TUDOR ARGHEZI

POEZIE

Cuvinte potrivite - 1927

Psalmi- 1927

Flori de mucegai - 1931

Versuri de seara - 1935

Hore - 1939

Una suta una poeme - 1947

1907- Peizaje - 1955 434x2311e

Cântare omului - 1956

Stihuri pestrite - 1957

Frunze - 1961

Poeme noi - 1963

Cadente - 1964

Silabe - 1965

Ritmuri - 1966

Noaptea - 1967

PROZĂ

Icoane de lemn - 1929

Poarta neagra - 1930

Cartea cu jucarii - 1931

Ochii Maicii Domnului - 1934

Cimitirul Buna-Vestire - 1936

Ce-ai cu mine, vântule? - 1937

Lina - 1942

Bilete de papagal - 1946

Pagini din trecut - 1955

Tablete de cronicar - 1960

Lume veche, lume noua - 1958

Cu bastonul prin Bucuresti - 1962

Razlete - 1967

Tudor Arghezi reprezinta pseudonimul literar al lui Ion N. Theodorescu, fiind derivat de la vechea denumire a râului Arges (Argesis).ca poet a debutat în 1896, sub influenta liricii simboliste cultivate de Alexandru Macedonski. Debuteaza în volum  relativ târziu, in 1927, prin publicarea Cuvintelor potrivite.

Lui Tudor Vianu îi apartine observatia ca "de la Mihai Eminescu încoace lirica româneasca nu a cunoscut o alta realizare mai de seama, decât aceea a lui Tudor Arghezi", opera sa reprezentând "placa turnata a liricii românesti noi" (Ovid Crohmalniceanu).

Exista la Arghezi un puternic sentiment religios, care va continua si dupa ce va parasi manastirea.

Teme lirice:

1. Poezia filosofica:

Ruga de seara

• "ars poetica"               Testament

Portret

• Lirica existentiala                     în cautarea lui Dumnezeu: Psalmi

confruntarea cu moartea: Duhovniceasca

De-a v-ati ascuns

De ce-as fi trist?

• Lirica sociogonica - Cautarea omului

2. Poezia sociala Cuvinte potrivite

Cântare omului

Flori de mucegai

1907-Peizaje

3. Poezia de dragoste      Cuvinte potrivite

Versuri de seara

4. Poezia jocului, a boabei si a farâmei:    Cântec de adormit Mitura

Buruieni

Martisoare

Prisaca

Cartea cu jucarii

Testament

=Analiza literara=

T. Arghezi a fost socotit "cel mai revolutionar poet al epocii" (N.D. Cocea); modernist prin excelenta, este în acelasi timp unul din cei mai mari poeti ai traditionalismului. Criticul literar Eugen Lovinescu constata ca "poate Tudor Arghezi este poetul cel mai traditionalist al literaturii române".

Poezia Testament este arta poetica cea mai cunoscuta în literatura româna, asezata în fruntea volumului de debut din 1927, Cuvinte potrivite. La început a fost considerata o poezie programatica în care apar câteva probleme ideologice literare si de tehnica artistica. Textul poeziei surprinde stari existentiale, Arghezi fiind un poet cu intuitii adânci, cu un simt aproape familiar al marilor adevaruri.

Ceea ce frapeaza este prezenta unor neasteptate împletiri lexicale. Cuvintele asociate în grupuri apropiate sau departate au drept rezultat asocieri cu dublu efect: material si ideal. Formulele sunt aproape aforistice, expresia inedita, creând structuri noi în limbajul poetic românesc: decât un nume adunat pe-o carte, seara razvratita, osemintele varsate-n mine, bici rabdat, slova de foc etc.

Se evidentiaza o anumita ordine în organizarea materialului poetic, care porneste de la cuvântul carte, termen-cheie al întregii constructii, în jurul caruia se construieste ideea poeziei:

Cartea e treapta, e hrisov la care se ajunge prin "cuvinte potrivite".

Pentru a exista, a fost nevoie de condei si calimara.

Cartea e Dumnezeu de piatra, hotar înalt, cu doua lumi pe poale.

Cartea înseamna frumuseti si preturi noi iscate din bube, mucegaiuri si noroi.

Cartea e bici rabdat care pedepseste odrasla vie-a crimei tuturor, în ea Domnita

sufera, iar Domnul o citeste, / Far-a cunoaste ca-n adâncul ei / Zace mânia bunilor mei.

Poetul stabileste o identitate între carte si sudoarea muncii: cartea este munca, truda asupra cuvintelor, pentru ca numai astfel poate fi potrivit sa sune frumos, poetic, graiul cu îndemnuri pentru vite al stramosilor:

Ca sa schimbam, acum, întâia oara,

Sapa-n condei si brazda-n calimara,

Batrânii-au adunat printre plavani

Sudoarea muncii sutelor de ani.

Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite

Eu am ivit cuvinte potrivite

si leagane urmasilor stapâni.

si, framântate mii de saptamâni,

Le-am prefacut în versuri si-n icoane.

sirul e metafore, cuvintele, locutiunile, expresiile se grupeaza în serii opuse: grai cu-ndemnuri pentru vite - cuvinte potrivite; zdrente - muguri si coroane; venin - miere; cenusa - Dumnezeu; bube, mucegai, noroi - frumuseti si preturi noi; rob - Domn; slova de foc - slova faurita etc.

Urmarind jocul cuvintelor, se observa ca singurul bun pe care îl poate lasa urmasilor este o carte de poezie, o valoare spirituala în care a sublimat munca strabunilor robi, a celor ce au trait în penumbra istoriei într-o permanenta si chinuitoare razvratire (strofa I). Poetul se adreseaza propriului copil; prin extrapolare, este si un testament adresat urmasilor, însa unul spiritual.

Legatura dintre generatii se face pe calea zestrei spirituale, întrucât opera tatalui, descendentul taranilor robi, trebuie sa devina pentru fiu (tânara generatie) "o treapta" a cunoasterii. Noutatea imaginilor artistice, a metaforelor-simbol, precum si inovatia topicasî lexicala creeaza emotii artistice sporite, sporind fiorul liric.

Cartea reprezinta hrisovul cel dintâi, documentul esential care atesta mutatia muncii creatoare a unui popor dintr-un plan material într-unul spiritual (strofa II).

Poetul apartine primei generatii a stiutorilor de carte, care a schimbat "sapa-n condei si brazda-n calimara". Schimbul instrumentelor de munca - al sapei în condei si al brazdei în calimara - s-a produs cu cazna, în timp si a fost dublat de o schimbare a cuvintelor. Dupa cum spune Arghezi, poezia este esenta de cuvinte extrasa din limbajul comun. Orice carte devine Dumnezeu de piatra, hotar înalt (strofa III).

Cartea este o razbunare, un bici rabdat, care întoarce prin arta un destin, izbavindu-l de suferinta:

E-ndreptatirea ramurei obscure

Iesita la lumina din padure

si dând în vârf, ca un ciorchin de negi,

Rodul durerii de vecii întregi.

Semnul cel mai pregnant al razbunarii este sa pastrezi în floarea de cuvinte a artei parfumul radacinilor. Poezia este nascuta din bube, mucegaiuri si noroi si trebuie sa aminteasca întruna care îi sunt izvoarele. Poezia poate fi si o floare a raului, o metamorfoza estetica a suferintei (strofa IV).

Distilând raul original, poezia produce suferinta stapânului si a domnitei, fiind ca o otrava perfida, pentru ca în frumusetea obtinuta cu foc si truda se ascunde o mânie naprasnica, ucigatoare (strofa V).

Din poezia Testament pot fi deduse câteva idei:

Orice carte instituie un cult al stramosilor, fiind forma cea mai înalta si mai rezistenta

de oglindire a vietii si spiritualitatii unui popor.

Poezia este un proces de purificare a cuvintelor si de modelare în noua lor substanta a

unui univers de frumusete care sa exprime si sa razbune realitatea.

Urâtul poate deveni estetic, frumusetea având adeseori, în mod paradoxal, radacini

urâte, asa cum unele flori cresc din mucegai;

Poezia nu este doar inspiratie (slova de foc), ci si mestesug (slova faurita), nu numai

talent, ci si efort intens.

Poezia este, pentru Arghezi, o expresia a spiritualitatii unui popor, o inefabila sinteza

etnica, etica si estetica pe care o realizeaza cu efort si suferinta truditorul cuvintelor, Poetul.

Sursa puterii creatoare este sinonima cu sursa creatiei lui. Arghezi spunea despre Eminescu ca "n-a scris o carte, a suferit-o", prin urmare, poetul devine propria sa creatie.

Sursa poeziei: "din graiul lor."; functia poeziei: "leagane urmasilor stapâni"; apare

ideea gratuitatii artei, leaganul reprezinta metafora unui gest benefic - ideea katharsisului (purificare benefica) prin creatie, iar poetul se poate purifica prin însasi parcurgerea ei; creatia poetului este o forma de izbavire.

Poezia Testament este conceputa ca o structura unitara, admirabil organizata, ca o

entitate. Arghezi este un poet original, care domina prin stilul sau individual. Noutatea semnificatiilor s-a realizat prin abatere de la norma comuna (departarea de comun, conventional, standard) prin opozitiile în raport cu masura.