Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload


loading...

















































PSIHOLOGISMUL EUROPEAN

sociologie












ALTE DOCUMENTE

Zice , unu
Despre influenta prietenilor
Afiliere, atractie, iubire
POLITICA STATULUI CU PRIVIRE LA PROTECTIA COPILULUI AFLAT IN DIFICULTATE
DIFERITE GESTURI
Amanuntele relatiilor dintre el si ea
Educatia pentru sanatate
Banat si interculturalitate
SANGVINICUL POPULAR
TERORISMUL JEAN SERVIER

PSIHOLOGISMUL EUROPEAN



Constituita în a doua jumatate a secolului al XIX-lea, orientarea psihologista a evoluat în doua directii:

1) în prima directie prevaleaza psihologia individuala si pleaca de la premisa existentei unor "constante" psihice la nivelul fiecarui individ pe care acesta nu si le poate satisface decât în conditiile vietii de relatie;

2) a doua directie ia ca punct de plecare psihologia colectiva potrivit careia la baza ar sta un "psihic colectiv", sau "Volksgeist" cum l-a denumit Friederich Karl Savigny. Aceasta teorie a fost dezvoltata de: W. Wundt (psihologia natiunilor), M. Lazarus, H. Steinhal, Scipion Sighele. Un reprezentant al acestei directii a carui opera a ramas valabila si astazi prin rigoarea stiintifica a metodologiei folosite si prin pertinenta categoriilor create este Gustave Le Bon.

Initial inspirat de de G. Tarde, pe care-l citeaza ca autoritate stiintifica în propriile scrieri, Gustave Le Bon si-a început cariera stiintifica prin studierea "legilor psihologice ale evolutiei popoarelor" (1894) . Facând o retrospectiva a istoriei civilizatiei umane, G. Le bon desprinde ideea asimilarii novatoare a creatiilor cu care vin în contact popoarele în evolutia lor. Valorile de patrimoniu ale civilizatiei universale nu pot fi revendicate în exclusivitate de nimeni deoarece ele sunt rezultatul cumulat, al împrumuturilor reciproce de credinte, institutii, arte, tehnologii între toate popoarele lumii . Ceea ce le individualizeaza, la scara istorica, este un anumit "suflet al rasei" alcatuit din constante psihologice cu totul particulare fiecarui popor, constante care fac din el o etnie cu trasaturi distincte. Aceste diferente explica atât originalitatea creatiilor fiecarui popor, cât si m 535g62f odul original în care se preiau si se împrumuta reciproc valorile materiale si spirituale între popoarele lumii. Exemplu: în arhitectura, coloana dorica a grecilor, poate fi considerata ca o preluare a coloanei asiriene.

Socialul, deci, nu poate fi satisfacator definit prin simpla descriere a unor fapte si comportamente sociale, ci prin ceea ce se gaseste dincolo de acestea, adica prin explorarea analitica a motivatiilor. Sub raportul motivatiilor, Gustave Le Bon distinge între motivatii individuale si colective, insistând asupra distorsionarii motivatiei individuale sub influenta comportamentului colectiv al multimilor. "În anumite împrejurari, o aglomerare de oameni capata caractere noi, foarte diferite de ale indivizilor care compun aceasta aglomeratie; se formeaza un suflet colectiv tranzitoriu, dar prezentând caracteristici clare, distincte".

În lucrarea "Psihologia multimilor", devenita clasica în domeniu, din care am citat anterior, G. Le Bon prezinta urmatoarele legi care înrâuresc geneza si evolutia acestui "suflet al multimii":

1)      prevalenta fenomenului de simpatie (etim: siun = în acelasi timp; phatos = simtire) în relatiile indivizilor aflati în multime. Contagiunea, ca rezultat al propagarii imitative a unor cuvinte, gesturi sau atitudini explica reactiile imprevizibile ale individului în multime. Exemplu: panica.

2)      propagarea reactiilor individuale se materializeaza în multiplicare prin cresterea exponentiala atât ca arie, cât si ca pondere a continutului reactiei individuale.

3)      diminuarea elementului intelectual în favoarea elementului afectiv si instinctiv. Exemplu: în multime, chiar un individ rational si ponderat, cu spirit critic, devine credul. Multimile sunt credule, de aceea pot fi mai usor manipulate.

4)      absorbtia individului în mase prin pronuntata depersonalizare a acestuia.

În raport cu societatea, multimea este un fenomen primitiv, presocial, originea sa fiind "ancestrala". Totusi, omenirea a intrat, în prezent, într-o adevarata "era a multimilor". "Desi multimile au jucat întotdeauna un rol important în istorie, niciodata rolul lor nu a fost atât de remarcabil ca astazi. Actele inconstiente ale multimilor, care se substituie activitatii constiente a indivizilor, reprezinta una din caracteristicile actuale"[1].

Ca si pâna acum, si de acum încolo multimile sunt acelea care vor contribui la "distrugerea civilizatiilor îmbatrânite"[2].

Pentru a nu-si risipi potentialul actional multimile apeleaza întotdeauna la un conducator (meneur) care "insufla credinta si da coeziune multimilor"[3] prin repetitie si contagiune. "Lucrul afirmat ajunge, prin repetitie sa se fixeze în minte, sfârsind a fi acceptat ca adevar demonstrat"[4].

În prezent, datorita presei care diversifica opinia publica în functie de optiuni valorice diferite, se poate evita tirania maselor si devine posibila actiunea profilactica de împiedicare a unei opinii de a deveni tiranica.

Multimile pot fi

A.             Eterogene:

1. anonime: multimea de pe strada;

2. neanonime: jurii, adunari parlamentare;

B.             Omogene:

1.      secte: religioase, politice;

2.      caste: militare, preotesti, de lucratori;

3.      clase: tarani, muncitori, proprietari.

În evolutia lor, popoarele au parcurs un ciclu alcatuit din mai multe sau mai putine secvente intermediare. Acest ciclu începe cu starea de multime si atinge maximum prin cristalizarea unui ideal national prin care neamul se particularizeaza în istorie. Prin devalorizarea si pierderea idealului, poporul redevine multime. Pentru a se împiedica acest moment, civilizatia, chiar si cea mai evoluata, trebuie sa fie nu un scop în sine, ci un mijloc eficient de cultivare a idealului si a valorilor care - i asigura perenitatea acestuia. Un popor îsi asigura longevitatea istorica prin perenitatea idealului care-i particularizeaza trasaturile etnice.

Prin pertinenta analizelor întreprinse si prin acuratetea semantica a conceptelor lansate în circuitul stiintific, G. Le Bon a contribuit atât la dezvoltarea sociologiei, cât si la conturarea sociologiei sociale ca disciplina autonoma. Din acest moment, apare clar ca obiectul de studiu al psihologiei este individul, psihologia sociala studiaza deschiderile alocentrice ale individului, în context comunitar, iar sociologiei îi revine competenta studierii spatiului social organizat.

Aceste precizari îi acorda lui G. Le Bon calitatea de a fi un moment referential în încercarile de clarificare a confuziilor dintre psihologie si sociologie, iar psihologismului sau îi confera o nota aparte în cadrul acestei orientari generale.

De fapt, tocmai  aceasta particularitate l-a facut interesant si printre psihologi, chiar Wihelm Wundt (1832-1920), întemeietorul primului laborator de psihologie experimentala (Leipzig, 1879), folosind unele din sugestiile sale tematice în întreaga sa opera. Punând, însa, accent pe aspectele volitionale care stau la baza cristalizarii moravurilor a redactat o "Psihologie a popoarelor" între anii 1900-1920. Impresionanta ca dimensiuni în cele 10 volume ale sale se gasesc si numeroase pagini ramase antologice pentru literatura privind geneza mitului, limbajul, religia s.a. Din punctul de vedere al sociologiei, remarcam definirea importantei conceptiei despre lume (Weltanschaung) în geneza modelelor de comportament colectiv. Relevarea rolului mentalului colectiv în formularea si dezvoltarea sistemului de valori care particularizeaza etnic un popor constituie, iarasi, o contributie valoroasa la dezvoltarea patrimoniului stiintific de profil. Aceste achizitii conceptuale vor avea efecte favorabile asupra impactului explicativ al socializarii si al fondului socializant în calitatea lor de categorii eminamente sociologice.

Utilizând novator problematica aferenta psihologiei maselor, Jose Ortega y Gasset (1883-1955) prin lucrarea "Rebeliunea maselor" (La rebelion de las masas, 1914) completeaza psihologismul cu unele elemente concrete, din mentalul colectiv spaniol, dar abordate cu un arsenal conceptual preponderent filosofic.



El pleaca de la premisa ca viata trebuie sa fie calauzita de cultura, iar cultura trebuie sa fie vitala, respectiv sa se obiectiveze în modele de comportament compatibile cu exigentele celei mai evoluate civilizatii. "Ratiunea vitala", una din formulele care îi rezuma întreaga doctrina (inspirata din "Filosofia vietii", Lebensphilosophie, reprezentata de Max Scheler si din conceptul de Geschichtlichkeit - istoricitate, folosit de Wilhelm Diltey pentru definirea realitatii umane) este folosita de Ortega y Gasset pentru a demonstra faptul ca esenta omului este istoricitatea.

Pe aceste coordonate, modelele de comportament e firesc sa aiba si ele caracter istoric, dar legitimitatea în transformarea acestora îi revine culturii. Numai prin cultura devine posibil progresul moral, iar prin acesta inovarea modalitatilor de raportare la structurile sociale si la întregul univers institutional al spatiului social global. Acest proces se realizeaza, însa, nu la nivelul maselor, ci al elitelor. Spre deosebire de elite care creeaza sub semnul valorii si cu luciditatea perspectivei urmarite programatic, masele sunt doar consumatoare de valori spirituale si actioneaza preponderent spontan. Entropia sociala pe care o genereaza lipsa de discernamânt a maselor confera comportamentului colectiv multe valente alienante care explica fenomenele de înstrainare individuala si comunitara.

Crearea unei noi elite si sustragerea culturii de sub influenta nefasta a maselor este solutia o propune Ortega y Gasset pentru Spania vremii sale profund marcata de criza generala dintre cele doua razboaie mondiale.

Dincolo de aspectele cu totul particulare privind mentalul colectiv spaniol si încercarea autorului de implicare directa în reconstructia institutionala a tarii sale, noi am retinut doar acele elemente care mai prezinta relevanta sub raport istoric, în problematica psihologiei maselor si a importantei acesteia pentru evolutia sociologiei ca stiinta.

Cu aceste aspecte, încheiem, din ratiuni didactice, prezentarea psihologismului european la dezvoltarea sociologiei ca stiinta socio-umana.

BIBLIOGRAFIE

Gustave Le Bon:

·                Les lois psychologiques de l'evolution des peuples (1894);

·                Psychologie des foules (1895);

·                Psychologie du socialism (1898);

·                Psychologie de l'education (1902);

·                La Revolution Française et la psychologie des revolutions (1922);

·                Les civilisations de l'Inde (1887);

·                Le civilisation des Arabes (1884);

·                Les opinions et les croyances; Les basses scientifiques d'une Philosophie de la justice.

Wilhelm Wundt:

·                    Psihologia popoarelor (10 volume: 1900-1920);

·                    Logica (1880-1895);

·                    Etica (1886-1892);

·                    Sistemul filosofiei (1889-1897);

Jose Ortega y Gasset:

·            La rebelion de las masas (1914);

·            El tema de nuestro tiempo (Tema timpului nostru-1923);

·            La deshumanizacion del arte (Dezumanizarea artei - 1925);

·            En torno a Galileo (Despre Galilei-1933);




·            Wilhelm Diltey y la ideea de la vida (W. Diltey si ideea vietii-1934);

·            Historia como sistema (Istoria ca sistem - 1935);

·            Ideas y creencias (Idei si credinte - 1936);

·            Una interpretacion de la istoria universal (O interpretare a istoriei universale - 1949);

·            Meditacion de Europa (Meditatii despre Europa - 1949).

Studiu de autor

JOSÉ ORTEGA Y GASSET

José Ortega Y Gasset s-a nascut la 9 mai 1883 la Madrid într-o familie cu traditii liberale (tatal sau era directorul unui cotidian democrat). Urmeaza colegiul iezuit dintr-o localitate de lânga Malaga, apoi dreptul si filozofia la Universitatea din Drentso (Bilbao). În 1903 îl cunoaste pe Miguel de Unamuno de care-l va lega o strânsa prietenie. Între 1905 si 1908 studiaza la diferite universitati din Germania, unde întâlneste profesori renumiti în epoca: Hermann Cohen, Paul Natorp, Nicolai Hartmann. Din 1910 devine profesor titular al catedrei de metafizica a Universitatii din Madrid. Întemeiaza revista Espańa (1915) împreuna cu Azdrin si Eugenio d'Ors, iar în 1923, celebra revista Revista de Occidente. În 1930 se alatura. împreuna cu Unamuno si Pérer de Ayala, miscarii republicane, devenind un an mai târziu, deputat de Liou în Cortes-ul republican. Dupa 1923 se retrage treptat din politica. La începutul razboiului civil se refugiaza pe rând în Franta, Argentina si Portugalia, pentru a reveni la Madrid abia dupa zece ani. În 1948, întemeiaza, împreuna cu discipolul sau Julian Marias, Institut de Humanidades. Moare la Madrid în 1955.

Opere principale: Meditaciones del Quijote (1914), La Rebelion de las Massas (1930), El espiritu de la letsa (1927), El Tema de nuestro tiempo (1923) - Tema vremii noastre, Espańa invertebrata (1921) - Spania nevertebrata etc.

José Ortega Y Gasset apartine psihologismului european, fiind unspirit novator în problematica aferenta a psihologiei maselor prin lucrarea "Rebeliunea maselor" completând cu unele elemente cocnrete psiho-logismul.

Premisa de la care pleaca este ca viata trebuie calauzita de cultura, cultura fiind elementul vital menita sa se obiectiveze în comportamentul persoanei în raport de perfecta compatibilitate cu exigentele impuse de cea mai evoluata civilizatie. Conceptul de "ratiune vitala" este folosit de catre Ortega Y Gasset pentru a demonstra ca esenta omului o constituie istoricitatea sa.

Pe aceste coordonate, modelele de comportament e firesc sa aiba un comportament istoric, dar legitimitatea acestora îi revine culturii. Doar prin cultura se poate realiza progrsul moral nu la nivelul maselor ci doar al elitelor.

José Ortega Y Gasset vorbeste în lucrarea "Revolta maselor" aparuta la Editura Humanitas 1994, în traducerea lui Coman Lupu, de aparitia omului masa, definind astfel "om facut la reprezeala alcatuit din câteva plapânde abstractii, identic de la un capat la celalalt al Europei... Este omul golit în prealabil de propria-i istorie fara maruntaiele trecutului si ascultând de toate disciplinele "internationale". Acest tip de om "are doar aptitudini, crede ca are numai drepturi nu si obligatii, este omul "sine nobilitate" - fara noblete, care obliga "Noblesse oblige". Nobletea se defineste prin exigenta, prin obligatii, nu prin drepturi.

Goethe spunea "A trai dupa plac înseamna a trai ca un plebeu, nobilul aspira la ordine si la lege". Termenul de noblete este sinonim cu o viata de eforturi mereu preocupata de autodepasire, de înaltare a ceea ce este spre ceea ce se presupune ca datorie si "exigenta". Oamenii de elita sunt oameni aflati într-un antrenament necontenit. Spre deosebire de elite, masele sunt doar consumatoare de valori spirituale si actioneaza preponderent spontan. Entropia sociala pe care o genereaza lipsa de discernamânt a maselor confera comportamentului colectiv multe valente alienate care explica fenomenele de înstrainare individuala si comunitara.

Societatea, spune José Ortega Y Gasset, este întotdeauna unitatea dintre doi factori: minoritatile si masele.

Minoritatile sunt indivizii sau grupurile de indivizi calificati într-un mod special iar masa este ansamblul de persoane nu neaparat calificate "omul mediu". Individul de elita este acela mai exigent cu sine decât cu altii, chiar daca aceste aspiratii superioare nu reusesc sa se realizeze în el însusi.

Caracteristica epocii noastre este aceea ca omul proclama si impune dreptul mediocritatii sau mediocritatea însasi ca pe un drept. Aceasta înseamna a tine în sah adevarul. S-a produs un acces al maselor la deplina putere sociala. Omul mediu se pomeneste ca are idei dar nu are facultatea de a le produce. Exista si doua trasaturi ale omului actual: "expansiunea continua a dorintelor sale vitale si ingratitudinea fata de tot ceea ce i-a facut posibila usurarea existentei". Daca imperativul traditional a fost "A trai înseamna a te simti limitat si prin aceasta trebuie sa tii seama de ceea ce te limiteaza", imperativul nou este "A trai înseamna a nu simti nici o restrictie, înseamna deci a te abandona linistit tie însuti. Practic, nimic nu este imposibil, nimic nu este periculos si în principiu, nimeni nu este superior nimanui".

În aceste conditii A. Cornte va conchide "Fara o noua putere spirituala epoca noastra care este o epoca revolutionara va produce o catastrofa", Hegel fiind cel care ne avertizeaza "Masele înainteaza".

Se impune crearea unei noi elite si sustragerea culturii de sub influenta nefasta a maselor. Europa nu s-a americanizat. S-a ajuns la o nivelare. Cetateanul european prin statutul moral la care a ajuns poate întelege viata americana. "Traim într-o epoca a nivelarilor, se niveleaza averile, cultura diferitelor clase sociale se omogenieaza, sexele devin egale în drepturi".

Stilistul Ortega, deseori repudiat sau condescendent acceptat în zilele noastre este autorul unui sistem folositor(sistemul într-un sens dinamic fiind dupa el scopul final al oricarui demers reflexiv) cunoscut sub numele de rationalism perspectivist, ale cartui principii le schiteaza înca din primele scrieri precizându-le si dezvoltându-le apoi de-a lungul întregii sale vieti. Dar "manifestul" orteguismului este chiar El tema de nuestro tiempo (1923).

Titlul de la bun început provocator pentru orice epoca viitoare, ne invita sa parcurgem una din cele mai incitante opere filosofice ale secolului nostru muribund si atât de bogat în orori.

Nici "vitalism", nici "rationalism" sistemul lui Ortega se întemeiaza pe ceea ce el considera a fi "realitatea radicala" adica viata umana si anume eul confruntat cu circumstantele sale. La care se adauga ideea perspectivei: fiecare subiect îsi are "propria lume" ocupata în coordonata de perspectiva particulara a fiecaruia, fara însa ca divergenta lumilor diferite sa presupuna falsitatea vreuneia dintre ele. Viata, spuen Ortega, "nu are nevoie de nici un continut determinat - ascentism sau cultura - pentru a avea valoare si sens" în timp ce ratiunea este amenintata de postura sa rationalista, ratiunea poate deveni "rationalism" adica "utopism" adevar nelocalizat vazut de "niciunde". Avantajul doctrinei punctului de vedere sau a perspectivismului este împrejurarea ca ea presupune obligatia ca în fiecare sistem sa fie integrata si perspectiva vitala din care aceasta a emanat, ceea ce îngaduie articularea fiecarui sistem astfel construit cu alte sisteme viitoare sau chiar straine din ceea ce este posibil prin înlocuirea "ratiunii pure" cu "ratiunea vitala".

Ortega vrea sa rezolve de fapt un vechi conflict declansat între ratiune si viata, între rational si irational, o data cu Socrate, daca acesta a descoperit linia de unde începe puterea ratiunii, vremea noastra ne-a pus în fata unei descoperiri apuse: hotarul unde puterea ratiunii ia sfârsit. Misiunea vremii sale era dupa Ortega redescoperirea spontaneitatii. Socrate nu avea încredere în spontaneintate si o cenzura prin filtrul normelor rationale contemporanul lui Ortega e neîncrezator în ratiune si o judeca prin intermediul spontaneitatii. Ratiunea nu e decât tot o forma si o functie a vietii, iar tema vremii "noastre" spune Ortega este de a supune vitalitatii ratiunea. Dar "tema vremii" se schimba în perindarea generatiilor istorice si redescoperirea ei constituie o sarcina permanenta pentru fiecare dintre ele, de unde si caracterul "provocator" al titlului, închizând în sine sfidarea si provocarea continua a autoidentificarii.

În primul capitol al volumului "Ideea de generatii", Ortega defineste generatia ca "o varietate umana(...). Membrii ei vin pe lume înzestrati cu anumite caractere tipice care le confera o fizionomie comuna, diferentiindu-i de generatia anterioara". În cadrul acestei "rame de identitate" indivizii se pot afla în apozitie percepându-se ca antagonici, însa nerealizând apropierile, similitudinile dintre ei. Fiecare generatie este un "nou corp social integru cu minoritate selecta, lansata pe o traiectorie bine determinata. Exista si o atitudine pe care membrii unei generatii o adopta fata de ceea ce deja exista. În functie de o astfel de atitudine vorbim de: epoci cumulative în care indivizii unei generatii apreciaza ca exista o suficienta omogenitate între ceea ce s-a creat în trecut, încheiat si ceea ce le este propriu, apoi de epoci eliminatorii si polemici în care exista o profunda eterogenitate între cele doua lumi (trecut-prezent) si acestea fiind generatiile de lupta. În primele doua tinerii se subordoneaza batrânilor care conduc în continuare în arte si stiinta - vremuri ale batrânilor. În cel de-al treilea tip batrânii sunt înlaturati, nu se pune problema conservarii, acumularii si a înlocuirii - "sunt vremuri juvenile, epoci de initiere si beligeranta contructiva". Exista asadar anumite ritmuri istorice între care sunt anumite inadvertente.



În ceea ce priveste previziunea viitorului se observa ca fiecare generatie consta într-o sensibiltiate specifica, adica îsi are propria vocatie, misiunea sa istorica. Se întâmpla uneori ca aceasta generatie sa lase misiunea neîndeplinita. Efectul: "dezertarea" ei din postul istoric se pedepseste prin condamnarea ei la un perpetuu dezacord cu sine însasi. "Institutiile ca si spec-tacolele noastre sunt reziduuri anchilozate ale altei perioade. Profetiile istorice au avut un rol însemnat în istorie fiecare generatie prevazând în viitor situatia actuala".

Ortega ne îndeamna ca pentru a ne cunoaste mai bine viitorul sa ne întoarcem spre interiorul nostru desi este mai dificil de înteles. "Omul s-a format în lupta cu exteriorul si nu-i usor sa desluseasca decât lucrurile care sunt afara. Exista anumite procedee de a descoperi în prezent simptomele viitorului.

Se impune supozitia ca ar exista o afinitate intima între sistemele stiintifice si generatii sau epoci. Se poate aprecia în aceste conditii ca stiinta si mai ales filosofia ar reprezenta un ansamblu de convingeri care valoreaza ca adevar numai pentru un timp determinat.

Se contureaza în aceste conditii  doua orientari: doctrina "relativista" si doctrina "rationalista".

Doctrina relativista sustine ca nu exista "adevar" deoarece fiecare individ îsi are propriile convingeri mai mult sau mai putin durabile care pentru el reprezinta adevarul deci nu exista decât adevaruri referitoare la conditia fiecarui subiect. Relativismul este într-o ultima analiza scepticism, iar scepticismul justificat ca obiectie la orice teorie este o teorie sinucigasa.

O data cu începutul Renasterii se naste un curent cu tendinta antagonica si anume rationalismul care pentru a impune adevarul va renunta la viata. S-au afirmat în aceasta epoca mari filosofi, Descartes ca parinte a rationalismului modern, apoi Kant cu "fiinta sa rationala" singura capabila de a se detasa de realitatea istorica, cotidiana si a gasi prin ratiune sensul adevarului.

Dar, se întreaba Ortega, daca ratiunea si prin ratiune se poate dobândi adevarul de ce a fost nevoie de atâtea greseli în istorie, de erorile comise de marii conducatori de state. Descartes va gasi justificare în erorile adevarului adica în pacatul vointei "vointa fiind cu mult mai ampla si mai întinsa decât întelegerea", ea nu se include în aceleasi limite ci "o extinde si asupra lucrurilor pe care nu le înteleg, fata de care fiind de la sine indiferenta ea se rataceste cu mare usurinta si alege raul drept bine sau falsul drept adevar".

Ortega conchide ca în situatia actuala nu ne putem situa nici în absolutismul rationalist nici în relativismul care salveaza viata evaporând ratiunea.

Cultura se exprima prin alegerea justului si nu a injustului în viata cotidiana. Cultura si viata se afla într-o strânsa legatura. Cultura se defineste ca fiind "viata spirituala" dar considera Ortega aceasta nu trebuie separata de "viata" în sensul realitatii sociale, palpabile. Aceasta greseala este facuta de catre rationalism caci "Nu exista cultura fara viata, nu exista spiritualitate fara vitalitate, în sensul cel mai terre a terre ce s-ar dori sa i se dea acestui cuvânt". Spiritualul si nespiritualul se îmbina, se împletesc în viata în raporturi egale.

Ortega vorbeste despre doua tipuri de imperative care conduc activitatile noastre:

IMPERATIV

CULTURAL  VITAL

Sentiment Adevar  Sinceritate

Vointa Bunatate  Impetuozitate

Gândire Frumusete  Delectare

Daca în timpul Renasterii cultura nu se putea realiza în noi ci ramânea undeva la o suprafata de frictiune peste viata efectiva neimplicând viata efectiva a individului, în contemporaneitate cultura se naste din finalul viu al subiectului si este asa cum am spus "viata senso-stricto, spontaineitate, subiectivitate. Cultura s-a obiectivizat si rezista atâta timp cât ea primeste mesaje din partea subiectilor când acest flux înceteaza cultura se îndeparteaza, se hieratizeaza. "Cultura are prin urmare, un ceas al nasterii - ceasul ei liric - si un ceas de anchilozare - ceasul ei hieratic". Exista o cultura germinala si o cultura de-a gata. În epocile de reforma cum e a noastra trebuie sa fim încrezatori în cultura de-a gata si sa promovam cultura emergenta".

În capitolul "Cele doua inimi sau Socrate si Don Juan", Ortega atrage atentia din nou asupra unui anumit ciclu istoric al omenirii si anume a antagonismului între epoca socratica si cea actuala. Daca contemporanii lui Socrate, lumea clasica traia revelatia subita a unei lumi exemplare bazata pe înlaturarea vietii spontane si înlocuirea ei cu ratiunea pura astazi se constata ca ceea ce au facut Socrate si secolele posterioare a fost o eroare, caci spontaneitatea, viata însasi nu poate fi anulata definitiv ci înfrânata. Tema vremii noastre consta în "a supune vitabilitatii ratiunea, a o localiza în cadrul biologicului, a o subordona spontanului (...) Misiunea vremii noi este tocmai a converti relatia si a arata ca dimpotriva cultura, ratiunea, arta, etica sunt datoare sa slujeasca viata".

Se constata astazi o noua atitudine, o noua ironie de semne opus celei socratice. "În vreme ce Socrate era neîncrezator în spontaneitate si o privea prin intermediul normelor rationale, omul prezentului e neîncrezator în ratiune si o judeca prin intermediul spontaneitatii".

Figura lui Don Juan apare acum rafianta si cu scop precis, caci acesta se razvrateste împotriva a tot ceea ce contine morala, ceea ce reprezinta tema a vremii noastre. Aceasta înseamna o noua cultura: cultura biologica. Ratiunea pura trebuie sa-si cedeze ratiunii vitale imperiul".

În ceea ce priveste valorizarea vietii si aici, spune Ortega, se înregistreaza o mortificare în raport cu epocile trecute. Astfel ca tema proprie vremii noastre si misiunea actualelor generatii consta în a face o încercare energica de a ordona lumea din punct de vedere al vietii.

Este vorba de o noua directie a culturii. Este vorba de a consacra viata care pâna acum nu era decât un fapt nud si oarecum un hazard al cosmosului, facând din ea un principiu si un drept. Alegerea unui punct de vedere constituie actul initial al culturii.

Aceasta consideratie data vietii a avut ca si consecinte ridicarea la rangul de principiu a celor mai diverse entitati. Fiecare obiect se bucura de o dubla existenta: pe de o parte este o structura de calitati reale pe care le putem percepe; pe de alta parte e o alta structura de valori care se prezinta numai capacitatii noastre de apreciere. Dupe ce face o prezentare a conceptiei budhiste, Ortega se întreaba "ce se întâmpla daca în loc de a spune "viata pentru cultura vom spune cultura pentru viata"?".

Pe planul vietii se disting forme de traire mai mult sau mai putin valoroase. Nietzsche a fost cel mai clarvazator caci lui i se datoreaza gasirea uneia dintre reflectiile cele mai fecunde specifice epocii noastre si anume distinctia facuta de el între viata reusita si viata ratata.

Ca si o concluzie, Ortega considera ca trebuie depasita ipocrizia de a întelege ca viata trebuie apreciata ca si valoare pozitiva si a rezolva contradictia dintre "gratia ei" invadatoare ce se impune sensibilitatii noastre si aprobarea ei care nu se pare un pacat". Viata este în esenta actiune si miscare, sistemul de tinte catre care ni se declanseaza actele si înainteaza miscarile noastre fiind o parte integranta a organismului viu.



[1] Gustave Le Bon: Psihologia multimilor (trad.), Bucuresti, 1991, pag. 5

[2] Gustave Le Bon: Op. cit., pag. 5

[3] Gustave Le Bon: Op. cit., pag. 5

[4] Gustave Le Bon: Op. cit., pag. 65.



loading...











Document Info


Accesari: 2056
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )