Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza






Forme de manifestare a tulburarilor de limbaj si terapia limbajului

sociologie











ALTE DOCUMENTE

EXPRESII sI MAXIME CELEBRE
Sociologia opiniei publice
Doua feluri de fericire
A fi solidar: o realitate sau o vorba de parada?
Adevarata iubire
7 principii esentiale pentru obiectivele tale
Lucrare la sociologie economica - O abordare sociologica a pietei muncii
Anul 2012 si schimbarile majore prin care trecem
Campania antimanele!
8 Sfaturi pentru a fi un prieten mai bun:


Forme de manifestare a tulburarilor de limbaj si terapia limbajului

1.Tulburari ale limbajului oral si scris.

Clasificarea facuta de Prof. Univ. Dr. Emil Verza, este o clasificare mult mai adecvata, tine seama de mai multe criterii in acelasi timp: anatomo-fiziologic, lingvistic, etiologic, simptomatologic si psihologic. Aceasta clasificare a fost realizata prin imbinarea criteriilor de mai sus, a fost descrisa in doua din lucr 111n1316b arile anterioare (1977, 1983 ) si s-a impus in literatura de specialitate romaneasca si straina. Sintetic, clasificarea respectiva se rezuma la urmatoarele categorii de tulburari de limbaj:

1. tulburari de pronuntie (dislalia, rinolalia, disartria);

2. tulburari de ritm si fluenta a vorbirii (balbaiala, lohonevroza, tahilalia, bradilalia, aftongia, tulburari pe baza de coree, tumultus sermonis);

3. tulburari de voce (afonia, disfonia, fonastenia, pseudofonastenia,mutatia patologica);

4. tulburari ale limbajului citit-scris (dislexia-alexia, disgrafia-agrafia);

5. tulburarile polimorfe (afazia, alalia);

6. tulburari de dezvoltare a limbajului (mutism psihogen, electiv sau voluntar, retard sau intarziere in dezvoltarea generala a vorbirii, disfunctiile verbale din autismul  infantil de tip Kanner, din sindroamele handicapului de intelect, etc.);

7. tulburari ale limbajului bazat pe disfunctiile psihice (dislogia, ecolalia, jargonofazia, bradifazia s.a.) .                           

O asemenea clasificare este importanta nu numai pentru activitatea de cunoastere si terapie logopedica, dar si pentre diagnoza si prognoza tulburarilor de limbaj. In  activitatea de corectare, diagnosticul diferential curect inlesneste stabilirea metodologiei de lucru si fixarea cadrului general de recuperare. Prognoza se realizeaza in raport cu diagnosticul diferential, de particularitatile psihice ale persoanei, de varsta cronologica si mintala, de conditiile de educatie, de sex. Exista si situatii cand apar dificiltati im stabilirea diagnosticului diferential si acestea au la baza lipsa de experienta a evaluatorului, o examinare sumara, pripita, neluarea in considerare a tuturor manifestarilor si factorilor determinanti, ceea ce poate duce la confundarea unor tulburari de limbaj cu altele.

La aceste situatii se adauga si factori obiectivi, concretizati in asemanarile accentuate dintre tulburari, in manifestari relativ inconstante in raport de dispozitia subiectului la un moment dat.

-de exemplu: manifestarile alalicului pot fi confundate cu cele ale vorbirii unor handicapati de intelect sever, cu lipsa de vorbire a surdo-mutilor, cu vorbirea dizartricilor, a afazicilor si a celor cu mutism psihogen.

Pentru a evita aceste confuzii, invastigatiile trebuie sa contina pe directia examenului psihologic, si alte explorari pe care le considera necesare speciajistul in logopedie.

2.Terapii specifice de compensare si învatare a limbajului: terapia tulburarilor de limbaj, demutizarea, audiologia educationala si tehnologica, educatia vizual-perceptiva, orientarea spatiala si mobilitatea, corectarea defectelor neuromotorii, psihoterapia comportamentala.

1. METODE sI PROCEDEE PENTRU CORECTAREA DISLALIEI

Metode cu caracter general

 Acestea nu se adreseaza direct sunetului dar pregatesc organele fonoarticulatoare pentru aplicarea celor specifice. Se refera la:

a. Dezvoltarea motricitatii generale si a motricitatii aparatului fonoarticulator.

La copiii care prezinta neîndemânare motorie se realizeaza prin exercitii fizice care au scopul de a facilita realizarea miscarilor complexe ale diferitelor grupe de muschi, ce iau parte la activitatea de respiratie si la motricitatea aparatului fonoarticulator. În pronuntie aparatul fonoarticulator adopta pozitii fie de relaxare, fie de încordare. Acestea pe portiuni nespecifice sunetului afecteaza pronuntia, timbrul si înaltimea vocii. Aceste exercitii trebuie adaptate la particularitatile logopatilor: la cei hipochinetici- miscarile motrice generale (saritul) asociate cu pronuntia normalizeaza tonusul musculaturii articulatorii; la cei hiperchinetici- exercitii de relaxare asociate cu pronuntia pentru a ameliora rigiditatea articulatorie.

Exercitii  pentru motricitatea faciala- sunt necesare la copii care prezinta pareze faciale sau asimetrii faciale: ridicarea si coborârea sprâncenelor, umflarea simultana si alternativa a obrajilor, imitarea râsului, închiderea ochilor

Exercitii pentru motricitatea labiala - miscarea buzelor exercita un rol important în pronuntie: închiderea si deschiderea buzelor. Aceste exercitii sunt necesare marii majoritati a dislalicilor, dar mai cu seama la cei cu dislalii audiogene, cu disglosii si la cei care au anomalii ale buzelor; acestia din urma au o lipsa de sincronizare a buzelor, a miscarii lor. Exemple de astfel de exercitii: acoperirea alternativa a  unei buze cu cealalta; strângerea si umflarea obrajilor si suflarea aerului cu putere; formarea unei palnii; tuguierea buzelor, întinderea comisurilor buzelor si strângerea cu putere; umflarea obrajilor  si retinerea aerului; vibrarea buzelor prin imitarea sforaitului; tinerea unui obiect pe buze; imitarea sarutului.

Exercitii pentru motricitatea linguala - limba detine cel mai activ rol, ea contractându-se, dilatându-se si astfel luand diferite pozitii. Exemple de exercitii: deschiderea gurii si scoaterea ritmica si rapida a limbii, apoi retragerea ei; ridicarea limbii deasupra buzei superioare si deplasarea ei stânga/ dreapta, sus/ jos, imitarea diferitelor fenomene ale naturii, tremuratul, mersul locomotivei, sprijinirea limbii pe gingia superioara astfel incat sa sa se realizeze indoituri succesive, formarea asa-zisei "cupe" cu limba, etc. 

Exercitii pentru motricitatea mandibulara: ridicarea si coborârea ritmica a maxilarelor, stânga/ dreapta cu opunerea rezistentei; imitarea rumegatului animalelor, imitarea cascatului.

Exercitii pentru motricitatea valului palatin (pronuntie nazala) - umflarea obrajilor  si tinerea aerului sau aruncarea lui afara; ingerarea de lichide cu înghitituri mici; masaj al valului palatin.

b. Exercitii pentru educarea respiratiei- presiunea este mai accentuata la consoanele surde decât la cele sonore (p-b). La barbati se distinge o respiratie costo-abdominala, in care rolul cel mai important in expir il are muschii abdominali si costali inferiori, iar la femei predomina respiratia de tip toracic, manifestata prin contractia si relaxarea preponderenta a cutiei toracice.

Exercitiile se desfasora in functie de varsta subiectului, astfel la copiii mici ele se vor desfasura sub forma jocului in aer liber sau in camere bine aerisite, umflarea baloanelor, suflarea într-un pahar cu apa improvizând o poveste, suflarea în diferite instrumente. La copiii mai mari se pot utiliza materiale didactice vizuale, spirometrul, dar se exersa inspir-expirul si pe baza apelarii la intelegere.

Pe canapeaua logopedica în pozitia de culcat cu greutati pe abdomen si pe piept, doi timpi se inspira apoi doi timpi expira, dupa care se ridica timpii de executare a exercitiului; acest exercitiu se efectueaza pentru întarirea musculaturii diafragmei.

Se mai folosesc: expir-inspir pe baza unor pauze prestabilite, aburirea unei oglinzi, prin eliminarea jetului de aer alternativ, pe nas si pe gura. 

c. Exercitii pentru educarea auzului fonematic - se refera la capacitatea de diferentiere si identificare a sunetului. Pronuntia fiind un sistem senzorial motric, emisia si receptia se influenteaza reciproc, controlul si emiterea sunetelor presupune perceperea corecta a sunetelor emise de altii precum si autocontrolul auditiv. Prin feed beak sunetul articulat si efectul se integreaza într-o unitate ce primeste semnificatia fonematica senzoriomotorie prin raportare la sistemul fonologic. Pentru a deprinde asemenea conexiuni senzorial- motorii copilul are nevoie de o dezvoltare a organelor ce participa la respiratie, articulatie, fonatie, precum si de o capacitate de întelegere a sensului structurii în ansamblul sau, precum si a fiecarui sunet în parte ca o unitate distincta în cuvânt.

În perioada însusirii vorbirii pot sa apara neconcordante în realizarea acestui feed beak, astfel când deprinderile motrice privind forta, precizia articularii devanseaza procesele psihomotrice ce stau la baza capacitatii de percepere, se formeaza deprinderile motrice care nu au fost modelate sub autocontrolul auditiv si se pot fixa ca deprinderi malformate. Pentru a fi corectate sunt necesare urmatoarele exercitii: de tipul "ghicirea vocii care te-a strigat", "telefonul fara fir", exercitii de diferentiere a sunetelor fizice (zgomote) sau identificarea sursei si directiei; identificarea sunetelor fizice produse de diferite obiecte, instrumente muzicale pentru dezvoltarea atentiei auditive; exercitii pentru dezvoltarea memoriei auditiv verbale: reproducerea de serii de silabe fara sens, memorarea unor cifre; se fac exercitii de analiza si sinteza fonematica la copii mici care nu pot desparti cuvintele în unitati fonematice; exercitii de desprinderea sunetelor din cuvânt pe baza analizei auditive, si  sa formeze un cuvânt din sunete.

Daca se fac exercitii bazate exclusiv pe articulare fara dezvoltarea capacitatii de diferentiere si autocontrol auditiv, aceste exercitii nu au efect pentru ca logopatul nu îsi sesizeaza propriile miscari si semnificatia sunetelor emise.

d. Exercitii de educare a personalitati- din momentul începerii activitatii logopedice se urmaresc urmatoarele obiective: redarea încrederii în propriile posibilitati, crearea convingerii ca tulburarea nu presupune deficienta intelectuala si ca tulburarea poate fi depasita, înlaturarea negativismului. 

Acestea se realizeaza prin "trairea succesului", prin înregistrarea vorbirii la început si compararea ei cu cea ulterioara în vederea observarii progreselor facute pe parcurs.

In acest sens un rol important il constituie psihoterapia, pentru care trebuie sa se aiba in vedere etiologia si simptomatologia tulburarii, dar si varsta subiectului, particularitatile personalitatii lui, nivelul sau de cultura si de dezvoltare intelectuala. Scopul ei principal il constituie inlaturarea starilor psihice conflictuale.

Metode si procedee cu caracter specific

Aceste metode se adreseaza strict sunetului afectat. Rezultatele cele mai eficace si mai rapide, in corectarea tulburarilor de pronuntie, se obtin prin emiterea corecta a sunetului afectat, si apoi introducerea sa in cuvant si propozitie. Automatizarea pronuntiei corecte se face prin folosirea cuvintelor ce contin sunetul respectiv, in pozitie initiala, mediana si finala.

1. Etapa de impostare (emitere a sunetului)- obtinerea izolata a sunetului se face prin doua procedee:

-Procedeul demonstratiei articulatorii.

-Derivarii sunetului din sunetele pronuntate corect

2.Etapa de consolidare - exersarea sunetului în silabe fara sens în care sunetul se afla la început, la mijloc si la sfârsit. Se realizeaza cu ajutorul cuvintelor pornind de la cele mai simple la cele mai complexe, cuvinte care contin sunetul respectiv; este de preferat ca sunetul afectat sa fie prezent de mai multe ori în cuvânt; apoi sa se exerseze în propozitii din ce în ce mai grele. În aceasta etapa nu este indicat sa folosim sunetul cu care se confunda. Logopedul trebuie sa stie ca logopatul si-a însusit o parte din pronuntia corecta a sunetului, si sa nu uite ca atunci când pleaca de la cabinet are tendinta sa vorbeasca asa cum este încurajat.

3.Etapa de diferentiere -când sunetul s-a consolidat se exerseaza sunetul alaturi de sunetele cu care se aseamana în cuvânt si silaba. Se diferentiaza de sunetul cu care îl confunda. Se introduc cuvinte în care se afla sunete cu care se aseamana.

4.Etapa de automatizare - autocontrolul este minim si poate emite sunetul cu usurinta. Se considera ca sunetul a fost însusit.

CORECTAREA RINOLALIEI Corectarea rinolaliei se efectueaza mai întâi prin operatie chirurgicala (extragerea polipilor) apoi prin terapie logopedica, deoarece tulburarea se manifesta în continuare datorita automatizarii. Exemple de exercitii de corectare pentru toate formele de rinolalie (inchisa, deschisa, mixta):

-Exercitii pentru mobilitatea valului palatin;

-Exercitii pentru educarea auzului fonematic;

-Exercitii de respiratie pentru dirijarea curentului de aer pe nas: se folosesc oglinzi; pentru sesizarea narinelor care se misca la "m" si "n" si nu se misca la "p" si "b";

-Exercitii de emitere a sunetelor nazale- mobilitate a valului palatin si emiterea corecta; pentru "m"- se realizeaza închiderea ermetica a buzelor cu suflarea aerului pe nas pronuntându-se "m" prelungit.

CORECTAREA RINOLALIEI DESCHISE Cele mai mari probleme apar la despicaturile palatine ale caror modele de corectare sunt mai variate. Este necesara o activitate preoperatorie logopedica care urmareste formarea corecta a bazei de articulare prin strângerea narilor, realizându-se o activare naturala a sfincterului nazofaringian, apoi realizându-se fara astupare prin exercitii de suflat prin strângerea narilor si pronuntarea de diferite cuvinte. Un rol important îl au exercitiile postoperatorii valabile pentru toate formele de rinolalie.

Exercitii postoperatorii- pentru mobilitatea valului palatin: masaj digital, exercitii de respiratie prin suflarea în obiecte- dat fiind faptul ca aerul sub presiune este un bun maseour al valului palatin; exercitii prin astuparea unei nari cu solicitarea suflului; exercitii de deglutitie a lichidelor în cantitati mici cât mai frecvent. 

Dupa ce se obtine coordonarea organelor fonoarticulatoare si a valului palatin, se fac exercitii de emitere a sunetului similare cu cele de la dislalie, esalonarea sunetelor este în functie de exersarea închiderii, exersarea vocalelor în ordinea usurintei d e închidere.

Se începe prin exersarea în silabe, în cuvinte, mai întâi în soapta si apoi mai tare.

Pentru înlaturarea "coup de glotte" se exerseaza în soapta si apoi tare cu apasarea laringelui pâna se elimina acest timbru rinofonic.

CORECTAREA DIARTRI Este foarte important sa se stabileasca tipul de paralizie, daca prezinta spasticitate, ataxie, cu tulburari de coordonare a muschilor.

Pentru fiecare forma se realizeaza alt tip de exercitiu- cei cu spasticitate efectueaza exercitii de relaxare si de întarire a musculaturii.

Daca disartria este însotita de debilitate mentala- prognosticul nu este optimist- corectarea trebuie sa se realizeze de timpuriu; exercitiile trebuie sa se realizeze cu foarte multe pauze deoarece acestia obosesc usor; tulburarile motorii impun o atitudine grijulie pentru ca nu se pot concentra asupra miscarii. Se pot realiza urmatoarele exercitii:

-Exercitii de chinetoterapie.

-Exercitii pentru pronuntie- logopedul trebuie sa stie ca miscarile fiziologice sunt realizate automat, iar miscarile voluntare nu se pot realiza. Pentru stimulare pot fi folosite miscarile pastrate: pentru dezvoltarea musculaturi buzelor- poate sa reactioneze când îi dai o bomboana iar daca este solicitat sa strânga buzele trebuie gâdilat.

-Exercitii de respiratie- culcat pe canapeaua logopedica cu greutati pe torace.

-Exercitii de pronuntie- dupa modelul de la dislalie.

Atentie! Terapia este de durata si necesita perseverenta.

TERAPIA BÂLBÂIELII Terapia bâlbâielii este foarte complexa, se bazeaza pe exercitii combinate cu psihoterapie- ansamblul mijloacelor de recapatare a încrederii în sine.

Forma primara. În fazele incipiente ale bâlbâielii se folosesc mijloace de terapie in care se are în vedere formarea vorbirii corecte, evitând constientizarea tulburarii.

Mijloacele de terapie se bazeaza pe abaterea atentiei de la dificultate spre continutul si elementele estetice ale comunicarii.

Terapia este indirecta- logopedul da indicatii asupra felului cum trebuie tratat acasa si la gradinita. Bâlbâiala poate fi înlaturata cu adoptarea unor masuri educative astfel:

a) Reducerea intensitatii factorilor conflictuali ce întretin bâlbâiala si crearea conditiilor favorabile;

b) Calirea psihofiziologica pentru a deveni mai rezistent la factorii stresanti;

c) Exersarea vorbirii fluente cu întretinerea situatiilor ce stimuleaza siguranta si dorinta de comunicare.

Logopedul trebuie sa cunoasca modul de manifestare al bâlbâielii, comportamentul copilului în familie si la gradinita. În familie psihoterapia urmareste:

- Eliminarea conflictelor si a starilor nervoase;

- Crearea unui climat relaxant, plin de afectivitate influentarea copilului prin jocuri care dezvolta curajul, evitând jocurile care trezesc agresivitatea; dans, muzica fara a se exagera evitându-se genurile de muzica care stârnesc agresivitatea;

- Calirea psihofizica- program de viata, cu asigurarea orelor de somn linistit, evitarea starilor de agitatie înainte de somn, asigurarea meselor la ore regulate, excursii, activitati sportive.

- Exersarea vorbirii fluente fara a i se atrage atentia, prin conversatii cu propozitii simple, continut accesibil, miscari bine conturate, evitându-se tonul ridicat, întrebari bruste.

- Atunci când copilul întâmpina dificultati parintii trebuie "sa îi ia cuvântul din gura".

- Nu trebuie fortat sa pronunte propozitii la care s-a tulburat pentru ca este facut atent inutil.

- Utilizarea povestilor, a cartilor ilustrate, îmbogatind astfel vocabularul copilului.

Psihoterapia bâlbâielii in forma primara

-În gradinita copilul trebuie inclus într-o colectivitate normala, în activitati unde sunt implicati toti copii.

-Relatii armonioase între educatoare si copil, pentru ca el sa îsi exprime parerile si cerintele. Ea trebuie sa sesizeze situatiile care provoaca tulburari. Sa fie solicitati cu multa prudenta în comunicarile ce produc stari tensionate, suprasolicitatoare.

-Evitarea starilor conflictuale, a observatiilor, a întrebarilor adresate în mod brusc, a situatiilor de comunicare în stare de oboseala intelectuala sau fizica.

-Mentinerea situatiilor favorabile: comunicarea în formele memorate de acesta, implicarea în activitati de modelaj, desen - în zilele în care se bâlbâie, expunerea rezultatelor, sa fie laudat, implicat în activitati de dans si cântec în cor.

-Se poate utiliza psihodrama- interpretarea unor roluri, prin trairea sentimentelor personajului respectiv astfel încât sa-si învinga timiditatea.

-Sa i se atribuie sarcini de raspundere adaptate.

-Exersarea vorbirii fluente, cu întreaga grupa, exercitii de gimnastica, de respiratie în grup.

-Exersarea vorbirii fluente prin propozitii scurte cu modificarea accentului si cu lungirea vocalelor.

Forma secundara Se actioneaza în formele incipiente, ce actioneaza usor în aceasta forma; copilul trebuie învatat sa-si controleze singur blocajele. Terapia se face în cabinete logopedice. Procedeul se bazeaza pe psihoterapie, pe restabilirea ritmului respirator si restabilirea fluentei verbale.

Psihoterapia formei secundare a balbaielii Are rolul de a îndeparta ideile preconcepute, stabilirea legaturilor de încredere între subiect si logoped pentru a se putea realiza transferul afectiv. Se realizeaza prin exercitii si se accentueaza succesul.

Psihoterapia de relaxare- Iacobson- se bazeaza pe faptul ca o situatie conflictuala atrage dupa sine o stare de hipertensiune si de acea  subiectul trebuie învatat sa se relaxeze.

Relaxarea constienta a unor muschi- dupa o perioada ei ajung sa se deconecteze.

La bâlbâiti cu tendinte agresive se recomanda descarcarea kinetica, subiectii sunt solicitati sa faca diferite miscari pâna când se linistesc.

EXERCIŢII DE RESPIRAŢIE  Au scopul de a regla ritmul respirator, articulator si fonator; odata cu agravarea bâlbâieli apare un efort suplimentar ce duce la contractarea gâtului iar aceste exercitii au rol de relaxare. Respiratia cea mai potrivita este cea diafragmala. Pe canapea cu greutatea pe abdomen copilul este pus sa inspire cu largirea cavitatii fara participarea toracelui.  Exercitii de respiratie verbala- au scopul de a adapta respiratia la fonatie si invers. Exercitii cu marcarea timpilor respiratori si inspiratori cu pronuntarea vocalelor.

EXERCIŢII PENTRU RESTABILIREA FLUENŢEI VERBALE Exista mai multe procedee care au dat rezultate în diferite cazuri. Pentru folosirea procedeului adecvat logopedul trebuie sa cunoasca cât mai multe pentru a le putea folosi în raport cu personalitatea individului.

1. Procedeul silabisirii- este folosit în faza initiala a terapiei si are efect rapid asupra opririi repetitiilor. Nu trebuie folosit mult pentru ca ritmul obtinut nu corespunde ritmului normal al vorbirii.

Se foloseste un metronom caruia i se imprima un ritm iar subiectul trebuie sa vorbeasca silabisit dupa bataile metronomului. Prin silabisire nu mai apar spasmele, subiectul capata încredere în sine. În bâlbâiala, tahilalie si tumultus sermonis este singurul procedeu care trebuie folosit.

2. Procedeul prelungirii sunetelor - presupune prelungirea primei vocale sau a tuturor vocalelor pentru a învata sa vorbeasca pe scheletul vocalelor prelungite.

3. Procedeul continuitati tonului vocal - schimbarea intonatiei sau a accentului pe silabe. Copilul învata numai melodia propozitiei cu accentul pus unde trebuie.

4. Procedeul coarticulatiei sunetelor - presupune pronuntarea dupa scheletul vocalic pentru a relaxa musculatura si pentru a preveni spasmele. Se realizeaza pâna când el poate vorbi normal.

5. Practica negativa sau bâlbâiala voluntara - se bazeaza pe ideea ca pentru a destrama un obiect trebuie sa o faci deliberat. Se recomanda în formele cuvintelor usoare de care nu se teme pentru a disparea frica de a gresi. Nu poate fi folosit la vârstele mici.

6. Întreruperea si reluarea vorbiri "stop- go"- are rolul de a-l obisnui pe subiect sa-si creeze o stare pregatitoare de câte ori simte aparitia spasmului pentru a-si pregati respiratia si pentru a putea articula cuvântul corect.

7. Procedeul masticatiei- Demostene - Froschels explica ca vorbind sau mâncând participa aceleasi organe sau muschi. Daca el nu are dificultate mâncând nu ar trebui sa se bâlbâie.

8. Procedeul asocierii pronuntiei cu scrisul - Subiectului i se cere ca atunci când scrie sa si pronunte, sa lungeasca vocalele. Înlatura tendinta de a pronunta vocalele cu o durata mai scurta decât la consoane.

9. Procedeul de citire sonora - Se da un text care nu creeaza probleme. În citire sunt scutiti de formulare si se orienteaza dupa semnele de ortografie.

10. Intârzierea feed- beack auditiv. Efectul LI - Se foloseste un aparat care face ca bâlbâiti sa-si auda propria vorbire cu întârziere, ameliorând astfel disfluenta.

CORECTAREA TULBURĂRILOR DE VOCE. TERAPIA VOCALĂ.

1. Terapie cauzala- are la baza interventia medicala.

2. Terapia simptomatica- se aplica în cazul disfoniei functionale; caracteristici: tonus muscular redus, hipotonie si hipertonie, caz in care se recomanda repaus vocal chiar complet pentru destinderea functiei laringelui si pentru încetarea senzatiei anormale; se realizeaza prin masaj si mijloace electromagnetice.

3. Terapia logopedica are scopul de a reda subiectului reprezentarea miscarilor necesare pentru executarea corecta a vorbirii si crearea unui nou automatism vocal.

Logopedul trebuie sa aplice exercitii de respiratie si exercitii de corectare- educare a calitatilor sunetului prin psihoterapie.

Exercitiile de respiratie sunt foarte utile datorita importantei respiratiei pentru fonatie dar si pentru faptul ca la cei cu disfonie respiratia este tulburata.

-Cea mai buna voce este cea care se produce cu minimum de efort. Variatia efortului vocal potrivit cu nevoile intensitatii timbrului mentinând nivelul contractiilor coardelor vocale la nivelul minim.

-Exercitii de respiratie- cu bratele încrucisate la nivelul umerilor împiedicându-se contractia gâtului. Se poate exersa mai întâi respiratia muta si apoi pe vocale.

CORECTAREA INALŢIMII VOCII - Se realizeaza prin exercitii de lectura cu voce monotona aleasa de terapeut, iar subiectul sa nu dea nici o intonatie suplimentara. Cand notele

sunt prea grave vocea trebuie adusa la o înaltime normala, si din când în când se exerseaza cu o vocala care necesita o deplasare a laringelui, apoi se exerseaza pe cuvânt mentinând nivelul laringelui. Exersarea se face cu barbia în piept, pentru asezarea vocii- prin dirijarea curentului de aer spre alveolele incisivilor superiori la notele înalte, iar la cele joase dirijarea spre alveolele incisivilor inferiori. Se pot folosi si instrumente muzicale.

CORECTAREA INTENSITĂŢII VOCII - Este dificila datorita faptului ca subiectul si-a automatizat un mecanism acustico-vocal; se poate realiza si prin imitatie. S-a constatat ca multi dintre copii vorbeau cu o intensitate scazuta deoarece urmau exemplul parintilor (vocea normala-20-30 decibeli). Cei care vorbesc încet au impresia ca tipa, iar cei care vorbesc tare au impresia ca vorbesc încet; ei nu sunt incomodati de acest lucru, ba chiar considera ca este un lucru normal.Este nevoie de foarte multa perseverenta si de exersarea la aceeasi intensitate a anumitor lecturi si nepermiterea subiectului sa intensifice sunetul.

CORECTAREA TIMBRULUI VOCII - Se realizeaza atunci când timbrul nu este adaptat corect la actul vocal.

- Exercitiile  de cântat duc la îmbunatatirea coordonari musculaturii;

- Urcatul si coborâtul gamei în surdina; 

- Jocuri de roluri cu diferentierea vocala si exercitii de antrenament auditiv;

- Exercitii pentru ameliorarea tensiunii laringelui;

- Exercitii de cascat, murmurat, de vorbit la metronom într-un ritm impus;

- Exercitii de asezare a vocii.

CORECTAREA VOCII EUNUCOIDALE - În plan psihic subiectii sunt timizi, închisi în sine, jenati si datorita acestor disconforturi psihice apar acele tulburari respiratorii. Se urmareste corectarea vocii eunucoidale prin urmatoarele exercitii:

- Exercitii pentru corectarea miscarii respiratorii în concordanta cu fonatia;

- Pentru obtinerea unei emisii sonore grave, corespunzator anatomiei  vocii logopedul exercita o presiune asupra cartilajului tiroid pentru a evita urcarea laringelui si a hipercontractiei faringelui; se poate apasa limba cu o lingura în timp ce subiectul pronunta; timbrul nu se corecteaza odata cu emiterea sunetelor grave.

METODE sI PROCEDEE DE CORECTARE A TULBURĂRILOR LEXICO-GRAFICE

Metode si procedee cu caracter general

Aceste metode pregatesc subiectul pentru aplicarea metodologiei specific logopedice si faciliteaza efectele actiunii metodelor din categoria celor specifice. Multe din aceste metode si procedee se pot efectua sub forma de joc în functie de vârsta subiectului sau li se pot imprima un caracter de distractie- relaxare si înlaturarea oboselii. Aceasta metoda cu caracter general vine în sprijinul terapiei specifice si dobândeste o conotatie aparte, menita sa stimuleze si sa dezvolte unele componente ale activitatii implicate în achizitia corecta a scris- cititului. 

a. Exercitii pentru dezvoltarea musculaturii degetelor si a mâinii

Au o importanta deosebita pentru formarea miscarilor fine ale degetelor si mâinilor, ceea ce contribuie la o mai buna tinere in mana a instrumentului de scris, la evitarea oboselii si la alunecarea facila pe foaia de scris, iar ca efect, cresterea vitezei actiunii si adoptarea unei scrieri "silentioase". Exercitiile sunt îmbinate cu adoptarea pozitiei corecte a întregului corp.

Aceste exercitii se pot desfasura în forme variate, începând cu miscari ritmice de întindere a bratelor si scuturarea lor, astfel încât sa se transmita vibratia pe întreaga fibra musculara pâna la cele mai complexe forme ce se utilizeaza în terapia de relaxare. În functie de vârsta copilului, se poate introduce jocul cu scopul de a stimula efectuarea ex. respective. Prinderea si apucarea mingiei, mentinerea, pe o perioada de timp,  atârnat de o bara ori de o frânghie, trasarea cu degetul a unor contururi precise într-o lada cu nisip, întinderea corpului paralel cu podeaua si sprijinirea pe mâini si vârful picioarelor, pentru executarea flotarilor sunt câteva din exercitii care pot fi utilizate cu mare eficienta. Se mai pot utiliza exercitii din cele de mai jos:

Închiderea si deschiderea ritmica a degetelor; Apropierea si îndepartarea alternativa si ritmica a degetelor; Miscarea degetelor prin imitarea cântatului la fluier sau la pian; Trasarea cu degetul, în aer, a literelor; Decuparea si colorarea literelor; Trasarea cu degetul, pe o sticla, a literelor; Strângerea ritmica a dinamometrului sau a unei mingii de cauciuc; Scrierea grafemelor dupa conturul model; Desenarea diferitelor figuri geometrice ori trasarea conturilor lor;  Modelajul în lut sau plastilina.

b. Educarea si dezvoltarea auzului fonematic

Auzul fonematic priveste capacitatea de a identifica si diferentia sunetele limbii, de a distinge între sunet si litera, între sunet si reprezentarea sa grafica. Existenta tulburarilor auzului fonematic sau slaba dezvoltare a acestuia determina dificultati nu numai la nivelul emisiei, dar si la cel al discriminarii literelor si reprezentarii lor în plan grafic. Daca fenomenul este accentuat, dificultatile se extind la nivelul grupurilor de litere si chiar al cuvintelor. Pe masura obtinerii unor rezultate pozitive, în dezvoltarea auzului fonematic, se îmbunatatesc, în special, cititul si scrierea dupa dictare.

Dezvoltarea auzului fonematic, la copii prescolari si la cei cu debilitate mintala, se poate face sub forma de joc, prin recitarea cu intonatie a unor poezioare scurte sau prin ghicirea vocii unor copii pe care nu-i vede. Folosirea cuvintelor paronime ( tus-dus, spate-spade, roate-roade, tata-data, vata-fata, var-far, vag-fag, vina-fina, lac-rac, lege-rege, lama-rama, gogosi-cocosi, goala-coala, gara-cara) este eficace la toate vârstele. Aceasta contribuie la diferentierea sunetelor  asemanatoare, ca pronuntie si pozitie a aparatului fonoarticulator, în emiterea lor, ca si diferentierea grafemelor ce au structuri optice apropiate.

În acest scop se pot utiliza exercitii cu scopul de constientizare a asemanarilor si deosebirilor dintre literele de tipar si reprezentarea lor grafica de mâna, alegerea si diferentierea sunetelor si literelor asemanatoare acustico-optic din cuvinte, formarea de cuvinte din litere si sunete ce pot fi confundate, sublinierea literelor asemanatoare dintr-un text, perceperea tactil- kinestezica în relief a grafemelor asemanatoare, în special pentru nevazatori, pronuntarea unui sunet si gasirea lui în text, analiza fonetica a cuvântului înaintea scrierii acestuia.

c. Educarea si dezvoltarea capacitatii de orientare si structurare spatiala

In formarea deprinderilor de scris-citit functionarea corecta a activitatii de orientare si structurare spatiala devine o conditie pentru trasarea semnelor grafice si urmarirea succesiuni desfasurarii literelor în cuvinte, a cuvintelor în fraze, a succesiuni rândurilor si repetarea spatiilor între ele se constituie în faze ale procesului de achizitie lexico-grafica, peste care nu se poate trece fara riscul de a crea unele dificultati. Se pot folosi si exercitii de fixare a schemei corporale.

Ele sunt importante pentru deficientii de intelect, la care se manifesta dificultati majore pe aceasta linie, si care trebuie sa-si însuseasca in vocabular denumirile sau reprezentarile respective. În cazul nevazatorilor se dovedesc a fi eficiente activitatile de analiza a desfasurarii citit-scrisului de la stânga la dreapta si a distinctiei dintre directia scrisului si directia cititului, în Braille.

Tulburarile de structurare spatiala, cu efecte negative în dimensionarea si plasarea defectuoasa a grafemelor în spatiul paginii ori de percepere corecta a literelor si a raporturilor dintre ele, pot fi înlaturate prin procedee si prin exercitii de formare a deprinderilor de reprezentare grafica a unor forme mai simple, la început, cu ajutorul desenului si reproducerii figurilor geometrice, folosind betisoare, constientizarea caracteristicilor liniei drepte si ale liniilor paralele, a uniformitatii literelor si grafemelor, din aceeasi categorie, a respectarii distantei egale dintre grafeme si cuvintele în scris, a respectarii constante a înclinatiei scrisului sau a verticalitatii acestuia.

d. Înlaturarea atitudinii negative fata de scris- citit si educarea personalitatii

Ca orice alta tulburare de vorbire dixlexo- disgrafia, odata instalata, determina o stare de neliniste si teama de insucces, de penibilitate si de subapreciere, ceea ce îl face pe subiect sa traiasca momente stresante. Repetarea insuccesului scolar, ca urmare a neputintei exprimarii corecte prin comportamentul lexico-grafic, accentueaza starea de oboseala intelectuala si fizica. Acestea imprima personalitatii logopatului un aspect negativist, care perturba relatiile cu cei din jur si închiderea în sine, izolarea de anturaj.Pentru înlaturarea acestor comportamente, cel mai eficace procedeu este cel al psihoterapiei. Un loc important în psihoterapie îl ocupa jocul. Se urmareste sa se înlature sentimentul de inferioritate instalat. Subiectul trebuie convins ca dislexo- disgrafia poate fi înlaturata si ca încrederea în fortele proprii devine o componenta a succesului. Se mai poate folosi desenul si dramatizarea, care permit patrunderea în relatiile complexe ce definesc personalitatea. Ramâne ca principala forma a psihoterapiei, începând cu vârsta pubertatii si a adolescentei, discutia libera sau pe o tema data. Problemele abordate în discutie trebuie sa vizeze înlaturarea unor blocaje afective, redarea încrederii în fortele proprii, îndepartarea fobiei si a inertiei, crearea unor conditii stimulative si tonifiante care sa duca la instalarea confortului psihic.

Principala preocupare a specialistului este aceea de a gasi solutia necesara pentru încurajarea permanenta a logopatului, pentru ca acesta sa dobândeasca încredere în fortele proprii si sa depuna un efort constient în corectarea handicapului respectiv.

METODE sI PROCEDEE CU CARACTER SPECIFIC LOGOPEDIC

În cadrul metodelor si procedeelor cu caracter specific logopedic se insista pe acele metode care au fost verificate în practica logopedica.

a. Obisnuirea logopatului sa-si concentreze activitatea psihica, si în primul rând gândirea si atentia, asupra procesului de analiza si sinteza a elementelor componente ale grafo- lexiei.Se pot face o serie de exercitii, folosind un material variat chiar si de tipul unor probe de atentie. Odata cu trecerea la citit-scris, subiectul va fi învatat sa efectueze descompunerea elementelor grafice si lexice din care este format cuvântul, si apoi propozitia; totodata, va trebui sa realizeze unificarea lor pentru a le putea reda în mod unitar si cursiv în citit si scris. Ea trebuie combinata cu formarea deprinderilor de întelegere si respectare a regulilor gramaticale, pentru a da rezultate rapide.

Aceasta metoda se aplica mai greu la deficientii de intelect, deoarece, în general, disgrafia si dislexia se corecteaza cu mai multa dificultate decât la logopatul cu intelect normal.Daca avem în vedere limitele procesului de analiza si sinteza corticala la handicapatii de intelect, si chiar la cei senzorial, mai cu seama la cei de auz, atunci întelegem ca asemenea dificultati pot constitui conditii de baza în manifestarile dislexo- disgrafiei si în împiedicarea achizitiilor limbajului în general.

b. Formarea la logopat a capacitatii de constientizare a erorilor tipice dislexo- disgrafice.Aceasta metoda determina rezultate pozitive, mai cu seama la subiectii cu intelect normal si la cei cu handicapuri senzoriale, si mai putin la cei cu debilitate mintala sau la cei cu tulburari psihice. Odata formata o asemenea capacitate, prin actionarea frecventa asupra greselilor tipice, subiectul învata sa-si controleze, în plan mintal si actional, întreaga activitate necesara manifestarii comportamentului lexico-grafic si astfel capata posibilitatea de a evita erorile pe care le comitea în mod obisnuit. Întotdeauna atentionarea subiectului asupra greselii comise trebuie sa fie însotita si de indicarea corecta a felului cum se citeste sau cum se scrie.

Pentru realizarea legaturii dintre perceptia acustica si forma sa optico-kinestezica, se va realiza diferentierea fonemului de grafem si reprezentarea acestora în plan acustic si optic, ceea ce va contribui la dezvoltarea capacitatii de constientizare a eventualelor erori. Ca urmare, perceptia devine suport si catalizator pentru dezvoltarea proceselor superioare de cunoastere.

c.Dezvoltarea capacitatii de sesizare a relatiei dintre fonem- grafem, litera- grafem si fonem- litera. La dislexo-disgrafici, relatiile, fie ca sunt necunoscute, fie ca sunt uitate adeseori, fie ca se confunda si nu se pot realiza legaturile dintre planurile acustic si optic, dintre cele acustic si kinestezic. Pentru dezvoltarea unei asemenea capacitati, se pot utiliza o serie de procedee. Se

citeste de catre logoped, în prima etapa, un text, si de câte ori este întâlnita litera sau literele afectate, subiectul urmeaza sa le semnalizeze sau sa le sublinieze. Ulterior le va reproduce în scris. În a doua etapa, logopatul citeste singur textul, sub supravegherea logopedului, si îsi subliniaza literele sau cuvintele la care întâmpina dificultati, ca apoi sa le transpuna corect în scris. Procedeul este eficient si când se recurge la un demers invers, adica erorile facute, în scris, sunt subliniate într-un text dat sau pe cel realizat de subiect.

În corectarea dislexo-disgrafiei este indicata, cu aceleasi rezultate pozitive, folosirea procedeului de citire a unor litere, a grupurilor de litere si cuvinte, dupa principiul de la simplu la complex, de pe scheme-planse, alcatuite dinainte; apoi ele vor fi reproduse în scris. La imaginile mai dificil de evocat, se poate scrie începutul denumirii sau chiar rezultatul povestirii, care sa-i sugereze subiectului desfasurarea unui comportament verbal mai complex. Procedeul este deosebit de eficace si în cazul logopatilor cu deficit de intelect sau de auz; iar pentru deficientii de vedere se va utiliza imaginea în relief a diferitelor obiecte si actiuni. Avantajul acestui procedeu consta nu numai în stimularea conduitei verbale, în general, dar si în faptul ca se obtine o mai buna coordonare pe linia celor trei analizatori implicati în scris-citit: acustic, optic si kinestezic.

Prin toate aceste procedee, logopatul îsi dezvolta capacitatea de a sesiza legaturile dintre fonem-grafem, fonem-litera si litera-grafem în planul perceptiv, pe de o parte, iar pe de alta parte, în cel al reprezentarii si al gândirii.

d. Dezvoltarea capacitatii de discriminare auditiva, vizuala si kinestezic-motrica.

Aceasta metoda se poate realiza prin folosirea unor procedee care sa se situeze si sa faciliteze analiza si sinteza fonetica a structurii cuvintelor si propozitiilor. Rezultatele sunt mai bune daca se folosesc, initial, cuvinte mono- si bisilabice, ca în final sa se ajunga la cele polisilabice. Pentru a fixa mai bine imaginea vizuala a despartirii cuvintelor în silabe, se poate folosi scrierea colorata, cu una sau mai multe culori. Metoda lui S. Borel-Maisonny, de copiere a unor serii de cuvinte grupate pe principiul structurii gramaticale asemanatoare se dovedeste a fi eficienta din acest punct de vedere. Prin antrenarea activa a subiectului la corectarea propriului scris, se realizeaza o mai buna fixare a greselilor tipice, si astfel învata sa le elimine, dar si sa aprecieze, din punct de vedere valoric, corectitudinea si estetica scrisului.      

Cu bune rezultate, în dezvoltarea capacitatii de discriminare, se pot folosi comparatiile pentru distingerea asemanarilor si deosebirilor dintre diferite grafeme si litere asemanatoare, din punct de vedere auditiv, vizual si kinestezic, cu scopul contribuirii la fixarea si întarirea legaturilor nervoase pentru consolidarea formelor corecte.

e. Dezvoltarea si perfectionarea abilitatilor de scris- citit.

Exista o serie de metode si procedee care contribuie fie la dezvoltarea deprinderilor de citit, fie a celor de scris, fie a ambelor, în acelasi timp, dar indiferent pe care cade accentul, rezultatele finale obtinute sunt pozitive pentru perfectionarea abilitatilor lexico-grafice. Multe dintre aceste metode îsi dovedesc eficienta si în etapa initiala a învatari scris-cititului, când copilul începe activitatea organizata de instruire. Cele mai importante sunt urmatoarele:

Citirea imaginilor izolate si în suita - ea dezvolta gustul cititului si poate fi apreciata ca etapa premergatoare procesului de instruire, ce contine elemente de organizare a activitatii mintale.

Citit-scrisul selectiv - metoda care trezeste interesul copilului si-i stimuleaza motivatia pentru desavârsirea actiunii, se realizeaza printr-un efort si îmbraca forma activitatii placut- distractive; atentia logopatului este centrata pe o anumita categorie de cuvinte, litere si grafeme, învata sa le diferentieze de altele si sa depuna eforturi pentru a le reproduce corect.

Citirea simultana si scrisul sub control - subiectul citeste în acelasi timp cu logopedul, scrie sub supravegherea nemijlocita a acestuia. Astfel imita modelul si fiecare greseala este corectata pe loc.  Cu timpul, subiectul învata sa se auto-controleze si sa devina constient în raport cu propria sa activitate, ca si modelul corect.

Citirea si scrierea în pereche - Metoda determina rezultate pozitive si datorita mentinerii situatiei tensionale, a formarii- dezvoltarii motivatiei competitionale si a satisfactiei pentru succesul împlinit. Procedeul poate fi extins la un grup mai mare de subiecti, si ca urmare dispare inhibitia si încordarea caracteristica dislexo- disgraficilor. Pentru logopati cu deficit de intelect este si mai indicata o asemenea metoda; ea are darul si de a contribui si la înlaturarea negativismului fata de activitatea de scris-citit.

Citirea si scrierea în stafeta - metoda presupune ca fiecare subiect, dintr-un grup anumit, sa citeasca ori sa scrie una sau mai multe propozitii; apoi, el trebuie sa indice un coleg care sa continue actiunea. Pentru desfasurarea în conditii normale a activitatii, toti partenerii trebuie sa fie atenti pentru a putea continua si corecta pe cel ce greseste.

Citirea si scrierea în stafeta greselilor - subiectul primeste sarcina sa scrie sau sa citeasca pâna în momentul comiterii unei greseli pe care colegii au datoria sa o semnaleze. Se poate alcatui un grafic, care sa puna în evidenta numarul punctelor obtinute de subiect, notându-se cu minus fiecare greseala si cu plus citirea sau scrierea unui text cât mai lung.

Citirea si scrierea cu caracter ortoepic - devine eficienta când fiecare silaba, care se citeste sau se scrie cu dificultati, este repetata de doua ori- spre deosebire de celelalte, ce se scriu si se citesc obisnuit.

Citirea si scrierea pe roluri - deosebit de important este ca prin folosirea acestui procedeu se faciliteaza introducerea intonatiei si a ritmului de citire ca si în învatarea regulilor logico- gramaticale în activitatea lexico-grafica.

Citirea si scrierea pe sintagme -  aceasta metoda contribuie la formarea deprinderilor lexico- grafice, prin facilitarea vitezei, legarea mai buna a grafemelor în cuvânt, evitarea saririi rândurilor ori repetarea lor la citit, evitarea suprapunerilor de rânduri, la scris, înlaturarea agramatismelor, dezvoltarea capacitatii de discriminare dintre fonem-grafem, fonem-litera, litera-grafem.

Exercitii de copiere, dictare si compunere.

Copierea contribuie la realizarea deprinderilor motorii si la obisnuirea cu forma grafemelor si cu diferentele dintre ele; dictarea este mai dificila pentru logopat decât copierea- este indicat ca textul sa nu contina cuvinte necunoscute, iar acelea care sunt mai dificile sa fie explicate în prealabil.

f. Corectarea tulburarilor de vorbire se face înainte sau concomitent cu terapia dislexo- disgrafiei.

Cu cât tulburarile de pronuntie ori de ritm si fluenta vorbirii sunt mai accentuate si mai persistente, cu atât este mai necesar sa fie corectate înaintea începerea activitatii terapeutice pentru înlaturarea dislexiei si disgrafiei. Se respecta principiul de la simplu la complex, ceea ce faciliteaza obtinerea unor rezultate pozitive  rapide si ca atare, logopatul se convinge de faptul ca tulburarile limbajului sunt pasagere, astfel câstigând încredere în fortele proprii si în eficienta activitatii logopedice.

g. Terapia dislexo- disgrafiei trebuie sa vizeze în egala masura, dezvoltarea limbajului si stimularea activitatii psihice.

Odata cu corectarea disgrafiei si dislexiei se poate realiza si dezvoltare si stimularea întregii activitati psihice.

În dezvoltarea limbajului, diferentele sunt deosebit de importante de la un subiect la altul, în functie de handicap si de gravitatea acestuia. Cu toate ca achizitiile limbajului sunt mai mari, cantitativ, fata de grupa de control, la debili mintal capacitatile de întelegere si comunicare înregistreaza un progres mai lent.

Desi prin activitatea de antrenare verbala intensiva, handicapatii capata posibilitati mai mari în exprimarea continutului activitatii mentale, totusi comunicarea ramâne impregnata de aspectele emotional-afective ce se produc în detrimentul cognitiei. Comunicarea, în special la handicapatii de intelect, îmbraca forma prezentarii globale a informatiilor în cadrul textului laconic dobândeste valente necesare unei depline receptari si întelegeri prin anticiparea de catre auditor a subtextului. Datorita evenimentelor nesemnificative pentru continutul comunicarii se creeaza impresia ca handicapatul este "bombardat" de impresii cu încarcatura emotional-afectiva. Ca atare, comunicarea este centrata pe sens nu pe semnificatie, cum este normal. Cu toate acestea, progresele favorizeaza activitatea psihica atât prin solicitarile si stimularile permanente, cât si prin achizitia de cunostinte, ca urmare a explicarii conceptelor si textului cu care opereaza. 

h. Corectarea confuziilor de grafeme si de litere este o conditie de baza în terapia tulburarilor grafo-lexice.Cele mai frecvente confuzii ale unor litere si ale fonemelor lor, care se produc din cauza analizatorului auditiv, sunt: p-b-m, t-d-n, p-b, f-v, s-s, s-j, z-j, c-g, r-l, iar ca urmare a dificultatilor analizatorului vizual, pot fi citate: m-n, u-n, p-b, a-o.

Exercitiile pentru înlaturarea confuziilor dintre grafeme si litere trebuie sa se efectueze astfel încât sa se respecte principiul de la simplu la complex. În acest caz se vor folosi exercitii care sa urmareasca formarea capacitatii de discriminare, mai întâi, a grafemelor si literelor separate, iar apoi in combinatii de cuvinte monosilabice, bisilabice si trisilabice. Pozitia ocupata, în cuvinte, de grafemele si literele afectate trebuie sa varieze, pentru a-l obisnui pe subiect cu toate situatiile posibile. Ele pot fi marcate cu o culoare diferita de restul cuvântului, evidentiindu-se pregnant, în plan optic, si contribuind astfel, la o memorare mai rapida.

Metoda expunerii scurte la tahistoscop a unor litere, cuvinte mono- si bisilabice, a propozitiilor, cu si fara sens, pentru dezvoltarea capacitatii de analiza si sinteza, de atentie si memorare, ca si pentru învatarea deosebirilor si asemanarilor dintre grafeme. Aceeasi metoda este eficienta si pentru formarea deprinderilor de citire rapida; prin folosirea ei repetata, se înlatura dificultatile de perceptie si se dezvolta obisnuinta de reprezentare a întregului prin perceperea unor elemente. Sporirea vitezei de citire este si un rezultat al dezvoltarii câmpului  vizual, antrenat prin metoda expunerii tahistoscopice sau prin discriminarea unor figuri de tipuri diferite.

Este semnificativa vârsta la care se începe activitatea de corectare. Unii specialisti subliniaza necesitatea începerii corectarii dislexiei si disgrafiei cât mai timpuriu, chiar din clasa I, pentru a preveni formarea si dezvoltarea unor deprinderi gresite, negative în însusirea citit-scrisului.

Pe linia educarii scolarilor dislexici si disgrafici în a învata citit-scrisul se pot distinge trei etape principale:

A Prima etapa-se caracterizeaza prin însusirea, de catre elevi, a primelor grafeme si litere, stabilindu-se totodata, legatura lor cu formele respective, precum si cuprinderea acestor elemente în cuvinte scurte mono- si bisilabice.

Caracteristic pentru aceasta etapa confuzia fara regula, întâmplatoare, în scris,  a majoritatii grafemelor: a, m, n, u, p, c, d, t, o, i, si a fonemelor corespunzatoare acestor grafeme. Confuziile cele mai frecvente se manifesta  în timpul transcrierii grafemului sau al denumirii literei pe baza indicarii unui anumit fonem, ceea ce înseamna ca perceperea se realizeaza mai facil decât transpunerea într-un anumit timp sau spatiu. O alta caracteristica se refera la incapacitatea dislexicilor si disgraficilor de a desprinde dintr-un cuvânt, în unele cazuri foarte simple, componentele lui fonematice.

B A doua etapa-începe odata cu realizarea unor progrese în directia stabilirii legaturii dintre foneme si respectivele grafeme si litere. Cele mai frecvente confuzii sunt cele de tipul: f-v, b-p, c-g, s-z, d-t, ale caror foneme se gasesc doua câte doua, în opozitie principala surd- sonor. În opozitie asemanatoare se afla si m-n, s-s, l-r, te- ce. În citire literele se confunda cel mai frecvent, din cauza asemanarilor optice, sunt: d-p-b, u-n, a-a, m-n, t-t si invers. Tot pe principiul asemanarii acustice, optice si ca  sens, au loc confuzii si înlocuiri de cuvinte. Aceasta etapa se încheie cu formarea capacitatii elevului de a citi si scrie corect propozitii si fraze de o complexitate mai redusa, dar cu posibilitati limitate în ceea ce priveste compunerea si lectura unui text cu cuvinte mai putin cunoscute.

C A treia etapa- se caracterizeaza prin eliminarea greselilor si aparitia posibilitatii de a parcurge si de a întelege texte complexe, efectuarea unor compuneri coerente, logice fara greseli semnificative. Subiectul reuseste sa retina sensul si semnificatia, ceea ce face sa creasca posibilitatea de a reda cele citite. Deprinderile lexico-grafice formate trebuie supuse unui antrenament continuu, pentru dezvoltarea lor si pentru scutirea subiectului  de un efort traumatizant.

TRATAMENTUL LOGOPEDIC AL RETARDULUI SIMPLU sI RETARDULUI COMPLEX

În vederea corectarii retardului de limbaj se folosesc metode ortofonice, de orientare simptomatica care au în vedere structurarea si restructurarea limbajului. Metode centrate pe deficienta observata, metode de orientare psihoterapeutica precum si implicarea parintilor- a mamei, în activitatea de învatare a limbajului.

1. De orientare logopedica:

Sub forma de joc- logopedul propune o serie de exercitii sub o forma lurdica care sunt destinate sa dezvolte: memoria, atentia, orientarea în spatiu, coordonarea motrica.

Copilul trebuie sa fie solicitat sa reproduca atitudini corporale (cântece cu texte: înainte, înapoi, sus, jos cu efectuarea miscarilor), manipularea unei papusi prin indicarea partilor corpului; jocuri de clasare, exercitii de memorie auditiva si vizuala pe baza de sunete, imagini cu verbalizare.

Se porneste de la simplu la complex.

Se profita de fiecare exercitiu în functie de scop pentru a formaliza un model lingvistic complex, îmbogatirea vocabularului, pronuntarea propozitiilor simple- complexe, articularea corecta, îmbogatirea morfo- sintactica.

2.Prin psihoterapie:

Se are în vedere faptul ca limbajul este un mijloc de comunicare si o modalitate de a intra în relatii. Copilul care nu vorbeste sau vorbeste defectuos ne adreseaza un mesaj, iar pentru a-l învata trebuie sa-l ascultam.

Terapia trebuie sa-i trezeasca dorinta de a vorbi, încurajând la maxim toate modalitatile de exprimare ale copilului.

Pentru trezirea dorintei de a vorbi este importanta stabilirea unor solide legaturi afective cu copilul.

3.Cooperarea sau participarea mamei:

Unii autori arata ca asa cum limbajul se câstiga spontan la copilul normal, fara efort, la copilul cu tulburare trebuie sa i se trezeasca placerea pentru comunicare.

Trebuie sa se stie ca unele forme de interactiune le dezvolta iar altele le inhiba. Pentru ca  mama sa fie un bun model trebuie sa articuleze, utilizând propozitii scurte adaptate la nivelul copilului si experienta practica sa-l învete sa repete, dar fara a-l forta ci doar furnizându-i acel feed- back necesar.

TERAPIA LIMBAJULUI LA AUTIsTI

Dat fiind faptul ca lipsa de relatii si evitarea contactului sunt simptomele cele mai grave, terapia se îndreapta spre învatarea limbajului si întrarea în comunicare, în relatii. Se porneste de la activitati simple exersând pe lucrurile care îi stârnesc interesul.

Activitatea terapeutica trebuie sa se faca în conditii neschimbate, astfel încât tendinta de imuabilitate sa fie utilizata pentru a-l învata sa pronunte si sa vorbeasca corect. Stereotipiile trebuie folosite în directia pe care o dorim: pentru a intra într-o relatie comunicationala.

În functie de vârsta si de capacitati se pot folosi jocuri: cu mingia, dansuri simple combinate cu muzica si folosirea poeziilor iar cu timpul jocuri de echipa. Terapia prin muzica are o importanta foarte mare deoarece cei care refuza sa vorbeasca pot avea o voce placuta.

Intrarea în comunicare si iesirea din izolare se realizeaza mai bine daca în mediul terapeutic sunt introdusi copii cu diferite handicapuri, de  preferabil cei cu sindromul Down. Acestia sunt afectuosi, dornici de contact si nu sunt afectati de lipsa de afectivitate a autistilor. Autistii observa ca cei cu acest sindrom nu fac fata jocului dar sunt optimisti. Datorita nevoii permanente de ordine autistul intra în joc.

Cei cu forme usoare de autism pot merge în scoli normale. Tendinta de a înfiinta centre de autisti este deficitara deoarece împiedica dezvoltarea acestuia.

TERAPIA MUTISMULUI PSIHOGEN

În vederea terapiei se urmareste crearea unui climat relaxant, eliminarea conflictelor si a starilor de încordare nervoasa, calirea psihogena prin jocuri care dezvolta încrederea în sine, excursii, crearea unui climat stimulativ pentru vorbire, povestiri;

Întarirea încrederii în fortele proprii; pentru desfasurarea activitatii în bune conditii se are în vedere scoaterea copilului din mediul frustrant, relatii de întelegere empatice, cooperarea cu parintii explicarea acestora care sunt cauzele si modul în care vor trebui sa se comporte cu copilul, evitarea comparatiilor referitoare la performantele altor copii, orientarea spre activitati de genul: constructii, jocuri la care copilul are capacitati si pe care le executa cu succes, pentru a se stabili încrederea în fortele proprii;

La început logopedul îl stimuleaza în activitatile nonverbale- tulburarea este total ignorata si este stimulata întelegerea dinte logoped si copil; dupa o perioada când copilul este mai bine dispus logopedul poate sa îi adreseze o întrebare în soapta la ureche, iar copilul poate sa-îi raspunda fara sa îsi dea seama, activitatea se continua ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat, apoi se asteapta o situatie asemanatoare si copilul se poate debloca;

Logopedul trebuie sa speculeze orice pasiune în diferite domenii: muzica, animale, logopedul se va implica într-o discutie pe tema respectiva iar copilul va fi ignorat, logopedul vorbeste eronat stiind ca copilul îsi da seama, astfel el va simti nevoia sa intervina pentru a-l corecta pe logoped;

Includerea copiilor în grupe de copii cu deficiente grave astfel încât sa i se trezeasca dorinta de a-i ajuta;

Activitati de dramatizari- la început sa i se dea numai roluri mute pentru stimularea comunicarii mimico-gestuale;

Mutismul psihogen se poate instala si la copii cu vârsta scolara mica- ei trebuie sa fie introdusi într-un grup primitiv iar grupul sa nu fie atentionat de dificultatile acestuia; atitudinea trebuie sa fie adecvata nu excesiv de îngaduitoare.

TERAPIA ALALIEI

1.Evaluarea terapeutica- evaluarea vocabularului, ce sunete poate emite, cât întelege din cuvinte, se urmareste necesitatea de exprimare verbala, raporturile emotionale.

2.Principii terapeutice generale- dozarea progresiva a exigentei în raport cu nivelul vorbirii; atragerea în jocuri.

3.Principii terapeutice în alalia motorie:

-se urmareste întarirea sunetelor urmarite: onomatopee din repertoriu ("sa faca ca pisica", sa se "joace de-a trenul"), sa formeze cuvinte din sunete si asocierea lor cu imagini;

-nu trebuie fortat ci stimulat, cerinta de a solicita repetarea duce la aversiune fata de vorbire; logopedul trebuie sa fie un model pentru el trezindu-i dorinta pentru vorbire; cu timpul când începe sa emita sunete acest lucru se realizeaza;

-de la cuvintele pe care le pronunta se formeaza si altele noi apoi se trece la exersarea unor propozitii scurte, simultan cu exercitii de dezvoltare a motricitatii, a lateralitatii, de orientare spatiala, exercitii fizice cu folosirea muzicii- este foarte important pentru ca este influentata nu numai vorbirea ci si miscarea si afectivitatea deoarece copilul manifesta mai multa placere pentru melodie.

4.Principii terapeutice în alalia senzoriala:

-este o terapie de lunga durata; se urmareste sa distinga armonicile emise de diferite instrumente;

-exercitii de educare a auzului dupa exercitii de educare a hipoacuzicilor cu resturi auditive- pot fi folosite procedee pentru demutizarea surdomutilor; procedee folosite pentru demutizare- se exploreaza perceptia vizuala cu miscari bine conturate astfel încât el trebuie sa citeasca pe buze (labiolexie), se porneste de la imagini pe care el trebuie sa le denumeasca iar dupa un timp imaginile i se prezinta în ordine aleatoare;

-executarea de diferite gesturi, comenzi (mergi la masa, mergi la usa) cu miscari bine conturate ale buzelor, la început cu ajutor gestual iar cu timpul el le suprima; la cei cu vârsta scolara aceste exercitii trebuie sa fie însotite de exercitii de scris- citit;

-progresele sunt lente iar în caz contrar el poate ramâne mut.

TERAPIA AFAZIEI

În vederea alegerii celor mai adecvate metode este necesara o evaluare riguroasa sub toate aspectele: valoarea vocabularului, valoarea de comunicare, capacitatea de pronuntie si întelegerea. Principiul de baza este ca recuperarea sa se bazeze pe functiile pe care le are limbajul. S-au elaborat mai multe baterii de exercitii pentru afazici care permit evaluarea cu precizie a QI verbal. Ion Voinescu si Natalia Gheorghita, explica în  "Inventar de evaluare", analiza functiilor de repetare, de denumire, capacitatea de decodare, de întelegere, examinarea lexie, litere, cuvinte scrise, propozitii pe care sa le citeasca. Prin aceasta se permite stabilirea formei clinice de afazie stabilindu-se gravitatea ei. În functie de gravitate: daca scorul este sub 20% atunci afazia este grava, când scorul este pastrat între 20-40% sau 40-60% afazia este mijlocie, când scorul este pastrat între 60-80% afazia este slaba- usoara.

Obiective: ameliorarea capacitatii lingvistice legate de limbaj facilitatea abilitatii de comunicare trebuie sa înceapa mai repede atunci când el este capabil. Dupa un timp mai îndelungat dificultatile sunt mai mari datorita stereotipiilor. Se realizeaza etalonarea în functie de cultura. Colaborarea cu familia este esentiala.

=PROCEDEE=

1.Procedee în afazia senzoriala:

-tonalitatea relativ grava cu amplitudinea vocii usor superioara, cu un debit lent, cu miscari bine conturate si cu dictie clara;

-se începe de la imagini- aratarea de imagini simple din acelasi câmp semantic;

-se introduc informatii redundante, se arata imagini aleatoriu care nu sunt din acelasi câmp semantic;

-discutii cu propozitii simple;

2.Procedee în afazia motorie:

-întelegerea nu este afectata, exprimarea, vorbirea, scrierea sunt afectate;

-sprijinul pe lexie si iesirea din stereotipie- bazându-se pe cuvinte pe care copilul le stie dar trebuie stimulat pentru a le folosi unde trebuie;

-stereotipiile sunt bine fixate astfel el nu gaseste cuvântul potrivit;

-se exerseaza vocabularul, automatismele; lista de cuvinte de la usor la greu;

-obtinerea uni sunet pe care el nu-l are, de exemplu pentru sunetul "b" se folosesc cuvinte si imagini care încep cu acest sunet;

-iesirea din stereotipie;

-se pot forma cuvinte noi din cuvinte pe care le pot pronunta;

-recuperarea diftongilor si pronuntiei din ruperea din alte cuvinte care se pot pronunta;

-apar stereotipii verbale care trebuie rupte prin continuarea cu altceva;

-la cei cu perifaze- sprijin pe lexie;

-datorita faptului ca ei sunt succeptibili si au stari depresive pot fi astfel stimulati pentru trairea succesului, pentru a-i capta interesul si a-i reda încrederea în sine.

VIII.Activitatea scolara- cadru de formare si dezvoltare a abilitatilor deprinderilor si capacitatilor în vederea integrarii socio-profesionale

1.Caracteristicile si rolul abilitatilor manuale în achizitionarea principalelor abilitati si deprinderi necesare profesionalizarii.

2.Activitati de preprofesionalizare

3.Activitati de formare profesionala si scolile de Arte si Meserii

4.Activitati de formare a competentelor necesare specializarii în liceu

IX.Integrarea copiilor cu deficiente în scoala publica

1.Conceptul de integrare. Forme ale integrarii existente în scoala româneasca.

"Educatia integrata este o replica a sistemului de învatamânt clasic, bazat pe institutiile traditionale, incapabile sa satisfaca, prin modul de organizare si alte caracteristici, nevoile educationale ale tuturor copiilor cu CES (.). S-a impus ca necesitate abandonarea practicii izolarii elevilor cu dizabilitati în institutii segregate , care formeaza indivizi insuficient adaptati pentru a face fata exigentelor societatii."

La baza constituirii acestei forme de educatie, care functioneaza peste tot în lumea occidentala si S.U.A., stau:

-respectarea "Drepturilor fundamentale ale copilului";

-principiul "educatiei pentru toti copiii" prin crearea de "scoli incluzivive;

-principiul "integrarii" si "normalizarii";

-principiul "individualizarii educatiei" si "egalizararii sanselor de acces la educatie a tuturor copiilor" indiferent de CES, etc.;

A aparut chiar o ramura a psihopedagogiei speciale numita Psihopedagogia integrarii si normalizarii. Ea studiaza sistemul de învatamânt bazat pe scolile incluzive, menit sa satisfaca necesitatile educationale speciale  ale tuturor copiilor. La baza constituirii acestui model educational stau respectarea Drepturilor Fundamentale ale Omului, principiul educatiei pentru toti, principiul integrarii si normalizarii, principiul individualizarii educatiei si egalizarea sanselor de acces la educatie, principiul dezinstitutionalizarii, a evitarii segregarii concomitent cu valorizarea diferentelor.

PRINCIPIUL INTEGRĂRII

Integrarea statueaza dreptul fiecarui individ la recunoasterea integritatii lui si a valorii pe care o are. Referitor la persoanele cu dizabilitati, acestea au dreptul sa fie privite ca oameni ce prezinta unele diferente fata de altii, si nu trebuie priviti numai prin prisma deficientelor. Ei poseda o serie de calitati si posibilitati compensatorii ce le ofera posibilitatea ducerii unei vieti cât mai apropiate de normalitate în interiorul comunitatii, daca beneficiaza de servicii si facilitati speciale.

B. Nirje considera ca "integrarea înseamna sa ti se permita sa fi capabil sa fi tu însuti printre ceilalti". Integrarea se refera la relatia care se instaureaza între individ si societate, adica modul cum societatea îl accepta si îl valorizeaza pe individ.

Nivelurile integrarii:

1.Integrarea fizica - permite persoanei cu dizabilitati satisfacerea nevoilor de baza si realizarea ritmurilor existentei

2.Integrarea functionala - asigurarea functionarii persoanei în mediul înconjurator, prin folosirea tuturor facilitatilor si serviciilor pe care aceasta le ofera.

3.Integrarea sociala - se refera la ansamblul relatiilor sociale dintre persoanele cu nevoi speciale si normali în interiorul grupurilor de apartenenta (relatii cu vecinii, colegi de servici, alti membri ai comunitatii)

4.Integrarea personala - este legata de dezvoltarea relatiilor cu persoane semnificative, în diverse perioade ale vietii (relatiile copilului cu parintii, rudele prietenii, relatiile adultului cu rude, prieteni, sot/sotie, copii)

5.Integrarea în societate - se refera la asigurarea de drepturi egale si respectarea autodeterminarii fiecarui individ

6.Integrarea organizatorica - formele si structurile organizatorice care sprijina integrarea. Acest lucru înseamna ca serviciile publice trebuie sa raspunda nevoilor tuturor indivizilor din societate.

În multe tari, s-a cazut de acord asupra faptului ca elevii cu C.E.S. au dreptul legal de a învata alaturi de copiii normali, în aceeasi scoala. În acest scop s-au creat o varietate de modele de integrare, de la integrare partiala, la cea totala.

Dupa Steve McCall (1990) modelele cele mai extinse în plan mondial sunt:

1. Modelul cooperarii scolii speciale cu scoala obisnuita

scoala speciala va stabili legaturi cu cea mai apropiata scoala obisnuita din vecinatate. Pentru început cooperarea consta în schimbul de vizite între copiii celor doua scoli, pentru a putea beneficia de facilitatile lor. În momentul în care legaturile sunt bine stabilite copiii cu CES vor asista la o parte sau la toate orele de la cealalta scoala. Profesorii de la scoala speciala îi vor ajuta pe copiii cu CES integrati, adaptând materialele la ore, dând sfaturi profesorilor din scoala obisnuita, sau chiar predând alaturi de acestia. scoala speciala poate oferi resurse suplimentare, cât si experienta psihopedagogica a profesorilor pentru preîntâmpinarea dificultatilor de învatare a tuturor elevilor. Copiii cu CES au acces la continuturi mult mai variate si bogate si la posibilitatea unor contacte sociale mai largi cu copii normali. Acestia din urma pot dobândi capacitati de întelegere fata de copiii cu CES. Pentru a fi eficient, acest model necesita o colaborare si o pregatire minutioasa.

Principalul avantaj al acestui model este ca nu sunt necesare resurse si capital suplimentar, dar are dezavantajul ca ofera o integrare restrânsa.

2. Modelul bazat pe organizarea unei clase speciale pentru elevi cu CES în scoala obisnuita

Copiii cu dizabilitati sunt înscrisi în aceasta clasa speciala si profesorul specialist în CES raspunde de educarea acestora. O sala de clasa este pusa la dispozitie pentru predare si acordare de sprijin suplimentar copiilor cu CES. scoala obisnuita angajeaza un profesor specialist pentru a raspunde de aceasta clasa.

3. Modelul bazat pe folosirea unei camere de instruire si resurse separate, în cadrul scolii obisnuite.

Copilul cu CES este înscris într-o clasa obisnuita de care raspunde profesorul clasei (învatator, diriginte). În acea  scoala este creat un spatiu separat unde un profesor specialist ofera copiilor cu CES consiliere, servicii de terapii specifice, adapteaza materialele didactice sau sunt depozitate protezele de care au nevoie copiii în activitatea educativa. Acest model se poate completa cu profesori asistenti psihopedagogi, care sprijina profesorul clasei în timpul cursurilor si în rezolvarea temelor.

Ca si la primele modele nu este depasit dezavantajul ca orice copil sa învete în scoala cea mai apropiata de domiciliul sau.

4. Modelul bazat pe profesorul itinerant, specialist în activitatea cu elevi cu CES care deserveste scoala obisnuita.

Este un model care evita dezavantajul deplasarilor copiilor, deoarece elevul cu CES este înscris la scoala cea mai apropiata de domiciliu. Profesorul clasei în care este înscris este sprijinit de un profesor itinerant specialist în CES angajat de catre  autoritatile locale de învatamânt.

În acest caz, profesorul itinerant sprijina profesorul clasei, elevul în timpul orelor, dar si în timpul unor activitati de terapie specifica.

5. Modelul comun, bazat pe profesorul itinerant, specialist în activitatea cu elevi cu CES, care deserveste toti copiii dintr-o anumita zona. Acest model îsi propune sprijinirea copilului si familiei deîndata ce  cazul a fost depistat. Profesorul itinerant va lucra mai întâi cu parintii sfatuindu-i cu privire la nevoile incipiente ale copilului, si pe masura ce copilul creste îi învata pe parinti sa relationeze si sa comunice cu copilul astfel încât acesta sa nu creasca izolat. Tot profesorul va facilita înscrierea copilului într-o gradinita si apoi va ajuta la alegerea scolii adecvate.

Pe parcursul scolarizarii, acesta va oferi sfaturi si sprijin educatorilor si profesorilor.

Frecventa vizitelor profesorului itinerant variaza în functie de nevoile copilului de la 3-4/saptamâna la 1/trimestru.

Acest model nu este viabil fara o buna functionare a mijloacelor de comunicatie si de deplasare, dar se bazeaza si pe responsabilitatea si trasaturile de personalitate ale profesorului itinerant.

În concluzie alegerea modelelor de integrare se face în functie de nevoile copilului. Pentru a fi eficiente, modelele propuse trebuie sa ia în considerare contextul geografic, socio-economic al sistemului national de învatamânt si necesita o proiectare minutioasa a programului de interventie educational-compensator.

În principiu, cu handicapatii  mintal sunt practicate aceleasi forme de integrare, ca si cu alte categorii de handicapati : clase diferentiate, integrate în structura scolii obisnuite, grupuri de câte 2-3 copii deficienti inclusi în clasele obisnuite, integrarea individuala a acestor copii în aceleasi clase obisnuite.

2.Modalitati de favorizare a integrarii copiilor cu deficiente în scoala publice prin: depistare precoce a deficientei, interventie timpurie, educatie prescolara, debut scolar în scoala publica, trasee educationale compatibile cu tipul si gradul de deficienta.

3.Limitele integrarii scolare.


Document Info


Accesari: 14793
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.

 


Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2014 )