi reduse si din care trebuie desfasurate critica ratiunii pure dar si sistemul ratiunii pure. Transcendentul este principiul a carui aplicare trece de hotarele experientei posibile, depasind experienta, depasind ceea ce este cognoscibil. Cunoasterea transcendentala se ocupa cu modul nostru de cunoastere a obiectelor, acesta fiind posibil a priori; orice cercetare care are ca obiect intuitii, categorii si idei a priori este transcendentala. A priori adica īn mod absolut independent de orice experienta si facānd posibila experienta; din punct de vedere gnoseologic, ofera o posibilitate de validare non-empirica; din punct de vedere estetic, ofera posibilitatea validarii empiricului pe baza non-empirica a facultatii de judecare.



Gnoseolog si epistemolog, Kant nu a ocolit nici problematica ontologica; a imaginat realitatea pe de o parte ca fenomen iar pe de alta ca lucru īn sine, noumenon, existenta a intelectului. Fenomenul este realitatea sensibila ca obiect al intuitiei sensibile; lucrul īn sine este realitatea absolut suprasensibila, deci incognoscibila, care poate fi gāndita numai de intelect, fiind o existenta exclusiv a intelectului. Cognoscibil este numai fenomenul, lucrul īn sine ─ desi real ─ este incognoscibil, este posibil doar de gāndit. Cunoasterea este o sinteza activa a datelor empirice, colaborare īntre sensibilitate si intelect, drumul trecānd de la simturi, prin intelect la ratiune. Cunoasterea transcendentala se ocupa de modalitatea pe care o adoptam īn cunoastere, cu conditia ca aceasta sa fie posibila a priori. Cunoasterea absolut pura este aceea īn care nu se amesteca nici o experienta sau senzatie, fiind posibila complet a priori. Prin cunoastere teoretica se cunoaste ceea ce este; prin cunoastere practica se reprezinta ceea ce trebuie sa fie.

Cunoasterii prin simturi īi corespunde estetica; cercetarea intelectului este asigurata de analitica; ratiunea este ghidata de dialectica (īn sensul folosirii abuzive a logicii, o logica a aparentei īnselatoare). Analitica transcendentala si dialectica transcendentala se īnsumeaza īntr-o logica transcendentala, care, spre deosebire de logica formala, face abstractie numai de elementele empirice ale cunoasterii, nu si de orice continut al ei. Pentru a putea delimita cunoasterea pura de cea empirica, estetica transcendentala se bazeaza pe o īntrebare (cum sunt posibile judecati a priori?) care capata apoi īnfatisari particulare (cum este posibila matematica pura?). Spre deosebire de judecata analitica (care este o judecata explicativa, al carei predicat doar lamureste subiectul, neīmbogatind īnsa cunostinta), judecata sintetica este una extensiva, īn care predicatul se adauga subiectului, adaugāndu-i ceva la continut si īn felul acesta largeste cunostinta. Aceasta īmbogatire este dovedita de Kant mai īntāi la nivelul esteticii transcendentale, al cunoasterii sensibile a priori prin geometria pura si aritmetica pura. Formele intuitiei pure a priori sunt spatiul si timpul, ele fiind functii ale sensibilitatii, conditii subiective ale tuturor fenomenelor, care dispun de o obiectivitate a priori; ele nu sunt transcendente ci deriva din sensibilitate, structureaza sensibilul.

Posibilitatea existentei judecatilor sintetice a priori īn raport cu experienta, cu natura si cu stiintele naturii, este supusa de Kant investigatiei īn analitica transcendentala. Pentru a cunoaste teoretic natura fizica, este folosit intelectul, prima facultate de cunoastere, facultate propriu-zisa de cunoastere, facultate a conceptelor, regulilor, generalului si generalizarii. Intelectul este cel care uneste prin concepte diversul īn obiect, gāndeste obiectul intuitiei sensibile, subsumeaza reprezentarile dupa anumite reguli si descopera unitatea fenomenelor pe baza acestor reguli. Intelectul ramāne legat de fenomenele generalizate, dependent de o folosinta netranscendenta īn raport cu ele, avānd astfel de-a face cu fenomene, nu cu noumene, iar tot ce face este sa ofere legi a priori naturii īn vederea cunoasterii ei īntr-o experienta posibila. Pentru aceasta, potrivit lui Kant, se folosesc 12 categorii, trei cāte trei dupa cantitatea, calitatea, relatia si modalitatea judecatilor, categoriile nefiind altceva decāt concepte pure ale intelectului. Īn acest context vede Kant necesitatea nevoii de conlucrare īntre intuitii si concepte, īntre sensibilitate si intelect ca o tentativa de unire a empirismului si rationalismului. Limitarea cunoasterii prin concepte la o lume strict sensibila, fennomenala, fara acces la lumea suprasensibila, pe de o parte leaga organic intelectul de sensibilitate iar pe de alta parte face dificila trecerea de la intelect la ratiune, de la cunoasterea propriu-zisa la gāndirea propriu-zisa. Categoriile, ca pure concepte ale intelectului, au o origine subiectiva, ca si spatiul si timpul ─ forme ale intuitiei. Conditiile posibilitatii experientei sunt si conditii ale posibilitatii obiectelor experientei; totul se legitimeaza prin unitatea transcendentala a constiintei de sine : subiectul este conceput epistemologic si raportat la constiinta.

Īn cadrul dialecticii transcendentale, daca obiectul intelectului este sensibilitatea, obiectul ratiunii sunt cunostintele intelectului; sintetizānd, intelectul uneste fenomenele prin reguli iar ratiunea raporteaza aceste reguli la propriile ei principii. Ratiunea este asadar o facultate a principiilor, a judecarii dupa principii; aceste principii ramān īntr-o pozitie transcendenta fata de fenomene, fata de real. Dupa cum categoriile sunt concepte originare pure ale intelectului, conceptele rationale pure ale ratiunii devin Ideile.

Ideea ramāne un concept al gāndirii, gāndit nu cunoscut, iar gāndirea pura desavārseste cunoasterea fara sa o īmbogateasca. Kant delimiteaza trei Idei pure ale ratiunii:

-Ideea unitatii absolute a subiectului gānditor;

-Ideea unitatii absolute a seriei conditiilor;

-Ideea unitatii absolute a tuturor obiectelor gāndirii īn genere: sufletul, lumea si Dumnezeu.

Dialectica transcendentala delimiteaza aceste Idei si sistemul lor, supunānd unei critici erorile disciplinelor care se ocupasera de aceste Idei, pe care le-au presupus ca obiecte reale ─ deci cognoscibile: "psihologia rationala", "cosmologia rationala" si "teologia rationala". Potrivit conceptiei kantiene, cauzalitatea dupa legile naturii nu este singura cauzalitate a fenomenelor; mai trebuie admisa o cauzalitate prin libertatea celui care gāndeste. Apare astfel al doilea sens al libertatii, cel moral. Rezolvarea antinomiei dintre cele doua cauzalitati este posibila prin distinctia dintre fenomen si noumen: intrarea īn lumea libertatii obliga la eliberarea de sub legile sensibilitatii din fenomenalitatea empirica īn favoarea unei lumi inteligibile, a legiferarilor practice ale ratiunii. Noumenul nu poate fi cunoscut, ci gāndit si regāndit, īn intentia apropierii de absolutul pe care nu-l va putea atinge vreodata. Ratiunea nu cunoaste, ea numai faciliteaza cunoasterea prin intelect. Kant ajunge la trei celebre īntrebari, īn care se rezuma īntreg interesul sau filosofic:




- Ce pot sti?

- Ce trebuie sa fac?

- Ce-mi este īngaduit sa sper?

La prima īntrebare, pur teoretica, a raspuns īn "Critica ratiunii pure". La a doua va raspunde īn "Critica ratiunii practice" iar la cea de-a treia īn "Religia īn limitele ratiunii", aparuta īn 1794.

Filosofia, ca legislatie a ratiunii omenesti, cuprinde ─ īn acceptia filosofiei kantiene ─ numai doua obiecte : natura si libertatea, legea naturii si legea morala, ceea ce este si ceea ce ar trebui sa fie; sistemul filosofic kantian este obtinut sub cārmuirea ratiunii.

"Critica ratiunii practice", aparuta īn 1788, este expunerea fundamentala a principiilor morale kantiene. Daca ratiunea pura se ocupa cu obiecte ale facultatii de cunoastere, ratiunea practica se ocupa de principiile determinante ale vointei, "care este o facultate de a produce obiecte corespunzatoare reprezentarilor sau cel putin de a se determina pe sine la producerea acestora, adica de a-si determina cauzalitatea" (1, pag.70). Omul este parte a naturii ─supus cauzalitatii ei─ dar si fiinta rationala, morala, libera; dedublarea omului īntr-unul sensibil, empiric si altul suprasensibil, rational, corespunde dedublarii naturii īn fenomen si noumen. Īn raport cu moralitatea se pastreaza dualitatea empiric-rational, cu dominarea ratiunii, a suprasensibilului, a moralitatii. Omul trebuie sa se elibereze de sub imperiul instinctelor, īnclinatiilor, pasiunilor prin autonomia vointei si sa-si creeze propria sfera de legi morale prin autonomia vointei. Autonomia de sine a vointei, institutoare de legi morale, este echivalenta libertatii de sine a omului ca noumenon. Moralitatea apare ca o legiferare de sine ideala, constrāngatoare, imperativa, cu efect de cenzura si de purificare īn raport cu tot ce este īn om sensibil, afectiv, instinct, pasional. Alaturānd naturii morala, Kant stabileste libertatea ca temei al unei alte lumi, suprasensibila si morala, autonoma, scoasa din orice sir temporal si cauzal, care se determina pe sine prin vointa, excluzānd cauzalitatea, naturalul: libertatea coincide constrāngerii de sine la libertate, o determinare de sine a vointei prin legea morala. Legea morala nu exprima decāt autonomia ratiunii pure practice, adica a libertatii, o lege a cauzalitatii prin libertate; este legea care ne determina ca fiinte inteligibile, īn virtutea libertatii, fiind o conditie rational-morala pentru utilizarea libertatii si prin care devenim constienti de libertate. Legea practica morala nu are alt mobil decāt demnitatea de a fi fericit: "conformitatea deplina a vointei cu legea morala īnseamna sfintenie, o perfectiune de care nu este capabila nici o fiinta rationala din lumea sensibila, īn nici o clipa a existentei ei" (1,pag.129).

Omul ca scop suprem, ca valoare de sine, ramāne principala preocupare; la Kant nu religia genereaza morala, ci morala duce la religie iar binele la credinta. Aceasta inversare īntemeiaza totul pe morala, adica pe om, fara un amestec al divinitatii. Datoria īnteleasa ca o constrāngere practica, o necesitate obiectiva care deriva din legea morala si din obligativitatea respectarii ei este principiul suprem de moralitate si virtute, contrapusa oricarei porniri instinctuale si naturale, opusa iubirii de sine si fericirii personale. Kant recunostea nu numai lupta dintre principiul bun si cel rau din natura umana, dar si un "rau radical" al ei originar. Regāndirea raului ca posibil motor al progresului, īn temeiul unitatii si a luptei contrariilor, devine un laitmotiv al filosofiei si artei epocii moderne. Binele se obtine prin subordonarea fericirii fata de moralitate, ca o consecinta conditionata dar necesara a moralitatii: suntem a priori determinati prin ratiune sa producem binele, este moral sa producem binele prin libertatea vointei. Binele suprem este scopul actiunii practice, scopul final spre care tindem, stabilit de legea morala; el este posibil prin libertate si trebuie realizat īn lume prin libertate.

Pentru Kant, absolutul exista īn cadrul vietii umane si īn raport cu ea, ca absolut al moralitatii omului drept fiinta noumenala. Lumea umana este o lume a valorilor, a unor certificari, configurari si instituiri valorice prin libertate. Prin ratiunea practica omul se poate proiecta īn absolut, dincolo de limitele ratiunii teoretice, construindu-se ca fiinta libera īn lumea pe care o poate gāndi prin ratiunea sa.

Īn 1790 aparea partea finala a marelui triptic, "Critica facultatii de judecare". Facultatea de judecare este mijlocitoare īntre intelect si ratiune, datorita capacitatii ei de a situa legile particulare sub dominarea unor legi mai īnalte, desi empirice. Este facultatea subsumarii particularului sub general, facultatea de a gāndi particularul ca fiind cuprins īn general. Subsumarea poate fi determinativa (cānd este dat generalul caruia i se subsumeaza particularul) si reflexiva (cānd este dat particularul si trebuie descoperit generalul). Pe Kant īl interesa numai facultatea de judecare reflexiva cu subdiviziunile ei:

- facultatea de judecare estetica, adica facultatea de a judeca finalitatea formala sau subiectiva prin sentimentul de placere si neplacere;

- facultatea de judecare teleologica, facultatea de a judeca finalitatea reala, obiectiva a naturii prin intelect si ratiune.

 Estetica si teleologia mijlocesc īntre natura si morala; teleologia completeaza mai cu seama natura, respectiv judecata asupra naturii iar arta īntregeste moralitatea si libertatea.

Teleologia face trecerea de la stiintele naturii la o teologie īnteleasa tot ca efect al moralei, nu al stiintei. Experienta conduce facultatea de judecare la conceptul unei finalitati obiective si materiale, la conceptul de scop al naturii, care poate fi utilitatea (sau folosul) sau ca mijloc pentru utilizarea finala a altor cauze. Un obiect este posibil numai ca scop; ratiunea, ca facultate de a actiona conform scopurilor (o vointa), iar obiectul prezentat ca posibil numai prin ratiune, ar putea fi considerat posibil numai ca scop. Un obiect este produsul unei cauze rationale, deosebita de materia acestui, cauza a carei actiune este determinata prin ideea ei despre un īntreg posibil prin intermediul acestor parti. Finalitatea nu este un principiu constructiv, drept pentru care nu poate īntemeia o stiinta a naturii; ea īndeplineste un rol regulativ. Organicul natural, valorificat īn formele sale printr-o judecata teleologica, deschide perspectiva estetica, axata pe rolul de liant al omului īntre natura si cultura.



Estetica este conceputa ca o analiza a facultatii destinate investigarii sentimentului specific de placere, rezultānd din armonia dintre imaginatie si intelect  fata de reprezentarea unui obiect, avāndu-se īn vedere raportul reprezentarii fata de simtamāntul de placere sau neplacere. Prin teleologie, forma obiectului este judecata īn simpla reflexie asupra ei, fara vreun concept al obiectului, ca fiind cauza a placerii produsa de reprezentarea unui astfel de obiect. Facultatea de judecare estetica este o facultate deosebita, īn masura sa judece obiectele īn temeiul unor reguli si nu dupa concepte, o facultate care nu contribuie cu nimic la cunoasterea obiectelor si nu apartine decāt criticii subiectului care judeca. Sentimentul de placere sau neplacere se interpune īntre facultatile de cunoastere si facultatea de a dori, iar arta īntre natura si libertate. Kant si-a elaborat estetica pornind de la pozitia pe care o ocupa frumosul si arta derivate din facultatea de judecare, o facultate mediatoare īntre intelect si ratiune. Īn cadrul acestei estetici, frumosul ne place pur si simplu, nu prin impresia simturilor, nici prin concept. Frumosul este descris prin determinantii judecatii:

- calitativ, frumosul este obiectul unei satisfactii fara nici un interes;

- cantitativ, este universal valabil;

- ca relatie, reprezinta o finalitate subiectiva;

- ca modalitate, este necesar ca obiect al unei satisfactii generale.

Īn aprecierea frumosului, facultatea de judecare estetica raporteaza imaginatia la intelect pentru a o pune de acord cu conceptele lui; aceeasi facultate este raportata la ratiune īn vederea unui acord subiectiv cu ideile acesteia, pentru a produce o dispozitie a sufletului conforma cu dispozitia determinata de influenta moralitatii asupra sentimentului. Judecata despre frumos se bazeaza pe un sentiment particular de placere produs de obiect dar trebuie totodata sa-si descopere acele principii a priori prin care placerea sa se lege de reprezenterea respectivului obiect la orice alt subiect. Facultatile necesare pentru arta frumoasa sunt imaginatia, intelectul, spiritul si gustul. O atentie deosebita acorda Kant spiritului, ca principiu sufletesc activ prin care se īntruchipeaza ideile estetice.

Dintre formele de expresie, poeziei īi este atribuit cel mai īnalt rang; ea extinde si īntareste sufletul, se ridica estetic pāna la idei, īsi probeaza libertatea, contempla si apreciaza natura, ca fenomen, ca schema a suprasensibilului. Muzica este asezata pe o treapta imediat urmatoare poeziei, datorita atragerii si emotionarii sufletului, īn calitatea ei de limba universala a afectelor; ea comunica idei estetice printr-un acord al senzatiilor, armonic si melodic. Ca joc de senzatii, este īnsa pe ultimul loc, preferāndu-i-se artele plastice, avānd īn vedere cunoasterea prin facultatea de judecare. Kant este un critic rationalist al rationalismelor, un adept al specificitatii frumosului si artei, interesat de acestea de dragul īntregirii facultatilor superioare de cunoastere.

Kant s-a dovedit un mare filosof al moralitatii, cel mai important dupa Aristotel si probabil, cel mai original, "Aristotel-Kant-Hegel reprezinta linia filozofica a separatismului celui mai categoric īntre arta si filozofie, a respingerii principiale a tuturor formelor de filozofie aforistica, metaforizanta, fabulatorie, mitizanta" spune stefan Augustin Doinas īn prefata la "Asa grait-a Zarathustra" (2, pag.5). Performanta nepieritoare a lui Kant, echivalenta cu o rasturnare revolutionara a stiintei despre demnitatea umana, consta īn centrarea acesteia pe libertate si pe deducerea ei din libertate. De la descoperirea libertatii ca definitorie pentru om si umanitate putem data adevaratul īnceput al constiintei umane de sine.

Bibliografie

1.Kant, I. , Despre frumos si bine, Editura Minerva, Bucuresti ,1981.

2.Nietzsche, F. Asa grait-a Zarathustra, Editura Humanitas, Bucuresti  .                              2000.

3.Rosca, I.N., Filosofie, Editura Eficient , Bucuresti ,1997.













Document Info


Accesari: 2407
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )