Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791)

personalitati












ALTE DOCUMENTE

Cezar Petrescu
STEFAN CEL MARE ( 1433 - 1504 )
EUCLID
HEINRICH HERTZ
Sofocle
Newton (1642 - 1727)
Amerigo Vespucci
ALECU RUSSO (1819 - 1859)
BEAUDOIN, Gérald-Armand
FLORIN ANGHELESCU (n.1931)

Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791)



Pentru a scrie despre Mozart, trebuie sa îti înmoi pana în curcubeu (Diderot [1]).

 

  Wolfgang Amadeus Mozart se înscrie ca un fenomen de mare amploare spirituala si de durata ce si-a pastrat nealterata puterea, stralucirea si "seductia" peste veacuri, pâna în zilele noastre.

Aparite unica în cultura muzicala universala, de o precocitate legendara, dotat cu o intuitie, o spontaneitate si o putere de concentrare surprinzatoare, W.A.Mozart - întocmai marilor sprite ale umanitatii - a "scrutat" creatia precursorilor si a contemporanilor si si-a însusit tot ce a fost mai valoros si cu o forta geniala s-a ridicat deasupra tuturor micimilor omenesti, înnobilând arta cu temeiurile fortei si perenitatii. Caci, dincolo de "modelele" timpurilor mai vechi si mai moderne, de "viziunile" interpretative contemporane, care si-au demonstrat îndoielnica forta de convingere, arta sa a dainuit, Mozart fiind un compozitor universal, apartinând tuturor celor ce iubesc frumosul.

Compozitor de mare amplitudine creativa, Mozart acopera întreaga arie stilistica si arhitecturala a timpului sau, realizând lucrari inconfundabile, într-un efort compex de sinteza si anticipare.

În scurta sa viata, Wolfgang Amadeus Mozart a compus un numar impresionant de lucrari  muzicale. În 1862 Ludwig von Köchel a clasificat si catalogat compozitiile lui Mozart, fiind numerotate cu mentiunea KV (Köchel-Verzeichnis = catalogul Köchel). Ultima sa creatie, Requiem-ul, are numarul 626.

Mozart a fost autorul a 41 de simfonii, printre care sunt de mentionat Simfonia nr. 35 Haffner, nr. 36 Linz, nr.39, nr. 40 si nr. 41 Jupiter.

A compus 27 concerte pentru pian si orchestra, 7 concerte pentru vioara si orchestra, concerte pentru clarinet, pentru harpa si flaut, pentru corn si orchestra, o simfonie concertanta, divertismente, serenade.

În domeniul muzicii de camera sunt de mentionat cele 6 cvartete pentru coarde 131n1319b dedicate lui Haydn, sonate pentru pian, sonate pentru vioara si pian, trio-uri pentru vioara, violoncel si pian, cvartete pentru instrumente de suflat, sextetul O gluma muzicala ,cvintet pentru instrumente de suflat si pian,doua cvartete pentru coarde 131n1319b si pian.

Pasionat de opera, a compus 17 opere, dintre care cele mai cunoscute, montate si astazi pe scenele tuturor teatrelor de opera din lume, sunt: Rapirea din Serai, Nunta lui Figaro, Don Giovanni, Cosi fan tutte, Flautul fermecat.

A mai compus 19 messe, cantate, motette pentru soprana si orchestra, "Requiem"-ul în re minor.

În fruntea componentelor de scriitura mozartiene se afla melodia, Mozart fiind unul dintre cei mai inspirati si inventivi melodisti ai tuturor timpurilor, cel care aseaza melodia în drepturile sale legitime, dupa cele doua valuri ale  polifoniei si armoniei.

Simplitatea, gratia si eleganta expresiei, perfectiunea alcatuirii desenului melodic din care nu se poate exclude nici un sunet si nici nu se poate adauga vreunul fara a altera frumusetea impecabila a siragului sonor, sunt câteva dintre trasaturile esentiale ale melosului mozartian, sesizabile pe parcursul întregii creatii. O problema tipica în creatia lui Mozart este folosirea basului Alberti [2], întâlnit în special la mâna stânga, în lucrarile pentru pian.

Din punct de vedere ritmic, melodia mozartiana este simetrica si se dezvolta pe scheme binare si ternare consacrate, tipice muzicii clasice. Astfel ca în creatia sa se întâlnesc formule ritmice binare si ternare în diviziuni proportionale, plecând  de la doime, patrime, formule  ritmice exceptionale  de triolet si sextolet pe o structura binara, ritmurile punctate de facturi diferite, alaturi de unele combinatii aparte ce îi sunt proprii ca, de pilda, ritmul dublu punctat, continuat cu o desfasurare pulsativa, simetrica de treizecidoimi.

Melodia mozartiana - flexibila, dezinvolta, simpla si expresiva - este învesmântata într-o armonie corspunzatoare, de substanta, concordanta stilului clasic, dar impregnata cu numeroase intarzieri si  cromatisme.

Desi preponderent armonic, discursul muzical mozartian releva o mai  accentuata preocupare a compozitorului pentru pluri-vocalitatea liniilor melodice, pentru polifonie, în cadrul lucrarilor sale fiind dese momente de fugato sau de expuneri în canon, sau de linii melodice expuse cu un contrapunct.

Discursul muzical mozartian - atât de bogat în idei muzicale - îmbraca forme arhitecturale clasice. La Mozart forma este determinata de continut.

Mozart a fost unul dinte cei mai mari virtuozi ai pianului, el fiind unul dintre primii pianisti ai Europei. O mare parte a operelor sale sunt scrise pentru pian, exceptie facând toate acele piese de început dedicate clavecinului.

Creatia pentru pian solo cuprinde sonate, variatiuni (creatie deosebit de ampla) piese pentru pian de sine statatoare, de întindere mica ce poarta nume de miscare (Allegro, Andante, Adagio), de gen (Suita) sau dansuri (Menuet, Gigue, Rondo). Creatia pentru pian nu poate fi încheiata fara a sublinia frumusetea si originalitatea Fanteziilor sale (toate în tonalitate minora).

Wolfgang Amadeus Mozart este autorul a numeroase sonate pentru pian solo.

  Ceea ce este caracteristic pentru muzica sa este diversitatea caracterelor si a imaginilor create, alternarea lor cu repeziciune, surprinse în desfasurarea discursului muzical. Neastâmparul interior mozartian si-a gasit forma de expresie, cea mai complexa , în opera. Putem spune ca întreaga sa creatie (pentru pian- concerte si sonate) este impregnata de spiritul operei, de ritmul alert al evolutiei si succesiunii scenelor, de relatiile dintre personaje, de surprize dramaturgice si chiar si de happy-end.

Etosul sonatelor s-ar putea defini si prin "ambianta inefabila, intima ce ne învaluie asemenea imaginii unui paradis în acelasi timp familiar si etern inaccesibil" (Schopenhauer).

Cele 18 sonate au fost compuse în perioade diferite, primul ciclu de 6 sonate datând din 1774 - 1775.

Primele sonate pentru pian sunt influentate de stilul lui Ph.Em.Bach si Joseph Haydn. Cu tiparul tripartit - repede, rar, repede, ele anunta o pronuntata individualitate, apoi cele de la  Manheim se transforma în pagini  de stralucire concertistica. Dupa anul 1784, sonatele sale redau puternice framântari interioare prin mari contraste dinamice, modulatii îndraznete si scriitura polifonica(imitatii,canoane). Ultimile trei sonate sunt de o mare fantezie melodica si bogata tratare tematica, încât de la unele maniere rococo (stilul galant) ale primelor lucrari, Mozart ajunge la mijloace stilistice(dramatism) care anticipeaza creatia lui Beethoven. Dar contrastele sale tematice nu sunt niciodata explozive, subite ca la Beethoven. Domina ordinea si simetria structurala, iar pasajele de virtuozitate ajuta la dinamizarea discursului muzical.



Agogica sonatelor respecta principiul stabil al agogicii clasice, conform careia muzica pastreaza miscarea initiala pe tot parcursul miscarii respective.

În ceea ce priveste primul ciclu de sonate putem desprinde câteva trasaturi caracteristice. Preferinta acordata tonalitatii majore: Do major (K.V. 279), Fa major (K.V. 280), Si bemol major (K.V. 281), Mi bemol major (K.V. 282), Sol major (K.V. 283), Re major (K.V. 284), favorizeaza acea estetica a gratiei pe care multi o identifica cu opera mozartiana în totalitate.

Comuna celor 6 sonate (K.V. 279-K.V.284) le este si constructia tripartita (repede - lent - repede), în desfasurarea careia domina arhitectura formei de sonata.

De la aceste principii se abate sonata în Mi bemol major (a patra), cu o muzica scrisa pe succesiunea Adagio - Menuetto - ( Menuetto II )- Allegro, ce aminteste de vechea sonata "da camera". De semnalat este si felul în care Mozart trateaza forma de sonata în finalul sonatei în Si bemol major, conceputa ca o sinteza a formelor de rondo - sonata.

Ciclul de sonate se încheie cu sonata K.V. 284, cunoscuta "Dűrnitz - Sonata", denumire determinata de dedicatia pe care Mozart i-a facut-o maiorului Thaddaus Freiherr von Dűrnitz.

Ca si sonata in Mi b major, si K.V. 284 difera ca plan de constructie de celelalte sonate pentru pian ale lui Mozart. La un Allegro cu acelasi nume se ataseaza sub forma unei parti de mijloc o poloneza scrisa în forma de Rondo, precum si un ciclu de 12 variatiuni pe o tema specifica. Înca o data J. Haydn si J. C. Bach constituie punctele de orientare muzicala ale tânarului Mozart: ideea de a termina o sonata în forma unei "arii cu variatiuni" în loc de a o încheia ca un rondo a fost imprumutata de la J. C. Bach (sonatele sale pentru pian G-Dur op. 5, 3 din 1766 si G-Dur op. 17,1 din 1773/74), precum si de la J. Haydn (sonata pentru pian A-Dur Hob. XVI: 30 din 1776). De asemenea, între anii 1770 si 1775, Haydn este cel care a înlocuit partile de mijloc "lente" ale sonatelor sale formate din trei parti cu dansuri stilizate (ca în sonatele A-Dur Hob. XVI: 26 din 1773, G-Dur Hob. XVI: 27 de dinainte de 1776, si în Es-Dur Hob. XVI: 28 tot de dinainte de anul 1776). Prin urmare, dupa unii muzicologi, pare îndreptatita presupunerea cum ca K.V. 284 nu este o noua descoperire a lui Mozart, ci ar fi o "aparitie muzicala la moda" de la jumatatea anilor 70'. Oricum, sonata K.V. 284 este cea mai ampla si complexa, scrisa pâna în acel moment.

Putem considera Sonata cu variatiuni în Re major (K.V. 284) ca o schita a valentelor concertante pe care forma le ascunde, dupa cum creatia de concerte a lui Mozart apare ca o exaltare a spiritului variational, chiar si în formele de cu totul alta natura.

Forma mozartiana cea mai semnificativa, în sensul valorificarii bogatiei caracterelor,a diversitatii,a armoniei, al broderiilor, trilurilor si ale sirurilor de sunete perlate este variatiunea. Aceasta, oglindeste talentul si pasiunea compozitorului pentru aceasta tehnica si arta componistica.

Începând din anul 1765 (Variatiunea în La major - K.V. 21) si terminând cu ultimul an al vietii (8 variatiuni pe tema Ein Weib ist das herrlichste Ding, K.V. 613), variatiunile inspirate din teme cu mare popularitate (de Gluck, Paisiello, Saglierri, Gretry) se succed în cronologia creatiilor acestui compozitor si pianist care a excelat în arta improvizatiei spontane din frageda copilarie.

La Mozart întâlnim variatiuni înlocuind unele parti de sonata (K.V 331 - care începe cu o tema variata, Andante grazioso si 6 variatiuni si K.V. 284), sau parti de concert (concertul pentru pian în do minor, K.V. 491, în Sol major, K.V. 453, sau partile lente din concertul K.V. 456 (în Sib major), K.V.482, în Mib major concertul pentru clarinet si orchestra, K.V. 622 în La major), iar finalul cvintetului cu clarinet este de asemenea scris într-o factura variationala.

Ca o trasatura comuna a variatiunilor mozartiene este faptul ca penultima variatiune este de obicei variatiunea cea mai lenta, iar ultima este scrisa într-un tempo alert având un caracter concluziv si deseori scrisa în alta masura si alt tempo (alt metro - de obicei ternar), ca o surpriza "mozartiana " de încheiere a piesei.

  Sonata în Re major - K.V. 284

Sonata în re major , K.V.284 poarta amprenta tiparului sonatei clasice, al anului 1775, prin vigoare concertanta si având dimensiuni si contraste orchestrale.

În forma de sonata a primei parti se remarca reunirea unor elemente de scriitura proprii toccatei, concertului instrumental, simfoniei, care capata însa toate o specificitate noua, ce permite imaginarea muzicii în ipostaze dintre cele mai felurite, camerale, concertante.

Primul Allegro (mas. 1 - 127, 4/4) debuteaza în forte la unison, ca un tutti orchestral, dupa un acord de Re major, dupa care urmeaza în piano, un motiv anacruzic pe o pedala de dominanta (putem imagina un sunet de fagot prin mersul optimilor de la mâna stânga), motiv cu semnificatie de memento, motiv asemanator cu cel "al destinului" bethovenian. Prima tema se încheie în forte cu doua masuri în saisprezecimi, care ajunge pe o pedala pe tonica (mas. 9), de unde începe o punte de 13 masuri.

 


Caracterul temei întâi este viguros, orchestral, energic.

Puntea, prin miscarea modulanta a basului în octave, ne conduce catre dominanta La major în masura 21. Puntea are un caracter viu, stralucitor si e construita în secvente ascendente.

Dupa o pauza de patrime, apare tema a doua (La major), ornamentata cu triluri si sincope, tema care se reia (dupa 5 masuri de expunere a discursului, tema se reia diminuata, pastrând tonalitatea).

 


Tema a doua, în contrast cu prima, este mai lirica si are un caracter cantabile. În cadrul temei a doua ne putem imagina sopranul ca fiind vioara întâi iar acompaniamentul în terte de la mâna stânga, vioara a doua si viola. Între masurile 38-49 avem o acumulare de energie în trepte, frazate câte trei masuri, punctul culminat fiind în masura 45 unde avem sensibila în bas. Acest moment este în contrast puternic cu masurile 46 - 47, în p, cu un caracter cantabil. Urmeaza o codeta în tonalitatea La major, masura 51, ca o mica concluzie.




Dezvoltarea (mas.52-71) debuteaza în la minor (omonima tonalitatii în care a terminat expozitia) si moduleaza pe tot parcursul ei trecând prin urmatoarele tonalitati: Mi major - la minor - si minor - re minor - fa#minor - mi minor - re minor (mas. 66). Scriitura nu este foarte comoda. Întâlnim salturi ale mâinii stângi peste dreapta în discant (procedeu des întâlnit la Mozart). Se creaza 3 planuri sonore - sopranul (care trebuie sa fie diferentiat si reprezinta replica, raspunsul la "întrebarea" basului), mersul continuu de saisprezecimi, bas Alberti (leggiero) si basul (în permanent dialog cu sopranul, ca între doua personaje).

Gradatiile din dezvoltate se realizeaza prin secvente descendente sonor pâna la masura 60 pe care o putem considera o culminatie. Sopranul devine expresiv, iar miscarea de saisprezecimi trece de la o mâna la alta, pâna la masura 72. La masura 66, avem o acumulare de tensiuni, mâna stânga ne prezinta o linie lunga pe terte, conducând discursul.

Repriza este aproape identica cu expozitia, cu exceptia tonalitatii în care apare tema a doua (mas. 93 - Re major) si conscintele tonale ale acesteia asupra sectiunii concluzive a reprizei, extinsa cu înca 4 masuri pâna la bara dubla de repetitie.

Partea întâi se încheie cu doua acorduri V - I, ca un tutti de orchestra. Întreaga parte se construieste pe întârzieri si rezolvari (prezente peste tot). Diversitatea sonora este lucrul cel mai important de realizat si putem obtine timbre si culori deosebite prin gândirea orchestrala si pe grupe de intstrumente, Rubinstein spunea ca "Sunt în pian 100 de instrumente".

"Uniformitatea timbrului în toate registrele la pian se dovedeste în mâna marilor maestrii o vaga aparenta, acestia putând limita, în functie de cerintele textului aproape orice instrument. Este unul dintre atu-urile principale ale acestui instrument ce echilibreaza lipsa sa de consistenta, de expresivitate din punct de vedere senzorial fata de voce, vioara, corn, trombone, etc. Iata cum pianistul interpret poate deveni "dirijorul" ascunsei sale "orchestre", bineînteles incluzând aici si prorpia sonoritate a instrumentului sau, ce nu poate fi înlocuita cu nimic". (Rubinstein)

Miscarea mediana Rondeau en Polonaise Andante (mas. 92, 3/4) în La major, este în intentia lui Mozart, ecou al unuia dintre dansurile de curte din "secolul luminilor", poloneza.

Descifram intentiile muzicii "alla polaca" în ritmul primelor 4 masuri ale temei refrenului care reapare variat de nenumarate ori si în tonalitati diferite.

 


Forma acestei parti este A B A C B A + coda (Rondo + variatiuni - tema variata) + sonata (tema a II-a Mi major - la minor). A-ul - refren 8+8 masuri (o repetare variata a primelor 8 masuri, ca o repetitie). B-ul de la masura 16, cuplet - cantilena, în La major 4 masuri+ 2 masuri (quasi exclamator) si în Mi major 4 masuri cantilena + 2 masuri (ca o tema a II-a). Apare din nou A-ul, refren variationat, dinamica este inversata (8 + 8 masuri). Urmeaza C-ul în minor si reprezinta cel mai amplu moment. B1 care apare în acest moment este în Re major + 6 masuri în La major (quasi tema a II-a) dupa care revine A-ul. Între C si B1 nu mai apare refrenul, ceea ce reprezinta o inovatie.

În ansamblu, acest Andante nu sugereaza decât foarte vag muzica poloneza  tot asa cum Allegretto Alla turca sugereaza vag o eventuala muzica turceasca, în Fa major.

Contrastul este din nou factorul decisiv în vederea realizarii acestei minunate muzici. Putem distinge contraste de caracter, de scriitura, de dinamica. La nivel de motiv avem un contrast puternic, realizat chiar in refren,

Prima masura are un caracter ritmic, cantabile, iar masura a doua este asemanatoare unei îngânari, mai leggiero, aceasta reprezentând o formula melodica de optimi. În timp ce primul motiv este scris în forte, cu un caracter simplu, elegant, motivul al II-lea este scris în optimi, ca un comentariu al temei în piano. Frazarea se face tot pe motive (2 masuri, 2 masuri si apoi o linie mai lunga de 4 masuri, pâna la intrarea urmatoare a temei).

Punctul culminant al temei se constituie în masura a patra de unde începe coborârea pe secvente pâna la masura 9. Motivul simplu în aparenta (dar cu foarte multe detalii) devine din ce în ce mai ornamentat, si diminuat de fiecare data, caracterele în interiorul lui pastrându-se. A patra intrare a temei ne aduce o surpriza si o rasturnare de caractere (mas. 31). Prima masura a acestei intrari apare în piano, iar optimile devin expresive si cantabile în forte, aceasta fiind însa o exceptie, urmatoarele intrari ale temei revenind la caracterele initiale.

În partea mediana a acestei parti(C) întâlnim un moment deosebit. La masura 47 se produce o modulatie la fa # minor. Discursul devine mai îndurerat, cu o alta culoare (6 masuri). Sugestia tragicului în creatia lui Mozart are cu totul alte nuante decât în opera predecesorilor sau în a celor ce i-au urmat. Discursul manifesta o disponibilitate remarcabila pentru cromatic si pentru tensiuni expresioniste. Urmeaza B in tonalitatea Re major si apoi in La major ca o tema a II-a.

În ultima intrare a temei apar si pasaje de perlatura în prima masura (asemenea unor pasaje de coloratura vocala), stalucitoare in contrast cu x-le din masura a doua care sunt pianissimo soptit (8+8 masuri variationate). In final avem o coda.

Ultima miscare este o tema cu 12 variatiuni (259 masuri) în Re major, Andante tema(in prima editie nu si in textul original), variatiunile fara indicatie de miscare cu exceptia variatiunilor XI si XII.

 


Variatiunle constituie un stralucit prilej de maiestrie contrapunctica, în conditiile unui limbaj tonal cromatic largit, ale unei polifonii de registre si planuri, polifonie subliniata cu ajutorul travaliului motivic în linii multiplu întretaiate.



Tema începe cu auftact pe timpul 3. Unele variatii pastreaza auftact-ul, altele nu.

În tema, realtia mâinii stângi (bas Alberti - cu mâna dreapta), distantarea melodiei de acompaniament, articulatia pe câte doua optimi si contrastul piano - forte duc la întelegerea caracterului pe cât de simplu, pe atât de clar si concret construit.

  Variatiunea I este în triole, iar caracterul este cantabile, contrastul piano - forte fiind prezent si aici.

Variatiunea a II-a în triole si saisprezecimi, poate fi gândit ca un dialog între doua personaje, influente ale operei lui Mozart pot fi usor observate.

Variatiunea a III-a în saisprezecimi, este una de virtuozitate.

Variatiunea a IV-a este contrapunctica. O putem considera prima culminatie, având un caracter solemn si fiind cea mai sonora de pâna acum. Linia generoasa a mâinii drepte este sustinuta de saisprezecimile de la mâna stânga.

Pâna la aceasta variatiune întâlnim un procedeu de dezvoltare a ritmului printr-o subdiviziune a timpului muzical astfel: patrimi → optimi → optimi de triolet → saisprezecimi (procedeu tipic mozartian, utilizat în majoritatea variatiunilor sale).

Variatiunea a V-a este dansanta si contrapunctica (intalnim si contrapunct dublu), iar nuanta de baza este piano. Întâlnim planuri sonore clar definite, independente (motivul cu note repetate în auftact si mersul în terte).

Variatiunea a VI-a este un dialog bas-sopran, realizat prin încrucisarea alternata a mâinilor pe un acompaniament in registrul mediu realizat pe contratimp in saisprezecimi. În aceasta variatiune avem trei planuri sonore (octavele de la mâna stânga mai sonore, saisprezecimile leggiero iar în sopran avem o linie melodica expresiva si legato. Tot în aceasta variatiune întâlnim si salturile care sunt nelipsite în variatiunile mozartiene.

  Variatiunea a VII-a este o variatiune de caracter, scrisa în tonalitate minora (re minor), în care întâlnim trepte cromatizate, triluri, secunde mici cromatice si o septima micsorata (masura 11). Caracterul este depresiv si mai retinut iar în sectiunea a doua a acestei variatiuni discursul muzical este scris sub forma unei polifonii latente.

Variatiunea a VIII-a, revine în tonalitatea de baza Re major. Aceasta este construita în octave risoluto ce trec de la o mâna la alta, iar din scriitura reiese un caracter alert (giocoso).

  Variatiunea a IX-a este sincopata si contrapunctica, fiind un canon în care contrastele piano - forte sunt mereu prezente. Începutul este la mâna dreapta, cea stânga având raspunsul.

Variatiunea a X-a prezinta tema variata la vocea basului sau a sopranului, pe o pedala de octava si apoi în octave descendente. Este o variatiune de virtuozitate pianistica.

Daca cele doua fraze ale celor 10 variatiuni au  duble bare de repetitie, variatiunea a XI-a, Adagio cantabile si a XII-a Allegro în ľ consuma variational, fara bare duble de repetitie, întregul material sonor al celor doua sectiuni repetate ale temei.

Variatiunea a XI-a concentreaza aproape toate tipurile de ornamente si este o arie variata, caracterul fiind cantabil, legato. Un procedeu componistit dar si un mijloc de expresie des folosit în aceasta variatiune îl reprezinta întârzierile si rezolvarile acestora. Prima tiparire a acestei sonate 1784 de Toricella ne prezinta o varianta  ornamentata a acestei variatiuni.

  Variatiunea a XII-a se constituie într-un Allegro final al sonatei.

De observat este faptul ca pe parcursul celor 12 variatiuni tonalitate ramâne neschimbata (exceptie variatiunea a VII-a minora) iar masura este permanent aceeasi 4/4 (exceptie facând variatiunea a XII-a care este ternara ľ - procedeu des întâlnit la Mozart, o totala schimbare a metrului) si a tempo-ului - Allegro. Ultima variatiune are un caracter de final simfonic, stralucitor, debordand de energie si frenezie.

  Fara îndoiala ca sonata K.V. 284 se numara printre cele mai importante opere pentru pian ale lui Mozart si trebuie mentionat ca însusi compozitorul a interpretat-o adesea în concert, chiar daca dupa propriile spuse a fost dedicata.

La caracterul reprezentativ al operei K.V. 284 contribuie virtuozitatea si stralucirea stilului simfonic.

În corespondenta de familie, cele sase compozitii circula sub numele de "sonatele grele"; de exemplu într-o scriere a lui Mozart din 4 febr. 1778 catre tatal sau la Salzburg: "imaginati-va ca ea (viitoarea cumnata a lui Mozart, Aloysia Weber) a cântat Prima vista sonatele mele grele, rar dar fara sa omita nici macar o nota" [3]. Aceasta afirmatie este pe deplin justificata, daca tinem cont de faptul ca nici o alta opera pentru pian dintre operele anterioare ale lui Mozart nu necesita o tehnica de interpretare mai complexa decât aceasta (cu exceptia variatiunilor K.V. 179 din vara anului 1774).

Vesnica dilema a interpretului muzicii lui Mozart este realizarea "simplitatii complicate" a lucrarilor sale. Interpretul trebuie sa aiba mobilitatea interioara care sa-i permita trecerea rapida si naturala, de la sugerarea unei stari, a unei expresii, a unui caracter, a unei imaginii la alta. Toate aceastea trebuie realizate într-o imagine sonora clara, diversa plastica, cu multe contraste, timbrari diferite, într-o frazare fireasca si convingatoare 



[1] Denis Diderot - a fost filosof si scriitor francez,nascut la Langres. Diderot a fost o figura complexa a iluminismului francez, având o influenta majora asupra spiritului rationalist al secolului al XVIII-lea.

[2] Armonie desfasurata intr-o scriitura uniforma, de valori mici (saisprezecimi) care sustin discursul melodic, actioneaza ca un puls conferind viata si energie discursului muzical. Este un fel de acompaniament folosit cu precadere în perioada clasica. A fost denumit dupa celebrul bariton Domenico Alberti (1710 - 1740).

[3] Bauer-Deutsch II, numar 416, op. cit. pag. 227













Document Info


Accesari: 12972
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )