Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload



















































CULTURA

sociologie












ALTE DOCUMENTE

Cele 10 nevoi nevrotice care raman in structura de personalitate a adultului
ZECE PORUNCI ALE UNUI COPIL PENTRU PARINTII SAI
Despre violenta
A iubi inseamna
Alchimia iubirii - o stiinta a plenitudinii
Amantele
Test de Igiena corporala
Ce iese din explicatiile unor parinti
STANDARD OCUPATIONAL Ocupatia: APICULTOR
RETETA DE VIATA

Cultura

4.1.         Ce este cultura?



Termenul de cultura vine din latinescul "colo, colere" care semnifica a lucra pamântul, a locui. Sensul lui primar desemna activitati agricole si a fost utilizat cu acest sens din secolul XI pâna în secolului XIX, în paralel cu acceptiunea data de umanismul renascentist (sec. XVI) de cultura a spiritului.

Pâna astazi, literatura de specialitate a înregistrat un numar mare de semnificatii ale acestui termen si un numar si mai mare de definitii : sociologul francez A. Moles sustine ca ar exista aproximativ 250 de definitii ale culturii.

În limbajul curent, adesea, termenul sugereaza o forma superioara de arta : opera, teatru, coregrafie etc. Se considera ca o persoana este culta atunci când detine cunostinte despre arte si este capabila sa faca aprecieri fondate referitoare la creatiile artistice, este rafinata, are gust si bune maniere. Acesta este un sens restrictiv : nu orice om este cult si nu orice produs al activitatii sale este un act de cultura. Acesta este si punctul de vedere al lui J. Szczepanski, care tine sa precizeze ca " nu toate produsele omului reprezinta cultura lui, ci numai cele superioare, produse oarecum dezinteresat, pentru ele însele, deci stiinta, arta, religia, ideile politice si sociale, obiceiurile nobile - într-un cuvânt, produsele superioare ale spiritului care necesita cultivarea mintii, tendinta realizarii unor scopuri mai înalte decât simpla satisfacere a nevoilor biologice".1

Conform semnificatiei întîlnite în vorbirea curenta, cultura este o caracteristica a individului, nu a societatii. Majoritatea sociologilor si antropologilor se delimiteaza de acest înteles în favoarea unuia mai larg, mai cuprinzator. Astfel, E.F.Tylor (1871) desemna prin cultura "ansamblul complex al cunostintelor, credintelor religioase, al artei, moralei, obiceiurilor si al tuturor celorlalte capacitati pe care le dobândeste omul ca membru al societatii".

În sociologie si antropologie - asa cum sustine si Marvin Harris, termenii de cultura, societate si, uneori, etnologie, îsi disputa preeminenta.

Kluchohn (1949) confera si el culturii întelesul de fenomen social, definind-o într-o formula succinta ca "mod distinct de viata al oamenilor, model de a trai".

În viziunea lui Ralph Linton, cultura este de asemenea o caracteristica a societatii, nu a unui individ. Ea reprezinta tot ceea ce se învata în cursul vietii sociale si este transmis din generatii în generatii ; cu alte cuvinte, este "ereditatea sociala a membrilor unei societati".

În alta ordine de idei, unele definiti au pus accentul mai mult pe sensul obiectiv al culturii (cultura materiala sau civilizatie), altele pe sensul subiectiv al culturii (cultura spirituala, cunostinte, valori, simboluri etc.).

Wisller, dimpotriva, ia în calcul multiplelele dimensiuni ale culturii, distingând în cadrul ei urmatoarele trei diviziun 333c23d i : "trasaturi materiale", "activitati sociale" si "idei".

Aspectele materiale si nemateriale ale culturii au fost evidentiate si de sociologul american N. Goodman (1982) atunci când o definea ca fiind "mostenirea învatata si socialmente transmisa,  a obiectelor facute de om, a cunostintelor, a parerilor, a valorilor si a perspectivelor care asigura membrilor unei societati unelte pentru a face fata problemelor curente".2 Cu alte cuvinte, pe scurt, cultura organizeaza viata sociala si-i da forma.

În aceeasi perspectiva se înscrie si opinia lui M.J. Herscovitz conform careia cultura reprezinta " totalitatea valorilor materiale si spirituale create . în procesul istoric de afirmare a omului ca om, proces care evidentiaza progresul omenirii în cunoasterea, transformarea si stapânirea naturii, a societatii si a cunoasterii însasi".3

4.2.         Componentele culturii

Asa cum am aratat mai înainte, sociologii au distins între aspectele materiale (sensul obiectiv) si aspectele nemateriale (sensul subiectiv) ale culturii.

Cultura materiala include toate "produsele" concrete si tangibile ale societatii, toate manifestarile fizice ale vietii unui popor, de la cele mai vechi produse create de om (descoperite de antropologi) cum ar fi oale de lut, unelte de piatra si apoi de metal pâna la cele mai recente : televizoare, avioane, computere etc.

Elementele culturii materiale sunt transmise de la o generatie la alta : unele dintre ele suporta modificari structurale esentiale (automobilele, avioanele), altele schimbari nesemnificative din punct de vedere structural (biroul, cada etc.) ; altele sunt la moda o perioada, apoi dispar.

Cultura nemateriala. Sociologii tind sa se concentreze mai mult asupra dimensiunii spirituale a culturii, considerând ca ea da adevaratul puls al vietii sociale. De altfel, cercetari sociologice efectuate în Franta confirma faptul ca acesta este si întelesul cel mai des utilizat în conversatia curenta. J. Laroue în Representations de la culture et conditions culturelles arata ca 83% din populatia investigata adopta sensul de cultura spirituala.

În cadrul culturii nemateriale, sociologia include ansamblul cunostintelor, opiniilor, valorlor, normelor, semnelor si simbolurilor care sunt vehiculate într-o societate.

Trebuie sa reamintim faptul ca opiniile si cunostintele nu se identifica. Cunostintele sunt concluzii care se fundamenteaza pe un anumit criteriu al evidentei empirice (de ex., forma sferica a Pamântului). Opiniile, spre deosebire de cunostinte, nu au la baza o suficienta evidenta empirica : exista astfel parerea ca adoptarea unor legi care prevad posibilitatea pedepsei capitale ar duce la scaderea frecventei actelor criminale. "Orice cunoastere umana, începe cu opinii, trece de la acestea la notiuni si se sfârseste cu idei" (I. Kant). Deci, pe lânga opinii si cunostinte, cultura oricarei societati contine si idei (Kant) despre natura, despre viata si moarte, despre om si ocietate.

Cultura oricarei societati este impregnata de sistemul valorilor.

Omul este fiinta cu vocatia valorilor ("axiologica") sustine sociologul român Eugeniu Sperantia. Sistemul de valori la care adera un individ reprezinta "coloana lui vertebrala". Valoarea reprezinta "aprecierea pe care un subiect o manifesta fata de un obiect (lucru, idee, atribut, relatie) dupa criteriul socialmente împartasit al satisfacerii unei nevoi sau a unui ideal". 4 Ea trebuie înteleasa ca o relatie sociala : sunt consistente numai acele aprecieri, optiuni individuale care sunt în consens cu aprecierile sau optiunile grupului. În acelasi timp trebuie remarcat faptul ca nu putem vorbi despre universalitatea valorilor în sensul ca pe de o parte, o valoare nu are acelasi înteles în toate societatile si, pe de alta parte, nu toti individzii dintr-o societate accepta o anumita valoare. Daca aztecii apreciau favorabil jertfirea copiilor pentru înduplecarea zeului ploii, astazi, pentru societatile moderne, un astfel de act este innacceptabil si condamnabil. Sau daca, spre exemplu, societatea americana apreciaza munca în mod deosebit, nu înseamna ca aceasta valoare este acceptata, fara exceptii, de toti americanii. Valorile se schimba în decursul timpului si acest lucru este usor observabil daca analizam valorile referitoare la iubire, sex, casatorie. Azi se vorbeste tot mai putin despre ,,fidelitate pâna la sfârsitul vietii" si tot mai mult despre fidelitate succesiva, între doua casatorii, doua relatii consensuale etc.

În alta ordine de idei, trebuie sa constatam ca valorile nu sunt întotdeauna în consens : uneori ele intra în conflict, se ciocnesc, sunt contradictorii. Cercetarile actuale dovedesc ca în orice societate exista conflicte valorice, difera doar gradul în care ele sunt acceptate si "solutionate". În timp ce regimurile totalitare le ignora, le resping, societatile democratice le accepta, încearca sa le "solutioneze", sa le administreze. Respinse sau excamotate, conflictele valorice risca sa se acutizeze si sa degenereze în stari anomice.

Societatea democratica "reprezinta în fapt, modalitatea rationala de solutionare si de neutralizare a acestor conflicte valorice, este buna administrare a tensiunii dintre libertate si ordine, dintre egalitate si libertate".5

Valorile au o mare semnificatie emotionala. Ele nu trebuie privite ca simple concepte abstracte. Oamenii polemizeaza, intra în conflicte si uneori sunt capabili chiar de mari sacrificii pentru apararea valorilor ai caror partizani sunt (de exemplu, pentru "libertate").

Alaturi de valori si în strânsa legatura cu acestea, normele reprezinta elemente importante ale culturii societatii. Comportamentul uman este structurat de reguli, linii de conduita care prescriu un comportament adecvat în situatii speciale (Nu ne comportam la scoala ca la discoteca, nici la spital ca la opera). De asemenea, normele reglementeaza comportamentele oamenilor în relatiile dintre ei. (De exemplu, normele de politete definesc comportamentul cuvenit, care se cade). Putem spune ca normele duc la stabilirea "unei anumite scheme a vietii colective", în cadrul careia "fiecare om stie cum sa se comporte în anumite situatii, stie ce asteapta de la el ceilalti membrii ai colectivitatii si stie la ce reactii se poate astepta în urma actiunilor sale".6

Cadrul normativ cuprinde obisnuintele, obiceiurile, moravurile si legile existente într-o societate data. J. Szczepanski face distinctie între obisnuinte si obiceiuri. "Obisnuintele sunt modalitati de conduita statornicite pentru anumite situatii", a caror încalcare nu stârneste obiectii sau reactii negative din partea societatii, dar pe care membrii respectivului grup se simt datori sa le respecte (de exemplu, în anumite grupuri de munca exista obisnuinta celebrarii aniversarii fiecarui membru sau a evenimentului pensionarii).

Obiceiurile sunt modele de conduita legate de valorile împartasite de grup, care au importanta pentru viata si activitatea grupului a caror nerespectare atrage dupa sine sanctionarea lor de catre opinia publica. Exemplu de obiceiuri sunt : sa arunci gunoiul la ghena, sa alegi vestimentatia potrivita (cu ocazia), sa oferi locul în autobuz unui batrân sau infirm etc.

Daca nu respecta obiceiurile respectivii indivizi pot fi considerati lipsiti de amabilitate, neatenti, bizari, excentrici, pot fi evitati, marginalizati de catre ceilalti membrii ai comunitatii dar nu pot fi pedepsiti de lege.

Moravurile se înrudesc cu obiceiurile dar se diferentiaza de acestea (distinctia a fost facuta pentru prima data în 1906 de Summer). Ele sunt definite ca norme cu o mare importanta si semnificatie pentru functionarea societatii. De exemplu : normele legate de apararea proprietatii private, a bunurilor publice, a valorilor patriotice etc.

Încalcarea lor (furtul, frauda, incendierea unor proprietati etc.) atrage dupa sine sanctiuni juridice.

În conceptia unor sociologi, distinctia dintre obiceiuri si moravuri are un caracter relativ : unul si acelasi fapt social este interpretat de anumite categorii sociale ca obicei iar de altele ca moravuri. Asa de exemplu, profanarea simbolurilor nationale (steag, stema etc.) poate fi considerata ca o grava violare a moravurilor societatii si trebuie aspru pedepsita sau poate fi considerata ca nerespectare a unui obicei si trebuie sa fie doar dezavuata de opinia publica.

În cadrul moravurilor, exista o categorie aparte numita tabuuri care definesc ceea ce este interzis, ceea ce este nepermis, ceea ce nu trebuie facut ; ele sunt deci, moravuri proscriptive. Majoritatea societatilor contemporane au tabuuri cu privire la relatiile sexuale si maritale între rude apropiate (tabuul incestului) si tabuul referitor la consumarea carnii de om. Încalcarea lor atrage dupa sine sanctiuni de maxima severitate cum ar fi privarea de libertate, exilul sau chiar pedeapsa capitala.



Legile sunt norme stabilite si aplicate de autoritatea politica a societatii ce cuprind obligatii generale pentru toti membrii societatii si ce se aplica acelor comportamente ce sunt considerate importante pentru societate.

Legile pot fi scrise sau nescrise (cutumiare). Constitutiile scrise se impun în secolul al XVIIIlea (România, Franta, SUA beneficiaza de Constitutii scrise). Constitutiile cutumiare sunt formate dintr-o parte scrisa si dintr-o alta nescrisa, care are la baza obiceiuri, traditii, practici politice îndelungate (ex. Constitutia Angliei, Israelului, Noii Zeelenade).

Indiferent de forma pe care o îmbraca, legile joaca un rol extrem de important în reglementarea relatiilor sociale si nerespectarea lor duce la sanctiuni juridice. În literatura de specialitate, întâlnim azi numeroase puncte de vedere care sustin ca anumite fapte, reactii individuale sau de grup nu ar trebui sa faca obiectul unor legi, ci ar trebui sa fie tratate ca obiceiuri, stiluri personale de viata, gusturi personale etc.

Astfel de controverse au fost stârnite de legile care permit orice fel de comportament sexual între adulti, cu consimtamântul partilor.

Semnele si simbolurile constituie, asa cum am aratat mai înainte, alte elemente importante ale culturii spirituale. Filosoful german E. Cassirer constata ca "omul nu mai traieste într-un univers exclusiv fizic, ci într-un univers simbolic. Limbajul, mitul, arta . sunt componente ale acestui univers. Omul nu mai poate înfrunta realitatea în mod nemijlocit, el nu mai poate privi fata în fata . atât de mult s-a învelit pe sine cu forme lingvistice, cu simboluri mitologice sau cu rituri religioase, încât nu poate vedea sau cunoaste nimic decât prin mijlocirea acestui mediu artificial". În viziunea lui, cultura consta în simboluri si se transmite prin comunicarea simbolurilor.

Desi nu putem reduce cultura la suma simbolurilor, trebuie sa recunoastem ca acestea reprezinta o parte, o componenta fundamentala a ei.

Simbolul este definit ca fiind ceva care social reprezinta, semnifica altceva decât este ; este o reprezentare creata în mod arbitrar (gesturi, cuvinte, obiecte, imagini vizuale), care capata înteles prin consens social. De exemplu, drapelul unui stat nu reprezinta doar o bucata de pânza colorata si desenata într-un anume fel. El este simbolul unei natiuni, a unei societati cu istoria ei, cu teritoriul ei, cu traditiile si obiceiurile ei etc. Weitman (1973) sublinia ca a analiza semnificatia pe care o societate o acorda drapelului sau national furnizeaza informatii privind aspecte importante ale culturii respectivei societati.

Limba (vorbita si scrisa) este cel mai important element al simbolismului social, cel mai important aspect al culturii. Ea este cel mai important mijloc de comunicare, este "vehiculul spiritului", este cel mai important mijloc de socializare. Dupa E. Sapir, limba scrisa reprezinta simbolurile secundare ale simbolurilor vorbite, reprezinta deci, "simboluri de simboluri".

Mimica si gesturile joaca si ele rolul de simboluri sociale (sunt simboluri nonverbale). Primele dezvaluie bucuria, tristetea, disperarea, surpriza, mânia etc. Celelalte reprezinta miscari ale corpului care au semnificatii consimtite social. Simbolurile nonverbale sunt mai frecvent folosite în interactiunile sociale comparativ cu cele verbale. Experimentele efectuate de Albert Mehrabian au stabilit ca impactul total al unui mesaj este în proportie de 7% verbal, 38% vocal si 55% facial. Un alt cercetator, respectiv Raymond L. Birdwhistell sustine ca cel mult 35% din semnificatiile unei conversatii sunt transmise prin intermediul cuvintelor.

Pe de alta parte, se constata ca unul si acelasi gest poate avea semnificatii diferite pentru societati diferite. Astfel este, de exemplu, gestui care pentru americani are semnificatia "okay" (totul este în regula), pentru francezi înseamna ca cineva este "un zero", o nulitate, în timp ce pentru turci si greci are o semnificatie obscena (sugereaza o invitatie sexuala grobiana). Gestul de a scoate limba este interpretat la noi ca nepoliticos, ca lipsa a bunelor maniere etc. în timp ce în Tibet este considerat semn de respect. Acest exemplu ca si multe altele confirma faptul ca gesturile ca si limba au semnificatie în cadrul unui context social dat ; scoase din acest context, ele fie îsi schimba semnificatia, fie îsi pierd orice semnificatie.

Pe de o parte, utilizarea limbajului gestual alaturi de cel verbal face comunicarea mai bogata, subtila, savuroasa, pitoreasca. Pe de alta parte, limbajul nonverbal poate da nastere la confuzii, neîntelegeri,chiar conflicte. Utilizarea abuziva a limbajului gestual în comunicarea interpersonala este contraindicata sau cel putin nepreferabila, întrucât erodeaza posibilitatea unui bun dialog, a unei comunicari eficiente.

Gesturile pot fi utilizate si în manipularea indvizilor : se face uneori exces de gesturi amabile, politicoase pentru a obtine anumite favoruri nemeritate. De asemenea, sunt situatii în care indivizii interpreteaza gesturile semenilor sai într-un mod care le este favorabil, care-i absolva de vina savârsita. Asa se întâmpla atunci când barbatii, care sunt acuzati de viol sustin ca, desi victimele lor le-au interzis verbal sa aiba relatii intime cu ele, totusi gesurile acestora au sustinut contrariul : îmbracamintea sumara, tonul îmbietor, dorinta dezvaluita de expresia fetei etc.

Sa revenim putin la rolul pe care limba îl joaca în societate si la relatia dintre limba si gândire. Limba este mai mult decât un mijloc de comunicare si socializare a indivizilor umani. Limba da expresie modului nostru de a gândi, conceptiilor noastre. Pe de alta parte, însa, ea influenteaza, structureaza modul în care percepem lumea - teorie formulata initial de doi antropologi, Edward Sapir (1929) si Benjamin Lee Whorf (1956), sub numele de "ipoteza relativitatii lingvistice". Atât vocabularul cât si structura gramaticala a unei limbi - sustin cei doi antropologi - determina conceptiile despre lume si viata ale membrilor unei societati, le dirijeaza atentia catre anumite aspecte ale vietii mai degraba decât spre altele. Exemplul clasic utilizat pentru sustinerea acestei ultime idei este urmatorul : inuitii - spre deosebire de englezi, care folosesc un termen general pentru zapada - au inventat un numar relativ mare de cuvinte pentru fiecare tip de zapada (zapada care cade, nameti, zapada umeda, zapada pufoasa), întrucât fiecare le influenteaza în mod specific viata si activitatea. Ei nu au un termen general pentru zapada, dar au câte unul pentru fiecare tip de zapada în parte. De asemenea, în limba hopi nu exista un substantiv pentru timp si nici un sistem temporal - verbal (trecut, prezent, viitor).

Astazi, sociologii admit o versiune mai slaba a ipotezei relativitatii lingvistice si anume : o anumita limba nu te determina ci te ajuta sa gândesti într-un anume fel, sa te concentrezi asupra anumitor dimensiuni ale existentei.

Pe de alta parte, trebuie sa abordam relatia si în sens invers : limba, la rândul ei, se modifica în functie de schimbarile sociale. Schimbarea conceptiilor, mentalitatilor oamenilor duce la schimbari în structura gramaticala. Astfel, schimbarea conceptiilor despre relatiile dintre genuri a dus la înlocuirea formei generice din gramatica engleza de chairman (chair = scaun, man = barbat), respectiv presedinte, cu forma neutra, chairperson.7

4.3.         Cultura "reala" si "ideala". Cultura si libertate

Ralph Linton, cel care foloseste termenul de "fundament cultural al personalitatii"  opereaza si distinctia între "cultura reala" si "cultura ideala", tocmai pentru a deosebi între ceea ce spun oamenii ca sunt si ca trebuie sa faca si ceea ce sunt ei în realitate, ceea ce fac ei efectiv.

Cu alte cuvinte, cultura "ideala" se refera la normele care ne structureaza comportamentele. Ele reprezinta "idealul", ceea ce societatea asteapta de la membrii sai, modurile de actiune aprobate, apreciate de societate. Normele nu se identifica întotdeauna cu comportamentul. Existenta sistemului normativ nu garanteaza ca asteptarile societatii vor fi în toate cazurile îndeplinite, ca în societate se vor manifesta doar comportamentele dezirabile. Desi majoritatea membrilor societatii subscriu la diferite norme, le înteleg necesitatea, importanta, totusi nu le respecta. Desi cuplurile apreciaza norma fidelitatii sexuale, multe dintre ele o încala : în SUA, jumatate dintre barbatii casatoriti si o patrime din femeile casatorite au relatii extraconjugale.

Se ridica întrebarea : de ce daca individul recunoaste necesitatea normei, în practica sociala curenta el o încalca? Este norma resimtita ca o constrângere de care individul încearca sa se elibereze? Componentele culturii : normele, legile etc. restrâng ele libertatea omului sau dimpotriva, o fac posibila si mai mult, chiar o extind?

Putem spune ca, pe de o parte, restrictiile impuse de norme si legi limiteaza libertatea individului în societate, pentru ca acesta nu poate sa faca orice vrea(ex., sa danseze în timpul unei conferinte sau sa se prezinte la un interviu pentru ocuparea unui post de manager în costum de baie etc.).

Limitele impuse de cultura nu sunt aceleasi pentru toti indivizii si pentru toate categoriile sociale. Stereotipurile, prejudecatile, discriminarile promovate de o anumita cultura îi limiteaza mai mult pe unii decât pe altii ; de cele mai multe ori, este cazul femeilor (în comparatie cu barbatii), a minoritatilor etnice, a saracilor etc.

Pe de alta parte, este indiscutabil faptul ca libertatea este posibila si se poate extinde prin intermediul culturii. Cultura ne ofera sansa de a alege între mai multe alternative (între diferite valori, idei, conceptii, lucruri etc.), ori libertatea nu poate exista în afara acestei optiuni. De altfel, absenta sistemului normativ departe de a duce la libertate, ar duce la haos, anarhie, imperiul legii junglei.

Cultura nu ofera posibilitatea de a comunica, de a profita de confortul pe care ni-l ofera tehnologia moderna în toate momentele vietii noastre : acasa, pe strada, la slujba ; ne elibereaza de muncile mecanice, anoste, care solicita efort fizic oferindu-ne mai mult timp pentru creatie, cercetare, divertisment.

4.4.         Diversitatea culturala. Relativism si etnocentrism cultural

Cercetarile sociologice si antropologice au scos în evidenta existenta unei diversitati culturale atât între diferitele societati cât si în interiorul fiecareia dintre ele.

Societatile difera între ele atât sub aspectul culturii lor materiale (civilizatii), cât si sub aspectul culturii spirituale. Daca comparam locuintele si mijloacele de comunicatie din diferite societati, observam cu usurinta diferentele evidente privind civilizatiile care le corespund. Daca este sa comparam normele care precizeaza comportamentul adecvat, vom constata existenta aceleiasi diferente.

În antropologia culturala este prefigurata existenta a doua mari tipuri de culturi diametral opuse : cultura apolonica (apolinica) si dionisiaca. Caracterul apolonic - conform studiilor lui Ruth Benedict (1934-1950) - apartine unui tip de cultura primitiva, în care orice exces este prohibit, moderatia fiind comportamentul fundamental al colectivitatii, care cultiva personalitatea uniforma, stearsa. Un astfel de tip cultural este specific populatiei Zuni a tribului de indieni din SUA (New Mexico) , populatie care se caracterizeaza prin calm, conformism, o mai mare înclinatie spre colectivism decât spre individualism.

La celalalt pol se afla cultura dionisiaca, caracterizata printr-un exces de sensibilitate, activitate frenetica, inividualism, competitie. Tribul Kwakiutl (din Insula Vancouver, Columbia Britanica) ai carui membrii sunt dominatori si razboinici reprezinta un astfel de tip cultural.




si societatile moderne se caracterizeaza prin diferente culturale. Constatam, în primul rând, existenta diferentelor culturale dintre statele socialiste (care acroda prioritate colectivitatii în raport cu individul) si statele capitaliste (în care accentul cade pe individ si competitie). Deosebiri culturale exista însa si între tarile capitaliste (de exemplu, între Anglia si Japonia), precum si între tarile socialiste (de exemplu, Cuba si China), între tarile maritime si cele intercontinentale etc. Este de dorit ca o diversitate culturala - expresie a ingeniozitati umane - sa fie cunoscuta, acceptata si valorificata de societatile moderne spre folosul lor reciproc.

Diferente culturale exista asa cum am aratat mai înainte si în interiorul aceleiasi societati în functie de clasa sociala, originea etnica, religia, rasa, stilul de viata, interesele urmarite, alcatuind subculturile. Cu cât o societate este mai numeroasa, mai complexa, mai moderna, cu cât diferentele culturale, dintre diferitele grupuri sociale sunt mai mari, cu atât întâlnim mai multe subculturi.

Subculturile reprezinta ansamblul de simboluri, norme, valori care dau identitate grupului, îl disting de celelalte grupuri si care se întemeiaza fie pe mostenirea etnica, fie pe situatia economica a grupului, pe apartenenta la o anumita regiune, la o anumita breasla profesionala etc. Putem vorbi despre subcultura aurolacilor din canale, a saracilor din ghetouri, a romilor, a oamenilor de stiinta, a muzicantilor de cartier etc.

Subculturile se deosebesc de cultura dominanta si prin utilizarea unui limbaj specific (jargon subcultural). În privinta rolului jucat de existenta subculturilor în societate, parerile sunt împartie : unuii autori sustin ca mozaicul cultural este un factor de îmbogatire a societatii, altii, dimpotriva, considera ca este un element nociv pentru societate, ce are drept consecinta erodarea culturii nationale.

Contraculturile sunt construite din acele valori, norme, simboluri, si moduri de viata care se manifesta în opozitie cu cultura dominanta din societate. Desi nu resping toate normele si valorile societatii din care fac parte, adeptii contraculturii resping o parte mai mare sau mai mica din modelele ei comportamentale. Reprezentarile contraculturii pot fi grupurile de delincventi, sectele satanice, grupurile anarhiste, etc. Miscarea "hippie" din anii '60 si începutul anilor '70 a sfidat valorile americane fundamentale de individualism, competitie, bunastare materiala, constituind o astfel de contracultura. Tot aici se înscrie si organizatia Ku Klux Klan din SUA si Fratia Musulmana din Egipt.

Aparitia unei contraculturi într-o societate este un indicator al neintegrarii sociale, al sentimentului de frustrare încercat de anumite categorii sociale.

Cresterea numerica a contraculturilor si extinderea lor pot avea efecte disfunctionale în societate, fapt pentru care de cele mai multe ori sunt considerate neacceptabile de societate, fiind chiar reprimate.

Diversitatea culturala între si în interiorul societatilor sugereaza faptul ca nu exista un singur tipar cultural, "cel mai bun", ca nu exista o cultura inerent buna sau rea, idee ce sta la baza relativismului cultural. Acesta este un principiu teoretic impus de antropologia culturala moderna, în interpretarea culturilor lumii si a raporturilor dintre ele. El se opune tendintei oamenilor de a evalua practicile, traditiile, comportamentele altor popoare în raport cu ale lor, de a le subaprecia pe cele dintâi si supraevalua pe cele din urma. Conform relativismului cultural, valorile unei culturi trebuie analizate în strânsa conexiune cu contextul social caruia îi apartin si nu dupa criteriile altei culturi. Pentru un european, de exemplu, pare bizara veneratia pe care hindusii o au fata de vaca - animal considerat sacru în India.

Principiul relativismului cultural respinge etnocentrismul, adica etichetarea obiceiurilor altor popoare, etnii, ca fiind "bune" sau "rele", "civilizate" sau "înapoiate" si de a considera cultura proprie superioara altora din punct de vedere moral. Înainte de a face aprecieri, trebuie sa cercetam de ce oamenii obisnuiesc sa se comporte într-un anume fel si nu într-altul, care sunt coordonatele sistemului cultural care contine respectivele obiceiuri.

Etnocentristii percep practicile altor culturi ca deviatii de la normalitate si nu doar ca simple si firesti diferente între culturi.

Manifestarile etnocentriste sunt mai frecvente în societatile traditionale, omogene si izolate, în care probabilitatea contactului cu alte culturi este redusa. Etnocentrismul opereaza cu expresii ca "popor ales", "natiune bincuvântata", "rasa superioara", "straini perfizi", "popoare înapoiate", "barbari", "salbatici" etc.

El are efecte contrare asupra indivizilor, grupurilor si societatilor. Pe de o parte, întareste nationalismul si patriotismul si protejeaza identitatea etnica. Pe de alta parte, alimenteaza rasismul, descurajeaza schimbarea si obstructioneaza împrumuturile culturale. În anumite circumstante, el faciliteaza stabilitatea culturala, în altele poate provoca colapsul unei culturi si disparitia unui grup.

Sociologia, politologia, antropologia, educatia civica invita la respingerea etnocentrismului si adoptarea pozitiei relativismului cultural prin care oamenii se pot distanta de propria cultura pentru a o privi cu mai multa obiectivitate si realism.

Relativismul cultural nu înseamna însa ca orice practica culturala este permisa, nu înseamna relativizarea, primarea sistemului normativ legislativ si pierderea functiei sale de mecanism de control social.

Relativismul cultural nu trebuie confundat nici cu xenocentrismul, care este opusul etnocentrismului si care, la rândul lui, se fundamenteaza tot pe anumite prejudecati. Xenocentrismul consta în subaprecierea valorilor culturale autohtone si supraevaluarea valorilor culturale straine. El se întemeiaza pe prejudecata ca tot ceea ce este strain este în mod automat si bun.

4.5.         Ipoteza decalajului cultural

Sociologul american William F. Ogburn este cel care a formulat ipoteza decalajului cultural care sustine ca "daca o parte a culturii se schimba, datorita unei descoperiri sau inventii si, prin aceasta, generaza schimbari într-o alta parte a culturii, dependenta de ea, aceste schimbari se produc frecvent cu o anumita întârziere. Cât de mare este aceasta întârziere sau acest decalaj depinde de natura materialului cultural supus schimbarii, dar decalajul poate persista un numar considerabil de ani, si în tot acest timp putem spune ca exista o proasta adaptare a culturii. Este, deci, dezirabil sa reducem perioada de maladaptare, sa facem ajustarile culturale cât de repede posibil".8

În viziunea lui W.F.Ogburn, schimbarea culturii materiale duce la schimbarea metodelor de întrebuintare a obiectelor materiale ale culturii, iar aceste metode se transpun în cultura nemateriala a societatii (în obiceiuri, credinte, valori, norme etc.) si care au functia de a ajuta adaptarea omului la conditiile materiale ale vietii, drept pentru care poate fi numita cultura "adaptativa". Cu alte cuvinte, mai întâi, se schimba cultura materiala, conditiile materiale ale vietii si mai apoi, cu o anumita întârziere se schimba si cultura nonmateriala sau "adaptativa".

Teoria lui Ogburn a fost vehement criticata de R.K. Merton, P.A.Sorokin, M. Choucas s.a. I s-a reprosat, în primul rând, ambivalenta conceptelor-cheie pe care si-a fundamentat teoria, si anume : cultura materiala si nonmateriala, decalaj, adaptare, consistenta. Într-adevar, putem spune ca el nu a definit cu precizie termenii de cultura materiala si nonmateriala si a considerat acelasi obiect când ca element al culturii materiale, când ca element al culturii "adaptative" (nonmateriale).

Mai mult decât atât, P. A. Sorokin a sustinut ca realitatea socio-culturala concreta contrazice ipoteza lui Ogburn si a adus dovezi empirice concludente în sprijinul afirmatiei sale. Din cercetarile sale, deducem ca schimbarea culturii materiale nu se produce mai repede decât schimbarea culturii nonmateriale, adesea se întâmpla exact invers, si ca asa cum se vorbeste despre un decalaj cultural, se poate vorbi si despre un decalaj tehnologic.

Teoria formelor fara fond (T. Maiorescu, C. R. Motru, s.a.) a încercat sa explice tocmai aceasta situatie în care cultura nonmateriala devanseaza cultura materiala.

Daca admitem ca exista situatii în care cultura "adaptativa" ramâne în urma culturii materiale, atunci trebuie sa admitem ca exista si situatii în care aceste schimbari sunt fie sincronice, fie în sensul invers decât cel enuntat de Ogburn.

Trebuie sa mentionam, de asemenea, ca adaptarea este o notiune relativa, ca nu putem vorbi despre o adaptare "perfecta". Mai mult decât atât, pot aparea si situatii de neadaptare si care nu trebuie percepute ca o fatalitate, mai ales atunci când conditiile materiale sunt ele însele în schimbare, în tranzitie. Adaptarea sociala la fenomenele socio-culturale, atunci când ea se produce, are un caracter creator, nu mecanic. Este posibil sa ne adaptam la schimbarile conditiilor materiale, ale vietii fara sa schimbam mentalitatile, optiunile valorice, etc. daca le vom descoperi noi valente.

Ipoteza decalajului cultural, în ciuda tuturor criticilor, uneori exagerate, "poate fi, totusi, acceptata în masura în care ea sesizeaza un aspect real al vietii sociale : coprezenta ritmurilor sincronice si asincronice ale evolutiei sociale".9

Decalajul cultural poate fi înteles si analizat si dintr-o alta perspectiva si anume, ca diferente cantitative si calitative dintre spatiile culturale. Întelegerea satisfacatoare a distantei dintre culturi se poate obtine "situîndu-ne pe pozitia metodei logico-experimentale propusa de V. Pareto".10 Procedând astfel, vom ajunge la urmatoarele concluzii verosimile :

- doua culturi aflate în contrast vor exercita presiuni reciproce a caror forta va oscila în functie de diferentele, contradictiile, decalajele care exista între ele ;

- când doua culturi sunt comparate la nivelul actorilor sociali (indivizi, grupuri), vor fi constientizate deopotriva atât avantajele cât si dezavantajele fiecareia ;

- când una dintre cele doua culturi în dialog se afla într-o situatie deficitara( rezolvarea unor probleme sociale importante), aceasta va recurge la împrumutarea si imitarea modelelor celeilalte culturi. În aceasta situatie, spunem despre cultura imitatoare ca se afla într-un decalaj fata de cultura care-i ofera solutiile ;

- notiunea de decalaj este relativa pentru ca, de regula, raportul dintre doua culturi este biunivoc, reciproc : cele doua culturi împrumutate reciproc se adapteaza reciproc una la cealalta. Dialogul cultural presupune si conexiunea inversa, feed-back-ul;

- în ciuda acestui relativism, constiinta colectiva percepe existenta unei distante culturale (mai ales materiala) între clasele superioare si inferioare, între mediul urban si cel rural, între populatiile din asa numitele "societati de consum" si populatiile din tarile slab dezvoltate din punct de vedere economic ;

- criteriile pe baza carora "se stabilesc" decalajele culturale sunt de asemenea relative : decalajul cultural este perceput în functie de coordonatele spatiului cultural caruia îi apartinem. În concluzie, aceste criterii pot fi nu numai diferite, ci chiar contradictorii. În unele societati functioneaza (mai mult) criteriul pragmatismului în aprecierea normelor juridice (SUA), în altele cel al concordantei lor cu morala traditionala (China). În unele culturi, esteticul se bucura de o apreciere mai mare decât utilul, în altele invers (exemplu, traditia româneasca - traditia saseasca).



4.6.         Coordonate esentiale ale spiritualitatii românesti

"Într-o Europa marturisit faustica pare un popor care nu este faustic : poporul român" - asa începe C. Noica eseul Superarea româneasca, prin care încearca sa mai dezvaluie înca ceva din viata ascunsa si adânca a sufletului românesc.

Întelegând prin "faustic" "cunoasterea cu orice pret" si, în acelasi timp, "setea de putere cu orice pret", C. Noica conchide ca "noi nici nu am fost si nici nu parem a ne pregati sa fim faustici".

De altfel, asa cum remarca Mircea Vulcanescu, "românul nepasator, neatent, necalculat, surâzator, încrezator în Dumnezeu", trece la fapte nu când poate, ci când nu mai poate ; "numai deznadejdea în fata neantului duce la actiune".11 "Fie ce-o fi!", spune românul oarecum resemnat : imperativul, "acum ori niciodata" care-l scoate din fire pe român, este simptomul unei febre de-o clipa, apoi, "omul iesit de sub vremi îsi reia dialogul cu vesnicia".12

"Fie ce-o fi!" - aceasta usurinta cu care românii trateaza poblemele vietii, de altfel explicabila, deoarece suntem la portile Orientului, unde totul este luat usor a determinat reactia critica a pasoptistilor. Ei sustineau ca dimensiunea româneasca a existentei este aidoma unui semn din care românul trebuie desteptat la realitatea prezenta.Se pare ca românii manifesta aproape aceeasi usurinta cu care trateaza problemele vietii si în fata mortii, spre deosebire de nordici, de exemplu, care se tem de moarte.

La noi, moartea nu-i privita ca fatalitate, ci ca o lege a firii. "Câte-n lume se nasc, mor toate", "Fiecare e dator cun moartea" sunt zicale românesti care exprima lapidar, concentrat, conceptia românului despre inevitabilitatea fireasca a trecerii în nefiinta. În viziunea mioritica, moatea semnifica reintegrarea omului în universul natural.

Comunitatea om-natura, la români, are radacini stravechi manifestându-se înca la geto-daci ; acestia, din dragoste pentru plai, preferau moartea, pe pamântul tarii, fie chiar si prin sinucidere, decât sa cada în mâinile dusmanului, sa fie ostateci pe pamânt strain.

Ţaranul român, "traind în zaristea cosmica si în constiinta unui destin emanat din vesnicie" se simte solidar cu natura, eterna si ea, traieste în acord cu legile dumnezeiesti si legile firii.

În conceptia lui L. Blaga, plaiul apare ca spatiu interiorizat, ca factor sufletesc creator, ca "spatii-matrice", ca "substrat spiritual al creatiilor anonime ale culturii populare românesti", ca loc în care se plasmuiesc destinele. El se înfatiseaza sub forma unui "plan, înalt, deschis, pe coama verde de munte, scurs molcolm la vale".13

Pentru taranul român plaiul este sfânt. "Codrul, marea, râul, luna sunt divinitati, nu fenomene".14 Orice gând de intrare brutala în cursul naturii este primit cu ironie. Românul va modifica dar nu va forta configuratia pamântului. Astfel, ulitele satelor românesti, în loc sa taie stâncile mai bucuros le ocoloesc. Colaboreaza la acest fel de a fi românesc atât dragostea invincibila fata de natura, de "plai", cât si respectul religios fata de "fire", în ale carei rosturi e pacat sa intervii silnic.

Simtul pitorescului - arata L. Blaga - îl gasim la multe popoare dar la poporul nostru are radacini sufletesti mai adânci ; el nu dispare nici chiar în conditii de saracie sau de lupta pentru existenta.

La taranul român nu primeaza interesele economice, adevarata ramâne dragostea lui pentru frumos. Astfel, în lumea satului, obiectele cele mai simple si modeste sunt împodobite cu un "decor batrânesc", iar troitele lucrate cu migala "tin loc de altar si turla".

S-ar putea spune ca valorile apreciate, în primul rând, de arhitectura saseasca sunt ordinea si utilul, în timp ce, valorile puse în prim plan de arhitectonica româneasca sunt : frumosul si firescul.

Spre deosebire de casele românesti, casele sasesti au la temelie mai mult o conceptie etica, decât estetica, despre rosturile vietii. Casele românesti, desi mai sarace, nu sunt reduse la util, ci ne întâmpina cu belsugul lor de inutilitati (ex., stâlpii care înconjoara pridvorul.

Sistemul normativ exprimat prin "gura satului" sau "judecta obstii" functioneaza perfect. "Gura satului, obârsia tuturor convingerilor" slefuieste, modeleaza necontenit personalitatea românului. 15

"În constiinta grupului - sustine C. R. Motru - îsi gaseste dânsul pe de-a gata pâna si cele mai intime motive ale vietii sale zilnice". "Românul va cauta sa-si apropie natura externa cu gândul de a o transforma si a o diferentia dupa caracterul persoanei sale, persoana sa nu cere de la natura diferentieri speciale, ci ea se multumeste cu acelea pe care le-a dobândit obiceiul neamului . Românul aproape ca îsi are sufletul individual absorbit în sufletul grupului".16

De altfel, C.R. Motru se arata mâhnit de faptul ca aceasta respectare neconditionata a valorilor "primare" si a normelor instituite de "gura satului" a dus la pierderea individualitatii taranului român, la depersonalizarea lui.

Referindu-se la specificiul spiritualitatii românesti, Mihai Ralea sublinia ca inteligenta româneasca "e incendiata, plina de claritate si mai ales de bun simt. Nimic monstruos, nimic disproportionat".

Înzestrat cu un deosebit simt al masurii, românul stie ca "lacomia strica omenia", ca "lauda de sine, nu miroase a bine", " ce e mult nu e bun". "Cumpatarea e cel mai mare dar al celui întelept".

Heliade Radulescu vorbea despre o asa-numita "masura româneasca" absolut trebuitoare pentru propasirea neamului.

La români, omenia este o statornica lege stramoseasca cu caracter global, un fel de sensibilitate fata de cei din jur, o solidaritate nativa cu omul de pretutindeni, o doctrina a întelegerii semenilor, pe care-i "omeneste" - cuvânt specific numai limbii române.

Ca valoare socio-morala proeminenta, omenia concentreaza idealul etic al "omului din popor", constituie un mod propriu de a interpreta si aprecia valorile umane.

"Intuitia unitara" a spiritualitatii românesti, sesiza H.F. Stahl - nu are nimic dogmatic si autoritar. Sensibilitatea satenilor români nu se opreste la tipare, nu se lasa condusa de canoane. "Desi toti vorbesc aceeasi limba, au aceleasi obiceiuri, aceleasi feluri de a pretui viata si de a percepe frumosul, acelasi fel de a-si întemeia gospodaria, ei nu imita un sablon, la ei nimic nu e leit cu altceva, ci totul este spontan, puternic, întocmai ca viata însasi". De altfel, asa cum spunea L. Blaga, "un popor asa de evident orientat spre pitoresc este departe de orice primejdie conformista de a crea dupa clisee si în serie".

Note:

1              J. Szczepanski, Notiuni elementare de sociologie, Ed. st., Buc., 1972, p. 61.

2              Norman Goodman, Introducere în sociologie, Ed. Lider, Buc., p. 50.

3              M. Herscowitz, Les bases de l'anthropologie culturelle, Paris, Payot, 1952, p. 64.

4              C. Zamfir, L. Vlasceanu, Dictionar de sociologie, Ed.Babel, 1993, p. 661.

5              V. Morar, Valorile morale în democratie (II), Rev. Dilema, An VI, nr. 307, 18-24 decembrie 1999, p. 16.

6              Jan Szxzepanski, op. cit., p. 175.

7              N. Goodman, op. cit., p. 56.

8              W.F. Ogburn, Social Change, N.Y., The Viking Press, 1922, p. 200, dupa Ion Ungureanu, Paradigme ale cunoasterii societatii, Humanitas, Buc., 1990, p. 250.

9              I. Ungureanu, Paradigme ale cunoasterii societatii, Humanitas, Buc., 1999, p. 252.

10            Ion Ionescu, Dumitru Stan, Elemente de sociologie, Ed. Univers, Al I. Cuza, Iasi, p. 198.

11            M. Vulcanescu, Dimensiunea româneasca a existentei, Izvoare de filosofie, Bucuresti, 1943.

12            Ibidem.

13            L. Blaga, Spatiul mioritic, în Opere filosofice, Ed. Minerva, Buc., 1985, p. 340.

14                  G. Calinescu, Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent, Ed. Minerva, Bucuresti, 1982, p. 458.

15            C.R.Motru, Sufletul neamului nostru. Calitati bune si defecte, Ed. Anima, Buc., 1990, p. 6.

16            C.R.Motru, op. cit., p. 11.












Document Info


Accesari: 14290
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )